Prin acțiunea civilă precizată înregistrată pe rolul acestei Judecătorii sub nr.

XXX la data
de 07.10.2013 , reclamanții B.A.M. și B. A. au chemat în judecată paratii G.I.și H.V. solicitând
instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța:
- Să constată deschisă succesiunea rămasă de pe urma defunctei B.M., decedată la data de
17.07.2009 în localitatea Resita;
- Să constate că de pe urma defunctei, au ramas ca succesori următorii: B.A.M. – fiu al defunctei;
G.I. – fiica defunctei, H.V. – fiică a defunctei, B.A. – sot al defunctei;
- Să constate că numai reclamantii au acceptat tacit întreaga masă succesorală in discutie, de pe
urma defunctei, fiind astfel singurii moștenitori acceptanți în discuție;
- Să constate că masa succesorală a defunctei se compune din cota de 1⁄2 a imobilului
reprezentând apartament situat administrativ in Resita.
- Să dispună inscrierea in CF a dreptului de proprietate al reclamantului, ce urmează a fi dobandit
prin succesiune, in cotele de părti ce li se cuvin conform legii, respectiv 1⁄4 la reclamantul nr. 2
(soțul defunctei) și 3⁄4 la reclamantul nr. 1 (fiul defunctei), ca unici moștenitori acceptanti , fără
despăgubiri în echivalent pentru pârâti, conform art. 700 C .civ.
In motivarea acțiunii, s-a arătat că la data de 17.07.2009 a decedat B.M., ruda celor doi
reclamanti, iar pârâtele din prezenta cauza sunt surorile reclamantului nr. 1 după mamă, deci
doar pe linie maternă, ele provenind din relația defunctei cu un alt bărbat.
Se mai arata ca pârâtele știau că mama lor B.M. impreună cu sotul său, contractasera
credit la BRD Resita , inaintea decesului autorului, și știau că defuncta, impreuna cu reclamantul
nr. 2 B.A. aveau multe datorii de plătit, după moartea acesteia, nu au mai fost interesate să se
prezinte la notarul public și să accepte expres masa succesorală, și nici nu s-au manifestat ca
adevarate succesoare, repectiv prin luare in posesie faptică a apartamentului in discutie.
Reclamantul B.A.M., pentru a evita executarea silita a apartamentului tatalui său, a
vandut apartamentul situat administrativ in Resita,....., proprietate personală, cat si autoturismul
marca Dacia, pentru a achita doar o parte scadentă din datoriile de la banca ale defunctei,
mutandu-se cu tatal său in apartamentul aflat acum in masa succesorala, ca sa poate să-și
intretină cum se cuvinte părintele.
Mai arata ca nici una dintre cele două parate nu a fost interesata sa-și ajute tatăl ramas
singur, sau sa-i achite datoriile de la banca, ale mamei lor.
 De asemenea, mentioneaza ca toate taxele si impozitele imobilului, de-a lungul timpului,
au fost achitate de reclamant.

Se mai arata ca paratele au fost invitate la notar, in vederea dezbaterii succesiunii, insa
paratele au refuzat a raspunde apelurilor reclamanților.
In drept, au fost invocate disp. art. 1103 și urmat. N.c.c
Actiunea a fost legal timbrata (f. 21 dosar)
Paratii nu au formulat intampinare in cauză, desi au fost legal citati.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri şi cu martori.
Din probele administrate în cauză a rezultat că au acceptat succesiunea in termen, în mod tacit,
doar reclamanţii B.A. – soţ supravieţuitor şi B.A.M. – fiu, care au continuat sa locuiască în casa
proprietate comună a soților, ramanand în stăpanirea masei succesorale lăsată de defunctă,
paratele – fiicele defunctei dintr-o alta relație, plecand de la casa părintească cu ani in urmă.

1. Ce va dispune instanţa?
2. Care este data deschiderii succesiunii?
3. Cine are calitatea de moştenitor legal al defunctei si care sunt cotele succesorale ce se cuvin
acestora?
4. Cine are vocaţie succesorală concretă la succesiunea defunctei?
5. Care este masa succesorală ce este supusă dezbaterii (din imobilul proprietate comună a soţilor
situat în Reşiţa)?
6. Ce cotă din masa succesorală vor moşteni în final moştenitorii cu vocative concretă la
moaştenire?

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte a constatat recursul
nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este
nefondat.
Acest motiv de recurs duce la casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
 În raport de acest motiv de nelegalitate recurenții-pârâți au susținut că decizia recurată
este contradictorie în condițiile în care instanța de fond a înlăturat în mod corect teza exonerării
comitentului și noile temeiuri de drept din cererea precizatoare depusă de reclamantă, aspect
menținut ca atare de către instanța de apel prin respingerea apelului reclamantei care viza acest
aspect, dar, în continuare, ambele instanțe au dispus eronat asupra incidenței prezumției de
egalitate.

Înalta Curte constată că, în totală contradicție cu cele susținute de către recurenții-pârâți, atât
instanța de fond, cât și instanța de prim control judiciar au reținut în mod judicios că temeiul
acțiunii în regres formulată de către reclamanta-intimată îl reprezintă sentința penală nr. 263 din
12 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. x/289/2013, prin care
pârâtul-intimat B. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendare, pentru
săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă și în temeiul art. 25 și art. 397 C. proc.
civ. și art. 1349 C. civ. a fost obligat inculpatul B., în solidar cu partea responsabilă civilmente,
SC A. SA Reghin, să achite părții civile D. suma de 6.775 lei
- daune materiale, suma de 200.000 lei
- daune morale și 2500 lei - onorariu de avocat.
Sentința penală este definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Târgu-
Mureș, prin decizia penală nr. 265/A din 14 mai 2015, prin care s-a reținut cu autoritate de lucru
judecat că în mod temeinic a fost soluționată latura civilă a cauzei prin admiterea cererii de
constituire de parte civilă și de obligare a inculpatului în solidar cu partea responsabilă
civilmente la plata despăgubirilor, reținându-se fără putință de tăgadă că inculpatul se face
vinovat de comiterea faptei penale în modalitatea descrisă.
Instanța penală de control judiciar a precizat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ
condițiile cerute de art. 1373 C. civ. privind răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor,
răspunderea părții responsabile civilmente pentru fapta inculpatului fiind una obiectivă, de plin
drept, fundamentată pe ideea de garanție care exprimă obligația acesteia de a garanta persoanei
vătămate securitatea în legătură cu activitatea pe care o organizează și desfășoară prin angajarea
inculpatului și o conduce în interesul său în mod direct.
 Așadar, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond și de către instanța de apel că
prin hotărârea penală definitivă s-a soluționat și acțiunea civilă în cadrul procesului penal,
stabilindu-se cuantumul prejudiciului și obligația în solidar a comitentului și a prepusului
acestuia la plata acestui prejudiciu, în acest context instanța civilă neputând să modifice în cadrul
soluționării acțiunii în regres nici natura răspunderii acestor părți, nici cuantumul prejudiciului,
fiind ținută de soluția pronunțată de către instanța penală, ca urmare a efectului puterii lucrului
judecat.
Aceasta, deoarece, în baza noii reglementări a autorității de lucru judecat, nu este permisă
existența unor contradicții între considerentele a două hotărâri judecătorești succesive.
Ca atare, prin decizia recurată s-a reținut în mod legal incidența dispozițiilor art. 1456
alin. (2) C. civ., la care s-a adăugat și recunoașterea pretențiilor efectuate de către intimatul-pârât
B., prin întâmpinarea depusă la judecata cauzei în fond, ceea ce a condus la admiterea acțiunii în
regres și obligarea prepusului la plata către comitentul - debitor solidar a părții din datoria care îi
revenea acestuia, ca urmare a executării integrale a obligației de către debitorul solidar A. SA și a
subrogării acestuia în drepturile creditorului, respectiv în drepturile părții civile.
Față de cele constatate nu se poate reține nicio contradicție în raționamentul logico-
juridic al instanței de apel, neexistând considerente contradictorii de natură a atrage nelegalitatea
hotărârii atacate.
Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează
hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a
acesteia.
Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu
presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).
Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de
interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului
real al textului.
Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de
fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit
calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și
apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.
În speță, recurenții au invocat aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1456 alin. (2) C. civ. de
către instanța de apel, reiterând, aproape ad litteram motivele din apelul declarat împotriva
sentinței civile nr. 123 din 14 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Mureș.
Ori aceste motive au primit dezlegare prin decizia recurată, nr. 246/A din 27 iunie 2018,
soluția instanței de apel fiind legală pentru considerentele dezvoltate anterior, în analizarea
motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel
demonstrând că solidaritatea comitentului și a prepusului la plata prejudiciului cauzat părții civile
(părții vătămate), precum și cuantumul acestuia au fost statuate cu putere de lucru judecat de
către instanțele penale care au soluționat și latura civilă în cadrul procesului penal.
Cât privește un alt argument care se constituie în critică a hotărârii recurate sub imperiul
dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anume acela că nu sunt îndeplinite cumulativ
condițiile necesare intentării acțiunii revocatorii, potrivit art. 1562 - 1563 C. civ., respectiv: -
reclamanta-intimată nu a făcut dovada stării de insolvabilitate a recurentului B., deși sarcina
probei îi incumbă acesteia; - instanța de fond nu a avut în vedere documentele depuse de către
recurenții-pârâți și nu le-a coroborat cu răspunsul la interogatoriu dat de către recurenta C.; -
reclamanta nu a probat, deși avea această sarcină a probei, faptul că pârâtul B. se afla în stare de
insolvabilitate și nici complicitatea la fraudă a pârâtei C., Înalta Curte reține că și această critică
este nefondată.
Se reține că și această critică se regăsește ad litteram în cadrul motivelor de apel declarate
de către pârâți împotriva sentinței civile nr. 123 din 14 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul
Mureș și vizează exclusiv aspecte de administrare și interpretare a probelor administrate în
cadrul celor două faze procesuale devolutive, fond și apel, ceea ce se constituie în critici de
netemeinicie a hotărârii recurate, și nu de nelegalitate a acesteia, întrucât instanța de apel este
suverană a stabili situația de fapt, ca urmare a cercetării judecătorești desfășurate în cauză și a
aplica normele de drept incidente la situația de fapt astfel stabilită.
Înalta Curte judecă în casație și doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă,
nu și pentru motive de netemeinicie.
În acest sens, raportat la stabilirea situației de fapt în mod identic de către două instanțe
devolutive, de fond și apel, Înalta Curte constată că aplicarea dispozițiilor art. 1562 - 1563 C. civ.
referitoare la întrunirea condițiilor necesare intentării acțiunii revocatorii s-a făcut în mod corect,
neregăsindu-ne în ipoteza unei încălcări sau aplicări greșite a legii, în sensul dispozițiilor art. 488
alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.Ultima critică adusă deciziei recurate vizează greșita admitere a
acțiunii oblice, nefiind îndeplinite prevederile art. 1560 alin. (1) C. civ., cum ar fi: debitorul este
inactiv, deoarece nu intentează el însuși acțiunea pe care o poate intenta, creditorul să aibă un
interes serios și legitim pentru a intenta acțiunea, iar creanța să fie certă, lichidă și exigibilă.
În acest sens recurenții-pârâți au susținut că atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul cert,
lichid și exigibil al creanței reclamantei, aceasta nu putea avea calitate de creditor într-o acțiune
oblică, acțiunea de partajare a bunului comun fiind prematură și, totodată, atâta timp cât
reclamanta nu a făcut dovada insolvabilității debitorului său, este inadmisibil a se proceda la
partajarea bunurilor comune.
Criticile aduse sub acest aspect hotărârilor recurate sunt, de asemenea, nefondate.
Acțiunea oblică reglementată de art. 1560 și art. 1561 C. civ. reprezintă un mijloc
procedural pus la dispoziția creditorului pentru protecția creanței sale.
Nu este necesar ca titularul acțiunii să facă dovada insolvabilității debitorului, ci trebuie
să probeze numai că această conduită a debitorului poate să prejudicieze interesele creditorului.
Pentru admiterea acțiunii oblice, caracterizată de art. 1558 C. civ. ca fiind o măsură
conservatorie, nu se cere nici prealabila punere în întârziere, nici o prealabilă autorizare din
partea instanței, nici introducerea în proces a debitorului.
Intentarea acțiunii oblice nu produce modificări în situația juridică a debitorului și nu are
ca efect stingerea creanței titularului acțiunii, ci numai pregătește terenul pentru valorificarea
acesteia.
Nu este exclusă nici privarea creditorului reclamant de orice avantaj personal ca urmare a
promovării acțiunii oblice, pentru că alți creditori pot avea ranguri superioare de prioritate și prin
satisfacerea creanțelor acestora să fie epuizat activul reintegrat prin acțiunea oblică în
patrimoniul debitorului.
Nu se poate susține că, în speță, reclamanta creditor nu deține o creanță certă, aceasta
fiind constatată atât prin hotărârile penale, cât și prin hotărârile civile pronunțate, însuși
recurentul-pârât consimțind prin întâmpinarea depusă la judecata în fond asupra plății către
reclamantă a sumei de 105.237,5 lei, urmare a obligării sale în solidar cu reclamanta la plata
sumei de 200.000 lei - daune morale, 6.755 lei - daune materiale, 2500 lei - onorariu avocațial și
1000 lei - cheltuieli judiciare, în condițiile în care reclamanta-intimată a făcut dovada că a achitat
integral prejudiciul la care părțile fuseseră obligate în solidar, către partea vătămată, D.
Potrivit dispozițiilor art. 662 alin. (2) C. proc. civ., creanța este certă când existența ei
neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu.
Instanța de apel a arătat, de altfel, că admiterea acțiunii în regres intentate de către
reclamanta-intimată și admiterea acesteia de către instanța de fond, cât și de către instanța de
apel, certifică faptul că reclamanta are calitate de creditor al pârâtului-recurent B., deținând o
creanță certă și exigibilă, momentul în care se apreciază asupra creanței fiind cel al pronunțării
hotărârii judecătorești, neexistând impedimente legale cu privire la soluționarea, succesiv, prin
aceeași hotărâre a celor trei capete de cerere: acțiunea în regres, acțiunea pauliană și acțiunea
oblică. Astfel, în condițiile în care acțiunea în regres și acțiunea pauliană au fost admise, nimic
nu împiedică soluționarea și a capătului de cerere având ca obiect acțiunea oblică ce tinde la
readucerea bunului în patrimoniul debitorului.
Prin criticile formulate recurenții nu combat însă cu niciun argument pertinent aceste
aprecieri ale instanței de apel, limitându-se, ca și în precedent, la a reitera argumentele din
cererea de apel.
Prin urmare, în mod corect instanța de apel a respins apelul pârâților îndreptat împotriva
sentinței civile nr. 123 din 14 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Mureș, hotărârea instanței
fiind legală, neregăsindu-se motive de nelegalitate de natură a atrage casarea deciziei recurate.
Având în vedere considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte
a respins recursul, ca nefondat.