ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 728/2023

Decizia nr. 728

Şedinţa publică din data de 22 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x/2022, la 30.03.2022, reclamantul A., în contradictoriu
cu pârâta B. S.R.L., a formulat contestaţie împotriva deciziilor de sancţionare disciplinară: avertisment scris nr.
92/01.02.2022; 93/02.02.2022; 94/02.02.2022; 110/01.03.2022 şi decizia de sancţionare disciplinară emisă la
07.03.2022 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 1394 din 30 iunie 2022, Tribunalul Dâmboviţa – secţia I Civilă a declinat, în favoarea Tribunalului
Ilfov, competenţa de soluţionare a acţiunii, reţinând, în esenţă, următoarele:

Din verificarea actului de identitate al reclamantului, efectuată de instanţă în şedinţa publică din 16.06.2022, a rezultat că
acesta are domiciliul legal în Târgovişte, jud. Dâmboviţa, la adresa indicată în cuprinsul acţiunii.

Conform raportului de investigaţii, întocmit de C. S.R.L., reclamantul are reşedinţa efectivă în comuna Chiajna, sat
Dudu, localitate în care reclamantul are domiciliul efectiv aproximativ din anul 2020. De altfel, şi lucrătorii la magazinul
din apropierea locuinţei au semnalat prezenţa acestuia în zonă, aproximativ de la începutul anului.

Dreptul comun în materia conflictelor de muncă este reprezentat de art. 269 Codul Muncii.

Din punct de vedere procesual, dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii trebuie interpretate în sensul că prin domiciliu
se înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte şi munceşte, deoarece scopul
dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu, aşa cum rezultă din conţinutul art. 85 şi urm. C. proc. civ., este acela ca părţile
aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului lor la apărare.

Concluzionând, tribunalul a avut în vedere că în determinarea instanţei competente să soluţioneze o cauză, nu se are în
vedere domiciliul legal al persoanei ce se adresează instanţei, ci locul în care locuieşte efectiv pe o perioadă relativ
îndelungată. Or, din raportul de investigaţii a rezultat că reclamantul locuieşte în Chiajna din anul 2020, ceea ce
dovedeşte faptul că acesta are reşedinţa efectivă în acea localitate şi nu în Târgovişte, aşa cum a indicat în cererea de
chemare în judecată.

Pe rolul Tribunalului Ilfov – secţia civilă cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 2924 din 10 noiembrie 2022, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei
teritoriale a instanţei; a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, a constatat ivit conflictul negativ
de competenţă şi a înaintat pricina la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În fundamentarea acestei sentinţe, în aplicarea art. 269 alin. (1) şi alin. (2) din Codul Muncii, art. 208 şi art. 210 din
Legea nr. 62/2011, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Între părţile litigante a fost încheiat contractul individual de muncă nr. x/11.07.2019, raporturile de muncă încetând prin
emiterea Deciziei din data de 07.03.2022 prin care reclamantului i-a fost desfăcut, ca sancţiune disciplinară, contractul
individual de muncă.

Din interpretarea coroborată a prevederilor legale care reglementează domiciliul şi reşedinţa persoanei fizice instanţa a
constatat că schimbarea adresei de domiciliu reprezintă o opţiune a persoanei fizice, simpla stabilire a unei reşedinţe
neputând echivala, prin sine însuşi, cu schimbarea domiciliului în lipsa unor elemente din care să rezulte fără echivoc
această intenţie, cu atât mai mult această concluzie neputând fi trasă prin raportare la faptul că reclamantul a locuit ori
locuieşte perioade mai scurte ori mai lungi de timp la o adresă din comuna Chiajna, în condiţiile în care acesta susţine
că domiciliul său este cel inserat în cartea de identitate.

1/3 Detalii jurisprudență

 Nu se poate pretinde reclamantului să făcă dovada situaţiei sale locative în condiţiile în care acesta nu pretinde că
locuieşte la altă adresă decât cea de domiciliu sau că aceasta din urmă nu reprezintă locuinţa sa principală.

Având în vedere că legislaţia face distinţia clară între domiciliu şi reşedinţă, iar la dosarul cauzei nu au fost identificate
elemente din care să rezulte că reclamantul a înţeles să îşi schimbe adresa principală, instanţa a constatat că domiciliul
acestuia este în municipiul Târgovişte, astfel încât Tribunalul Dâmboviţa nu îşi putea declina competenţa de soluţionare
a cauzei decât în situaţia în care constata că nu este competent, nu şi în situaţia în care şi altă instanţă egală în grad ar
fi competentă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară
deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va
pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă competenţa de
soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că prin cererea adresată Tribunalului Dâmboviţa, la 30.03.2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta
B. S.R.L., a formulat contestaţie împotriva deciziilor de sancţionare disciplinară: avertisment scris nr. 92/01.02.2022;
93/02.02.2022; 94/02.02.2022; 110/01.03.2022 şi decizia de sancţionare disciplinară emisă la 07.03.2022 de desfacere
disciplinară a contractului individual de muncă.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un litigiu de muncă, iar potrivit dispoziţiilor art. 269 alin.
(2) Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei
circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, dispoziţii din care rezultă că legiuitorul a
reglementat în mod imperativ competenţa teritorială pentru soluţionarea unor astfel de cauze.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social care completează art. 269 alin. (2)
Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui
circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Faţă de cele anterior expuse, la determinarea instanţei competente este necesar a se avea în vedere domiciliul sau
reşedinţa reclamantului la data sesizării instanţei.

În speţă, se constată că reclamantul a înţeles să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict
individual de muncă, la tribunalul de la domiciliul său (Tribunalul Dâmboviţa), arătat în mod expres în acţiune.

Cu toate acestea, instanţa sesizată a stabilit, în baza unui raport de investigaţii, că reclamantul are reşedinţa efectivă în
localitatea Chiajna şi nu în Târgovişte, aşa cum a indicat în cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 87 C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor
sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală, iar reşedinţa, potrivit art. 88 din acelaşi cod,
este definită ca reprezentând locul unde persoana îşi are locuinţa secundară, şi poate fi considerată domiciliu dacă
acesta din urmă nu este cunoscut (art. 90 C. civ.).

Conform dispoziţiilor art. 91 C. civ., dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de
identitate.

Din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus evocate reiese că prin domiciliul persoanei fizice se înţelege locul unde
aceasta îşi are locuinţa principală, astfel cum este evidenţiată în documentele de identitate, adresa de reşedinţă a unei
persoane putând fi asimilată adresei de domiciliu numai în situaţia în care aceasta din urmă nu este cunoscută.

Scopul regulii de competenţă teritorială în materia litigiilor de muncă, a fost acela de a proteja reclamantul şi nu poate fi
atins dacă domiciliul nu este asociat cu locuinţa efectivă, deoarece ar fi lipsit de exerciţiul drepturilor sale procesuale.

În acest context, trebuie arătat, însă, că reclamantul a ales să introducă acţiunea la Tribunalul Dâmboviţa şi a indicat
domiciliul său ca fiind în Muncipiul Târgovişte, str. x.

Aşa fiind, raportat la împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 30.03.2022, domiciliul
reclamantului se regăseşte în Muncipiul Târgovişte, potrivit cărţii de identitate aflate la dosar şi afirmaţiilor constante ale
acestuia, fiind irelevante orice alte susţineri care tind să stabilească o situaţie contrară celor relevate de înscrisurile
dosarului şi de însuşi autorul demersului judiciar, Înata Curte constată că Tribunalul Dâmboviţa este instanţa căreia îi
revine competenţa teritorială de soluţionare a cererii deduse judecăţii.

În considerarea celor ce preced, reţinând că la data introducerii acţiunii reclamantul avea domiciliul în jud. Dâmboviţa,

2/3 Detalii jurisprudență

 văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei
în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2023.

3/3 Detalii jurisprudență