Sectia civila a Curtii de apel

Decizie nr. 10 din 22/01/1997

(Bucuresti, Sectia a IV-a). Judecata. Inexistenta unui temei legal pentru rezolvarea
litigiului. Aplicarea obligatorie a principiului analogiei legii. Denegare de dreptate.

    În cazul în care nu există o normă de drept aplicabilă pentru soluţionarea cauzei,
judecătorul are obligaţia de a recurge la metoda analogiei legii şi de a găsi o normă de
drept ce reglementează o situaţie de fapt asemănătoare şi care este de natură a oferi
temeiul legal pentru rezolvarea litigiului.
    În dreptul român aplicarea obligatorie a principiului analogiei legii este impusă de art.
3 din Codul civil, care interzice judecătorului de a se retrage de la judecată sub motiv ca
legea nu prevede ori că este întunecată sau neîndestulătoare.
    Asupra cererii de apel, instanţa reţine următoarele:
    Prin sentinţa civilă nr. 726 din 3.10.1996, Tribunalul Bucureşti - secţia a III-a civilă a
admis acţiunea formulată de reclamanţii D.M. şi T.M. împotriva pârâtului Consiliul Local
al Municipiului Bucureşti şi a obligat pe pârât să lase reclamanţilor în deplină proprietate
şi posesie un teren în suprafaţă de 2.865 m.p., situat în Bucureşti, str. Acţiunii, sectorul 4.
    Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că autorii reclamanţilor au
dobândit terenul revendicat printr-un act sub semnătură privată, încheiat la 14.08.1997,
iar dreptul lor de proprietate asupra terenului a fost constituit prin decizia civilă nr.
278/1981. Locuinţa construită pe acest teren a fost demolată, iar terenul a fost expropriat
prin Decretul nr. 127/1983.
    Cum terenul este liber şi necuprins în detalii de sistematizare, instanţa a admis
acţiunea, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, coroborat cu art. 3 din Codul civil.
    Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Consiliul Local al Municipiului
Bucureşti, susţinând că Legea nr. 33/1994 privind exproprierea se aplică numai
imobilelor ce se vor expropria în viitor şi nu pentru situaţiile juridice anterioare intrării în
vigoare a acestei legi, deoarece, prin aceasta aplicare, s-ar indica principiul
neretroactivităţii legii. Totodată, a susţinut că, potrivit art. 25 din Legea nr. 112/1995,
pentru imobilele expropriate pentru cazuri de utilitate publică se vor elabora legi speciale,
iar, în speţă, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, pronunţând, sub toate
aspectele, o hotărâre lipsită de temei legal.
    Apelul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
    Articolul 3 Cod civil prevede că "judecătorul care va refuza să judece, sub cuvânt că
lege nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca
culpabil de denegare de dreptate". Din aceasta dispoziţie legală cu caracter general
rezultă că instanţa investită cu o acţiune trebuie să judece procesul pe baza legislaţiei în
vigoare, neputând respinge cererea părţii pentru că urmează - ca în viitor să se elaboreze
alte legi, care să reglementeze raportul juridic dedus judecăţii. Aşadar, sub acest aspect,
nu-şi găsesc aplicare dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 112/1995, deoarece judecătorul
trebuie să recurgă la principiul analogiei legii sau chiar la analogia dreptului şi, aplicând
norme juridice în vigoare, ce cârmuiesc raporturi de drept asemănătoare sau chiar
principiile dreptului, să rezolve, în cadrul juridic existent, litigiul dintre părţi. În
concluzie, motivul de apel referitor la neaplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr.
112/1995, nu este fondat.
    Este întemeiat motivul de apel care priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr.
33/1994, deoarece această lege, ca orice lege civilă, nu retroactivează şi nu poate fi
aplicată situaţiilor juridice ale căror efecte s-ar stins definitiv anterior intrării sale în
vigoare, ea urmând să reglementeze raporturi juridice derivând din exproprierile ce se vor
efectua după intrarea ei în vigoare. În speţă, imobilul a fost expropriat prin Decretul nr.
127/1983, act normativ care trebuie să fie raportat la dispoziţiile art. 480 şi art. 481 Cod
civil şi nu la dispoziţiile Legii nr. 33/1994, deoarece această aplicare încalcă principiul
neretroactivităţii legii.
    Sub acest aspect, sentinţa pronunţată este nelegală, şi se impune desfiinţarea ei, cu
trimitere spre rejudecare, pentru ca părţile să-şi formuleze apărările în raport de
dispoziţiile art. 480 şi art. 481 Cod civil, pentru a nu fi private de un grad de jurisdicţie.
Judecata pe fond a fost făcută în baza unei legi inaplicabile cauzei şi aceasta echivalează
cu o nepronunţare pe fondul pricinii, în înţelesul art. 297 Cod procedură civilă.
Sectia civila a Curtii de apel
Decizie nr. 60 din 13/01/1999

(Cluj). Actiune în revendicare. Introducerea de catre un neproprietar. Consecinte.

    Potrivit art. 480 Cod civil, acţiunea în revendicare poate fi promovată doar de către
titularii dreptului de proprietate.
    Prin sentinţa civilă nr. 256 din 17 februarie 1998, pronunţată de Judecătoria Vişeu de
Sus în dosar nr. 1306/1997 a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii Z.D.
şi Z.I. împotriva pârâţilor M.N.L. şi M.I. şi în consecinţă s-a dispus reintegrarea
reclamanţilor în cota lor parte din imobilul casă de locuit în Vişeu de Sus, Str. Valea
Râului nr. 107, judeţul Maramureş.
    Au fost respinse cererile reclamanţilor pentru evacuarea pârâţilor din imobil,
despăgubiri şi anularea convenţiei de vânzare-cumpărare.
    A fost respinsă şi cererea reclamantei Z.A. pentru reintegrarea în spaţiul locativ.
    S-a luat act de renunţare reclamanţilor la judecata împotriva pârâtului M.N. senior,
reclamanţii fiind obligaţi să-i plătească acestuia cheltuieli de judecată.
    Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că imobilul casă de locuit, situat în Vişeu de
Sus, a fost construit de reclamantul Z.D. în timpul căsătoriei sale cu Z.M., decedată la 20
octombrie 1978.
    La scurt timp de la deces, Z.D. s-a recăsătorit cu reclamanta Z.I. mutându-se în casa
acesteia.
    Imobilul în discuţie a rămas nelocuit timp de 13 ani. După ce pârâtul M.L. junior,
nepotul reclamantului s-a căsătorit cu M.M., fiica reclamantei Z.I., cei doi pârâţi, cu
acordul tuturor reclamanţilor, s-au mutat în locuinţa din litigiu.
    Prin înscrisurile sub semnătură privată din 2 iulie 1993 reclamanta Z.A., fiica decedatei
Z.M. şi-a înstrăinat pârâţilor de rândul I şi II cota sa parte din moştenire din casa
părintească, iar reclamantul Z.D. a testat aceleiaşi părţi, prin act autentic, întreaga sa cotă
parte din casă şi terenul aferent.
    În baza înţelegerilor dintre părţi, pârâţii s-au comportat ca adevăraţi proprietari ai
imobilului casă şi teren şi l-au folosit cu bună credinţă. În urmă cu câtva timp, din motive
necunoscute şi ca urmare a certurilor ivite, reclamanţii au cerut pârâţilor să părăsească
locuinţa.
    S-a reţinut însă că în baza convenţiei de vânzare-cumpărare încheiată la 2 iulie 1993,
pârâţii au devenit coproprietari ai imobilului şi potrivit art. 969 Cod civil convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante.
    Devenind coproprietarii bunului, pârâţii nu pot fi evacuaţi din locuinţă până la sistarea
stării de indiviziune. Z.D. şi Z.I. fiind şi ei coproprietarii imobilului pot cere însă
reintegrarea lor în locuinţă, astfel că acest petit al acţiunii lor fiind întemeiat, a fost admis.
    A fost respinsă însă cererea de reintegrare formulată de reclamanta Z.A. din Pecica,
jud. Arad şi restul cererilor reclamanţilor pentru despăgubiri şi anularea convenţiei de
vânzare-cumpărare.
    Împotriva acestei hotărâri reclamanţii au formulat apel.
    Apelanţii şi-au motivat cerere cu aceea că ei sunt proprietarii imobilului în litigiu, pe
care pârâţii îl ocupă fără nici un drept, însuşindu-şi în mod ilegal recoltele obţinute de pe
teren.
    Micile reparaţii făcute de pârâţi revin oricărui gospodar, iar ele nu au mărit valoarea
imobilului.
    Cât priveşte convenţia de vânzare-cumpărare, aceasta trebuia anulată deoarece
vânzătoarea Z.A. nu are calitatea de proprietar, nefiind încă dezbătută succesiunea după
defuncta Z.M.
    Tribunalul Maramureş, prin decizia civilă nr. 256/A din 25 iunie 1998 a respins ca
nefondat apelul declarat de reclamanţi şi i-a obligat în solidar, la plata cheltuielilor de
judecată în apel.
    Pronunţând această decizie instanţa de apel a avut în vedere că acţiunea având drept
consecinţă evacuarea pârâţilor din imobil constituie în realitate o acţiune în revendicare,
care poate fi făcută de titularul dreptului real.
    În speţă, reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, ei neputând depune la
dosar copie extras de carte funciară.
    S-a mai constatat că imobilul în litigiu a fost dat de reclamanţi în posesia şi folosinţa
pârâţilor după ce acesta a rămas nefolosit timp de peste 10 ani.
    Raportat la dispoziţiile art. 485 Cod civil, pârâţii nu pot fi obligaţi la despăgubiri.
    În privinţa petitului privind anularea actului de vânzare-cumpărare, tribunalul a reţinut
că reclamanta Z.A., susţinând lipsa certificatului de moştenitor, invocă practic propria sa
culpă ce nu poate constitui motiv de nelegalitate al înţelegerii de vânzare a drepturilor
succesorale intervenite între părţi.
    Împotriva acestei hotărâri reclamanţii au declarat recurs, solicitând admiterea lui,
casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii acţiunii lor aşa cum a fost
formulată, respectiv de a se dispune evacuarea pârâţilor din imobilul din Vişeu de Sus,
Str. Râului nr. 107, anularea convenţiei de vânzare-cumpărare sub semnătură privată,
încheiată la 2 iulie 1993 şi obligarea pârâţilor la despăgubiri.
    În critica adusă recurenţii arată că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanta
Z.A. şi pârâţi nu are nici un efect faţă de reclamantul Z.D. care nu a semnat convenţia de
vânzare-cumpărare şi nu este parte a acestui contract.
    Înstrăinarea făcută de fiica sa Z.A. depăşeşte cu mult partea de moştenire cuvenită
după moartea mamei sale.
    Casa din litigiu se compune din două camere din care cota de 1/2 parte reprezintă
proprietatea lui Z.D., prin sistarea comunităţii de bunuri iar restul cotei revine atât soţului
supravieţuitor cât şi ficei sale.
    Pârâţii au fost toleraţi să locuiască în imobil din milă, deoarece erau tineri căsătoriţi.
Celor doi soţi nu li s-a transmis însă proprietatea asupra imobilului casă şi teren, pârâţilor
nu li s-a permis nici folosinţa terenului.
    Cât priveşte testamentul lăsat de reclamant, acesta s-a făcut în ideea că pârâţii îl vor
ajuta la nevoie.
    Intervenind însă, grave neînţelegeri între părţi, dispoziţia testamentară, care oricum ar
fi avut efecte numai după decesul testatorului, a fost revocată.
    Recurentul Z.D. mai arată că deşi nu şi-a întabulat în cartea funciară dreptul de
proprietate asupra casei şi terenului, pârâţii i-au recunoscut totuşi calitatea de proprietar
asupra bunurilor imobile, astfel că soluţia de respingere a apelului este nelegală şi
netemeinică.
    Intimaţii au cerut respingerea recursului.
    Recursul declarat este nefondat.
    Este corectă concluzia instanţei, potrivit căreia în realitate reclamanţii cerând
reintegrarea lor în imobilul din Vişeu de Sus, Str. Râului nr. 107, şi evacuarea
necondiţionată a pârâţilor au promovat o acţiune în revendicare imobiliară. Potrivit
dispoziţiilor art. 480 Cod civil, o asemenea acţiune poate fi promovată de către titularii
dreptului de proprietate. Ori, aşa cum s-a stabilit unul dintre reclamanţi nu a făcut dovada
dreptului real pretins.
    În plus, fiind demonstrat şi recunoscut de către apelanţi, că pârâţii au dobândit un drept
locativ în baza unei convenţii, cererea de evacuare a pârâţilor nu poate fi admisă.
    Cât priveşte anularea convenţiei de vânzare-cumpărare încheiată la 2 iulie 1993 între
reclamanta Z.A. şi pârâţii M.L. şi M.M. pe motivul vânzării dintr-un bun indiviz a unei
cote ce depăşeşte dreptul de moştenire, a înstrăinătorului, critica formulată în recurs este
nefondată.
    Astfel se impune a preciza că actul în discuţie nu constituie un contract de vânzare-
cumpărare, ci doar o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare a cotei-părţi ce
revine moştenitoarei din întreg bunul imobil casă şi teren, proprietatea extratabulară a
reclamantului Z.D. şi soţia defunctă Z.M.
    O asemenea convenţie este valabilă şi legală, cu atât mai mult cu cât până la
soluţionarea recursului succesiunea după defunctă nefiind dezbătută, nu s-a făcut nici o
dovadă a lezării drepturilor reclamantului.
    Această promisiune de vânzare-cumpărare îndeplineşte toate condiţiile de validitate ale
unei convenţii, şi ea naşte în sarcina proprietarului Z.A. atât obligaţia de a încheia în
viitor un contract, cât şi pe aceea de a transfera proprietatea asupra cotei sale de
moştenire din imobilul vândut ce priveşte atât construcţia cât şi terenul aferent.
    Pentru cele ce precede recursul reclamanţilor fiind nefondat, Curtea, în temeiul
prevederilor art. 299, art. 312 şi art. 316 Cod procedură civilă, urmează a-l respinge.
    (Judecător Rodina Alina)