A.Acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de subantrepriză. Înscrierea în fals. Condiții și efecte.

B.Probele. Incidenţa dispoziţiilor art. 295 din Codul de procedură civilă. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în faţa primei instanţe. Judecata

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

contract de subantrepriză
cauză ilicită
fraudă la lege
înscriere în fals

C. proc. civ., art. 22 alin. (2), art. 277 alin. (3), art. 295, art. 304, art. 306, art. 329

A. Sfera înscrierii în fals, care are ca obiect instrumentul probator, este delimitată la falsificarea scrierii sau semnăturii,
iar jurisprudenţial, acest domeniu s-a extins şi cu privire la suportul material al actului, adică la o denaturare produsă
asupra elementelor lui materiale definitorii: o scriere sau semnătură care nu aparţin celui de la care actul emană sau
alterarea, în orice mod, a acestora, adică o demonstrare a lipsei de autenticitate a actului depus în proces în raport cu
cel originar.

Iese astfel din sfera reglementată un pretins fals conceptual al actului instrumentator, adică un act pe care părţile l-au
conceput originar în mod necorespunzător adevărului, prin consemnarea în act a unei date necorespunzătoare
adevărului. În acest caz, nu se afirmă o falsificare a scrierii sau semnăturii, ci un aspect care excedează elementele
instrumentului probator, care intră în sfera intenţiei părţilor şi care nu poate fi demonstrată ori combătută prin înscrierea
în fals.

Finalitatea înscrierii în fals în procesul civil nu este alta decât înlăturarea înscrisului din proces ca probă iar nu infirmarea
operaţiunii juridice ca atare, ca negotium iuris ori demonstrarea nulităţii ei.

  B. Dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. reglementează, de facto, situaţia în care o parte „învederează că partea adversă
deţine un înscris probatoriu, referitor la proces”, aşa încât, în măsura în care înfăţişarea lui nu este benevolă, instanţa
poate ordona deţinătorului înscrisului să îl prezinte în proces. Astfel, dacă s-a dovedit deţinerea înscrisului de către
adversar şi acesta nu se conformează ordinului de a depune în proces înscrisul, „instanţa va putea socoti ca dovedite
afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris de către partea care a cerut înfăţişarea”.

Dispoziţiile art. 295 C.proc.civ. au în vedere o prezumţie judiciară favorabilă celui care cere înfățișarea înscrisului, care
constă în a se considera dovedite „afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris”.

În cazul în care înscrisul nu era „ascuns” de partea potrivnică, ci se afla între actele dosarului, în proces neexistând
dispute asupra deţinerii înscrisului de către partea potrivnică, adică asupra înseşi existenţei actului probator, ci cu privire
la depunerea lui în original, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., partea considerând, în mod greşit, că
avea dreptul să i se considere dovedite afirmaţiile făcute împotriva conţinutului înscrisului, adică înlăturarea din cuprinsul
lui a consemnării privind data încheierii actului juridic pe care înscrisul îl proba.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1791 din 28 septembrie 2022

Prin  cererea  înregistrată  pe  rolul  Tribunalului  Bucureşti,  Secţia  a  VI-a  civilă  la  5  februarie  2018  sub  nr.  x/3/2018,
reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar consorțiul format din B. S.P.R.L. şi C. S.P.R.L., a chemat în judecată pe
pârâtele D. S.R.L. și E. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a
contractului  de  subantrepriză  nr.  C318,  datat  la  03.10.2011,  încheiat  între  pârâte  pentru  motivul  determinat  de  cauza
ilicită a acestuia şi fraudarea legii la încheierea lui.

Prima  instanţă,  Tribunalul  Bucureşti,  Secţia  a  VI-a  civilă,  prin  sentinţa  civilă  nr.  3876/20.12.2018,  a  respins  ca

1/7 Detalii jurisprudență

 neîntemeiată acțiunea.

Prin  sentința  civilă  nr.  2746/01.10.2019,  Tribunalul  București,  Secția  a  VI-a  civilă  a  respins  excepția  lipsei  calității
procesuale  active,  invocată  de  pârâta  E.  S.R.L.  și  a  respins  ca  neîntemeiată  cererea  de  completare  a  încheierii  din
11.12.2018 şi a sentinței civile nr. 3876/20.12.2018, pronunțate în aceeași cauză.

Împotriva încheierilor din 13.11 2018 și din 11.12. 2018 și a sentinței civile nr. 3876/20.12.2018, pronunțate de Tribunalul
Bucureşti,  Secţia  a  VI-a  civilă,  reclamanta  A.  S.A.,  prin  administrator  judiciar  consorțiul  B.  S.P.R.L.  şi  C.  S.P.R.L.  a
declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1756A/10.12.2020, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins apelul
ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar consorțiul format din B. S.P.R.L. şi C. S.P.R.L., a
declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 488 alin. (1) pct.
5, 6 şi 8 C.proc.civ.

Subsumat  primului  motiv  de  recurs  întemeiat  pe  dispozițiile  art.  488  alin.  (1)  pct.  5  C.proc.civ.,  s-a  susținut  aplicarea
greșită a prevederilor art. 304 și 306, a art. 22 alin. (2), a art. 277 şi a art. 295 C.proc.civ.

   Referitor  la  aplicarea  greşită  a  art.  304  -  306  C.proc.civ.,  s-a  arătat  că  actul  contestat,  anume  contractul  de
subantrepriză,  a  fost  falsificat  prin  falsificarea  datei  (antedatare),  pentru  a  crea  un  aparent  just  temei  societăţilor  E.
S.R.L. şi D. S.R.L., controlate de aceeaşi persoană, pentru transferul prin gir, la 3.10.2011, a două bilete la ordin emise
de reclamantă şi pentru a procura o creanţă în contra reclamantei de 6.560.593 lei, context în care prevederile art. 304
C.proc.civ.,  privind  procedura  denunţării  înscrisului  ca  fals,  sunt  aplicabile  în  cauză,  hotărârea  instanţei  de  apel  fiind
nelegală din această perspectivă.

Sub  acest  aspect,  s-a  apreciat  că  denunțarea  unui  înscris  ca  fals  în  cadrul  unei  acțiuni  în  anularea  contractului
materializat  prin  înscrisul  respectiv  este  posibilă,  întrucât  motivele  denunțării  falsului  și  cele  vizând  nulitatea  nu  sunt
contradictorii,  falsificarea  contractului  reprezentând  mijlocul  prin  care  s-a  realizat  scopul  ilicit  al  acestuia,  constând  în
iniţierea procedurii de executare silită împotriva recurentei-reclamante pentru o creanţă inexistentă şi, ulterior, începerea
procedurii insolvenţei în contra acesteia, aşa cum rezultă din decizia nr. 252 din 1.04.2015 pronunţată de Curtea de apel
Bucureşti în dosarul nr. x/299/2012.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art.
22 alin. (2) C.proc.civ.; instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că prima instanţă a încălcat principiul contradictorialității,
întrucât  a  aplicat,  din  oficiu  şi  fără  a  pune  în  discuţia  părţilor,  prevederile  art.  277  din  acelaşi  act  normativ,  odată  cu
rămânerea  în  pronunţare  asupra  cererii  recurentei-reclamante  de  a  se  constata  că  părţile  adverse  refuză  depunerea
actului contestat. De asemenea, o aplicare corectă a normelor de procedură în apel impunea ca înscrisul contestat să fie
înlăturat ca probă în dovedirea datei la care ar fi fost încheiat, în aplicarea art. 306 şi art. 295 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte  dispoziţiile  art.  277 C.proc.civ.,  s-a arătat  că instanţa  de apel ar fi trebuit  să constate  aplicarea  lui
greşită de către prima instanţă, având în vedere că, deşi s-a pus în vedere intimatelor-pârâte să depună actul contestat
ca  fals,  sub  sancţiunea  art.  306  din  acelaşi  act  normativ,  Tribunalul  Bucureşti  a  apreciat  că  această  sancţiune  nu  ar
putea fi incidentă faţă de prezumţia simplă referitoare la data înscrisului utilizat între profesionişti; or, această prezumţie
nu se poate aplica în situaţia în care respectivul înscris este defăimat/contestat ca fals şi se solicită urmarea procedurii
falsului pentru a face dovada antedatării.

Referitor la aplicarea greşită a art. 295 C.proc.civ., câtă vreme intimatele-pârâte nu s-au conformat dispoziţiei instanţei
de a depune înscrisul, iar recurenta-reclamantă este partea care a solicitat înfăţişarea acestuia şi a arătat că menţiunea
cu privire la dată este nereală, în temeiul dispoziţiilor anterior menţionate, instanţele fondului ar fi trebuit să constate că
sunt dovedite afirmaţiile recurentei-reclamante cu privire la antedatarea contractului de subantrepriză.

În  cadrul  criticii  întemeiate  pe  dispozițiile  art.  488  alin.  (1)  pct.  6  C.proc.civ.,  s-a  arătat  că  hotărârea  atacată  nu  este
motivată în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 304 C.proc.civ. în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității actului
materializat prin înscrisul denunțat ca fals, în cuprinsul hotărârii nefiind indicate argumentele pentru care s-a reținut că
partea  nu  poate  apela  la  procedura  de  înscriere  în  fals  cu  privire  la  actul  împotriva  căruia  a  formulat  acțiunea  în
anulare.  

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., autoarea căii de atac a susținut că instanța
de apel a aplicat greșit prevederile art. 1236 alin. (2) C.civ.

Sub acest aspect, a afirmat că în mod eronat s-a reținut că reclamanta nu ar fi indicat prevederile legale încălcate de

2/7 Detalii jurisprudență

 intimatele-pârâte prin încheierea contractului contestat, în condițiile în care atât în cererea de chemare în judecată, cât și
în motivele de apel, acestea au fost menționate, anume art. 663 C.proc.civ. și art. 19 din Legea nr. 58/1934, prezenta
acțiune  în  anulare  fiind  întemeiată  pe  considerentul  că  încheierea  contractului  s-a  realizat  cu  scopul  de  a  se  porni
executarea silită împotriva recurentei-reclamante pentru o pretinsă creanță, concomitent cu încasarea de către E. S.R.L.
de la D. S.R.L. a aceleași creanțe.

Subsumat ultimului motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., autoarea
căii de atac a susținut aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1.237 C. civ., motivat de faptul că
mecanismul fraudulos care a dus la eludarea prevederilor procedurale a fost dovedit.

În opinia recurentei-reclamante, în cauză s-a demonstrat că unicul scop pentru care a fost încheiat contractul contestat a
fost pentru a justifica girul biletelor la ordin și a eluda aplicarea art. 663 C.proc.civ.

Intimatele  pârâte  au  depus  întâmpinări,  prin  care  au  solicitat  respingerea  recursului  ca  nefondat,  iar  recurenta-
reclamantă a depus răspuns la întâmpinări.

În  conformitate  cu  dispoziţiile  art.  493  C.proc.civ.,  în  cauză  s-a  efectuat  raportul  asupra  admisibilității  în  principiu  a
recursului, comunicat părţilor, iar prin încheierea completului de filtru din 18.05.2022, recursul a fost admis în principiu,
fiind citate părţile la termenul acordat  pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Într-un prim motiv al recursului, A. S.A. critică reţinerea instanţei de apel potrivit căreia dispoziţiile art. 304 C.proc.civ. nu
sunt  incidente  în  cauză.  S-a  subliniat  că,  încă  prin  cererea  de  chemare  în  judecată,  reclamanta  a  afirmat  că  este  fals
contractul C318 prin menționarea unei date neadevărate referitoare la încheierea lui, respectiv 03.10.2011, consemnată
în cuprinsul actului, sens în care pretinde aplicabile dispoziţiile art. 304 C.proc.civ.

S-a subliniat că nu există incompatibilitate între înscrierea în fals şi motivele de nulitate invocate împotriva convenţiei, că
înscrierea  în  fals  era  pe  deplin  posibilă  şi  că,  de  altfel,  falsul  a  fost  mijlocul  de  caracterizare  a  scopului  ilicit  al
contractului,  act  care  a  prilejuit,  în  mod  nelegal,  demararea  procedurii  de  executare  silită  împotriva  reclamantei,
deoarece  acesta  a  fost  folosit  în  justificarea  girului  biletelor  la  ordin,  astfel  cum  s-a  reţinut  prin  decizia  nr.  252/2025
pronunţată în apel în dosarul nr. x/299/2012.

Pentru a evalua temeinicia acestui motiv de recurs, Înalta Curte arată că examenul deciziei atacate relevă că instanţa de
apel a plecat, în chestiunea litigioasă a înscrierii în fals, de la două premise: aceea că apelanta nu susţine falsificarea
scrierii ori a semnăturii pentru a putea fi incidente dispozițiile procedurale care permit desfășurarea înscrierii în fals şi că
obiectul  acţiunii  îl  reprezintă  nulitatea  convenţiei  pentru  cauză  ilicită  şi  fraudă  la  lege,  niciunul  dintre  litiganţi
necontestând  încheierea  convenţiei.  Astfel,  în  apel  s-a  constatat  că  în  mod  corect  prima  instanţă  a  reţinut  că  nu  se
aplică prevederile referitoare la înscrierea în fals. A mai reţinut instanţa de apel că sunt lipsite de fundament susţinerile
apelantei  care  relevau  intenţia  probării  falsului  prin  expertiză  grafoscopică,  întrucât  se  contestă  data  înscrisului
consemnată în act la chiar momentul conceperii lui, iar nu prin contrafacerea, în orice mod a actului.

În acest cadru, Înalta Curte subliniază că, pentru dezlegarea acestei chestiuni litigioase este esenţială urmărirea modului
în care etapa corespunzătoare înscrierii în fals s-a desfăşurat în faţa primei instanţe şi raţionamentul instanţei de apel.

Constată, astfel, instanţa supremă că în şedinţa tribunalului din 18.09.2018, această instanță a pus în vedere pârâtelor
să depună la dosar originalul actului defăimat ca fals, reţinându-se ulterior, la 13.11.2018, că acest demers nu fusese
făcut „în vederea procedurii înscrierii în fals”, iar obligaţia depunerii înscrisului în original aparţinea, oricum, pârâtelor, ca
obligaţie procedurală ordinară; în acest sens, la acelaşi termen, s-a respins cererea reclamantei ca în temeiul art. 292,
art.  293  şi  art.  306,  raportate  la  art.  329  C.proc.civ.  să  constate  întemeiate  faptele  juridice  afirmate  prin  acţiune.  În
continuare, în aceeaşi şedinţă, tribunalul a obligat părţile „înainte de a dispune în sensul solicitat de reclamantă” (s.n.:
defăimarea  înscrisului  ca  fals)  ca  până  la  termenul  următor  să  îşi  prezinte  poziţia  cu  privire  la  înscris  şi  să  prezinte
originalul acestuia, sub sancţiunea prevăzută de art. 306 C.proc.civ.

Ulterior, la termenul de judecată din 11.12.2018, după dezbateri contradictorii referitoare la desfăşurarea procedurii de
înscriere  în  fals  şi  ca  urmare  a  solicitării  reclamantei  de  completare  a  încheierii  anterioare,  tribunalul  a  amânat  să  se
pronunţe dacă a iniţiat sau nu această procedură, iar, în final, a pronunțat sentinţa asupra fondului, lăsând nedezlegată
această dispută.

 O cerere de completare a încheierii din 11.12.2018 şi a sentinței a fost respinsă, tribunalul reţinând că dispoziţia stabilită
în sarcina pârâtelor, de a avea asupra lor în original actele depuse la dosar în copie, nu a fost prevăzută sub o sancțiune

3/7 Detalii jurisprudență

 specifică.

Urmărind  această  succesiune  instanţa  de  apel  a  constatat  că  în  mod  corect  prima  instanţă  a  considerat  că  nu  sunt
incidente dispoziţiile referitoare la înscrierea în fals.

În realitate, Înalta Curte notează că procedura înscrierii în fals împotriva unui înscris sub semnătură privată, cum este şi
contractul C318, este reglementată de dispoziţiile art. 304-308 C.proc.civ. şi presupune parcurgerea obligatorie a unor
etape consecutive: declararea înscrierii în fals in limine litis, obligarea părţii împotriva căreia procedura este demarată de
a se prezenta personal sau prin mandatar cu procură specială pentru a lua cunoştinţă de denunţarea înscrisului ca fals
şi  de  a  depune  actul  defăimat  ca  atare  în  original,  luarea  declarațiilor  părţilor  cu  privire  la  intenţia  de  continuare  a
procedurii falsului, respectiv cu privire la intenţia menţinerii înscrisului în cadrul probelor administrate şi, dacă este cazul,
eliminarea  înscrisului  din  dosar  sau  verificarea  stării  înscrisului  urmată,  după  caz,  de  sesizarea  organului  de  urmărire
penală sau de cercetarea propriu-zisă a falsului de către instanţa civilă.

Deşi prima instanţă a avut o poziţie lipsită de claritate la solicitările repetate ale reclamantei de a da efect înlăturării din
dosar  a  înscrisului  împotriva  căruia  s-a  formulat  cererea  de  înscriere  în  fals,  demersurile  sale  concrete  au  corespuns
demarării  acestei  proceduri,  sens  în  care  pârâtele  au  fost  îndatorate  să  depună  la  dosar  actul  în  original  şi  s-a  cerut
acestora să pregătească un răspuns cu privire la intenţia lor de a se folosi în continuare, în proces, de înscris. Aceste
demersuri  nu  au  fost  însă  continuate;  tribunalul  nu a constatat refuzul nejustificat de depunere a originalului şi nu a
audiat pârâtele pentru a stabili intenţia lor de a se folosi în proces de actul defăimat ca fals; repetat, a ezitat să clarifice
cărei instituţii procesuale au corespuns demersurile deja efectuate iar, în final, procedurii nu i s-a mai dat niciun curs.

Or,  în  aceste  condiţii,  întrucât  procedura  urmată  nu  a  epuizat  etapa  în  care  părţile  exprimau  o  poziţie  fără  echivoc
referitoare  la  desistarea  lor  de  folosirea  înscrisului,  reclamanta  nu  a  putut  pretinde  cu  succes  la  prima  instanţă
înlăturarea  lui  din  ordinea  probelor  cauzei  ori  aplicarea  dispoziţiilor  art.  295  C.proc.civ.,  însă  pentru  această  din  urmă
aserţiune recurenta a dezvoltat un alt motiv de casare.

La rândul său, instanţa de apel, sesizând aceeaşi succesiune în ceea ce priveşte demersul primei instanţe a apreciat că
aceasta a corespuns unei respingeri implicite a cererii de înscriere în fals, concluzie pe care a validat-o.  A  explicat
părţilor  că  dispoziţiile  art.  304  C.proc.civ.  nu  erau  aplicabile  faţă  de  împrejurarea  că  reclamanta  nu  a  susţinut  că  în
înscrisul  defăimat  ca  fals  ar  fi  fost  falsificată  scrierea  ori  semnătura  spre  a  fi  incidente  prevederile  privind  denunţarea
înscrisului ca fals, pretinzându-se doar că părţile au inserat o dată necorespunzătoare adevărului şi că adevărata dată a
convenţiei era ulterioară.

În condiţiile în care recurenta pretinde în acest stadiu al procesului că statuările instanţei de apel sunt greşite şi că era
posibilă înscrierea în fals împotriva actului constatator al convenţiei, deoarece nu există nicio incompatibilitate între acest
demers şi motivele de nulitate invocate, Înalta Curte arată că nu acesta a fost argumentul de substanță al instanţei de
apel.

Antamând  astfel  şi  următorul  motiv  de  casare,  întemeiat  pe  dispoziţiile  art.  488  alin.  (1)  pct.  6  C.proc.civ.,  instanța  de
recurs subliniază că în cuprinsul deciziei recurate curtea de apel a expus cu suficientă claritate argumentele juridice care
susţin inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 304 şi urm. C.proc.civ. cu privire la cererea de înscriere în fals.

Astfel, pe lângă considerentele deja redate ale deciziei recurate, în mod repetat instanţa de apel a afirmat că apelanta-
reclamanta  nu  afirma  în  esenţă  o  falsificare  a  scrierii  care  să  poate  fi  constatată  prin  mijlocirea  unei  expertize
grafoscopice, cum s-a pretins, şi că operaţiunea de antedatare a contractului nu intră astfel în spectrul înscrierii în fals
reglementate  de  Codul  de  procedură  civilă,  că  reclamanta  nu  a  afirmat  că  înscrisul  ar  avea  un  alt  conţinut  decât  cel
pretins  de  pârâte,  inclusiv  în  privinţa  datei  menţionate  în  act,  ci  că  pretinderea  că  actul  s-a  încheiat  la  data  trecută  în
înscris este nereală şi că a fost făcută în scopul fraudării intereselor reclamantei.

Din  acest  punct  de  vedere,  hotărârea  instanţei  de  apel  respectă  exigenţele  motivării  impuse  de  garanţiile  unui  proces
echitabil şi unei judecăţi efective a cauzei şi reflectă aplicarea corectă a normelor procesuale.

Dispoziţiile  art.  304  şi  urm.  C.proc.civ.  sunt  integrate  regulilor  privind  administrarea  probei  cu  înscrisuri  şi  se  referă
exclusiv la înscrisuri ca mijloc de probă într-un proces, instrumentum probationis.

Sfera  înscrierii  în  fals,  care are ca obiect instrumentul probator,  este  delimitată  astfel  la  falsificarea  scrierii  sau
semnăturii, iar jurisprudenţial, acest domeniu s-a extins şi cu privire la suportul material al actului, adică la o denaturare
produsă asupra elementelor lui materiale definitorii: o scriere sau semnătură care nu aparţin celui de la care actul emană
sau alterarea, în orice mod, a acestora, adică o demonstrare a lipsei de autenticitate a actului depus în proces în raport

4/7 Detalii jurisprudență

 cu cel originar.

 Iese astfel din sfera reglementată un pretins fals conceptual al actului instrumentator, adică un act pe care părţile l-au
conceput originar în mod necorespunzător adevărului, cum este situaţia descrisă de recurenta-reclamantă care pretinde
că,  de  conivenţă,  spre  frauda  intereselor  sale,  pârâtele  au  consemnat  în  act  o  dată  necorespunzătoare  adevărului.  În
acest caz, recurenta-reclamantă nu afirmă o falsificare a scrierii sau semnăturii, ci un aspect care excedează elementele
instrumentului probator, care intră în sfera intenţiei părţilor şi care nu poate fi demonstrată ori combătută prin înscrierea
în fals.

Chiar şi dincolo de aceste statuări, Înalta Curte reaminteşte părţilor că finalitatea înscrierii în fals în procesul civil nu este

alta decât înlăturarea înscrisului din proces ca probă, iar nu infirmarea operaţiunii juridice ca atare, ca negotium iuris ori,
cum pretinde recurenta-reclamantă, demonstrarea nulităţii ei.

În măsura în care strategia reclamantei a urmărit să releve antedatarea înscrisului ca mijloc de caracterizare a cauzelor
de nulitate afirmate cu privire la operaţiunea juridică, în sensul de negotium iuris, aceasta s-a plasat în mod eronat pe
contestarea  ca  fals  a  înscrisului  doveditor.  Această  procedură,  dacă  întrunea  condiţiile  pentru  a  fi  accesată,  putea
permite  reclamantei  eliminarea  din  dosar  a  înscrisului,  deci  a  unei  probe  din  proces;  eliminarea  acestei  probe  nu
conducea  automat  la  concluzia  că  operaţiunea  juridică,  de  altfel,  necontestată,  s-a  încheiat  la  o  altă  dată  decât  cea
pretinsă de adversari, aşa încât părţile erau îndatorate a dovedi data pretinsă prin alte mijloace probatorii admisibile în
proces. Cu alte cuvinte, nulitatea unui act juridic fondată pe cauza ilicită sau frauda la lege, cum se pretinde în litigiu, nu
ar putea fi dovedită prin înlăturarea din dosar a probei care susţine încheierea convenţiei, ci are alte resorturi, care ţin de
elementele intenţionale ale actului juridic ce trebuie demonstrate, în acest caz, prin elemente extrinseci înscrisului.

De aceea, pentru aceste considerente, instanţa de recurs subliniază că primele motive ale recursului sunt nefondate şi
vor fi înlăturate.

Prin următoarele critici, care vor fi examinate împreună, recurenta afirmă că tribunalul a încălcat regulile de procedură
prevăzute  de  lege  sub  sancţiunea  nulităţii,  pe  de  o  parte,  pentru  că  a  eludat  dispoziţiile  art.  22  alin.  (2)  C.proc.civ.,
ignorând  principiul  contradictorialităţii  prin  valorificarea  dispoziţiilor  art.  277  alin.  (3)  C.proc.civ.,  iar,  pe  de  altă  parte,
pentru că a dat efect unei prezumţii simple valorificând în cauză înscrisul împotriva căruia reclamanta se înscrisese în
fals, iar curtea de apel nu a recunoscut aceste încălcări.

Mai  precis,  recurenta  critică  faptul  că  instanţa  de  apel  nu  a  admis  motivele  de  apel  constând  în  ignorarea  regulilor
procesuale enunţate de către prima instanţă. Sugerând în critica formulată că instanţa de apel ar fi trebuit să reţină alte
considerente, care ar fi condus, în opinia părţii, la o decizie favorabilă, recurenta nu afirmă încălcarea acestor reguli de
procedură în apel, ci este nemulţumită de modul în care a raţionat această instanţă.

Fiind formulate specific ca motive de apel, aceste critici au fost examinate de instanţa de prim control judiciar. Astfel, în
decizie  s-a  subliniat  că  nu  era  necesar  ca  tribunalul  să  pună  în  dezbatere  aplicarea  dispoziţiilor  art.  277  alin.  (3)
C.proc.civ.,  aceasta  nefiind  o  împrejurare  de  drept  nouă,  întrucât  reprezintă  tocmai  unul  dintre  temeiurile  de  drept  pe
baza cărora instanţa evaluează probele în ansamblu şi că, fiind instituită o prezumţie simplă, părţile o puteau răsturna cu
orice mijloc de probă.

Instanţa de recurs notează că nicio încălcare a normelor de procedură în apel nu a fost identificată de recurentă pentru a
putea fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Numai  în  măsura  în  care  recurenta  pretinde  aplicarea  greşită  şi în  apel  a  dispoziţiilor  art.  277  alin.  (3)  C.proc.civ.,  în
condiţiile  în  care  înscrisul  constatator  fusese  contestat  ca  fals,  motivul  de  casare  poate  fi  examinat  în  mod  propriu  în
recurs.  În  acest  context  recurenta  a  afirmat  că  prezumţia  legală  nu  mai  putea  fi  valorificată  deoarece  înscrisul  fusese
defăimat  ca  fals;  a  subliniat  recurenta  că  dispoziţiile  art.  306  C.proc.civ.  au  fost  înlăturate  ca  urmare  a  aplicării  unei
prezumţii legale simple, date de art. 277 alin. (3) C.proc.civ., ceea ce vădeşte o aplicare greşită a normelor procesuale şi
validarea unui raţionament absurd.

Aceste  critici  sunt  însă  lipsite  de  fundament  şi  vădesc  o  înţelegere  precară  a  considerentelor  instanţei  de  apel;  prin
niciunul dintre acestea instanţa de apel nu a expus un astfel de raţionament.

Instanţa de apel a avut a examina aplicarea dispoziţiilor art. 277 alin. (3) C.proc.civ. de către prima instanţă, în condiţiile
în  care  premisa  esenţială  a  motivării,  cu  privire  la  problematica  înscrierii  în  fals  împotriva  înscrisului  constatator  al
convenţiei,  a  fost  aceea  că  reclamanta  nu  putea  uza  de  acest  mijloc  de  contestare  a  înscrisului  în  condiţiile  cerute.
Această  justificată  premisă  a  condus  instanța  de  apel  la  validarea  raţionamentului  tribunalului  care  nu  a  înlăturat

5/7 Detalii jurisprudență

 înscrisul din suma probelor examinate, aşa încât, valorificându-l, în lipsa unor dovezi contrare, prezumţia instituită de art.
277 alin. (3) C.proc.civ., referitoare la proba datei înscrisului sub semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi,  a  devenit  deplin  operantă.  Nu  au  fost,  aşadar,  înlăturate  de  la  aplicare  dispoziţiile  art.  306  C.proc.civ.  în
concurs cu cele ale art. 277 alin. (3) C.proc.civ., ci, dimpotrivă, constatându-se că înscrisul nu a fost înlăturat din dosar
cu succes în contextul unei înscrieri în fals ori combătut, prin alte probe, data înscrisă în cuprinsul său este prezumată a
fi cea la care actul a fost încheiat.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că aceste motive de casare sunt lipsite de fundament şi le înlătură.

O critică succesivă a recurentei, integrată tot dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., a vizat aplicarea greşită a
prevederilor  art.  295  C.proc.civ.,  în  măsura  în  care  instanţa  de  apel  a  reţinut  că  apelanta  nu  pretinde  că  înscrisul  ar
cuprinde menţiuni pe care părţile adverse le-ar contesta şi care ar putea fi dovedite prin mijlocirea prezumţiei instituite de
dispoziţia de drept procesual în discuţie.

Or,  recurenta  a  subliniat  că  potrivit  art.  295  C.proc.civ.  „(...)  instanţa  va  putea  socoti  ca  dovedite  afirmaţiile  făcute  cu
privire la conținutul acelui înscris de partea care a cerut înfățișarea”; de vreme ce această parte a solicitat depunerea la
dosar  a  înscrisului  încă  din  18.09.2018,  în  faţa  primei  instanțe,  iar  pârâtele  nu  s-au  conformat,  rezultă  că  afirmaţia  sa
referitoare la caracterul nereal al datei actului, menţionate în cuprinsul lui, era o chestiune de fapt dovedită, iar instanţa
de apel a constatat greşit că apelanta nu putea pretinde în favoarea sa aplicarea acestei dispoziţii legale.

Nici acest motiv de casare nu este însă fondat.

Dispoziţiile  art.  295  C.proc.civ.  reglementează  o  situaţie  procesuală  distinctă  de  cea  înfăţişată  de  recurentă  şi
incompatibilă cu dispoziţiile art. 304 şi urm. C.proc.civ.

Dacă  în  ipoteza  înscrierii  în  fals  depunerea  înscrisului  contestat  ca  atare  în  proces,  în  original,  are  ca  finalitate
verificarea stării lui materiale şi conservarea în scopul verificării falsului de către organele competente şi presupune, prin
premisă, că actul a fost deja depus în proces făcând posibilă însăşi contestarea lui, dispoziţiile art. 295 C.proc.civ. au în
vedere un cu totul alt caz.

Aceste din urmă dispoziţii legale succed în mod logic celor ale art. 293 C.proc.civ. şi reglementează, de facto, situaţia în
care  o  parte  „învederează  că  partea  adversă  deţine  un  înscris  probatoriu,  referitor  la  proces”,  aşa  încât,  în măsura în
care înfăţişarea lui nu este benevolă, instanţa poate ordona deţinătorului înscrisului să îl prezinte în proces. Finalmente,
potrivit  dispoziţiilor  art.  295  C.proc.civ.,  dacă s-a dovedit deţinerea înscrisului de către adversar şi acesta nu se
conformează ordinului de a depune în proces înscrisul, „instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute cu privire
la conţinutul acelui înscris de către partea care a cerut înfăţişarea”.

Chiar  dacă  instanţa  de  apel  nu  a  descris  întregul  context  legal  în  care  dispoziţiile  art.  295  C.proc.civ.  sunt  aplicabile,
Înalta Curte subliniază primordial că situația premisă care permitea incidența acestui text de lege nu este cea din proces.
Înscrisul  nu  era  „ascuns”  de  partea  potrivnică,  ci  se  afla  între  actele dosarului;  premisa  înfăţişării  lui  nu  a  fost  cea
rezumată mai sus, ci a corespuns intenţiei reclamantei de a se înscrie în fals împotriva acestuia. În proces nu au existat
dispute asupra deţinerii înscrisului de către partea potrivnică, adică asupra înseşi existenţei actului probator, ci cu privire
la depunerea lui în original. În fine, esenţial, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, dispoziţiile art. 295 C.proc.civ. au în
vedere  o  prezumţie  judiciară  favorabilă  celui  care  cere  înfățișarea  înscrisului  care  constă  în  a  se  considera  dovedite
„afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris”, în timp ce recurenta consideră, cu totul greşit, că avea dreptul să
i  se  considere  dovedite  afirmaţiile făcute împotriva conţinutului înscrisului,  adică  înlăturarea  din  cuprinsul  lui  a
consemnării privind data încheierii actului juridic pe care înscrisul îl proba.

În  concluzie,  în    sensul  solicitat  de  recurentă,  dispoziţiile  art.  295  C.proc.civ.  nu  erau  aplicabile,  aşa  încât  critica
recurentei va fi înlăturată.

În  orice  caz,  pentru  a  finaliza  orice  considerente  legate  de  incidenţa  regulilor  de  drept  procesual  pe  care  recurenta  le
aminteşte în acest recurs, cu privire la regulile instituite atât prin art. 277 alin. (3), cât şi prin art. 295 C.proc.civ., Înalta
Curte subliniază că normele în discuţie instituie simple prezumţii, legale ori judiciare, ceea ce evidenţiază caracterul lor
delebil. Disputa juridică fiind purtată asupra datei reale a încheierii acordului contractual contestat, părţile puteau folosi în
proces orice probe care conduceau la răsturnarea acestor prezumţii, probe de care părţile nu erau dispensate, chiar în
modul în care reclamanta a conceput întreaga sa strategie procesuală.

Întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., următoarele motive de recurs vizează aplicarea greşită în
apel a dispoziţiilor art. 1236 alin. (2) şi art. 1237 C.civ.

6/7 Detalii jurisprudență

 Astfel,  recurenta  consideră  că  instanţa  de  apel  a  reţinut  greşit  că  nu  au  fost  indicate  prevederile  legale  încălcate  la
încheierea actului, în condiţiile în care aceste dispoziţii au fost evocate prin însăși cererea de chemare în judecată. În
acest  sens,  recurenta  a  arătat  că  au  fost  menţionate  dispoziţiile  art.  663  C.proc.civ.  şi  cele  ale  art.  16  din  Legea  nr.
58/1934 şi că, descriind mecanismul în care pârâtele au acţionat, este evidentă încălcarea acestor dispoziții legale. De
asemenea,  a  subliniat  că  a  demonstrat  modul  în  care  pârâtele  au  urmărit  fraudarea  intereselor  sale,  că  au  folosit
contractul  atacat  spre  a  preconstitui  un  just  titlu  pentru  gir,  valabil  numai  în  condițiile  antedatării  operațiunii  juridice
încheiate.  Consecințele  girului  au  permis  giratarului  E.  S.R.L.  demararea  executării  silite  împotriva  recurentei  şi  au
condus  la  intrarea  acestei  societăţi  comerciale  în  insolvenţă,  fiind  evidentă  cauza  de  nulitate  evocată  prin  încălcarea
dispoziţiilor art. 1237, art. 1236 alin. (2) C.civ. şi art. 663 C.proc.civ.

Examinând din nou decizia recurată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a reţinut că motivele de nulitate evocate de
recurentă sunt frauda la lege şi cauza ilicită a contractului, caracterizate de reclamantă prin descrierea mecanismului de
încheiere  a  contractului  C318,  în  special  prin  antedatarea  acestuia  şi,  astfel,  consolidarea  unui  gir  al  biletelor  la  ordin
emise  de  S.C.  A.  S.A.  Instanţa  de  apel  a  reţinut  că  deşi  au  fost  invocate  dispoziţiile  art.  1236  alin.  (2)  C.civ.,  totuşi,
reclamanta nu a arătat care sunt normele legale încălcate ori în ce măsură scopul convenţiei atacate este contrar legii
ori ordinii publice.

Observaţiile  instanței  de  apel  sunt  corecte.  Încălcarea  legii  sau  a  bunelor  moravuri  presupune  identificarea  acelei
dispoziţii care, la încheierea convenției, a fost nesocotită. Demonstraţia motivului de nulitate bazat pe acest fundament
presupune identificarea regulii de drept ori de ordine publică care impune o anumită conduită şi care a fost încălcată de
părţi concomitent încheierii acordului contractual. În acest context, atât evocarea dispoziţiilor art. 663 C.proc.civ., cât şi a
celor ale art. 16 din Legea nr. 58/1934 are aptitudinea de a pune în discuţie chestiuni plasate în legătură cu încheierea
convenţiei,  însă  nu  demonstrează  ilicitatea  ei.  În  alte  cuvinte,  a  pretinde  că  încheierea  convenţiei  C318  a  validat  girul
biletelor  la  ordin  şi  ulterior  a  demarat  executarea  silită  a  acestor  titluri  de  valoare,  într-un  context  factual  descris
amănunțit  de  reclamantă,  dar  nedemonstrat  după  regulile  de  probaţiune  judiciară,  nu  poate  conduce  la  finalitatea
urmărită  de  această  parte.  În  sine,  evocarea  celor  două  dispoziţii  de  drept,  prima  referitoare  la  împrejurarea  că
executarea silită va putea porni numai pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, a doua statuând regula că în acţiunea
cambială  nu  se  pot  opune  posesorului  excepţiile  personale  ale  deţinătorilor  anteriori  ori  ale  trăgătorului,  decât  dacă
deţinătorul actual a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului nu demonstrează per se încălcarea, de către pârâte, a regulilor
de conduită pe care aceste dispoziții le impun.

Astfel  cum a subliniat şi instanţa  de apel, cauza ilicită  şi frauda la lege nu pot fi susţinute prin mecanismul  descris  de

reclamantă în lipsa unor probe adecvate pentru demonstrarea ilicitului contractual.

Înlăturând, pentru aceste considerente, şi motivele de casare care pretind încălcarea normelor de drept material de către
instanţa  de  apel,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  a  reţinut  că  recursul  nu  este  fondat  şi  l-a  respins,  potrivit  art.  496
C.proc.civ.

7/7 Detalii jurisprudență