Brumărescu c.

România, MC, 28 octombrie 1999

În 1993, în calitate de moștenitor al părinților săi, reclamantul, domnul Brumărescu, a

sesizat judecătoria, ca instanță de fond judecând în primul grad de jurisdicție, cu o acțiune
având ca obiect constatarea nulității actului prin care a fost naționalizat imobilul antecesorilor
săi. Domnul Brumărescu a indicat faptul că, în anul 1930, părinții săi au construit o casă în
București. Începând cu anul 1939, ei au închiriat parterul casei unor particulari. În anul 1950,
statul a intrat în posesia casei părinților reclamantului, fără ca motivele sau temeiul legal ale
acestei privări de proprietate să le fi fost vreodată notificate antecesorilor domnului
Brumărescu, cărora li s-a permis doar să folosească unul dintre din apartamentele casei ca
locatari ai statului. În anul 1974, statul a vândut o parte din imobil foștilor locatari ai
părinților domnului Brumărescu.
În fața instanței naționale de fond, domnul Brumărescu a argumentat în sensul că, în
virtutea Decretului nr. 92/1950, care constituia temeiul indicat de autorități pentru
naționalizare, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate, iar părinții săi, la momentul
emiterii actului, erau salariați. Printr-o hotărâre din 9 decembrie 1993, instanța națională a
constatat că imobilul părinților reclamantului a fost naționalizat în mod nelegal, prin aplicarea
Decretului nr. 92/1950 unor persoane expres excluse de acest decret de la actele de
naționalizare. Instanța a constatat, de asemenea, că posesia exercitată de stat de la data
naționalizării imobilului și până în 1993 este bazată pe violență, statul neputând în aceste
condiții să invoce uzucapiunea. În plus, potrivit primei instanțe, statul nu ar putea să invoce,
ca temei al calității sale de proprietar, nici Decretul nr. 218/1960 și nici Decretul
nr. 712/1966, deoarece aceste texte contraveneau Constituției României din 1952 și, respectiv
celei din 1965. Prin urmare, instanța a dispus ca autoritățile administrative, adică Primăria
Municipiului București și întreprinderea de stat C., să îi restituie domnului Brumărescu casa
părinților săi. Această hotărâre nu a fost atacată de niciuna dintre părți și a devenit, prin
urmare, definitivă și irevocabilă (§§14-16).
La o dată neprecizată în cererea pe care domnul Brumărescu o va formula la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, procurorul general al României a formulat în fața
jurisdicției naționale supreme un recurs extraordinar în anulare împotriva hotărârii din 9
decembrie 1993 mai sus menționate, pe motiv că judecătorii fondului și-au depășit
competența atunci când au examinat legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950. Audierea în
fața instanței naționale supreme a fost fixată pentru 22 februarie 1995. La aceeași dată,
domnul Brumărescu, al cărui avocat nu a putut participa la ședința de judecată din motive
medicale, a cerut să i se comunice încheierea de ședință pronunțată la respectivul termen
(§22). Curtea a respins această cerere și, la aceeași dată, a decis să procedeze la deliberări.
Totuși, pronunțarea hotărârii a fost amânată pentru 1 martie 1995, domnului Brumărescu
permițându-i-se să depună, înainte de această dată, concluzii scrise. Printr-o hotărâre din 1
martie 1995, instanța națională supremă a anulat hotărârea instanței de fond și a respins
cererea pe care reclamantul a formulat-o în fața acesteia. Instanța supremă a amintit că legea
este un mijloc de dobândire a proprietății şi a apreciat că statul și-a însușit imobilul în litigiu
la data intrării în vigoare a Decretului de naționalizare nr. 92/1950, a cărui aplicare nu poate
fi controlată de către instanțele de judecată (§§20-24)