CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAZUL BRUMĂRESCU împotriva ROMÂNIEI1 (Articolul 41)

(Plângerea nr. 28342/95)

HOTĂRÂRE
(Reparaţie echitabilă)

Strasbourg

23 ianuarie 2001

1
Nota traducerii
Versiunile originale sunt în limbile franceză şi engleză
În cazul Brumărescu împotriva României,

Curtea europeană a Drepturilor Omului, întrunită într-o Mare Cameră formată din:
L. Wildhaber, preşedinte, E. Palm, C.L.Rozakis, J.-P. Costa, L. Ferrari Bravo. L.
Caflisch, L. Loucaides, P. Kuris, W. Fuhrmann, K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, N.
Vajic, J. Hedigan, W. Thomassen, T. Panţîru, E. Levits, judecători, L. Mihai, judecător
ad-hoc, precum şi M. de Boer-Buquicchio, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera consiliului la 18 octombrie 2000 şi la 10 ianuarie 2001,

pronunţă hotărârea de mai jos, adoptată la această din urmă dată:

PROCEDURA

1. Cazul a fost trimis Curţii de către un cetăţean român, Dl Dan Brumărescu

(“reclamantul”), la 3 noiembrie 1998 şi de către Comisia europeană a Drepturilor
Omului (“Comisia”) la 6 noiembrie 1998, în termenul de trei luni prevăzut de vechile
articole 32 § 1 şi 47 ale Convenţiei. La originea sa se află o plângere (nr. 28342/95)
îndreptată împotriva României şi înaintată Comisiei pe baza articolului 25, la 9 mai
1995, de Dl Brumărescu.
2. În hotărârea sa din 28 octombrie 1999 (“hotărârea principală”), Curtea a decis, în
unanimitate, că au fost încălcate articolul 6 § 1 al Convenţiei şi 1 al Protocolului nr.
1. Mai detaliat, în ceea ce priveşte articolul 1 al Protocolului 1 la Convenţie, ea a
estimat că privarea litigioasă nu are nici o justificare şi a fost dereglat echilibrul,
reclamantul suportând şi continuând să suporte o învinuire specială şi exorbitantă,
incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale (CEDO 1999-VII, §§ 79-80).
3. Bazându-se pe articolul 41 al Convenţiei, reclamantul cerea o satisfacţie echitabilă în
valoare de mai multe sute de mii de dolari americani (USD) pentru prejudiciile
suportate, costuri şi cheltuieli.
4. Problema aplicării articolului 41 n-a fost soluţionată, iar hotărârea principală a fost
rezervată. Curtea a invitat Guvernul şi reclamantul să prezinte în scris, în termen de
trei luni, observaţiile lor asupra acestui subiect şi în special să-i comunice orice acord
la care ei ar putea ajunge (ibidem, § 84 şi punctul 4 din dispozitiv). Apoi, preşedintele
a prelungit acest termen până la 15 aprilie 2000.
5. Guvernul a prezentat observaţiile sale la 28 ianuarie şi 15 martie 2000, iar
reclamantul le-a prezentat pe ale sale la 25 ianuarie, 14 martie şi, respectiv la 14
aprilie 2000.
6. În virtutea articolului 61 § 3 din Regulamentul Curţii, la 8 iunie 2000, preşedintele i-a
acordat Dlui Mircea Dan Mirescu autorizaţia de a prezenta observaţii scrise cu privire
la anumite aspecte ale cazului. Aceste observaţii au fost transmise Curţii la 30 mai
2000.
7. În virtutea articolului 61 § 5 al regulamentului, la 21 iulie 2000, Guvernul a răspuns
în scris la aceste observaţii, reclamantul a răspuns la 11 septembrie, 2 octombrie şi
17 noiembrie 2000.
8. Din documentele prezentate de părţi rezultă că apelul reclamantului împotriva
hotărârii din 21 aprilie 1999 (hotărârea principală, § 30) a fost respins de către
 instanţa judecătorească departamentală din Bucureşti la 28 februarie 2000. Fiind
sesizată în virtutea Legii nr. 112/1995, instanţa considera că conform criteriilor
definite de legea nr.112/1995, poate să acorde o indemnizaţie. Reclamantul a formulat
împotriva acestei hotărâri un recurs la Curtea de Apel din Bucureşti, care a adoptat o
hotărâre definitivă. Acest apel a fost respins la 26 octombrie 2000. Reclamantul a
cerut totuşi o amânare de 6 luni pentru executarea acestei hotărâri.

ÎN DREPT

9. Conform articolului 41 al Convenţiei,

“Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al Înaltelor Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie
echitabilă.”

DAUNE MATERIALE

I. Teza reclamantului

10. Reclamantul subliniează că Guvernul ar putea repara prejudiciul cauzat restituindu-i

imobilul în întregime, adică terenul şi construcţia.

11. În cazul când Guvernul nu ar putea restitui imobilul, reclamantul ar accepta primirea
unei despăgubiri şi reclamează suma echivalentă cu valoarea comercială a bunului.
Deoarece i-a fost restituit apartamentul pe care-l ocupă şi partea de teren
corespunzătoare, conform deciziei Comisisei administrative din 24 martie 1998
(hotărârea principală § 28), rămâne totuşi de soluţionat problema diferenţei între
valoarea imobilului în ansamblu şi cea a apartamentului şi a terenului aferent.

Întrucât restul casei, cu excepţia apartamentului domnului Mirescu, nu a fost vândut

locatarilor, reclamantul consideră că statul nu poate prezenta justificări pentru a-i refuza
restituirea. Statul nu ar trebui decât să-i plătească despăgubiri doar pentru apartamentul
domnului Mirescu.

12. Pentru a justifica pretenţiile sale reclamantul se bazează pe expertiza Dlui D.S. din
Ordinul experţilor tehnici a României, şi estimează că valoarea imobilului la data de 1
septembrie 2000 este de 5 757 milioane de lei româneşti (ROL), sumă echivalentă cu
250 600 dolari americani (USD). Această sumă înseamnă: 126 500 USD – valoarea
terenului, fie 251 USD/m2, şi 124 1000 USD – valoarea construcţiei, fie 216 USD/m2.
Pentru apartamentul pe care îl ocupă, ceea ce constituie 39,3 % din întreaga casă, el
pretinde suma de 48 771 USD.

13. Reclamantul subliniază că proprietatea sa, alcătuită dintr-un teren de 503 m2 şi o

construcţie de 575 m2 (aproximativ 200 m2 la sol), este situată în cartierul Cotroceni din
Bucureşti care face parte din zona “0”, definită de către primăria din Bucureşti în mai
multe decizii cu privire la preţul terenurilor în Bucureşti. În fiecare oraş, zona “0” este
printre cele mai scumpe zone în materie de imobil. Reclamantul indică că un anumit
număr de decizii ale primăriei din Bucureşti au fixat preţul unor terenuri similare la
aproximativ 300 USD/ m2.

În ceea ce priveşte construcţia, el precizează că casa, construită în 1930, era alcătuită

dintr-un subsol amenajat, un parter şi două nivele, dintre care ultimul cu mansardă,
precum şi două garaje. Pentru a determina valoarea, raportul de expertiză întocmit de el s-
a bazat pe criteriile stabilite prin dispoziţiile legale, care reglementează piaţa liberă a
imobilelor. Or, estimarea expertizei de 216 USD/ m2 ar fi confirmată de către piaţa de
imobil, care propune preţuri care deseori pornesc de la 300 USD/ m2.

14. În această privinţă, reclamantul critică decizia Comisiei administrative din 24 martie
1998 şi expertiza făcută de Guvern, care se fondau pe criteriile stabilite de legea
nr.112/1995. Întrucât, aplicarea acestor criterii nu ar arăta valoarea reală a bunului,
dar valoarea minimală, scopul legii nr. 112/1995 este de a permite locatarilor
locuinţelor naţionalizate să cumpere la preţuri modeste apartamentele pe care le
ocupă.

2. Tezele celui de-al treilea intervenient

15. Cel de-al treilea intervenient, domnul Mirescu, subliniază că el este proprietarul
apartamentului de la parterul casei pe care statul l-a vândut unchilor săi în 1973 şi pe
care el îi moşteneşte. În consecinţă, Statul nu ar putea să-l restituie reclamantului fără
a comite o nouă injustiţie. Domnul Mirescu consideră că pentru acest apartament
statul trebuie să acorde reclamantului o despăgubire.

3. Tezele Guvernului

16. Conform opiniei Guvernului, în sensul articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţie,

“bunul” reclamantului pentru privarea căruia Curtea a recunoscut încălcarea acestui
articol, nu ar putea cuprinde apartamentul domnului Mirescu. În această privinţă, el a
menţionat că judecătoria de primă instanţă din Bucureşti nu ar fi putut constata legal
dreptul de proprietate al reclamantului asupra casei în întregime.
17. Guvernul susţine, de asemenea că reclamantul ar putea obţine restituirea în natură a
bunului său introducând o nouă acţiune de revendicare în faţa instanţelor interne.
18. În ceea ce priveşte estimarea valorii bunurilor, Guvernul contestează atât pertinenţa
elementelor pe care s-a bazat expertul D.S., cât şi sumele pe care acela le-a calculat.
El a depus o expertiză alcătuită de către V.S., expert din Ordinul experţilor tehnici din
România. Conform acestei expertize, practicate conform criteriilor definite de legea nr.
112/1995, valoarea imobilului la data de 1 martie 1999 era de 108 058 USD, ceea ce
reprezintă 110 USD/ m2 pentru construcţie şi 87 USD/ m2 pentru teren.

În ceea ce priveşte decizia Comisiei administrative din 24 martie 1998, Guvernul

subliniează că aceasta a restituit reclamantului aparatmentul pe care îl ocupa şi terenul
corespunzător acestuia, adică 168 m2. Guvernul estimează că valoarea apartamentului şi a
terenului aferent este de 38 578 USD. În rezultat, reclamantul trebuia să primească
indemnizaţia pentru diferenţa dintre valoarea imobilului (108 058 USD) şi valoarea
apartamentului şi a terenului deja restituite (38 578 USD), adică suma de 79 480 USD.

4. Aprecierea Curţii

19. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată că o încălcare din partea Statului pârât,
îl obligagă juridic să respecte Convenţia, să recunoască încălcările şi să lichideze
consecinţele lor, restabilind pe cât se poate situaţia anterioară încălcării.
20. Statele Contractante părţi la un caz sunt în principiul libere să aleagă mijloacele pe
care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri care a constatat o violare.
Această putere de apreciere a modalităţilor de executare a unei hotărâri redă libertatea
alegerii la care se asociază obligaţia primordială impusă Statelor contractante de
Convenţie: de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate (articolul 1).
Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, Statului pârât îi revine
misiunea de a o realiza. Dacă dreptul naţional nu permite sau permite imperfect
înlăturarea consecinţelor încălcării, articolul 41 împuterniceşte Curtea să acorde, dacă
este cazul, părţii lezate satisfacţia considerată convenabilă (hotărârea
Papamichaloumalous şi alţii împotriva Greciei din 31 octombrie 1995 (articolul 50),
seria A, nr. 330-B, § 34).
21. În hotărârea principală Curtea s-a exprimat astfel: “(…) Curtea subliniată că nici o
justificare nu este furnizată în situaţia care decurge din hotărârea Curţii supreme de
justiţie. În special, nici această jurisdicţie, nici Guvernul, nu au încercat să prezinte
motive serioase pentru justificarea privării de proprietate “din cauză de utilitate
publică”. Curtea notează că reclamantul este lipsit de propietatea bunului de 4 ani,
fără a fi primit indemnizaţia care să reflecte valoarea reală a acestuia, şi că eforturile
depuse de el pentru a-şi recăpăta proprietatea au rămas până în prezent zadarnice.”
22. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că restituirea bunului litigios, ordonat de
hotărârea definitivă a judecătoriei de primă instanţă din Bucureşti din 9 decembrie
1993, ar pune reclamantul pe cât e posibil într-o situaţie echivalentă celei care
corespunde unei siruaţii când exigenţele articolului 1 din protocolul nr. 1 nu ar fi fost
încălcate.

În această privinţă Curtea nu poate accepta argumentului Guvernului, conform căruia

reclamantul trebuie să introducă o nouă acţiune de revendicare. Ea reaminteşte că
Guvernul a pus deja această problemă în calitate de excepţie de neepuizare, pe care
Curtea a respins-o în hotărârea sa principală (§ 55).

Reclamantului i s-a restituit apartamentul pe care el îl ocupă, restituirea a fost confirmată

de hotărârea definitivă a Curţii de Apel din Bucureşti la 26 octombrie 2000 (§ 8 de mai
sus), Statul trebuie deci să restabilească dreptul de proprietate al reclamantului asupra
restului casei. Această hotărâre nu poate aduce nici un prejudiciu pretenţiilor domnului
Mirescu cu privire la proprietatea asupra apartamentului de la parter, pretenţia care ar
veni de la instanţele interne.
23. Statul pârât nu a putut înfăptui asemenea restituiri în termen de 6 luni de la data
pronunţării prezentei hotărâri iar în calitate de pagubă materială, Curtea decide că
 reclamantului îi va fi acordată valoarea actuală a casei, din care Statul va trebui să
stabilească valoarea bunului deja restituit reclamantului.
24. În ceea ce priveşte determinarea sumei acestei indemnizaţii, Curtea relevă că este
important de menţionat cât de diferite sunt metodele de calcul folosite în acest scop
de către experţii desemnaţi de Părţile în litigiu. Ţinând cont de informaţiile cu privire
la preţurile pieţei de imobil în Bucureţti, Curtea estimează valoarea venală actuală a
casei şi a terenului pe care ea este amplasată de 215 000 USD, dintre care 33 600
USD pentru apartamentul şi partea de teren deja restituite reclamantului. Suma
indemnizaţiilor pe care Guvernul ar trebui s-o plătească reclamantului s-ar ridica
astfel la 181 400 USD, dintre care suma de 42 100 USD constituind valoarea
aparatamentului ocupat de D. Mirescu. Această sumă se cuvine a fi convertită în lei
româneşti la data plăţii.

B. Daune morale

25. Reclamantul solicită de asemenea 75 000 USD pentru prejudiciul moral suportat din
cauza suferinţelor “grave, insuportabile şi incomensurabile”, pe care le–a avut de
suferit din cauza Curţii supremă de justiţie în 1995, find lipsit de bunul său pentru a
doua oară, după ce reuşise în 1993 să-şi pună în termen încălcarea dreptului lui de
către autorităţile comuniste timp de patruzeci de ani. El a solicitat de asemenea o
indemnizaţie pentru pierderea dreptului de folosinţă a proprietăţii sale după adoptarea
hotărârii Curţii supreme de justiţie din 1995 până în prezent. El nu a cerut referitor la
aceasta nici o sumă.
26. Guvernul a protestat împotriva aceste pretenţii, estimând că nu a avut de suportat nici
un prejudiciu moral. Mai mult decât atât, Guvernul susţine că el nu este de acord cu
jurisprudenţa instanţelor româneşti de a-i acorda o indemnizaţie cu titlu de daună
morală pentru pierderea capacităţii de folosinţă şi pentru dreptul la o indemnizaţie
pentru prejudiciul moral.
27. Curtea consideră că aceste evenimente au cauzat ingerinţe grave în dreptul Dl
Brumărescu la respectarea bunurilor sale, la o instanţă şi la un proces echitabil, pentru
care suma de 15 000 USD va reprezenta o reparaţie echitabilă pentru prejudiciu moral
suferit. Această sumă va fi convertită în lei româneşti conform ratei aplicabile la data
plăţii.

C. Costuri şi cheltuieli

28. Reclamantul a solicitat pentru rambursare 2 450 USD pe care ia cheltuit după cum
urmează, prezentând un cont detaliat:

a) 1 644 USD pentru onorariile avocaţilor în procedura în faţa Curţii asupra fondului şi
asupra problemei referitoare la satisfacţia echitabilă;
b) 50 USD pentru cheltuieli diferite (telefon, telecopii, notariat, etc.);
c) 700 USD pentru plata pentru expertize (500 USD pentru expertiza propriu zisă şi 200
USD pentru o expertiză suplimentară în scopul evaluării bunului la 1 septembrie
2000);
d) 300 franci francezi (FRF) pentru costul vizei franceze necesare pentru deplasarea sa
la audierile de la Strasbourg.

29. La prezentarea pieselor justificative, Guvernul nu s-a opus rambursării cheltuielilor.

30. Curtea consideră că cheltuielile şi costurile reclamate, pentru care s-au eliberat piese
justificative, au fost expuse ca reale şi necesare şi sunt de o valoare rezonabilă. În aceste
condiţii, ea a hotărât să aloce reclamantului 2 450 USD reclamaţi, fără 3 900 FRF
percepuţi de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă juridică. Această sumă va fi convertită
în lei româneşti conform taxei aplicabile la data plăţii.

D. Dobânzi de întârziere

31. Deoarece sumele acordate au fost stabilite în dolari americani, Curtea a considerat
oportun să aplice o taxă pentru dobânzi de întârziere de 6 % pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Hotărăşte că Statul pârât trebuie să-i restituie reclamantului, în termen de şase luni,
casa în litigiu şi terenul pe care ea este amplasată, cu excepţia apartamentului şi părţii
de teren corespunzătoate deja restituite;
2. Hotărăşte că în lipsa unei asemenea restituiri, Statul pârât va trebui să plătească
reclamantului, în acelaşi termen de şase luni, suma de 181 400 (o sută optzeci şi una
mii patru sute) dolari americani, pentru daune materiale, convertită în lei româneşti
conform taxei aplicabile la data plăţii;
3. Hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, într-un termen de trei luni,
următoarele sume, convertite în lei româneşti la taxa aplicabilă la data plăţii:

a) 15 000 (cincisprezece mii) dolari americani, pentru daune morale;

b) 2 450 (două mii patru sute cincizeci) dolari americani , minus 3 900 (trei mii nouă
sute) franci francezi precepuţi cu titlu de asistenţă juridică, pentru cheltuieli şi costuri.

4. Hotărăşte că sumele indicate în alineatele (2) şi (3) vor fi majorate cu o dobândă

simplă de 6 % pe an începând cu data expirării termenilor susnumiţi până la data
achitării;
5. Respinge cerere de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi comunicată în scris la 23 ianuarie 2001

întru aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulamentul Curţii.

Luzius Wildhaver
Preşedinte

Maud de Boer-Buquiccho
Grefier