Traducere din limba franceză

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia a III-a

HOTĂRÂREA

din 15 februarie 2007

în Cauza Boldea împotriva României

(Cererea nr. 19997/02)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie.

Poate suferi modificări de formă.

În Cauza Boldea împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei

camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna E.

Fura-Sandström, doamna A. Gyulumyan, domnul David Thor Björgvinsson, doamna I.

Ziemele, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în Camera de Consiliu, la data de 25 ianuarie 2007,

a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 19997/02, introdusă împotriva României,

prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Marius Boldea (reclamantul), a sesizat

Curtea la data de 9 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

 2

2. Reclamantul a fost reprezentat de Domnul D. Crăciun, un avocat din Timişoara.

Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de Agentul guvernamental, doamna

Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La 2 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi

fondul cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

4. Reclamantul s-a născut în anul 1962 şi are domiciliul în Timişoara.

A. Originea cauzei

5. Reclamantul este conferenţiar universitar la Facultatea de automatică şi de

informatică a Universităţii politehnice din Timişoara.

6. La 9 martie 2001, cu ocazia unei şedinţe a corpului profesoral al catedrei de

informatică a Facultăţii menţionată anterior, decanul facultăţii a abordat subiectul

pretinsului plagiat al publicaţiilor ştiinţifice ale lui A.S. şi L.P., apărute în anul 2000,

precum şi a altor teze de doctorat şi lucrări de diplomă. Pe fondul nemulţumirii generale

faţă de publicaţiile realizate în cadrul catedrei, mai mulţi profesori şi-au exprimat opinia

asupra pretinsului plagiat. Ei au constatat că cei doi autori folosiseră multe din definiţiile

preluate din teza de doctorat a lui N.P. Reclamantul era singurul care a considerat fără

ezitare că publicaţiile ştiinţifice reprezentau un plagiat. Concluzia finală a şedinţei a fost

că nivelul ştiinţific al publicaţiilor scăzuse, că era recomandabil să se evite publicarea

articolelor care reproduc definiţii deja existente şi să se aducă noi contribuţii. Publicaţiile

lui A.S. şi L.P. nu reprezentau nişte plagiate dar nu constituiau nici puncte de referinţă
 3

ştiinţifice în materie (nu se iau în considerare aceste lucrări). De asemenea li s-a adresat

un avertisment verbal.

Printr-o hotărâre din 16 mai 2001 comisia de deontologie ad-hoc a facultăţii a

propus constituirea unei comisii de arbitraj pentru soluţionarea diferendului şi realizarea

unui studiu aprofundat asupra publicaţiilor în cauză. Curtea nu a fost informată asupra

rezultatelor acestor propuneri.

B. Cauză penală de defăimare împotriva reclamantului

7. La 9 mai 2001 A.S. şi L.P. au depus două plângeri penale diferite sub acuzaţia

de defăimare împotriva reclamantului. Au susţinut că reclamantul i-a acuzat de plagiat cu

prilejul şedinţei din 9 martie 2001.

8. La 11 septembrie 2001 Judecătoria Timişoara a conexat cele două plângeri

penale.

9. În cursul şedinţei publice din 9 octombrie 2001 judecătoria a audiat reclamantul

şi a admis propunerea sa de a demonstra veridicitatea afirmaţiilor sale, pe baza art. 207

cod penal. El a prezentat articolele reclamanţilor şi extrasele pertinente din teza de

doctorat pretins plagiată.

10. La 27 noiembrie 2001 judecătoria a audiat doi martori care participaseră la

şedinţa din 9 martie 2001. V.M., îndrumătorul de proiect al reclamanţilor, a declarat că,

în opinia sa, deşi controversate, publicaţiile reclamanţilor nu constituiau un plagiat. El a

considerat de asemenea că reclamantul a făcut afirmaţii cu rea credinţă. Martorul U.M. a

declarat că nu se putea pronunţa asupra pretinsului plagiat sau asupra intenţiei

reclamantului atunci când şi-a calificat colegii drept « plagiatori ».

 4

11. Printr-o sentinţă din aceeaşi zi, Judecătoria Timişoara l-a achitat pe reclamant

în temeiul art. 10 b)¹ din Codul de procedură penală, dar l-a condamnat la o amendă

administrativă de 500.000 lei româneşti (ROL), [în jur de 20 euro], în temeiul art. 18¹ din

Codul de procedură penală combinat cu art. 91 Cod penal. De asemenea, l-a condamnat

la plata către părţile vătămate a cheltuielilor de judecată evaluate la suma de 2.120.000 lei

româneşti (ROL), [în jur de 80 euro].

12. Extrasul exemplificativ din această sentinţă este astfel redactat :

« Pe baza probelor administrate în cauză, şi anume declaraţia inculpatului,

raportul nr. 262/01 al Facultăţii de Automatică şi de Informatică, articolul părţilor

vătămate, publicat sub titlul « Indicatorii ce caracterizează fiabilitatea şi

disponibilitatea », al doilea capitol al tezei pretins plagiată de N.P., procesul-verbal din 9

martie 2001, mărturiile lui U.M şi V.M., instanţa reţine următoarele fapte :

Părţile sunt profesori la Universitatea Politehnică din Timişoara, [lucrând] în

cadrul Catedrei de Informatică. La 9 martie 2001, cu ocazia unei şedinţe a catedrei,

inculpatul a afirmat în public că reclamanţii erau « plagiatori », deoarece un articol

semnat de ei reproducea în fapt un capitol dintr-o teză de doctorat. Deşi articolul semnat

de [părţile vătămate] conţine definiţii din alte lucrări ale căror structuri cât şi concepte le-

au reluat, nu au avut intenţia de a reproduce aceste lucrări. Şi-apoi, infracţiunea de

calomnie presupune afirmaţii maliţioase, făcute cu rea credinţă şi cu intenţia de a leza

demnitatea [altuia], faţă de un fapt care, dacă este real, ar atrage una din sancţiunile

prevăzute de textul acuzator.

Din documentele administrate la dosarul cauzei şi din declaraţiile martorilor

reiese că inculpatul a făcut acele afirmaţii cu rea credinţă, cu intenţia de a leza demnitatea
 5

părţilor vătămate, afirmaţii care, dacă ar fi fost adevărate, ar fi expus părţile vătămate la o

sancţiune disciplinară sau dispreţului public.

Dat fiind că condiţia publicităţii este de asemenea îndeplinită, instanţa constată că,

dintr-un punct de vedere formal, faptele inculpatului constituie elemente constitutive ale

unei infracţiuni de calomnie, reglementată de art. 206 Cod penal.

În substanţă, faptele reclamantului nu ating gradul de pericol social al unei

infracţiuni, deoarece este vorba despre o ceartă între colegi, rezultat al orgoliului

profesional, inculpatul fiind pentru prima dată chemat în justiţie. »

13. La 3 decembrie 2001 reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei

judecătoriei. El a susţinut în principal lipsa de motivare a sentinţei pe baza probelor aduse

în timpul procedurii, atât de el însuşi cât şi de părţile vătămate şi asta cu atât mai mult cu

cât a putut beneficia de proba verităţii prevăzută de articolul 207 Cod penal. De

asemenea, judecătoria s-a limitat să constate reaua credinţă a reclamantului fără să se

bazeze totuşi pe vreun element de probă şi nu a luat deloc în calcul legislaţia referitoare la

drepturile de autor şi drepturile conexe. Părţile vătămate au atacat de asemenea sentinţa

pronunţată în primă instanţă.

14. Printr-o hotărâre din 22 martie 2002 Tribunalul Judeţean Timiş a respins cele

două apeluri. El a decis astfel în privinţa apelului reclamantului:

« După ce a examinat [apelul înaintat] pe baza motivelor invocate şi a articolului

385/6 Cod de procedură penală, trebuie constatat că prima instanţă a analizat bine

elementele de fapt şi de drept ale cauzei, sancţiunea administrativă aplicată apelantului

fiind corect stabilită, astfel încât apelul va fi respins pe baza art. 385/15 1) Cod procedură

penală. »
 6

15. Apelul părţilor vătămate a fost respins ca tardiv.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Codul penal în vigoare in perioada cand s-au petrecut faptele

16. Articolele relevante prevăd următoarele:

Art. 181

Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea

minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită

în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (...)

(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa aplică

una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91. »

Art. 91

Sancţiunile cu caracter administrativ

« Când instanţa dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una dintre

următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:

(...)

c) amendă de la 100.00 lei la 1.000.000 lei. »

Art. 206

« Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate

privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune

penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare

de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. »

 7

Art. 207

« Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau

imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a

făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie. »

17. Codul penal a fost modificat şi completat de Legea nr. 160 din 30 mai 2005 de

aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, publicată în

Monitorul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005.

Articolul unic al acestei Ordonanţe de urgenţă prevede următoarele:

« Afirmarea sau imputarea în public prin orice mijloc a unei fapte determinate

privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune

penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de

la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei. »

18. Legea nr. 178 din 4 iulie 2006 de modificare a Codului penal şi altor legi

abrogă articolele 205-207 ale Codului penal. Cu toate acestea, Codul penal a fost

modificat ultima dată de Legea nr. 301/2004 care urmează să intre în vigoare la 1

septembrie 2008. Textul privind defăimarea este astfel redactat:

« Afirmarea sau imputarea în public prin orice mijloc a unei fapte determinate

privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune

penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu zile-

amendă de la 10 la 200. »

B. Codul civil

19. Articolele pertinente prevăd următoarele:

Art. 998
 8

« Orice faptă a unui om care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a

cărui greşeală s-a produs, să-l repare. »

Art. 999

« Oricine este responsabil nu numai de prejudiciul pe care l-a cauzat prin fapta sa

dar şi de acela pe care l-a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa. »

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

20. Reclamantul susţine că nu a fost judecată echitabil cauza sa din cauza faptului

că a fost condamnat la plata unei amenzi administrative în lipsa oricărei probe pertinente

şi fără ca instanţele să dea un răspuns la motivele şi argumentele pe care el le-a invocat.

El invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi

într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin

lege care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată

împotriva sa (...)"

A. Asupra admisibilităţii

21. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt

motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă.

B. Asupra fondului

1. Teza părţilor
 9

22. Guvernul consideră în primul rând că nu îi revine Curţii sarcina de a cunoaşte

erorile în fapt şi în drept pretins comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în

care ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

23. În al doilea rând, Guvernul consideră că instanţele interne care au examinat

cauza s-au pronunţat în mod motivat asupra tezelor formulate de reclamant în apărarea sa.

El face trimitere la jurisprudenţa Curţii conform căreia art. 6 alin. 1 obligă instanţele să-şi

motiveze deciziile, dar acest lucru nu trebuie înţeles ca cerând un răspuns detaliat la

fiecare argument (a se vedea Vas de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie

1994, seria A nr. 288, pag. 20, paragraful 21). Problema de a şti dacă o instanţă şi-a

încălcat obligaţia de a motiva ce decurge din art. 6 al Convenţiei nu se poate analiza decât

în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, Hotărârea din 9

decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, paragraful 20).

24. Astfel, judecătoria a examinat dovezile administrate, a stabilit o situaţie de

fapt şi s-a pronunţat asupra relei credinţe a reclamantului. Ea a luat în calcul plângerile

părţilor vătămate, documentele prezentate de părţi şi depoziţiile martorilor. Deşi

judecătoria nu a înlăturat, în mod expres, motivele reclamantului, Guvernul consideră că

reţinând existenţa faptei invocată de către victime şi elementul moral al infracţiunii,

judecătorul s-a pronunţat indirect asupra susţinerilor sale. Aşadar, celelalte motive

invocate de reclamant ar putea fi considerate inutile.

25. În privinţa hotărârii Tribunalului Judeţean Timiş, Guvernul menţionează că

instanţa de apel a procedat la alipirea motivelor stabilite de judecătorie (Helle împotriva

Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII,

pag. 2930, paragraful 60).

 10

26. În fine, Guvernul consideră că reclamantul a beneficiat de o procedură în

contradictoriu şi că instanţele au respectat din plin garanţiile de independenţă şi de

imparţialitate, de rapiditate, de publicitate şi de egalitate a mijloacelor.

27. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.

2. Aprecierea Curţii

a) Principii reieşite din jurisprudenţa Curţii

28. Curtea aminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din

Convenţie înglobează, între altele, dreptul părţilor în cauză de a prezenta observaţiile pe

care le consideră elocvente pentru cauza lor. Convenţia nedorind să garanteze drepturi

teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, hotărârea

din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu poate trece drept

efectiv decât dacă observaţiile sale sunt într-adevăr « ascultate », adică examinate cum

trebuie de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special în sarcina

« instanţei » obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă

ale părţilor, fără a le aprecia pertinenţa (Perez împotriva Franţei [GC], nr. 47287/99,

paragraful 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk, citat anterior, paragraful 59).

29. Cu toate acestea, articolul 6 alin. 1 obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile,

aceasta neînsemnând că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de

Hurk, citat anterior, paragraful 61). Amploarea acestei obligaţii poate varia în funcţie de

natura hotărârii. Trebuie, de asemenea, să se ţină cont în special de diversitatea

mijloacelor pe care un susţinător le poate prezenta în justiţie şi de diferenţele dintre

statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinale,

prezentare şi redactare a sentinţelor şi hotărârilor. De aceea problema de a şti dacă o

 11

instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva ce decurge din articolul 6 din Convenţie nu se

poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija, citat anterior, paragraful

29).

30. De asemenea, noţiunea de proces echitabil cere ca o instanţă internă care nu

şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de

o instanţă inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost

supuse atenţiei şi nu să se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe

inferioare (Helle, citat anterior, paragraful 60).

b) Aplicarea principiilor generale în speţă

31. Curtea constată că Judecătoria Timişoara a condamnat reclamantul la plata

unei amenzi administrative, după ce a stabilit faptele şi a considerat că elementul

intenţionat şi caracterul public al faptelor era bine îndeplinit în cauză. Cu toate acestea,

instanţa nu a făcut nicio referinţă concretă la elementele de fapt care ar fi putut justifica

concluzia ce vizează vinovăţia reclamantului şi caracterul public al faptelor reţinute. Ea s-

a limitat să afirme că aceste condiţii sunt îndeplinite în speţă.

32. Desigur, în general, Curtea nu are sarcina de a cunoaşte erorile în fapt sau în

drept pretins comise de o instanţă internă (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr.

30544/96, paragraful 28, CEDO 1991-I), interpretarea legislaţiei interne revenind în

primul rând autorităţilor naţionale şi în special curţilor şi tribunalelor (Perez, citat

anterior, paragraful 82, CEDO 2004-I, şi Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96,

32547/97, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, paragraful 115, CEDO 2000-VII). Cu toate

acestea, în prezenta cauză, Curtea constată că judecătoria nu a procedat la interpretarea

tuturor elementelor constitutive ale unei infracţiuni şi că nu a făcut nici o analiză a

 12

probelor prezentate de inculpat, cu riscul de a elimina, eventual, în mod motivat, pe cele

pe care nu le-ar fi considerat pertinente.

33. În plus, instanţa care s-a pronunţat asupra apelului reclamantului nu a răspuns

deloc motivelor de apel ale reclamantului întemeiate, în special, pe lipsa de motivare a

sentinţei pronunţate în primă instanţă. Dacă este adevărat că obligaţia de a-şi motiva

deciziile pe care articolul 6 paragraful 1 o impune instanţelor nu poate fi înţeleasă ca

cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (Perez citat anterior, paragraful 81, Van de

Hurk citat anterior, pag. 20, paragraful 61, şi Ruiz Torija citat anterior, paragraful 29; a

se vedea de asemenea Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (decizie), nr. 40490/98,

CEDO 2000-IX), trebuie să se constate că în speţă Tribunalul Judeţean Timiş nu a făcut

decât să facă trimitere la consideraţiile sentinţei judecătoriei. Atâta vreme cât aceasta ar

putea constitui o motivare prin alipirea motivelor instanţei anterioare în sensul cauzei

Helle împotriva Finlandei (citat anterior, paragraful 56), ar fi necesar să existe o decizie

motivată în mod detaliat şi complet a judecătoriei pentru a califica procedura iniţiată

împotriva reclamantului drept echitabilă. Ori, în cazul în speţă, aşa cum s-a constatat deja

mai sus aceasta lipseşte.

34. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că reclamantul are

motive întemeiate să susţină că deciziile Judecătoriei Timişoara şi ale Tribunalului

Judeţean Timiş nu erau suficient de motivate şi că nu a fost judecată echitabil cauza sa

privind condamnarea la plata unei amenzi administrative.

35. În concluzie s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 alin. 1 din Convenţie

 13

36. În opinia reclamantului, condamnarea sa pentru defăimare a adus atingere

dreptului său la libertatea de expresie garantat de articolul 10 din Convenţie, care prevede

următoarele:

« 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde

libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără

vreo ingerinţă a autorităţilor publice şi fără a ţine cont de frontiere. Prezentul articol nu

împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinema sau de televiziune

unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi răspunderi poate fi

supusă anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, siguranţei naţionale, integrităţii

teritoriale sau siguranţei publice, apărării ordinii şi prevenirii crimei, protecţiei sănătăţii

sau moralei, protecţiei reputaţiei sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea de

informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii

judiciare. »

A. Asupra admisibilităţii

37. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt

motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă.

B. Asupra fondului

1. Teza părţilor
 14

38. Guvernul recunoaşte că sentinţa Judecătoriei Timişoara din 27 noiembrie

2001, confirmată prin Hotărârea Tribunalului Judeţean Timiş din 22 martie 2002

constituie o ingerinţă în dreptul la libertatea de expresie.

Cu toate acestea, el subliniază că această ingerinţă era prevăzută de lege, viza un

scop legitim şi era necesar într-o societate democratică, aşa cum prevede articolul 10

paragraful 2 din Convenţie.

39. În primul rând, amenda administrativă era prevăzută de articolele 18¹ şi 91

Cod penal în timp ce rambursarea cheltuielilor de judecată se întemeia pe articolul 192

din Codul de procedură penală şi articolul 998 din Codul civil. Aceste norme respectau

cerinţele de accesibilitate şi previzibiliate dezvoltate de jurisprudenţa Curţii.

40. În al doilea rând, ingerinţa urmărea un scop legitim, şi anume cel al protecţiei

reputaţiei sau drepturilor altuia.

41. În al treilea rând, Guvernul consideră că măsura administrativă luată împotriva

reclamantuluii se justifică, pe baza afirmaţiilor reclamantului care îşi acuza colegii

universitari de plagiat. Amenda administrativă constituia o ingerinţă de o importanţă mică

în libertatea de expresie a reclamantului care de altfel nu a fost sancţionat penal.

Guvernul consideră că este de neconceput ca atingerile aduse reputaţiei sau

imaginii unei persoane, care nu îndeplinesc condiţiile unei infracţiuni, să rămână

nepedepsite.

De asemenea, reclamantul a fost condamnat la plata unor sume mici comparativ

cu cele reţinute în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a libertăţii de expresie (a

se vedea, de exemplu, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii,

Hotărârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pag. 71-78, paragraful 12 şi Pakdemirli
 15

împotriva Turciei, nr.35839/97, paragraful 56, 22 februarie 2005). În privinţa cheltuielilor

de judecată pe care reclamantul trebuia să le restituie, Guvernul menţionează că se

întemeiau pe articolele 998 şi 999 Cod civil, dispoziţie care reglementa răspunderea civilă

infracţională şi avea prin urmare un caracter structural şi nepunitiv. În plus, obligaţia

rambursării nu este în funcţie de întinderea răspunderii reclamantului.

42. În fine, Guvernul invită Curtea să ţină cont de modificările aduse legislaţiei şi,

în special, de faptul că, calomnia nu constituie o infracţiune ce se sancţionează penal.

43. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.

2. Aprecierea Curţii

a) Principii ce reies din jurisprudenţa Curţii

44. Curtea doreşte în primul rând să amintească principiile fundamentale care

reies din jurisprudenţa sa (a se vedea, printre multe altele, Hertel împotriva Elveţiei,

Hotărârea din 25 august 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI, paragraful 46).

45. Libertatea de expresie constituie unul din temeiurile esenţiale ale unei

societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi dezvoltării

fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10 este valabilă nu numai pentru

« informaţiile » sau « ideile » strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau

indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau preocupă: în conformitate cu

noţiunile de pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere fără de care nu există « societatea

democratică ». Aşa cum o consacră articolul 10, ea este însoţită de excepţii care cer totuşi

o interpretare strânsă şi nevoia de a o restrânge se stabileşte în mod convingător.

46. Adjectivul « necesar », în sensul articolului 10 paragraful 2, implică o

« nevoie socială imperioasă ». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de

 16

apreciere pentru a aprecia existenţa unei asemenea nevoi, dar este dublată de un control

european privind în acelaşi timp legea şi deciziile care o aplică, chiar şi atunci când sunt

emise de o instanţă independentă. Curtea are deci competenţă să statueze în ultimul rând

asupra faptului de a şti dacă o « restricţie » este în concordanţă cu libertatea de expresie

pe care o protejează articolul 10.

47. Curtea nu are deloc drept sarcină, atunci când îşi exercită controlul, să se

substituie instanţelor interne competente, ci să verifice din punctul de vedere al art. 10

hotărârile pe care le-au pronunţat pe baza puterii lor de apreciere. Nu reiese că trebuie să

se limiteze să descopere dacă statul pârât a folosit această putere cu bună credinţă, cu

grijă şi în mod rezonabil: trebuie considerată ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului

cauzei pentru a stabili dacă era « proporţională cu scopul legitim urmărit » şi dacă

motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt « pertinente şi

suficiente ». Astfel, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au

aplicat reguli conforme cu principiile prevăzute de art. 10 şi bazându-se în plus pe o

apreciere acceptabilă a faptelor pertinente (Zana împotriva Turciei, hotărârea din 25

noiembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VII, pag. 2547-2548, paragraful

51, şi Kyprianou împotriva Ciprului [GC], nr. 73797/01, paragraful 171, 15 decembrie

2005). În plus, echitatea procedurii şi garanţiile pe care le oferă (a se vedea, mutatis

mutandis, Kyprianou, citat anterior, paragraful 171), şi natura şi greutatea pedepselor

aplicate (Ceylan împotriva Turciei [GC], nr. 23556/94, paragraful 37, CEDO 1999-IV,

Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, paragraful 69, CEDO 2002-I, şi Lešnik

împotriva Slovaciei, nr. 35640/97, paragrafele 63-64, CEDO 2003-IV) sunt de asemenea
 17

elemente de luat în considerare atunci când este vorba despre măsurarea proporţionalităţii

atingerii aduse libertăţii de expresie garantată de articolul 10 din Convenţie.

b) Aplicarea principiilor în cauză

i. Ingerinţa

48. Curtea constată că părţile insistă să considere că hotărârea Judecătoriei

Timişoara din 27 noiembrie 2001 şi cea a Tribunalului Hudeţean Timiş din 22 martie

2002 constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de expresie.

ii. Ingerinţa era « prevăzută de lege » ?

49. Reclamantul nu contestă faptul că condamnarea sa la plata unei amenzi

administrative şi la restituirea cheltuielilor de judecată ar fi avut o bază în dreptul intern

care să fie accesibilă şi previzibilă.

50. Curtea observă, la rândul său, la fel ca Guvernul, că infracţiunea de defăimare

era reglementată de art. 206 cod penal, amenda administrativă era prevăzută de articolele

18¹ şi 91 cod penal în timp ce rambursarea cheltuielilor de judecată se întemeia pe

articolul 193 din Codul de procedură penală şi articolele 998 şi 999 din Codul de

procedură civilă. Aşadar nu se poate contesta că ingerinţa era « prevăzută de lege ».

iii. Ingerinţa urmărea un scop legitim ?

51. Curtea constată că ingerinţa litigioasă urmărea un scop legitim pe baza art. 10

paragraful 2, şi anume protecţia reputaţiei altuia, în acest caz a doi colegi pe care

reclamantul îi acuzase de plagiat.

iv. Ingerinţa era necesară într-o societate democratică ?

52. În prezenta cauză instanţele naţionale au considerat că reclamantul a adus

atingere onoarei şi imaginii publice a colegilor săi cărora le reproşa anumite acţiuni cum
 18

ar fi plagiatul. Trebuie deci examinate dacă motivele avansate de autorităţile naţionale

pentru a justifica condamnarea partii interesate erau pertinente şi suficiente.

53. Pentru a se pronunţa asupra acestei chestiuni, Curtea va ţine cont îndeosebi de

termenii folosiţi în afirmaţii, de contextul în care acestea au fost făcute şi de cauza în

ansamblul său, inclusiv de modalitate în care afirmaţiile au fost făcute.

54. Trebuie amintită jurisprudenţa de-acum bine stabilită a Curţii conform căreia

trebuie, pentru a aprecia existenţa unei « nevoi sociale imperioase » capabilă să justifice o

ingerinţă în exercitarea libertăţii de expresie, să se facă distincţia cu grijă între fapte şi

judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate dovedi, celelalte nu se pretează

la o demonstraţie a exactităţii lor (a se vedea, între altele, Cumpănă şi Mazăre împotriva

României [GC], nr. 33348/96, paragraful 98, CEDO 2004-XI şi De Haes şi Gijsels

împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I,

pag. 235, paragraful 42).

55. Desigur, atunci când este vorba despre susţineri asupra conduitei unui terţ,

adesea poate fi dificil, ca în cazul în speţă, să se facă distincţia între acuzaţiile de fapt şi

judecăţile de valoare. Chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este

complet lipsită de bază faptică (Ierusalem împotriva Austriei, nr. 26958/95, paragraful 43,

CEDO 2001-II).

56. Mai întâi, Curtea constată că susţinerile reclamantuluii erau grave, în măsura

în care ele acuzau pe cei doi colegi că au comis un plagiat, dar aveau o bază faptică

(Sabou îi Pîrcălab împotriva României, Hotărârea din 28 septembrie 2004, nr. 46572/99,

paragraful 39). În acest sens Curtea constată că cu ocazia şedinţei corpului profesoral al

catedrei de informatică, decanul facultăţii a abordat subiectul pretinsului plagiat a

 19

articolelor lui A.S. şi L.P., apărute în decembrie 2000, precum şi al altor teze de doctorat

şi lucrări de diplomă. Participanţii la şedinţă au dezaprobat multitudinea de definiţii

reluate de A.S. şi L.P. şi lipsa propriilor lor contribuţii mergând până la a da un

avertisment verbal autorilor. Prin urmare, susţinererile reclamantului nu erau lipsite de

temeinicie, bazându-se cel puţin pe un început de probă, şi nu serveau la întreţinerea unei

campanii defăimătoare faţă de colegii săi. Curtea observă de asemenea că afirmaţiile

incriminate nu priveau aspecte ale vieţii private lui A.S. şi L.P., ci comportamente

implicând calitatea lor de profesori (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [GC],

nr. 28114/95, paragraful 50, CEDO 1999-VI, şi Sabou şi Pârcălab, citată anterior,

paragraful 39).

57. Curtea consideră apoi important să analizeze conţinutul afirmaţiilor

reclamantului în lumina situaţiei care domnea în acea vreme în catedra de informatică a

Facultăţii de Automatică şi de Informatică din Timişoara (Zana, citată anterior, paragraful

56). În acest sens, trebuie să se constate că o nemulţumire generală exista în privinţa

publicaţiilor recente realizate în cadrul catedrei şi că o şedinţă a fost convocată de către

decanul facultăţii. Era vorba incontestabil deci despre un subiect de interes general pentru

catedră, membrii săi fiind invitaţi să se pronunţe asupra acestui subiect. În consecinţă,

Curtea consideră că afirmaţiile incupatului nu constituie decât opinia sa personală,

exprimată în cadrul acestei şedinţe.

58. În plus, Curtea constată că era vorba despre afirmaţii orale pronunţate cu

ocazia unei şedinţe, ceea ce nu a dat posibilitatea reclamantului de a le reformula, de a le

completa sau de a le retrage (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împotriva

Spaniei, hotărârea din 29 februarie 2000, nr. 39293/98, paragraful 46, şi, a contrario, De
 20

Diego Nafria împotriva Spaniei, hotărârea din 14 martie 2002, nr. 46833/99, paragraful

41).

59. Un alt factor are o anumită greutate în speţă: atitudinea reclamantului în

timpul procedurii penale îndreptată împotriva lui. Curtea observă că reclamantul a făcut

dovada interesului faţă de procesul său, prezentându-se la toate şedinţele la judecătorie şi

la tribunalul judeţean. El şi-a motival apelul, a depus concluzii scrise, a prezentat, în toate

fazele procedurii, elemente de probă capabile să-i susţină afirmaţiile sau să le ofere o

bază faptică suficientă (a se vedea a contrario, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior,

paragraful 104), Stângu şi Scutelnicu împotriva României, hotărârea din 31 ianuarie 2006,

nr. 53899/00, paragraful 51, şi Ivanciuc împotriva României (decizie), nr. 18624/03, 8

septembrie 2005). Toate acestea demonstrează că reclamantul a acţionat cu bună credinţă.

60. Mai mult, Curtea remarcă faptul că instanţele nu au examinat probele oferite

de inculpat în cursul şedinţelor. Astfel, deşi reclamantul făcut proba verităţii şi a prezentat

documente de susţinere, instanţele nu au făcut referire la ele. Reclamantul a invocat acest

lucru în apelul său, dar tribunalul judeţean nu a răspuns.

61. Acestea fiind spuse, este esenţial, pentru a proteja interesele concurente pe

care le reprezintă libertatea de expresie şi libertatea dezbaterilor, ca o procedură

echitabilă şi egalitatea mijloacelor să fie într-o anumită măsură asigurată (Steel şi Morris

împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 68416/01, paragraful 95, CEDO 2005-II).

Curtea a constatat deja că lipsa de motivare a hotărârilor pronunţate în speţă a privat

procedura în defăimare de echitate, în ciuda art. 6, alin. 1. Pentru a aprecia

proporţionalitatea ingerinţei, pe baza art. 10, ea trebuie să ia de asemenea în considerare

dificultăţile de care s-a lovit reclamantul. Într-adevăr, dacă problema principală care se
 21

pune în temeiul art. 6 este cea a caracterului echitabil al procedurii privind acuzaţiile în

materie penală îndreptate împotriva interesatului, plângerea întemeiată pe art. 10 se

raportează la consecinţele condamnării sale pentru exercitarea libertăţii sale de expresie

(Kyprianou, citat anterior, paragraful 150).

În prezenta cauză lipsa motivaţiei hotărârilor pronunţate de instanţele interne

(paragrafele 28-35 de mai sus) nu pot decât să implice de asemenea încălcarea art. 10.

62. Pe baza consideraţiilor anterioare, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu

au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului la

plata unei amenzi administrative şi la rambursarea cheltuielilor de judecată susţinute de

reclamanţi şi că aceasta nu răspunde deci unei « nevoi sociale imperioase ».

Prin urmare s-a încălcat art.10 din Convenţie.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie

63. Reclamantul se plânge de asemenea de faptul că dreptul său la o cale de atac

efectivă a fost încălcat, din cauza faptului că Tribunalul Judeţean Timiş a respins apelul

înaintat împotriva sentinţei din 27 noiembrie 2001, fără să analizeze motivele pe care le

invocase. El invocă art. 13 din Convenţie care prevede următoarele:

« Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în (...) Convenţie au

fost încălcate, are dreptul la acordarea unei căi de atac efective în faţa unei instanţe

naţionale, chiar dacă încălcarea a fost comisă de persoane care acţionează în exerciţiul

funcţiilor lor oficiale ».

64. Curtea constată că plângerea priveşte aceleaşi fapte ca cele întemeiate pe art. 6

alin. 1 din Convenţie. Deoarece plângerea nu ridică nici o problemă diferită de cea
 22

analizată în temeiul articolului menţionat anterior, Curtea nu consideră necesar să o

examineze separat în fond.

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

65. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a

avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al

Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor

acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."

66. Reclamantul nu a prezentat nici o cerere de satisfacţie echitabilă. Prin urmare

Curtea consideră că nu trebuie să i se acorde nici o sumă cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;

4. hotărăşte că nu trebuie examinată în fond plângerea întemeiată pe art.13 din

Convenţie;

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 15 februarie

2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupančič,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier adjunct