CONSILIUL EUROPEI

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA a III a

CAUZA PĂDURARU contra ROMÂNIEI*

(Cererea nr. 63252/00)

SENTINŢĂ

STRASBOURG

1 decembrie 2005

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44, alin. 2 al

Convenţiei. Pot surveni anumite modificări de formă.
În cauza Păduraru c. României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), prezidând într-o cameră compusă
din:
B.M.ZUPANCIC, preşedinte, L. CAFLISCH, C. BÎRSAN, V. ZAGREBELSKI, A.
GYULUMYAN, R. JAEGER, I.ZIEMELE, judecători şi V.BERGER, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 noiembrie 2005,
A emis următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se găseşte o cerere (nr. 63252/00) îndreptată împotriva

României, prin care un resortisant al acestui Stat, dl. Anatol Păduraru
(„reclamantul”) a sesizat Curtea în virtutea articolului 34 al Convenţiei privind
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale („Convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat prin agentul său, dna. Roxana
Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde că vânzarea apartamentelor sale unor terţi, care a fost
validată prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000 şi care s-a făcut
fără plata unei indemnizaţii a încâlcat prevederile articolului 1 al Protocolului nr.
1 şi susţine că a fost privat de bunurile sale.
4. La 9 iunie 2004, Curtea (secţia a doua) a decis să comunice cererea Guvernului.
Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, aceasta a decis că se va examina
în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
5. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus obseraţii scrise pe fondul cauzei
(articolul 59 § 1 din Regulamentul Curţii). Fiecare parte a înaintat comentarii
scrise la observaţiile celeilalte.
6. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (articolul 25 §
1 din Regulament). Prezenta cerere a fost distribuită secţiei a treia astfel cum a
fost modificată (articolul 52 § 1). În cadrul acesteia, completul însărcinat să
analizeze cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituit conform
articolului 26 § 1 din Regulament).

PE FOND

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

7. Reclamantul s-a născut în 1922 şi locuieşte în Bucureşti.

8. La 20 august 1940 tatăl reclamantului a cumpărat un imobil situat la nr. 7 de pe
strada Intrarea Domneşti, în Bucureşti, alcătuit din două corpuri de clădire, A şi
B, care cuprindeau trei şi respectiv două apartamente.
9. În 1950, Statul a preluat imobilul invocând decretul de naţionalizare nr. 92/1950.

1. Acţiunea în revendicarea imobilului îndreptată împotriva Statului

10. La 7 februarie 1996 reclamantul a sesizat comisia pentru aplicarea legii nr.
112/1995 din cadrul primăriei Bucureşti („primăria”) cu o cerere de restituire a
ansamblului imobilului în virtutea legii nr. 112/1995 pentru reglementarea
situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea
statului („legea nr. 112/1995”).
11. La 23 octombrie 1996, comisia pentru aplicarea legii nr. 112/1995 a decis ca
imobilele trecute în proprietatea Statului înainte de 1989, pentru care vechii
proprietari au depus o cerere de restituire în virtutea legii nr. 112/1995 sau care au
sesizat instanţele cu o acţiune în revendicare nu trebuie vândute chiriaşilor decât
după clarificarea situaţiei lor juridice.
12. La 23 februarie şi 17 martie 1997, primăria a vândut chiriaşilor două din
apartamentele corpului de clădire B şi terenurile aferente acestora în virtutea legii
nr. 112/1995.
13. La 20 martie 1997, reclamantul a introdus la judecătoria Bucureşti o acţiune în
revendicarea întregului ansamblu, îndreptată împotriva primăriei.
14. Printr-o hotărâre din 10 aprilie 1997, judecătoria l-a recunoscut pe reclamant ca
proprietar al imobilului. Aceasta a arătat că tatăl reclamantului nu făcea parte din
categoria persoanelor faţă de care dispoziţiile decretului nr. 92/1950 erau
aplicabile, fiind exclus de la aplicarea acestuia de dispoziţiile articolului II ale
decretului de mai sus. Instanţa a dispus primăriei să lase imobilul în posesia
reclamantului. Hotărârea a devenit definitivă şi, prin neapelare, a dobândit
autoritate de lucru judecat.
15. La 16 aprilie 1997, primăria a vândut vechilor chiriaşi apartamentul nr. 2 – unul
din cele trei apartamente ale corpului de clădire A al imobilului în cauză – şi
terenul aferent acestuia, în virtutea legii nr. 112/1995.
16. Printr-o hotărâre pronunţată la 22 iulie 1997 în executarea hotărârii din 10 aprilie
1997, primăria a dispus restituirea ansamblului imobilului reclamantului.
17. La 17 septembrie 1997, reprezentanţii primăriei şi reclamantul au semnat un
proces verbal de punere în posesie pentru partea de imobil care nu a făcut obiectul
contractelor de vânzare mai sus menţionate (paragrafele 12 şi 15 de mai sus).
Aceştia au notat că pentru punerea în posesie pentru restul imobilului era necesară
anularea, în prealabil, a contractelor încheiate cu chiriaşii.
18. La 28 aprilie 1998, comisia pentru aplicarea legii nr. 112/1995 l-a informat pe
reclamant că nu mai putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această
lege specială, având în vedere restituirea imobilului dispusă prin hotărârea din 10
aprilie 1997.
În 1999, primăria i-a adus la cunoştinţă reclamantului că avea doar dreptul la
daune interese în virtutea legii nr. 112/1995 şi nu la restituirea imobilului.

2. Acţiunea în anularea contractelor de vânzare

19. La 6 noiembrie 1997, primăria a introdus la judecătoria Bucureşti o acţiune în

anularea contractelor de vânzare încheiate cu chiriaşii (paragrafele 12 şi 15 de mai
sus). La 27 februarie 1998, reclamantul a introdus o cerere de intervenţie în
această procedură, solicitând de asemenea, anularea contractelor menţionate.
20. Printr-o hotărâre din 9 martie 1999, judecătoria a respins cererea principală
introdusă de primărie şi a admis în parte cererea incidentă a reclamantului.
În paralel, judecătoria a considerat valabilă partea din contracte care privea
vânzarea apartamentelor în sine, sub motivul că reclamantul nu a dovedit reaua
credinţă a părţilor contractelor. În aceste condiţii, aceasta a considerat că era la
alegerea reclamantului să introducă o acţiune în revendicare în care să se compare
titlul său de proprietate cu cel al cumpărătorilor apartamentelor în cauză.
21. Reclamantul face apel împotriva acestei hotărâri.
Printr-o sentinţă din 11 februarie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins apelul
reclamantului. Acesta a constatat că reclamantul nu a adus probe de natură să
înlăture prezumţia de bună credinţă a cumpărărtorilor şi a considerat că la
momentul încheierii contractelor chiriaşii erau îndreptăţiţi să creadă că Statul era
adevăratul proprietar al apartamentelor.
Pentru a aprecia buna credinţă a părţilor, Tribunalul a ţinut seama de faptul că
reclmantul nu a notificat expres primăriei intenţia sa de a obţine restituirea
imobilului.
Acesta a respins ideea că comunicarea cererii de revendicare introductivă de
instanţă valorează notificare sub motiv că hotărârea din 10 aprilie 1997 nu indica
data exactă a introducerii cererii menţionate.
Tribunalul a considerat de asemenea că cumpărătorii nu ar fi putut, cu toate
diligenţele rezonabile, avea cunoştinţă de existenţa acţiunii în revendicare
introdusă de reclamant împotriva primăriei.
22. Reclamantul a formulat recurs.
Printr-o hotărâre din 39 mai 2000, Curtea de Apel Bucureşti respinge apelul,
considerând că nu s-a făcut proba relei credinţe a cumpărătorilor la momentul
încheierii contractului. Aceasta a precizat că eventuala rea credinţă a primăriei nu
ar fi putut antrena de o manieră implicită pe cea a cumpărătorilor.
De asemenea, Curtea de Apel a statuat că la momentul vânzării cumpărătorii nu
ştiau şi nici nu ar fi avut posibilitatea să afle, îndeplinind toate diligenţele
rezonabile, că Statul nu era adevăratul proprietar al imobilului. Mai mult, aceasta
a apreciat că cererea de restituire înaintată de reclamant primăriei în 1996
(paragraful 10 de mai sus) nu a avut incidenţă asupra bunei credinţe a
cumpărătorilor, ştiind că în 1999 primăria l-a informat pe reclamant că, în virtutea
legii nr. 112/1995, nu avea dreptul decât la daune interese şi nu la resituirea
bunului.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A. Evoluţia noţiunii de „titlu” al Statului

1. Noţiunea de „titlu” de proprietate şi decretul de naţionalizare nr. 92/1950

23. În dreptul român noţiunea de „titlu” desemnează actul juridic în virtutea căruia se
dobândeşte dreptul de proprietate, de exemplu vânzarea, donaţia, succesiunea sau
legea naţionalizării şi aplicarea acesteia în practică prin acte ale autorităţilor
administrative abilitate de lege.
 Unul dintre decretele de naţionalizare aplicate pe scară largă în materie de imobile
este decretul nr. 92/1950, în virtutea căruia numeroase imobile, identificate în
listele anexate decretului şi care aparţineau vechilor industriaşi, marilor
proprietari de terenuri, bancherilor şi marilor comercianţi, au fost naţionalizate.
Articolul II al decretului excludea în mod expres de la aplicarea prevederilor sale
imobilele aparţinând muncitorilor, funcţionarilor, micilor artizani, intelectualilor
şi pensionarilor.

2. Definirea „titlului” Statului în jurisprudenţa de până la 2 februarie 1995

24. Într-o primă fază, în absenţa unei legislaţii speciale care să reglementeze regimul
juridic al imobilelor naţionalizate, instanţele erau competente să analizeze litigiile
care aveau ca obiect aceste imobile, cu precădere cele naţionalizate ca urmare a
aplicării decretului nr. 92/1950. În aceste litigii, instanţele naţionale se declarau
competente să judece dacă dispoziţiile diverselor decrete de naţionalizare
respectau condiţiile de fond şi de formă prevăzute de Constituţia în vigoare la
momentul adoptării lor.
În cursul acestei prime faze privarea de proprietate rezultând în urma unei astfel
de naţionalizări era considerată ca fiind făcută cu „titlu” dacă decretele,
Constituţia şi tratatele internaţionale la care România era parte erau respectate la
data aproprierii.

3. Revirimentul jurisprudenţei: imposibilitatea instanţelor de a determina existenţa

unui titlu al Statului

25. Într-o a doua fază, consecinţă a revirimentului jurisprudenţei Curţii Supreme de

Justiţie din 2 februarie 1995, instanţele naţionale nu s-au mai considerat
competente să analizeze aplicarea decretelor de naţionalizare şi pentru a dispune
restituirea imobilelor naţionalizate în aplicarea decretului nr. 92/1950. Acestea
considerau că corelarea naţionalizărilor efectuate în aplicarea decretului nr.
92/1950 cu dispoziţiile Constituţiei privind dreptul de proprietate privată nu se
putea face decât de puterea legislativă ( a se vedea şi hotărârea Brumărescu c.
României ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, p. 252, § 37).

4. Definirea „titlului” Statului prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 pentru

aplicarea legii nr. 112/1995 („hotărârea nr. 20/1996”).

26. Într-o a treia fază, Statul a adoptat legea nr. 112/1995, care permitea vânzarea
către chiriaşii imobilelor trecute în patrimoniul Statului în virtutea unui titlu.
Restituirea imobilelor naţionalizate vechilor proprietari sau moştenitorilor
acestora nu era posibilă decât dacă aceştia locuiau în acele imobile în calitate de
chiriaşi sau dacă bunurile erau libere şi nu fuseseră închiriate. Pentru bunurile
care nu îndeplineau aceste condiţii era posibil ca vechii proprietari să ceară să fie
despăgubiţi.
Prin hotărârea nr. 20/1996, obligatorie pentru autorităţile însărcinate cu aplicarea
legii, Guvernul defineşte imobilele naţionalizate „cu titlu” ca fiind acelea intrate
 în patrimoniul Statului în aplicarea unei dispoziţii legale. Conform aceleiaşi
hotărâri, legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă imobilelor deţinute de Stat în fapt,
cu alte cuvinte în absenţa unei dispoziţii legale care să constituie fundamentul
juridic al dreptului său de proprietate, astfel încât Statul nu avea nici un titlu de
proprietate asupra lor.
27. Conform doctrinei, urmată de practica instanţelor naţionale, „titlul” Statului astfel
cum este stipulat în hotărârea nr. 20/1996 implică existenţa unei dispoziţii legale
care să permită naţionalizarea. Simplul fapt că Statul invocă un act normativ în
vigoare la momentul naţionalizării unui bun este suficient pentru ca aproprierea să
fie considerată ca realizată în virtutea unui titlu (F. Baias, B. Dumitrache şi M.
Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001
comentată şi adnotată, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, vol. I, p. 73; în acelaşi sens,
I. Adam, Legea nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 10; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2002, p. 319-322; hotărârea nr. 70/1998 a Curţii de Apel
Ploieşti). Cât despre decretul nr. 92/1950, era deci suficient ca un imobil
naţionalizat în virtutea prevederilor acestuia să fie inclus în listele anexate
decretului pentru a fi considerat ca fiind naţionalizat „cu titlu”, independent de
respectarea sau nu a exigenţelor de fond sau de formă impuse de acest decret la
data naţionalizării.

5. Definirea „titlului” Statului prin hotărârea de Guvern nr. 11/1997 privind

modificarea hotărârii nr. 20/1996 („hotărârea nr. 11/1997”)

28. După ce a vândut o parte a imobilelor naţionalizate „cu titlu” în virtutea hotărârii
nr. 20/1996, într-o a patra fază, marcată de adoptarea hotărârii Guvernului nr.
11/1997, intrată în vigoare la 4 februarie 1997, Executivul a modificat şi
completat definiţia imobilelor naţionalizate „cu titlu”. Acesta a introdus o condiţie
suplimentară: potrivit articolului 1 § 2 al acestei ultime hotărâri, bunurile
dobândite de Stat în virtutea unui titlu erau cele preluate cu respectarea
prevederilor decretelor în vigoare la acel moment. Aceeaşi hotărâre prevedea că:
„(...) 4. Locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la
data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condiţiile inexistenţei unei reglementări
legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt
considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr.
112/1995.
5. Imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil
constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a
despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului
comun. (...)”

29. Conform doctrinei, confirmată de practica instanţelor naţionale, în sensul hotărârii

nr. 11/1997 sunt considerate naţionalizate „fără titlu” nu numai imobilele preluate
în fapt, ci şi cele preluate fără respectarea prevederilor legale înscrise în decretul
de naţionalizare (F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, mai sus citat, p. 74; în
 acelaşi sens, I. Adam, Legea nr. 10/2001, mai sus citat, p. 11; I. Adam, Drept
civil, mai sus citat, p. 319, hotărârea nr. 510/2003 a Curţii Supreme de Justiţie).
30. Imobilele dobândite de Stat în virtutea decretului 92/1950 erau considerate
naţionalizate „cu titlu” dacă prevederile legale cuprinse în articolele I §§ 1-5 şi II
ale decretului fuseseră respectate la data naţionalizării şi dacă, la acea dată, exista
identitate între persoana care figura ca proprietar în listele anexate decretului şi
adevăratul proprietar.

6. Noua definiţie a „titlului” Statului conform legii nr. 213/1998 cu privire la

domeniul public al Statului („legea nr. 213/1998”)

31. Articolul 6 §1 al acestei legi prevede:

„ 1. Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi
bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în
proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor
internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.”

32. După ce Statul a vândut o parte a imobilelor naţionalizate „cu titlu” în virtutea
hotărârii nr. 11/1997, legea nr. 213/1998 a introdus o nouă condiţie de
„valabilitate” a titlului Statului: valabilitatea dreptului de proprietate al Statului
este condiţionată de conformitatea decretului de naţionalizare şi a actelor
administrative de aplicare a acestuia cu Constituţia, tratatele internaţionale la care
România era parte şi legile în vigoare la data la care bunurile în cauză au intrat în
patrimoniul Statului. Per a contrario, în absenţa unei astfel de conformităţi, Statul
nu avea un titlu valabil şi nu dobândea deci dreptul de proprietate asupra
imobilului. În consecinţă, vechiul proprietar putea să se prezinte în faţa instanţelor
competente pentru stabilirea „valabilităţii” titlului Statului (F. Baias, B.
Dumitrache şi M. Nicolae, mai sus citat, p. 75; în acelaşi sens, I. Adam, Legea nr.
10/2001, mai sus citat, p. 16; I. Adam, Drept civil, mai sus citat, p. 324-330).

7. Poziţia contradictorie a instanţelor după intrarea în vigoare a legii nr. 213/1998

în ceea ce priveşte titlul Statului

33. Instanţele au admis acţiunile în revendicare introduse împotriva Statului atunci

când au considerat că decretul de naţionalizare a fost aplicat cu nerespectarea
condiţiilor pe care le prevedea (de exemplu, hotărârile nr. 860/1999 a Curţii de
Apel Cluj şi nr. 1184/2000 şi 1787/2000 ale Curţii Supreme – aplicarea decretului
de naţionalizare nr. 92/1950 unei persoane excluse de la aplicarea sa; hotărârea nr.
1239/1999 şi 1293/1999 ale Curţii de Apel Constanţa – nerespectarea
formalităţilor administrative prevăzute de decretul de naţionalizare nr. 223/1974).
34. În câteva cauze, Curtea Supremă de Justiţie a decis, aplicând noua condiţie
introdusă de legea nr. 213/1998, că anumite decrete de naţionalizare erau contrare
 Constituţiilor în vigoare la momentul adoptării lor şi tratatelor internaţionale la
care România era parte.
Astfel, prin hotărârea nr. 46/2003, aceasta a arătat că decretul nr. 92/1950
contravenea Constituţiei din 1948; prin hotârârea nr. 2078/2000, aceasta a arătat
că decretul nr. 223/1974 era contrar Constituţiei din 1965 din cauza caracterului
său discriminatoriu; prin hotărârea nr. 2434/2000, aceasta a statuat că decretele nr.
218/1960 şi 712/1966 nu respectau dispoziţiile Constituţiilor din 1952 şi 1965.
Această practică a fost urmată de o parte din instanţe (de exemplu, hotărârile
Curţii de Apel Braşov nr. 1246R/2000 şi 1140R/1999 – publicate în M.M. Voicu
şi M. Popoacă, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Tratat de
jurisprudenţă 1991-2002, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 342 – care au
constatat neconstituţionalitatea decretului nr. 223/1974 (în raport cu Constituţia
din 1965); hotărârea nr. 1680/1998 a Curţii de Apel Bacău, publicată în M. Voicu,
M. Popoacă, mai sus citat, p. 333).
35. În alte cauze, Curtea Supremă, urmată de o altă parte a instanţelor, a arătat că
decretul nr. 223/1974 a reprezentat un „titlu valabil” al Statului (hotărârile nr.
440/2003 şi 709/2003, Curtea Supremă: nr. 1R/2001, Curtea de Apel Târgu
Mureş; nr. 761R/2001 şi 1495R/2001, Curtea de Apel Braşov; nr. 2062/1997 şi
715/1999, Curtea de Apel Ploieşti, publicate în M. Voicu şi M. Popoacă, mai sus
citat, p. 355).
36. Mai mult, dacă în hotărârile sale nr. 3696/2003 şi 4009/2003 Curtea Supremă a
considerat că decretul nr. 223/1974 era contrar Constituţiei din 1965 şi Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului din 1948, în schimb, în hotărârea nr. 2814/2004
aceasta a arătat că decretul amintit reprezenta un titlu valabil pentru Stat.
37. În ceea ce priveşte decretul nr. 92/1950, Curtea Supremă de Justiţie a arătat, în
hotărârile nr. 1424/2001, 1945/2001 şi 46/2003 că acesta contravenea Constituţiei
din 1948, în timp ce prin hotărârile nr. 1005/2003 şi 634/2004 afirma că acesta
reprezenta un „titlu valabil” al Statului.

B. Vânzarea lucrului altuia şi acţiunea în revendicare introdusă de adevăratul

proprietar înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001

38. Dacă vânzătorul nu este proprietarul bunului vândut, legile române nu

sancţionează explicit vânzarea lucrului altuia, care nu este reglementată într-un
act normativ. Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat în mod constant că aceasta nu îl
priva pe adevăratul proprietar de dreptul său (de exemplu, hotărârea nr.
2467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista Dreptul nr. 5/1995, p.
77; hotărârea nr. 197/1996 a Curţii de Apel Bacău, publicată în „Jurisprudenţa
Curţii de Apel Bacău pe anul 1996”, p. 18; hotărârea nr. 486/1999 a Curţii de
Apel Bacău). Într-adevăr, contractul de vânzare încheiat între vânzătorul
neproprietar şi cumpărător nu are forţă obligatorie decât în ceea ce îi priveşte (res
inter alios acta) şi nu în ceea ce îi priveşte pe adevăratul proprietar; bunul nu iese
din patrimoniul adevăratului proprietar, care continuă să fie liber să dispună cu
 privire la bun (de exemplu, hotărârea nr. 132/1994 a Curţii Supreme de Justiţie,
Culegerea de jurisprudenţă pentru anul 1994, p. 39).
Soarta contractului depinde de buna sau de reaua credinţă a părţilor contractului.
Dacă părţile au fost de rea credinţă la încheierea contractului deoarece cunoşteau
că vânzătorul nu era proprietarul bunului, doctrina şi jurisprudenţa consideră în
general că această vânzare este o operaţiune speculativă, care are o cauză ilicită şi
că, din aceste considerente, este lovită de nulitate absolută (fraus omnia
corrumpit) (de exemplu, hotărârea nr. 419R/1994 a Curţii de Apel Galaţi,
publicată în „Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel Galaţi”, 1 iulie-31
decembrie 1994, p.84).
Dacă părţile contractului, sau cel puţin cumpărătorul, au încheiat vânzarea cu
bună credimţă şi dacă cumpărătorul a avut convingerea că vânzătorul prezenta
toate caracteristicile impuse de lege pentru a putea transfera dreptul de proprietate
(articolul 1899 § 1 al Codului civil), contractul este afectat doar de nulitate
relativă (de exemplu, hotărârea nr. 2467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie,
publicată în revista „Dreptul”, nr. 10-11/1993, p.113; hotărârea nr. 190/1979 a
Tribunalului Olt, publicată în Revista română de drept nr. 6/1980). Adevăratul
proprietar nu poate cere anularea deoarece nu este parte la contract, dar are
posibilitatea să îşi apere dreptul de proprietate pe calea unei acţiuni în
revendicare, dacă bunul este în posesia cumpărătorului (de exemplu, hotărârea nr.
279/1976 a Tribunalului Suprem, „Culegere de jurisprudenţă”, 1976, p. 81;
hotărârea nr. 2467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista
„Dreptul”, nr. 10-11/1993, p.113; hotărârea nr. 2207/1967 a Tribunalului
Suprem, pronunţată la 1 ianuarie 1967, publicată în „Revista română de drept”
nr. 5/1968, p. 161; hotărârea nr. 132/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată
în revista „Dreptul” nr. 5/1995, p. 77; hotărârea nr. 197/1996 a Curţii de Apel
Bacău, publicată în „Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău pentru anul 1996”, p.
18).
39. Doctrina şi jurisprudenţa definesc acţiunea în revendicare, reglementată de lege,
ca fiind acţiunea prin care proprietarul unui bun individual determinat care a
pierdut posesia acestuia în favoarea unui terţ încearcă să i se stabilească dreptul de
proprietate asupra bunului şi să obţină posesia acestuia faţă de terţii neproprietari.
Revendicarea, fiind o acţiune petitorie imprescriptibilă, tinde să stabilească direct
existenţa dreptului de proprietate al reclamantului; obţinerea posesiei nu este
decât un efect accesoriu al acestei acţiuni.
Instanţele române au arătat că era suficient, în cursul unei proceduri de
revendicare, să se examineze cele două titluri, cel al reclamantului şi cel al
pârâtului, pentru ca unui dintre ele să fie declarat de instanţă ca fiind mai
caracterizat decât celălalt (de exemplu, hotârârea nr. 2543/1996 a Curţii de Apel
Ploieşti, publicată în M. Voicu, M. Popoacă, Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale. Tratat de jurisprudenţă 1991-2002, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p. 358; hotărârea nr. 1554/2000 a Curţii de Apel Cluj) având în vedere, de
exemplu, vechimea sau faptul că a fost înscris anterior în cartea funciară.
C. Legea nr. 10/2001 din 8 februarie 2001 cu privire la regimul juridic al
bunurilor imobile preluate abuziv de Stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie
1989 („legea nr. 10/2001”) şi evoluţia jurisprudenţei sub influenţa acesteia

1. Dispoziţiile legii

40. Noua lege consacră principiul restituirii în natură a imobilelor naţionalizate

abuziv, cu câteva excepţii, printre care şi cea a imobilelor vândute chiriaşilor în
virtutea legii nr. 112/1995, introdusă prin articolul 18 § d) al legii 10/2001. În
cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, vechii proprietari au dreptul
la daune-interese. Dispoziţiile relevante ale legii nr. 10/2001 sunt după cum
urmează:

Articolul 2

„ 2. Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de
proprietar (...)”

Articolul 18

„Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri:

(...)
d) imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995
(...)”

Articolul 46

„ (...)
2. Actele juridice de înstrăinare (...) având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt
lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.(...)”

2. Poziţia executivului faţă de legea nr. 10/2001

41. La 18 aprilie 2003, Guvernul a adoptat hotărârea nr. 498/2003 pentru aplicarea
uniformă a legii nr. 10/2001, care consacră principiul stabilităţii raporturilor de
proprietate prin menţinerea drepturilor persoanelor care au dobândit cu bună
credinţă imobile naţionalizate (prin hotărârea nr. 2822/2003, Curtea Supremă de
Justiţie a afirmat că, dacă imobilul fusese vândut chiriaşilor şi vechiul proprietar
nu a obţinut anularea contractului de vânzare, imobilul nu îi putea fi restituit în
natură în virtutea legii nr. 10/2001).
42. Hotârîrea nr. 438/2003 intenţionează să menţină situaţia juridică a imobilelor deja
vândute în baza legii nr. 112/1995:

„Vânzările încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 213/1998, în virtutea legii nr.
112/1995 cu respectarea condiţiilor prevăzute de aceasta, beneficiază în mod deplin de protecţia
acordată prin legea nr. 10/2001 în sensul că efectele lor sunt recunoscute şi menţinute. În cazul
vânzărilor intervenite după adoptarea legii nr. 213/1998, menţinerea sau, după caz, anularea
 actului translativ de proprietate este condiţionată de dovada bunei credinţe a cumpărătorului în
momentul încheierii vânzării.”

3. Poziţia instanţelor şi a doctrinei în legătură cu aplicarea şi efectele legii

nr. 10/2001

43. Doctrina românească şi instanţele naţionale cunosc cel puţin cinci interpretări
diferite, uneori contradictorii, ale articolelor 18 d) şi 46 § 2 ale legii nr. 10/2001 şi
ale efectelor lor (de exemplu: F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, mai sus
citat, p. 294; Discuţii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare a
adevăratului proprietar împotriva subdobânditorului de bună credinţă al unui
imobil – respectiv R. Popescu, E. Dincă, prima parte şi P.Perju, a doua parte,
„Dreptul”, nr. 6/2001, p. 5 şi 18; I. Adam, Legea nr. 10/2001, mai sus citat, p. 9;
D. Chirică, Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de Stat fără titlu
valabil de la subdobânditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data
cumpărării, „Dreptul”, nr. 8/2002, p. 59).
44. O jurisprudenţă constantă a Curţii Supreme de Justiţie a respins ca inadmisibile
acţiunile în revendicarea imobilelor naţionalizate introduse de vechiul proprietar
împotriva Statului sau a cumpărătorilor după intrarea în vigoare a legii nr.
10/2001 (de exemplu hotărârile nr. 1856/2003; 2601/2003; 2810/2003;
3164/2004; 4705/2004; 4109/2003; 3702/2003; 1400/2004; 1426/2004;
3652/2004).
45. Într-o serie de hotărâri mai recente, Curtea Supremă a respins acţiunile în
revendicare introduse după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001 de către vechiul
proprietar împotriva cumpărătorului, indicând că menţinerea de către instanţe a
vânzării lucrului altuia consolida ipso jure transmiterea dreptului de proprietate
asupra bunurilor în patrimoniul cumpărătorului, un astfel de efect fiind inerent
contractului de vânzare şi neputând fi anulat prin compararea titlurilor concurente
cu privire la acelaşi bun (hotârârile nr. 3962/2003, 4229/2003, 5555/2003 sau
5395/2004 ale Curţii Supreme de Justiţie).
46. În alte hotărâri, Curtea Supremă a respins acţiunile în revendicare introduse
împotriva cumpărătorului aplicând teoria aparenţei (de exemplu hotărârile
4268/2002, 2685/2003 şi 634/2004 ale Curţii Supreme de Justiţie), fără a explica
în ce constă eroarea comună şi invincibilă şi care era diferenţa între aceasta şi
simpla bună credinţă a cumpărătorului (în hotârârea nr. 709/2003, Curtea
Supremă constata eroarea „publică” în care se aflau cumpărătorii la momentul
vânzării, deoarece aceştia au considerat, la momentul vânzării, că Statul era
adevăratul proprietar al imobilului; aceasta a mai constatat că cumpărătorii
fuseseră de bună credinţă deoarece au crezut că Statul era adevăratul proprietar. În
sens contrar, în hotărârea nr. 132/2004, aceasta a refuzat să aplice aceeaşi teorie
deoarece cumpărătorul nu a demonstrat existenţa erorii comune şi invincibile.
47. În mai multe rânduri, considerând că articolul 46 § 2 al legii nr. 10/2001 era
aplicabil în procedurile introduse înainte ca această dispoziţie să fie adoptată,
Curtea Supremă a respins acţiunea în revendicare introdusă de vechiul proprietar
împotriva cumpărătorului, făcând să prevaleze buna credinţă a cumpărătorului (de
exemplu, hotărârile nr. 1/2003, 4894/2003 şi 3835/2003). Curtea consideră, de
asemenea, că nulitatea absolută a vânzării constituia o premisă indispensabilă
 pentru admiterea acţiunii în revendicare contra cumpărătorului (hotărârea nr.
439/2003).
48. În alte hotârâri, Curtea Supremă şi alte instanţe naţionale au respins acţiunea în
revendicare în temeiul bunei credinţe a cumpărătorului fără să facă trimitere la
legea nr. 10/2001 (de exemplu, hotărârile nr. 759R/2001, Curtea de Apel Braşov;
nr. 470/A/2000, Curtea de Apel Bucureşti confirmată de hotărârea nr. 2702/2002
a Curţii Supreme; nr. 3787/2003, 3737/2003 şi 555/2004 ale Curţii Supreme).

D. Buna credinţă, definiţie şi sarcina probei

49. Buna credinţă reprezintă, conform definiţiei date de articolul 1898 § 1 din Codul
civil, „convingerea posesorului că vânzătorul avea toate caracteristicile impuse de
lege pentru a putea transfera dreptul de proprietate”. Astfel, în hotărârea nr.
4894/2003, Curtea Supremă statua că buna credinţă trebuie să constea în
convingerea cumpărătorilor că au încheiat un contract cu adevăratul proprietar şi
cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului şi
că cele două condiţii erau îndeplinite în cauză.
50. Reaua credinţă a fost definită în literatura juridică română drept atitudinea unei
persoane care îndeplineşte un act sau un fapt contrar legii, fiind pe deplin
conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale (S. Ghimpu, Gh. Brehoi, Gh.
Mocanu, A. Popescu şi I. Urs, Dicţionar juridic, Ed. Albatros, Bucureşti, 1985).
51. O parte a instanţelor naţionale a considerat că e necesar ca cumpărătorul să facă
proba că a depus toate diligenţele rezonabile pentru a cunoaşte situaţia juridică a
imobilului. Pentru alte instanţe, buna credinţă trebuie prezumată şi incumbă
celeilalte părţi să facă proba relei credinţe. Jurisprudenţa constantă nu indică, prin
urmare, nici cui incumbă sarcina probei bunei credinţe, nici care sunt
circumstanţele pe care cel care înţelege să le conteste este ţinut să le dovedească.
52. Prin hotărârea nr. 510/2003, Curtea Supremă admite acţiunea în revendicare a
vechiului proprietar al unui imobil naţionalizat, statuând că reaua credinţă a
cumpărătorului „nu părea a putea fi pusă la îndoială, având în vedere (...) că ştia
sau ar fi putut să ştie că imobilul risca să fie revendicat de vechii proprietari, că
putea şi chiar trebuia să se informeze despre demersurile întreprinse de vechiul
proprietar în vederea obţinerii bunului său şi că pasivitatea îi era imputabilă”.
Aceeaşi instanţă sublinia – în hotărârea nr. 4218/2002 – că nu era de conceput că,
în calitate de cumpărător al unui bun atât de important cum este un imobil,
chiriaşul să nu depună diligenţele necesare pentru a cunoaşte situaţia juridică a
bunului.
Mai mult, aceasta a precizat – în hotărârea nr. 4623/2002 – că cumpărătorul ar fi
trebuit cel puţin să verifice, prealabil încheierii actului de vânzare, dacă imobilul a
făcut obiectul unei cereri de restituire în virtutea legii nr. 112/1995 sau al unei
acţiuni în revendicare din partea vechiului proprietar, ceea ce face ca buna sa
credinţă să poată fi pusă la îndoială. În hotârârea nr. 4561/2003, Curtea Supremă
aprecia lipsa informaţiei sau ignoranţa cumpărătorului în ceea ce priveşte situaţia
juridică a imobilului dobândit nu este de natură să scuze eroarea cumpărătorului.
53. În acelaşi timp, în hotârârea nr. 3962/2003, Curtea Supremă a arătat că
nedepunerea diligenţelor din partea unui chiriaş pentru a cunoaşte situaţia juridică
a imobilului pe care era pe cale să îl dobândească era lipsită de consecinţe pe plan
juridic.
În alte hotărâri, instanţa supremă a făcut aplicarea principiului enunţat în articolul
1899 § 2 al Codului civil, potrivit căruia buna credinţă trebuie prezumată şi reaua
credinţă trebuie demonstrată de cel care o invocă în favoarea sa, fără a se interesa
de demersurile pe care cumpărătorul le-a făcut sau nu înainte de a proceda la
cumpărarea unui bun care fusese naţionalizat (de exemplu, hotărârile nr.
781/2003; 5359/2003; 1476/2004; 2559/2004; 3855/2004; 4229/2003).

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL

PROTOCOLULUI NR. 1

54. Reclamantul pretinde că vânzarea apartamentelor sale unor terţi validată prin
hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000 a încălcat, din cauza
neacordării unei indemnizaţii, articolul 1 al Protocolului nr. 1, de mai jos:

„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile
prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera
necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

A. Cu privire la admisibilitate

55. Curtea constată că această plângere nu este nefondată în sensul articolului 35 § 3

al Convenţiei. Aceasta observă şi că nu există un alt motiv de inadmisibilitate şi o
declară admisibilă.

B. Pe fond

1. Teza părţilor

a) Guvernul

56. După o amplă expunere, însoţită de numeroase referiri la doctrină şi jurisprudenţă,

la soluţiile date în dreptul românesc vânzării lucrului altuia şi acţiunii în
revendicare introduse de adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului,
Guvernul consideră că reclamantul, care doreşte să i se recunoască dreptul de
proprietate prin hotărârea din 10 aprilie 1997, ar trebui să introducă o acţiune în
revendicare împotriva cumpărătorilor, care sunt în posesia apartamentelor
 vândute. Acesta ar avea şi posibilitatea să i se confirme dreptul de proprietate în
raport cu cumpărătorii în baza unei comparaţii a titlurilor şi, pe cale de consecinţă,
să obţină posesia bunului.
Guvernul presupune că, în eventualitatea unei astfel de proceduri, reclamantul va
aduce ca probă a dreptului său de proprietate contractul de vânzare încheiat la 20
august 1940 de tatăl său, al cărui succesor este. În ceea ce îi priveşte pe terţii
cumpărători, aceştia ar putea invoca existenţa contractelor de vânzare încheiate la
23 februarie, 17 martie şi 16 aprilie 1997, a căror valabilitate a fost recunoscută
prin hotărârea din 30 mai 2000. Instanţa va examina calitatea celor două titluri şi
va decide care este mai caracterizat.
În speţă, apreciază Guvernul, titlul reclamantului provine de la autorul originar,
care a obţinut bunul prin contractul de vânzare din 20 august 1940 înainte de
naţionalizare, deci titlul cumpărătorului provine de la un autor neproprietar, astfel
cum a fost recunoscut prin hotîrârea din 10 aprilie 1997.
57. Guvernul indică de asemenea că jurisprudenţa şi doctrina au stabilit că acţiunea în
revendicare a adevăratului proprietar nu poate fi paralizată decât prin invocarea
uzucapiunii (de scurtă durată, zece până la douăzeci de ani), în următoarele
condiţii: a) cumpărătorul a fost de bună credinţă la încheierea contractului; b) s-a
scurs o perioadă de zece până la douăzeci de ani începând de la data încheierii
contractului; c) există un just titlu (în acest caz, un contract cu neproprietarul
poate servi ca just titlu); d) posesia este utilă şi nu este viciată. Or, acesta
consideră că în spetţă terţii cumpărători nu îndeplinesc condiţia bunei credinţe.
Acesta consideră că buna credinţă nu poate avantaja o parte decât în cadrul unei
acţiuni în revendicare în care nici una din părţi nu ar putea produce un titlu de
proprietate, caz în care partea care va avea câştig de cauză este aceea care va
demonstra posesia cea mai stabilă.
Guvernul a concluzionat că, numai prin ea însăşi, buna credinţă a cumpărătorilor
la momentul încheierii contractului de vânzare cu Statul neproprietar, fără
condiţia suplimentară a unei posesii utile şi/sau a erorii comune şi invincibile
(error communis facit jus), nu are nici o semnificaţie din punctul de vedere al
obţinerii proprietăţii asupra bunului vândut.
58. Acesta arată că, potrivit unei doctrine şi unei practici minoritare şi constant
criticate, teoria aparenţei ar fi aplicabilă în cazul vânzării lucrului altuia (error
communis facit jus). Condiţiile care duc la aplicarea acestui principiu sunt: a)
existenţa unei erori comune (împărtăşită de public) şi invincibile (de care nici o
persoană, făcând dovada întregii sale prudenţe, nu s-ar putea îndoi); b) buna
credinţă a cumpărătorului; c) caracterul oneros al actului.
Or, potrivit Guvernului, în materie imobiliară, cel care este de bună credinţă şi
tratează cu un neproprietar nu poate obţine proprietatea bunului decât dacă a
exercitat posesia de-a lungul unei perioade lungi de timp, cuprinsă între zece şi
douăzeci de ani. Doctrina a precizat că teoria proprietarului aparent, fondată pe
principiul error communis facit jus are ca efect crearea imdediată a unui drept de
proprietate în favoarea terţului dobânditor, ceea ce antrenează încălcarea
dispoziţiilor general recunsocute ale Codului civil în materie de uzucapiune. În
plus, în cadrul unei acţiuni în revendicare prin care adevăratul proprietar
acţionează pentru a face să înceteze deposedarea abuzivă şi terţii cumpărători
 invocă doar buna credinţă şi aparenţa în drept, adevăratul proprietar va avea câştig
de cauză (certat de damno vitando).
59. În concluzie, Guvernul consideră că o procedură care constată buna credinţă a
cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare nu are nici un efect
asupra existenţei dreptului de proprietate al adevăratului proprietar. Hotărârile
prin care nu s-au anulat contractele de vânzare nu au suprimat titlul de proprietate
al reclamantului în cauză, nici nu au diminuat şansele acestuia de a obţine posesia
bunului după introducerea unei acţiuni în revendicare. Constatarea bunei credinţe
nu valorează nici negarea titlului reclamantului, nici confirmarea titlului
cumpărătorului în raport cu adevăratul proprietar.

b) Reclamantul

60. Reclamantul subliniază că, în hotărârea sa definitivă din 10 aprilie 1997,

judecătoria a recunoscut, cu efect retroactiv, ilegalitatea naţionalizării bunului său
şi, deci, legitimitatea sa ca proprietar.
61. Acesta consideră că doctrina şi jurisprudenţa nu sunt uniforme în ceea ce priveşte
litigiile care îi opun pe proprietari cumpărătorilor. Mai mult, cerându-i-se să
introducă o nouă acţiune împotriva cumpărătorilor, i s-ar impune o sarcină
excesivă dată fiind insecuritatea juridică a unui sistem în care autoritatea
hotărârilor judecătoreşti nu este respectată şi în care o legislaţie contradictorie a
fost adoptată, dând naştere unei jurisprudenţe contradictorii.
Reclamantul susţine că reaua credinţă a Statului rezultă din participarea acestuia
la acţiunea în revendicare şi din faptul că, potrivit HG nr. 11/1997, vânzările ar fi
trebuit să fie suspendate. Acesta a adăugat că reaua credinţă a cumpărătorilor
decurge pe de o parte din faptul că aceştia cunoşteau istoria imobilelor
naţionalizate şi contextul noii legislaţii, ca şi toate litigiile publice de restituire a
acestora.
62. De asemenea, reclamantul subliniază că nu a urmat procedura specială prevăzută
de legea nr. 10/2001 deoarece aceasta era favorabilă cumpărătorilor şi le
consolida poziţia în raport cu cea a vechiului proprietar.

2. Aprecierea Curţii

63. În speţă, Curtea consideră că se impune o distincţie între situaţia apartamentului

nr. 2 din corpul de clădire A, vândut la 16 aprilie 1997, respectiv după admiterea
acţiunii în revendicare introdusă de reclamant împotriva Statului şi situaţia
celorlalte două apartamente care constituie corpul de clădire B, vândute la 23
februarie 1997, deci înainte de introducerea acţiunii menţionate.

a) Apartamentul nr. 2 din corpul de clădire A („apartamentul nr. 2”)

i) Cu privire la existenţa unui bun

64. Un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al
Convenţiei decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se referă la
„bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi
atât „bunurile actuale”, dar şi valori patrimoniale, incluzând aici şi creanţele, în
virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de
a obţine în deplinătatea sa un drept de proprietate. Din contră, speranţa de a obţine
recunoaşterea unui drept de proprietate pe care cineva se află în imposibilitatea de
a-l exercita efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul articolului 1 din
Protocolul nr. 1, in aceeasi masura reprezentând efectul unei creante sub conditie
incetand prin neindeplinirea conditiei (a se vedea Prinţul Hans-Adam II de
Liechtenstein c. Germaniei [GC], nr. 42527/1998, §§ 82 şi 83, CEDH 2001 –
VIII).
65. În cauză, Curtea observă că reclamantul a introdus o acţiune în revendicare
imobiliară pentru a fi constatată ilegalitatea naţionalizării ansamblului imobilului
său şi de a-i fi restituit. Prin hotărârea definitivă din 10 aprilie 1997, judecătoria
Bucureşti a stabilit bunul în cauză a fost naţionalizat cu încălcarea decretului de
naţionalizare nr. 92/1950, statuând că reclamantul a rămas proprietarul legitim şi
ordonând Statului să restituie bunul (paragraful 14 de mai sus). Această hotărâre
era opozabilă Statului, singurul subiect de drept care putea în mod legitim să
pretindă că este proprietarul bunului la acel moment şi care a fost condamnat să îl
pună pe reclamant în posesia imobilului. Dreptul de proprietate asupra bunului
astfel recunoscut – cu efect retroactiv - nu era revocabil.
Dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost infirmat sau contestat, Guvernul
recunoscând explicit că reclamantul a rămas proprietar şi fondându-şi apărarea pe
această ipoteză. Curtea consideră că, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2,
reclamantul avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

ii) Cu privire la existenţa unei ingerinţe

66. Curtea afirmă că judecătoria Bucureşti a constatat că naţionalizarea imobilului

reclamantului a fost ilegală şi a obligat Statul, la acel moment aflat în posesia
imobilului, să îl predea reclamantului. Or, la şase zile de la pronunţarea acestei
hotărâri, Statul a vândut apartamentul nr. 2 chiriaşului.
67. Guvernul pretinde că vânzarea către Stat a apartamentului nr. 2 nu a adus nici o
atingere dreptului de proprietate al reclamantului, care continuă să fie proprietar şi
are posibilitatea să introducă o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorului
pentru a recupera posesia bunului.
68. Mai întâi, Curtea consideră că în speţă nu este vorba de o simplă vânzare a
lucrului altuia, ci că această vânzare a survenit în urma nerespectării flagrante a
unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în favoarea reclamantului. Într-adevăr, cu
toate că hotărârea din 10 aprilie 1997 a recunoscut retroactiv dreptul de
proprietate al reclamantului şi a condamnat Statul să remită posesia imobilului,
Statul a vândut imobilul chiriaşului la 16 aprilie 1997. Nu se ştie cu certitudine
dacă la 16 aprilie 1997 hotârârea din 10 aprilie 1997 avea un caracter definitiv.
Rămâne însă faptul că, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, Statul avea o
obligaţie morală de exemplu, pe care ar fi trebuit să o respecte prin organele
învestite cu misiunea de a proteja ordinea publică (Zmierzyńsky c. Poloniei, nr.
 34049/96, § 73, CEDH 2001 – VI). Or, vânzarea apartamentului litigios după ce a
fost condamnat să îl remită reclamantului şi fără a manifesta cea mai mică
opoziţie faţă de hotărâre, de exemplu introducând apel, reduce la zero activitatea
instanţelor.
69. În al doilea rând, argumentul Guvernului trebuie respins şi pentru că reclamantul
nu mai are nici un mijloc de a recupera posesia apartamentului.
Astfel, procedura prevăzută de legea nr. 10/2001, astfel cum a fost reglementată
prin HG nr. 498/2003 şi confirmată de Curtea Supremă (paragrafele 41 şi 42 de
mai sus), nu ar putea avea ca efect restituirea în natură a imobilului având în
vedere că instanţele au refuzat să anuleze contractele de vânzare.
În ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva
cumpărătorilor, este bine să reţinem că aceasta este, în dreptul românesc,
imprescriptibilă (paragraful 39 de mai sus). Reclamantul nu era deci obligat să
introducă o astfel de acţiune imediat după respingerea acţiunii în anulare. Ar fi
excesiv să i se impună acestuia o astfel de obligaţie pentru perioada cuprinsă între
respingerea definitivă a acţiunii în anularea vânzării, din 30 mai 2000 şi intrarea
în vigoare a legii nr. 10/2001, la 14 februarie 2001, având în vedere cele două
proceduri iniţiate precedent şi efortul uman şi financiar pe care acestea l-au
presupus.
După intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, reclamantul nu mai poate introduce o
acţiune în revendicarea apartamentului, o jurisprudenţă constantă a celei mai
înalte instanţe a Statului considerând că o astfel de acţiune trebuie respinsă ca
inadmisibilă (paragraful 44 de mai sus). Chiar şi presupunând că ar fi putut
introduce o astfel de acţiune, şansele sale de câştig ar fi fost în cel mai bun caz
incerte, deoarece Curtea Supremă a respins sistematic acţiunile în revendicare
atunci când a constatat buna credinţă a cumpărătorilor (paragrafele 45-48 de mai
sus).
70. Rezultă din cele de mai sus că, vânzând unui terţ apartamentul pe care ar fi trebuit
să îl remită reclamantului, Statul l-a privat de orice posibilitate de a recupera
posesia acestuia (mutatis mutandis, Guillemin c. Franţei, hotărârea din 21
februarie 1997, Culegere de hotărâri judecătoreşti 1997-I, p. 164, § 54).
71. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că vânzarea apartamentului, din care
a rezultat imposibilitatea pentru reclamant de a recupera posesia apartamentului în
pofida faptului că o hotărâre devenită definitivă dispusese în acest sens, constituie
fără îndoială o ingerinţă în dreptul celui interesat cu privire la bunurile sale.

iii) Cu privire la justificarea ingerinţei

72. Rămâne să se determine dacă ingerinţa constatată de Curte constituie sau nu o

încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
73. Cum a precizat şi cu alte ocazii, Curtea reaminteşte că articolul 1 din Protocolul
nr. 1 conţine trei norme distincte: „prima, care este cuprinsă în prima frază a
primului alineat şi care are un caracter general, enunţă principiul respectării
proprietăţii; a doua, figurând în cea de a doua frază a aceluiaşi alineat, se referă la
privarea de proprietate pe care o supune câtorva condiţii; în ceea ce o priveşte pe
 a treia, consemnată în cel de al doilea alineat, recunoaşte Statelor puterea, printre
altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general
(...). Nu este deci vorba de reguli care nu au legătură între ele. A doua şi a treia
reprezintă exemple particulare de atingeri ale dreptului de proprietate; prin
urmare, ele trebuie să fie interpretate în lumina principiului consacrat de prima”
(James şi alţii c. Regatului Unit, hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98,
p. 29-30, § 37).
74. Pentru a determina dacă a existat o privare de proprietate în sensul celei de a doua
„norme”, trebuie să se verifice nu numai dacă a existat o deposedare sau
expropriere formală, dar şi să se analizeze realităţile situaţiei litigioase. Convenţia
protejând drepturi „concrete şi efective”, este necesar să se cerceteze dacă situaţia
expusă echivalează cu o expropriere de fapt (Brumărescu, mai sus citat, § 76).
75. Curtea arată că situaţia creată de jocul combinat al vânzării apartamentului, al
hotărârii Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000, care a refuzat să anuleze
vânzarea apartamentului şi al intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, în urma căreia
jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme a refuzat posibilitatea de recuperare a
posesiei asupra imobilelor vândute unor terţi de bună credinţă, a avut ca efect
privarea reclamantului de beneficiul părţii din hotărârea din 10 aprilie 1997 care
stabilea dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 2, împiedicându-l să
obţină posesia asupra acestuia.
Este adevărat că, în jurisprudenţa constantă, Curtea examinează neexecutarea unei
hotărâri judecătoreşti, din perspectiva primei faze a primului alinat al articolului
nr. 1 (Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, § 40, 7 mai 2002, Jasiũniene c. Lituaniei,
nr. 41510/98, § 45, 6 martie 2003 şi Sabin Popescu c. României, nr. 48102/99, §
80, 2 martie 2004). Cu toate acestea, în speţă, pe de o parte, în momentul vânzării,
hotărârea nu avea caracter executoriu şi, pe de altă parte, nu este vorba despre o
simplă neexecutare, ci de vânzarea lucrului altuia unui terţ. Urmare a acestei
vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de
a-l vinde sau de a-l lăsa moştenire, de a consimţi o donaţie sau de a dispune de
acesta într-un alt fel. În aceste condiţii, Curtea constată că această situaţie a avut
ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua fraze a
primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1.
76. O privare de proprietate rezultând din această a doua normă nu poate să se
justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege,
pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
77. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 impune, cu precădere, ca ingerinţa unei autorităţi
publice asupra atributelor dreptului privitor la bunuri să fie legală (Iatridis, mai
sus citat, § 58). Principiul legalităţii implică în egală măsură existenţa unor norme
de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (Heutrich c. Franţei,
hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296A, p. 19-20, § 42 şi Lithgow şi
alţii contra Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, §
110). Curtea se bucură totodată de o competenţă limitată pentru a verifica
respectarea dreptului intern (Håkansson şi Sturesson c. Suediei, hotărârea din 21
februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, § 47).
78. Curtea notează că legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu
privire la care Statul avea un titlu de proprietate (paragrafele 26-30 de mai sus) şi
 că nici o altă dispoziţie internă nu acorda Statului dreptul de a vinde un bun care
se găsea de facto în patrimoniul său şi pentru care nu avea nici un titlu. De altfel,
nici reclamantul, nici Guvernul nu au pretins că vânzarea către un particular a
unui bun confiscat sau naţionalizat fără titlu valabil avea la momentul faptelor o
bază legală.
79. În cauză, Curtea notează că la momentul vânzării Statul nu avea titlu asupra
apartamentului nr. 2 şi că ingerinţa litigioasă era lipsită de bază legală din moment
ce legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
80. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că ingerinţa în dreptul de
proprietate al reclamantului era lipsită de bază legală şi că a fost încălcat articolul
1 din Protocolul nr. 1.

b)Cele două apartamente constituind corpul de clădire B al imobilului („clădirea B”)

(vândute la 23 februarie şi 17 martie 1997)

i. Cu privire la existenţa unui bun

81. În ceea ce priveşte clădirea B, reclamantul a introdus acţiunea în revendicare la 20

martie 1997, adică după ce această parte a bunului fusese vândută vechiului
chiriaş. Se impune deci să se analizeze dacă reclamantul a dispus totuşi de un
„bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
S-a constatat că, în hotărârea sa definitivă din 10 aprilie 1997, judecătoria
Bucureşti a stabilit că ansamblul imobilului revendicat de reclamant fusese
naţionalizat cu încălcarea decretului nr. 92/1950, a declarat că reclamantul a
rămas proprietarul legitim şi a ordonat restituirea imobilului, în acesta fiind
inclusă deci şi clădirea B. Dreptul de proprietate astfel recunoscut – cu efect
retroactiv – asupra clădirii B nu era revocabil.
82. Pe de o parte, această recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamantului nu a
fost făcută în detrimentul altor subiecte de drept, mai precis al cumpărătorilor,
care ar fi putut în mod legitim să pretindă că sunt proprietarii bunului la momentul
introducerii acţiunii în revendicare în faţa instanţelor naţionale; pe de altă parte,
reclamantul nu a intrat în posesia clădirii B în urma hotărârii din 10 aprilie 1997
(paragraful 17 de mai sus). În aceste circumstanţe „bunul” reclamantului ar putea
consta în interesul de a i se restitui clădirea B în natură de către cumpărători.
Trebuie analizat deci dacă acest interes îndeplinea condiţiile necesare pentru a fi
considerat o „valoare patrimonială” de protejat din punctul de vedere al articolului
1 din Protocolul nr. 1, dacă era vorba de un interes patrimonial având o bază
suficientă în dreptul intern (Kopecký c. Slovaciei [GC], nr. 44912/1998, § 47, 28
septembrie 2004).
83. Este incontestabil că interesul reclamantului de a i se restitui apartamentele în
natură este un interes patrimonial.
84. Curtea consideră că acest interes patrimonial avea o bază suficientă în dreptul
intern deoarece era, pe de o parte, recunoscut expres de Stat, şi, pe de altă parte,
confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită de instanţe.
 În primul rând, aşa cum a indicat Guvernul (paragrafele 57 şi 58 de mai sus), în
afara unor circumstanţe excepţionale (uzucapiunea sau, pentru o doctrină
minoritară şi o jurisprudenţă foarte rară, aparenţa), o jurisprudenţă constantă
înregistrată până în 2001 admitea acţiunea în revendicare introdusă de adevăratul
proprietar împotriva cumpărătorului, chiar de bună credinţă, al lucrului altuia.
Reclamantul putea deci în mod legitim să spere că îşi va concretiza interesul
patrimonial ca urmare a admiterii unei eventuale acţiuni în revendicare introduse
împotriva cumpărătorilor.
În al doilea rând, în ceea ce rpiveşte recunoaşterea acestui interes de către Stat,
articolul 2 § 2 al legii nr. 10/2001 prevede expres că persoanele proprietare ale
unor imobile pe care Statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de
proprietar. Nu este deci vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi
retroactivă a supravieţuirii vechiului drept. Trebuie să se observe că legea nu face
nici o distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor, cum este cazul clădirii
B şi imobilele rămase în patrimoniul Statului.
85. Din perspectiva Curţii, aceste elemente demonstrează că reclamantul era titularul
unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român şi care antrena protecţia
oferită de articolul 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis,
Öneryildiz c. Turciei [GC], nr. 33202/96, § 105 in fine, CEDH 2000 – I).
86. Dreptul reclamantului asupra clădirii B nu a fost infirmat sau contestat. Mai mult,
guvernul recunoaşte explicit că reclamantul a rămas proprietarul acesteia şi îşi
întemeiază apărarea pe această ipoteză.
87. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul avea asupra apartamentelor un drept
patrimonial raportat la un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

ii.Natura încălcării pretinse

88. Curtea reaminteşte că articolul 1 din Protocolul nr.1, care are ca scop esenţial să
protejeze individul împotriva oricărei atingeri a statului în legătură cu bunurile
sale, poate să genereze în egală măsură obligaţii pozitive permiţând statului să ia
anumite măsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate (Broniovski, mai
sus citat, §143; Önerzildiz, mai sus citat, §134 şi Sovtransavto Holding c.
Ucrainei, nr. 48553/99, §96, CEDH 2002-VII).
89. Aceasta reafirmă că Convenţia nu impune Statelor contractante nici o obligaţie
specifică de reparare a nedreptăţilor sau daunelor cauzate înainte ca acestea să
ratifice Convenţia. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca
restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să
restituie bunuri care le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei
(Kopeckz, mai sus citat, §35). Adoptarea legilor care prevăd restituirea bunurilor
confiscate sau indemnizarea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări
necesită o amplă analiză a unui mare număr de aspecte de ordin moral, juridic,
politic şi economic. Considerând normal că legiuitorul dispune de o mare
latitudine pentru a duce o politică economică şi socială, Curtea a declarat că au
fost respectate imperativele ”utilităţii publice”, chiar dacă hotărârea sa se va
dovedi lipsită de bază rezonabilă (James şi alţii, mai sus citată, p.32, § 46 şiEx-
regele Greciei şi alţii, § 87).
 Aceasta cu atât mai mult cu cât modificările atât de fundamentale ale sistemului
unei ţări pe care tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de
guvernământ şi reforma structurii politicii, juridice şi economice a statului,
fenomene care antrenează inevitabil adoptarea unor legi economice şi sociale pe
scară largă (Broniovski mai sus citat, § 149).
90. Aceasta nu înseamnă că atitudinea autorităţilor naţionale într-un caă particular nu
ar putea ridica o problemă pe terenul articolului 1 din Protocolul nr. 1, atunci când
nu respectă obligaţiile care le revin şi care decurg din Convenţia.
91. Pentru a aprecia conformitatea conduitei Statului cu articolul 1 din Protocolul nr.
1, având în vedere spiritul Convenţiei care are ca scop să apere drepturile care
sunt “concrete şi effective”. Aceasta trebuie să privescă dincolo de aparenţe şi să
cerceteze realitatea situaţiei litigioase.
Într-adevăr, dacă dispun de o mare latitudine pentru a aprecia existenţa
unei probleme de interes public justificând anumite măsuri şi pentru alegerea
politicilor economice şi sociale ( Kopecky, mai sus citat, § 37), atunci când în joc
este o problemă de interes general, puterile publice sunt ţinute să reacţioneze în
timp util, de o manieră concretă şi cu cea mai mare coerenţă (a se vedea Beyeler,
mai sus citat, §§110 în fine, 114 şi 120 în fine, Broniovski, mai sus citat, § 151,
Sovtransavto Holding, mai sus citat, §§ 97-98, Novoseletskiy c Ucrainei,
nr.47148/99, § 102, 22 februarie 2005, Blücher c.Republicii Cehe (dec), nr.
58580/00, § 57, 11 ianuarie 2005 şi O.B. Heller, A.S. c. Republicii Cehe (dec), nr.
55631/00, 9 noiembrie 2004).
92. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi
nici o soluţie adoptată de stat, aceasta trebuie pusă în aplicare cu o claritate şi o
coerenţă rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică şi incertitudinea
pentru subiectele de drept vizate de măsurile care însoţesc aplicarea acestei
soluţii.
Trebuie subliniat că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau
ţinând de practicile aplicate de autoritatăţi – este un factor important care trebuie
luat în seamă pentru a aprecia conduita statului (Broniovski, mai sus citat, § 151).
93. În plus, revine fiecărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat
şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incubă. Curtea
are ca unică sarcină aceea de a analiza dacă în cauză măsurile adoptate de
autorităţilele române au fost adecvate şi suficiente (a se vedea Ruianu c.
României, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003, Piven c. Ucrainei, nr.56849/00, §
37, 29 iunie 2004 şi Zhovner c. Ucrainei, nr 56848/00/00, § 35, 29 iunie 2004).

iii.Respectarea obligaţiei pozitive de către Stat

a) Incertitudinea juridică generală generată de lopsa de claritate şi de coerenţă a

legislaţiei aplicabile şi consecinţele acesteia pentru reclamant

94. Curtea notează că, pentru a defini situaţia în care se găseşte reclamantul, mai
multe noţiuni par/apar esenţiale în dreptul românesc, cu titlu de exemplu “titlu”
statului, “vânzarea lucrului altuia”, “buna credinţă”, a cumpărătorului, “acţiunea
în revendicare” şi “aparenţa în drept”. În afară de noţiunea de “titlu” al Statului,
definită diferit în diverse acte normative successive, şi aceea de “bună credinţă”,
 definită de Codul civil dar interpretată şi aplicată diferit în practică, celelalte trei
noţiuni nu sunt diferite de o lege dar au fost elaborate în doctrină şi sunt aplicate
de o jurisprudenţă care nu este întotdeauna constantă (paragrafele 38,39,49,57 şi
58 de mai sus).
95. În ceea ce priveşte “titlu” statului, Curtea notează că practica instanţelor naţionale
nu este constantă atunci când se decide. De exemplu, dacă decretul nr. 92/1950
sau decretul nr. 223/1974 erau sau nu conforme cu Constituţiile în vigoare la
momentul aplicării lor şi ar fi putut deci să constituie un “titlu” al Statului
(paragrafele 33-37 de mai sus).
Această lipsă de coerenţă priveşte nu numai posibilitatea instanţelor de a
analiza titlul Statului şi interpretările diferite şi chiar contradictorii pe care le-au
dat acestei probleme de drept, dar şi maniera în care Guvernul a definit această
noţiune: dacă iniţial “titlul” era înţeles într-o manieră foarte largă, acesta a fost
interpretat din ce în ce mai restrictive prin modificările successive ale legislaţiei.
Or, Curtea relevă că această evoluţie normativă s-a produs nu înainte de procesul
de vânzare al imobilelor vechilor proprietary, cum ar fi fost normal, ci în timpul
derulării acestuia (paragrafele 23-32 de mai sus). Aceasta era susceptibil, de
exemplu, ca imobilele vândute, deoarece erau considerate “naţionalizate cu titlu”
la momentul vânzării lor, să fie în fapt “fără titlu” conform interpretărilor
ulterioare date de Guvern, ceea ce a fost indubitabil sursa unor situaţii conflictuale
din moment ce două persoane diferite aveau interese legitime concurente asupra
aceluiaşi imobil; pe de o parte, vechii chiriaşi care aveau prin lege dreptul de a
dobândi proprietatea bunurilor pe care le ocupau şi, pe de altă parte, vechii
propietari care doreau să li se restituie bunurile în cauză folosind procedurile în
revendicare imobiliară admise de instanţele naţionale prin hotărâri învestite cu
autoritate de lucru judecat dar care erau imposibil de executat în practică.
96. Este indubitabil că numeroase proceduri judecătoreşti, fie în revendicare, fie în
anularea contractelor de vânzare, cum sunt cele introduse de reclamantul în speţa
de faţă, sunt rezultat al acestei incertitudini şi că instanţele au fost chemate să
tranşeze astfel de litigii, deşi nu dispuneau de un cadru legislativ suficient de
previzibil şi coerent. Din acest punct de vedere, trebuie să se constate, pe de o
parte, că multiplele interpretări juridice de noţiuni de “titlu” al statului erau
posibile şi, pe de altă parte, că noţiunile de “bună credinţă”a cumpărătorului şi de
“aparenţă în drept” ca şi raporturile acestora cu acţiunea în revendicare nu erau
clar reglementate, ceea ce a condos la concluzii juridice diferite cu privire la
aceeaşi problemă de drept adusă/ridicată în faţa diferitelor instanţe
naţionale(paragraful 51 de mai sus).
97. În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, înainte de adoptarea legii nr. 10/2001,
jurisprudenţa a stabilit că, în cazul vânzării lucrului altuia, acţiunea în revendicare
introdusă de adevăratul proprietar împotriva terţilor sub-dobânditori de bună
credinţă era admisibilă, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale , în urma unei
comparări a titlurilor concurente asupra bunului litigious.
Aparenţa în drept, nici ea reglementată şi, potrivit Guvernului, contestată de
majoritatea autorilor, era interpretată strict şi subordonată nu numai bunei credinţe
a cumpărătorului, dar şi existenţei unei erori commune şi invincibile (paragrafele
38,39,57 şi 58 de mai sus).
 Or, după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, excepţiile par a fi devenit regula şi
Curtea Supremă a respins acţiunile în revendicare, fie reţinând doar buna credinţă
a dobânditorilor, fie considerând că legiuitorul a făcut să prevaleze buna credinţă
a cumpărătorului prin legea nr. 10/2001, fie considerând aplicabilă aparenţa în
drept interpretată de o manieră largă, fără distincţie fină între eroarea comună şi
invincibilă şi buna credinţă (paragrafele 46-48 de mai sus). În plus, în mai multe
cazuri, Curtea Supremă a refuzat să procedeze la compararea titlurilor concurente,
apreciind că confirmarea pe cale judiciară/judecătorească a valabilităţii vânzării
lucrului altuia ar fi consolidate ipso jure transmisiunea dreptului de proprietate
asupra bunului în patrimonial cumpărătorului, effect care nu ar fi fost anulat prin
compararea titlurilor (paragraful 45 de mai sus).
98. Curtea a hotărât deja că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor,
consecinţa inerentă a unui sistem juridic care se bazează pe un ansamblu de
instanşe de fond care au autoritate în circuscripţia lor teritorială şi că rolul unei
instanţe supreme era tocmai acela de a regal contradicţiile jurisprudenţei
(Zielinski şi Pradal &Gonzalez şi alţii c. Franţei, nr. 24846/94, G 59, CEDH
1999-VII). În speţă trebuie observat că însăşi Curtea Supremă de Justiţie nu avea
o jurisprudenţă uniformă în ceea ce priveşte chestiunile de drept ale cauzei.
Curtea consideră că în absenţa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii
instanţelor naţionale, astfel de divergenţe profunde de jurisprudenţă, dacă se
perpetuează în timp şi fiind legate de un domeniu care prezintă un mare interes
social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă (mutatis mutandis,
Sovtransavto Holding, mai sus citat, §97) şi să diminueze încrederea publicului în
sistemul judiciar, care este una din componentele fundamentale ale statului de
drept.
99. În concluzie, Curtea consideră că lipsa de coerenţă pe plan legislativ şi
divergenţele de jurisprudenţă în domeniul naţionalizării imobilelor erau
susceptibile să creeze un climat general de incertitudine şi de insecuritate juridică.

b) Consecinţele pentru reclamant ale incertitudinii juridice generale

100. Sistemul de recursuri individulae prevăzute de articolul 34(vechiul 25) al

Convenţiei exclude cererile introduse pe calea unei actio popularis. Cererile
trebuie deci să fie introduse de persoanele care pretind că sunt victimele unei
încălcări a uneia sau mai multor dispoziţii ale Convenţiei sau în numele lor. Astfel
de persoane trebuie să poată demonstra că au fost afectate direct de măsura
incriminată (a se vedea, de exemplu, hotărârea Open Door şi Dublin Well
Woman c. Irlandei din 29 octombrie 1992, seria A nr. 246-A, p.22, § 44 şi Ilhan
c.Turciei[GC], nr.22277/93, § 52, CEDH 2000-VII).
101. În consecinţă, Curtea trebuie sî examineze cum acest climat general de
incertitudine se repercutează în cazul particular al reclamantului.

1. Vânzarea apartamentelor din cladirea B

102.Curtea notează că, la 7 februarie 1996, reclamantul a solicitat Primăriei Bucureşti

restituirea în natură a imobilului.În plus, la 23 octombrie 1996, Comisia de
aplicare a legii nr. 112/1995 a Primăriei Bucureşti a decis că imobilele pentru care
 a fost depusă o cerere de restituire nu vor fi vândute decât după clarificarea
situaţiei lor juridice (paragraful 11 de mai sus). În fine, la 4 februarie 1997,
hotărârea de guvern nr. 11/1997 modificând noţiunea de “titlu”al statului intră în
vigoare. Apartamentele au fost vândute la 23 februarie şi 17 martie1997.
103. Or, având în vedere decizia din 23 octombrie 1996 a comisiei de aplicare a legii
nr. 112/1995, apartamentele nu ar fi trebuit să fie vândute decât după clarificarea
situaţiei lor juridice, respectiv după verificarea valabilităţii titlului statului.Aceasta
presupunea, în lumina hotărârii de guvern nr. 11/1997, că autoritatea
administrativă însărcinatâ cu aplicarea legii nr. 112/1995 să verifice, între altele,
dacă tatăl reclamantului nu era exclus de la aplicarea decretului nr. 92/1950 în
virtutea articolului II al acestuia, astfel cum a făcut judecătoria prin hotărârea din
10 aprilie 1997. Nu era vorba de consideraţii juridice complexe precum aprecierea
conformităţii decretului cu Constituţia din 1948, ci de o simplă verificare a unui
fapt care ar fi putut fi efectuată cerând reclamantului să aducă/producă piesele
pertinente. Guvernul nu a furnizat nici un document de natură să demonstreze că
autorităţile administrative au efectuat verificarea existenţei unui titlu al statului la
momentul vânzării.
Faptul că statul nu a depus diligenţe pentru a stabili situaţia juridică a imobilului
litigios rezultă şi din aceea că a vandut apartamentul nr. 2 la doar şase zile după
pronunţarea hotărârii care îi ordona acestuia să remită bunul reclamantului. Cu
toate că decizia primăriei din 22 iulie 1997 ordona restituirea în întregime a
imobilului, abia în momentul punerii în posesie autorităţile par să fi realizat că
erau în imposibilitatea de a-l pune pe reclamant în posesia celor trei apartamente
pe care le-au vândut anterior.
104. Este foarte posibil ca modificarea noţiunii de titlu al Statului şi noua cerinţă
legală introdusă prin HG nr. 11/1997 privind respectarea dispoziţiilor decretului
de naţionalizare la data la care Statul a preluat bunul au influenţat
comportamentul autorităţilor, care nu au dispus de timpul necesar pentru a-şi
schimba practicile administrative.
Într-adevăr, dacă pentru a verifica „titlu” Statului, astfel cum este definit de HG
20/1996, era suficient ca acesta să consulte listele anexate decretului 92/1950
(paragraful 27 de mai sus), imobilul fiind considerat naţionalizat „cu titlu” dacă
figura în acestea, noua cerinţă legală introdusă de HG nr. 11/1997 presupunea
demersuri suplimentare: administraţia era ţinută să verifice, pe de o parte, dacă
exista identitate între persoana care figura ca proprietar pe listele elaborate în
aplicarea decretului şi adevăratul proprietar la data naţionalizării şi, pe de altă
parte, dacă adevăratul proprietar nu era exclus de la aplicarea decretului de
dispoziţiile articolului II al acestuia. Or, pentru aceasta, era nevoie ca autorităţile
să îi contacteze pe vechii proprietari sau pe moştenitorii acestora – care ar fi putut
să formuleze cereri de restituire în virtutea legii nr. 112/1995 – ceea ce nu s-a
petrecut în acest caz.
105. Este firesc ca fiecare Stat să ia măsuri pentru a se dota cu un arsenal juridic
adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi
incumbă în virtutea Convenţiei. Dar rămâne problema că vânzarea, în speţă, de
către Stat a apartamentelor imobilului litigios înainte ca o instanţă sau o autoritate
adminstrativă să statueze cu privire la cererea de restituire introdusă de reclamant
 în virtutea unei legi speciale vizând repararea prejudiciilor produse vechilor
proprietari în timpul regimului comunist , nu este în nici un fel justificată în
circumstanţele speţei.
106. Curtea nu consideră nerezonabil ca acţiunile autorităţilor administrative în cauză
să fi fost determinate, cel puţin în parte, de incertitudinea generală care înconjura
definirea „titlului” Statului (paragraful 95 de mai sus).

2. Acţiunea în anularea vânzării şi aprecierea bunei credinţe a cumpărătorilor

107. Curtea notează că instanţele naţionale sesizate de reclamant cu o cerere în

anularea titlurilor concurente deţinute de terţi asupra bunului pe care dorea să îi
fie restituit au făcut să prevaleze buna credinţă a dobânditorilor fără a stabili totuşi
diferenţe între situaţia juridică a apartamentelor clădirii B, vândute înainate de
introducerea acţiunii în revendicare şi cea a apartamentului nr. 2 al clădirii A,
vândut după 10 aprilie 1997, dată la care cererea în revendicare a reclamantului a
fost admisă printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În cele două situaţii
acestea au aplicat prezumţia bunei credinţe şi au considerat că, îndeplinind
diligenţele rezonabile, cumpărătorii nu ar fi putut şti că Statul nu era adevăratul
proprietar.
108. Nu este de competenţa Curţii să definească noţiunea de „bună credinţă” în
dreptul românesc şi cu atât mai puţin să examineze buna credinţă a cumpărătorilor
din speţă. Curtea reaminteşte că are ca singură sarcină, conform articolului 19 al
Convenţiei, să asigure respectarea angajamentelor rezultând din Convenţie pentru
Părţile contractante. În particular, aceasta nu are nici sarcina de a se substitui
instanşelor interne. Curţilor şi tribunalelor incumbă, cu precădere, obligaţia de a
interpreta legislaţia internă (a se vedea Garcia Ruiz c. Spaniei [GC], nr. 30544/96,
§ 28, CEDH 1999 – I).
109. Curtea nu neagă complexitatea problemelor pe care instanţele le aveau de
soluţionat, dar consideră că această complexitate era, cel puţin în parte, datorată
lipsei unei definiţii clare şi concise a bunei credinţe şi a unei metode uniforme de
apreciere a sarcinii şi obiectului probei acesteia. La aceasta se adaugă definiţia
fluctuantă a noţiunii de titlu al Statului, foarte importantă pentru a determina dacă
cumpărătorii ar fi putut să îşi dea seama că Statul nu era proprietarul bunului la
momentul vânzării şi lipsa de precizie în ceea ce priveşte identitatea persoanei
care trebuia să depună diligenţe rezonabile pentru a clarifica situaţia juridică a
unui imobil pus în vânzare de Stat. Pentru Curte astfel de aspecte nesoluţionate de
instanţele sesizate cu acţiunea în anularea contractelor de vânzare aduse în faţa lor
de reclamant, sunt fără îndoială reflectarea incertitudinii generale care privea
definirea şi aprecierea bunei credinţe în dreptul intern.

3. Imposibilitatea de a obţine posesia apartamentelor

110. Curtea subscrie la opinia exprimată de Guvern, potrivit căreia, la momentul

respingerii acţiunii în anularea contractelor, dreptul intern oferea reclamantului
posibilitatea de a obţine restituirea imobilului în natură prin introducerea unei
acţiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor (paragrafele 38, 39, 57 şi 58 de
 mai sus). Cu toate acestea nu i se poate reproşa celui interesat că nu a introdus
imediat o a treia acţiune în revendicare împotriva cumpărătorilor, având în vedere
efortul uman şi financiar pe care l-au presupus cele două proceduri pe care le
urmase deja în faţa instanţelor naţionale şi care constituiau ele însele căi de recurs
potrivite şi susceptibile să soluţioneze plângerile sale (paragraful 69 de mai sus).
111. Trebuie constatat că după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, reclamantul s-a
văzut în imposibilitatea de a recupera posesia părţilor nerestituite ale imobilului
său, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri în echivalent prin jocul
combinat al articolelor 189 d) şi 46 § 2 ale legii nr. 10/2001 (paragrafele 40-42 de
mai sus). În plus, acesta nu mai avea la îndemână introducerea împotriva
dobânditorilor a unei acţiuni în revendicare fondată pe dreptul comun (paragraful
44 de mai sus). Chiar presupunând că acesta ar fi putut să introducă o astfel de
acţiune, şansele sale de succes ar fi fost incerte, având în vedere jurisprudenţa
constantă a Curţii Supreme care a respins sistematic acţiunile în revendicare dacă
se constata buna credinţă a cumpărătorilor (paragrafele 45-48 de mai sus).
Această schimbare imprevizibilă a jurisprudenţei a avut ca effect să-l priveze pe
reclamant de orice posibilitate rezonabilă de a recupera posesia apartamentelor
vândute vechilor chiriaşi, cum ar fi putut în mod legitim să spere înainte în
virtutea hotărârii definitive din 10 aprilie 1997. Or, aceste schimbări au fost
facilitate de lipsa cadrului legislative necesar şi a unei practice administrative şi
judecătoreşti adecvate cu privire la aspectele de drept legate de vânzarea lucrului
altuia, aparenţa în drept şi regulile aplicabile în materie, ceea ce l-a împiedicat
definitive pe reclamant sa-şi concretizeze speranţa legitimă fondată pe hotărârea
din 10 aprilie 1997 de a I se restitui în natură ansamblul bunului său.

γ(Concluzie

112. În lumina celor expuse, Curtea constată că Statul nu şi-a respectat obligaţia
pozitivă de a reacţiona în timp util şi în mod coerent faţă de problema de interes
general pe care o constituie restituirea sau vânzarea de immobile intrate în posesia
sa în baza decretelor de naţionalizare. Incertitudinea generală astfel creată s-a
repercutat asupra reclamantului care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera
ansamblul bunului său deşi dispunea de o hotărâre definitivă care obligă statul să
i-l restituie. În consecinţă, Statul nu şi-a respectat obligaţia de a recunoaşte
reclamantului să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate garantat de
articolul 1 din Protocolul nr. 1 – frangând astfel “justul echilibru” între cerinţele
interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat în legătură cu
bunurile sale (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, mai sus citat, § 96).

113. Prin urmare, a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.

 II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

114. Conform articolului 41 al Convenţiei,

„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul
intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei
incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

115. Reclamantul solicită cu titlu de prejudiciu material o sumă corespunzând valorii

imobilului, care, potrivit raportului de expertiză înaintat Curţii, reprezintă 204.000
euro(EUR). Acesta solicită, de asemenea, pentru a compensa lipsa câştigului
rezultată din lipsa de posesie, 112,152 EUR pentru prejudiciul suferit până în
august 2004 şi 29,192 EUR pentru fiecare an ulterior. Solicită de asemenea, cu
titlu de prejudiciu moral suma de 3.161.520 EUR precum şi 530,15 dolari
americani (USD) şi 600 EUR cu titlu de cheltuieli.

116. Guvernul contestă cu fermitate evaluarea valorii imobilului operată/efectuată în

speţă de expertul desemnat de reclamant. Aceasta apreciază la 57.659 EUR suma
maximă care ar putea fi acordată, ceea ce reprezintă potrivit concluziilor unui alt
expert valoarea de piaţă a apartamentelor vândute şi a terenului aferent. Guvernul
apreciază că prejudiciul moral trebuie apreciat conform jurisprudenţei Curţii şi nu
se opune plăţii cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca acestea să fie însoţite de
documente justificative, rezonabile şi în legătură cu încălcarea constatată.

117. Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, problema aplicării articolului 41 al

Convenţiei nu se pune deocamdată. Totuţi problema va fi avută în vedere şi se va
fixa un termen de şase luni de la data prezentei hotărâri pentru procedura
ulterioară ţinând cont de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamant
(articolul 75 § 1 din regulament).

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA CU UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă;

2. Afirmă că a avut loc o încâlcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1;
3. Afirmă că problema aplicării articolului 41 al Convenţiei nu se poate judeca înca;
În consecinţă:
a) o reţine în întregime;
b) invită Guvernul şi pe reclamant să îi înainteze în scris, într-un termen de şase luni
din ziua în care hotîrârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al
Convenţiei, observaţiile lor cu privire la această problemă şi mai ales să-i aducă la
cunoştinţă de orice acord pe care l-ar obţine;
c) reţine procedura ulterioară şi deleagă un preşedinte al camerei cu sarcina de a o
stabili dacă va fi cazul.
Elaborată în franceză, apoi comunicată în scris la 1 decembrie 2005 în aplicarea
articolului 77 § 2 şi 3 al regulamentului.

* Traducere realizată de Direcţia Integrare Europeană, Relaţii Internaţionale şi Implementarea

Programelor Phare