HOTARIRI CEDO V Moldova PDF

CONSEIL COUNCIL
DE L’EUROPE OF EUROPE
COUR EUROPÉENNE DES DROITS DE L’HOMME

EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS
SECŢIUNEA A DOUA
CAUZA AMIHALACHIOAIE c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 60115/00)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
20 aprilie 2004
DEFINITIVĂ
la 20 iunie 2004
potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie
Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea.

HOTĂRÎREA în cauza AMIHALACHIOAIE c. MOLDOVEI
În cauza Amihalachioaie c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţiunea a Doua, statuînd în
cameră compusă din:
Dl J.-P. Costa, Preşedinte,
Dl L. Loucaides,
Dl C. BÎRSAN,
Dl K. Jungwiert,
Dl V. BUTKEVYCH,
Dna W. THOMASSEN,
Dl S. PAVLOVSCHI, judecători,
şi dl T. L. EARLY, Grefier adjunct al Secţiunii,
Deliberând la 3 februarie şi 23 martie 2004 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată
menţionată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 60115/00) depusă împotriva
Republicii Moldova prin care un cetăţean al acestui stat, dl Gheorghe
Amihalachioaie („reclamant”), s-a adresat Curţii la 14 iulie 2000 în
conformitate cu articolul 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de către dl A. Tănase, avocat din
Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) este reprezentat de
către Agentul său, dl V. Pârlog, de la Ministerul Justiţiei.
3. În cererea sa, reclamantul pretinde încălcarea dreptului său la
libertatea de exprimare garantat de articolul 10 al Convenţiei, ca urmare a
amendării sale pentru critica adusă unei hotărâri a Curţii Constituţionale cu
privire la constituţionalitatea legislaţiei privind organizarea profesiei de
avocat.
4. Cererea a fost iniţial repartizată primei secţiuni a Curţii (articolul 52 §
1 al Regulamentului Curţii).
5. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziţia secţiunilor sale
(articolul 25 § 1 al Regulamentului Curţii). Cauza a fost, astfel, repartizată
celei de-a doua secţiuni (articolul 52 § 1). În cadrul respectivei secţiuni, în
conformitate cu articolul 26 § 1, a fost constituită camera competentă de a
examina această cerere (articolul 27 § 1 al Convenţiei).
6. Printr-o decizie din 23 aprilie 2002, camera a declarat cererea parţial
admisibilă.
7. Atât reclamantul, cât şi guvernul au prezentat observaţii scrise cu
privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
8. Reclamantul este cetăţean al Republicii Moldova născut în anul 1949

şi care locuieşte în Chişinău (Moldova). Dumnealui este avocat şi preşedinte
al Uniunii avocaţilor din Republica Moldova.
9. În anul 2000, un grup de deputaţi împreună cu avocatul parlamentar
din Republica Moldova au depus la Curtea Constituţională sesizarea de a
verifica constituţionalitatea Legii nr. 395-XIV cu privire la avocatură. Legea
prevedea, printre altele, obligaţia tuturor avocaţilor care profesau în
Republica Moldova să fie membri ai Uniunii Avocaţilor, formată din toţi
avocaţii înscrişi în birourile de avocaţi din întreaga ţară. Ei au invocat faptul
că afilierea obligatorie a avocaţilor la această uniune era contrară dreptului
la libertatea de asociere garantat de Constituţia Republicii Moldova.
10. După ce a obţinut, printre altele, avizul Uniunii Avocaţilor, care
considera că legea era conformă Constituţiei, Curtea Constituţională a
pronunţat la 15 februarie 2000 o hotărâre prin care a declarat
neconstituţionale prevederile legale cu privire la afilierea obligatorie a
avocaţilor la Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova.
11. Într-o convorbire telefonică cu A.M., jurnalist la ziarul
Экономическое oбозрение, reclamantul a criticat hotărârea Curţii
Constituţionale.
12. În ediţia din luna februarie a anului 2000 a ziarului respectiv, A.M. a
publicat un articol despre polemica declanşată în rândul avocaţilor de
hotărârea din 15 februarie 2000 a Curţii Constituţionale. Printre altele,
jurnalistul s-a referit la convorbirea telefonică pe care a avut-o cu
reclamantul în următorii termeni:
„(...) După ce hotărârea Curţii Constituţionale a fost făcută publică, ziarul
Экономическое oбозрение a adresat câteva întrebări preşedintelui Uniunii
Avocaţilor, dlui Gheorghe Amihalachioaie. Dacă comentariile sale sunt pline de
emoţii, este, fără îndoială, datorită faptului că ele au fost formulate într-un astfel de
context:
„Din cauza hotărârii Curţii Constituţionale, se va instala o anarhie completă în

organizarea profesiei de avocat, a spus dl Amihalachioaie. „Veţi vedea ce se va
întâmpla într-un an de zile. Începând cu această zi, nu mai există un sistem unic de
organizare a profesiei şi nici un stat unitar. Noi ne-am obişnuit cu acest lucru –
este mult mai uşor de a trăi şi lucra într-un haos. Impozitele nu se achită, nu există
un control şi, prin urmare, nici etică, nici disciplină şi nici responsabilitate”.
În lumina celor spuse, se pune întrebarea: Curtea Constituţională, este oare ea

constituţională? În anul 1990, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Principiile de
bază cu privire la rolul avocaţilor, garantate perfect în dreptul nostru. Peste tot în
lume, profesia de avocat este independentă. Numai în Republica Moldova ea este
subordonată puterii executive, adică Ministerului Justiţiei. Acest lucru reprezintă o

încălcare gravă a principiilor democratice fundamentale.
Curtea Constituţională nu a luat în consideraţie exemplele specifice din

jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg la care s-a făcut referire în avizul prezentat de
Uniunea Avocaţilor. Probabil judecătorii Curţii Constituţionale nu consideră
Curtea Europeană a Drepturilor Omului o autoritate. Trebuie să prezum oare
faptul că ei au obţinut mai multă experienţă în cinci ani decât judecătorii de la
Strasbourg în cincizeci de ani? Cu certitudine, noi vom informa Consiliul Europei
că Republica Moldova nu respectă jurisprudenţa şi exigenţele Curţii Europene a
Drepturilor Omului”.
În conformitate cu termenii folosiţi de dl Amihalachioaie, printre jurişti, avocaţii

au fost consideraţi întotdeauna ca fiind o categorie superioară: „Cu toate acestea,
chiar şi după hotărârea Curţii Constituţionale, corpul avocaţilor rămâne o putere”.
(...)”
13. Printr-o scrisoare din 18 februarie 2000, Preşedintele Curţii
Constituţionale a informat reclamantul că cele afirmate de el în ziarul
Экономическое oбозрение pot fi considerate ca lipsă de respect faţă de
Curtea Constituţională în sensul articolului 82 § 1 (e) al Codului jurisdicţiei
constituţionale, şi a solicitat reclamantului să prezinte explicaţii scrise cu
privire la acest subiect în termen de zece zile.
14. La 28 februarie 2000, reclamantul a prezentat explicaţiile solicitate.
El a declarat că a aflat despre publicarea afirmaţiilor sale din scrisoarea din
18 februarie 2000 pe care i-a adresat-o Curtea Constituţională şi a confirmat
faptul că a avut o lungă conversaţie telefonică cu jurnalistul A.M. la
subiectul hotărârii din 15 februarie 2000. Totodată, el a subliniat că
afirmaţiile sale au fost denaturate şi scoase dintr-un context mult mai larg.
El a adăugat că, dacă A.M. i-ar fi prezentat articolul înainte de publicare, el
ar fi verificat, în mod riguros, felul în care afirmaţiile sale au fost prezentate
şi şi-ar fi asumat întreaga responsabilitate pentru cele afirmate.
15. La 6 martie 2000, Curtea Constituţională, aplicând articolele 81 şi 82
ale Codului jurisdicţiei constituţionale, a adoptat o decizie irevocabilă prin
care i-a aplicat reclamantului o amendă administrativă în mărime de 360 lei
moldoveneşti (echivalentul a 36 de euro).
Curtea Constituţională a constatat că, în interviul sus-menţionat,
reclamantul a declarat: „Din cauza hotărârii Curţii Constituţionale, se va
instala o anarhie completă în organizarea profesiei de avocat (...) se pune
întrebarea: Curtea Constituţională, este oare ea constituţională? (…)
judecătorii Curţii Constituţionale nu consideră Curtea Europeană a
Drepturilor Omului o autoritate”. Ea a considerat că aceste afirmaţii
demonstrau o lipsă de respect a reclamantului faţă de Curtea Constituţională
şi hotărârea acesteia.
16. Hotărârea Curţii Constituţionale fiind irevocabilă, la 7 iulie 2000,
reclamantul a plătit suma de 360 lei (echivalentul a 36 de euro) în contul
Ministerului Finanţelor.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
17. Prevederile relevante ale Codului jurisdicţiei constituţionale sunt

următoarele:
Articolul 81 § 1
„Pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale, a participanţilor la

proces şi pentru a asigura condiţii de exercitare a jurisdicţiei constituţionale, Curtea
este în drept să ia măsurile prevăzute la articolul 82”.
Articolul 82
„(1) În vederea asigurării exercitării jurisdicţiei constituţionale, se prevede

răspundere administrativă, sub formă de amendă de până la 25 salarii minime, pentru:
(a) declaraţii neconstituţionale, indiferent de modul lor de exprimare;
(b) imixtiune în activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale,

încercare de a exercita influenţă asupra lor prin metode neprocedurale;
(c) neîndeplinire nemotivată, în modul şi în termenii stabiliţi, a cerinţelor

judecătorilor Curţii, neexecutare a hotărârilor şi avizelor Curţii;
(d) încălcare a jurământului judiciar;
(e) manifestare a lipsei de respect faţă de Curtea Constituţională prin nesocotirea

dispoziţiilor date de preşedintele şedinţei, prin încălcare a ordinii în şedinţă, precum şi
săvârşirea altor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de Curte, de procedura
jurisdicţiei constituţionale.
(...)”
18. Articolul 4 al Legii presei, nr. 243-XIII din 26 octombrie 1994,
prevede următoarele:
„Publicaţiile periodice (...) publică, potrivit aprecierilor proprii, orice fel de
materiale şi informaţii, ţinând cont de faptul că exerciţiul acestor libertăţi ce comportă
datorii şi responsabilităţi este supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri şi unor
sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea crimei, ocrotirea sănătăţii, protecţia moralei, protecţia
reputaţiei sau apărarea drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor
informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judiciare”.
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI
19. Reclamantul susţine că condamnarea sa constituie o ingerinţă

nejustificată în dreptul său la libertatea de exprimare. El invocă articolul 10
al Convenţiei care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde
libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (...)
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi

supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care
constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.
A. Argumentele părţilor
1. Reclamantul
20. Reclamantul consideră că ingerinţa în dreptul său la libertatea de
exprimare nu era nici „prevăzută de lege” şi nici „necesară într-o societate
democratică”.
21. Mai întâi de toate, el declară faptul că articolul 82 al Codului
jurisdicţiei constituţionale nu întruneşte exigenţele cu privire la
previzibilitatea legii, deoarece articolul respectiv nu defineşte cu destulă
claritate faptele susceptibile de a fi supuse unei sancţiuni administrative. În
special, reclamantul se plânge că din conţinutul articolului 82 este dificil de
a determina dacă sunt susceptibile de a fi sancţionate doar faptele comise în
timpul unei şedinţe a Curţii Constituţionale sau toate faptele care exprimă o
lipsă de consideraţie faţă de Curte şi de procedura sa.
22. Reclamantul declară, de asemenea, că nu a criticat Curtea
Constituţională sau judecătorii săi în general, dar că, în contextul unei
dezbateri largi cu privire la organizarea profesiei de avocat, el a dezaprobat
hotărârea acestei jurisdicţii. Prin urmare, el consideră că sancţiunea la care a
fost supus nu a fost necesară într-o societate democratică.
2. Guvernul
23. Guvernul a admis că a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la
libertatea de exprimare, dar el consideră că ingerinţa incriminată corespunde
exigenţelor paragrafului 2 al articolului 10 al Convenţiei.
Guvernul, de asemenea, consideră că articolul 82 al Codului jurisdicţiei
constituţionale corespunde criteriului de previzibilitate, el fiind interpretat în
lumina articolului 81, care prevede că Curtea Constituţională poate lua
măsuri care pot constitui o ingerinţă în dreptul la libertatea de exprimare,
pentru a proteja demnitatea judecătorilor săi şi a garanta condiţii

corespunzătoare pentru exercitarea justiţiei constituţionale.
Or, ţinând cont de funcţia reclamantului şi de experienţa sa profesională,
Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut să-şi dea seama că autoritatea
Curţii Constituţionale trebuie respectată nu doar în cadrul audierilor, dar şi
în afara acestora.
24. Guvernul declară că ingerinţa a fost justificată de necesitatea de a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare şi că ea a fost necesară
într-o societate democratică, deoarece reclamantul a depăşit limitele criticii
admisibile, afirmaţiile sale fiind defăimătoare şi ofensatoare pentru
judecătorii Curţii Constituţionale, precum şi pentru însăşi Curtea
Constituţională. El subliniază faptul că în calitatea sa de avocat, reclamantul
era obligat să fie rezervat faţă de puterea judecătorească şi că, prin urmare,
libertatea sa de exprimare era mai restrânsă.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
25. Curtea aminteşte faptul că o „lege”, în sensul articolului 10 § 2 al
Convenţiei, este o normă formulată cu destulă precizie pentru a permite unui
cetăţean să decidă conduita sa şi să prevadă, în mod rezonabil, în funcţie de
circumstanţele cauzei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-un fapt
determinat. Totodată, aceste norme nu trebuie să fie previzibile cu
certitudine absolută, chiar dacă o astfel de certitudine ar fi binevenită,
deoarece dreptul trebuie să ştie să se adapteze la schimbările de situaţie. De
asemenea, multe legi conţin, prin natura lucrurilor, formulări mai mult sau
mai puţin vagi ale căror interpretare şi aplicare depind de practică (The
Sunday Times v. the United Kingdom (no. 1), judgment of 26 April 1979,
Series A no. 30, p. 31, § 49, and Hertel v. Switzerland, judgment of
25 August 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VI,
pp. 2325-26, § 35).
26. Gradul de precizie depinde într-o mare măsură de conţinutul textului
în cauză, de domeniul pe care urmează să-l guverneze, precum şi de
numărul şi statutul destinatarilor săi (Groppera Radio AG and Others v.
Switzerland, judgment of 28 March 1990, Series A no. 173, p. 26, § 6).
27. Curtea, de asemenea, reaminteşte că statutul specific al avocaţilor îi
plasează într-o poziţie centrală în administrarea justiţiei, în calitate de
intermediari între justiţiabili şi instanţele de judecată, fapt care explică
restricţiile de conduită impuse în mod obişnuit membrilor baroului (Casado
Coca v. Spain, judgment of 24 February 1994, Series A no. 285-A, p. 21, §
54).
28. Totuşi, aşa precum Curtea a avut deja ocazia să afirme, libertatea de
exprimare se referă, de asemenea, şi la avocaţi, care au dreptul de a se
pronunţa în mod public cu privire la funcţionarea justiţiei, critica căreia nu

trebuie, însă, să depăşească anumite limite. Mai mult, Articolul 10 al
Convenţiei protejează nu numai esenţa ideilor şi a informaţiilor exprimate,
dar, de asemenea, şi forma pe care acestea o iau. În acest sens, urmează să
se ţină cont de echilibrul care trebuie să existe între diferitele interese
implicate, printre care figurează dreptul publicului de a fi informat asupra
aspectelor care se referă la funcţionarea puterii judiciare, imperativele unei
bune administrări a justiţiei şi demnitatea profesiei de avocat (Schopfer v.
Suisse, hotărâre din 20 mai 1998, Recueil 1998-III, p.1053-1054, § 33).
29. Chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de
apreciere pentru a decide dacă o asemenea necesitate există, o astfel de
marjă este dublată de un control european care se referă atât la lege, cât şi la
deciziile care o aplică (Sunday Times v. Royaume-Uni (nr. 2), hotărâre din
26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p.28-29, § 50)
30. În exerciţiul controlului său, Curtea trebuie să analizeze ingerinţa
litigioasă în lumina ansamblului cauzei, inclusiv conţinutul afirmaţiilor
reclamantului şi contextul în care acestea au fost exprimate, pentru a
determina dacă ingerinţa „corespunde unei necesităţi sociale impetuoase”, a
fost „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de
autorităţile naţionale pentru a o justifica au fost „pertinente şi suficiente”
(Sunday Times (nr.2), ibidem.; şi Nicula v. Finlande, nr. 31611/96, § 44,
CEDH 2002-II).
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus în această cauză

31. Curtea notează faptul că reclamantul a fost condamnat pentru că a
afirmat într-un „interviu” acordat unui ziar că în urma unei hotărâri a Curţii
Constituţionale „o anarhie totală se va instaura în organizarea profesiei de
avocat” şi că, prin urmare, se pune întrebarea dacă Curtea Constituţională
este constituţională. Reclamantul a fost, de asemenea, condamnat pentru că
a declarat că judecătorii Curţii Constituţionale „nu ar considera Curtea
Europeană a Drepturilor Omului o autoritate”.
Or, o astfel de condamnare poate fi considerată o ingerinţă în exercitarea
de către reclamant a dreptului său la respectarea libertăţii sale de exprimare,
aşa precum aceasta este garantată de articolul 10 al Convenţiei.
32. Curtea constată că ingerinţa în cauză a fost „prevăzută de lege” în
sensul paragrafului al doilea al articolului 10 al Convenţiei. În această
privinţă, ea relevă că controversa dintre părţi se referă la interpretarea
extensivă sau restrictivă a articolului 82 al Codului jurisdicţiei
constituţionale, care defineşte faptele susceptibile de sancţiuni
administrative.
33. Curtea notează că textul articolului 82 conţine o prevedere generală
în conformitate cu care sunt pedepsite cu amendă faptele care exprimă o
lipsă vădită de consideraţie faţă de Curtea Constituţională şi de procedura
acesteia.
Curtea consideră că deşi faptele incriminate nu sunt definite sau

enumerate cu o precizie absolută de către lege, reclamantul putea, în mod
rezonabil, să prevadă, având în vedere profesia sa de jurist şi experienţa sa
profesională în calitate de preşedinte al baroului, că afirmaţiile sale erau
susceptibile să cadă sub incidenţa prevederii citate mai sus din Codul
34. De asemenea, Curtea estimează că ingerinţa litigioasă a urmărit un
scop legitim, deoarece ea a fost justificată de necesitatea de a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti, în sensul paragrafului al
doilea al articolului 10 al Convenţiei. Rămâne de analizat dacă ingerinţa a
fost „necesară într-o societate democratică”.
35. Curtea relevă că afirmaţiile reclamantului s-au referit la o chestiune
de interes general şi că ele s-au înscris în cadrul unei polemici aprinse
declanşate printre avocaţi de o hotărâre a Curţii Constituţionale cu privire la
statutul profesiei de avocat şi care punea capăt organizării avocaţilor într-o
structură unică - Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova, al cărei
preşedinte era reclamantul.
36. În acest context, Curtea estimează că, chiar dacă aceste afirmaţii pot
fi considerate de natură să denote o anumită lipsă de respect faţă de Curtea
Constituţională datorită hotărârii sale, ele nu pot fi calificate nici grave şi
nici injurioase faţă de judecătorii Curţii (a se vedea mutatis mutandis,
Skalka v. Pologne, nr.43425/98, § 34, 27 mai 2003; Perna v. Italie [GC],
nr.48898/99, § 47, CEDH 2003-V; Nikula citată mai sus, § § 48, 52).
37. În afară de aceasta, ţinând cont de faptul că presa a preluat afirmaţiile
reclamantului şi că acesta a declarat ulterior că o parte din afirmaţii au fost
denaturate (paragraful 14 de mai sus), Curtea estimează că reclamantul nu
poate fi considerat responsabil de tot ceea ce figura în „interviul” publicat.
38. În fine, Curtea subliniază că deşi amenda de 360 de lei (ceea ce
constituie echivalentul a 36 euro) impusă reclamantului reprezintă o sumă
modestă, ea nu este una simbolică şi demonstrează intenţia de a pedepsi
sever reclamantul, Curtea Constituţională aplicând o amendă aproape de
maximumul prevăzut de lege.
39. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea estimează că
restrângerea libertăţii de exprimare a reclamantului nu a constituit „o
necesitate socială imperioasă” şi că autorităţile naţionale n-au prezentat
motive „pertinente şi suficiente” pentru a o justifica. Deoarece reclamantul
nu a depăşit limitele criticii permise de articolul 10 al Convenţiei, ingerinţa
incriminată nu poate fi considerată ca fiind „necesară într-o societate
democratică”.
40. Prin urmare, a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
41. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau Protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
42. Reclamantul a solicitat 100 000 euro cu titlu de prejudiciu moral

cauzat prin condamnarea sa, care i-a adus o atingere gravă reputaţiei sale de
avocat şi preşedinte al Uniunii Avocaţilor.
43. Guvernul a considerat suma cerută de reclamant cu titlu de prejudiciu
moral ca fiind exagerată. El a mai adăugat faptul că, în orice caz, simpla
constatare a violării articolului 10 poate constitui în sine o satisfacţie
echitabilă suficientă.
44. Curtea consideră că constatarea unei violări constituie în sine o
satisfacţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit
de reclamant.
B. Costuri şi cheltuieli
45. Reclamantul a pretins 2,000 dolari americani (echivalentul a 1 670 euro)

care reprezintă onorariul avocatului pentru reprezentarea lui la Curte. El
face referire la contractul încheiat cu avocatul său, conform căruia această
sumă urmează să fie plătită avocatului dacă reclamantul obţine câştig de
cauză în faţa Curţii. El subliniază faptul că încheierea unor astfel de
contracte constituie o practică constantă pentru avocaţii din Republica
Moldova.
46. Guvernul s-a opus acestei pretenţii, declarând că suma solicitată este
excesivă şi că aceste cheltuieli n-au fost angajate.
47. Nu ţine de competenţa Curţii de a se expune asupra acordului cu
privire la onorarii. În conformitate cu jurisprudenţa sa, ea urmează să
stabilească dacă costurile şi cheltuielile au fost necesare, realmente angajate
şi rezonabile ca mărime (Nilsen et Johnsen v. Norvège [GC], nr.23118/93, §
62, CEDH 1999-VIII). În această privinţă, Curtea poate să se bazeze pe
elemente precum numărul de ore lucrate de avocat şi tariful perceput de
acesta pentru o oră de lucru (Iatridis v. Grèce (satisfacţia echitabilă) [GC],
nr. 31107/96, § 55, CEDH 2000-XI).
În această cauză, reclamantul nu a prezentat nici o justificare în sprijinul
pretenţiilor sale. În consecinţă, Curtea decide să nu aloce reclamantului nici
o sumă cu acest titlu.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Hotărăşte cu şase voturi pentru şi unul împotrivă că a avut loc o violare a

articolului 10 al Convenţiei;
2. Hotărăşte cu cinci voturi pentru şi două împotrivă că constatarea unei

violări constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru
prejudiciul moral eventual suferit de reclamant;
3. Respinge cu cinci voturi pentru şi două împotrivă restul pretenţiilor din

cererea de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 20 aprilie 2004, în

conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence Early Jean-Paul Costa

Grefier Adjunct Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al

Regulamentului Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la această
hotărâre:
(a) opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dlui Loucaides;
(b) opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dnei Thomassen;
(c) opinia disidentă a dlui Pavlovschi.
J.-P.C.
T.L.E.
OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ ŞI PARŢIAL

DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI LOUCAIDES
Eu împărtăşesc opinia majorităţii potrivit căreia a avut loc o violare a
articolului 10 al Convenţiei în această cauză, dar eu ajung la această
concluzie din motive diferite de cele ale majorităţii. Pe scurt, eu consider că
restricţia prevăzută în prevederile legale pertinente, aplicată reclamantului
sub forma unei amenzi administrative, ca urmare a faptului că într-un
interviu acesta a făcut anumite afirmaţii cu privire la o hotărâre a Curţii
Constituţionale, nu a corespuns, în mod direct, unui scop legitim
corespunzător, şi anume garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii
judecătoreşti, şi a depăşit ceea ce era necesar pentru a atinge acest scop. În
consecinţă, eu cred că restricţia legislativă în cauză nu ar putea fi
considerată în sine ca vizând un asemenea scop.
Conform unui principiu de interpretare a Convenţiei ferm stabilit,
restricţiile la drepturile şi libertăţile enumerate în Convenţie trebuie să fie
interpretate în mod strict şi îngust. Aşa precum Comisia a constatat în cauza
Sunday Times (seria B, nr.28, p.64, § 194), în contextul Convenţiei, o
interpretare strictă a clauzelor de excepţie semnifică faptul
„că nici un alt criteriu decât cele menţionate în însăşi clauza de excepţie nu poate
justifica o restricţie, oricare ar fi ea, şi că aceste criterii la rândul lor trebuie să fie
interpretate astfel încât sensul cuvintelor să nu fie lărgit dincolo de conţinutul lor
obişnuit”.
În afară de acest principiu de interpretare, doi factori proprii articolului
10 încadrează natura şi semnificaţia scopului autorizat pentru analiza unei
restricţii. Este vorba, în primul rând, de condiţia conform căreia restricţia să
fie considerată ca fiind „necesară într-o societate democratică” şi, în al
doilea rând, de conceptul de „autoritate” a puterii judecătoreşti pentru
apărarea căreia poate fi aplicată restricţia.
Întrebarea cu privire la faptul dacă o lege care limitează unul din
drepturile garantate de Convenţie vizează în realitate un scop legitim
trebuie, în opinia mea, să fie întotdeauna examinată în conformitate cu
exigenţele unei societăţi democratice moderne. Nu este suficient ca o lege
care prevede o astfel de restricţie să invoce unul din obiectivele pentru care
restricţia pertinentă este permisă. Chestiunea de fond trebuie întotdeauna să
presupună analiza faptului dacă restricţia este realmente necesară pentru a
atinge acest scop, ţinând cont de condiţiile actuale de exercitare a
democraţiei. Dacă restricţia depăşeşte ceea ce este necesar pentru scopul
urmărit sau dacă ea nu face decât să servească acestui scop fie întâmplător,
fie indirect, ea nu poate fi considerată ca necesară într-o societate
democratică, pentru a atinge acest scop, şi, prin urmare, trebuie considerat
faptul că ea nu rezultă din clauza de excepţie corespunzătoare.
În această cauză, partea pertinentă a prevederii legale în virtutea căreia

reclamantul a fost sancţionat este următoarea:
„În vederea asigurării exercitării jurisdicţiei constituţionale, se prevede răspundere
administrativă, sub formă de amendă de până la 25 salarii minime, pentru:
(...) (e) manifestare a lipsei de respect faţă de Curtea Constituţională prin

nesocotirea dispoziţiilor date de preşedintele şedinţei, prin încălcare a ordinii în
şedinţă, precum şi săvârşirea altor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de
Curte (…)”. (caracterele italice au fost adăugate)
Totodată, eu nu văd cum ar putea fi necesar într-o societate democratică modernă,

de a sancţiona pe cineva care a exprimat o „desconsiderare” faţă de o jurisdicţie
oricare ar fi ea (spre deosebire de conceptul mai strict de „contempt of court” (sfidare
a instanţei de judecată) pentru a garanta autoritatea puterii judiciare. Libertatea de a
critica hotărârile instanţelor judecătoreşti şi funcţionarea puterii judiciare în general
constituie în prezent un aspect indispensabil al democraţiei, şi aceasta cu atât mai mult
cu cât o astfel de critică asigură un control adecvat al autorităţii judecătoreşti. Această
critică ar putea fi, în mod rezonabil, interpretată ca o lipsă de „respect” faţă de o
instanţă de judecată, deoarece termenul „respect” este atât de larg, încât orice
confruntare sau dispută cu un act al puterii judiciare pot fi asimilate cu o simplă
critică.
În această privinţă, este important să se ţină cont de exigenţele unei
societăţi democratice moderne, unde toate instituţiile de stat trebuie să fie
responsabile în faţa poporului, acesta având dreptul de a se exprima liber cu
privire la chestiuni referitoare la o eventuală disfuncţie a acestor instituţii.
Într-o societate democratică modernă, critica acestor instituţii, chiar dacă ea
este echivalentă cu o lipsă „de respect”, constituie o valoare mult mai
importantă decât protecţia prestigiului unei instituţii de stat, oricare ar fi ea.
În opinia mea, este util de a reaminti ceea ce un eminent judecător britanic,
Lordul Denning, Master of the Rolls, a spus, în anul 1968, cu referire la un
articol care critica dur o hotărâre a Curţii de Apel1, articolul respectiv fiind
calificat drept „contempt of court” (sfidare a instanţei de judecată):
„Acest articol este desigur critic faţă de această curte. Deoarece se referă la Curtea
de Apel, trebuie să recunoaştem că este eronat (...). Permiteţi-mi să spun de la început
că noi nu vom utiliza niciodată această noţiune (cea de „contempt of court” (sfidare a
instanţei de judecată)) pentru a apăra propria noastră demnitate. Această noţiune
trebuie să se bazeze pe fundamente mult mai sigure. Noi nu o vom folosi pentru a-i
face să tacă pe cei care ne critică. Noi nu ne temem de critică şi nici nu o detestăm. De
fapt, este vorba de ceva mult mai important, de libertatea lor de exprimare. Fiecare are
dreptul în faţa Parlamentului sau în afara lui, în presă sau în audiovizual să facă
comentarii echitabile, chiar şi în mod deschis, cu privire la chestiunile de interes
1
Acest articol conţinea pasajul următor: „Recenta hotărâre pronunţată de Curtea de Apel
constituie un exemplu straniu de orbire care pune stăpânire uneori pe cei mai buni
judecători. Legislaţia adoptată în anul 1960 şi după aceasta, ulterior, a devenit aproape
inaplicabilă din cauza hotărârilor irealiste, contradictorii şi eronate în cauze importante,
pronunţate inclusiv de Curtea de Apel. Atunci ce fac ei? Îşi cer oare scuze pentru
cheltuielile şi problemele cauzate poliţiei? Pentru nimic în lume”.
general. Comentatorii pot vorbi despre tot ceea ce se întâmplă într-o instanţă de
judecată. Ei pot spune că noi ne înşelăm şi că hotărârile noastre sunt eronate, că ele
sunt sau nu supuse apelului”2.
Mai mult decât atât, termenul „autoritate” semnifică dreptul de a
conduce, puterea de a impune respect (dicţionarul le Petit Robert). Încă o
dată, eu nu văd cum o simplă lipsă de „respect” faţă de o instanţă de
judecată ar putea diminua autoritatea puterii judiciare de a impune respect
faţă de hotărârile sale sau alte acte judecătoreşti. O asemenea „autoritate”
poate fi efectivă, chiar şi în cazul lipsei de „respect” din partea persoanelor
asupra cărora ea este exercitată sau de către orice altă terţă parte.
În aceste condiţii, eu consider că legea în cauză, în măsura în care ea
interzice, în termeni absoluţi, faptele care exprimă o desconsiderare (lipsă
de respect) faţă de Curtea Constituţională, pentru a proteja, după cum afirmă
guvernul, autoritatea acestei Curţi, este în afara câmpului de aplicare a
acestui obiectiv şi nu va fi considerată ca vizându-l pe acesta din urmă.
Anume aceasta ilustrează clar aplicarea în această cauză a acestei legi faţă
de reclamant.
Articolul 41
Eu am votat împotriva deciziei majorităţii de a nu aloca o sumă de bani
cu titlu de satisfacţie echitabilă şi costuri şi cheltuieli reclamantului. Eu sunt
de acord cu argumentele prezentate de către dna judecător Thomassen care
explică faptul că reclamantului ar fi trebuit să i se aloce sume de bani cu
acest titlu.
2
R. v. Metropolitan Police Commissionner, ex parte Blackburn (nr.2), All England Law
Reports, 1968, vol.2, p.320
OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ ŞI PARŢIAL

DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI THOMASSEN
Eu împărtăşesc opinia majorităţii potrivit căreia a avut loc o violare a
articolului 10 în această cauză, dar ajung la această concluzie din motive
diferite de cele ale majorităţii. Eu nu sunt totuşi, de acord cu respingerea de
către majoritate a pretenţiilor reclamantului în temeiul articolului 41 al
Convenţiei.
Ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare se bazează
pe al doilea paragraf al articolului 10 care permite de a supune exercitarea
acestei libertăţi unor restricţii necesare „pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti”. Această justificare este apropiată de
noţiunea din dreptul englez „contempt of court” (sfidarea instanţei de
judecată), care vizează protecţia autorităţii şi independenţei instanţelor
judecătoreşti, precum şi a drepturilor părţilor la procedurile judecătoreşti,
împotriva oricărei încălcări din partea publicaţiilor sau altor astfel de acte
(Sunday Times v. Royaume-Uni (nr.1), hotărâre din 26 aprilie 1979, seria A
nr. 30, p. 34, § § 55-56).
În această cauză, articolele 81 şi 82 din Codul jurisdicţiei constituţionale
conferă Curţii Constituţionale competenţe de a examina, interoga şi lua
măsuri din proprie iniţiativă şi în nume propriu „pentru a apăra demnitatea
judecătorilor Curţii Constituţionale, a participanţilor la proces şi pentru a
asigura condiţii de exercitare a jurisdicţiei constituţionale” (a se vedea
paragraful 17 al hotărârii).
Orice temei prezentat pentru a justifica acordarea unei autorităţi atât de
largi unei instanţe de judecată trebuie examinat îndeaproape ţinându-se cont
de importanţa dreptului la libertatea de exprimare. Aceasta înseamnă, în
opinia mea, că, în principiu, o instanţă de judecată nu trebuie să folosească
această autoritate, decât dacă ea îşi exercită responsabilităţile sale de
garantare a echităţii unei proceduri pendinte, ceea ce constituie unica
justificare a sancţiunilor pentru fapte de sfidare a instanţei de judecată.
Nu s-ar putea spune, în mod rezonabil, că Curtea Constituţională şi-a
exercitat împuternicirile sale pentru a garanta echitatea unei proceduri
pendinte. De fapt, ea a demarat procedura împotriva reclamantului, l-a
interogat, apoi i-a aplicat o amendă după pronunţarea hotărârii sale.
Măsurile sale nu au vizat comportamentul reclamantului, în calitate de
avocat în cursul procedurii, dar atitudinea pe care el a avut-o în calitate de
parte, comentând hotărârea irevocabilă a Curţii Constituţionale. Curtea
Constituţională a făcut uz de autoritatea sa, nu în scopul prevăzut – de a
garanta echitatea procedurii în curs – dar, pentru a limita dreptul democratic
al reclamantului de a dezbate în mod public hotărârea pronunţată de această
Curte.
Mai mult, în măsura în care folosirea acestei autorităţi a presupus şi
aplicarea unei amenzi reclamantului, un astfel de fapt implică probleme care
se referă la dreptul reclamantului ca învinuirea penală împotriva sa să fie

examinată de un tribunal independent şi imparţial (Kyprianou v. Chypre,
nr.73797/01, hotărâre din 27 ianuarie 2004).
În opinia mea, articolul 10 § 2 nu ar putea justifica o astfel de ingerinţă în
dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Drept urmare, contrar
majorităţii, eu nu consider că măsurile luate şi motivele invocate de către
Curtea Constituţională (paragraful 15 din hotărâre) au urmărit scopul
garantării autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare.
Chiar dacă presupunem că restricţiile dreptului reclamantului ar fi fost
impuse de o instanţă de judecată imparţială, în cadrul unei proceduri
independente, şi că ele ar fi avut drept scop garantarea autorităţii şi
imparţialităţii puterii judiciare, sancţiunea aplicată reclamantului nu ar putut
fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică. În această
privinţă, eu subscriu opiniei majorităţii, însă eu aş fi ajuns la o concluzie
identică cu cea a majorităţii dacă amenda ar fi avut un caracter simbolic (a
se vedea paragraful 38 al hotărârii).
După cum s-a pronunţat şi judecătorul Loucaides în opinia sa separată,
eu cred că libertatea de a critica hotărârile judecătoreşti şi funcţionarea
puterii judecătoreşti constituie un element indispensabil al democraţiei.
Această cauză demonstrează importanţa pe care o are libertatea de a critica.
Curtea Constituţională a declarat neconstituţională o lege care prevedea
obligaţia avocaţilor din Republica Moldova de a se afilia Uniunii Avocaţilor
din Republica Moldova. O astfel de obligaţie este admisă în sistemele
juridice ale multor state europene, unde ea este considerată ca fiind necesară
pentru a proteja independenţa profesiei de avocat. Importanţa pe care o are
această independenţă este exprimată în Recomandarea Rec(2000)21
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei în următorii termeni: „1)
Avocaţii ar trebui să fie autorizaţi şi încurajaţi să creeze şi să devină membri
ai asociaţiilor profesionale locale, naţionale şi internaţionale care, fie luate
aparte sau mai multe, sunt împuternicite să amelioreze deontologia şi să
garanteze independenţa şi interesele avocaţilor. 2) Barourile sau alte
asociaţii profesionale de avocaţi ar trebui să fie instituţii autonome şi
independente de autorităţi şi de public”. Preambulul la recomandarea
respectivă subliniază că importanţa pentru avocaţi de a se organiza în cadrul
unor organizaţii independente rezultă din faptul că ar fi de dorit să se
supravegheze ca responsabilităţile avocaţilor să fie exercitate în mod
adecvat şi conştient, în special, din necesitatea pentru avocaţi de a găsi un
echilibru adecvat între îndatoririle lor faţă de instanţele judecătoreşti şi cele
faţă de clienţi. Nu poate fi negat faptul că critica formulată de către
reclamant cu privire la hotărârea Curţii Constituţionale se referea la o
chestiune de interes general şi nu ar fi trebuit reprimată de către organele de
stat într-o societate democratică.
Chiar dacă presupunem că afirmaţiile reclamantului ar fi putut fi
interpretate ca o lipsă de respect faţă de Curtea Constituţională (paragraful
36 din hotărâre), interesul general – în această cauză de a autoriza o

dezbatere publică cu privire la independenţa avocaţilor – implică interesul
judecătorilor Curţii Constituţionale de a se apăra de critici similare celor
exprimate de reclamant în interviul acordat, critici care în realitate au fost
concise şi nu au constituit un atac personal la adresa acestor judecători (ca
exemplu opus a se vedea, cauzele Barford v. Danemark, hotărâre din 22
februarie 1989, seria A nr.149, şi Perna v. Italie [GC], nr.48898/99, CEDH
2003-V). Iată de ce, chiar dacă am presupune că ingerinţa ar fi urmărit un
scop legitim, ea nu ar fi putut fi considerată, în opinia mea, ca fiind
„necesară”.
Continuând raţionamentul meu, eu nu împărtăşesc opinia majorităţii
potrivit căreia constatarea unei violări constituie în sine o satisfacţie
echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. Este
rezonabil din partea reclamantului să susţină faptul că condamnarea sa a
afectat grav reputaţia sa de avocat şi de preşedinte al Uniunii Avocaţilor,
care a pledat pentru dreptul la apărare în general. Prin urmare, ar fi fost
justificat dacă i s-ar fi acordat o reparaţie echitabilă (a se vedea, de exemplu,
Nikula v. Finlande, nr. 31611/96, CEDH 2002-II).
Eu, de asemenea, nu pot să cad de acord cu decizia de a nu rambursa
reclamantului costurile şi cheltuielile, pentru care reclamantul a pretins
2 000 dolari americani. Cu toate că el nu a fost reprezentat în faţa Curţii, el
însuşi fiind avocat, el a trebuit să dedice ore de lucru pentru cererea sa pe
care a depus-o la Curte. Mai mult, reclamantul a susţinut faptul, în mod
logic, în opinia mea, că a avut anumite cheltuieli de ordin administrativ,
precum cheltuieli de secretariat, xerocopiere şi alte cheltuieli diverse.
Pretenţiile sale la acest capitol nu-mi par exagerate, dar chiar dacă acestea ar
fi fost exagerate, nu a existat nici un motiv pentru a nu-i acorda nici o
compensaţie cu acest titlu (Foley v. Royaume-Uni, nr.39197/98, 22
octombrie 2002).
Respingând pretenţiile reclamantului, solicitate în virtutea articolului 41,
Curtea, în opinia mea, nu a acordat o importanţă suficientă gravităţii
ingerinţei care a constituit o încălcare a dreptului reclamantului la libertatea
de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei.
OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI

În această cauză, majoritatea camerei a constatat violarea drepturilor
reclamantului garantate de articolul 10 al Convenţiei. Spre marele meu
regret, eu nu pot să subscriu la această concluzie.
Eu nu pun la îndoială existenţa unei ingerinţe în această cauză. Problema
se referă, în opinia mea, la justificarea acestei ingerinţe în virtutea
articolului 10 § 2 al Convenţiei. Prin urmare, trebuie de examinat dacă
măsura litigioasă a fost „prevăzută de lege”, a urmărit un scop legitim şi a
fost „necesară într-o societate democratică” în sensul prevederilor respective
(Lingens v. Autriche, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pp. 24-25,
§§ 34-37).
I. „Prevăzută de lege”
Cu privire la semnificaţia noţiunii „prevăzută de lege”, Curtea, în

hotărârea sa Sunday Times v. Royaume-Uni (nr. 1) (hotărâre din 26 aprilie
1979, seria A nr. 30, p. 31 § 49) a declarat următoarele:
„Potrivit Curţii, următoarele două condiţii se numără printre cele care rezultă din
noţiunea „prevăzute de lege”. Mai întâi de toate, „legea” trebuie să fie suficient de
accesibilă: cetăţeanul trebuie să poată dispune de indicii cu privire la normele juridice
aplicabile într-o anumită cauză. În al doilea rând, nu poate fi considerată „lege” decât
o normă enunţată cu destulă precizie, astfel încât să permită cetăţeanului să decidă
comportamentul său, iar în caz de necesitate, să beneficieze de consultanţă din partea
persoanelor competente, să poată să prevadă, în mod rezonabil, în funcţie de
circumstanţele cauzei, consecinţele care pot să rezulte dintr-un fapt determinat.
Consecinţele respective nu trebuie să fie previzibile cu certitudine absolută. De altfel,
certitudinea, deşi este foarte binevenită, este însoţită deseori de o rigiditate excesivă;
or, dreptul trebuie să se adapteze la schimbările de situaţie. De asemenea, multe legi
conţin, prin natura lucrurilor, formulări mai mult sau mai puţin vagi, ale căror
interpretare şi aplicare este pusă în sarcina practicii”. (caracterele italice au fost
adăugate de mine)
Aplicând principiile sus-menţionate în această cauză, trebuie notate
următoarele:
Accesibilitatea generală a Codului jurisdicţiei constituţionale nu este o
problemă. Acest text este publicat în Monitorul Oficial, unde sunt publicate
sistematic textele normative, la fel acest cod poate fi găsit pe diverse site-uri
de Internet, de exemplu, pe cel al Curţii Constituţionale
(www.ccrm.rol.md), pe site-ul care conţine texte normative
(www.docs.md), etc.
În ceea ce priveşte calitatea legii, eu consider că textul acestei legi este
suficient de precis, dat fiind faptul că el a fost elaborat ţinându-se cont de
toate elementele cerute de tehnicile legislative.
Să examinăm, în cele ce urmează, prevederile pertinente ale Codului
jurisdicţiei constituţionale:
Articolul 81
Asigurarea exercitării jurisdicţiei constituţionale
„1. Pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale, a participanţilor

la proces şi pentru a asigura condiţii de exercitare a jurisdicţiei constituţionale, Curtea
este în drept să ia măsurile prevăzute la articolul 82”.
Articolul 82
Răspunderea pentru încălcarea procedurii jurisdicţiei constituţionale
„(1) În vederea asigurării exercitării jurisdicţiei constituţionale, se prevede

răspundere administrativă, sub formă de amendă de până la 25 salarii minime, pentru:
(a) declaraţii neconstituţionale, indiferent de modul lor de exprimare;
(b) imixtiune la activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale,

încercare de a exercita influenţă asupra lor prin metode neprocedurale;
(c) neîndeplinire nemotivată, în modul şi în termenii stabiliţi, a cerinţelor

judecătorilor Curţii, neexecutare a hotărârilor şi avizelor Curţii;
(d) încălcare a jurământului judiciar;
(e) manifestare a lipsei de respect faţă de Curtea Constituţională prin nesocotirea

dispoziţiilor date de preşedintele şedinţei, prin încălcare a ordinii în şedinţă, precum şi
săvârşirea altor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de Curte, de procedura
(2) Măsurile de asigurare a unor condiţii normale pentru exercitarea jurisdicţiei

constituţionale se întreprind prin decizie a preşedintelui şedinţei, care se consemnează
în procesul-verbal al şedinţei sau se anexează la el.
(3) Amenda se plăteşte în decursul a 15 zile de la data înştiinţării persoanei

amendate despre aplicarea ei. Dacă persoana refuză să plătească amenda ori nu o
plăteşte în termen, decizia Curţii Constituţionale se execută în condiţiile legii, în
temeiul extrasului din procesul-verbal al şedinţei sau al deciziei preşedintelui
şedinţei”.
Astfel, concluziile mele sunt următoarele:
1. Această lege defineşte clar o „necesitate socială imperioasă” de a
proteja demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi de a asigura
condiţiile corespunzătoare pentru exercitarea funcţiilor lor.
2. Legea enumeră faptele pe care legislatorul le consideră ilegale, în
special cele care denotă o „desconsiderare vădită faţă de Curte şi de
procedura jurisdicţiei constituţionale”.
3. Legea prevede măsurile aplicabile celor care o încalcă, şi anume „o
amendă administrativă maximă de 25 salarii minime”.
Aceste elemente mă duc la concluzia că prevederile Codului jurisdicţiei
constituţionale permit cetăţenilor, aşa precum, de altfel, s-a subliniat în
hotărârea Sunday Times (nr.1) menţionată mai sus, „(...) să poată să
prevadă, în mod rezonabil, în dependenţă de circumstanţele cauzei,

consecinţele care pot să rezulte dintr-un fapt determinat”, deoarece legea
descrie faptele şi consecinţele negative care pot rezulta din acestea.
Prin urmare, eu consider că prevederile legale ale Codului jurisdicţiei
constituţionale sunt de o calitate suficientă pentru a conchide că reclamantul
era în măsură să prevadă, „în mod rezonabil, în dependenţă de
circumstanţele cauzei” riscurile care pot surveni din manifestarea unei
desconsiderări vădite faţă de Curtea Constituţională şi procedura jurisdicţiei
constituţionale.
În concluzie, ingerinţa a fost „prevăzută de lege” în această cauză.
II. Scopul legitim urmărit
Nici reclamantul şi nici guvernul nu contestă faptul că amenda aplicată a

urmărit scopul legitim de a apăra autoritatea, independenţa şi imparţialitatea
puterii judecătoreşti.
III. „Necesară într-o societate democratică”
Diverse jurisdicţii internaţionale au confirmat, de nenumărate ori, că o

putere judiciară independentă şi imparţială este un instrument indispensabil
oricărui stat democratic. Acesta este un element esenţial al unui sistem
politic bazat pe preeminenţa dreptului. Este clar că toate statele sunt nu
numai autorizate, dar şi obligate să întreprindă toate măsurile necesare
pentru a apăra demnitatea judecătorilor şi autoritatea instanţelor
judecătoreşti. Mai mult, statele trebuie să supravegheze ca reprezentanţii
puterii judiciare să poată să-şi exercite funcţiile lor fără a fi expuşi unor
presiuni ilegale, în special, presiunilor psihologice, şi să poată să-şi bazeze
hotărârile lor pe mijloace de drept pertinente, şi nu pe o justificare viciată de
ameninţări, insulte, afirmaţii defăimătoare, calomnie sau alte forme de
influenţă ilegală.
Inviolabilitatea judecătorească, care este o garanţie a independenţei
judecătorilor, nu este un privilegiu, dar o condiţie necesară pentru
exercitarea obiectivă şi imparţială a funcţiilor lor profesionale. Judecătorii,
fiind chemaţi să se pronunţe în ultimă instanţă asupra unor chestiuni cu
privire la viaţa, libertăţile, drepturile, obligaţiile şi bunurile cetăţenilor,
trebuie să inspire încredere justiţiabililor, care trebuie convinşi că funcţia
judiciară este exercitată în deplină independenţă. Menţinerea şi sporirea
încrederii publice în puterea judiciară sunt recunoscute ca fiind o necesitate
publică care răspunde interesului general al societăţii.
În „Principiile fundamentale cu privire la independenţa magistraturii”,
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a declarat următoarele:
„Independenţa magistraturii este garantată de către stat şi prevăzută de Constituţie şi
legislaţia naţională. Ea impune tuturor instituţiilor guvernamentale, precum şi altor
instituţii, să respecte independenţa magistraturii. (...) Magistraţii judecă cauzele

prezentate lor spre examinare, în mod imparţial, conform faptelor şi legii, fără
restricţii şi fără a fi supuşi unor influenţe, presiuni, ameninţări sau ingerinţe
necorespunzătoare, directe sau indirecte, din partea oricărei persoane, indiferent de
motiv”.
Aceeaşi chestiune constituie obiectul Recomandării R(94)12 a
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru statele membre cu
privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor (adoptată la 13
octombrie 1994, în cadrul celei de-a 518-a reuniuni a Delegaţilor
Miniştrilor), care prevede următoarele:
„Independenţa judecătorilor trebuie să fie garantată conform prevederilor
Convenţiei şi principiilor constituţionale, de exemplu prin introducerea unor prevederi
speciale în acest sens în Constituţii şi alte texte legislative sau prin încorporarea
prevederilor prezentei recomandări în dreptul intern. (...) Judecătorii trebuie să
pronunţe hotărârile lor în deplină independenţă şi să poată să-şi exercite funcţiile fără
restricţii şi fără a fi supuşi unor influenţe, presiuni, ameninţări sau ingerinţe
necorespunzătoare, directe sau indirecte din partea oricărei persoane, indiferent de
motiv. Legea trebuie să prevadă sancţiuni împotriva persoanelor care influenţează prin
astfel de modalităţi judecătorii. Judecătorii trebuie să fie absolut liberi să se pronunţe
asupra cauzelor prezentate lor spre examinare, în mod imparţial, în conformitate cu
intima lor convingere şi propria interpretare a faptelor, precum şi conform normelor
legale în vigoare. (...) Judecătorii trebuie să dispună de împuterniciri suficiente şi să
fie în măsură să le exercite pentru a-şi îndeplini funcţiile, a-şi apăra autoritatea,
precum şi demnitatea instanţei judecătoreşti (...)”.
Ansamblul acestor prevederi arată, în mod incontestabil, că protecţia
demnităţii instanţelor judecătoreşti şi a judecătorilor împotriva influenţei
necorespunzătoare şi apărarea independenţei puterii judiciare sunt absolut
necesare într-o societate democratică.
Unicul mijloc de care dispune statul pentru a-şi îndeplini obligaţiile sale
este de a sancţiona încălcările acestor principii. Aceasta este inevitabil calea
aleasă de legislatorul moldovenesc, care interzice, prin aplicarea pedepsei
cu amenda, faptele care denotă o desconsiderare vădită faţă de Curtea
Constituţională şi procedura jurisdicţiei constituţionale.
În această cauză, reclamantul a formulat trei observaţii, criticând
hotărârea Curţii Constituţionale.
1. În opinia reclamantului, această hotărâre ar fi avut drept consecinţă
instaurarea unui haos total în organizarea profesiei de avocat. Conform
acestuia, nu va mai exista o organizare profesională unică şi nici un stat
unitar. Impozitele nu vor fi achitate. Nu va mai exista nici un control şi, în
consecinţă, nici etică, disciplină şi responsabilitate.
2. Reclamantul a pus la îndoială chiar şi constituţionalitatea Curţii
Constituţionale.
3. El a acuzat Curtea Constituţională că nu are nici un respect faţă de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa sa.
Conform Recomandării Rec(2000)21 a Comitetului de Miniştri ai
Statelor Membre cu privire la libertatea exercitării profesiei de avocat
(adoptată la 25 octombrie 2000 în cadrul reuniunii a 727-a a Delegaţilor

Miniştrilor), „avocaţii trebuie să respecte autoritatea judecătorească şi să-şi
exercite funcţiile lor în faţa instanţelor de judecată în conformitate cu
legislaţia şi alte prevederi legale naţionale (...)”.
Aceeaşi idee a fost expusă în hotărârea Schopfer v. Suisse (20 mai 1998,
Recueil des arrêts et décisions 1998-III, p. 1052-1053, § 29): „Curtea
reaminteşte că statutul specific al avocaţilor îi situează într-o poziţie centrală
în administrarea justiţiei, ca intermediari între justiţiabili şi instanţele
judecătoreşti, ceea ce explică restricţiile de conduită impuse în mod normal
membrilor baroului”.
Printre altele, Curtea a declarat deja că instanţele de judecată, care sunt
garanţi ai justiţiei şi ale căror misiune este fundamentală într-un stat de
drept, au nevoie de încrederea publicului (De Haes et Gijsels v. Belgique,
hotărâre din 24 februarie 1997, Recueil 1997-I, p. 233-234, § 37). Având în
vedere rolul cheie al avocaţilor, de la ei se aşteaptă să contribuie la buna
funcţionare a justiţiei şi, astfel, la încrederea publicului în aceasta.
În această cauză, la fel ca şi în cauza Schopfer, reclamantul nu a criticat
motivativul hotărârii Curţii Constituţionale, dar a făcut afirmaţii
defăimătoare la adresa judecătorilor acestei jurisdicţii, precum şi la adresa
însăşi a Curţii Constituţionale, cea mai înaltă autoritate judiciară din stat.
În opinia mea, afirmaţiile defăimătoare ale reclamantului nu arată nici un
respect pentru autoritatea judiciară, aşa precum o cere Recomandarea
Rec(2000)21 menţionată mai sus a Comitetului de Miniştri, nici intenţia „de
a contribui la buna funcţionare a justiţiei şi, astfel, la încrederea publicului
în aceasta”, conform hotărârii Schopfer.
Chiar şi o analiză superficială a afirmaţiilor reclamantului arată că, în
interviul său, el a căutat să compenseze lipsa de argumente juridice,
încercând să zdruncine încrederea publicului în cea mai înaltă autoritate
judecătorească şi s-o discrediteze, făcând aluzii, pe de o parte, la ignoranţa
juridică a membrilor Curţii Constituţionale, care, în opinia reclamantului, nu
respectă Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa ei, iar pe
de altă parte, la atitudinea neglijentă faţă de obligaţiile lor profesionale,
provocând, astfel, haos şi anarhie în stat şi, mai mult, distrugând unitatea
statului.
Îmi este greu să cred că intenţia autorilor Convenţiei pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a fost de a proteja la
nivel internaţional, prin prevederile articolului 10, persoanele care zdruncină
încrederea publicului în puterea judiciară, discreditează cea mai înaltă
autoritate judiciară a statului şi fac afirmaţii defăimătoare la adresa
membrilor Curţii Constituţionale.
De asemenea, eu nu am nici un dubiu că reclamantul, prin
comportamentul său, a comis fapte ce denotă o desconsiderare vădită faţă de
Curtea Constituţională şi procedura jurisdicţiei constituţionale, şi, prin
urmare, este supus răspunderii administrative în conformitate cu Codul
jurisdicţiei constituţionale. Un asemenea comportament nu ar trebui, prin

definiţie, protejat de articolul 10 al Convenţiei.
„Proporţionalitatea ingerinţei cu scopul legitim urmărit”
Înainte de a analiza întrebarea cu privire la proporţionalitatea sancţiunii

aplicate reclamantului, eu consider util, pentru a evita orice neînţelegere, de
a prezenta câteva precizări referitoare la noţiunea de „salariu minim lunar”
(în continuare, „salariu minim”).
Spre deosebire de multe state europene, unde salariul minim reflectă
suma necesară pentru subzistenţă, în Republica Moldova un salariu minim
reprezintă o unitate care serveşte la calcularea salariului de bază al
funcţionarilor de stat şi la calcularea amenzilor.
Noţiunea de „salariu minim” a fost introdusă prin Legea nr. 1432-XIV
din 28 decembrie 2000 „privind modul de stabilire şi reexaminare a
salariului minim”. Această lege stabileşte salariul minim de 18 lei (MDL)
(circa 1,125 euro) şi prevede în articolul 7 că această sumă se va aplica
pentru calcularea amenzilor, până la adoptarea noilor coduri - penal, de
procedură penală, de procedură civilă şi cu privire la contravenţiile
administrative.
Regulile cu privire la metoda de calculare a salariilor achitate din bugetul
de stat prevăd, pentru calcularea acestor salarii, aplicarea coeficienţilor
speciali de înmulţire care sunt determinaţi în dependenţă de postul persoanei
şi salariul minim. La salariul de bază se adaugă diverse suplimente
prevăzute de lege. La 1 aprilie 2001, guvernul moldovenesc a stabilit
salariul minim pentru funcţionarii de stat de 100 MDL. Totuşi, suma
utilizată la calcularea amenzilor a rămas neschimbată (18 lei).
În ceea ce priveşte proporţionalitatea, în opinia mea, trebuie de menţionat
următoarele:
Analiza proporţionalităţii necesită punerea în echilibru a imperativelor
scopurilor enumerate în articolul 10 § 2 al Convenţiei cu imperativele
iniţierii unei dezbateri libere a problemelor de interes public (a se vedea,
mutatis mutandis, Lingens, citată mai sus, p. 26, § 42). Pentru a stabili un
echilibru just între acestea, Curtea nu trebuie să uite că este important să
supravegheze ca frica de sancţiuni penale sau alte sancţiuni să nu
descurajeze cetăţenii să se pronunţe asupra problemelor de interes public
(Barfod v. Danemark, hotărâre din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, p.12,
§ 29).
Astfel, după cum am menţionat, Codul jurisdicţiei constituţionale
reglementează apărarea demnităţii judecătorilor Curţii Constituţionale şi
asigură condiţii corespunzătoare pentru exercitarea funcţiilor lor, încălcarea
acestor prevederi fiind sancţionată cu amendă maximă de 25 salarii minime,
adică 450 lei sau circa 28,1 euro.
Reclamantului i s-a aplicat o amendă mai uşoară, în valoare de 360 lei.

Ne putem întreba dacă această amendă este prea mare. Din punct de vedere
teoretic, această întrebare poate fi analizată sub diferite aspecte:
1. sub aspectul dreptului administrativ moldovenesc în general;
2. sub aspectul prevederilor legale cu privire la responsabilitatea pentru
faptele care denotă o „desconsiderare faţă de Curtea Constituţională”; sau
3. sub aspectul situaţiei financiare a reclamantului.
Eu voi analiza pe scurt proporţionalitatea sancţiunii impuse
reclamantului în conformitate cu aceste trei aspecte.
Codul cu privire la contravenţiile administrative prevede diverse tipuri de
sancţiuni, inclusiv arestul administrativ şi amenda. În ceea ce priveşte
amenda, articolul 26 al Codului prevede, în principiu, că pentru diverse
tipuri de contravenţii, cetăţenii sunt pasibili de amenzi maxime de 50 de
salarii minime, iar pentru funcţionari de stat de 300 de salarii minime. În
anumite cazuri, amenda se poate ridica la 3 000 de salarii minime.
Preşedintelui baroului, fiind funcţionar, în virtutea dreptului intern, în
anumite cazuri, i se poate aplica o amendă între 300 şi 3 000 de salarii
minime, în dependenţă de natura contravenţiei. Dat fiind acest fapt, eu
consider că sancţiunea impusă în această cauză a fost simbolică sau, cel
puţin, nu a fost excesivă.
Cu privire la prevederile legale generale, sancţiunile impuse pentru
comiterea faptelor care denotă lipsă de respect (desconsiderare) faţă de
instanţele de judecată sunt stabilite de articolul 200/7 al Codului cu privire
la contravenţiile administrative, care prevede o amendă maximă de 25 de
salarii minime sau arest administrativ de maximum 15 zile. În conformitate
cu Codul jurisdicţiei constituţionale, autorii unor fapte similare comise
împotriva Curţii Constituţionale sunt pasibili numai de pedeapsa cu amendă.
Astfel, dacă noi comparăm sancţiunile prevăzute de prevederile legale
generale cu sancţiunea impusă în această cauză, atunci aceasta nu ar putea fi
considerată o pedeapsă de natură să „descurajeze” reclamantul.
Având în vedere principiul individualizării pedepselor, modul cel mai
adecvat de a stabili dacă sancţiunea aplicată reclamantului a fost
proporţională este de a compara suma amenzii impuse cu veniturile
reclamantului. Astfel, ar fi posibil de apreciat dacă sancţiunea a putut
„descuraja” reclamantul.
În opinia mea, această întrebare este crucială, având în vedere următorul
exemplu: o amendă de 360 lei aplicată unei persoane care câştigă
aproximativ 300 lei lunar este o pedeapsă relativ grea, dar pentru o persoană
care are un venit lunar de 3 000 lei, este o sancţiune uşoară. Din aceste
motive, eu aş fi dorit să dispun de informaţii suplimentare cu privire la
veniturile reclamantului. Deoarece camera nu dispune de asemenea
informaţii, eu nu pot decât să compar amenda aplicată în această cauză cu
standardul mediu de viaţă în Republica Moldova, adică 1 000 lei
moldoveneşti lunar. Este puţin probabil ca veniturile preşedintelui baroului
să fie mai mici. De asemenea, dacă comparăm suma amenzii aplicate

reclamantului cu venitul mediu lunar, observăm că ea este de două ori şi
jumătate mai mică. Aceste elemente demonstrează că amenda impusă în
această cauză nu a fost excesivă şi că ea poate fi considerată proporţională.
Indiferent de punctul de vedere adoptat, ajungem la concluzia că
guvernul pârât, sancţionând reclamantul pentru desconsiderare faţă de
Curtea Constituţională, nu a depăşit limitele proporţionalităţii.
În concluzie, ţinând cont de cele menţionate mai sus, eu nu constat nici o
încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 10 al Convenţiei
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA ANUŞCA c. MOLDOVEI
(Cerere nr. 24034/07)
HOTĂRÎREA
STRASBOURG
18 mai 2010
DEFINITIVĂ
la 18 iulie 2010
potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie.
Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea

HOTĂRÎREA în cauza ANUŞCA c. MOLDOVEI 1
În cauza Anuşca c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuînd în
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberînd în secret la 27 aprilie 2010,
Pronunţă prezenta hotărîre, adoptată în aceiaşi zi:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 24034/07) contra Republicii
Moldova, depusă la 21 mai 2007, adresată Curţii în conformitate cu
Articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale („Convenţie”) din partea cetăţeanului Republicii Moldova,
Liuba Anuşca (“reclamanta”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de dl. I. Ţurcanu, avocat cu practică în
Edineţ. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de
Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanta a pretins că investigaţia autorităţilor în cauza cu privire la
moartea fiului său nu a fost conformă standardelor statuate de Convenţie.
4. La 22 octombrie 2008 Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să
comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea în fond a
cererii odată cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenţie).
ÎN FAPT
5. Reclamanta s-a născut în 1957 şi locuieşte în Lopatnic.

6. Dînsa este mama lui Ion Anuşca, născut în 1985, care a decedat la 05
octombrie 2004 în cadrul îndeplinirii serviciului militar obligatoriu.
7. Circumstanţele cauzei, după cum au fost prezentate de părţi, pot fi
rezumate în felul cum urmează.
2 HOTĂRÎREA în cauza ANUŞCA c. MOLDOVEI
8. Fiul reclamantei, înrolat în serviciul militar obligatoriu începînd cu

Noiembrie 2003, îşi satisfăcea serviciu militar n termen la Baza de Aviaţie a
Forţelor Militare Aeriene, unde dînsul lucra în gospodărie. În luna august
care a urmat, el a fost transferat pentru îndeplinirea altor sarcini. Potrivit
Guvernului, acest transfer a avut loc în rezultatul constatării unor probleme
de conduită, inclusiv alcoolism şi agresivitate.
9. La 03 octombrie 2004, fiul reclamantei a părăsit fără permisiune
unitatea militată pentru două/trei ore. Două zile mai tîrziu, i s-a solicitat să
prezinte explicaţii scrise cu privire la cauzele absenţei sale. Dînsul verbal a
explicat precum că a vizitat un cunoscut din satul vecin, căruia i-a
încredinţat mai multe obiecte sale personale pentru păstrare. Unul din
superiorii săi, care îi cunoştea cît pe reclamanta aşa şi pe fiul acesteia, a
vorbit dur cu ultimul. Aproximativ la orele 20:10 dimineaţa, după cină, fiul
reclamantei a cerut de la un alt soldat un pix. Peste cîteva minute, dînsul i-a
restituit pixul împreună cu o colă de hîrtie şi un glonţ. El l-a rugat să nu
citească scrisoarea scrisă pe coala de hîrtie şi a părăsit camera. Soldatul,
oricum a citit scrisoarea, care conţinea cîteva cuvinte inclusiv şi un rămas
bun de la o fată cu nume Olesea. Soldatul a informat comandantul său
despre situaţie, care imediat le-a dat ordine soldaţilor să-l urmărească.
Atunci, cînd fiul reclamantei nu a răspuns strigătelor, alţi soldaţi erau trimişi
să-l găsească. Dînsul a fost găsit mort ceva minute mai tîrziu, sub un copac
care se afla în spatele cazărmilor, cu o funie ruptă în jurul gîtului, cellalt
capăt al căreia se afla agăţat de o creangă deasupra.
10. Comandantul militar al regimentului a sesizat Procuratura militară
Bălţi, care a dispus procurorului, V.M., examinarea la faţa locului.
Examinarea la faţa locului a început în scurt timp după miezul nopţii. Multe
aspecte au fost verificate şi înscrise în procesul-verbal: depistarea căciulii
militare lîngă cadavru; lungimea ambilor fragmente ale funiei; diametru
crengii de care era agăţat. Procurorul a ridicat şi coala de hîrtie şi glonţul,
indicate mai sus.
11. O examinare exterioară a cadavrului a fost efectuată mai tîrziu în
acea noapte de către un doctor, care a început examinarea sa la orele 01:56.
Dînsul a notat precum că doar o singură leziune s-a depistat asupra
cadavrului, acea în jurul gîtului. După cum a fost accentuat din partea
reclamantei, temperatura cadavrului nu a fost fixată, respectiv fiind
imposibilă stabilirea timpului exact al decesului.
12. Potrivit Guvernului, procurorul a chestionat 15 soldaţi şi comandanţi
despre orarul lui Ion Anuşca în regiment şi circumstanţele decesului
acestuia. Nimic din cele spuse nu a dat temei de suspecta existenţa unei
omucideri. Persoana care a fost menţionată în ultima scrisoare, de asemenea
a fost audiată, precum şi reclamanta însuşi. Dînsa a declarat urmăririi penale
precum că fiul său nu a avut nici o problemă în legătură cu serviciul militar,
precum şi nu s-a plîns niciodată despre timpul din armată. El eventual se
gîndea să continue cariera în armată şi în planurile lui intra închirierea unei

case în apropierea bazei militare.
13. Investigaţia, la fel, a inclus şi o examinare psihiatrică post-mortem a
defunctului efectuată de un colegiu din trei experţi. În primul lor raport de
expertiză, din 19 noiembrie 2004, dînşii au descris că în baza tuturor
materialelor prezentate nu este posibilă constatarea faptului dacă Ion
Anuşca a fost determinat la sinucidere din partea altei persoane. În cel de al
doilea raport de expertiză, din 17 decembrie 2004, şi urmare a chestionării
lui „Olesea”, experţii au concluzionat că nu a existat nimic în
comportamentul lui Ion Anuşca, în cadrul satisfacerii serviciului său militar,
care ar indica că dînsul ar fi suferit de probleme psihologice. Nu a apărut şi
concluzia că altcineva l-ar fi determinat la sinucidere.
14. Procurorul, de asemenea, a solicitat şi o examinare medico-legală a
cadavrului care a avut loc la 07 decembrie 2004. Această examinare a
confirmat că moartea a avut loc urmare a asfixiei prin strangulare. Tot
atunci, s-a stabilit şi prezenţa alcoolului în sînge la momentul decesului (1.1
mg).
15. La 23 decembrie 2004, procurorul militar a adoptat o ordonanţă prin
care a clasat urmărirea penală, constatînd că decesul a avut loc urmare a
unui suicid şi nu a existat fapta infracţiunii.
16. La 01 aprilie 2005, Adjunctul Procurorului General a anulat această
ordonanţă motivînd că cauzele morţii lui Ion Anuşca nu au fost suficient
investigate. S-a indicat asupra efectuării mai multor acţiuni necesare de a fi
efectuate, inclusiv şi o examinare grafoscopică şi audieri suplimentare a
soldaţilor şi ofiţerilor din unitate în sensul stabilirii cauzelor suicidului şi
acumulării mai multor informaţii despre comportamentul decedatului, starea
psihică şi situaţia personală.
17. Examinarea scrisului a fost efectuată la 29 aprilie 2005. În cadrul
aceleiaşi luni, procurorul-investigator a audiat mai mulţi colegi ale lui Ion
Anuşca. Aceşti martori s-au referit la problemele familiale şi disensiuni
apărute la dînsul acasă. Ei au comunicat că comportamentul lui Ion Anuşca
radical s-a schimbat după ce acesta s-a întors în cazarmă din vizita de acasă
avută loc în vara anului 2004; el a devenit închis în sine, dependent de
băutură şi uneori nu-şi conştientiza acţiunile. Potrivit acestor martori, uneori
el manifesta violenţe faţă de alţi soldaţi şi î-şi cauza dureri fizice prin
lovituri cu capul de perete. Aceasta a fost cauza transferului său la o altă
unitate, care a avut loc în august 2004. Aceste audieri, au permis
identificarea numelui persoanei pe care Ion Anuşca l-a vizitat în satul vecin,
P.S.. Procurorul militar a încetat investigaţia pentru a doua oară la 03 mai
2005, din nou concluzionînd că nici o infracţiune nu a fost comisă.
18. În noiembrie 2006, reclamanta a solicitat judecătoriei municipale
Bălţi anularea deciziei cu privire la încetarea investigaţiei. Dînsa s-a plîns
precum că nu a recepţionat nici o copie a ordonanţei adoptate de procurorul
militar, precum şi nu a luat cunoştinţă cu materialele cauzei penale.
Respectiv, reclamanta nu a fost în cunoştinţă de cauză daca o autopsie a fost

efectuată. Demersul său întru audierea unor martori a fost respins de
procurorul militar. Avocatul său a solicitat exhumarea cadavrului pentru a
constata dacă alte leziuni, cauzate pînă la moarte, putea fi depistate.
19. La 20 noiembrie 2006 instanţa s-a plasat în favoarea reclamantei
constatînd că drepturile acesteia prevăzute de articolele 77, 78 şi 80 din
Codul de procedură penală au fost grav violate. Acestea includ dreptul de a
prezenta documente şi probe pentru a fi anexate la materialele dosarului
penal, dreptul de a contesta actele persoanei care efectuează urmărirea
penală şi dreptul de a lua cunoştinţă cu materialele dosarului penal. Avînd în
vedere că aceste drepturi nu au fost respectate, reclamanta pînă la momentul
respectiv nu era în cunoştinţă despre cauzele decesului fiului său. Instanţa,
de asemenea, a notat că din momentul în care expertiza medico-legală a
făcut referire la fotografiile cadavrului, în materialele dosarului penal nu s-
au găsit astfel de fotografii, fapt care ar putea să conducă la descoperirea
unor fapte noi. Oricum, avînd în vedere că procedura prevăzută de articolul
313 din Cod de procedură penală nu a fost respectată, plîngerea reclamantei
a fost respinsă.
20. Reclamanta a apelat la asistenţa unui Deputat în Parlament, care a
sesizat Procurorul General. La 31 mai 2007 Adjunctul Procurorului General
a anulat ordonanţa procurorului militar din 03 mai 2005. Acesta a ordonat
recunoaşterea în calitate de parte vătămată a reclamantei, prin urmare
instituirea acesteia în drepturile prevăzute de articolul 60 din Cod de
procedură penală. Procurorul ierarhic superior a dat indicaţii întru ridicarea
informaţiei de la primăria satului unde locuia reclamanta, despre
caracterizarea fiului acesteia, relaţiile lui cu familia şi însuşi despre
reclamanta. De asemenea s-a indicat asupra stabilirii cauzelor absenţei
samavolnice a lui Ion Anuşca din unitatea militară şi locul lui de aflare în
acel timp.
21. Procurorul militar a încetat investigaţia pentru a treia oară la 28
august 2007. Reclamanta a fost informată despre această decizie printr-o
scrisoare din 20 septembrie 2007, la care s-a anexat o copie a ordonanţei.
22. Această ordonanţă a fost anulată de Adjunctul Procurorului General
la 16 ianuarie 2008, care a specificat precum că nici fotografiile efectuate la
cercetarea la faţa locului, nici originalele peliculelor fotografice nu au fost
ataşate la procesul-verbal. Nici o informaţie despre absenţa lui Ion Anuşca
din unitate nu a fost acumulată. Procurorul a insistat asupra audierii lui P.S.,
pentru a observa dacă există vre-o legătură între locuitorii satului şi
decesului lui Ion Anuşca.
23. În ziua care a urmat, 17 ianuarie 2008, Procuratura Generală a
formulat o scrisoare către procurorul militar din Bălţi prin care a criticat cu
stricteţe maniera în care a fost efectuată investigaţia. Urmărirea penală a fost
incompletă şi tergiversată nejustificat. Indicaţiile care s-au dispus nu au fost
îndeplinite, fapt care denotă neîndeplinirea obligaţiunilor de serviciu şi lipsa
controlului ierarhic din partea procurorului militar. Acesta din urmă a fost
obligat să prezinte explicaţii scrise despre situaţia, să adopte toate măsurile
necesare pentru a redresa şi a omite astfel de încălcări în viitor.
24. Urmărirea penală a fost încetată pentru a patra şi ultima dată la 21
mai 2008, constatîndu-se lipsa faptului infracţiunii. Reclamanta a fost
informată despre această decizie prin scrisoarea datată cu 27 mai 2008, la
care s-a anexat şi copia ordonanţei procurorului militar.
II. DREPTUL NAŢIONAL RELEVANT
25. Articolul 59 din Codul de procedură penală defineşte că „partea

vătămată” este o persoană care, urmare a unei infracţiuni, a suferit un
prejudiciu moral, fizic sau material. Articolul 60 specifică mai multe
drepturi procedurale asociate cu acest statut procedural. Articolul 81
prevede că rudele apropiate pot să-şi asume rolul unei părţi vătămate
decedate. Părţile relevante ale acestui articol stipulează:
“ Articolul 81. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile
(1) În procesul penal, succesor al părţii vătămate sau al părţii civile este recunoscută
una din rudele ei apropiate care a manifestat dorinţa să exercite drepturile şi obligaţiile
părţii vătămate decedate sau care, în urma infracţiunii, a pierdut capacitatea de a-şi
exprima conştient voinţa. …
2) Recunoaşterea rudei apropiate ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile o

decide procurorul care conduce urmărirea penală sau, după caz, instanţa de judecată,
cu condiţia că ruda apropiată solicită această calitate. În cazul în care mai multe rude
apropiate solicită această calitate, decizia de a alege succesorul îi revine procurorului
sau instanţei de judecată.....
...
(4) Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile participă la procesul penal în locul
părţii vătămate sau părţii civile.
...
ÎN DREPT
26. Reclamanta iniţial s-a plîns potrivit Articolului 6 vizavi de calitatea
investigaţiei decesului fiului acesteia. Oricum, Curtea fiind competentă de a
califica din punct de vedere juridic circumstanţele cazului, nu este ţinută de
calificarea oferită de părţi în litigiu. În virtutea principiului jura novit curia,
Curtea, de exemplu, consideră necesar de a da propria apreciere juridică a
plîngerii potrivit Articolelor şi paragrafelor la care părţile în proces nu s-au
referit. O plîngere este caracterizată prin pretinse fapte şi nu prin motivarea

sau temeiurile juridice la care se referă (a se vedea Powell and Rayner v. the
United Kingdom, 21 februarie 1990, § 29, Series A no. 172, şi Guerra and
Others, pre-citat, § 44). Curtea consideră adecvat că plîngerea să fie
examinată potrivit Articolului 2, şi deopotrivă datorită faptului că însuşi
părţile au formulat observaţiile sub acelaşi aspect. Partea relevantă a
Articolului 2 prevede:
“1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate
de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.”
I. ADMISIBILITATEA
27. Guvernul a pledat precum că reclamanta a omis să epuizeze

remediile naţionale, din momentul în care dînsa nu contestat ultima
ordonanţă în cauză, şi anume încetarea investigaţiei la 21 mai 2008, deşi
această cale de contestaţie este prevăzută de Codul de procedură penală.
Guvernul, adăugător, a susţinut că plîngerea reclamantei este vădit
nefondată, din momentul în care dînsa doar a refuzat să accepte concluziile
procuraturii militare şi nu a specificat nici o probă care naşte un dubiu
vizavi de temeinicia acestei hotărîri sau ar sugera ideea că fiul ei a fost
victima unui act criminal. În acest sens Guvernul a făcut referire la speţa
Grădinar v. Moldova, nr. 7170/02, 8 aprilie 2008, în care plîngerile potrivit
Articolului 2 s-au recunoscut a fi nesusţinute de nici o probă.
28. Reclamanta a susţinut că dînsa a folosit o cale potrivită prin
adresarea unei plîngeri la judecătoria municipală Bălţi, care a recunoscut
valabilitatea plîngerilor sale deşi finalmente a respins-o doar în baza unor
temeiuri procedurale. Această decizie a instanţei a devenit definitivă şi dînsa
a fost în drept să se adreseze Curţii. Reclamanta a adăugat precum că
procurorul militar nu a atras nici o atenţie asupra criticelor aduse prin
încheierea judecătoriei municipale.
29. Curtea notează precum că reclamanta a încercat să-şi realizeze
drepturile sale procedurale potrivit legii procesual-penale naţionale, deşi,
după cum s-a explicat mai sus, contestaţia acesteia a fost respinsă din
motive pur procesuale. Necătînd la aceasta, valabilitatea plîngerii sale a fost
recunoscută de Procuratura Generală atunci cînd la 31 mai 2007 s-a ordonat
continuarea investigaţiei. Deci nu poate fi trasă concluzia precum că dînsa a
rămas pasivă în cadrul desfăşurării investigaţiei. Mai mult decît atît, Curtea
nu este convinsă că o contestaţie a ultimei ordonanţei adoptate de procurorul
militar ar putea să rezolve problemele ridicate prin prisma Convenţiei în
acest litigiu, care nemijlocit se referă la caracterul adecvat al investigaţiei,
durata acesteia şi implicarea reclamantei în această urmărire penală.
Redeschiderea pentru a cincia oară a investigaţiei, aproape după patru ani
după evenimentele avute loc, nu poate fi apreciată drept un remediu efectiv

în aceste circumstanţe. Respectiv, Curtea respinge obiecţia preliminară a
Guvernului.
30. Curtea, de asemenea, respinge şi obiecţia preliminară a Guvernului
cu privire la caracterul vădit nefondat al plîngerii. Referinţa Guvernului la
cazul Grădinar este nepotrivită, din momentul în care în acea cauză
plîngerile reclamantei s-au axat pe ideea că autorităţile nu s-au conformat
obligaţiunilor pozitive de a proteja viaţa soţului acesteia de la acţiuni
violente. Curtea a constatat că reclamanta nu şi-a probat plîngerile sub acest
aspect, şi dînsa nu a prezentat nici o dovadă care ar arăta că investigaţia a
fost superficială şi ineficiantă. În prezenta cauză reclamanta nu a pretins în
substanţă violarea dreptului la viaţă a fiului său, contestînd în principiu
maniera investigaţiei decesului. Curtea consideră că cererea reclamantei
ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase încît
aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru
declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Din momentul în care
cererea nu este inadmisibilă în baza altor temeiuri, respectiv aceasta
urmează a fi declarată admisibilă. În conformitate cu decizia sa de aplicare
a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea mai sus § 4), Curtea va
proceda direct la examinarea fondului acestor plîngeri.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 DIN CONVENŢIE
A. Susţinerile părţilor
31. Reclamanta a prezentat o serie de critici în adresa investigaţiei

decesului fiului său. Dînsa s-a plîns precum că autorităţile nu au recunoscut-
o în calitate de succesor a părţii vătămate, prin aceasta limitînd-o în toate
drepturile asociate cu acest statut procedural. Judecătoria municipală Bălţi a
afirmat precum că drepturile reclamantei potrivit Codului de procedură
penală au fost grav violate şi a notat că după doi ani de la moartea fiului ei,
dînsei nu i s-a dus la cunoştinţă materialele dosarului şi nici nu a fost
informată, totuşi, cum a decedat fiul ei.
32. La fel, reclamanta a criticat investigaţia pentru deficienţele sale care
au condus la redeschiderea de trei ori a urmăririi penale. Este evident prin
urmare şi, de asemenea, este clar, reieşind din remarcile critice conţinute în
scrisoarea Procuraturii Generale în adresa Procuraturii militare Bălţi, că
investigaţia a fost deficientă şi tergiversată, fie intenţionat fie prin
neglijenţă. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului nu conţine detalii
importante cum ar fi distanţa între sol şi creanga copacului, precum şi tipul
funiei folosite; aceste elemente fiind stabilite doar urmare a declaraţiilor
soldaţilor asistenţi la cercetarea la faţa locului. Examinarea exterioară a
cadavrului a fost efectuată fără participarea medicului legist, după cum
obligă Codul de procedură penală. Datorită faptului că s-a omis de a fixa

temperatura cadavrului, timpul exact al morţii nu putea fi stabilit cu
certitudine. Nu au fost încercări de a restabili ultimele momente din viaţa
fiului, lăsînd deschisă întrebarea cît timp i-a luat să se sinucidă, şi cînd
totuşi s-a rupt funia după sau pînă la asfixiere.
33. Investigaţia de la bun început s-a axat pe versiunea că a avut loc o
sinucidere, deşi la etapa iniţială nu au fost suficiente dovezi pentru a
exclude şi ipoteza unui omor premeditat. Faptul, cum a ajuns fiul
reclamantei în stare avansată de ebrietate tot nu s-a cercetat. Similar, nu a
existat nici o încercare veritabilă de a stabili dacă a avut el oare conflicte cu
ofiţerii superior pină la momentul decesului. Chiar dacă este evident că
dînsul s-a sinucis, reclamanta a continuat să susţină că este datoria
Guvernului de a proceda la o investigaţie multilaterală pentru a înlătura
orice dubiu. În final, reclamanta a accentuat asupra faptului că investigaţia a
fost efectuată de un procuror-interimar militar mai puţin experimentat şi
calificat decît acela care urma să fie numit în conformitate cu legislaţia în
vigoare.
34. Guvernul a pledat precum că, deşi investigaţia a fost redeschisă de
cîteva ori de către Procuratura Generală, în final s-au acumulat toate probele
necesare care au şi condus la concluzia că acesta a fost un caz de suicid şi
nici o infracţiune nu a fost comisă. Chiar dacă procurorul militar nu şi-a
onorat obligaţiile în mod corespunzător, intervenţia Procuraturii Generale a
asigurat finalmente conformitatea investigaţiei cu standardele Articolului 2.
Toate, exceptînd două din omisiuni observate la etapa primară a
investigaţiei, au fost în final remediate. Fotografiile cadavrului nu au fost de
găsit, dar acest fapt nu poate combate constatările medicului legist, care a
fost obligat să fixeze deplin şi sîrguincios rezultatele examinării. În ce
priveşte implicarea reclamantei în cursul investigaţiei, Guvernul a susţinut
precum că din momentul în care nu a fost constat faptul infracţiunii nu poate
fi vorba despre existenţa victimei sau unei părţi vătămate. Luînd în
consideraţie concluziile pe caz, că nu a avut loc nici o infracţiune, respectiv
nu există o victimă a infracţiunii, prin urmare nici reclamanta nu poate
pretinde calitatea de succesor al victimei.
35. Chiar şi în cazul acesta, reclamanta oricum a fost pasibilă să-şi
exercite o serie de drepturi procedurale; judecătoria municipală Bălţi a
examinat plîngerea acesteia referitor la investigaţie necătînd la lipsa
statutului procesual. Guvernul a relevat că toate măsurile de investigaţie
relevante au fot întreprinse, şi alte măsuri la care s-a referit reclamanta nu ar
putea afecta concluzia adoptată. Investigatorul a procedat la o măsură rar
întîlnită în practică şi anume la examinarea psihiatrică post-mortem a
defunctului, care a confirmat versiunea că acesta era predispus la sinucidere.
36. Cît priveşte calificarea procurorului militar care a exercitat
investigaţia, Guvernul a argumentat precum că acesta a avut abilităţile
necesare. Nu este semnificativ nici faptul că investigaţia a fost efectuată şi
cu referinţă la o eventuală determinare la sinucidere şi nu la un omor, din

momentul în care orice probă acumulată putea şi urma să fie utilizată la
dovedirea unei eventuale omucideri. Reclamanta nu a avut nici un temei
prin care s-ar sugera că fiul acesteia ar fi fost omorît. Guvernul a
concluzionat precum că cererea reclamantei este caracterizată ca o plîngere
în a patra instanţă.
37. Reclamanta nu s-a plîns asupra violării Articolului 2, aplicat în sub

aspectul său material. Respectiv, Curtea va proceda la examinarea doar al
aspectului procedural al Articolului 2.
1. Principii aplicabile
38. Curtea deja a avut oportunitatea de a afirma în numeroase cazuri cu
privire la suicidul celor înrolaţi în forţele armate, protecţia procedurală a
dreptului la viaţă, inclusă în textul Articolului 2, se aplică în mod egal
asupra fatalităţilor avute loc în cadrul satisfacerii serviciului militar
obligatoriu (a se vedea Hasan Çalışkan and Others v. Turkey, no. 13094/02,
§ 49, 27 Mai 2008, şi de asemenea Esat Bayram v Turkey, no. 75535/01, §§
46-47, 26 Mai 2009). Autorităţile competente trebuie să conducă o
investigaţie efectivă întru stabilirea circumstanţelor decesului şi să constate
dacă o eventuală responsabilitate a oficialelor se impune în acest sens.
Această este o obligaţie este de luare de măsuri şi nu, neapărat, cu privire la
un rezultat.
39. O diligenţă specială este impusă atunci cînd un tînăr decedează în
timpul cînd autorităţile militare sunt responsabile pentru starea lui fizică şi
morală. În cazul în care un suicid este prezumat de a fi avut loc, autorităţile
urmează să demonstreze precum că dînşii au făcut tot ce le este în putere să
înlăture orice dubii pentru a satisface interesul familiei decedatului vizavi de
toate circumstanţele legate de moartea persoanei. În practică aceasta
înseamnă o cercetare minuţioasă a tuturor elementelor întru a exclude orice
tendinţe de a considera că decedatul a fost subiectul unui act criminal.
Investigaţia urmează a fi una minuţioasă şi multilaterală. Autorităţile sunt
obligate să adopte toate măsurile rezonabile pentru a stabili toate aceste
elemente. O cerinţă a promptitudinii şi desfăşurării rezonabile este
prezumată în acest context. Mai mult, rudele apropiate ale victimei urmează
a fi implicate în procedura într-o măsura necesară pentru ai proteja
interesele sale legitime (Hasan Çalışkan, pre-citat, §§ 50-51).
2. Aplicarea principiilor asupra prezentei cauze

40. Investigaţia decesului lui Ion Anuşca a început prompt, după cum o
cere Convenţia. Deşi reclamanta a criticat măsurile iniţiale ale
investigatorului, Curtea nu califică elementele omise de a fi incluse în

procesul-verbal de cercetare la faţa locului drept acelea care ar putea
compromite întreaga investigaţie. Chiar dacă aparent un medic-legist nu a
fost prezent la cercetare la faţa locului, Curtea notează că ambele examinări
medico-legale, efectuate peste ceva ore după constatarea decesului şi după
două luni mai tîrziu, au ajuns la aceiaşi concluzie despre cauza morţii.
Pierderea fotografiilor cadavrului nu vor influenţa rezultatele acestor
examinări medico-legale. Omisiunea de a stabili temperatura cadavrului, şi
imposibilitatea rezultată de a constata ora exactă a morţii, este regretabilă.
Totuşi, după cum rezultă din declaraţiile altor soldaţi, perioada între ultimul
moment cînd fiul reclamantei a fost văzut în viaţă şi momentul cînd s-a
descoperit cadavrul acestuia a fost de circa doisprezece minute. Observînd
aceste şi alte circumstanţe din dosar, neconstatarea orei exacte a decesului
nu pune sub semnul întrebării concluziile la care a ajuns investigaţia.
Reclamanta consideră că măsuri suplimentarea urmau a fi efectuate în
cadrul cercetării la faţa locului, şi s-a referit la multiple acţiuni de
investigaţie enumerate de Codul de procedură penală, dar Curtea nu este
convinsă că acestea ar accentua la o altă eventuală explicaţie a cauzei
decesului fiului reclamantei. Curtea înţelege că reclamanta ar dori să
completeze tabloul despre ultimele clipe ale vieţii fiului acesteia, să
răspundă la toate întrebările pe care le mai are în legătură cu aceasta, dar
protecţia procedurală înscrisă în Articolul 2 nu este necesar să fie extinsă
atît de larg.
41. Reclamanta a pretins precum că relaţia fiului său cu ofiţerii superiori
urmează să fie investigată, precum şi faptul cum s-a constatat a fi că la
momentul decesului în sîngele fiului său s-a găsit o concentraţie
semnificativă de alcool. Curtea notează că investigatorul a procedat la
audieri suplimentare a colegilor de regiment a fiului reclamantei, care au
dezvăluit diferite dificultăţi cu care ultimul s-a întîlnit în cadrul serviciului
militar. Declaraţia lui P.S. a prezentat o explicaţie pentru starea de ebrietate
a lui Anuşca. Faptul că alte măsuri în acest sens nu s-au luat nici de
investigator şi nici de autorităţile militare, nu este în aceste circumstanţe un
subiect pentru a reproşa potrivit Articolului 2.
42. Curtea consideră că investigaţia decesului lui Ion Anuşca finalmente
şi eventual a ajuns la capăt. Nu există elemente în faţa Curţii care ar putea să
creieze dubii vizavi de concluzia că fiul reclamantei s-a sinucis prin
spînzurare (în contrar cu cazul lui Esat Bayram, pre-citat, în care Curtea a
notat asupra contradicţiilor evidente între concluziile expertizelor medico-
legale vizavi de orificiul pe unde a intrat glonţul în corpul defunctului,
determinînd imposibilitatea de a stabili a fost oare decesul cauzat prin suicid
sau printr-un act criminal, § 52).
43. Oricum, după cum s-a indicat mai sus, obligaţia procedurală,
derivată din conţinutul Articolului 2, este primordial una de luare de
măsuri. Chiar dacă toate constatările de mai sus din această cauză pot fi
acceptate, Curtea totuşi este marcată prin faptul că Procuratura Generală a

considerat necesar de a interveni de trei ori. Cu fiecare ocazie Procuratura
Generală a ordonat redeschiderea procedurii şi a indicat procurorului militar
să soluţioneze unele probleme suplimentare cu privire la aspecte care
evident sunt de natură substanţială. Chiar dacă s-ar accepta pledoaria
Guvernului că atitudinea procurorului militar nu a fost una contrară legii,
performanţa lui a fost una evident nesatisfăcătoare. Un reproş aspru adresat
Procurorului militar Bălţi la 17 ianuarie 2008 ( a se vedea mai sus § 23) s-a
bazat pe îngrijorările reclamantei despre investigaţie, care la acel moment a
durat mai mult de trei ani de zile. Curtea acceptă argumentul Guvernului că
reacţia din oficiu a Procuraturii Generale finalmente a înlăturat deficienţele
în investigaţie, dar acestea nu au soluţionat problema tergiversării. Curtea ar
dori în acest sens să accentueze cerinţa unei desfăşurări rezonabile a
investigaţiei. Investigaţia, desigur, s-a iniţiat prompt, dar timpul luat pentru
a finaliza – 3 ani şi 7 luni – nu poate fi justificat prin prisma complexităţii
cauzei şi a altor alte impedimente obiective. Reclamanta prin urmare a avut
temeiuri de a pune sub semnul întrebării diligenţa autorităţilor întru
dezvăluirea celor întîmplate, fapte care în viziunea sa constituiau o moarte
subită şi inexplicabilă a fiului său în timpul serviciului militar.
44. Mai mult, după cum rezultă din hotărîrea judecătoriei municipale
Bălţi (a se vedea mai sus § 19) autorităţile nu au implicat destul de suficient
reclamanta în investigaţie, cel puţin timp de primii doi ani de zile. Curtea a
accentuat cu mai multe ocazii că implicarea rudelor apropiate în
investigaţie, în aceste situaţii, serveşte asigurării responsabilităţii publice a
autorităţilor şi credibilităţi societăţii în acţiunile acestora (a se vedea
Ramsahai and Others, pre-citat, § 321). În această cauză, reclamanta a avut
un interes constant şi motivat pentru o efectuarea unei investigaţii, care ar
putea fi realizat prin recunoaşterea statutului său solicitat în baza Codului de
procedură penală. Curtea nu acceptă argumentul Guvernului în acest sens, şi
anume precum că doar în situaţia în care o infracţiune a fost comisă o rudă a
victimei poate fi recunoscută în calitate de succesor. Această viziune ar
putea plasa sinuciderile în afara aplicabilităţii sub aspect procedural al
Articolului 2 din Convenţie, ceea ce vine în contradicţie cu jurisprudenţa
Curţii, prin urmare este necesară de a fi respinsă. Întîrzierile semnificative
în implicarea rudelor apropiate în proceduri de investigaţie nu pot fi
acceptate (a se vedea Mikayil Mammadov v. Azerbaijan, no. 4762/05, § 132,
17 decembrie 2009). Guvernul a argumentat precum că nu a fost nici o
circumstanţă care ar împiedica reclamanta de a lua cunoştinţă cu materialele
dosarului, şi dînsa a fost informată de procurorul militar despre încetarea
investigaţiei prezentîndu-se copia respectivei ordonanţe. Curtea ar dori să
accentueze că Articolul 2 impune mai mult decît simpla informare a rudelor
apropiate despre desfăşurarea şi progresul investigaţiei, şi include o
implicare activă în proceduri (a se vedea Salgın v. Turkey, pre-citat, § 89).
Curtea constată că un asemenea lucru nu a avut loc în cazul reclamantei (a

se vedea Trubnikov v. Russia, no. 49790/99, § 93, 5 iulie 2005).
45. În concluzie, avînd în vedere maniera în care decesul lui Ion Anuşca
a fost investigat, timpul care a durat investigaţia şi o implicare foarte
limitată a reclamantei în investigaţie, Curtea consideră că investigaţia nu a
fost una „eficientă” în sensul conceptului stabilit prin propria jurisprudenţă.
Respectiv a avut loc violarea Articolului 2 din Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
46. Articolul 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale
şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
47. Reclamanta a pretins 116 040 lei moldoveneşti (MDL) cu titlu de

prejudiciu material. Dînsa a estimat că această sumă ar putea fi impusă
statului respondent, potrivit regulilor cu privire la compensarea în caz de
moarte în cadrul serviciului militar. Reclamanta a pretins, de asemenea,
100 000 Euro (EUR) pentru compensarea suferinţelor psihologice urmare a
tergiversărilor şi deficienţelor investigaţiei decesului fiului ei.
48. Guvernul a susţinut precum că reclamanta nu a adus nici o probă
întru susţinerea unui prejudiciu material real suferit. Guvernul a notat că
reclamanta nu a solicitat pe parcursul procedurilor compensaţii. Cu privire
la prejudiciul moral, Guvernul a pledat precum că datorită faptului că nu a
avut loc o violare, o compensaţie nu se impune în acest sens. În orice caz,
Guvernul a considerat pretenţiile reclamantei drept unele excesive prin
prisma jurisprudenţei Curţii în cauze similare.
49. Curtea nu observă nici o legătură de cauzalitate între violarea
constatată şi pretinse compensaţii materiale; respectiv aceste pretenţii se
resping. În ce priveşte prejudiciul moral, hotărînd pe principii echitabile,
Curtea acordă reclamantei 8 000 Euro.
50. Reclamanta nu a pretins satisfacţii cu titlu de costuri şi cheltuieli.

C. Penalităţi
51. Curtea consideră oportun ca penalităţile de întîrziere să fie calculate

reieşind din rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene la care se
vor adăuga trei procente.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc violarea Articolului 2 din Convenţie aplicat sub

aspectul său procedural;
3. Hotărăşte
(a) că Statul reclamat va achita reclamantei, în decurs de trei luni de la
data la care prezenta hotărîre va deveni definitivă, potrivit
Articolului 44 § 2 din Convenţie, suma de 8 000 Euro (opt mii euro) cu
titlu de prejudiciu moral, suma care urmează să fie convertită în valuta
naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data
executării, plus orice taxă care poate fi încasată;
(b) că din momentul expirării termenului mai sus menţionat de trei luni
pînă la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o
dobîndă egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale
Europene, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamatei de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 18 mai 2010, în

conformitate cu Regula 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Lawrence Early Nicolas Bratza

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA ASITO c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 noiembrie 2005
DEFINITIVĂ
08/02/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al

Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
1 HOTĂRÂREA ASITO c. MOLDOVEI
În cauza ASITO c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), în Camera
compusă din:
Sir Nicolas BRATZA, Preşedinte,
Dl J. CASADEVALL,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl R. MARUSTE,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. BORREGO BORREGO,
Dl J. ŠIKUTA, judecători,
şi dl M. O’BOYLE, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 11 noiembrie 2005 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată:
PROCEDURA
Republicii Moldova la Comisia Europeană a Drepturilor Omului
(„Comisia”), în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către
compania de asigurări ASITO, de naţionalitate din Republica Moldova
(„reclamantul”), la 5 februarie 1998.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Eugen Şlopac, directorul
companiei. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de
către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul a pretins, în special, că Procurorul General a intervenit
într-un litigiu dintre două parţi private şi că două hotărâri irevocabile
pronunţate în favoarea sa au fost casate ca urmare a recursului în anulare al
Procurorului General.
4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, dată la care a
intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenţie (articolul 5 § 2 al
Protocolului nr. 11).
5. Cererea a fost repartizată Secţiunii Întâi a Curţii (articolul 52 § 1 al
Regulamentului Curţii). În cadrul acesteia, a fost constituită, conform
articolului 26 § 1 al Regulamentului, Camera care urma să examineze cauza
(articolul 27 § 1 al Convenţiei).
6. Prin decizia din 10 iulie 2001, Curtea a declarat cererea parţial
admisibilă.
7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la
fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii). Camera a decis,
după consultarea părţilor, că audierea cu privire la fondul cauzei nu a fost
necesară (articolul 59 § 3 in fine al Regulamentului Curţii). Părţile au

răspuns în scris la observaţiile fiecăreia din ele.
8. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat componenţa Secţiunilor sale
(articolul 25 § 1 al Regulamentului Curţii). Această cauză a fost repartizată
Secţiunii a Patra nou-constituită (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
9. Reclamantul este o companie de asigurări de naţionalitate din

Republica Moldova cu sediul la Chişinău.
1. Contextul cauzei
10. La 12 iunie 1991, o hotărâre de Guvern a permis reclamantului să
efectueze „operaţiuni bancare şi de investiţii”, în afara principalei sale
activităţi, care era asigurarea.
11. La 28 noiembrie 1991, reclamantul a obţinut de la Banca Naţională a
Moldovei licenţă pentru efectuarea operaţiunilor bancare. În cadrul unei
proceduri de audit de rutină, compania a refuzat să arate registrele sale
contabile, pretinzând că ea nu a efectuat activităţi bancare. La 13 octombrie
1992, licenţa reclamantului a fost retrasă. Reclamantul nu a contestat
această decizie.
12. La 25 noiembrie 1994, reclamantul a încheiat un contract pe termen
de un an de zile („contractul”) cu compania F., intitulat „tranzacţie
comercială comună”. Reclamantul a făcut un aport social de 330,000 lei
moldoveneşti (MDL) companiei F., iar în schimb ea urma să primească
suma de MDL 269,500, care urma să fie plătită în rate lunare. Compania F.
urma, de asemenea, să restituie aportul social prin plata unei sumei unice
până la 25 noiembrie 1995. Nerespectarea termenelor prevăzute de contract
avea drept consecinţă plata unei penalităţi de 0.5 % din suma neplătită
pentru fiecare zi de întârziere. Printr-un contract suplimentar, ca o garanţie
contractuală, compania F. a gajat fabrica şi echipamentul său.
13. Până la 23 aprilie 1996, compania F. a plătit reclamantului MDL
420,750. Începând cu această dată, din cauza încetinirii economiei
naţionale, compania F. nu a putut să-şi onoreze obligaţiile integral şi nu
avea şanse rezonabile să poată să-şi îndeplinească obligaţiile în conformitate
cu condiţiile contractului.
2. Procedurile A: cu privire la executarea contractului

14. La 24 mai 1996, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată
la Arbitrajul Republicii Moldova cu privire la neonorarea contractului şi a
solicitat obligarea lui F. să-i plătească suma de MDL 468,472, care era
constituită din aportul social şi penalităţile contractuale.
15. Compania F. a susţinut că contractul conţinea o obligaţie implicită,
care rezulta din natura şi scopul contractului, ca reclamantul să contribuie la
cheltuielile şi pierderile suferite în cursul exercitării activităţii în comun.
Deoarece compania a înregistrat pierderi, deşi a acţionat cu bună credinţă,
ea a solicitat ajustarea sau stingerea datoriei de MDL 468,472, invocând
prevederile Codului civil cu privire la distribuirea riscurilor în activitatea
comună. Ca un argument suplimentar ea a declarat că, în absenţa acestei
obligaţii implicite, contractul devenea un contract de credit obişnuit, pentru
care reclamantul nu avea licenţă.
16. În hotărârea sa din 1 august 1996, Arbitrajul a admis în parte cererea
reclamantului, însă a redus penalităţile contractuale cu 50 %, estimând
pretenţia ca fiind disproporţională în raport cu prejudiciul real cauzat
reclamantului şi a pronunţat o hotărâre cu privire la plata unei sume de
MDL 327,474.75 (echivalentul a 62,780 euro (EUR) la acea dată).
17. La 20 august 1996, Procurorul General, care nu era parte la proces, a
depus recurs la hotărârea din 1 august 1996.
18. La 28 noiembrie 1996, a intrat în vigoare „Legea cu privire la
instanţele judecătoreşti economice”. Ea prevedea reorganizarea unei părţi a
sistemului judecătoresc care examina litigii economice. Procesul de
reorganizare a avut ca rezultat suspendarea examinării cauzelor pentru o
perioadă de câteva luni.
19. La 14 aprilie 1997, Procurorul General şi-a retras recursul la
hotărârea din 1 august 1996. Astfel, hotărârea Arbitrajului a devenit
irevocabilă.
20. La 16 iunie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului
38 § 3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice, recurs în
anulare la hotărârea din 1 august 1996, solicitând ca contractul să fie
declarat nul din cauza nerespectării prevederilor Legii cu privire la bănci şi
activitatea bancară.
21. La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice
a admis recursul în anulare al procurorului, a casat hotărârea din 1 august
1996 şi a respins acţiunea reclamantului.
22. La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
reclamantului la decizia sus-menţionată. Ea a constatat că contractul era o
operaţiune de credit camuflată şi, deoarece reclamantul nu mai avea licenţă
bancară, a conchis că un astfel de contract era ilegal.
23. La 21 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a respins contestaţia
în anulare a reclamantului pe motiv că nu au fost întrunite condiţiile pentru
redeschiderea procedurii.
3. Procedurile B: cu privire la anularea contractului dintre reclamant

şi compania F.
24. La 17 iulie 1996, în temeiul articolului 5 (2) al Codului de procedură
civilă, Procurorul General a depus o cerere de chemare în judecată la
Arbitrajul Republicii Moldova, solicitând declararea nulă a contractului
încheiat între reclamant şi compania F. la 25 noiembrie 1994. Potrivit
Procurorului General, contractul era o operaţiune de credit camuflată cu o
rată a dobânzii foarte înaltă, reclamantul nefiind în drept să efectueze
operaţiuni de credit fără a avea licenţă.
25. La 26 iulie 1996, Arbitrajul a respins cererea Procurorului General.
Instanţa a constatat inter alia că, potrivit Legii cu privire la asigurări,
companiile de asigurări puteau să presteze servicii comerciale şi financiare,
activităţile de creditare fiind, de asemenea, permise în conformitate cu
Codul civil. Arbitrajul nu a examinat chestiunea cu privire la cerinţa de a
avea licenţă. Această hotărâre a devenit irevocabilă, deoarece nici una din
părţi nu a contestat-o.
26. La 16 iunie 1997, Procurorul General a depus, în temeiul articolului
38 § 3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice, recurs în
anulare la hotărârea din 26 iulie 1996.
27. La 23 septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice
a respins recursul.
28. La 17 noiembrie 1997, în temeiul articolului 278/60 al Codului de
procedură civilă, Procurorul General a depus recurs la această decizie.
29. La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea
din 26 iulie 1996 şi decizia din 23 septembrie 1997. Ea a hotărât în favoarea
Procurorului General şi a declarat contractul între reclamant şi compania F.
nul pe motiv că contractul era o operaţiune de credit camuflată pentru care
reclamantul nu avea licenţă.
30. La 25 decembrie 1997, reclamantul a depus o contestaţie în anulare la
decizia din 24 decembrie 1997.
31. La 21 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a respins contestaţia
în anulare.
4. Procedurile C: cu privire la confiscarea plăţilor care au constituit

investiţia şi venitul care a rezultat din contractul din 25 noiembrie
1994
32. La 2 februarie 1998, Procurorul General şi Ministerul Finanţelor au
depus la Judecătoria Economică a Republicii Moldova o cerere de chemare
în judecată comună de confiscare a sumei de MDL 420,570 de la reclamant.
Această sumă reprezenta venitul obţinut de compania ASITO ca rezultat al
contractului încheiat cu compania F., care a fost declarat nul prin decizia din
24 decembrie 1997. În cererea sa, Procurorul General a făcut referire inter
alia la decizia din 23 septembrie 1997 a Colegiului de recurs al Judecătoriei

Economice şi la decizia din 24 decembrie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie.
33. La 20 mai 1998, Procurorul General a cerut ca suma care urma să fie
confiscată să fie diminuată. În acest sens, Procurorul General a notat că, în
conformitate cu Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, o
întreprindere care a efectuat activităţi ilegale urma să plătească venitul
obţinut şi o amendă egală cu suma venitului. Deoarece venitul companiei
ASITO a constituit MDL 90,750, Procurorul General a cerut ca suma
confiscată să fie de MDL 181,500.
34. La 2 februarie 1999, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a
hotărât în favoarea Procurorului General şi a Ministerului Finanţelor şi a
indicat ASITO să plătească în folosul statului MDL 186,945 (echivalentul a
EUR 18,765 la acea dată).
35. La 25 octombrie 2000, recursul reclamantului a fost respins printr-o
decizie irevocabilă a Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice a
Republicii Moldova.
5. Evoluţiile ulterioare
36. La 16 iulie 2003, reclamantul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie
revizuirea deciziilor din 24 decembrie 1997 şi a încheierii din 21 ianuarie
1998. La 4 septembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea
reclamantului.
37. La 13 noiembrie 2003, Procuratura Generală a solicitat Curţii
Supreme de Justiţie revizuirea deciziilor din 24 decembrie 1997. La 16
septembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
38. Legea nr. 970 din 24 iulie 1996 cu privire la instanţele judecătoreşti
economice, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
Articolul 38 § 3
„Hotărârile Arbitrajului Republicii Moldova, precum şi hotărârile adoptate cu titlu
de supraveghere de Prim-arbitrul Republicii Moldova sau de adjuncţii lui, pot fi
atacate, în termen de un an de la data adoptării, cu recurs în anulare la Colegiul de
recurs al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova de Procurorul General al
Republicii Moldova şi de adjuncţii lui în caz de încălcare a normelor dreptului
procesual sau material. … cu dreptul de a suspenda executarea hotărârii Arbitrajului
Republicii Moldova.”
39. Prevederile relevante ale Legii nr. 1550 din 25 februarie 1998 sunt
următoarele:
Articolul III
„La articolul 38 alineatul (3) din Legea nr.970-XIII din 24 iulie 1996 cu privire la
instanţele judecătoreşti economice cuvintele „în termen de un an de la data adoptării”
se exclud.”
40. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare până
la 12 iunie 2003, conţin următoarele:
Articolul 5 (2) e) şi f)
„Instanţa de judecată începe judecarea pricinii civile (…) la cererea procurorului, în
cazuri ce au referire la … interesele statului şi societăţii ce ţin de …
...
e) … considerarea contractelor care lezează interesele statului ca fiind nule;
f) … anularea actelor şi acţiunilor săvîrşite prin corupţie şi protecţionism.”
Articolul 278/60
„Părţile, … [şi] Procurorul General … pot, din oficiu sau la cererea persoanei
implicate în proces, ataca cu recurs, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărîrile
irevocabile emise de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova pentru
următoarele motive:
(1) hotărîrea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea legii
sau aplicarea greşită a acesteia; …”
41. Între 1989 şi 1999, Procurorul General a folosit rar articolului 5 (2),
iar instanţele de judecată l-au interpretat într-o manieră restrictivă. O cerere
cu privire la rezilierea unui contract a fost respinsă, deoarece nu se referea
nici la categoriile de persoane protejate de această normă şi nici la interesul
statului (hotărârea Curţii de Apel a Republicii Moldova nr. 2r-523 din 15
ianuarie 1998). Într-o cerere de anulare a unui contract de vânzare-
cumpărare a unui apartament pentru nerespectarea dreptului la reşedinţă,
Curtea Supremă a confirmat interesul statului, însă a respins acţiunea în
fond (hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 4r/a-17/99 din 8
noiembrie 1999).
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
42. Reclamantul a pretins că deciziile din 23 septembrie 1997 şi 24

decembrie 1997 ale Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice şi,
respectiv, a Curţii Supreme de Justiţie (Procedurile A şi B), prin care au fost
casate două hotărâri irevocabile pronunţate în favoarea lui, au violat
articolul 6 § 1 al Convenţiei. De asemenea, el pretinde că depunerea cererii
din 17 iulie 1996 de către Procurorul General, în temeiul articolului 5 (2) al

Codului de procedură civilă (Procedura B), i-a încălcat dreptul la un proces
echitabil.
Partea relevantă a articolului 6 § 1 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită
de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
...”
A. Recursurile în anulare ale Procurorului General depuse în

temeiul articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanţele
judecătoreşti economice
43. Guvernul a declarat că articolul 38 § 3 era o normă tranzitorie, care a

permis unirea sistemului de arbitraj „quasi judecătoresc” cu instanţele
judecătoreşti ordinare.
44. Reclamantul a negat existenţa unei perioade de tranziţie în ceea ce
priveşte reorganizarea sistemului judecătoresc.
45. Curtea reiterează că dreptul la judecarea într-un mod echitabil de
către o instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei,
trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa
relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a
Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei
dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre
altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei
chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (Roşca v.
Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005).
46. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului
res judicata, adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor
judecătoreşti. Acest principiu cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să
solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de
a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa
instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a
corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o
nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar
simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este
un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată
doar atunci când este necesară datorită unor circumstanţe esenţiale şi
convingătoare (ibid., § 25).
47. În această cauză, Curtea notează că recursul în anulare era o
procedură prin care Procurorul General putea ataca orice hotărâre
irevocabilă. Procedura era prevăzută în articolul 38 § 3 al Legii cu privire la
instanţele judecătoreşti economice (a se vedea paragraful 38 de mai sus).
Până la 25 februarie 1998, Procurorul General putea să exercite această

prerogativă doar în termen de un an; totuşi, orice hotărâre irevocabilă nouă
care rezulta din exercitarea acestei prerogative putea, de asemenea, fi
contestată cu recurs în anulare de către Procurorul General. Totuşi, după
această dată, această competenţă a devenit nelimitată în timp (a se vedea
paragraful 39 de mai sus).
48. În continuare, Curtea notează că prin admiterea recursului în anulare,
depus de Procurorul General în baza acelei competenţe, Colegiul de recurs
al Judecătoriei Economice şi Curtea Supremă de Justiţie a redus la zero
două procese judiciare care s-au sfârşit cu hotărâri irevocabile şi executorii.
49. Aplicând prevederile articolului 38 § 3, Colegiul de recurs al
Judecătoriei Economice şi Curtea Supremă de Justiţie au încălcat principiul
securităţii raporturilor juridice. Această măsură a încălcat dreptul
reclamantului la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei
(a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC], nr. 28342/95, §§ 61 şi 62, ECHR
1999-VII).
50. Curtea nu acordă o importanţă decisivă faptului că la momentul
casării hotărârilor irevocabile, competenţa Procurorului General era limitată
în timp, deoarece limita de timp nu-l împiedica să conteste orice altă
hotărâre nouă. Mai mult, chiar şi această limită de timp a fost exclusă mai
târziu. În astfel de circumstanţe, sistemul bazat pe articolul 38 § 3 nu poate
fi considerat ca fiind compatibil cu principiul supremaţiei legii.
51. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
B. Intervenţia Procurorului General în temeiul articolului 5 (2) al

vechiului Cod de procedură civilă
52. Guvernul a susţinut că competenţa de a interveni în temeiul

articolului 5 (2) al Codului de procedură civilă era parte a competenţei
Procurorului General de a supraveghea legalitatea şi de a asigura respectarea
interesului public (a se vedea paragraful 40 de mai sus).
53. Reclamantul a notat că o astfel de cerere civilă nu prezenta nici o
relevanţă în această cauză.
54. Curtea notează că, în conformitate cu articolul 5 (2) al Codului de
procedură civilă în vigoare la acea perioadă, procurorul putea iniţia
proceduri civile inter alia în vederea protejării intereselor statului sau pentru
anularea actelor şi acţiunilor săvârşite prin corupţie şi protecţionism. În
această cauză, se poate susţine că statul putea avea interesul de a proteja
întreprinderile mici de abuzuri din partea companiilor mari. Astfel, s-ar
părea că cererea Procurorului General a fost în conformitate cu legislaţia
naţională. Mai mult, nu există indicii că Procurorul General a avut o poziţie
dominantă în proceduri (a se vedea paragrafele 24-31 de mai sus). Acţiunea
înaintată de el era subiectul aceloraşi prevederi procedurale ca şi orice altă
acţiune înaintată de o persoană fizică sau juridică; ea era subiect al unei
cercetări judecătoreşti depline, iar reclamantul putea să-şi prezinte cauza sa

în condiţii care nu-l plasau în dezavantaj faţă de oponentul său. Ceea ce l-a
plasat pe reclamant în dezavantaj, a fost intervenţia ulterioară a Procurorului
General prin depunerea recursului în anulare (a se vedea paragrafele 43-51
de mai sus).
55. Prin urmare, cu privire la această chestiune nu a existat o violare a
articolului 6 § 1 al Convenţiei.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL NR. 1

LA CONVENŢIE
56. Reclamantul pretinde că deciziile din 23 septembrie 1997, 24

decembrie 1997 şi 25 octombrie 2000 ale Colegiului de recurs al
Judecătoriei Economice şi respectiv, a Curţii Supreme de Justiţie au avut ca
rezultat încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii garantat de articolul
1 Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care
le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
57. Guvernul a notat că, la 24 decembrie 1997, contractul a fost declarat
nul de către Curtea Supremă de Justiţie şi că această decizie trebuie
acceptată cu toate consecinţele pe care ea le implică.
58. Reclamantul susţine că casarea hotărârilor irevocabile favorabile lui
şi confiscarea ulterioară a MDL 186,945 au constituit lipsire de proprietate,
fără ca acest lucru să fie conform interesului general şi fără o compensaţie
echitabilă.
59. În ceea ce priveşte hotărârea din 1 august 1996, care a fost casată ca
urmare a recursului în anulare depus de Procurorul General (Procedurile A,
a se vedea paragrafele 14-23 de mai sus), Curtea reiterează că o datorie în
baza unei hotărâri judecătoreşti poate fi considerată un „bun” în sensul
articolului 1 Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia, nr.
59498/00, § 40, ECHR 2002-III şi cauzele citate în hotărârea respectivă).
60. Cu privire la hotărârea din 26 iulie 1996, care a fost casată ca urmare
a recursului în anulare depus de Procurorul General (Procedurile B, a se
vedea paragrafele 24-31 de mai sus), Curtea notează că reclamantul a avut o
aşteptare legitimă că va obţine un venit de MDL 269,500 ca rezultat al
contractului din 25 noiembrie 1994 încheiat cu compania F.. Curtea
consideră că dreptul contractual la această sumă a constituit un bun în sensul
articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Association of
General Practitioners v. Denmark, cererea nr. 12947/87, 62 D.R. 226).
61. Casarea acestor hotărâri, după ce ele au devenit irevocabile şi fără

drept de recurs, constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la protecţia
proprietăţii (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 74). Chiar asumând că
o astfel de ingerinţă poate fi privită ca servind unui interes public, Curtea
constată că ea nu a fost justificată, deoarece nu a fost asigurat un echilibru
just, iar reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină individuală şi
excesivă (cf. Brumărescu, citată mai sus, § 75-80).
62. Referitor la hotărârea din 25 octombrie 2000 (Procedurile C), prin
care venitul reclamantului obţinut în urma contractului din 25 noiembrie
1994 a fost confiscat şi i-au fost impuse penalităţi (a se vedea paragrafele
32-34 de mai sus), Curtea notează că acest lucru a fost posibil doar din
cauza recursurilor în anulare din procedurile A şi B şi a urmărilor acestora.
Luând în consideraţie constatările de mai sus cu privire la procedurile A şi
B, Curtea conchide că această hotărâre, de asemenea, are ca efect încălcarea
dreptului reclamantului la protecţia proprietăţii sale.
63. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la
Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi
A. Prejudiciu
65. Reclamantul a pretins MDL 28,356,349.75 (echivalentul a EUR

2,388,949 la data prezentării observaţiilor sale cu privire la satisfacţia
echitabilă) pentru prejudiciul material suferit ca rezultat al casării hotărârilor
irevocabile din 1 august 1996 şi 26 iulie 1996 (Procedurile A şi B).
Reclamantul a declarat că această sumă ar acoperi pierderile suferite ca
rezultat al imaginii negative pe care a suferit-o după ce a pierdut în
procedurile naţionale suma acordată prin hotărârea irevocabilă din 1 august
1996, ajustată conform ratei inflaţiei şi venitului ratat.
66. Reclamantul nu a pretins compensaţii în ceea ce priveşte hotărârea
din 25 octombrie 2000 (Procedurile C) şi nici prejudiciu moral.
67. Guvernul a considerat că pretenţiile reclamantului erau
necorespunzătoare dat fiind că în această cauză nu a existat o violare a
vreunei prevederi a Convenţiei.
68. Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41
nu este gata pentru decizie. Prin urmare, această chestiune urmează a fi
rezervată, iar procedura ulterioară urmează să fie stabilită, luând în
consideraţie posibilitatea ajungerii la un acord între Guvernul Republicii

Moldova şi reclamant.
69. Reclamantul a pretins, de asemenea, EUR 237 cu titlu de costuri şi

cheltuieli suportate în procedurile în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale
şi în faţa Curţii. În susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a trimis Curţii
copii ale chitanţelor relevante.
70. Cu privire la costurile şi cheltuielile pretinse de reclamant, Guvernul
a făcut o declaraţie similară celei referitoare la prejudiciul material şi moral.
71. Curtea consideră că costurile şi cheltuielile au fost realmente angajate
şi necesare în vederea obţinerii unei redresări pentru violarea Convenţiei sau
pentru a preveni ca chestiunea constatată să constituie o violare a
Convenţiei şi au fost rezonabile ca mărime. În conformitate cu criteriile
stabilite în jurisprudenţa sa, ea acordă reclamantului întreaga sumă pretinsă
cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda
72. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în

dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca
Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei ca
rezultat al aplicării articolului 38 § 3 al Legii cu privire la instanţele
judecătoreşti economice;
2. Hotărăşte că nu a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei ca

rezultat al aplicării de către Procurorul General a articolului 5 (2) al
vechiului Cod de procedură civilă;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la

Convenţie;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei
luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 237 (două sute treizeci şi şapte euro)
cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută la

suma menţionată mai sus;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la
executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai
sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca
Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei
procente;
5. Hotărăşte că restul chestiunilor cu privire la aplicarea articolului 41 al

Convenţiei nu sunt gata pentru decizie; şi prin urmare,
(a) rezervă chestiunile respective;
(b) invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamantul să prezinte, pe
parcursul următoarelor trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la
chestiunile respective şi, în special, să informeze Curtea despre orice
acord la care ei ar putea ajunge;
(c) rezervă procedura ulterioară şi deleghează Preşedintelui Camerei
competenţa de a fixa acelaşi lucru dacă va fi necesar.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 8 noiembrie 2005, în

conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Michael O’BOYLE Nicolas BRATZA

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA ASITO c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
(Satisfacţie echitabilă)
STRASBOURG
24 aprilie 2007
Această hotărâre este definitivă. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

HOTĂRÂREA ASITO c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ) 1
În cauza Asito c. Moldovei,

compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl R. MARUSTE,
Dl S. PAVLOVSCHI,
şi dl T. L. EARLY, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 27 martie 2007 în şedinţă închisă,
PROCEDURA
(„Comisia”), în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de către
compania de asigurări Asito, de naţionalitate din Republica Moldova
(„reclamantul”), la 5 februarie 1998.
2. Printr-o hotărâre pronunţată la 8 noiembrie 2005 („hotărârea
principală”), Curtea a hotărât că a existat o încălcare a drepturilor
reclamantului garantate de articolul 6 § 1 şi articolul 1 Protocolul nr. 1 la
Convenţie (a se vedea, ASITO v. Moldova, nr. 40663/98, 8 noiembrie 2005).
3. În temeiul articolului 41 al Convenţiei, reclamantul a solicitat cu titlu
de satisfacţie echitabilă suma de 2,388,949 euro (EUR).
4. Deoarece chestiunea privind aplicarea articolului 41 al Convenţiei, în
ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului cu privire la prejudiciul material şi
moral, nu a fost gata pentru decizie, Curtea a rezervat-o şi a invitat
Guvernul şi reclamantul să prezinte, în decurs de trei luni, observaţiile lor
scrise cu privire la chestiunea respectivă şi, în special, să informeze Curtea
despre orice acord la care ei ar putea ajunge.
ÎN FAPT
5. Reclamantul este o companie de asigurări de naţionalitate din
Republica Moldova cu sediul la Chişinău.
6. Reclamantul a avut un litigiu cu o companie terţă cu privire la
executarea de către aceasta din urmă a unui contract încheiat între ei. La 23
septembrie 1997, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a admis

recursul în anulare al Procurorului General depus în temeiul articolului 38 §
3 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice şi a casat
hotărârea irevocabilă din 1 august 1996 pronunţată în favoarea
reclamantului prin care acestuia i-a fost acordată suma de 327,474.75 lei
moldoveneşti (MDL) (echivalentul a EUR 62,780 la acea dată).
7. La 24 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în
anulare depus de Procuratura Generală în cadrul altor proceduri şi a casat
două hotărâri irevocabile (din 26 iulie 1996 şi din 23 septembrie 1997)
pronunţate în favoarea reclamantului, prin care contractul încheiat între
acesta şi compania terţă a fost declarat legal şi obligatoriu. Conform
clauzelor contractului, reclamantul era în drept să primească suma de MDL
269,500, care urma să fie plătită în rate lunare.
8. Ulterior, Procuratura Generală a depus la Judecătoria Economică a
Republicii Moldova o cerere prin care a cerut confiscarea venitului obţinut
de companie ca rezultat al contractului, care a fost declarat nul la 24
decembrie 1997. La 2 februarie 1999, Judecătoria Economică a indicat
ASITO să plătească în folosul statului MDL 186,945.00 (echivalentul a
EUR 18,765 la acea dată).
ÎN DREPT
9. La 9 februarie 2006, Curtea a primit de la părţi un document care
conţinea textul unui acord de reglementare amiabilă, care prevedea inter
alia următoarele:
„...Reclamantul este de acord că constatarea unei violări a articolelor 6 § 1 şi 1
Protocolul nr. 1 la Convenţie constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă în
ceea ce priveşte prejudiciul moral.
...Guvernul va plăti reclamantului MDL 186,945 1 ... şi MDL 187,432 2 ... în decurs
de trei luni de la data la care această cauză va fi radiată de pe rolul Curţii...
1. Guvernul:
(a) va promova pe parcursul anului 2006 adoptarea Legii cu privire la
asigurări şi a Legii cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru
pagube produse de autovehicule;
(b) va desfăşura o politică orientată spre protecţia şi dezvoltarea concurenţei
şi limitarea activităţilor monopoliste în domeniul asigurărilor.
2. ...Guvernul va modifica pe parcursul anului 2006 articolul 38 al Legii nr.
970 din 24 iulie 1996 cu privire la instanţele judecătoreşti economice.
1
EUR 12,082
2
EUR 12,113
3. Reclamantul îşi va suspenda cererea sa nr. 40663/98... pentru o perioadă

de 12 luni după semnarea acestui acord, pentru ca punctul 1(a) al acordului să fie
executat. După executarea punctului 1(a), reclamantul îşi va retrage cererea sa nr.
40663/98 şi va declara că nu mai are pretenţii faţă de Guvern.
...”
10. La 8 februarie şi 6 martie 2007, Curtea a primit de la reclamant două
scrisori în care inter alia se afirma că:
„...La 21 şi 22 decembrie 2006, Parlamentul a adoptat Legea cu privire la asigurări
şi Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube
produse de autovehicule.”
„...compania doreşte să-şi retragă cererea ... şi declară că ea nu mai are pretenţii faţă
de Guvern.”
11. Curtea ia cunoştinţă formală de acordul sus-menţionat. Ea observă că
scopul lui este de a pune capăt litigiului. În continuare, ea observă că în
conformitate cu clauzele acordului încheiat reclamantul va primi
compensaţii pentru prejudiciul material suferit, că Guvernul a adoptat deja
legislaţia la care se face referire în acord şi că reclamantul îşi va retrage de
la Curte toate pretenţiile cu privire la compensaţii faţă de Guvernul pârât.
12. Examinând clauzele acordului încheiat, Curtea consideră că el este
echitabil în sensul articolului 75 § 4 al Regulamentului Curţii şi este bazat
pe respectarea drepturilor omului aşa precum aceasta este definită în
Convenţie şi în Protocoalele sale (articolul 37 § 1 in fine al Convenţiei şi
articolul 62 § 3 al Regulamentului Curţii) (a se vedea, Maurice v. France
(satisfacţie echitabilă - reglementare amiabilă) [GC], nr. 11810/03, §§ 34-
35, ECHR 2006-...).
13. Prin urmare, restul cauzei urmează a fi radiată de pe rolul Curţii
(articolul 37 § 1 (b) al Convenţiei şi articolul 43 § 3 al Regulamentului
Curţii).
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Ia cunoştinţă formală de acordul încheiat între părţi şi aranjamentele
făcute pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acord
(articolul 43 § 3 al Regulamentului Curţii);
2. Decide să radieze restul cauzei de pe rolul său.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 24 aprilie 2007 în

T.L. EARLY Nicolas BRATZA

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA AVRAM c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 decembrie 2008
DEFINITIVĂ
05/06/2009
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.

1 HOTĂRÂREA AVRAM c. MOLDOVEI
În cauza Avram c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în
cadrul unei Camere compuse din:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Mihai Poalelungi,
Nebojša Vučinić, judecători,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 2886/05) depusă împotriva
Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al
Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova,
dna Natalia Avram („reclamantul”), la 14 decembrie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl N. Malanciuc, avocat din
Sîngerei. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de
către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că conformarea întârziată a
autorităţilor cu o hotărâre judecătorească definitivă din 9 iunie 2004
pronunţată în favoarea sa a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 al
Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 30 noiembrie
2006, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea.
În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca
fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
HOTĂRÂREA AVRAM c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1935 şi locuieşte în Grigoreşti.

6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în
felul următor.
7. În anul 1996, reclamantul a primit de la autorităţile locale din satul
Alexandreni un lot de pământ, pe care el îl foloseşte până în prezent.
Deoarece lui nu i s-a eliberat titlul de proprietate asupra terenului, în
decembrie 2003, ea a cerut autorităţilor locale să-i elibereze titlul de
proprietate.
8. La 20 februarie 2004, cererea sa a fost respinsă. În răspuns, ea a iniţiat
proceduri judiciare în vederea anulării acestei decizii şi obligării
autorităţilor locale de a-i elibera titlul de proprietate asupra terenului. El a
explicat că continuă să-l folosească, însă avea nevoie de un document care
să confirme dreptul său de proprietate.
9. La 9 iunie 2004, Judecătoria Sîngerei a admis cererea reclamantului şi
a obligat autorităţile locale sa-i elibereze acestuia titlul de proprietate.
Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă şi executorie 15 zile
mai târziu.
10. Reclamantul a obţinut titlul executoriu, pe care l-a depus la
Departamentul de Executare a Deciziilor Judiciare de pe lângă Ministerul
Justiţiei („Departamentul”) la 19 iulie 2004. La 26 iulie 2004,
Departamentul a cerut autorităţilor locale să se conformeze titlului
executoriu.
11. Potrivit documentelor prezentate de către Guvern, la 27 iulie 2004
autorităţile locale şi-au anulat propria decizie din 20 februarie 2004 şi au
acordat reclamantului titlul de proprietate asupra terenului. Potrivit
reclamantului, el nu a fost informat despre această decizie.
12. La 16 februarie 2005, reprezentantul reclamantului a solicitat
asistenţa Departamentului în executarea hotărârii judecătoreşti din 9 iunie
2004.
13. Printr-o scrisoare datată din 21 martie 2005 şi adresată
reclamantului, Departamentul l-a informat că, la 10 ianuarie 2005, titlul
executoriu a fost transmis autorităţilor locale din Alexandreni, însă
autorităţile nu se conformaseră hotărârii judecătoreşti. Departamentul a mai
informat reclamantul că pregătea documentele necesare pentru a cere
instanţei judecătoreşti să sancţioneze pe cei responsabili de neexecutarea
hotărârii judecătoreşti.
14. La 20 septembrie 2005, reprezentantul reclamantului a solicitat din
nou asistenţa Departamentului în executarea hotărârii judecătoreşti din 9
iunie 2004. Nu este clar dacă el a primit vreun răspuns.
15. La 14 decembrie 2005, Biroul Sîngerei al Oficiului Cadastral

Teritorial Bălţi a eliberat reclamantului planul cadastral al lotului. La
26 decembrie 2005, reclamantul a plătit pentru înregistrarea dreptului său de
proprietate la Oficiul Cadastral Teritorial Bălţi.
16. Ca urmare a cererii din 22 mai 2006, la 30 mai 2006, reclamantul a
obţinut înregistrarea dreptului său de proprietate asupra lotului.
17. La 15 februarie 2007, Departamentul a solicitat de la Oficiul
Cadastral Teritorial Sîngerei informaţii privind data şi numărul de
înregistrare al dreptului reclamantului asupra terenului.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
18. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Curţii în cauza

Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extracts)).
19. Suplimentar, prevederile relevante ale Codului de executare (nr. 443
din 22 decembrie 2004, în vigoare din 1 iulie 2005) sunt următoarele:
Articolul 79. Încetarea procedurii de executare
„Procedura de executare încetează în cazurile în care:
a) hotărârea a fost executată ...”
Articolul 80. Modul de suspendare sau încetare a procedurii de executare
„(1) Suspendarea sau încetarea procedurii de executare se decide de către şeful

oficiului de executare, cu înştiinţarea creditorului şi debitorului, însă neprezentarea
acestor persoane nu împiedică luarea deciziei.
… (3) Încheierea de suspendare sau încetare a procedurii de executare se expediază,

în termen de 3 zile de la data adoptării ei, părţilor şi organului care a eliberat
documentul executoriu. ...”
ÎN DREPT
20. Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii definitive din 9 iunie
2004 într-un termen rezonabil a încălcat drepturile sale garantate de articolul
6 § l al Convenţiei, partea relevantă a căruia prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … într-un termen
rezonabil ... de către o instanţă … care va hotărî … asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
I. ADMISIBILITATEA
21. Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată în temeiul

articolului 6 § 1 al Convenţiei ridică chestiuni de drept care sunt suficient de
serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Niciun
temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea
o declară admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 §
3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina
imediat fondul acestei pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
22. Reclamantul a pretins că întârzierea în executarea hotărârii

judecătoreşti din 9 iunie 2004 a dus la violarea articolului 6 § 1 al
Convenţiei. Nici el şi nici autorităţile responsabile de executare nu au fost
informate despre decizia din 27 iulie 2004.
23. Guvernul a susţinut că hotărârea judecătorească pronunţată în
favoarea reclamantului a fost executată la 27 iulie 2004. Faptul că dreptul
său de proprietate asupra terenului nu a fost înregistrat până la 30 mai 2006
se atribuie în totalitate omisiunii reclamantului de a depune actele în
vederea înregistrării în baza deciziei autorităţilor locale din 27 iulie 2004.
24. Curtea reiterează că „articolul 6 § 1 asigură oricărei persoane dreptul
de a înainta orice pretenţie cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu
caracter civil în faţa unei instanţe judecătoreşti sau tribunal; în acest fel el
cuprinde „dreptul la o instanţă”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a
institui proceduri în faţa instanţelor judecătoreşti în litigii civile, constituie
un aspect”. Mai mult, „executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă
trebuie … privită ca o parte integrantă a „procesului”, în sensul articolului
6” (a se vedea Hornsby v. Greece, 19 martie 1997, § 40, Reports of
Judgments and Decisions 1997-II, şi Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, §
52, ECHR 2004-III (extracts)).
25. Curtea consideră că decizia din 27 iulie 2004 (a se vedea paragraful
11 de mai sus) a reprezentat o executare formală a hotărârii din 9 iunie
2004. Totuşi, ea mai constată că, în termeni practici, executarea s-a încheiat
doar când reclamantul a fost informat despre această decizie şi a avut, astfel,
posibilitate să ceară înregistrarea dreptului său. Într-adevăr, acesta a fost
singurul scop al procedurilor judecătoreşti iniţiate de către reclamant. Prin
urmare, Curtea va examina dacă reclamantul a fost informat la timp despre
decizia de executare a hotărârii judecătoreşti.
26. Curtea notează că în dosar nu există nimic care să confirme faptul că
reclamantul a fost informat despre decizia din 27 iulie 2004. Din contra, în
septembrie 2005, reprezentantul ei a cerut asistenţa Departamentului în
executarea hotărârii judecătoreşti (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Mai
mult, se pare că nici la Departament nu s-a ştiut despre această decizie până
în februarie 2007 (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Deşi încetarea

procedurilor de executare necesita adoptarea unei decizii formale în acest
sens atât conform Codului de executare (a se vedea paragraful 19 de mai
sus), cât şi conform practicii urmate înainte de intrare în vigoare a acestui
Cod, în dosar nu există vreo dovadă cu privire la o asemenea decizie. Mai
mult, în scrisorile Departamentului expediate ca răspuns la plângerile
depuse de reprezentantul reclamantului în anul 2005 nu există vreo referire
la decizia din 27 iulie 2004 sau la o decizie privind încetarea procedurilor de
executare. Dacă ar fi ştiut despre decizia din 27 iulie 2004, Departamentul
nu ar fi pregătit, în anul 2005, documente în vederea sancţionării
reprezentanţilor autorităţilor locale (a se vedea paragraful 13 de mai sus).
Această concluzie mai este susţinută şi de decizia Departamentului din
ianuarie 2005 privind expedierea titlului executoriu pentru executare (a se
vedea paragraful 13 de mai sus).
27. Cele de mai sus fac Curtea să conchidă că reclamantul nu a fost
informat despre decizia din 27 iulie 2004 până în decembrie 2005, când el a
depus actele pentru înregistrarea dreptului său de proprietate (a se vedea
28. Având în vedere concluziile sale din paragraful anterior şi din
paragraful 25 de mai sus, Curtea consideră că hotărârea din 9 iunie 2004 nu
a fost executată pe deplin timp de aproximativ 18 luni. Ea notează că, chiar
dacă a fost luată o decizie în vederea conformării cu hotărârea
judecătorească pronunţată în favoarea reclamantului, aceasta nu a fost adusă
în atenţia ultimului sau a Departamentului. De asemenea, se pare că, în afara
expedierii titlului de executare şi pregătirii documentelor în vederea
sancţionării reprezentanţilor autorităţilor locale, Departamentul nu a
întreprins vreo măsură efectivă pentru a asigura executarea. Dacă făcea
acest lucru, Departamentul, fără îndoială, ar fi aflat despre decizia din 27
iulie 2004.
29. Prin urmare, Curtea conchide că nu au existat motive relevante bazate
pe fapte pentru întârzierea în executarea în întregime a hotărârii prin
informarea reclamantului despre decizia din 27 iulie 2004 şi că singura
cauză a acestei întârzieri a fost neîndeplinirea corespunzătoare a funcţiilor
sale de către diferite autorităţi de stat.
30. Curtea notează că ea a constatat violări ale articolului 6 § 1 al
Convenţiei în numeroase cauze care vizau întârzieri în executarea
hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea, printre altele, Prodan, citată
mai sus, § 56 şi Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02, 21960/02,
21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02,
21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02, § 36, 15 iunie 2004).
În urma examinării materialelor prezentate ei, Curtea notează că dosarul
nu conţine vreun element care i-ar permite să ajungă în această cauză la o
concluzie diferită.
31. Prin urmare, din motivele aduse în cauzele citate mai sus, Curtea
constată că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 9 iunie 2004 într-un
termen rezonabil constituie o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi
o satisfacţie echitabilă.”
33. Reclamantul a prezentat pretenţiile sale cu titlu de satisfacţie
echitabilă cu depăşirea termenului stabilit de Curte. Prin urmare, şi având în
vedere faptul că el a avut posibilitatea să se folosească de lotul său de
pământ în timpul procedurilor, Curtea consideră că în această cauză nu este
necesară acordarea unei sume în temeiul articolului 41 al Convenţiei.

2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Respinge pretenţia reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 9 decembrie 2008, în


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA AVRAMENKO c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
6 februarie 2007
DEFINITIVĂ
06/05/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2

al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
1 HOTĂRÂREA AVRAMENKO c. MOLDOVEI
În cauza Avramenko c. Moldovei,

cadrul unei camere compuse din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA,
Dna P. HIRVELÄ, judecători,
şi dl T.L. EARLY, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 16 ianuarie 2007 în şedinţă închisă,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl
Valeriu Avramenko („reclamant”), la 11 iunie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi, de la
„Juriştii pentru Drepturile Omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu
sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost
reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins că, în urma neexecutării hotărârii din 26 iunie
2002, a fost încălcat dreptul său la o instanţă care să hotărască asupra
drepturilor sale cu caracter civil într-un termen rezonabil, garantat de
articolul 6 al Convenţiei, şi dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat de
articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. De asemenea, el s-a plâns de
examinarea cauzei sale de către instanţele judecătoreşti în absenţa sa, cu
încălcarea drepturilor sale garantate de articolul 6 al Convenţiei.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 24 septembrie 2004, o
Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea.
În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să
examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
HOTĂRÂREA AVRAMENKO c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul, dl Valeriu Avramenko, este un cetăţean al Republicii

Moldova născut în anul 1947 şi care locuieşte în Bălţi.
6. Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de către părţi, pot fi
rezumate în felul următor.
1. Principale evenimente şi procedurile judiciare

7. În mai 1998, Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de
Stat a publicat ordinul său privind vânzarea acţiunilor unei întreprinderi de
transport de stat din Bălţi. În acest scop, a fost anunţată o licitaţie.
Reclamantul a participat la licitaţie şi, prin intermediul unui broker, a
cumpărat 26,033 % din acţiunile întreprinderii, plătind pentru ele
180,698.68 lei moldoveneşti (MDL) (aproximativ 34,484 euro (EUR)).
8. Ministerul Transporturilor şi Comunicaţiilor a contestat în instanţa
judecătorească rezultatele licitaţiei, susţinând că nu a fost respectată
procedura corectă (în special, a fost indicată greşit denumirea şi adresa
întreprinderii de stat, ceea ce a rezultat într-un interes public redus şi într-un
preţ mai redus al acţiunilor).
9. La 24 iulie 1998, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a
anulat ordinul Ministerului Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat
privind vânzarea la licitaţie a acţiunilor în cauză.
10. Reclamantul a contestat această hotărâre la colegiul de recurs al
Judecătoriei Economice şi la Curtea Supremă de Justiţie, însă fără succes.
Prin decizia sa irevocabilă din 10 februarie 1999, Curtea Supremă de Justiţie
a respins recursul reclamantului, constatând că el nu era parte în proces.
11. Prin urmare, Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de
Stat a iniţiat proceduri judiciare pentru anularea contractului de cumpărare
la licitaţie a acţiunilor de către reclamant. La 11 aprilie 2001, Judecătoria
sectorului Bălţi a admis cererea Ministerului şi a anulat tranzacţia.
Reclamantul a fost prezent.
12. La 3 iulie 2001, Tribunalul Bălţi a respins apelul reclamantului.
Tribunalul a examinat cauza în lipsa lui, constatând că demersul său cu
privire la o altă amânare a examinării cauzei, bazat pe motive medicale, nu a
fost motivat, deoarece el se trata în condiţii de ambulatoriu şi, prin urmare,
putea să se prezinte în şedinţa judecătorească.
13. La 7 martie 2002, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului şi
a menţinut decizia Tribunalului Bălţi. Reclamantul a fost prezent.
14. Reclamantul a solicitat Procurorului General să depună recurs în
anulare în vederea casării tuturor hotărârilor judecătoreşti adoptate anterior.
La o dată nespecificată, Procurorul General a iniţiat astfel de proceduri la

Curtea Supremă de Justiţie.
15. La 26 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
Procurorului General, însă a completat hotărârea Judecătoriei sectorului
Bălţi din 3 iulie 2001 cu obligaţia de a-i restitui reclamantului
MDL 180,698.68 (aproximativ EUR 13,411 la acea dată), ceea ce
reprezenta suma de bani plătită de reclamant pentru acţiuni. Această decizie
este irevocabilă şi executorie.
16. Reclamantul a obţinut un titlu executoriu pentru executarea acestei
hotărâri, care a fost transmis Departamentului de Executare a Deciziilor
Judiciare al Ministerului Justiţiei („Departamentul”).
17. La 22 octombrie 2002, el s-a plâns Departamentului de neexecutarea
hotărârii judecătoreşti. La 13 noiembrie 2002, el a primit un răspuns de la
executorul judecătoresc, prin care a fost informat că Ministerul Finanţelor,
care era responsabil de restituirea banilor reclamantului, a refuzat să
plătească şi că hotărârea judecătorească nu a putut fi executată.
18. Reclamantul s-a plâns mai multor funcţionari publici (Preşedintelui,
Preşedintelui Parlamentului, Prim-ministrului, Ministerului Justiţiei,
Ministerului Finanţelor, etc.), solicitând executarea hotărârii judecătoreşti în
favoarea sa. El a fost informat că efectuarea plăţii de către Ministerul
Finanţelor era imposibilă, unul din motive fiind Hotărârea Guvernului nr. 59
din 19 ianuarie 1998, care interzicea executarea hotărârilor judecătoreşti
împotriva Ministerului Finanţelor.
19. Hotărârea din 26 iunie 2002 a fost executată la 18 martie 2004.
2. Procedurile cu privire la compensarea prejudiciului

20. La 3 iunie 2002, reclamantul a iniţiat proceduri judiciare, solicitând
compensarea prejudiciului material şi moral cauzat lui prin neexecutarea
hotărârii judecătoreşti irevocabile, inclusiv indexarea sumei adjudecate şi
profitul ratat, ca urmare a imposibilităţii de a se folosi de banii săi timp de
patru ani.
21. La 13 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului Centru a admis parţial
pretenţiile reclamantului şi i-a acordat MDL 220,085. Această hotărâre a
fost menţinută de Tribunalul Chişinău la 3 martie 2003.
22. La 20 mai 2003, Curtea de Apel Chişinău a casat hotărârile
instanţelor judecătoreşti inferioare. Ea a constatat că prejudiciul putea fi
pretins doar dacă debitorul era responsabil de neplata intenţionată a datoriei.
Deoarece nu era clar care autoritate de stat trebuia să întoarcă datoria şi, prin
urmare, dacă neexecutarea era intenţionată, acţiunea de compensare a
prejudiciului putea fi examinată doar după executarea hotărârii
judecătoreşti.
23. La 29 aprilie 2004, Judecătoria Bălţi a admis parţial pretenţiile
reclamantului şi i-a acordat MDL 285,503 (aproximativ EUR 20,272)
pentru indexarea sumei adjudecate iniţial în favoarea sa. Această hotărâre a
fost menţinută de Curtea de Apel Bălţi la 5 octombrie 2004. Această decizie

este irevocabilă şi executorie.
3. Revizuirea hotărârii din 29 aprilie 2004 1

24. La 3 ianuarie 2005, Ministerul Finanţelor a depus o cerere de
revizuire a hotărârii din 29 aprilie 2004. La 5 aprilie 2005, Curtea de Apel
Bălţi a respins această cerere ca nefondată.
25. La 12 octombrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile
din 5 octombrie 2004 şi 5 aprilie 2005 şi a dispus rejudecarea cauzei.
26. La 9 februarie 2006, Curtea de Apel Bălţi a casat hotărârea din 29
aprilie 2004 şi i-a acordat reclamantului MDL 180,698 (aproximativ
EUR 11,678) pentru indexarea sumei adjudecate iniţial. Această hotărâre
este irevocabilă.
27. Dreptul intern pertinent a fost expus în hotărârea Curţii în cauza

Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extrase)).
ÎN DREPT
28. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1, de examinarea
cauzei la 3 iulie 2001 de către Tribunalul Bălţi în lipsa sa şi de examinarea
cauzei de către Judecătoria Economică în 1998-1999 fără a-i permite să
aducă argumente. El s-a mai plâns de violarea aceluiaşi articol pe motiv că
Procurorul General a solicitat casarea unei hotărâri irevocabile.
29. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 şi a articolului
1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, de neexecutarea hotărârii din 26 iunie
2002.
Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... într-un termen
rezonabil a cauzei sale… de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
Articolul 1 al Protocolului nr. 1 prevede următoarele:
1
Aceste proceduri fac obiectul unei cereri separate.

30. În final, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 13 al Convenţiei
combinat cu articolele de mai sus.
Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au
fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci
când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor
oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
A. Pretenţia în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei cu privire la

procedurile din anii 1998 şi 2001 şi pretenţia în temeiul articolului
13 al Convenţiei
31. Reclamantul s-a plâns de faptul că instanţele judecătoreşti nu i-au

permis să intervină în procedurile judiciare care s-au încheiat cu decizia din
10 februarie 1999 (a se vedea paragraful 10 de mai sus).
32. Guvernul nu a comentat.
33. Curtea notează că prima pretenţie se referă la procedurile judiciare
care s-au încheiat cu decizia irevocabilă din 10 februarie 1999 şi că această
cerere a fost depusă la Curte la 11 iunie 2002. Prin urmare, această cerere a
fost depusă cu depăşirea termenului stabilit de articolul 35 § 1 al Convenţiei
şi urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 4 al
Convenţiei.
34. De asemenea, reclamantul s-a plâns de examinarea, la 3 iulie 2001, a
apelului său de către Tribunalul Bălţi în lipsa sa.
35. Curtea notează că el a fost prezent la şedinţele judiciare din
instanţele de fond şi de recurs şi nu a prezentat celei de-a doua instanţe un
motiv întemeiat al lipsei sale (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Prin
urmare, ea consideră că această pretenţie este vădit nefondată în sensul
articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinsă în temeiul
36. Reclamantul s-a plâns de casarea unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile de către Curtea Supremă de Justiţie la 26 iunie 2002 (a se vedea
37. Curtea consideră că reclamantul nu se poate plânge de încălcarea
drepturilor sale în urma casării hotărârii, deoarece aceasta a fost iniţiată la
cererea lui şi a rezultat în îmbunătăţirea situaţiei sale (a se vedea paragraful
15 de mai sus). Prin urmare, ea consideră că această pretenţie este vădit
nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinsă

în temeiul articolului 35 § 4 al Convenţiei.
38. În continuare, Curtea notează că, iniţial, reclamantul s-a plâns în
temeiul articolului 13 al Convenţiei. Cu toate acestea, prin scrisoarea din 28
iunie 2006, el şi-a retras această pretenţie.
39. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea nu va examina această
pretenţie.
B. Pretenţia în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi articolului 1 al

Protocolului nr. 1 la Convenţie cu privire la executarea
întârziată a hotărârii judecătoreşti
40. Guvernul a declarat că, deoarece plata sumei acordate reclamantului

la 26 iunie 2002 a fost efectuată la 18 martie 2004, reclamantul nu mai
putea pretinde că este victima încălcării drepturilor sale garantate de
Convenţie. Mai mult, reclamantul avea dreptul să solicite indexarea sumei
adjudecate.
41. Reclamantul nu a fost de acord, susţinând că şi-a păstrat statutul de
victimă.
42. Curtea notează că a respins deja o obiecţie similară invocată de
Guvernul pârât, deoarece „plata … nu a implicat o recunoaştere a
pretinselor violări” (a se vedea, e.g., Prodan v. Moldova, citată mai sus, §
47). Mai mult, nu a fost plătită nicio compensaţie pentru executarea
întârziată, în afara de indexarea sumei adjudecate (a se vedea paragraful 26
de mai sus), chiar dacă reclamantul a iniţiat proceduri judiciare în acest sens
(a se vedea paragrafele 20-23 de mai sus).
43. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul poate
pretinde că este victimă a violării articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
44. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 6
§ 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică
chestiuni de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să
depindă de o examinare a fondului, şi că niciun alt temei pentru declararea
lor inadmisibile nu a fost stabilit. Din aceste motive, Curtea declară aceste
pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3
al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina
imediat fondul acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI

A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
45. Reclamantul a pretins că, în urma neexecutării hotărârii din 26 iunie

2002 în favoarea sa, i-au fost încălcate drepturile sale garantate de articolul
6 § 1 al Convenţiei şi de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
46. Guvernul a susţinut că drepturile reclamantului nu au fost încălcate,

deoarece acesta a primit întreaga sumă ce i-a fost acordată.
47. Curtea notează că hotărârea judecătorească nu a fost executată timp
de aproximativ 21 de luni. Ea reaminteşte că a constatat violări ale
articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie în numeroase cauze cu privire la întârzieri în executarea
hotărârilor judecătoreşti executorii (a se vedea, printre altele, Prodan v.
Moldova, citată mai sus, şi Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02,
21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02,
21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004).
Examinând materialele prezentate ei, Curtea notează că dosarul nu
conţine niciun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în
această cauză. În special, ea notează că compensaţia a fost acordată
împotriva statului, în persoana Ministerului Finanţelor, şi că motivul pentru
executarea întârziată, după cum a explicat organul de executare, a fost o
hotărâre de Guvern prin care se interzicea executarea hotărârilor pronunţate
împotriva Ministerului (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
48. Prin urmare, Curtea constată, din motivele expuse în cauzele citate
mai sus, că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 26 iunie 2002 într-un
termen rezonabil a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a

55. Prejudiciu
49. Reclamantul s-a referit la cealaltă cerere depusă de către el la Curte

în legătură cu revizuirea hotărârii din 29 aprilie 2004 (a se vedea paragrafele
24-26 de mai sus). El a solicitat Curţii să examineze pretenţiile sale cu
privire la compensaţii în legătură cu această cerere după ce va examina
cealaltă cerere.
50. Guvernul a declarat că hotărârea judecătorească în favoarea
reclamantului a fost executată fără întârziere şi că el nu putea solicita
compensaţii. De asemenea, el s-a referit la redeschiderea procedurilor
judiciare ca urmare a casării hotărârii din 29 aprilie 2004.
51. În lumina redeschiderii procedurilor, ca urmare a deciziei Curţii de
Apel Bălţi din 9 februarie 2006, Curtea consideră că chestiunea cu privire la
aplicarea articolului 41 al Convenţiei în ceea ce priveşte compensarea

prejudiciului cauzat nu este gata pentru o decizie. Prin urmare, ea decide
rezervarea acesteia.
52. De asemenea, reclamantul a pretins EUR 4,850 cu titlu de costuri şi

cheltuieli angajate în faţa Curţii.
53. În circumstanţele specifice ale prezentei cauzei, Curtea acordă
reclamantului EUR 600 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
55. Dobânda de întârziere
54. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie

calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca

1. Declară admisibile pretenţiile formulate în temeiul articolului 6 § 1 al
Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie cu privire
la executarea întârziată a hotărârii din 26 iunie 2002, iar restul
pretenţiilor inadmisibile;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea

ce priveşte executarea întârziată a hotărârii din 26 iunie 2002;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la

Convenţie în ceea ce priveşte aceeaşi executare întârziată;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la
care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al
Convenţiei, EUR 600 (şase sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli,
care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei
aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi
percepută;
procente;
5. Hotărăşte că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al

Convenţiei, în ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral, nu este gata
pentru decizie;
prin urmare,
(a) rezervă această chestiune;
(b) invită Guvernul şi reclamantul să informeze Curtea, în termen de
şase luni din data acestei hotărâri, despre orice evoluţie în procedurile
judiciare redeschise sau despre orice acord la care ei ar putea ajunge;
(c) rezervă procedura ulterioară şi delegă Preşedintelui Camerei
6. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 6 februarie 2007, în


Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA AVRAMENKO C. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
(satisfacţie echitabilă – reglementare amiabilă)
STRASBOURG
26 ianuarie 2010
Această hotărîre este definitivă, dar poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
.
HOTĂRÎREA în cauza AVRAMENKO c. MOLDOVEI
(SATISFACŢIE ECHITABILĂ – ACORD DE REGLEMENTARE AMIABILĂ)
În cauza Avramenko c. Moldovei,

Camera compusă din:
Giovanni Bonello,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii ,
Deliberînd în secret la 5 ianuarie 2010,
Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată în aceiaşi zi:
PROCEDURA
1. Cererea (nr. 29808/02) a fost depusă la 11 iunie 2002, împotriva
Republicii Moldova în conformitate cu Articolul 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”) de
dl Valeriu Avramenko, cetăţean al Republicii Moldova.
2. În hotărîrea pronunţată la 6 februarie 2007 (“hotărîrea principală”),
Curtea a constatat că drepturile reclamantului garantate de prevederile
Articolul 6 § 1 din Convenţie şi Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenţie au
fost încălcate. (a se vedea Avramenko c. Moldovei, nr. 29808/02, 6 februarie
2007).
3. În temeiul Articolului 41 din Convenţie reclamantul a solicitat
satisfacţie echitabilă în valoare de 41152 euro (EUR).
4. Deoarece aplicabilitatea Articolului 41 din Convenţie nu putea fi
decisă în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului pentru prejudicial
material şi moral, Curtea rezervat acest aspect şi a invitat Guvernul şi
reclamantul să prezinte, timp de trei luni, observaţiile sale cu referire la
această chestiune şi, în particular, să informeze Curtea despre orice acord la
care ar ajunge părţile.
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în 1947 şi locuieşte în Bălţi.

2 HOTĂRÎREA în cauza AVRAMENKO c. MOLDOVEI
6. Reclamantul a iniţiat o acţiune în judecată solicitînd compensarea

pentru efectele inflaţiei a sumei acordate în favoarea lui. La 29 aprilie 2004
Judecătoria Bălţi a admis parţial pretenţiile reclamantului, şi în temeiul art.
253 din Codul de procedură civilă (a se vedea mai jos), i-a acordat 285503
lei moldoveneşti (aproximativ 20272 EUR la acel moment) pentru
compensarea prejudiciului material şi moral cauzat urmare a neexecutării
hotărîrii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea lui.
7. La 5 octombrie 2004 Curtea de Apel Bălţi a menţinut hotărîrea
judecătorească respectivă. Această hotărîre judecătorească a rămas
definitivă. Cu toate acestea, nu a fost executată şi a fost casată de Curtea
Supremă de Justiţie urmare a recursului extraordinar depus de Procurorul
General.
ÎN DREPT
8. La 11 şi 13 noiembrie 2009 Curtea a recepţionat de la părţi un acord
de reglementare amiabilă semnat de aceştia, prin care Guvernul s-a obligat:
“..să achite suma de 37500 (treizeci şi şapte mii cinci sute) euro dlui Valeriu
Avramenko în vederea reglementării amiabile a cauzelor menţionate supra
[Avramenko nr. (1) şi (2) c. Moldovei, cererea nr. 29808/02 şi 7467/06] aflate pe
rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Această sumă, care este destinată să acopere orice prejudiciu material şi moral,
precum şi costurile şi cheltuielile, va fi convertită în lei moldoveneşti la cursul de
schimb din ziua plăţii, şi nu va fi supusă impozitelor care ar putea fi aplicate. Aceasta
va fi achitate în termen de trei luni din ziua notificării deciziei adoptată de Curte
potrivit articolului 37 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În cazul
neachitării acestei sume în termenul celor trei luni, Guvernul va achita o dobîndă
simplă la ea, din momentul expirării acelei perioade pînă la data plăţii, la o rată
echivalentă cu rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene pe durata
perioadei de întîrziere plus trei procente. Plata va constitui soluţionarea definitivă a
cauzei”.
9. Curtea ia act de acordul respectiv. Curtea menţionează că semnînd
acordul de reglementare amiabilă, reclamantul şi-a retras toate pretenţiile
sale împotriva Statului reclamat.
10. Examinînd termenii acordului de reglementare amiabilă, Curtea
consideră că acesta este echitabil în temeiul Regulii 75 § 4 din
Regulamentul Curţii şi precum că acesta s-a întemeiat pe respectarea
drepturilor omului garantate de Convenţie şi de Protocoalele sale (art. 37 § 1
in fine din Convenţie şi Regula 62 § 3 din Regulamentul Curţii) (a se vedea
Maurice c. Franţei (satisfacţie echitabilă – reglementare amiabilă) [MC],
nr. 11810/03, §§ 34-35, CEDO 2006-...).
11. Astfel, cauza urmează a fi radiată de pe rol (art. 37 § 1 (b) din
Convenţie şi Regula 43 § 3).
HOTĂRÎREA în cauza AVRAMENKO c. MOLDOVEI

1. Ia act de reglementarea amiabilă încheiată între părţi şi de măsurile
prevăzute pentru asigurarea conformării cu obligaţiile asumate (Regula
43 § 3 din Regulamentul Curţii);
2. Decide să radieze cauza respectivă de pe rol.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 26 ianuarie 2010, în

conformitate cu Regula 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Fatoş Aracı Nicolas Bratza

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BAIBARAC c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 noiembrie 2005
DEFINITIVĂ
15/02/2006

1 HOTĂRÂREA BAIBARAC c. MOLDOVEI
În cauza Baibarac c. Moldovei,

compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl R. MARUSTE,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dl J. BORREGO BORREGO, judecători,
Deliberând la 18 octombrie 2005 în şedinţă închisă,
PROCEDURA
Victor Baibarac („reclamant”), la 29 mai 2003.
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către
Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 27
septembrie 2002 a constituit o încălcare a dreptului său la accesul la o
instanţă, garantat de articolul 6 al Convenţiei şi a dreptului său la protecţia
proprietăţii, garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 8 octombrie
2003, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice cererea
Guvernului. Conform prevederilor articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a
decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea ei.
admisibilitatea, fondul cererii şi satisfacţia echitabilă. Camera a decis, după
consultarea părţilor, că audierea cu privire la fondul cererii nu a fost
necesară.
HOTĂRÂREA BAIBARAC c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
7. Reclamantul, dl Victor Baibarac, s-a născut în 1931 şi locuieşte în

Edineţ.
8. În 1949, autorităţile sovietice au naţionalizat proprietatea părinţilor săi
şi au deportat familia sa în Siberia.
9. La 8 decembrie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat
Legea nr. 1225-XII „privind reabilitarea victimelor represiunilor politice
săvârşite de regimul comunist totalitar de ocupaţie”. Legea a permis
victimelor represiunilor sovietice să pretindă compensaţii pentru
proprietatea lor naţionalizată.
10. În 2002, reclamantul a înaintat o acţiune împotriva oficiului local al
Trezoreriei cu privire la refuzul acestuia din urmă să-i plătească
compensaţii.
11. La 27 septembrie 2002, Judecătoria sectorului Edineţ a hotărât în
favoarea reclamantului şi a indicat Oficiului local al Trezoreriei să-i
plătească compensaţii în mărime de 40,000 lei moldoveneşti (MDL)
(echivalentul a 3,010 euro (EUR) la acea dată).
12. Reclamantul a obţinut un titlu executoriu pe care executorul
judecătoresc nu l-a executat. La o dată nespecificată, reclamantul a scris
Ministerului Justiţiei, plângându-se de neexecutarea hotărârii din 27
septembrie 2002. Printr-o scrisoare din 7 mai 2003, Ministerul Justiţiei a
asigurat reclamantul că s-a făcut tot posibilul pentru executarea hotărârii,
dar că Oficiul local al Trezoreriei nu avea bani în contul său.
13. La 20 februarie 2004, după ce cauza a fost comunicată Guvernului,
hotărârea a fost executată. Reclamantul a scris o recipisă adresată şefului
Departamentului de Executare a Deciziilor Judecătoreşti Edineţ, în care el a
confirmat că a primit banii în conformitate cu hotărârea din 27 septembrie
2002 şi că el nu mai avea pretenţii faţă de debitor şi faţă de Departamentul
de executare a deciziilor judecătoreşti.
14. Dreptul intern pertinent a fost rezumat în hotărârea Prodan v.

Moldova, nr. 49806/99, § 31, ECHR 2004-...
ÎN DREPT
15. Reclamantul pretinde că dreptul său ca o instanţă să hotărască asupra
drepturilor sale cu caracter civil a fost încălcat ca urmare a neexecutării de
către autorităţi a hotărârii Judecătoriei sectorului Edineţ din 27 septembrie
2002 până la 20 februarie 2004. El s-a bazat pe articolul 6 § 1 care, în partea
sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ...
care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”.
16. De asemenea, el a declarat că din cauza neexecutării hotărârii în
favoarea sa, el nu a putut beneficia de bunurile sale, astfel, dreptul său la
protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie a
fost încălcat. Articolul 1 Protocolul nr. 1 prevede următoarele:

17. Printr-o scrisoare din 12 martie 2004 şi, ulterior, în observaţiile sale
cu privire la satisfacţia echitabilă, Guvernul a declarat că, în recipisa
eliberată de reclamant Departamentului de Executare a Deciziilor
Judecătoreşti Edineţ la 20 februarie 2004 (a se vedea paragraful 13 de mai
sus), el şi-a exprimat dorinţa de a nu mai menţine cererea sa. Prin urmare,
Guvernul a cerut Curţii să scoată cererea de pe rolul său.
18. Reclamantul a declarat că hotărârea din 27 septembrie 2002 a fost
executată de Guvern doar datorită Curţii şi că Guvernul nu i-a plătit nici o
compensaţie pentru executarea întârziată a hotărârii. El a cerut prejudicii
morale pentru executarea întârziată (a se vedea mai jos).
19. Curtea notează că recipisa invocată de Guvern pare să aibă o formă
standard. Deşi ea prevede că reclamantul nu mai are pretenţii faţă de debitor
(adică, oficiul local al Trezoreriei) sau Departamentul de Executare a
Deciziilor Judecătoreşti Edineţ, ea nu face nici o referire la cererea sa către
această Curte sau la pretenţiile sale faţă de Guvern în conformitate cu
Convenţia. Sugestia că reclamantul nu a avut intenţia ca recipisa să ducă la
retragerea cererii sale către Curte este dovedită de faptul că, la 8 iunie 2004,
el a prezentat pretenţia sa cu privire la satisfacţia echitabilă. Curtea nu
consideră că reclamantul şi-a exprimat fără echivoc dorinţa de a nu mai
menţine cererea sa. Prin urmare, ea trebuie să continue examinarea cauzei (a
se vedea Scutari v. Moldova, nr. 20864/03, §§ 17-20, 26 iulie 2005).

§ 1 şi articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie ridică întrebări de drept
care sunt suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de o
examinare a fondului şi că nici un alt temei pentru declararea lor
inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenţii
admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al
Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat
fondul acestor pretenţii.
21. Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de

neexecutarea de către autorităţi a hotărârii Judecătoriei sectorului Edineţ din
27 septembrie 2002 până la 20 februarie 2004.
22. Guvernul a declarat că, dată fiind executarea hotărârii la 20 februarie
2004, nu a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. Potrivit lui,
hotărârea a fost executată într-un termen rezonabil.
23. Principiile generale care se aplică în cauzele de acest gen sunt
prevăzute în hotărârea Prodan v. Moldova (citată mai sus, §§ 52-53).
24. Curtea notează că hotărârea Judecătoriei sectorului Edineţ din 27
septembrie 2002 a rămas neexecutată timp de aproape şaptesprezece luni.
Ea aminteşte că ea a constatat o violare în cauze în care perioadele de
neexecutare au fost mult mai scurte decât cea din această cauză (a se vedea,
spre exemplu: Shmalko v. Ukraine, nr. 60750/00, § 46, 20 iulie 2004). Prin
urmare, ea nu poate fi de acord cu Guvernul că hotărârea din 27 septembrie
2002 a fost executată într-un termen rezonabil.
25. Prin omisiunea timp de mai mulţi ani de a lua măsurile necesare
pentru a executa hotărârea judecătorească irevocabilă în această cauză,
autorităţile moldoveneşti au privat prevederile articolului 6 § 1 al
Convenţiei de toate efectele benefice.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL NR. 1

LA CONVENŢIE
27. Reclamantul a susţinut că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii

din 27 septembrie 2002 a constituit o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1
la Convenţie.
28. Guvernul a declarat că el nu a încălcat în nici un fel drepturile
reclamantului garantate de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
29. Curtea reiterează că o „pretenţie” poate constitui un „bun” în sensul
articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, dacă ea este suficient de certă
pentru a fi executorie (a se vedea Prodan, § 59).
30. Curtea notează că reclamantul a avut o pretenţie executorie care a

rezultat din hotărârea din 27 septembrie 2002. Prin urmare, rezultă că
imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea hotărârii până la 20
februarie 2004 a constituit o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor
sale, aşa cum este prevăzut în prima propoziţie a primului paragraf al
articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
31. Prin neexecutarea hotărârii irevocabile, autorităţile naţionale l-au
împiedicat pe reclamant să folosească banii sau să beneficieze de ei.
Guvernul nu a prezentat nici o justificare pentru această ingerinţă, iar Curtea
consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o astfel de omisiune (a se
vedea Prodan, § 61).
32. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la
Convenţie.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

A. Prejudiciul
34. Reclamantul a pretins EUR 100,000 cu titlu de prejudiciu moral

suferit ca rezultat al neexecutării hotărârii irevocabile în favoarea sa. El a
susţinut că neexecutarea hotărârii irevocabile pentru o perioadă lungă de
timp i-a cauzat stres şi nelinişte. El nu a prezentat nici o pretenţie cu privire
la prejudiciul material sau costuri şi cheltuieli.
35. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant şi a
susţinut că constatarea unei violări ar constitui o satisfacţie echitabilă
suficientă.
36. Curtea consideră că reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral
ca rezultat al violărilor constatate, care nu poate fi compensat prin simpla
constatare de către Curte a unei violări. Totuşi, suma specifică pretinsă este
excesivă. Făcând evaluarea sa în bază echitabilă, aşa cum o cere articolul 41
al Convenţiei, Curtea acordă reclamantului suma de EUR 1,000.
B. Dobânda


2. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la

Convenţie;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească în termen de trei luni de la data
la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al
Convenţiei, EUR 1,000 (una mie euro) cu titlu de prejudiciu moral, care
vor fi convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei
percepută;
procente;

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 15 noiembrie 2005,

în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BĂLAN c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
29 ianuarie 2008
DEFINITIVĂ
29/04/2008

1 HOTĂRÂREA BĂLAN c. MOLDOVEI
În cauza Balan c. Moldovei,

Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Kristaq Traja,
Stanislav Pavlovschi,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä, judecători,
PROCEDURA
Pavel Bălan („reclamantul”), la 27 februarie 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi de la
„Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu
reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său garantat de articolul 1
al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost încălcat ca urmare a refuzului
instanţelor judecătoreşti naţionale de a-i acorda compensaţii pentru
valorificarea ilegală a operei ce constituie dreptul său de autor.
2006, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului
cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a
decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea
acesteia.
HOTĂRÂREA BĂLAN c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1938 şi locuieşte în Chişinău.

felul următor.
7. În anul 1985, reclamantul a publicat fotografia „Cetatea Soroca” în
albumul Poliptic Moldav. El a primit onorariu de autor pentru această
fotografie.
8. În anul 1996, Guvernul a adoptat o hotărâre privind buletinele de
identitate, folosind, inter alia, fotografia făcută de reclamant în calitate de
fundal pentru buletinele de identitate emise de către Ministerul Afacerilor
Interne al Republicii Moldova („Ministerul”). Reclamantul nu a fost
consultat şi nu şi-a dat acordul pentru o astfel de valorificare a fotografiei.
9. În anul 1998, el a solicitat Ministerului să fie compensat pentru
încălcarea drepturilor sale ca urmare a folosirii neautorizate a fotografiei
făcute de el, precum şi să fie încheiat cu el un contract pentru valorificarea
ulterioară a acestei fotografii.
10. După ce cererea sa a fost respinsă, la 10 noiembrie 1998, reclamantul
a iniţiat proceduri judiciare împotriva Ministerului. La 24 martie 1999,
Tribunalul Chişinău a admis parţial pretenţiile sale şi a constatat că el era
autorul fotografiei şi că aceasta a fost folosită fără consimţământul lui.
Instanţa i-a acordat 4,050 lei moldoveneşti (MDL), echivalentul a 568 dolari
SUA (USD). Instanţa a mai obligat Ministerul să publice scuze, însă a
respins cererea reclamantului de a obliga Ministerul să încheie cu el un
contract pentru valorificarea ulterioară a fotografiei.
11. Reclamantul a depus apel. El a susţinut, inter alia, că motivul pentru
care el nu a cerut retragerea buletinelor de identitate deja emise cu
încălcarea drepturilor sale şi interzicerea emiterii pe viitor a buletinelor de
identitate ce purtau fotografia făcută de el era că aceasta implica costuri
extrem de ridicate pentru Minister şi ar fi creat probleme inutile
deţinătorilor buletinelor de identitate. Din aceste motive, el a solicitat
încheierea unui contract cu Ministerul.
12. La 16 septembrie 1999, Curtea de Apel a casat hotărârea instanţei
inferioare şi a respins pretenţiile reclamantului.
13. La 22 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia
Curţii de Apel şi a menţinut decizia Tribunalului Chişinău în partea
referitoare la prejudiciile acordate reclamantului, însă a respins cererea lui
privind publicarea scuzelor. De asemenea, instanţa judecătorească a decis
rejudecarea cauzei în partea referitoare la încheierea unui contract cu
reclamantul pentru valorificarea ulterioară a fotografiei, deoarece, în opinia
sa, el avea un asemenea drept.
14. Începând cu 1 mai 2000, Ministerul a încetat să folosească

fotografia făcută de reclamant în calitate de fundal pentru buletinele de
identitate.
15. În cadrul unui alt set de proceduri, reclamantul a solicitat plata
compensaţiilor pentru prejudiciul material cauzat ca urmare a folosirii
neautorizate în continuare a fotografiei sale între data hotărârii judecătoreşti,
24 martie 1999, şi 1 mai 2000. Deoarece în acea perioadă au fost emise
peste 260,000 de buletine de identitate, el a solicitat 10% din suma plătită
statului de către posesorii buletinelor de identitate (MDL 2,403,137). De
asemenea, el a cerut compensaţii cu titlu de prejudiciu moral (MDL
200,000).
16. La 6 noiembrie 2001, Tribunalul Chişinău a acordat reclamantului
MDL 180,000 în calitate de compensaţie pentru prejudiciu material şi MDL
3,600 cu titlu de prejudiciu moral, însă a respins cererea reclamantului
privind obligarea Ministerului să încheie un contract cu el.
17. La 26 martie 2002, Curtea de Apel a casat această decizie şi a
respins pretenţiile reclamantului. Instanţa a constatat că, deşi dreptul de
autor al reclamantului asupra fotografiei relevante a fost clar stabilit, el a
fost compensat prin hotărârea judecătorească din 24 martie 1999. Având în
vedere că instanţa judecătorească nu a interzis valorificarea fotografiei în
viitor, iar reclamantul nu a solicitat o astfel de interdicţie, buletinele de
identitate deja emise sau care urmau a fi emise în viitor nu mai cădeau sub
incidenţa Legii din 23 noiembrie 1994 privind drepturile de autor şi
drepturile conexe („Legea din 1994”) (nr.293-XII) (a se vedea paragraful II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
19 de mai jos). Prin urmare, reclamantul nu putea pretinde încălcarea
drepturilor sale.
18. La 16 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
reclamantului, reproducând, în esenţă, motivele aduse de Curtea de Apel în
decizia sa. Deşi a confirmat dreptul de autor al reclamantului asupra
fotografiei făcute de el, instanţa a adăugat că buletinul de identitate era un
document oficial care nu putea constitui obiect al dreptului de autor.
19. Prevederile relevante ale Legii privind drepturile de autor şi

drepturile conexe (nr. 293-XI) din 23 noiembrie 1994 sunt următoarele:
„Articolul 4
(4) Dreptul de autor nu depinde de dreptul de proprietate asupra obiectului material,

în care şi-a găsit expresie opera respectivă. Din faptul procurării obiectului nu rezultă
faptul investirii posesorului acestuia cu careva drepturi de autor, stabilite prin prezenta
lege.
Articolul 6
(1) Dreptul de autor se extinde asupra operelor literare, de artă sau ştiinţifice
exprimate în formă:
...
i) operele fotografice ...;
Articolul 7
(1) Nu constituie obiecte ale dreptului de autor:
(a) documentele oficiale ...;
Articolul 9
...
(2) Drepturile personale (morale) ale autorului nu pot fi înstrăinate şi sunt

imprescriptibile în caz de cedare a drepturilor patrimoniale.
Articolul 19
Valorificarea operei autorului de către alte persoane … se admite în baza unui

contract încheiat cu autorul sau cu succesorii lui în drepturi, cu excepţia cazurilor
prevăzute la art. 20-23.
Articolul 24
(1) Drepturile patrimoniale … pot fi transmise de către autori sau alţi titulari ai
dreptului de autor prin contracte de autor.
Articolul 37
(1) Valorificarea operelor … de artă … cu violarea drepturilor de autor şi a

drepturilor conexe stabilite prin prezenta lege se consideră nelegitimă.
Articolul 38
(1) Titularul drepturilor exclusive de autor şi al drepturilor exclusive conexe este în

drept să ceară de la persoana care le-a violat:
a) recunoaşterea drepturilor sale;
b) restabilirea situaţiei existente până la violarea dreptului şi încetarea acţiunilor

care comportă violarea dreptului sau creează pericolul violării lui;
c) recuperarea pierderilor, inclusiv a câştigului nerealizat;
d) perceperea venitului realizat de persoana care a violat drepturile de autor şi

drepturile conexe prin folosirea lor ilicită, în locul recuperării pierderilor;
e) achitarea unei compensaţii în mărime de la 10,000 la 20,000 de salarii minime în

locul recuperării pierderilor sau perceperii venitului obţinut prin folosirea ilicită a
creaţiei intelectuale;
(2) Sancţiunile indicate la alin. (1) literele c) - e) se aplică la aprecierea titularului

drepturilor de autor sau al drepturilor conexe.”
20. Prevederile relevante ale Legii contenciosului administrativ (nr. 793)
din 10 februarie 2000 sunt următoarele:
„Articolul 4
Nu pot fi atacate în instanţele de contencios administrativ:
...
(c) legile, decretele Preşedintelui Republicii Moldova cu caracter normativ,

ordonanţele şi hotărârile Guvernului cu caracter normativ, ...”
ÎN DREPT
21. Reclamantul a pretins încălcarea dreptului său la judecare într-un
termen rezonabil, garantat de articolul 6 al Convenţiei.
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... şi într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării
20. Reclamantul a mai pretins violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie ca rezultat al neacordării unei compensaţii pentru încălcarea
dreptului său de proprietate intelectuală.
Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
I. ADMISIBILITATEA
21. În cererea sa iniţială, reclamantul s-a plâns de durata excesivă a

procedurilor judiciare în cauza sa, contrar articolului 6 § 1 al Convenţiei.
Totuşi, în observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cauzei, el a
solicitat Curţii să nu examineze această pretenţie. Curtea nu găseşte vreun

temei pentru a o examina.
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de fapt şi de
drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o
examinare a fondului. Niciun temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a
fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară pretenţia admisibilă. În
conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se
vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei
pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI

NR. 1 LA CONVENŢIE
1. Guvernul
23. Guvernul a susţinut că, la examinarea cauzei reclamantului, instanţele
judecătoreşti naţionale au aplicat greşit legea. Legea din anul 1994 (a se
vedea paragraful 19 de mai sus) nu era aplicabilă, deoarece opera protejată a
reclamantului a fost creată în anul 1985, înainte de adoptarea Legii din anul
1994. Mai mult, Legea din anul 1994 nu conţine dispoziţii privind drepturile
asupra operelor create înainte de intrarea ei în vigoare. Prin urmare,
instanţele judecătoreşti urmau să aplice vechiul Cod civil, care a fost în
vigoare între 1964 şi 2003. Guvernul a înaintat argumente cu privire la
situaţia juridică a reclamantului în cazul aplicării vechiului Cod civil.
24. De asemenea, Guvernul s-a referit la faptul că, în anul 1999,
reclamantul nu a cerut instanţelor judecătoreşti să interzică folosirea
ulterioară de către Minister a fotografiei sale, la care el avea dreptul în
temeiul articolului 38 (1) (b) al Legii din anul 1994 (a se vedea paragraful
19 de mai sus). Prin urmare, el consideră că nu a avut loc o ingerinţă în
drepturile reclamantului atunci când instanţele judecătoreşti au respins
pretenţiile sale privind plata compensaţiei şi când Curtea de Apel a constatat
că folosirea în trecut sau în viitor a fotografiei acestuia la eliberarea
buletinelor de identitate nu cade sub incidenţa Legii din anul 1994. Mai
mult, după cum au constatat instanţele judecătoreşti naţionale, deoarece
buletinele de identitate erau documente oficiale, asupra lor nu putea fi extins
dreptul de autor (a se vedea, de asemenea, articolul 7 al Legii din anul 1994,
paragraful II. DREPTUL INTERN RELEVANT
19 de mai sus). Compensaţia pe care a primit-o reclamantul în anul 1999

a constituit repararea integrală a prejudiciului care i-a fost cauzat ca urmare
a folosirii neautorizate a operei sale protejate.
25. În final, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a avut un „bun”, în
sensul articolului 1 al Protocolui nr. 1 la Convenţie, ci doar pretenţii, pe care
instanţele judecătoreşti naţionale le-au respins şi care, prin urmare, nu
puteau constitui obiect al ingerinţei. În caz contrar, orice persoană care a
depus o cerere în instanţele judecătoreşti naţionale ar putea automat invoca
o ingerinţă în drepturile sale garantate de Convenţie.
2. Reclamantul
26. Reclamantul a susţinut că el avea un „bun”, în sensul articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii,
drepturile de proprietate intelectuală erau incluse în noţiunea de mai sus. De
asemenea, el a considerat că a avut loc o ingerinţă în acest drept ca urmare a
folosirii neautorizate a operei sale protejate. El a beneficiat de unele
avantaje financiare în urma folosirii creaţiei sale intelectuale, inclusiv când
a primit onorariile în urma publicării fotografiei sale pentru prima dată în
anul 1985 (a se vedea paragraful 7 de mai sus) şi când i s-au acordat
compensaţii în anul 1999 (a se vedea paragraful 13 de mai sus).
27. De asemenea, reclamantul consideră că el avea o speranţă legitimă
să obţină compensaţii pentru orice încălcare a drepturilor sale de autor,
deoarece legea prevedea clar un astfel de drept. Prin urmare, hotărârile
judecătoreşti naţionale nu au creat un drept de proprietate, care deja exista
în virtutea legii, ci doar aveau menirea să stabilească suma exactă a
compensaţiei. Astfel, refuzul de a-i acorda vreo compensaţie a constituit o
ingerinţă în dreptul său de proprietate. Mai mult, instanţele judecătoreşti i-
au acordat deja o compensaţie în anul 1999 în condiţii identice. În viziunea
reclamantului, aceasta a confirmat dreptul său de a obţine o astfel de
compensaţie în cazul oricărei încălcări viitoare a drepturilor sale.
28. De asemenea, reclamantul a considerat că Curtea de Apel a comis o
ingerinţă în dreptul său de proprietate când a declarat, în decizia sa din 26
martie 2002, că, ca urmare a compensaţiei acordate reclamantului pentru
valorificarea neautorizată a fotografiei sale şi din cauza că el nu a cerut
interzicerea folosirii neautorizate a acesteia în viitor, această operă nu mai
era protejată de Legea din anul 1994. El consideră că această limitare nu era
prevăzută de lege, deoarece articolul 38 al Legii din anul 1994 prevedea
dreptul de a cere compensaţii pentru încălcările trecute şi nu se referea la
încălcările continue. Mai mult, reclamantul a susţinut că el nu putea cere
interzicerea folosirii ulterioare a operei sale protejate, deoarece decizia
privind folosirea fotografiei sale a fost luată de către Guvern. Potrivit
legislaţiei în vigoare (a se vedea paragraful 20 de mai sus), o persoană fizică
nu poate contesta o hotărâre de Guvern în instanţa judecătorească, decât
dacă această hotărâre se referă doar la ea. Hotărârea care includea folosirea
creaţiei sale intelectuale a fost adoptată în privinţa documentelor de

identitate naţională în general şi, prin urmare, nu s-a referit doar la
reclamant. De asemenea, persoanele fizice din Republica Moldova nu au
dreptul să sesizeze Curtea Constituţională referitor la legalitatea hotărârilor
Guvernului. În final, reclamantul a considerat că, ca urmare a hotărârilor
judecătoresti adoptate, el a fost supus unei poveri excesive şi individuale.
29. Curtea reiterează că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu
garantează dreptul de a dobândi proprietăţi (a se vedea Kopecký v. Slovakia
[GC], nr. 44912/98, § 35, ECHR 2004-IX, şi Van der Mussele v. Belgium,
hotărâre din 23 noiembrie 1983, Seria A nr. 70, p. 23, § 48). Mai mult, „un
reclamant poate pretinde o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie doar dacă şi în măsura în care deciziile contestate se referă la
„bunurile” sale în sensul acestei prevederi. „Bunurile” pot fi fie „bunuri
existente”, fie bunuri, inclusiv pretenţii, în privinţa cărora reclamantul poate
susţine că are cel puţin o „speranţă legitimă” că va obţine dobândirea
efectivă a unui drept de proprietate. Per a contrario, speranţa că va fi
recunoscut un drept de proprietate care nu a putut fi exercitat în mod efectiv
nu poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1,
la fel ca şi în cazul unei pretenţii condiţionate care poate apărea ca rezultat
al neîndeplinirii unei condiţii” (a se vedea Kopecký, citată mai sus, § 35;
Prince Hans-Adam II of Liechtenstein v. Germany [GC], nr. 42527/98, §§
82-83, ECHR 2001-VIII; şi Gratzinger and Gratzingerova v. the Czech
Republic (dec.) [GC], nr. 39794/98, § 69, ECHR 2002-VII).
30. Conceptul de „bun”, la care se face referire în prima parte a
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, are un sens autonom care nu
se limitează la proprietatea asupra unor bunuri materiale şi este independent
de clasificarea formală din dreptul naţional: unele drepturi şi interese care
constituie patrimoniu pot fi, de asemenea, privite ca „drepturi de
proprietate” şi, astfel, ca „bunuri” în sensul acestei prevederi. Chestiunea
care trebuie examinată în fiecare cauză este dacă circumstanţele cauzei,
examinate în ansamblu, ofereau reclamantului un drept asupra unui interes
material protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Iatridis v.
Greece, [GC], nr. 31107/96; Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 100,
ECHR 2000-I; Broniowski v. Poland [GC], nr. 31443/96, § 129, ECHR
2004-V; şi Anheuser-Busch Inc. v. Portugal [GC], nr. 73049/01, § 63,
ECHR 2007-...).
31. În anumite circumstanţe, o „speranţă legitimă” de a obţine un „bun”
poate, de asemenea, să se bucure de protecţia articolului 1 al Protocolului
nr. 1 la Convenţie. Astfel, acolo unde interesul cu privire la proprietate face
parte din natura pretenţiei, persoana care o invocă poate fi privită ca având o
„speranţă legitimă” dacă există o bază suficientă pentru acest interes în
dreptul naţional, spre exemplu când există o jurisprudenţă stabilită a
instanţelor judecătoreşti care s-o confirme (a se vedea Kopecký, citată mai
sus, § 52). Totuşi, nu există o speranţă legitimă acolo unde există o dispută
privind interpretarea şi aplicarea corectă a legislaţiei naţionale şi unde
pretenţiile reclamantului sunt ulterior respinse de către instanţele
judecătoreşti naţionale (a se vedea Kopecký, citată mai sus, § 50).
2. Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
(a) Dacă reclamantul avea un „bun”

32. Curtea reiterează că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie este
aplicabil proprietăţii intelectuale (a se vedea Anheuser-Busch Inc., citată
mai sus, § 72). În această cauză, Curtea notează că drepturile reclamantului
asupra fotografiei făcute de el au fost confirmate de instanţele judecătoreşti
naţionale (a se vedea paragrafele 10, 17 şi 18 de mai sus). Prin urmare, spre
deosebire de hotărârea Anheuser-Busch Inc. v. Portugal citată mai sus, în
această cauză nu a existat o dispută în privinţa faptului dacă reclamantul
putea pretinde protejarea drepturilor sale de autor. În această privinţă,
Curtea ia notă de declaraţiile reclamantului (a se vedea paragraful 27 de mai
sus), potrivit cărora el a cerut instanţelor judecătoreşti să protejeze dreptul
său de autor deja stabilit, acordându-i compensaţii, şi nu să stabilească
„dreptul lui de proprietate” asupra unor astfel de compensaţii. În opinia
Curţii, el avea un drept recunoscut de lege şi de o hotărâre judecătorească
irevocabilă pronunţată anterior (a se vedea paragraful 13 de mai sus), şi nu
doar o simplă speranţă legitimă de a obţine un drept de proprietate.
33. Curtea notează că, la 16 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie
a decis că buletinele de identitate erau documente oficiale, în sensul
articolului 7 al Legii din anul 1994, şi nu puteau constitui obiect al dreptului
de autor al reclamantului (a se vedea paragrafele 16, 18 şi 19 de mai sus).
Totuşi, instanţa judecătorească s-a referit doar la buletinele de identitate şi
nu la fotografia făcută de către reclamant, în privinţa cărora nu exista o
dispută. Mai mult, articolul 4 al Legii din anul 1994 face o distincţie expresă
între dreptul de autor asupra operei sale şi dreptul de proprietate asupra
obiectului material în care şi-a găsit expresia opera respectivă (a se vedea
Prin urmare, decizia Curţii Supreme de Justiţie, potrivit căreia buletinele
de identitate nu puteau constitui obiect al dreptului de autor, nu are nicio
legătură cu drepturile reclamantului asupra fotografiei făcute de el. Această
constatare se confirmă prin faptul că instanţele judecătoreşti naţionale au
hotărât, în primul set de proceduri, că drepturile reclamantului au fost
încălcate. Instanţele judecătoreşti i-au acordat compensaţii în pofida folosirii
de către Minister a fotografiei într-un mod identic înainte şi după anul 1999,
şi anume în calitate de fundal pentru buletinele de identitate.
34. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că reclamantul avea un
„bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
(b) Dacă a existat o ingerinţă

35. De asemenea, Curtea notează poziţia Guvernului, potrivit căreia
instanţele judecătoreşti au aplicat legea care nu era aplicabilă cauzei
reclamantului (a se vedea paragraful 23 de mai sus). Totuşi, Curtea
reiterează că ea nu are sarcina să ia locul autorităţilor naţionale care s-au
pronunţat asupra cauzei reclamantului. Este, în primul rând, sarcina acestora
să examineze toate faptele cauzei şi să aducă motivele lor în hotărârile lor.
În această cauză, Curtea nu găseşte vreun temei pentru a pune la îndoială
aplicarea de către instanţele judecătoreşti naţionale a legii adoptate special
pentru a reglementa chestiunile ce ţin de drepturile de autor şi care a intrat
în vigoare înainte de pretinsa încălcare a drepturilor reclamantului.
Prin urmare, noile argumente ale Guvernului, care au fost invocate
pentru prima dată în procedurile în faţa Curţii, sunt irelevante (a se vedea,
mutatis mutandis, Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 102, 4 octombrie
2005). Prin urmare, Curtea va examina cauza în baza legii aplicate de către
instanţele judecătoreşti naţionale.
38. Curtea nu este gata să accepte punctul de vedere al Curţii Supreme de
Justiţie, potrivit căruia folosirea operei protejate a reclamantului după
pronunţarea hotărârii judecătoreşti din anul 1999 nu a adus atingere
bunurilor acestuia, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie,
pe motiv că reclamantul nu a solicitat instanţelor judecătoreşti să interzică
folosirea neautorizată pe viitor a operei sale protejate. Curtea notează că
articolul 37 (1) al Legii din anul 1994 prevede în termeni univoci că
„valorificarea operelor … de artă … cu violarea drepturilor de autor … se
consideră nelegitimă”. Caracterul ilegal al folosirii neautorizate nu este
condiţionat prin lege de vreo acţiune anumită al titularului dreptului de
autor, cum ar fi o cerere depusă instanţei judecătoreşti de a interzice o
asemenea folosire. Constatarea încălcării drepturilor reclamantului în
hotărârea judecătorească din anul 1999 confirmă acest fapt.
36. Mai mult, nu se poate spune, după cum a argumentat Guvernul, că
reclamantul a acceptat tacit valorificarea operei sale protejate fără
remunerare. Din contra, depunând o nouă acţiune, el şi-a exprimat clar
opinia că o astfel de valorificare a dus la încălcarea drepturilor sale. Mai
mult, faptul că el a solicitat încontinuu ocrotirea dreptului său, cerând
Ministerului să încheie cu el un contract şi să-i plătească onorariile de autor
sau compensaţii (a se vedea paragrafele 10 şi 15 de mai sus) probează faptul
că el s-a opus continuu folosirii neautorizate a operei sale protejate. În
consecinţă, faptul că reclamantul nu a solicitat interzicerea folosirii
neautorizate a creaţiei sale intelectuale de către Minister nu putea legaliza o
astfel de valorificare, deoarece valorificarea neautorizată era expres

interzisă prin lege şi nu a fost permisă de reclamant.
37. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că a avut loc o ingerinţă
în dreptul de proprietate al reclamantului garantat de articolul 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie.
(c) Dacă ingerinţa a fost „legală”

38. Curtea notează că Legea din anul 1994 nu prevede încetarea
drepturilor de autor în virtutea omisiunii beneficiarului acestui drept de a
cere instanţelor judecătoreşti interzicerea folosirii operei sale. Unica
modalitate de transmitere a dreptului de autor este încheierea unui contract
cu autorul sau cu succesorii acestuia (a se vedea articolele 19 şi 24 al Legii
din anul 1994, citate în paragraful II. DREPTUL INTERN
RELEVANT
19 de mai sus), în timp ce „drepturile morale” ale autorului nu pot fi
transmise niciodată unei persoane terţe (a se vedea articolul 9 al Legii din
anul 1994, citat în paragraful II. DREPTUL INTERN RELEVANT
19 de mai sus). Suplimentar, autorul creaţiei intelectuale decide care
sancţiune prevăzută de lege să fie aplicată în cazul unei încălcări a
drepturilor sale protejate de Legea din anul 1994 (a se vedea articolul 38 al
Legii din anul 1994, citat în paragraful II. DREPTUL INTERN
RELEVANT
19 de mai sus).
39. Curtea notează că nici instanţele judecătoreşti naţionale şi nici
Guvernul nu s-au referit la vreo prevedere concretă a Legii din anul 1994
care prevede în mod expres încetarea drepturilor de autor asupra operei
protejate ca urmare a omisiunii de a interzice folosirea neautorizată a
acesteia. Articolul 38 al Legii din anul 1994, citat mai sus, se referă la
dreptul de a solicita interzicerea folosirii neautorizate, însă nu prevede vreo
consecinţă negativă pentru omisiunea de a face acest lucru.
40. De asemenea, Curtea notează discrepanţa în modul în care instanţele
judecătoreşti naţionale au interpretat Legea din anul 1994 în cadrul primei
proceduri (a se vedea paragraful 13 de mai sus) şi în cadrul celei de-a doua
proceduri (a se vedea paragrafele 17 şi 18 de mai sus), deşi ele decideau, în
esenţă, asupra aceleiaşi situaţii juridice. Mai mult, Guvernul a considerat că
Legea din anul 1994 nu era aplicabilă în genere cauzei reclamantului,
contrar poziţiei instanţelor judecătoreşti naţionale. Acest lucru sugerează că
Legea din anul 1994 nu a fost suficient de previzibilă în aplicarea sa şi
aceasta poate reprezenta în sine un substrat suficient pentru a ajunge la
concluzia că ingerinţa nu a fost „legală”. Totuşi, Curtea nu consideră
necesar de a decide definitiv asupra acestei chestiuni, având în vedere
concluziile sale de mai jos.
(d) Scopul şi legalitatea ingerinţei

41. Chiar dacă admitem că Legea din anul 1994 a fost suficient de
previzibilă în aplicarea sa, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în
dreptul reclamantului a fost proporţională cu scopul urmărit. Curtea notează
argumentul reclamantului precum că el nu putea să prevină încălcarea
drepturilor sale, deoarece el nu avea dreptul să conteste în instanţă hotărârea
Guvernului care a permis valorificarea neautorizată a operei lui (a se vedea
paragrafele 8, 20 şi 30 de mai sus). Guvernul nu a comentat acest argument.
Curtea consideră că nu este necesar ca ea să ia o poziţie definitivă asupra
acestei chestiuni în lumina constatărilor sale de mai jos.
42. Curtea acceptă faptul că emiterea buletinelor de identitate constituie,
fără îndoială, o chestiune importantă de interes public. Totodată, se pare că
acest scop social important putea fi realizat în mai multe feluri, neimplicând
încălcarea dreptului reclamantului. Spre exemplu, putea fi folosită o altă
fotografie sau putea fi încheiat un contract cu reclamantul. Curtea nu
cunoaşte vreun motiv convingător pentru folosirea fotografiei făcute de
reclamant sau vreun impediment în folosirea altor materiale în acelaşi scop.
Într-adevăr, din 1 mai 2000, fotografia făcută de reclamant nu mai era
folosită în calitate de fundal pentru buletinele de identitate, ceea ce confirmă
că interesul public putea fi atins fără încălcarea dreptului reclamantului.
43. Astfel, instanţele judecătoreşti naţionale nu au respectat un echilibru
just între interesele comunităţii şi cele ale reclamantului, impunându-i
acestuia o povară individuală şi excesivă. Prin urmare, a avut loc o violare a

A. Prejudiciu
48. Reclamantul a pretins 20,267 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu

material şi EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu moral. El s-a bazat pe
compensarea prejudiciului acordată de către Tribunalul Chişinău la
6 noiembrie 2001 (a se vedea paragraful 16 de mai sus) şi pe perioada (de
trei ani) în care el nu a putut folosi această sumă de bani. De asemenea, el s-
a referit la frustrarea ce i-a fost cauzată în urma folosirii operei sale fără
autorizaţie şi refuzului de a-l compensa. Văzând că fotografia pe care a
făcut-o era larg folosită în documentele emise de Guvern, el s-a aşteptat la o

compensaţie echitabilă şi a fost profund dezămăgit când a fost refuzat.
44. Guvernul a susţinut că suma acordată la 6 noiembrie 2001 era
irelevantă, deoarece această hotărâre judecătorească a fost casată, iar
reclamantul nu avea o speranţă să primească această sumă. Mai mult,
hotărârea judecătorească din 24 martie 1999, care a fost menţinută în
privinţa sumei acordate în favoarea reclamantului (a se vedea paragrafele 10
şi 13 de mai sus), a constituit o compensaţie deplină pentru orice prejudiciu
cauzat reclamantului. El a susţinut că reclamantului nu i-a fost cauzat vreun
prejudiciu, deoarece el nu a prezentat vreo probă precum că ar fi ratat vreun
venit sau că ar fi beneficiat într-un alt mod de dreptul său de autor asupra
fotografiei făcute de el.
45. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un
prejudiciu ca urmare al încălcării drepturilor sale asupra fotografiei făcute
de el şi al refuzului instanţelor judecătoreşti naţionale de a-i acorda
compensaţii pentru această încălcare, având în vedere mai cu seamă faptul
că fotografia a fost reprodusă la scară largă (a se vedea paragraful 15 de mai
sus), în pofida faptului că autorităţile cunoşteau caracterul ilegal al unei
astfel de valorificări. Mai mult, Curtea constată că suma acordată
reclamantului din anul 1999 (a se vedea paragrafele 10 şi 13 de mai sus) l-a
compensat doar pentru încălcarea drepturilor sale comisă înainte de iniţierea
procedurilor din anul 1999, şi nu pentru valorificarea ulterioară a fotografiei
făcute de el.
46. În lumina celor de mai sus şi hotărând în mod echitabil, Curtea
acordă reclamantului EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu material şi moral.
52. Reclamantul a pretins EUR 2,872 cu titlu de costuri şi cheltuieli, din

care EUR 2,812 pentru reprezentarea judiciară în faţa Curţii. Avocatul
reclamantului a prezentat un contract cu reclamantul şi o listă detaliată,
potrivit căreia el a lucrat 37.5 ore. În ceea ce priveşte onorariul de EUR 75
perceput pentru o oră de lucru, avocatul a susţinut că acesta se încadra în
limitele ratelor pe oră recomandate de către Baroul Avocaţilor al Republicii
Moldova, care erau de EUR 40-150.
47. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare. El
a considerat-o excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de către avocat nu a
fost de fapt suma reală plătită acestuia de către reclamant. El a pus la
îndoială numărul de ore lucrate de către avocatul reclamantului şi rata pe o
oră percepută de acesta. De asemenea, el a susţinut că ratele recomandate de
către Baroul Avocaţilor din Republica Moldova erau prea mari în
comparaţie cu salariul mediu lunar din Republica Moldova şi s-a referit la
caracterul non-profit al organizaţiei Juriştii pentru drepturile omului.
48. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată şi

complexitatea cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 2,000 cu titlu de
costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
55. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să

fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de
Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.


Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei
luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu
articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în
valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data
executării hotărârii:
(i) EUR 5,000 (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi
moral;
(ii) EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(iii) orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus;
procente;

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 29 ianuarie 2008, în


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BANCA VIAS c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
6 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
06/02/2008

1 HOTĂRÂREA BANCA VIAS c. MOLDOVEI
În cauza Banca Vias c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL, Preşedinte,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dl J. ŠIKUTA,
şi dna F. ARACI, Grefier adjunct al Secţiunii,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către o întreprindere din Republica
Moldova, Banca VIAS (în proces de lichidare), („reclamantul”), la 16 iulie
2004.
Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins, în special, că neexecutarea hotărârii
judecătoreşti definitive din 26 februarie 2002 pronunţată în favoarea sa a
încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei. De
asemenea, el a pretins, în esenţă, încălcarea drepturilor sale protejate de
articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 12 ianuarie
2006, Preşedintele acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea.
HOTĂRÂREA BANCA VIAS c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul este înregistrat în Chişinău.

felul următor.
1. Contextul cauzei (modificări ale statutului debitorului reclamantului)

7. Întreprinderea de Stat „Vibropribor” („ÎSV”) a fost fondată la 14 mai
1995 şi a fost înregistrată în Registrul de Stat al Întreprinderilor.
8. La 3 iulie 1996, societatea pe acţiuni „Vibropribor” („întreprinderea V.”)
a fost înregistrată de Camera Înregistrării de Stat. Întreprinderea V. a fost
rezultatul reorganizării ÎSV într-o societate pe acţiuni, în baza unui contract de
constituire încheiat între Departamentul Privatizării („Departamentul”) şi două
întreprinderi private.
9. În anul 1998, Departamentul a iniţiat proceduri judecătoreşti pentru
anularea contractului de constituire a întreprinderii V., pretinzând că acesta a
fost încheiat cu încălcarea legislaţiei şi a solicitat restitutio in integrum. La 14
septembrie 1998, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a respins acea
cerere ca nefondată. Acea hotărâre a fost menţinută de colegiul de recurs al
Judecătoriei Economice la 24 mai 1999 şi de Curtea Supremă de Justiţie la 29
septembrie 1999. Ultima hotărâre era irevocabilă.
10. Departamentul a solicitat redeschiderea procedurilor, invocând
aprecierea incorectă a faptelor şi a legii în hotărârile judecătoreşti anterioare.
11. La 22 februarie 2001, Judecătoria Economică a respins acea cerere pe
motive de res judicata.
12. La 25 iunie 2001, colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a admis
cererea, dispunând lichidarea întreprinderii V. şi restitutio in integrum. Această
hotărâre era irevocabilă.
13. În executarea acestei hotărâri judecătoreşti, la 23 august 2001,
Departamentul a dispus crearea unei comisii de lichidare, care a fost
împuternicită inter alia să determine datoriile întreprinderii V. faţă de terţe părţi
şi datoriile faţă de întreprinderea V., precum şi să plătească datoriile
întreprinderii V. după aprobarea de către Departament.
14. În anul 2002, Procurorul General a solicitat Curţii Supreme de Justiţie
să redeschidă procedurile şi să caseze hotărârile judecătoreşti din 1998-1999.
15. La 11 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis acea cerere şi a
casat hotărârile judecătoreşti din 14 septembrie 1998, 24 mai 1999 şi 29
septembrie 1999. Instanţa de judecată a pronunţat o nouă hotărâre prin care a
declarat nul contractul de constituire a întreprinderii V. Instanţa de judecată a
constatat că cele două întreprinderi private fondatoare nu şi-au îndeplinit
obligaţiile lor prin omisiunea de a transfera contribuţiile lor în capitalul
întreprinderii V. Prin urmare, înregistrarea întreprinderii V. în Registrul de Stat

al Întreprinderilor a fost anulată la 18 mai 2002, iar în locul ei a fost înregistrată
ÎSV („noua ÎSV”), care a prevăzut în statutul său că întreprinderea a fost creată
în baza întreprinderii „Vibroaparat” (care a existat înainte de crearea
întreprinderii V.). Noua adresă a ÎSV menţionată în statut era str. Gagarin 10
din Chişinău.
16. La 3 aprilie 2002, Departamentul a solicitat revizuirea hotărârii
judecătoreşti irevocabile din 25 iunie 2001. La 24 aprilie 2002, colegiul de
recurs al Judecătoriei Economice a acceptat acea cerere şi a modificat
formularea hotărârii judecătoreşti dintr-un ordin de lichidare a întreprinderii V.
într-o declaraţie potrivit căreia întreprinderea V. nu a fost constituită legal şi că
toate bunurile acesteia urmau să fie restituite conform situaţiei la 3 iulie 1996.
Atunci când a modificat formularea, instanţa de judecată s-a bazat pe hotărârea
Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002, deoarece acea hotărâre a anulat
contractul de constituire a întreprinderii V.
17. La 20 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins o cerere
privind revizuirea hotărârii sale din 11 martie 2002.
2. Creditul acordat de reclamant întreprinderii V. şi procedurile de

executare
18. La 8 august 1997, reclamantul a acordat întreprinderii V. un credit în
mărime de 3,472,965 lei moldoveneşti (MDL). După cum s-a stabilit ulterior de
către procuratură, în cursul urmăririi penale pornite împotriva preşedintelui
întreprinderii V., aceşti bani au fost folosiţi pentru cumpărarea de echipament.
În conformitate cu un contract din 20 august 1997, întreprinderea V. a gajat
bunuri mobile în valoare de MDL 1,428,000 drept garanţie că va executa
contractul. Adresa întreprinderii V. menţionată în contract era str. Gagarin 10
din Chişinău.
19. În anul 1999, a fost iniţiată lichidarea reclamantului, procedură care încă
continuă. La 18 septembrie 2001, Departamentul l-a informat pe reclamant
despre iniţierea procedurii de lichidare a întreprinderii V. (a se vedea paragraful
13 de mai sus). La 2 octombrie 2001, reclamantul a cerut comisiei de lichidare
a întreprinderii V. să-l includă în lista creditorilor întreprinderii V., menţionând
suma creditului datorat. Nu este clar care a fost răspunsul comisiei.
20. Reclamantul a iniţiat proceduri judecătoreşti împotriva întreprinderii V..
La 26 februarie 2002, Judecătoria Economică de Circumscripţie Chişinău a
acordat reclamantului MDL 3,383,991 (echivalentul a 294,623 euro (EUR) la
acea dată). Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit definitivă 15 zile mai
târziu. La 14 martie 2002, instanţa de judecată a emis un titlu executoriu.
21. La 25 martie 2002, executorul judecătoresc a propus întreprinderii V. să
plătească datoria sa faţă de reclamant. Ca urmare a refuzului acesteia, la 2
aprilie 2002, executorul judecătoresc a sechestrat două clădiri ale întreprinderii
V. situate pe str. Gagarin 10 din Chişinău pentru a le vinde la licitaţie. Potrivit
unui raport de expertiză datat din 30 aprilie 2002, efectuat la cererea
Judecătoriei Centru, una din acele clădiri („D”) avea o suprafaţă totală de peste
5,400 m2 şi, la acea dată, valoarea ei de piaţă era de MDL 4,800,000 sau
358,200 dolari americani (USD). Executorul judecătoresc a dat un anunţ în
presa locală cu privire la licitaţia pentru vânzarea clădirii „D” a întreprinderii
V., stabilind un preţ iniţial de MDL 4,800,000. Prima licitaţie a fost declarată
nulă pe motiv de lipsă a potenţialilor cumpărători.
22. Ca urmare a plângerii întreprinderii V. (care avea o nouă denumire de
ÎSV ca rezultat al faptului că a devenit din nou o întreprindere de stat în urma
hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002, a se vedea paragraful
15 de mai sus), la 2 iulie 2002, Judecătoria Centru a dispus suspendarea
procedurii de executare până la soluţionarea plângerii ÎSV împotriva acţiunilor
executorului judecătoresc.
23. La 18 iulie 2002, reclamantul a contestat decizia Camerei Înregistrării
de Stat din 18 mai 2002 de a anula înregistrarea întreprinderii V. (a se vedea
paragraful 15 de mai sus), pe motiv că ar fi fost efectuată cu încălcarea legii,
deoarece autorităţile nu au efectuat, în mod corespunzător, lichidarea
întreprinderii V. şi nu au plătit datoria acesteia faţă de reclamant.
24. La 23 iulie 2003, reclamantul a solicitat schimbarea modului de
executare a hotărârii judecătoreşti definitive din 26 februarie 2002, lăsând la
discreţia instanţei de judecată alegerea celui mai potrivit mod de executare.
Reclamantul s-a referit la clădirea întreprinderii V., care a fost sechestrată în
anul 2002 pentru a fi vândută la licitaţie, şi la imposibilitatea de a executa
hotărârea judecătorească prin vânzarea acelei clădiri, deoarece denumirea
întreprinderii V. a fost radiată din Registrul de Stat al Întreprinderilor. El a
pretins că prevederile legale aplicabile care reglementau modul de lichidare a
unei întreprinderi, inclusiv plata datoriilor acesteia, nu au fost respectate în
cazul întreprinderii V.
25. La 11 decembrie 2003, Judecătoria Economică a respins acea cerere.
Instanţa de judecată a constatat, în special, că reclamantul nu a dovedit că noua
ÎSV era succesoarea întreprinderii V., deoarece instanţei de judecată nu i s-a
prezentat niciun act de transmitere a bunurilor între aceste două întreprinderi.
26. La 29 ianuarie 2004, Curtea de Apel Economică a menţinut acea
încheiere. Această hotărâre este irevocabilă. Instanţa de judecată a constatat că
reclamantul nu a prezentat probe că bunurile, drepturile şi obligaţiile
întreprinderii V. au fost transmise ÎSV după anularea contractului de constituire
a întreprinderii V.
27. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Prodan v. Moldova (nr.
49806/99, ECHR 2004-III (extracts)).
28. Suplimentar, prevederile relevante ale Codului Civil, în vigoare până la
12 iunie 2003, sunt următoarele:
„Articolul 38
Persoana juridică îşi încetează existenţa prin lichidare sau reorganizare (fuziune, divizare
sau absorbţie)...
Procedura lichidării [...] se stabileşte prin lege.
Articolul 39
În caz de fuziune sau divizare a persoanelor juridice patrimoniul (drepturile şi obligaţiile)

trece la noile persoane care au luat naştere.
Dacă o persoană juridică este absorbită de o altă persoană juridică, patrimoniul ei

(drepturile şi obligaţiile) trece la aceasta din urmă.”
ÎN DREPT
29. Reclamantul a pretins încălcarea drepturilor sale, garantate de articolul 6
al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, ca urmare a
neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive din 26 februarie 2002.
Articolul 6 § 1, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... şi într-un termen rezonabil a
cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil... .”
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
I. ADMISIBILITATEA
30. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul

articolului 6 § 1 al Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât
determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Niciun temei pentru
declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste
pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI A

ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
31. Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive

pronunţată în favoarea sa i-a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § 1
al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. El a declarat că a
cerut instanţelor judecătoreşti să solicite documentele cu privire la lichidarea
întreprinderii V., însă, după cum se pretinde, instanţele judecătoreşti nu au
considerat acest lucru necesar. Guvernul nu a comentat această ultimă pretenţie.
32. Guvernul a declarat că autorităţile au întreprins toate măsurile
rezonabile pentru a asigura executarea hotărârii judecătoreşti şi că executarea a
devenit imposibilă din cauza situaţiei juridice complexe, create prin anularea
constituirii întreprinderii V.
33. Curtea reiterează că „executarea unei hotărâri pronunţate de către orice
instanţă trebuie ... privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul
articolului 6” (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997,
Reports of Judgments and Decisions 1997-II, p. 510, § 40, şi Prodan, citată mai
sus, § 52). De asemenea, Curtea reaminteşte că o „pretenţie” poate constitui un
„bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă ea este
suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Prodan, citată mai sus, §
59).
34. Mai mult, „statul are obligaţia pozitivă să organizeze un sistem de
executare al hotărârilor judecătoreşti care să fie efectiv atât în drept, cât şi în
practică, precum şi să asigure executarea acestora fără întârzieri necuvenite”
(Fuklev v. Ukraine, nr. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005). Atunci când autorităţile
sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu o
fac, inacţiunea lor poate angaja responsabilitatea statului în temeiul articolului 6
§ 1 al Convenţiei (Scollo v. Italy, hotărâre din 28 septembrie 1995, Seria A nr.
315-C, § 44; Istrate v. Moldova, nr. 53773/00, §§ 55 şi 61, 13 iunie 2006).
35. Curtea notează că, în această cauză, reclamantul are o hotărâre
judecătorească definitivă pe care autorităţile nu au executat-o. Motivul
neexecutării este „inexistenţa” debitorului şi a bunurilor sale. Totuşi, este clar
că această inexistenţă a rezultat din hotărârea judecătorească din 24 aprilie 2002
(a se vedea paragraful 16 de mai sus), prin care a fost anulată constituirea
întreprinderii V.
36. Curtea mai notează că reclamantul nu contestă motivele anulării
constituirii întreprinderii V., ci doar modul în care patrimoniul acesteia a fost
administrat ulterior. Deşi prima hotărâre cu privire la lichidarea întreprinderii
V. (a se vedea paragraful 12 de mai sus) a fost executată prin crearea unei
comisii de lichidare, care avea sarcina de a plăti datoriile întreprinderii V. faţă
de creditorii acesteia (a se vedea paragraful 13 de mai sus), se pare că nicio
astfel de procedură nu a fost efectuată după hotărârea cu privire la anularea
constituirii întreprinderii V. În hotărârile instanţelor judecătoreşti sau în
deciziile altor autorităţi nu se menţiona nimic cu privire la soarta bunurilor
întreprinderii V., cu excepţia hotărârii judecătoreşti din 24 aprilie 2002 privind

restituirea bunurilor conform situaţiei la 3 iulie 1996 (a se vedea paragraful 16
de mai sus). Această hotărâre poate fi interpretată doar ca transferarea bunurilor
întreprinderii V. înapoi la întreprinderea de stat care exista înainte ca aceasta să
fie transformată în întreprinderea V. (a se vedea paragrafele 7 şi 8 de mai sus),
dat fiind faptul că celelalte două întreprinderi care au participat la constituirea
întreprinderii V. nu puteau pretinde nimic din bunurile acesteia, pentru că
instanţele judecătoreşti au constatat că acestea nu au contribuit la patrimoniul
întreprinderii V. (a se vedea paragraful 15 de mai sus).
37. Curtea observă că, după anularea contractului de constituire a
întreprinderii V., reclamantul a solicitat autorităţilor competente şi instanţelor
judecătoreşti să asigure executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în
favoarea lui şi a cerut unei instanţe de judecată să determine dacă întreprinderea
V. a fost lichidată în mod corespunzător, inclusiv dacă aceasta şi-a plătit
anterior toate datoriile (a se vedea paragrafele 23 şi 24 de mai sus). Aparent,
instanţa de judecată nu a considerat necesar să se pronunţe asupra acestei
chestiuni (a se vedea paragraful 31 de mai sus).
38. Curtea nu trebuie să decidă dacă în această cauză legislaţia naţională a
fost respectată. De asemenea, ea consideră că nu este necesar de a stabili dacă
noua ÎSV sau oricare altă persoană sau întreprindere a obţinut patrimoniul
întreprinderii V. ca rezultat al hotărârii judecătoreşti din 24 aprilie 2002. Ceea
ce contează este faptul că întreprinderea V. a încetat să existe şi că întregul său
patrimoniu a fost înstrăinat fără plata datoriilor acesteia. Curtea consideră că
este contrar principiilor fundamentale ale echităţii ca autorităţile să permită
lichidarea unei întreprinderi, indiferent de mijloace, şi transferarea
patrimoniului acesteia unei terţe persoane fără a plăti datoriile acesteia din
contul bunurilor pe care aceasta le avea la momentul lichidării. Totuşi, acest
lucru, în esenţă, a rezultat din diferitele hotărâri judecătoreşti pronunţate în
această cauză. Prin urmare, întreprinderea V. nu mai există, ea nu mai are
bunuri, iar hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea reclamantului nu
poate fi executată. Curtea conchide că imposibilitatea de a executa hotărârea
judecătorească este direct imputabilă statului.
39. Curtea a constatat violări ale articolului 6 § 1 al Convenţiei şi ale
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în multe cauze cu privire la
neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea, printre altele,
Prodan, citată mai sus, şi Lupacescu and Others v. Moldova, nr. 3417/02,
5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, şi 32759/03, 21
martie 2006).
40. Examinând materialele prezentate ei şi având în vedere constatarea sa
cu privire la responsabilitatea statului pentru imposibilitatea de a executa
hotărârea (a se vedea paragraful 38 de mai sus), Curtea notează că dosarul nu
conţine niciun element care i-ar permite să ajungă în această cauză la o
41. Prin urmare, Curtea, din motivele aduse în acele cauze, constată că
neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 26 februarie 2002 constituie o violare a
articolului 6 § 1 şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie
echitabilă”.
A. Prejudiciu
43. Reclamantul a pretins EUR 320,477 cu titlu de prejudiciu material şi

moral. El s-a bazat pe media ratelor de refinanţare ale Băncii Naţionale pentru
perioada relevantă.
44. Guvernul a declarat că, având în vedere absenţa oricărei responsabilităţi
a statului, reclamantul nu putea pretinde prejudicii. Totuşi, dacă Curtea va
considera că astfel de prejudicii trebuie să fie plătite, calcularea acestora trebuie
să se bazeze pe o rată concretă de refinanţare a Băncii Naţionale pentru fiecare
perioadă, şi nu pe media acestora. Mai mult, practica băncilor comerciale din
Republica Moldova nu prevede, de regulă, calcularea obligatorie a dobânzii.
De asemenea, el a considerat că reclamantul nu a dovedit faptul că i-a fost
cauzat vreun prejudiciu moral.
45. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzate prejudicii
materiale şi morale în urma neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive
pronunţată în favoarea lui. Hotărând în mod echitabil, ea acordă reclamantului
EUR 301,000.
46. Reclamantul a pretins EUR 95 cu titlu de costuri şi cheltuieli. El a

prezentat copii ale chitanţelor pentru traducere şi cheltuieli poştale.
47. Guvernul a considerat că această sumă era excesivă şi nesusţinută prin
probe relevante.
48. În baza materialelor din dosar, Curtea acceptă această pretenţie în
întregime.



Convenţie;
4. Hotărăşte
luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 301,000 (trei sute unu mii euro) cu titlu
de prejudiciu material şi moral şi EUR 95 (nouăzeci şi cinci euro) cu titlu
de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului
pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă
care poate fi percepută;
executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus
egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală
Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.

Fatoş ARACI Josep CASADEVALL

Grefier-adjunct Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BAROUL PARTNER-A c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 iulie 2009
DEFINITIVĂ
16/10/2009

1 HOTĂRÂREA BAROUL PARTNER-A c. MOLDOVEI
În cauza Baroul Partner-A c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Deliberând la 23 iunie 2009 în şedinţă închisă,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către o întreprindere moldovenească,
Baroul Partner-A („compania reclamantă”), o companie înregistrată în
Republica Moldova, la 30 august 2007.
2. Compania reclamantă a fost reprezentată de către dl V. Nagacevschi
şi dl V. Constantinov, avocaţi din Chişinău şi membri ai organizaţiei
„Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova
(„Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Compania reclamantă a pretins, în special, că anularea privatizării
carierei sale a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 1
al Protocolului nr. 1 la Convenţie. De asemenea, ea s-a plâns, în temeiul
articolului 6 § 1 al Convenţiei, de inechitatea procedurilor judiciare.
4. La 21 aprilie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice
Guvernului cererea. S-a mai decis ca fondul cererii să fie examinat
concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al Convenţiei).
ÎN FAPT
5. Reclamantul, Baroul Partner-A, este o companie înregistrată în

Republica Moldova.
HOTĂRÂREA BAROUL PARTNER-A c. MOLDOVEI 2
6. În anul 2000, în conformitate cu Legea cu privire la programul de

privatizare pentru anii 1997-2000, Guvernul a expus spre vânzare acţiunile
emise de Cariera de pietriş şi granit de la Soroca („cariera”) ce-i aparţineau
(199,875 de acţiuni, reprezentând 65.86%).
7. Compania reclamantă a participat la licitaţie şi, oferind cel mai mare
preţ, a cumpărat acţiunile în februarie 2000 la preţul de 12.5 lei
moldoveneşti (MDL) pentru o acţiune. Preţul total al acţiunilor cumpărate a
constituit MDL 2,498,437.5.
8. În anul 2003, Curtea de Conturi a efectuat un control al activităţii
Guvernului în domeniul privatizării şi, prin hotărârea sa din 3 ianuarie 2004,
a constatat că, în anul 1996, cariera a primit fără acte de la o întreprindere
de stat terţă douăzeci şi şapte de vagoane de cale ferată, care au rămas în
posesia carierei pe parcursul activităţii sale ulterioare, fără a fi incluse în
documentele contabile.
9. La o dată nespecificată în anul 2004, Departamentul privatizării a
iniţiat o acţiune judiciară împotriva carierei privind îmbogăţirea acesteia fără
justă cauză, solicitând compensaţii pentru vagoanele de cale ferată.
Procedurile s-au finisat cu adoptarea la 11 noiembrie 2004 de către Curtea
Supremă de Justiţie a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care
cariera a fost obligată să plătească statului suma de MDL 972,000, care
reprezenta costul vagoanelor de cale ferată stabilit printr-un raport de
expertiză. Această hotărâre judecătorească a fost executată în anul 2005.
10. La 29 iulie 2006, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei („CCCEC”) a iniţiat o urmărire penală pe faptul privatizării
carierei. Activitatea carierei a fost blocată ca urmare a ridicării
documentelor contabile, a refuzului de a-i prelungi licenţa pentru extracţia
granitului şi a pietrişului şi a altor măsuri întreprinse de către autorităţile de
stat împotriva carierei. Se pare că urmărirea penală pornită de către CCCEC
mai continuă şi în prezent şi că cauza încă nu a fost transmisă în instanţa de
judecată.
11. La 15 decembrie 2006, Procuratura Generală a iniţiat în numele
Guvernului proceduri judiciare împotriva Departamentului privatizării şi a
companiei reclamante, solicitând anularea contractului de vânzare a
acţiunilor care aparţineau statului. Aceasta a susţinut că, deoarece la data
vânzării acţiunilor cele douăzeci şi şapte de vagoane nu erau incluse în
documentele contabile ale carierei (a se vedea paragrafele Error!
Reference source not found. şi Error! Reference source not found. de
mai sus), preţul fiecărei acţiuni a fost fixat la doar MDL 12.5, deşi acesta
trebuia să constituie MDL 13.88. Procuratura Generală nu a făcut referire la
procedurile care s-au finalizat cu hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 11
noiembrie 2004. În pledoariile sale în faţa instanţei judecătoreşti, procurorul
a susţinut că acţiunea sa nu este prescrisă, deoarece prescripţia nu se extinde
asupra acţiunilor judecătoreşti depuse de el.
12. În referinţa şi pledoariile sale, Departamentul privatizării şi-a

exprimat dezacordul în privinţa acţiunii Procurorului General şi a susţinut că
compania reclamantă a participat la o licitaţie organizată de către Guvern şi
a câştigat acea licitaţie deoarece a oferit cel mai mare preţ pentru acţiuni.
Licitaţia a fost organizată în conformitate cu prevederile legale relevante.
Problema vagoanelor de cale ferată care nu erau incluse în documentele
contabile ale carierei în anul 1996 a fost soluţionată de către Departamentul
privatizării prin intermediul procedurilor civile care s-au finalizat cu
hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 11 noiembrie 2004 pronunţată în
favoarea Departamentului privatizării. Această hotărâre a fost executată în
anul 2005.
13. În referinţa şi pledoariile sale, compania reclamantă a susţinut că
acţiunea Procurorului General era prescrisă. Contestarea în instanţă a actelor
administrative de către Procurorul General fără niciun termen de prescripţie
era incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice şi egalităţii
armelor. În orice caz, prevederea din vechiul Cod civil, care scutea
Procurorul General de la obligaţia de a respecta termenul general de
prescripţie de trei ani, se referea doar la pretenţiile formulate împotriva
colhozurilor (colectivelor de fermieri), organizaţiilor obşteşti, organizaţiilor
cooperatiste şi cetăţenilor. Compania reclamantă nu făcea parte din niciuna
din aceste categorii. În final, litigiul cu privire la vagoanele de cale ferată a
fost deja soluţionat printr-o hotărârea judecătorească irevocabilă a Curţii
Supreme de Justiţie din 11 noiembrie 2004.
14. La 12 aprilie 2007, Curtea de Apel Economică a admis acţiunea
Procurorului General şi a constatat că argumentele acestuia erau întemeiate.
Referindu-se la obiecţia companiei reclamante cu privire la termenul de
prescripţie, instanţa judecătorească a constatat că termenul general de
prescripţie pentru acţiunile judecătoreşti intentate de Procurorul General era de
trei ani. În acelaşi timp, potrivit instanţei judecătoreşti, prescripţia extinctivă
trebuia calculată de la data când procuratura a aflat sau trebuia să afle
despre problema vagoanelor. În opinia instanţei, această dată era 3 ianuarie
2004, data la care Curtea de Conturi a adoptat decizia sa (a se vedea
paragraful Error! Reference source not found. de mai sus). Prin urmare,
acţiunea a fost depusă în interiorul termenului de trei ani. În ceea ce priveşte
obiecţia reclamantului cu privire la existenţa unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile cu privire la acelaşi litigiu, instanţa a constatat că această
obiecţie era nefondată, deoarece primul set de proceduri se referea la
chestiunea compensării în timp ce cel de-al doilea set de proceduri se
referea la anularea privatizării. Curtea de Apel Economică a dispus anularea
contractului de vânzare a acţiunilor statului, întoarcerea la stat a celor
199,975 de acţiuni şi întoarcerea la compania reclamantă a preţului plătit de
ea, MDL 2,498,437.5.
15. Compania reclamantă a contestat această hotărâre şi a susţinut, inter
alia, că Curtea de Apel Economică a oferit din proprie iniţiativă o soluţie
problemei Procurorului General privind termenul de prescripţie. Mai mult,

reclamantul nu a fost de acord cu această soluţie şi a declarat că termenul de
prescripţie trebuie calculat de la data la care acţiunile au fost cumpărate.
Aceasta a mai declarat că nu existau impedimente pentru ca Procurorul
General să afle despre problema vagoanelor înainte de adoptarea de către
Curtea de Conturi a deciziei sale în ianuarie 2004 şi s-a bazat în acest sens
pe comentariul oficial la Codul civil. Compania reclamantă a mai susţinut că
nu existau împedimente pentru desfăşurarea investigaţiei Curţii de Conturi
mai devreme şi a declarat că acceptarea interpretării folosite de Curtea de
Apel Economică ar însemna acceptarea faptului că, susţinând că abia a aflat
despre ilegalitatea acestora, procuratura ar putea să conteste tranzacţiile
încheiate cu foarte mulţi ani în urmă. Mai mult, compania reclamantă a
susţinut că acest litigiu era identic cu litigiul care s-a finalizat cu hotărârea
Curţii Supreme de Justiţie din 11 noiembrie 2004 şi că judecătorul de la
Curtea de Apel Economică care a examinat cauza a fost influenţat de către
guvern.
16. La 12 iulie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
companiei reclamante şi a menţinut motivarea instanţei judecătoreşti
inferioare. Hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă şi a fost emis un
titlu executoriu în baza căruia compania reclamantă a fost obligată să
transmită Guvernului 199,875 de acţiuni ale carierei.
17. În cadrul procedurii de executare, Guvernul a constatat că, în pofida
rezultatului favorabil al procedurilor judecătoreşti, acesta nu a redobândit
controlul asupra carierei. Guvernul a aflat că în anul 2002 cariera a mai emis
349,738 acţiuni, mărind astfel capitalul său social din contul echipamentului
nou de extragere în valoare de MDL 3,147,642 livrat carierei. Acţiunile noi
au fost înregistrate la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare la 20 mai
2002. Ca rezultat, acţiunile carierei obţinute de Guvern în urma procedurilor
care au culminat cu hotărârea judecătorească din 12 iulie 2007 reprezentau
doar 30.59% din totalul acţiunilor iar compania reclamantă a menţinut
controlul asupra carierei.
18. La 21 august 2007, Procuratura Generală, în numele Guvernului, a
solicitat Curţii de Apel Economice să adopte o hotărâre suplimentară.
Aceasta a susţinut că sensul hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 12 iulie
2007 a fost de a repune părţile în poziţia anterioară situaţiei din februarie
2000, când statul deţinea 65.86% din acţiunile carierei. Totuşi, acest fapt nu
a fost posibil din cauza emiterii de acţiuni noi în anul 2002. Prin urmare,
Procuratura a solicitat instanţei să anuleze decizia adoptată la şedinţa
acţionarilor carierei cu privire la cele 349,738 de acţiuni şi decizia Comisiei
Naţionale a Valorilor Mobiliare din 30 mai 2002 cu privire la înregistrarea
noilor acţiuni.
19. În înscrisurile sale adresate Curţii de Apel Economice, compania
reclamantă a susţinut că Procuratura Generală, care a acţionat în numele
Guvernului, nu a solicitat anularea emiterii celor 349,738 de acţiuni în
acţiunea judecătorească iniţială. Potrivit articolului 250 al Codului de

procedură civilă, o hotărâre suplimentară putea fi pronunţată doar dacă
instanţa nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii formulate de una dintre părţi
în proces. Deoarece Procuratura Generală a solicitat anularea vânzării doar a
celor 199,875 de acţiuni, noua sa solicitare nu putea fi soluţionată printr-o
hotărâre suplimentară. În orice caz, emiterea noilor acţiuni a avut loc în anul
2002, şi, prin urmare, acţiunea Procurorului General a fost depusă cu
depăşirea termenului de prescripţie. Abordarea instanţei judecătoreşti cu
privire la termenul de prescripţie din procedura principală era inaplicabilă
noii solicitări a Procuraturii Generale, deoarece în decizia sa din 3 ianuarie
2004 Curtea de Conturi nu s-a referit la chestiunea emiterii noilor acţiuni.
Prin urmare, procurorul nu putea să pretindă că a aflat despre aceasta abia în
ianuarie 2004.
20. La 6 septembrie 2007, Curtea de Apel Economică a admis cererea
Procurorului General. Referindu-se la obiecţia companiei reclamante,
potrivit căreia nu a fost formulată nicio pretenţie cu privire la anularea
emisiei noilor acţiuni în cadrul procedurilor care s-au finalizat la 12 iulie
2007 şi că noua cerere nu putea fi soluţionată printr-o hotărâre suplimentară,
instanţa a conchis că cerinţa de anulare a emisiei reieşea implicit din
acţiunea Procuraturii Generale, prin care se urmărea scopul ca statul să fie
repus în dreptul său de proprietate asupra celor 65.86% din acţiunile
carierei. Potrivit instanţei de judecată, o asemenea repunere era imposibilă
fără anularea acţiunilor emise în anul 2002. Deoarece instanţa
judecătorească nu s-a expus asupra acestei chestiuni, era necesar ca aceasta
să fie soluţionată printr-o hotărâre suplimentară. Instanţa a dispus anularea
noilor acţiuni, susţinând că în caz contrar Guvernul ar fi obţinut doar
30.59% din acţiunile carierei, o situaţie care ar fi fost contrară hotărârii din
12 iulie 2007, în care s-a decis că Guvernul trebuie să fie repus în dreptul
său de proprietate asupra 65.86% din acţiuni. Instanţa nu s-a referit la
obiecţia companiei reclamante bazată pe termenul de prescripţie.
21. Compania reclamantă a contestat această hotărâre şi a susţinut, inter
alia, că în acţiunea sa iniţială Procuratura Generală a solicitat anularea
vânzării acţiunilor în anul 2000 însă nu şi repunerea statului în dreptul său
de proprietate asupra a 65.86% din acţiunile carierei. În sprijinul poziţiei
sale, compania reclamantă a citat câteva pasaje din cererea Procurorului
General adresată instanţei de fond. Aceasta a declarat că Curtea de Apel
Economică a interpretat greşit pretenţiile procurorului. De asemenea,
compania reclamantă a declarat că prima instanţă nu a soluţionat obiecţia
privind termenul de prescipţie.
22. La 18 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
companiei reclamante. Aceasta a constatat că, deoarece vânzarea acţiunilor
în anul 2000 a fost declarată nulă, părţile urmau să fie repuse în poziţia lor
iniţială, şi anume în poziţia înainte de actul de vânzare, când statul deţinea
65.86% din acţiuni. Prin urmare, Curtea de Apel Economică a adoptat în

mod corect hotărârea suplimentară, care clarifica situaţia.
23. La 24 decembrie 2007, compania reclamantă s-a adresat Curţii de
Apel Economice şi i-a solicitat să explice modul în care urma să fie
executată hotărârea judecătorească din 6 septembrie 2007 privind repunerea
părţilor în situaţia iniţială în ceea ce priveşte anularea emisiei din 2002 (a se
vedea paragraful Error! Reference source not found. de mai sus).
24. La 3 martie 2008, Curtea de Apel Economică a adoptat o nouă
hotărâre, prin care a explicat că compania reclamantă trebuia să primească
de la Guvern MDL 3,147,642, care reprezenta valoarea acţiunilor emise în
anul 2002. Guvernul a contestat această hotărâre.
25. La 3 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul
Guvernului, a casat hotărârea din 3 martie 2008 şi a dispus rejudecarea
cauzei.
26. La 7 iulie 2008, Curtea de Apel Economică a examinat din nou
cererea companiei reclamante. Aceasta nu a dispus ca valoarea acţiunilor
emise în anul 2002 să fie restituită reclamantului, ci a indicat restituirea
către reclamant a echipamentului de extracţie livrat şi inclus în patrimoniul
carierei în anul 2002 (a se vedea paragraful Error! Reference source not
found. de mai sus). Compania reclamantă a contestat această hotărâre şi a
susţinut că soluţia dată de Curtea de Apel Economică contravine legislaţiei
naţionale. Totuşi, recursul a fost respins de Curtea Supremă de Justiţie la 4
septembrie 2008.
27. Deoarece echipamentul de extracţie a fost folosit şi nu putea fi de
folos pentru compania reclamantă, acesta nu a fost ridicat de către aceasta
de la carieră.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ
28. Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în perioada relevantă,

sunt următoarele:
Articolul 74
„Termenul general pentru apărarea printr-o acţiune a drepturilor încălcate ale unei
persoane (prescripţia) este de trei ani, iar în litigiile dintre organizaţiile de stat, colhozuri şi
alte organizaţii cooperatiste şi celelalte organizaţii obşteşti – de un an.”
Articolul 78
„Instanţa judecătorească competentă ... aplică prescripţia independent de cererea

părţilor.”
Articolul 79
„Prescripţia începe să curgă din ziua în care s-a născut dreptul la acţiune; dreptul la
acţiune se naşte din ziua cînd persoana a aflat sau trebuia să afle, că i-a fost încălcat
un drept. ...”
Articolul 83
„Împlinirea termenului de prescripţie înainte de intentarea acţiunii constituie un temei

pentru respingerea acţiunii.
Dacă instanţa judecătorească competentă ... constată că este întemeiat motivul, pentru
care termenul de prescripţie a fost depăşit, dreptul încălcat va fi apărat.”
Articolul 86
„Prescripţia nu se aplică:
...
2) cererilor organizaţiilor de stat privitoare la restituirea bunurilor de stat, care se află în

posesiunea nelegitimă a ... celorlalte organizaţii ... sau a cetăţenilor;”
29. Prevederile relevante ale noului Cod civil, în vigoare după 12 iunie
2003, sunt următoarele:
Articolul 6. Acţiunea în timp a legii civile
„(1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă

condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de
stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi
nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de
realizare.”
30. Printr-o hotărâre din 20 aprilie 2005 (cauza nr. 2ra-563/05), Curtea
Supremă de Justiţie a respins argumentele pârâtului bazate pe prevederile
noului Cod civil, din motivul că faptele cauzei se refereau la o perioadă care
a avut loc înainte de intrare în vigoare a noului Cod civil şi că, prin urmare,
erau aplicabile prevederile vechiului Cod civil.
ÎN DREPT
31. Compania reclamantă s-a plâns de inechitatea procedurilor, ceea ce
contravine prevederilor articolului 6 § 1 al Convenţiei, care, în partea sa
relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ... care
va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
32. Compania reclamantă a mai pretins că drepturile sale garantate de
articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate ca urmare al
rezultatului acestor proceduri. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie


33. Curtea consideră că pretenţiile companiei reclamante ridică chestiuni de

fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă
de o examinare a fondului lor şi că niciun temei pentru declararea lor
inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă.
În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se
vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acesteia.
34. Compania reclamantă a subliniat că, potrivit articolului 79 al

Codului civil în vigoare la acea dată, dreptul la acţiune apare la data când
persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său. În
această cauză, Guvernul, care era reclamant în cadrul procedurilor naţionale,
pretindea că drepturile sale au fost încălcate. Este dificil de a înţelege cum
Guvernul, care a fost parte la vânzarea acţiunilor în anul 2000, nu ştia până
în ianuarie 2004 despre problemele legate de vânzare. De asemenea, a fost
dificil de a înţelege de ce statul nu a putut afla despre problemele privind
respectarea legislaţiei în decursul perioadei de trei ani de la vânzare.
Acceptarea poziţiei Guvernului ar avea ca rezultat denaturarea principiului
securităţii raporturilor juridice, deoarece statul ar fi avut dreptul de a
contesta actele juridice încheiate cu o sută de ani în urmă doar din motivul
că Curtea de Conturi a descoperit abia acum iregularităţi în privinţa
acestora.
Referindu-se la argumentul Guvernului privind nulitatea absolută,
compania reclamantă a susţinut că vânzarea acţiunilor în anul 2000 a fost
făcută conform vechiului Cod civil şi că însuşi instanţele judecătoreşti
naţionale nu s-au bazat pe prevederile privind nulitatea absolută din noul
Cod civil. Compania reclamantă a atras atenţia asupra articolului 6 al noului
Cod civil, care prevede că prevederile acestuia nu se aplică situaţiilor
juridice constituite înainte de intrarea lui în vigoare.
35. Guvernul a susţinut că pretenţia companiei reclamante era vădit
nefondată, deoarece cauza a fost examinată de către instanţe judecătoreşti
naţionale independente, imparţiale şi instituite prin lege. Termenul de

prescripţie nu a fost omis de către Procuratura Generală, deoarece aceasta a
aflat despre ilegalitatea vânzării acţiunilor în ianuarie 2004, când Curtea de
Conturi a făcut publică hotărârea sa. Ca alternativă, Guvernul a susţinut că,
potrivit articolului 217 al noului Cod civil, nulitatea absolută a unui act
poate fi invocată de orice persoană şi aceasta nu este supusă vreunui termen
de prescripţie. Prin urmare, Procuratura Generală nu era limitată de vreun
termen de prescripţie pentru contestarea vânzării acţiunilor în anul 2000, o
acţiune care era reglementată de prevederile articolului 217 al noului Cod
civil.
36. Curtea face referire la jurisprudenţa sa anterioară, în care s-a
constatat că, la îndeplinirea acţiunilor procedurale, respectarea cerinţelor cu
privire la admisibilitate constituie un aspect important al dreptului la un proces
echitabil. Rolul jucat de termenele de prescripţie este de o importanţă majoră
atunci când este interpretat Preambulul Convenţiei, care, în partea sa relevantă,
declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor
Contractante (a se vedea Dacia S.R.L. v. Moldova, nr. 3052/04, § 75, 18
martie 2008).
37. Curtea reiterează că nu este sarcina sa de a substitui instanţele
judecătoreşti naţionale în procesul de interpretare a legislaţiei naţionale. Le
revine, în primul rând, autorităţilor naţionale, îndeosebi instanţelor judecătoreşti,
să soluţioneze problemele apărute la interpretarea acesteia. Acest principiu se
aplică, în special, interpretării de către instanţele judecătoreşti a prevederilor cu
caracter procedural, cum ar fi termenul de prescripţie pentru iniţierea acţiunilor
judecătoreşti. Sarcina Curţii se rezumă la stabilirea faptului dacă efectele unei
asemenea interpretări sunt compatibile cu Convenţia, în general, şi cu principiul
securităţii raporturilor juridice garantat de articolul 6, în special (a se vedea,
mutatis mutandis, Platakou v. Greece, nr. 38460/97, § 37, ECHR 2001-I).
38. În această cauză, instanţele judecătoreşti naţionale au constatat că, la
depunerea acţiunii sale în numele Guvernului, Procurorul General a fost
obligat să respecte termenul general de prescripţie de trei ani prevăzut de
articolul 74 al Codului civil (a se vedea paragraful Error! Reference
source not found. de mai sus). În asemenea circumstanţe, Curtea consideră
că poziţia Guvernului, potrivit căreia acţiunea Procurorului General era
imprescriptibilă, nu este compatibilă cu constatările instanţelor judecătoreşti
naţionale, şi, prin urmare, nu poate fi acceptată.
39. În continuare se notează faptul că în această cauză termenul de
prescripţie a început să curgă de la data când Guvernul a aflat sau trebuia să
afle despre încălcarea dreptului său. Această poziţie a fost exprimată de
către instanţele judecătoreşti naţionale (a se vedea paragraful
de mai sus), care se pare că s-au bazat pe articolul 79 al Codului civil (a
se vedea paragraful Error! Reference source not found. de mai sus). În
hotărârile sale, instanţele judecătoreşti naţionale au stabilit că termenul de
prescripţie a început să curgă la 3 ianuarie 2004. Aceasta era data la care
Curtea de Conturi a emis hotărârea sa cu privire la cele douăzeci şi şapte de

vagoane de cale ferată (a se vedea paragraful Error! Reference source not
found. de mai sus). Compania reclamantă a susţinut că nimic nu a
împiedicat Guvernul să afle înainte de 3 ianuarie 2004 despre faptul că cele
douăzeci şi şapte de vagoane nu au fost indicate în documentele contabile
ale carierei. Instanţele judecătoreşti naţionale, însă, au respins acest
argument fără a oferi vreun motiv.
40. Curtea nu este convinsă de faptul că Guvernul, care înainte de anul
2000 era proprietarul pachetului majoritar de acţiuni ale carierei, nu
cunoştea despre problema vagoanelor înainte şi după vânzarea acţiunilor
sale companiei reclamante. Într-adevăr, este de neconceput faptul că
Guvernul nu putea să aibă acces la toate documentele contabile ale carierei
înainte şi după anul 2000. Chiar dacă presupunem că Curtea de Conturi era
singura autoritate de stat competentă să examineze documentele contabile
ale carierei şi să decidă în privinţa vagoanelor de cale ferată, fapt care nu a
fost demonstrat în aceasta cauză, Guvernul nu a susţinut că a existat ceva
care a împiedicat-o să ajungă la această concluzie în termen de trei ani de la
data vânzării acţiunilor carierei.
41. În asemenea circumstanţe, Curtea ajunge la concluzia că interpretarea
dată de către instanţele judecătoreşti naţionale prevederilor cu privire la
termenul de prescripţie pentru intentarea acţiunilor judecătoreşti a avut un
efect incompatibil cu principiul securităţii raporturilor juridice garantat de
articolul 6 al Convenţiei. Într-adevăr, interpretarea dată de instanţele
judecătoreşti naţionale a avut efectul de a permite Guvernului, reprezentat de
Procurorul General, să intenteze acţiunea sa împotriva companiei reclamante în
pofida expirării termenul general de prescripţie. Instanţele judecătoreşti naţionale
au examinat acţiunea, care a avut drept efect pierderea de către compania
reclamantă a proprietăţii sale, înrăutăţind astfel situaţia juridică care a devenit
irevocabilă datorită aplicării termenului de prescripţie, ceea ce contravine
principiului securităţii raporturilor juridice (a se vedea Dacia, citată mai sus, §
77).
42. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în
această cauză.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.

1 LA CONVENŢIE
43. Compania reclamantă s-a plâns că hotărârile judecătoreşti prin care

acţiunile Procurorului General au fost admise au avut drept efect încălcarea
dreptului său la proprietate garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie. Reclamantul a susţinut că ingerinţa nu a fost prevăzută de lege,
deoarece garanţiile prevăzute de articolul 6 al Convenţiei au fost încălcate,
şi că ingerinţa nu a fost necesară într-o societate democratică. Guvernul a
contestat argumentele reclamantului şi a susţinut că compania reclamantă a
primit înapoi preţul plătit pentru acţiunile cumpărate în anul 2000 şi că

companiei reclamante i s-a permis să-şi păstreze profitul câştigat în perioada
dintre 2000 şi 2007. În opinia Guvernului, dreptul de proprietate al statului a
fost încălcat ca urmare a vânzării nelegitime a acţiunilor în anul 2000 şi că
compania reclamantă a profitat de folosirea ilegală de către carieră a celor
douăzeci şi şapte de vagoane.
44. Curtea consideră că compania reclamantă a avut un „bun”, în sensul
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, deoarece, până la anularea
acestuia de către instanţele judecătoreşti naţionale ca urmare a admiterii
acţiunii Procurorului General, aceasta avea un drept valabil asupra celor
549,613 de acţiuni ale carierei. Anularea dreptului acesteia a reprezentat o
ingerinţă în dreptul de proprietate care trebuie considerată drept lipsire de
proprietate, căreia se aplică, respectiv, cea de-a doua regulă a articolului 1 al
45. Obiecţiile reclamantului se referă, în primul rând, la legalitatea
ingerinţei în dreptul său de proprietate. Curtea consideră că nerespectarea
cerinţelor legale privind termenul de prescripţie la intentarea unei acţiuni
poate duce la constatarea că ingerinţa în drepturile reclamantului nu a fost
„prevăzută de lege”. Totuşi, în această cauză ea constată că chestiunea
respectării în practică a legii este strâns legată de faptul dacă ingerinţa a fost
„necesară într-o societate democratică” şi, din acest motiv, va examina
această chestiune mai jos. În mod similar, Curtea consideră că nu este
necesar, în această cauză, să decidă asupra chestiunii privind scopul legitim
urmărit prin ingerinţă. Ea va lăsa aceste chestiuni deschise şi se va
concentra asupra proporţionalităţii.
46. Curtea reiterează că, atunci când este vorba despre o chestiune de
interes general, autorităţile publice trebuie să acţioneze la timpul potrivit,
într-un mod corespunzător şi cu maximă consecvenţă (a se vedea Beyeler v.
Italy [GC], nr. 33202/96, § 120, ECHR 2000-I). Curtea va examina dacă
instanţele judecătoreşti naţionale au respectat aceste principii.
47. Trebuie de notat de la început faptul că autorităţile de stat care au
fost responsabile de pregătirea carierei pentru privatizare în anul 2000 au
stabilit regulile pentru licitaţie, au determinat preţul şi au organizat licitaţia.
Participând la licitaţia organizată de Guvern, compania reclamantă a oferit
cel mai bun preţ şi, prin urmare, i s-a permis să cumpere pachetul de acţiuni
pus în vânzare de către Guvern. Patru ani mai târziu, Guvernul a ajuns la
concluzia că, din cauza neincluderii vagoanelor de cale ferată în preţul
acţiunilor carierei, preţul plătit de compania reclamantă a fost prea mic. Din
faptele cauzei reiese clar că Guvernul a omis să reflecte vagoanele de cale
ferată în documentele contabile ale carierei încă în anul 1996 şi că mai
târziu a expus cariera spre privatizare fără a menţiona vagoanele în
documentele ei contabile. Împotriva companiei reclamante au fost intentate
proceduri privind îmbogăţirea fără justă cauză în sumă suplimentară de
MDL 972,000, care trebuiau plătiţi pentru acţiunile carierei. Prin urmare, nu
a fost indicat faptul că compania reclamantă era responsabilă în vre-un fel

de pretinsa reducere a preţului acţiunilor în timpul procedurilor de
privatizare.
48. Doi ani mai târziu şi şase ani după privatizare, Guvernul a
reexaminat decizia sa privind privatizarea carierei şi a decis să restabilească
controlul asupra acesteia prin anularea tranzacţiei din anul 2000. Drept
motiv al anulării a servit din nou neincluderea celor douăzeci şi şapte de
vagoane în preţul acţiunilor, motiv care a fost invocat şi în procedurile de
îmbogăţire fără justă cauză. De această dată, responsabilitatea pentru
reducerea pretinsă a preţului a fost atribuită companiei reclamante, fără însă
a fi prezentate vreo probă sau vreun motiv. Deşi autorităţile trebuiau să
cunoască de la început despre temeiurile pretinse ale anulării contractului,
nu a fost oferită vreo explicaţie cu privire la faptul de ce au trebuit să treacă
şase ani înainte de iniţierea procedurilor de anulare a vânzării.
49. În ciuda rezultatului procedurilor anterioare de îmbogăţire fără justă
cauză şi a aparentei soluţionări a problemei preţului redus plătit de către
reclamant în anul 2000, Guvernul a obţinut din nou câştig de cauză şi
vânzarea acţiunilor a fost declarată nulă şi fără efecte de către instanţele
judecătoreşti. Totuşi, în scurt timp după aceasta, Guvernul şi-a dat seama că
rezultatul procedurilor nu a fost suficient pentru a-i asigura controlul asupra
carierei, deoarece, între timp, cariera a emis noi acţiuni şi, astfel, pachetul
recâştigat de către Guvern nu mai reprezenta majoritatea de control al
acţiunilor carierei. Pentru a depăşi această situaţie, Guvernul a adăugat la
pretenţia sa iniţială înaintată instanţelor judecătoreşti o cerere de anulare a
acţiunilor emise de carieră în anul 2002. Pretenţia suplimentară a
Guvernului a fost admisă de către instanţele judecătoreşti naţionale în
întregime, în ciuda obiecţiei companiei reclamante potrivit căreia, inter alia,
problema anulării acţiunilor emise în anul 2002 trebuia tratată drept o
acţiune judiciară nouă. De asemenea, instanţele judecătoreşti au respins
pretenţia reclamantului privind rambursarea preţului acţiunilor anulate şi a
obligat compania reclamantă să accepte în schimb echipamentul pentru
extracţie folosit, care, din acest motiv, nu era de vreun folos pentru aceasta
şi a fost abandonat de către compania reclamantă în carieră.
50. În lumina celor de mai sus, Curtea nu vede vreun element de rea-
credinţă în comportamentul reclamantului pe parcursul privatizării şi a
evenimentelor ulterioare. Curtea notează că pretinsa diferenţă de preţ a fost
compensată Guvernului în anul 2004 şi că ea nu a primit vreo explicaţie de
ce, doi ani mai târziu, Guvernul, care pretindea că acţionează cu bună
credinţă, a decis să-l exproprieze pe reclamant. Din contra, Curtea vede
suficiente motive pentru a crede că Guvernul este cel care a acţionat cu rea
credinţă şi a urmărit scopul de expropriere a companiei reclamante într-un
mod care este greu de reconciliat cu principiul respectării supremaţiei legii
într-o societate democratică. Mai mult, Curtea este frapată de
comportamentul autorităţilor naţionale în această cauză şi consideră că
acesta au fost departe în a se conforma cu principiile stabilite în hotărârea

Beyeler.
51. În continuare, Curtea reiterează că ea a constatat în paragraful
Error! Reference source not found. de mai sus că admiterea acţiunii
Procurorului General, după expirarea termenului general de prescripţie şi în
lipsa oricăror motive convingătoare, a fost incompatibilă cu principiul
securităţii raporturilor juridice şi, astfel, a reprezentat o violare a articolului
6 al Convenţiei. Pentru Curte, motivele care stau la baza constatării acestei
violări ar constitui, în sine, temei pentru o violare separată a articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră
că admiterea acţiunii Procuraturii Generale constituie o ingerinţă
nejustificată în dreptul de proprietate al companiei reclamante, deoarece nu
a fost asigurat un echilibru just iar reclamantul a fost impus să poarte şi continuă
să poarte o povară individuală şi excesivă (a se vedea, mutatis mutandis,
Brumărescu v. Romania [GC], nr. 28342/95, §§ 75-80, ECHR 1999-VII).
Ca şi în cauza Dacia, instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus vreo
justificare pentru această ingerinţă.
52. Prin urmare, în lumina constatărilor de mai sus, a avut loc o violare a

echitabilă.”
54. Compania reclamantă a pretins 4,952,382.49 euro (EUR) cu titlu de

prejudiciu material plus EUR 43.24 pentru fiecare zi până la executarea
integrală a hotărârii.
55. Compania reclamantă a prezentat două rapoarte de expertiză din
ianuarie 2007, elaborate de doi evaluatori independenţi, privind preţul
bunurilor mobile şi imobile ale carierei. Potrivit acestora, valoarea
proprietăţii imobiliare era de MDL 10,875,528 şi a bunurilor mobile de
MDL 26,864,645. Compania reclamantă a susţinut că cele 549,613 de
acţiuni pe care le-a pierdut în rezultatul procedurilor intentate de
Procuratura Generală au reprezentat 84.14% din totalul acţiunilor carierei,
sau, exprimat în valoarea bunurilor mobile şi imobile ale carierei, MDL
31,754,354.38. Deoarece autorităţile de stat au întors companiei reclamante
suma plătită iniţial pentru acţiunile vândute în 2000, suma datorată este de
MDL 29,255,917.88. La data când compania reclamantă a prezentat

observaţiile sale cu privire la satisfacţia echitabilă, echivalentul în euro a
sumei de mai sus era de EUR 2,177,670.76.
56. Ulterior, compania reclamantă a susţinut că, prin declararea vânzării
acţiunilor în anul 2000 drept nulă şi fără efecte, instanţele judecătoreşti
naţionale nu au dispus restituirea către reclamant a 84.14% din preţul
vagoanelor pe care cariera le-a plătit statului după adoptarea deciziei Curţii
Supreme de Justiţie din 11 noiembrie 2004 (a se vedea paragraful Error!
Reference source not found. de mai sus). Prin urmare, compania
reclamantă a pretins MDL 817,840.8 plus dobânda de întârziere calculată în
conformitate cu articolul 619 al Codului civil. Potrivit calculelor companiei
reclamante, la data de 11 decembrie 2008 (data la care au fost prezentate
pretenţiile privind satisfacţia echitabilă de către compania reclamantă)
dobânda era de MDL 274,679.17. Convertită în euro, suma principală plus
dobânda au constituit EUR 81,321.97. Reclamantul a mai pretins EUR
43.24 pentru fiecare zi până la executarea hotărârii Curţii în această cauză.
57. De asemenea, compania reclamantă a înaintat o pretenţie în privinţa
profitului ratat pentru perioada de valabilitate a licenţei carierei privind
extragerea pietrişului şi a granitului, care este valabilă până la 14 septembrie
2012. În acest scop, compania reclamantă a luat drept an de referinţă ultimul
an de activitate a carierei când aceasta era încă acţionar, şi anume anul
2006. În acest an, potrivit declaraţiei fiscale a companiei, venitul său net
după plata impozitelor a constituit MDL 8,600,252. Deoarece patrimoniul
companiei era împărţit în 653,225 de acţiuni, venitul care corespundea
fiecărei acţiuni era de MDL 13.16. Prin urmare, venitul din anul 2006 care
corespundea acţiunilor pierdute de către compania reclamantă ca urmare a
pierderii proceselor a constituit MDL 7,232,907.08. Reclamantul a atras
atenţia asupra faptului că, potrivit legislaţiei moldoveneşti, nu se plătesc
impozite pe dividendele plătite acţionarilor. În continuare, reclamantul a
împărţit suma de mai sus pe numărul de zile în anul 2006 şi a obţinut suma
de MDL 19,816.18, aceasta reprezentând venitul său net zilnic în anul 2006.
Ulterior, reclamantul a înmulţit cifra de mai sus cu numărul de zile care
rămân până la expirarea licenţei carierei şi a obţinut suma de MDL
36,184,344.68, aceasta reprezentând profitul său ratat calculat până la
14 septembrie 2012. Fiind convertită în euro, la data depunerii observaţiilor
reclamantului, suma de mai sus reprezentata EUR 2,693,389.76.
58. În continuare, compania reclamantă a declarat că cifrele de mai sus
nu erau speculative, deoarece se bazau pe venitul real obţinut de carieră în
trecut. Potrivit reclamantului, Guvernul Republicii Moldova a declarat că
criza financiară globală nu va afecta Republica Moldova şi că prioritatea
acestuia era construirea şi îmbunătăţirea drumurilor. Având în vedere că
cariera era singura companie din Moldova din care să extrăgeau materiale
de cea mai bună calitate pentru construcţia drumurilor, era puţin probabil ca
volumul său de lucru să se diminueze în viitorul apropiat.
59. Compania reclamantă a declarat că nu dorea restituirea acţiunilor

carierei pe care le-a pierdut, deoarece, după preluarea controlului statului
asupra carierei, noua administraţie a adus cariera la un pas de faliment.
Potrivit companiei reclamante, cariera a acumulat datorii impunătoare faţă
de bugetul de stat, a început reducerea de personal, de salarii, mulţi angajaţi
au fost trimişi în concediu iar multe contracte avantajoase au fost reziliate.
Potrivit reclamantului, ca urmare a celor de mai sus, acesta nu mai era
interesat să redobândească controlul asupra carierei.
60. Guvernul a susţinut că următorii factori trebuie luaţi în consideraţie
la calcularea prejudiciului material:
- companiei reclamante i-a fost întors preţul acţiunilor cumpărate în anul
2000, şi anume MDL 2,498,437.5;
- în decursul activităţii ei cu compania reclamantă în calitate de acţionar,
cariera a obţinut un profit care nu a fost revendicat de către stat după
anularea vânzării acţiunilor;
- în perioada 2006-2007, cariera, fără vreun temei legal, a folosit bunuri
publice, şi anume douăzeci şi şapte de vagoane;
- statul a fost cel dreptul de proprietate al căruia au fost încălcat prin
acţiunile ilegale ale companiei reclamante.
61. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului cu privire la profitul ratat,
Guvernul a susţinut că acesta era unul speculativ şi urma să fie respinsă.
Guvernul a declarat că, la examinarea chestiunii venitului ratat, trebuie
atrasă o atenţie deosebită crizei financiare globale şi faptului că sectorul
construcţiilor din Republica Moldova a fost foarte serios afectat de aceasta.
62. Referindu-se la problema vagoanelor, Guvernul a susţinut că
compania reclamantă nu a depus un recurs împotriva hotărârii judecătoreşti
privind vagoanele. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi respinsă din
motivul neepuizării căilor de recurs interne. Totuşi, Guvernul nu a specificat
la care hotărâre judecătorească s-a referit.
63. Ca alternativă, Guvernul a prezentat un raport de expertiză elaborat
de Institutul Naţional de Expertiză Judiciară (o subdiviziune a Ministerului
Justiţiei), potrivit căruia cariera a încălcat legea prin neincluderea
vagoanelor în documentele sale contabile. De asemenea, raportul a contestat
concluziile raportului de expertiză prezentat de compania reclamantă
privind proprietatea mobilă a carierei în ceea ce priveşte excavatorul
cumpărat de carieră în anul 2006. Potrivit raportului de expertiză prezentat
de reclamant preţul excavatorului era de MDL 5,574,343, în timp ce experţii
Ministerului Justiţiei au susţinut că preţul excavatorului trebuia să constituie
MDL 2,149,025. Se pare că preţul din raportul prezentat de compania
reclamantă a reprezentat valoarea actuală a excavatorului, evaluat de expert,
minus amortizarea, în timp ce cel din raportul Guvernului s-a bazat pe
deducerea amortizării din preţul excavatorului indicat în documentele
contabile ale carierei.
64. Potrivit raportului prezentat de Guvern, profitul pe care compania

reclamantă putea să-l obţină până la expirarea licenţei carierei în anul 2012
nu era MDL 36,184,344.68, după cum a pretins compania reclamantă, ci
MDL 10,221,308.9.
65. Potrivit Guvernului, cele de mai sus confirma lipsa de credibilitate a
rapoartelor prezentate de compania reclamantă. De asemenea, Guvernul a
contestat suma de EUR 43.24 pretinsă de reclamant pentru fiecare zi până la
executarea acestei hotărârii. El a susţinut că această pretenţie nu avea la
bază legislaţia naţională sau jurisprudenţa Curţii.
66. Compania reclamantă a mai pretins EUR 50,000 cu titlu de
prejudiciu moral. Ea a declarat că a pierdut proprietatea sa, cariera fiind
adusă la un pas de faliment. Această situaţie a constituit o cauză de nelinişte
profundă pentru echipa de conducere a companiei reclamante.
67. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de către reclamant şi a
susţinut că aceasta era excesivă. Acesta a solicitat instanţei judecătoreşti să
respingă pretenţia reclamantului de satisfacţie echitabilă privind prejudiciul
moral.
68. În final, compania reclamantă a pretins EUR 8,940 cu titlu de costuri
şi cheltuieli angajate în cadrul procedurilor în faţa instanţelor judecătoreşti
naţionale şi în faţa Curţii.
69. În ceea ce priveşte costurile angajate în faţa instanţelor judecătoreşti
naţionale, reclamantul a susţinut că avocaţii săi au lucrat şaptezeci şi şapte
ore asupra cauzei, percepând un onorariu de EUR 75 pe oră. Suma totală era
de EUR 5,625. Compania reclamantă a prezentat o listă detaliată al orelor
lucrate de avocaţi. De asemenea, aceasta a prezentat chitanţele emise de
bancă care confirmau plata către avocaţi a sumelor de mai sus de către o
companie terţă, cu care, potrivit reclamantului, compania reclamantă avea
relaţii deosebite.
70. În ceea ce priveşte costurile angajate în faţa Curţii, compania
reclamantă a susţinut că avocaţii săi au lucrat treizeci şi opt de ore asupra
cauzei, percepând un onorariu de EUR 85 pe oră. Suma totală pretinsă era
de EUR 3,230. Compania reclamantă a prezentat o listă detaliată al orelor
lucrate de avocaţi.
71. Suma rămasă de EUR 85 a fost pretinsă de compania reclamantă
pentru costurile făcute pentru traducerea observaţiilor sale din limba română
în limba franceză.
72. Guvernul a contestat aceste sume şi a susţinut că ele erau excesive.
Guvernul a exprimat dubii cu privire la numărul de ore lucrate de avocaţii
companiei reclamante şi cu privire la faptul că suma de EUR 5,625 a fost
plătită unuia din ei de către o companie terţă.
B. Concluzia Curţii

nu este gata pentru decizie. Prin urmare, această chestiune urmează a fi
rezervată, iar procedura ulterioară urmează să fie stabilită luând în


Convenţie;
4. Hotărăşte că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei nu

este gata pentru decizie;
prin urmare,
(b) invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamantul să prezinte, în
următoarele trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la această
chestiune şi, în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ei
ar putea ajunge;
competenţa de a stabili acelaşi lucru dacă va fi necesar.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 16 iulie 2009, în


Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BAROUL PARTNER-A c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
19 octombrie 2010
Această hotărîre este definitivă, dar poate fi subiect al revizuirii editoriale.

HOTĂRÎREA BAROUL PARTNER-A c. MOLDOVEI 1
(SATISFACŢIE ECHITABILĂ – REGLEMENTARE AMIABILĂ)
În cauza Baroul Partner-A c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuînd
într-o Cameră compuse din:
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi,
Vincent Anthony de Gaetano, judecători,
and Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberînd la 28 septembrie 2010 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34
al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale („Convenţia”) de către o companie moldovenească, Baroul
Partner-A (“compania reclamantă”), companie înregistrată în Moldova, la
30 august 2007.
2. Prin hotărîrea pronunţată la 16 iulie 2009 ("hotărîre definitivă"),
Curtea a statuat că drepturile companiei reclamante garantate de articolul 6
§ 1 al Convenţiei şi a Articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţie au fost
încălcate ca urmare a anulării de către instanţele naţionale a privatizării
carierii de piatră în care compania reclamantă participa în calitate de
acţionar majoritar (Baroul Partner-A c. Moldovei, nr. 39815/07, § § 42 şi
52, din 16 iulie 2009).
3. Avînd în vedere că nu a fost posibilă aplicarea Articolului 41 din
Convenţie pentru emiterea unei decizii, Curtea şi-a rezervat acest capăt şi a
invitat Guvernul şi compania reclamantă să prezinte observaţiile sale în
formă scrisă cu privire la acest aspect, în termen de trei luni, sau, în special,
să anunţe Curtea despre orice acord la care ar putea ajunge părţile (ibid., §
73, şi punctul 4 din partea dispozitivă).
4. La 31 mai 2010, Curtea a recepţionat următoarea declaraţie semnată
de reprezentantul companiei reclamante:
“Subsemnatul, Alexandru Gritunic, proprietarul companiei reclamante, declar că
Guvernul Republicii Moldova este gata să plătească suma de 320,000 (trei sute
douzeci de mii) euro cu titlu de prejudiciu material şi moral companiei reclamante în
vederea reglementării amiabile a cauzei sus-menţionate aflată pe rolul Curţii Europene
a Drepturilor Omului. Guvernul de asemenea se obligă să achite companiei
reclamante 8000 (opt mii) euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
2 BAROUL PARTNER-A v. MOLDOVA JUDGMENT
(JUST SATISFACTION – FRIENDLY SETTLEMENT)
Această sumă va fi convertită în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data

plăţii şi va fi scutită de orice taxe care pot fi percepute. Ea va fi plătită în termen de
trei luni de la data notificării despre adoptarea deciziei Curţii în temeiul articolului 37
§ 1 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. În cazul neplăţii acestei sume
în decursul perioadei de trei luni, Guvernul se angajează să plătească, de la expirarea
acestei perioade pînă la executare, o dobîndă egală cu rata minimă a dobînzii la
creditele acordate de Banca Centrală Europeană în perioada de neplată, la care vor fi
adăugate trei procente.
Eu accept această propunere şi renunţ la orice pretenţii împotriva Republicii

Moldova în ceea ce priveşte faptele care au dat naştere acestei cereri. Plata va
constitui soluţionarea definitivă a cauzei.”
5. La 1 iulie 2010 Curtea a recepţionat următoarea declaraţie a
Guvernului:
“Subsemnatul, Vladimir Grosu, Agentul Guvernamental al Republicii Moldova,
declar că Guvernul Republicii Moldova se angajează să achite companiei reclamante
suma de 320,000 (trei sute douăzeci de mii Euro), cu titlu de prejudiciu material şi
moral în vederea reglementării amiabile a cauzei sus-menţionate, aflată pe rolul Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Guvernul de asemenea se obligă să achite companiei
reclamante 8000 (opt mii) euro cu titlu de compensare a cheltuielilor de reprezentare.
Această sumă va fi convertită în lei moldoveneşti la rata de schimb valutar

aplicabilă la ziua plăţii, fiind exceptată de orice taxă care poate fi percepută. Suma va
fi achitată în termen de trei luni de zile din momentul notificării despre hotărîrea
adoptată de Curte potrivit Articolului 37 § 1 din Convenţia Europeană a drepturilor
omului. În cazul omisiunii achitării sumei nominalizate în termenul indicat, Guvernul
îşi asumă obligaţia de achitare a penalităţilor, calculate începînd de la expirarea
termenului de trei luni şi pînă la plata efectivă a sumelor, la o rată egală cu dobînd
minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene, plus trei procente. Achitarea
sumelor va constitui soluţionarea definitivă a cazului.”
ÎN DREPT
6. Urmare a hotărîrii principale, Curtea a fost informată despre
reglementarea amiabilă la care au ajuns Guvernul şi compania reclamantă
vizavi de pretenţiile de satisfacţie echitabilă adresate de ultima în baza
Articolului 41 din Convenţie.
Avînd în vedere conţinutul acestuia, Curtea constată că acordul este
echitabil în sensul articolului 75 § 4 din Regulamentul Curţii şi că acesta se
bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum sunt definite în
Convenţie sau în Protocoalele sale (articolul 37 § 1 in fine din Convenţie şi
articolul 62 § 3 din Regulamentul Curţii). Prin urmare, Curtea ia act de
reglementarea amiabilă la care au ajuns părţile şi consideră că este posibilă
radierea de pe rol al restului capetelor de plîngeri, în conformitate cu
prevederile citate supra.
7. Respectiv, celelalte capete de plîngeri urmează a fi radiate de pe rol.
HOTĂRÎREA BAROUL PARTNER-A c. MOLDOVEI 3
(SATISFACŢIE ECHITABILĂ – REGLEMENTARE AMIABILĂ)
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1. Ia act de acordul încheiat între părţi şi de măsurile adoptate întru
asigurarea respectării angajamentelor asumate în aceasta (articolul 43 § 3
din Regulamentul Curţii);
2. Decide să radieze cererea de pe rol.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 19 octombrie 2010,

în conformitate cu Regula 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BECCIEV c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 octombrie 2005
DEFINITIVĂ
04/01/2006

1 HOTĂRÂREA BECCIEV c. MOLDOVEI
În cauza Becciev c. Moldovei,

compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl R. MARUSTE,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Deliberând la 13 septembrie 2005 în şedinţă închisă,
PROCEDURA
Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
(„Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Constantin
Becciev („reclamant”), la 7 martie 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie Nagacevschi şi dl Victor
Constantinov, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova
(„Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul s-a plâns de arestarea sa preventivă şi de diferite pretinse
încălcări în legătură cu aceasta: violarea articolului 3 (condiţii de detenţie); a
articolului 5 § 3 (motive insuficiente invocate de instanţele judecătoreşti la
aplicarea arestului preventiv) şi a articolului 5 § 4 (refuzul de a audia un
martor).
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al
Regulamentului Curţii). În cadrul acestei Secţiuni, Camera care va examina
cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu
articolul 26 § 1 al Regulamentului Curţii.
6. Printr-o decizie din 5 aprilie 2005, Curtea a declarat cererea parţial
admisibilă.
HOTĂRÂREA BECCIEV c. MOLDOVEI 2

fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii), iar Camera a decis,
după consultarea părţilor, că o audiere cu privire la fondul cauzei nu a fost
necesară (articolul 59 § 3 in fine al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
8. Reclamantul, dl Constantin Becciev, este un cetăţean al Republicii

Moldova, care s-a născut în 1955 şi locuieşte în Chişinău. El este directorul
Întreprinderii Municipale „Apă-Canal”.
1. Contextul cauzei
9. La 21 februarie 2003, el a fost reţinut de Departamentul Urmărire Penală
al Ministerului Afacerilor Interne, fiind acuzat de sustragere.
10. La 23 februarie 2003, anchetatorul penal responsabil de cauză a cerut
Judecătoriei sectorului Centru eliberarea unui mandat de arest pe numele
reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile. Motivele invocate de
anchetator au fost următoarele:
„Becciev a comis o infracţiune gravă, există posibilitatea ca acesta să se eschiveze de la
organele de urmărire şi de judecată, precum şi să influenţeze participanţii la acţiunile de
urmărire penală şi descoperirea adevărului, iar sancţiunea prevăzută de lege pentru o astfel
de infracţiune este privarea de libertate pe un termen mai mare de un an.”
2. Şedinţele judecătoreşti de la Judecătoria sectorului Centru şi de la

Tribunalul municipiului Chişinău cu privire la arestarea preventivă a
reclamantului
11. La 24 februarie 2003, în urma unei şedinţe judecătoreşti la care
reclamantul şi avocaţii săi au fost prezenţi, Judecătoria sectorului Centru a
eliberat un mandat de arest pentru o perioadă de douăzeci şi cinci de zile.
Motivarea instanţei de judecată a fost următoarea:
„Bănuitul a atins vârsta la care poate fi urmărit penal, este bănuit de comiterea unei
infracţiuni grave, se poate eschiva de la organele de urmărire penală şi de judecată şi poate
influenţa martorii şi descoperirea adevărului.”
12. Avocaţii reclamantului au depus recurs împotriva mandatului de arest,
argumentând inter alia că decizia de arestare preventivă a reclamantului era
nefondată. Ei au declarat că procedurile erau pendinte din 2001 şi că pe
parcursul acestei perioade reclamantul nu s-a eschivat niciodată şi în nici un fel

de la urmărirea penală. El a călătorit în străinătate de multe ori şi de fiecare dată
a revenit în ţară, el a avut întotdeauna un comportament ireproşabil în ceea ce
priveşte urmărirea penală. El era o persoană bine cunoscută şi respectată, avea
familie şi casă şi multe persoane respectabile erau gata să depună garanţie
personală pentru reclamant, în cazul eliberării acestuia în conformitate cu
Codul de procedură penală. Consiliul municipal Chişinău şi liderul unui partid
de opoziţie din Parlament, de asemenea, şi-au exprimat intenţia de a depune
garanţie personală pentru acesta în vederea eliberării lui. La fel, avocaţii au
afirmat că reclamantul era gata să-şi predea paşaportul. In fine aceştia au
susţinut că arestarea reclamantului a avut o motivaţie politică şi aplicarea ei a
coincis cu apropiatele alegeri locale.
13. Ei au cerut ca reclamantul să fie prezent la şedinţa judecătorească, însă
cererea a fost respinsă împreună cu recursul reclamantului de către Tribunalul
municipiului Chişinău la şedinţa de judecată din 4 martie 2003. La respingerea
recursului, instanţa de judecată nu s-a bazat pe alte argumente decât cele
invocate de judecătoria de sector.
3. Condiţiile de detenţie ale reclamantului între 23 februarie 2003 şi 1

aprilie 2003
14. În această perioadă, reclamantul a fost deţinut în Izolatorul de Detenţie
Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne.
(a) Declaraţiile reclamantului

15. Potrivit reclamantului, condiţiile de detenţie erau inumane şi degradante.
Celula era umedă, fereastra era închisă cu plăci de metal, iar lumina electrică
era în permanenţă aprinsă. Celulele nu erau prevăzute cu sistem de ventilare. Ca
rezultat al umidităţii, hainele deţinuţilor erau umede şi putrezeau pe corpurile
acestora. În loc de veceu era o găleată, care nu era separată de restul celulei. În
loc de paturi erau poliţe de lemn fără saltele, perne, cuverturi sau cearşafuri.
Deţinuţilor le era refuzată posibilitatea de a avea plimbări zilnice. Nu existau
mijloace de a menţine igiena în celulă. Nu exista duş, iar reclamantul era expus
în permanenţă riscului de a se contamina de tuberculoză, infecţii dermatologice
şi alte boli infecţioase.
16. Reclamantul susţine că mâncarea nu era comestibilă. Suma zilnică
cheltuită de stat pentru alimentarea unui deţinut era de 3.5 lei moldoveneşti
(MDL) (0.23 euro (EUR)). Din cauza incapacităţii statului de a asigura
alimentarea adecvată, deţinuţilor li se permitea, în mod excepţional, să
primească produse alimentare de la familiile lor. Cu toate acestea, în cazul
reclamantului prevederile legale erau aplicate foarte strict şi lui nu i s-a permis
să primească colete de la familia sa mai des decât o dată pe lună.
(b) Declaraţiile Guvernului

17. Reclamantul a fost deţinut în celula nr. 6 a Izolatorului de Detenţie
Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne. Suprafaţa celulei era de 12 metri
pătraţi şi, de obicei, în celulă erau deţinute patru-cinci persoane.
18. În celulă era o fereastră şi lumina zilei era accesibilă. Ventilarea
celulelor era efectuată prin sistemul comun de ventilare. Celulele erau dotate cu
veceuri. În 2002, sediul Izolatorului de Detenţie Provizorie a fost renovat, iar
veceurile au fost separate de restul celulei printr-un perete, pentru a asigura
intimitatea deţinuţilor. Celulele erau asigurate în permanenţă cu apă din robinet
şi, prin urmare, deţinuţii beneficiau de un nivel adecvat de igienă. Celulele erau
dezinfectate frecvent, iar deţinuţii aveau acces la duş o dată pe săptămână.
19. Pe parcursul detenţiei sale, reclamantul a avut posibilitatea să joace şah,
dame şi domino, precum şi să citească cărţi şi reviste. De asemenea, el a avut
posibilitatea să se roage şi să se folosească de literatură religioasă.
20. În observaţiile sale iniţiale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei
din septembrie 2004, Guvernul nu a negat acuzaţia reclamantului că nu exista o
curte în locul de detenţie şi că, prin urmare, deţinuţii nu beneficiau de plimbări
la aer liber. Totuşi, în observaţiile sale suplimentare din iunie 2005, Guvernul a
susţinut că reclamantul a beneficiat de plimbări timp de o oră pe zi în orice
moment al zilei convenabil lui.
21. Deţinuţii erau asiguraţi cu hrană gratuită în conformitate cu normele
prevăzute de Guvern, iar calitatea hranei era satisfăcătoare. Izolatorul era
asigurat zilnic cu pâine, ulei vegetal, legume, ceai şi zahăr. Din cauza finanţării
insuficiente, deţinuţii nu erau serviţi cu carne şi peşte; totuşi, ei primeau o
cantitate mărită de cereale şi lipide. Mai mult, deţinuţii, inclusiv reclamantul,
aveau dreptul să primească produse alimentare din partea familiilor lor.
22. Reclamantul a avut acces la asistenţă medicală.
4. Şedinţele de judecată de la Judecătoria sectorului Centru şi Tribunalul

municipiului Chişinău cu privire la prima prelungire a mandatului de
arest
23. La 18 martie 2003, Judecătoria sectorului Centru a admis cererea
anchetatorului de a prelungi mandatul de arest eliberat în privinţa reclamantului
pentru încă treizeci de zile. Motivarea instanţei de judecată era identică cu cea
prin care s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului. Reclamantul a depus
recurs împotriva acestei încheieri, însă recursul a fost respins de către
Tribunalul municipiului Chişinău la 21 martie 2003, în cadrul unei şedinţe de
judecată la care reclamantului nu i s-a permis să fie prezent, deşi avocaţii săi au
fost prezenţi. Tribunalul municipiului Chişinău nu a invocat nici un argument
nou.
5. Transferul reclamantului la o altă instituţie de detenţie

24. La 1 aprilie 2003, reclamantul a fost transferat de la Izolatorul de
Detenţie Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne la Izolatorul Anchetei
Preliminare al Ministerului Justiţiei.
6. Şedinţele de judecată de la Judecătoria sectorului Centru şi Tribunalul

municipiului Chişinău cu privire la a doua prelungire a mandatului de
arest şi interviul lui C.B.
25. La 17 aprilie 2003, Judecătoria sectorului Centru a prelungit din nou
mandatul de arest eliberat în privinţa reclamantului pentru încă treizeci de zile.
Nu a fost invocat nici un motiv nou. Reclamantul a depus recurs la această
încheiere.
26. La 18 aprilie 2003, ziarul săptămânal independent „Timpul” a publicat
un interviu cu colonelul de poliţie „C.B.”, care a lucrat în calitate de inspector
superior al Direcţiei Delicte Transfrontaliere, Financiare şi Informaţionale a
Inspectoratului General de Poliţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi
care a fost responsabil de cauza reclamantului o perioadă îndelungată şi l-a
reţinut pe reclamant la 21 februarie 2003. Acesta a declarat inter alia:
„Declar cu responsabilitate deplină că dosarul Becciev a fost fabricat, din ordinul
conducerii Ministerului Afacerilor Interne din considerente politice. Ţinta reală a acestei
fabricări este Primarul S.U. şi echipa sa…
Dl Becciev a prezentat organelor de urmărire penală toată informaţia solicitată, s-a
prezentat personal în faţa organelor de urmărire ori de câte ori i s-a solicitat şi niciodată nu
a dat motive să se creadă că intenţiona să se ascundă. De fapt, el a călătorit peste hotare cu
numeroase ocazii de la începutul urmăririi şi s-a întors de fiecare dată. Nici unul din
ceilalţi bănuiţi, chiar şi acei care erau implicaţi, nu au fost arestaţi vreodată...
Dosarul nu conţine şi nu a conţinut niciodată vreo probă ce ar demonstra vinovăţia lui
Becciev… Multe, chiar dacă nu toate declaraţiile martorilor din dosar, au fost falsificate
sau obţinute ca urmare a presiunii şi şantajului. Însăşi expertiza grafologică nu a dovedit
că semnătura dlui Becciev era prezentă pe documentele în baza cărora urmărirea penală
începuse…. Conducerea Ministerului Afacerilor Interne m-a supus unor mari presiuni
pentru a obţine o concluzie favorabilă de la experţii grafologi…
Pot să spun că viceminiştrii U. şi B. l-au supus presiunilor pe preşedintele Judecătoriei
sectorului Centru. Judecătorul D.V. mi-a comunicat personal că a fost telefonat de către
viceministrul B. – fost prieten de universitate. La rândul meu, i-am spus că dosarul este
supravegheat de Preşedintele statului şi că o altă decizie decât una de detenţie poate să-l
coste pe oricare judecător lucrul său...
În mai 2002, am fost invitat la viceministrul A.U., care m-a întrebat dacă aş putea să
găsesc probe ce l-ar compromite pe Primar…. În septembrie m-a chemat din nou, de
această dată ca să-mi comunice că am fost inclus în grupul de urmărire în cazul Becciev.
El mi-a spus, de asemenea, că ţinta mea trebuie să fie Primăria Chişinău, arestarea lui
Becciev şi a viceprimarului A.T. … şi că voi fi promovat în caz de succes….
Mi s-a cerut explicit obţinerea mărturiei prin orice mijloace, deoarece „nu era timp de
pierdut, din considerentul că alegerile se apropiau”. Atunci eu am înţeles gravitatea
situaţiei….
Hotărârea că nu mai pot lucra în continuare cu ei am luat-o atunci când ei au început să
mă preseze şi să mă învinuiască de faptul că nu pot obţine mărturia necesară….
Nimeni nu poate şi nu va putea să dovedească că Becciev a participat la această
„afacere”… Anchetatorii ştiu foarte bine cine a fost implicat….
Ei şi-au dat seama că eu m-am apropiat prea aproape de adevăr şi s-au debarasat de
mine.”
27. La 25 aprilie 2003, Tribunalul municipiului Chişinău a avut o şedinţă de
judecată la care a respins recursul reclamantului, bazându-se pe aceleaşi motive
care au fost invocate anterior. Cererea reclamantului de a fi prezent la şedinţă a
fost respinsă; cu toate acestea, avocaţii săi au fost prezenţi. De asemenea,
instanţa de judecată a respins cererea reclamantului de a lua cunoştinţă de toate
documentele anchetei şi de a-l audia în calitate de martor pe „C.B.”. Nu a fost
prezentat nici un motiv pentru acest refuz.
7. Evoluţia ulterioară a cauzei

28. La 12 iunie 2003, anchetatorii au finisat urmărirea penală şi au transmis
dosarul instanţei judecătoreşti competente.
29. La 27 iulie 2003, a avut loc prima şedinţă de judecată la Judecătoria
sectorului Rîşcani.
30. Reclamantul a fost eliberat din detenţie la 12 august 2003. Procedura
penală împotriva sa este, în continuare, pendinte.
II. MATERIALE NECONVENŢIONALE RELEVANTE
1. Acte ale Comitetului European pentru prevenirea torturii şi

tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT)
31. Părţile relevante ale raportului CPT cu privire la vizita efectuată în
Republica Moldova între 11 şi 21 octombrie 1998 sunt următoarele:
„55. În Chişinău, Izolatorul de Detenţie Provizorie avea 23 de celule; cu o capacitate
oficială de 79 locuri, iar la momentul vizitei în el erau deţinuţi 40 de arestaţi preventiv şi
20 de contravenienţi. La fel ca în Bălţi, delegaţia a întâlnit în instituţia respectivă minori,
care erau deţinuţi în aceleaşi celule cu adulţi pe parcursul unor perioade de timp
îndelungate.
Suprafaţa celulelor varia aproximativ între 7 m² şi 15 m². La momentul vizitei, în
celulele mici erau deţinuţi până la doi deţinuţi, iar în celulele mai mari, până la patru-cinci
deţinuţi. O astfel de rată a ocupării celulelor poate fi considerată ca fiind apropiată
normelor tolerabile. Celulele erau echipate cu laviţe din lemn cu o lungime de aproximativ
2 metri, în general acoperind întreaga lăţime a celulei şi cu un veceu de tip asiatic. La fel
ca şi în alte instituţii vizitate, deţinuţilor nu li se dădeau nici saltele şi nici pături. Mai
mult, ventilarea în celule era mediocră, accesul la lumina zilei nu exista, iar lumina
artificială de deasupra uşii era în permanenţă aprinsă; aceasta deranjându-i pe deţinuţi în
timpul nopţii.
Delegaţia a notat că blocul de celule dispunea de un spaţiu prevăzut pentru duş; cu toate
acestea, deţinuţii au susţinut că nu cunoşteau despre existenţa acestuia. Nu existau încăperi
pentru plimbări la aer liber.
56. Privarea persoanelor de libertatea lor implică responsabilitatea de a le deţine în
condiţii corespunzătoare demnităţii inerente persoanei. Faptele constatate pe parcursul
vizitei CPT arată că autorităţile moldoveneşti nu şi-au îndeplinit această responsabilitate
în privinţa persoanelor deţinute în comisariatele de poliţie raionale şi în izolatoarele
vizitate. Mai mult, informaţia accesibilă CPT sugerează că situaţia nu diferă nici în alte
secţii de poliţie din Moldova. De multe ori condiţiile din comisariatele de poliţie raionale
şi izolatoarele de detenţie provizorie vizitate constituiau tratament inuman şi degradant,
mai mult, ele prezentau un risc semnificativ pentru sănătatea persoanelor deţinute.”
32. Părţile relevante ale raportului CPT cu privire la vizita efectuată în
Republica Moldova între 10 şi 22 iunie 2001 sunt următoarele:
„56. În ceea ce priveşte IDP-urile de pe teritoriul Republicii Moldova vizitate, delegaţia
a făcut constatări aproximativ similare, cu mici excepţii, cu privire la condiţiile
dezastruoase şi dăunătoare. Pentru a evita o descriere detaliată, a se vedea, pentru mai
multe informaţii paragrafele 53-55 ale raportului întocmit în urma vizitei din 1998.
La IDP-ul din Chişinău aceste condiţii erau agravate de o supraaglomerare severă. La
momentul vizitei, 248 deţinuţi se aflau într-un bloc cu o capacitate maximă de 80 de
deţinuţi şi, astfel, 9 persoane trebuiau să locuiască într-o celulă de 7 m², în timp ce de la 11
la 14 persoane trebuiau să stea în celule cu o suprafaţă de la 10 la 15 m².
57. În IDP-urile vizitate delegaţia a primit numeroase plângeri cu privire la cantitatea de
hrană. Aceasta includea, în principiu: o cană cu ceai fără zahăr şi o felie de pâine
dimineaţa, terci din cereale la amiază şi o cană cu apă caldă seara. În unele locuri
mâncarea era distribuită doar o dată pe zi şi era constituită dintr-o supă şi o felie de pâine.”
2. Dreptul intern pertinent

33. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală sunt următoarele:
Articolul 73
„Dacă există suficiente date că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de
organele de urmărire sau de judecată, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal
ori să săvârşească acţiuni criminale […], poate fi aplicată una din următoarele măsuri
preventive: declaraţia în scris de nepărăsire a localităţii; garanţia personală; garanţia
organizaţiei obşteşti; arestarea preventivă.
…
La soluţionarea chestiunii necesităţii aplicării măsurii preventive, precum şi la alegerea
acestei măsuri, […] instanţa de judecată ia în consideraţie, în afară de împrejurările arătate
în partea întâi a acestui articol, şi gravitatea faptei imputate, persoana bănuitului sau
învinuitului, ocupaţia lui, vârsta, starea sănătăţii, situaţia familială şi alte împrejurări.”
Articolul 76. Garanţia personală

„Garanţia personală constă în angajamentul în scris, pe care persoane demne de
încredere şi-l iau în sensul, că răspund pentru purtarea corespunzătoare a bănuitului sau
învinuitului şi prezentarea lui, când va fi chemat de persoana, care efectuează cercetarea
penală, de anchetatorul penal, procuror sau instanţa de judecată. Numărul garanţilor nu
poate fi mai mic de doi.
La prezentarea garanţiei în scris garantului trebuie să i se facă cunoscut fondul cauzei, în
legătură cu care s-a luat măsura preventivă, şi să fie avertizat asupra răspunderii ce o
poartă în caz dacă bănuitul sau învinuitul va săvârşi acte, pentru preîntâmpinarea cărora a
fost luată măsura preventivă sub forma de garanţie personală. În acest caz instanţa de
judecată poate aplica fiecărui garant o sancţiune bănească în mărime de până la o sută de
salarii minime, potrivit cu prevederile articolului 294 din prezentul Cod.”
Articolul 78 alin. 1
„Măsura arestării preventive se aplică […] în cazurile privind infracţiunile pentru care
legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de un an. În cazuri
excepţionale când instanţa de judecată deţine probe că bănuitul, învinuitul, inculpatul au
săvârşit acţiunile indicate la alineatul unu al articolului 73, arestarea preventivă poate fi
aplicată […] în cazurile privind infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsă privativă
de libertate pe un termen mai mic de un an.”
ÎN DREPT
34. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de

condiţiile de detenţie în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Ministerului
Afacerilor Interne între 23 februarie 2003 şi 1 aprilie 2003. Articolul 3 prevede
următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.”
A. Declaraţiile părţilor
35. Reclamantul a susţinut că din cauza condiţiilor inadecvate sanitare, de

ventilare, a lipsei accesului la lumina zilei, a lipsei încălzirii, a posibilităţilor de
recreare şi a hrănii, condiţiile de detenţie în Izolatorul de Detenţie Provizorie
au constituit tratament inuman şi degradant. El a susţinut că acuzaţiile sale au
fost confirmate de CPT în rapoartele sale din 1998 şi 2001 (a se vedea
paragrafele 31 şi 32 de mai sus).
36. Referindu-se la declaraţiile sale cu privire la fapte, Guvernul a considerat
că condiţiile de detenţie nu au constituit tratament inuman şi degradant. El a
susţinut că constatările CPT în rapoartele sale din 1998 şi 2001 nu erau
relevante, deoarece situaţia s-a îmbunătăţit. În special, în vara anului 2002 locul
de detenţie a fost renovat.
37. Articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din valorile fundamentale ale
unei societăţi democratice. Acesta interzice, în termeni absoluţi, tortura şi
tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante indiferent de circumstanţe şi
de comportamentul victimei (a se vedea, spre exemplu, Labita v. Italy [GC], nr.
26772/95, § 119, ECHR 2000-IV).
38. Maltratarea trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru a cădea
sub incidenţa articolului 3. Evaluarea acestui nivel minim este, prin natura
lucrurilor, relativă; el depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata
maltratării, consecinţele sale fizice şi psihice şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta
şi starea sănătăţii victimei (a se vedea, printre altele, Ireland v. the United
Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p. 65, § 162).
39. Curtea a considerat tratamentul ca fiind „inuman”, atunci când inter alia
acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir şi a cauzat fie leziuni corporale,
fie suferinţe fizice sau psihice intense. Curtea a considerat un tratament ca fiind
„degradant”, atunci când el a cauzat victimelor sentimente de frică, îngrijorare
şi inferioritate capabile să le umilească şi să le înjosească (a se vedea, de
exemplu, Kudla v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 92, ECHR 2000-XI). Pentru a
determina dacă o anumită formă de tratament este „degradantă” în sensul
articolului 3, Curtea va lua în calcul dacă scopul acestui tratament a fost de a
umili şi înjosi persoana şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, acest tratament
a afectat negativ personalitatea ei, într-un mod incompatibil cu articolul 3.
Chiar şi absenţa unui asemenea scop nu poate exclude categoric o constatare a
violării articolului 3 (a se vedea, spre exemplu, Raninen v. Finland, hotărâre din
16 decembrie 1997, Reports of Judgments and Decisions, 1997-VIII, pp. 2821-

22, § 55, şi Peers v. Greece, nr. 28524/95, § 74, ECHR 2001-III).
40. Statul trebuie să asigure ca persoana să fie deţinută în condiţii care sunt
compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, ca modul şi metoda de
executare a pedepsei să nu cauzeze persoanei suferinţe sau dureri de o
intensitate care să depăşească nivelul de suferinţă inevitabil inerent detenţiei şi,
având în vedere exigenţele detenţiei, sănătatea şi integritatea persoanei să fie în
mod adecvat asigurate, printre altele, prin acordarea asistenţei medicale
necesare (a se vedea Kudla v. Poland citată mai sus, § 94). Atunci când sunt
evaluate condiţiile de detenţie, trebuie luate în consideraţie efectele cumulative
ale acestor condiţii, precum şi durata detenţiei (a se vedea Dougoz v. Greece,
nr. 40907/98, § 46, ECHR 2001-II şi Kalashnikov v. Russia, nr. 47095/99, §
102, ECHR 2002-VI).
2. Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză

41. Reclamantul se plânge de condiţiile în care el a fost deţinut între 23
februarie 2003 şi 1 aprilie 2003 în Izolatorul de Detenţie Provizorie al
Ministerului Afacerilor Interne. Constatările CPT, în special, din rapoartele sale
din 1998 şi 2001 (a se vedea paragrafele 31 şi 32 de mai sus), oferă, cel puţin
într-o oarecare măsură, o bază credibilă pentru evaluarea condiţiilor în care el a
fost deţinut (a se vedea un alt exemplu în care Curtea a luat în consideraţie
rapoartele CPT, Kehayov v. Bulgaria, nr. 41035/98, § 66, 18 ianuarie 2005). În
timp ce Curtea nu exclude că unele îmbunătăţiri ar fi putut avea loc, ea notează
că Guvernul nu a dovedit că au avut loc îmbunătăţiri semnificative. Mai mult,
el nu a arătat că a existat o creştere a finanţării publice a sistemului penitenciar
sau că vreo schimbare semnificativă a politicii statului în acest domeniu ar fi
avut loc.
42. Atât din declaraţiile reclamantului, cât şi din cele ale Guvernului, se pare
că deţinuţii nu erau asiguraţi cu hrană suficientă. Acest lucru este, de asemenea,
susţinut şi de constatările CPT (a se vedea paragraful 32 de mai sus).
43. Curtea constată că declaraţiile Guvernului în ceea ce priveşte plimbările
la aer liber sunt, într-o anumită măsură, inconsecvente. În observaţiile sale din
septembrie 2002, într-o altă cauză care se referea la condiţiile de detenţie din
acelaşi loc de detenţie (Duca v. Moldova, nr. 1579/02), însă într-o altă perioadă
de timp, Guvernul a admis că, din cauza lipsei spaţiului, deţinuţilor nu li se
acorda posibilitatea de a avea plimbări la aer liber. În observaţiile sale din
septembrie 2004 cu privire la această cauză, Guvernul nu a negat acuzaţia
reclamantului cu privire la lipsa plimbărilor la aer liber. Totuşi, în observaţiile
sale finale din iunie 2005, el a susţinut că reclamantul a beneficiat de plimbări
timp de o oră pe zi în orice moment al zilei convenabil lui (a se vedea

paragraful 20 de mai sus). Acest lucru a fost negat de către reclamant.
44. Ţinând cont de inconsecvenţa celor menţionate mai sus şi de constatările
CPT (a se vedea paragraful 31 de mai sus), Curtea conchide că reclamantul nu a
beneficiat de plimbări la aer liber, deoarece nu exista spaţiu pentru acest lucru.
45. De asemenea, trebuie notat că Guvernul nu a contestat prezenţa plăcilor
de metal pe fereastra celulei, care împiedicau pătrunderea luminii naturale.
Acest lucru este, de asemenea, susţinut şi de constatările CPT (a se vedea
46. Guvernul nu a negat nici faptul că lumina electrică era în permanenţă
aprinsă în celulă şi că deţinuţii erau forţaţi să doarmă pe laviţe din lemn fără a fi
asiguraţi cu cearşafuri sau saltele.
47. Ţinând cont de condiţiile severe din celulă, de lipsa plimbărilor la aer
liber, de asigurarea inadecvată cu hrană şi de faptul că reclamantul a fost
deţinut în aceste condiţii timp de treizeci şi şapte de zile, Curtea consideră că
suferinţele pe care el le-a îndurat au depăşit nivelul inevitabil inerent detenţiei
şi a atins nivelul de severitate contrar articolului 3 al Convenţiei.
48. Prin urmare, Curtea constată că condiţiile de detenţie a reclamantului au
constituit o violare a articolului 3 al Convenţiei.
49. Reclamantul pretinde în continuare că arestarea sa preventivă nu a fost

bazată pe motive „relevante şi suficiente”. În special, el s-a referit la hotărârile
instanţelor judecătoreşti naţionale din 24 februarie 2003, 4 martie 2003, 18
martie 2003 şi 21 martie 2003.
50. Partea relevantă a articolului 5 § 3 este următoarea:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 litera (c)
din prezentul articol … are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată
în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure
prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
51. Reclamantul a declarat că motivele invocate de Guvern sunt diferite de

cele invocate de instanţele judecătoreşti naţionale în hotărârile lor şi că, prin
urmare, nu ar trebui luate în consideraţie. Instanţele judecătoreşti nu au
prezentat nici un motiv pentru susţinerea suspiciunii lor că el ar putea să se
eschiveze sau ar putea influenţa ceilalţi participanţi la proceduri. Unicul
argument motivat invocat de instanţe a fost că el era bănuit de comiterea unei
infracţiuni grave. Totuşi, acest motiv nu a fost suficient pentru a justifica

detenţia sa.
52. Guvernul a declarat că, contrar pretenţiei reclamantului, urmărirea
penală împotriva lui era pendinte începând cu 6 ianuarie 2003, dar nu începând
cu 2001. El a declarat că detenţia reclamantului a fost necesară, deoarece el era
bănuit de comiterea unei infracţiuni grave; faptele cu privire la infracţiune nu
erau pe deplin clare şi s-au dovedit a fi foarte complexe; reclamantul era bănuit
că a jucat un rol foarte important în faptele de care a fost acuzat şi, prin urmare,
posibilitatea ca el să se eschiveze constituia o îngrijorare deosebită; exista
posibilitatea ca reclamantul să posede sume mari de bani peste hotarele ţării,
care ar fi putut facilita eschivarea sa; riscul de a se eschiva nu era minimizat de
legăturile pe care le avea cu familia sa de la Chişinău. E posibil că au existat şi
alte motive în favoarea detenţiei sale care nu au fost invocate în mod expres de
către instanţe în hotărârile lor pentru a nu prejudicia urmărirea penală.
53. O persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie
întotdeauna eliberată în cursul procedurii, decât dacă statul poate dovedi că
există motive „relevante şi suficiente” care să justifice detenţia continuă a
persoanei (Yağcı and Sargın v. Turkey, hotărâre din 8 iunie 1995, Seria A nr.
319-A, § 52).
54. Articolul 5 § 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca autorizând
aplicarea necondiţionată a detenţiei preventive, care să dureze nu mai mult de o
anumită perioadă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent de
cât e de scurtă, trebuie să fie, în mod convingător, demonstrată de autorităţi
(Belchev v. Bulgaria, nr. 39270/98, § 82, 8 aprilie 2004).
55. O funcţie suplimentară a unei decizii motivate este de a dovedi părţilor
că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie motivată oferă unei părţi posibilitatea
de a depune apel împotriva acesteia, la fel ca şi posibilitatea ca decizia să fie
revizuită de o instanţă de apel. Numai prin adoptarea unei decizii motivate
poate exista un control public al administrării justiţiei (Suominen v. Finland, nr.
37801/97, § 37, 1 iulie 2003).
56. Argumentele în favoarea sau defavoarea eliberării nu trebuie să fie
„generale şi abstracte” (a se vedea Clooth v. Belgium, hotărâre din 12
decembrie 1991, Seria A nr. 225, § 44).
57. Jurisprudenţa Convenţiei a elaborat patru motive principale acceptabile
pentru deţinerea unei persoane până la pronunţarea hotărârii atunci când acea
persoană este bănuită că a săvârşit o infracţiune: când există riscul că acuzatul
nu se va prezenta pentru a fi judecat (a se vedea Stögmüller v. Austria, hotărâre

din 10 noiembrie 1969, Seria A nr. 9, § 15); când există riscul că acuzatul, în
caz că este eliberat, va întreprinde măsuri care ar prejudicia administrarea
justiţiei (a se vedea Wemhoff v. Germany, hotărâre din 27 iunie 1968, Seria A
nr. 7, § 14); fie va comite alte infracţiuni (a se vedea Matznetter v. Austria,
hotărâre din 10 noiembrie 1969, Seria A nr. 10, § 9); fie va cauza dezordine
publică (a se vedea Letellier v. France, hotărâre din 26 iunie 1991, Seria A
nr. 207, § 51).
58. Pericolul ca un acuzat să se eschiveze nu poate fi evaluat numai în baza
severităţii sentinţei pe care o riscă. El trebuie evaluat cu referire la un număr de
alţi factori relevanţi care pot fie să confirme existenţa unui pericol de eschivare,
fie să facă ca acesta să pară atât de nesemnificativ, încât el să nu poată justifica
detenţia în cursul procedurii (Yağcı and Sargın v. Turkey, citată mai sus, § 52).
Riscul de eschivare trebuie să fie evaluat în contextul factorilor care au legătură
cu caracterul persoanei, valorile sale morale, locuinţa sa, ocupaţia sa, bunurile
sale, legăturile familiale şi cu toate tipurile de legături cu statul în care el este
urmărit. Riscul aplicării unei sancţiuni severe şi temeinicia probelor pot fi
relevante, dar nu sunt, prin sine, decisive, iar posibilitatea obţinerii garanţiilor
ar putea fi folosită pentru a compensa orice risc (Neumeister v. Austria, hotărâre
din 27 iunie 1968, Seria A nr. 8, § 10).
59. Pericolul ca persoana acuzată să influenţeze buna desfăşurare a
procedurilor nu poate fi invocat in abstracto, ci trebuie să fie susţinut prin
probe bazate pe fapte (Trzaska v. Poland, nr. 25792/94, § 65, 11 iulie 2000).

60. Curtea notează că în această cauză autorităţile judecătoreşti s-au bazat pe
caracterul grav al infracţiunii incriminate reclamantului, riscul eschivării sale şi
necesitatea de a asigura desfăşurarea corespunzătoare a urmăririi penale. Ele au
repetat aceste temeiuri în toate hotărârile lor, hotărâri de care se plânge
reclamantul.
61. Se notează că reclamantul a contestat temeiurile detenţiei sale în faţa
instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova. El s-a referit la faptul că
urmărirea penală era pendinte începând cu 2001 şi el nu a influenţat în nici un
fel urmărirea penală. De la începutul urmăririi penale împotriva sa, el a călătorit
în străinătate de mai multe ori şi de fiecare dată a revenit în ţară, iar
comportamentul său în ceea ce priveşte urmărirea penală a fost întotdeauna
considerat ireproşabil. El avea familie şi multe persoane respectabile, inclusiv
liderul unui partid de opoziţie din Parlament şi Consiliul municipal Chişinău,
erau gata să depună garanţie personală pentru a asigura eliberarea reclamantului
în conformitate cu Codul de procedură penală. Reclamantul, de asemenea, era

gata să-şi predea paşaportul ca o garanţie că el nu va părăsi ţara.
62. Instanţele judecătoreşti naţionale nu au acordat nici o consideraţie nici
unui din aceste argumente, tratându-le aparent ca fiind irelevante pentru
examinarea legalităţii detenţiei preventive a reclamantului. De asemenea,
instanţele judecătoreşti nu au făcut nici o menţiune cu privire la argumentele
prezentate de reclamant, limitându-se doar la reproducerea în hotărârile lor,
într-un mod abstract şi stereotipizat, a temeiurilor formale pentru detenţie
prevăzute de lege, fără a încerca să arate cum se aplică ele în cauza
reclamantului. Mai mult, ele nu au dat nici o apreciere unor astfel de factori
precum: caracterizarea bună a reclamantului, lipsa antecedentelor penale,
legăturile de familie şi legăturile (locuinţă, ocupaţie, bunuri) cu ţara sa. In fine,
ele nu au dat nici o apreciere garanţiilor oferite de terţe persoane în favoarea
reclamantului.
63. În observaţiile sale din septembrie 2004, Guvernul a încercat să justifice
necesitatea detenţiei reclamantului prin invocarea unor noi motive pe care
instanţele judecătoreşti naţionale nu s-au bazat (a se vedea, paragraful 52 de
mai sus). Curtea reiterează că nu este sarcina sa să substituie autorităţile
naţionale care au decis arestarea reclamantului. Revine acestor instanţe să
examineze toate faptele în favoarea sau defavoarea detenţiei şi să le expună în
hotărârile lor. Prin urmare, noile motive ale Guvernului, care au fost invocate
pentru prima dată în procedurile în faţa Curţii, nu pot fi luate în consideraţie de
către Curte (Nikolov v. Bulgaria, nr. 38884/97, § 74 et seq., 30 ianuarie 2003).
64. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră că motivele pe care
s-au bazat Judecătoria sectorului Centru şi Tribunalul municipiului Chişinău în
hotărârile lor cu privire la detenţia preventivă a reclamantului şi prelungirea
acesteia, nu au fost „relevante şi suficiente” şi că, prin urmare, a existat o
violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI
65. Iniţial, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 3 de faptul că

Tribunalul municipiului Chişinău a refuzat să-l audieze pe fostul său anchetator
în calitate de martor. Curtea a considerat ca fiind mai oportună examinarea
acestei pretenţii prin prisma articolului 5 § 4, care prevede următoarele.
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă
un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra
legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
66. Reclamantul a declarat că audierea lui C.B. era necesară pentru

combaterea argumentelor acuzării în favoarea detenţiei sale. Audierea nu era
menită să influenţeze în nici un fel examinarea fondului cauzei, fiind relevantă
în exclusivitate pentru procedurile cu privire la detenţia preventivă a
reclamantului. Mai mult, dacă Tribunalul municipiului Chişinău considera că
audierea lui C.B. era relevantă doar pentru fondul cauzei, el trebuia să statueze
acest fapt în hotărârea sa. Totuşi, refuzul nu a fost însoţit de nici o motivare.
67. Guvernul declară că examinarea necesităţii de a aplica arestarea
preventivă nu include o examinare a fondului cauzei penale şi a probelor care
au legătură cu fondul cauzei. Reclamantul a avut posibilitatea să solicite
audierea oricărui martor pe parcursul procedurilor cu privire la fondul cauzei, şi
nu pe parcursul celor cu privire la arestarea sa preventivă. Prin urmare, refuzul
de a-l audia pe C.B. în calitate de martor a fost perfect legal. Mai mult, în
conformitate cu articolul 73 al Codului de procedură penală, instanţele trebuie
să examineze gravitatea faptelor incriminate in abstracto, personalitatea
acuzatului, ocupaţia acestuia, vârsta, starea sănătăţii sale, statutul său familial,
precum şi alte circumstanţe, însă niciodată declaraţiile făcute de martori şi alte
probe.
68. Articolul 5 § 4 nu garantează, ca atare, dreptul de a contesta deciziile
prin care se dispune sau se prelungeşte detenţia, deoarece această prevedere
vorbeşte despre „proceduri”, şi nu despre „recurs”. Intervenţia doar a unui
organ satisface condiţia prevăzută de articolul 5 § 4 ca procedura urmată să aibă
un caracter judiciar şi să acorde persoanei în cauză garanţii corespunzătoare
formei de privare de libertate în cauză (Jecius v. Lithuania, nr. 34578/97, § 100,
ECHR 2000-IX). Totuşi, un stat care stabileşte un al doilea nivel de jurisdicţie
pentru examinarea cererilor de eliberare din detenţie trebuie, în principiu, să
acorde deţinutului, în procedura de recurs, aceleaşi garanţii ca şi în faţa primei
instanţe (Toth v. Austria, hotărâre din 12 decembrie 1991, Seria A nr. 224, p.
23, § 84).
69. Articolul 5 § 4 nu garantează dreptul la revizuire judiciară într-o
asemenea măsură, încât să împuternicească tribunalul în ceea ce priveşte toate
aspectele cauzei, inclusiv chestiuni cu privire la oportunitatea eliberării
persoanei, să substituie prin propria sa discreţie discreţia autorităţii care a luat
decizia. Totuşi, revizuirea trebuie să fie suficient de largă pentru a asigura acele
condiţii care sunt esenţiale pentru „legalitatea” detenţiei unei persoane în

conformitate cu articolul 5 § 1 (a se vedea Chahal v. the United Kingdom,
hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, § 127).
70. În cazul arestării preventive, articolul 5 § 1 (c) prevede că detenţia
preventivă poate fi justificată numai dacă există motive verosimile că persoana
acuzată a săvârşit o infracţiune. Existenţa motivelor verosimile este o condiţie
sine qua non pentru legalitatea detenţiei continue (Labita v. Italy [GC], nr.
26772/95, §§ 152-53, ECHR 2000-IV). Astfel, instanţa competentă trebuie să
examineze nu numai respectarea cerinţelor procedurale stabilite în legislaţia
naţională dar, de asemenea, şi caracterul temeinic al motivelor care au justificat
arestul, precum şi legitimitatea scopului urmărit prin arestarea persoanei şi
urmările detenţiei (a se vedea Schöps v. Germany, nr. 25116/94, § 44, ECHR
2001-I).
71. Potrivit jurisprudenţei Curţii, din textul articolului 6 – în special, din
sensul autonom care urmează a fi dat termenului de „acuzaţie în materie
penală” – rezultă că această prevedere se aplică, într-o oarecare măsură,
procedurilor prejudiciare (a se vedea Imbrioscia v. Switzerland, hotărâre din 24
noiembrie 1993, Seria A nr. 275, § 36). Astfel, rezultă că, în lumina impactului
dramatic al privării de libertate asupra drepturilor fundamentale ale persoanei în
cauză, procedurile desfăşurate în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei trebuie,
în principiu, de asemenea, să respecte, în cea mai mare măsură posibilă, luând
în consideraţie circumstanţele unei urmăriri penale în desfăşurare, cerinţele de
bază ale unui proces echitabil (a se vedea Schöps v. Germany, citată mai sus,
idem). O instanţă care examinează un recurs împotriva detenţiei trebuie, astfel,
să asigure garanţiile unei proceduri judiciare. Procedurile trebuie să fie
contradictorii şi trebuie, întotdeauna, să asigure „egalitatea armelor” între părţi,
procuror şi persoana deţinută (a se vedea Nikolova v. Bulgaria [GC], nr.
31195/96, § 58, ECHR 1999-II).
72. În cazul unei persoane a cărei detenţie cade sub incidenţa articolului 5 §
1 (c), o audiere este necesară (a se vedea Assenov and Others v. Bulgaria,
hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII, § 162). Mai mult, atunci
când există probe care prima facie par să aibă legătură directă cu chestiunea
legalităţii detenţiei continue, pentru ca articolul 5 § 4 să fie respectat, este
esenţial ca instanţele judecătoreşti naţionale să le examineze şi evalueze (a se
vedea, mutatis mutandis, Chahal v. the United Kingdom, citată mai sus, §§ 130-
131 şi Hussain v. the United Kingdom, hotărâre 21 februarie 1996, Reports
1996-I, § 60).

73. Curtea consideră că garanţiile procedurale prevăzute în articolul 5 § 4 se
aplică procedurilor care formează obiectul acestei pretenţii (a se vedea
74. În continuare, Curtea notează, iar Guvernul nu contestă acest lucru, că
colonelul C.B. a lucrat în calitate de membru al grupului de poliţişti care au
investigat cauza reclamantului şi a făcut acuzaţii foarte grave într-un ziar,
precum că acuzaţiile împotriva reclamantului erau nefondate şi că au fost
determinate de corupţia din sfera politică. De asemenea, nu se dispută faptul că
Tribunalul municipiului Chişinău a refuzat audierea lui C.B. în procedura cu
privire la arestarea preventivă a reclamantului fără a da motive.
75. Deşi ţine, în primul rând, de competenţa instanţelor judecătoreşti
naţionale să evalueze admisibilitatea, pertinenţa şi temeinicia probelor într-o
cauză, Curtea consideră că declaraţia colonelului C.B. ridică chestiuni nu doar
cu privire la veridicitatea acuzaţiilor aduse reclamantului, dar, de asemenea, şi
cu privire la comportamentul acestuia pe parcursul urmăririi penale, chestiuni
care erau prima facie relevante pentru a răspunde la întrebarea dacă au existat
motive verosimile că reclamantul a săvârşit o infracţiune şi era necesar să fie
arestat preventiv. În acest sens, se subliniază faptul că colonelul C.B. nu era
doar un martor obişnuit în această cauză, dar un martor ale cărui depoziţii
puteau pune la îndoială întreaga bază legală a reţinerii şi detenţiei
reclamantului. În calitate de fost membru al echipei de investigaţie, acuzaţiile
colonelului nu puteau fi pur şi simplu respinse ca fiind neadevărate şi
irelevante.
76. În lumina celor de mai sus şi ţinând cont de durata aflării în detenţie a
reclamantului (acesta a fost eliberat din arest preventiv după mai mult de trei
luni şi jumătate), Curtea consideră că prin refuzul, fără a da vreo explicaţie, de
a-l audia pe C.B. în calitate de martor la şedinţa judecătorească din 25 aprilie
2003, Tribunalul municipiului Chişinău a încălcat drepturile reclamantului
garantate de articolul 5 § 4 al Convenţiei.

echitabilă.”
A. Prejudiciul material
78. Reclamantul a pretins EUR 2,510 cu titlu de prejudiciu material suferit

ca rezultat al detenţiei sale ilegale. El a pretins că această sumă a constituit
salariul net pe care el nu l-a putut câştiga datorită detenţiei sale ilegale între 24
februarie şi 7 august 2003 şi a prezentat un certificat de la angajatorul său care
a confirmat declaraţiile sale.
79. Guvernul a declarat că reclamantul nu avea dreptul la nici o compensaţie
a prejudiciului material datorită faptului că dosarul său penal se afla încă în
examinare în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. El a susţinut că dacă
reclamantul va fi achitat, atunci el va putea pretinde compensaţii la nivel
naţional.
80. Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor de recurs interne, prevăzută
de articolul 35 § 1 al Convenţiei, nu este aplicabilă pretenţiilor de satisfacţie
echitabilă făcute în temeiul articolului 41 al Convenţiei (De Wilde, Ooms and
Versyp v. Belgium (articolul 50), hotărâre din 10 martie 1972, Seria A nr. 14, §§
15 şi 16).
81. Curtea consideră că există o anumită legătură cauzală între violările
constatate ale articolului 5 § 3 şi 5 § 4 al Convenţiei şi suma pretinsă de către
reclamant pentru compensarea venitului ratat (a se vedea Ceský v. the Czech
Republic, nr. 33644/96, § 91, 6 iunie 2000; Nikolova v. Bulgaria (nr. 2), nr.
40896/98, § 94, 30 septembrie 2004). Hotărând în bază echitabilă, Curtea
acordă reclamantului EUR 1,000.
B. Prejudiciul moral
82. Reclamantul a pretins EUR 17,000 cu titlu de prejudiciu moral, dintre

care EUR 5,000 pentru încălcarea dreptului său de a nu fi deţinut în condiţii
inumane şi degradante, EUR 10,000 pentru detenţia nemotivată şi EUR 2,000
pentru refuzul de a-l audia pe C.B. în calitate de martor în cadrul procedurilor
cu privire la arestarea sa preventivă.
83. Reclamantul a susţinut că încălcările drepturilor sale garantate de
Convenţie i-au cauzat sentimente de frustrare, incertitudine şi nelinişte care nu
pot fi compensate prin simpla constatare a unei violări.
84. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, susţinând că
ea este excesivă. Referindu-se la pretenţiile reclamantului cu privire la violarea
articolul 3 al Convenţiei, Guvernul a reiterat poziţia sa cu privire la fondul
cauzei şi a pretins că condiţiile de detenţie a reclamantului nu au constituit
tratament inuman şi degradant. În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului cu
privire la violarea articolului 5 §§ 3 şi 4, Guvernul a declarat că simpla

constatare a violării va reprezenta o satisfacţie echitabilă suficientă.
85. Curtea consideră că reclamantului i s-a cauzat un anumit stres şi nelinişte
ca urmare a încălcărilor dreptului său la libertate şi siguranţă, garantat de
articolul 5 § 3 şi 5 § 4 al Convenţiei, în special, datorită caracterului notoriu al
cauzei şi a faptului că acesta s-a aflat în vizorul publicului şi al presei.
Suferinţele sale trebuiau să fi fost intensificate considerabil de condiţiile dure
de detenţie de la Izolatorul de Detenţie Provizorie în care el a fost deţinut.
Hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului suma totală de EUR
4,000 cu titlu de prejudiciu moral.
C. Costuri şi cheltuieli

cheltuieli suportate în faţa Curţii. În susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a
transmis Curţii o copie a contractului său cu avocaţii săi şi o copie a listei
detaliate care arăta numărul de ore petrecute de fiecare avocat asupra cauzei,
precum şi onorariul perceput pentru o oră de lucru, în mărime de EUR 60-65.
87. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că ea este
excesivă. Potrivit lui, suma pretinsă de reclamant era prea mare în raport cu
salariul mediu lunar în Republica Moldova. De asemenea, Guvernul a contestat
numărul de ore prestate de reprezentanţii reclamantului şi a declarat că,
deoarece ei erau membri ai organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”,
trebuiau să lucreze gratuit.
88. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate
în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost necesare, realmente
angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Amihalachioaie
v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004-...).
89. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată de
reclamant, criteriile de mai sus şi complexitatea cauzei, Curtea acordă
reclamantului EUR 1,200.
D. Dobânda

dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală
Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

1. Hotărăşte, în unanimitate, că a existat o violare a articolului 3 al
Convenţiei;
2. Hotărăşte, în unanimitate, că a existat o violare a articolului 5 § 3 al

Convenţiei;
3. Hotărăşte, cu şase voturi pro şi unul împotrivă, că a existat o violare a

articolului 5 § 4 al Convenţiei;
4. Hotărăşte, în unanimitate,
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni
de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44
§ 2 al Convenţiei, EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de prejudiciu material;
EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,200 (o
mie două sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în
valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării
hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
5. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor reclamantului cu privire la

satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 4 octombrie 2005, în

Michael O'BOYLE Nicolas BRATZA

Grefier Preşedinte

Regulamentului Curţii, opinia parţial disidentă a dlui Pavlovschi este anexată la
această hotărâre.
N.B.
M. O’B.
OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI

PAVLOVSCHI ÎN CAUZA BECCIEV CONTRA MOLDOVEI
La 13 septembrie 2005, Secţiunea a Patra, examinând cauza Becciev contra
Moldovei, a constatat violarea articolelor 3, 5 § 3 şi 5 § 4 ale Convenţiei.
Sunt întru totul de acord cu colegii mei judecători în privinţa violării
articolului 3 şi a articolului 5 § 3.
În acelaşi timp, cu tot respectul faţă de distinşii mei colegi, îmi este greu să
subscriu constatării lor cu privire la violarea articolului 5 § 4 în această cauză.
Permiteţi-mi să expun unele motive în vederea clarificării poziţiei mele faţă
de chestiunea în discuţie.
Mai întâi de toate, acest lucru fiind de o importanţă deosebită, eu consider
necesar să menţionez că nici reclamantul şi nici reprezentanţii lui niciodată nu
au pretins o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei.
Permiteţi-mi să reproduc nemijlocit partea relevantă a pretenţiei lor.
La 15 mai 2003, reprezentanţii reclamantului au transmis Curţii o scrisoare,
prin care şi-au exprimat intenţia de a completa cererea lor iniţială introdusă la 6
martie 2003 cu inter alia următoarea pretenţie, citez:
„A existat o încălcare a drepturilor dlui Becciev garantate de art. 6 paragraful 3 litera (d)
al Convenţiei - instanţa judecătorească a refuzat să citeze şi să audieze martorul apărării,
care ar fi putut prezenta argumente în favoarea nevinovăţiei reclamantului.”
În decizia cu privire la admisibilitatea cererii pronunţată la 5 aprilie 2005
această parte a pretenţiei a fost transformată în următoarea formulă:
„Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 5 § 4, că Tribunalul municipiului Chişinău
a refuzat să-l audieze pe fostul său anchetator penal în calitate de martor, după ce acesta
din urmă a dat un interviu unui ziar în care s-a pus serios la îndoială vinovăţia
reclamantului.”
Hotărârea conţine o formulă nouă, şi anume:
„Iniţial, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 3 de faptul că Tribunalul
municipiului Chişinău a refuzat să-l audieze pe fostul său anchetator în calitate de martor.
Curtea a considerat fiind mai oportună examinarea acestei pretenţii prin prisma articolului
5 § 4.”
Sunt cu adevărat recunoscător colegilor mei, care au considerat potrivit, cel
puţin în hotărâre - spre deosebire de decizia cu privire la admisibilitate - să facă
referire la pretenţia iniţială înaintată de avocaţii reclamantului. Cu toate acestea,
acest lucru nu mă ajută la clarificarea tuturor întrebărilor mele.
Este bine cunoscut faptul că Curtea este maestrul caracterizării care urmează
a fi dată legislaţiei şi faptelor prezentate ei, însă în fiecare cauză - cel puţin din
câte cunosc eu - Curtea, atunci când decide să se îndepărteze de la
caracterizarea atribuită faptelor de către un reclamant, prezintă motive legale

foarte convingătoare.
Cu regret, acesta nu a fost cazul în această cauză. Acestea fiind spuse, în
absenţa unei motivări contrare, eu consider că anume în această cauză punctul
de plecare ar fi trebuit să fie pretenţia înaintată de avocaţii reclamantului.
Această pretenţie nu trebuia să fi fost schimbată, fără a prezenta o explicaţie
legală plauzibilă.
Reclamantul nu s-a plâns niciodată de imposibilitatea de a iniţia proceduri cu
privire la verificarea legalităţii detenţiei sale. Însă această chestiune este esenţa
obiectului acoperit de articolul 5 § 4 al Convenţiei.
Articolul 5 § 4 prevede următoarele:
legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
Nu există nici o îndoială că legislaţia Republicii Moldova cu privire la
procedura penală creează toate condiţiile necesare pentru realizarea efectivă şi
în practică a acestui drept. Mai mult, aşa cum rezultă clar din descrierea
faptelor, reclamantul a folosit, cu diferite ocazii, toate prevederile legale
stipulate de Codul de procedură penală, care îi dădeau dreptul ca legalitatea
detenţiei sale să fie examinată de autorităţile judecătoreşti competente.
Revenind la esenţa acuzaţiilor reclamantului, trebuie să recunosc că sunt
cuprins de îndoieli atunci când încerc să analizez argumentele reclamantului cu
privire la refuzul instanţei judecătoreşti de a-l audia pe colonelul C.B. în cadrul
unei examinări de rutină a cererii de eliberare a reclamantului. Colonelul C.B.,
un fost inspector, a susţinut în unul din interviurile sale că cauza împotriva lui
Becciev „a fost fabricată” şi că „dosarul nu conţine şi nu a conţinut niciodată
vreo probă ce ar demonstra vinovăţia lui Becciev.”
După cum am menţionat deja, în pretenţia sa suplimentară depusă la această
Curte la 15 mai 2003, reclamantul a susţinut că a avut loc o încălcare a
drepturilor sale garantate de articolul 6 paragraful 3 litera (d) al Convenţiei şi
anume, că instanţa a refuzat să citeze şi să audieze martorul apărării, care ar fi
putut prezenta argumente care se pare că ar fi confirmat lipsa vinovăţiei
reclamantului.
Pretenţia iniţială îmi pune întrebarea dacă pe parcursul unei proceduri de
rutină de verificare „a legalităţii şi necesităţii” prelungirii detenţiei, o instanţă ar
trebui, de asemenea, să examineze chestiunea „vinovăţiei” şi să citeze şi să
audieze martorii apărării, aşa cum pretinde reclamantul. Răspunsul meu la
această întrebare este nu, din următoarele motive.
Problema existenţei sau absenţei vinovăţiei nu poate fi soluţionată in
abstracto. Pentru a răspunde la întrebarea cu privire la vinovăţia acuzatului,
instanţa trebuie să ţină o şedinţă judecătorească în conformitate cu standardele

articolului 6 din Convenţie - şi în conformitate cu principiile unei proceduri
contradictorii - pentru a audia toţi martorii, a examina toate probele prezentate
de toate părţile şi să ia toate celelalte măsuri procedurale prevăzute şi garantate
de lege. Determinarea chestiunii cu privire la vinovăţie, la etapa unui control de
rutină al legalităţii detenţiei, prin audierea unui singur martor, este pur şi simplu
imposibilă.
Cu alte cuvinte, soluţionarea problemei „nevinovăţiei” este imposibilă fără a
se răspunde la o întrebare principală, mai globală, dacă o persoană acuzată este
sau nu vinovată de comiterea infracţiunilor de care este învinuită.
Examinarea chestiunii „vinovăţiei” este parte a examinării fondului cauzei,
şi nu parte a controlului judiciar al legalităţii detenţiei.
Dacă cineva crede contrariul, el trebuie să fie conştient de consecinţe şi să
răspundă la următoarea întrebare: câţi martori ar trebui să se permită să fie
audiaţi cu privire la chestiunea „vinovăţiei” pe parcursul etapei controlului
judiciar de rutină al legalităţii detenţiei? Unul? Doi? Zece? O sută? Dacă, ca
rezultat al tuturor acestor audieri, judecătorul se pronunţă asupra chestiunii
„vinovăţiei”, care va fi diferenţa dintre „un control judiciar al legalităţii
detenţiei” şi „o examinare a fondului cauzei”?
Răspunsul la această întrebare este, în opinia mea, unul evident -
permisiunea de a audia martorii cu privire la chestiunea „vinovăţiei” în cursul
controlului judiciar al legalităţii detenţiei ar fi contrară bunei administrări a
justiţiei, ar influenţa examinarea ulterioară a fondului cauzei şi, mai mult, ar
face ca examinarea fondului cauzei să fie absolut inutilă.
Pe de altă parte, reclamantul, aşa cum rezultă clar din pretenţia sa
suplimentară, nu a pretins imposibilitatea „iniţierii procedurilor la care să se
examineze legalitatea detenţiei sale”, dar a invocat imposibilitatea de a obţine
probe în urma audierii unui martor care ar fi putut pune la îndoială vinovăţia sa.
Îmi este greu să cred că imposibilitatea de a determina existenţa „vinovăţiei”
poate fi privită sau tratată ca imposibilitate „de iniţiere a procedurilor la care să
se examineze legalitatea detenţiei sale”.
Pe de altă parte, eu sunt de acord că declaraţiile făcute de colonelul C.B. sunt
extrem de serioase şi meritau o atenţie specială din partea avocaţilor
reclamantului. Aici apare, din nou, o întrebare. Colonelul C.B. a pus la îndoială
intentarea procedurii penale împotriva lui Becciev, declarând că probele au fost
fabricate.
Îmi cer scuze pentru că spun acest lucru, dar pentru o astfel de situaţie există
alte proceduri prevăzute de Codul de procedură penală şi anume revizuirea
legalităţii intentării procedurii penale. Eu nu voi descrie acum întreaga
procedură penală care exista înainte ca noul Cod de procedură penală să intre în
vigoare şi care conţinea o gamă suficientă de garanţii împotriva intentării

arbitrare a urmăririi penale. Eu mă voi concentra doar asupra acelor prevederi
legale, care au fost disponibile atât reclamantului, cât şi avocaţilor săi în această
situaţie şi care ar fi putut să-l ajute pe reclamant să-şi soluţioneze problema,
dacă ar fi fost aplicate corespunzător.
În conformitate cu articolului 98 alin. 1 al Codului de procedură penală al
Republicii Moldova, legalitatea intentării urmăririi penale este supravegheată
de procuror. Dacă urmărirea penală este iniţiată de către un anchetator penal
sau de un organ de urmărire penală fără motive sau temeiuri legale, procurorul
anulează ordonanţa anchetatorului penal sau a organului de urmărire penală şi
refuză pornirea urmăririi penale sau dispune încetarea urmăririi penale, dacă
anumite măsuri de anchetă au fost deja întreprinse.
Dacă acuzatul nu este de acord cu decizia procurorului, el are dreptul, în
conformitate cu articolele 42, 193, 194 şi 195 ale Codului de procedură penală,
să conteste această decizie la procurorul ierarhic superior. Toate plângerile
trebuie să fie examinate în termen de trei zile, iar decizia motivată trebuie
expediată petiţionarului.
În conformitate cu articolul 195/1 şi articolul 195/2 al aceluiaşi cod, dacă
plângerea acuzatului înaintată unui procuror a fost respinsă de către acesta,
acuzatul are dreptul să conteste decizia procurorului în faţa instanţei
judecătoreşti, care este obligată să examineze această plângere în termen de 10
zile.
Dacă acuzatul sau reprezentantul acestuia deţine informaţii cu privire la
acţiuni criminale comise de colaboratorii organelor de drept, aceştia trebuie să
denunţe astfel de acţiuni autorităţilor competente, care la rândul lor sunt
obligate să investigheze aceste învinuiri.
Permiteţi-mi să clarific următoarele. Codul penal al Republicii Moldova
prevede răspunderea penală pentru diferite acţiuni ilegale ce pun în pericol
buna administrare a justiţiei, de exemplu, articolul 332 - Falsul în acte publice,
articolul 327 - Abuzul de putere sau abuzul de serviciu, articolul 306 – Tragerea
cu bună-ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate, articolul 303 -
Amestecul în înfăptuirea justiţiei şi în urmărirea penală, articolul 308 -
Reţinerea sau arestarea ilegală, etc.
Astfel, în opinia mea, legislatorul din Republica Moldova a creat toate
posibilităţile necesare pentru cetăţeni în vederea protejării drepturilor lor
împotriva acţiunilor ilegale de desfăşurare a urmăririi penale. Atât dl Becciev,
cât şi avocaţii acestuia erau liberi să facă uz de prevederile legale menţionate
mai sus în vederea stopării încălcării drepturilor acestuia la intentarea urmăririi
penale, precum şi pe parcursul desfăşurării acesteia.
Din circumstanţele cauzei nu este clar faptul dacă reclamantul a făcut sau nu
uz de procedura descrisă, în vigoare la acel moment, şi dacă nu, de ce.
În concluzie, eu constat că articolul 5 § 4 al Convenţiei nu este aplicabil
prezentei cauze din următoarele două motive principale:
1. Reclamantul nu s-a plâns niciodată de imposibilitatea „iniţierii
procedurilor la care să se examineze legalitatea detenţiei sale”; în schimb,
acesta s-a plâns de lipsa posibilităţii de a-şi dovedi nevinovăţia.
2. Determinarea „vinovăţiei” este parte a examinării fondului cauzei, şi nu a
„procedurilor la care să se examineze legalitatea detenţiei sale”.
Prin urmare, concluzia mea este că în această cauză nu a avut loc o violare a
articolului 5 § 4 al Convenţiei şi aceasta este chestiunea cu care eu, în mod
respectuos, nu sunt de acord cu majoritatea.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BECCIU c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
13/02/2008

1 HOTĂRÂREA BECCIU c. MOLDOVEI
În cauza Becciu c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită
în cadrul unei Camere compuse din:
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului
34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii
Moldova, dna Alexandra Becciu („reclamantul”), la 4 august 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dra Natalia Mardari, un
avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost
reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul a pretins că executarea întârziată a hotărârii
judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea sa i-a încălcat dreptul său
ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil,
garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, şi dreptul său la protecţia
proprietăţii sale, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 4 martie
2006, Preşedintele acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului
cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei,
s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea
acesteia.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire
la admisibilitatea şi fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului
Curţii).
HOTĂRÂREA BECCIU c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamantul s-a născut în anul 1951 şi locuieşte la Ştefan-Vodă.

7. În luna martie a anului 1999, apartamentul reclamantului a fost jefuit.
Poliţia a prins infractorii şi a recuperat majoritatea bunurilor furate, care au
fost depozitate ca probe la comisariatul de poliţie din Ştefan-Vodă.
8. În anul 1999, bunurile reclamantului au fost furate din comisariatul de
poliţie.
9. La 24 iulie 2000, reclamantul a înaintat o acţiune împotriva
Ministerului Afacerilor Interne („Ministerul”), solicitând compensaţii pentru
bunurile furate.
10. Printr-o hotărâre judecătorească din 26 septembrie 2003, Judecătoria
Căuşeni a hotărât în favoarea reclamantului şi a obligat Ministerul
Afacerilor Interne să-i plătească acestuia 183,752 lei moldoveneşti (MDL)
(echivalentul a 11,960 euro (EUR) la acea dată). Hotărârea nu a fost
contestată şi după cincisprezece zile ea a devenit irevocabilă şi executorie.
Judecătoria Căuşeni a emis un titlu executoriu care a fost primit de un
executor judecătoresc la 5 noiembrie 2003.
11. La 26 aprilie 2004, un executor judecătoresc l-a informat pe
reclamant că, la 14 noiembrie, 25 noiembrie, 8 decembrie 2003 şi
20 februarie 2004 Ministerului i s-a cerut să se conformeze cu hotărârea
judecătorească. De asemenea, executorul judecătoresc l-a informat că au
fost iniţiate proceduri administrative împotriva ministrului Afacerilor
Interne pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţată în
favoarea reclamantului.
12. La 27 mai 2004, Ministerul l-a informat pe reclamant că el nu a
primit titlul executoriu şi că executarea va fi posibilă doar după primirea
surselor financiare în acest scop.
13. La 29 decembrie 2004, reclamantul a primit MDL 30,993 (EUR
1,825), la 26 ianuarie 2005 el a primit MDL 7,336 (EUR 450), iar la
19 septembrie 2005 el a primit MDL 72,700 (EUR 4,722). La 13 decembrie
2005, reclamantul a primit ultima parte a sumei datorate conform hotărârii
judecătoreşti în mărime de MDL 72,723 (EUR 4,767).
14. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Prodan v. Moldova,

nr. 49806/99, § 31, ECHR 2004-III (extracts).
ÎN DREPT
15. Reclamantul a pretins că executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti
pronunţate în favoarea lui i-a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 §
1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil... .”

consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general
sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Epuizarea căilor de recurs interne
16. În observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei,

Guvernul a declarat că nu au fost epuizate recursurile interne disponibile. El a
susţinut că reclamantul ar fi putut intenta o acţiune împotriva executorului
judecătoresc în temeiul articolului 20 al Constituţiei şi articolului 426 al
vechiului Cod de procedură civilă („vechiul CPC”).
17. Curtea notează că ea a respins deja o obiecţie similară invocată de către
Guvernul pârât în ceea ce priveşte articolul 426 al vechiului CPC, deoarece
„chiar dacă presupunem că reclamantul ar fi depus recurs împotriva actelor
executorului judecătoresc şi ar fi obţinut o hotărâre care să confirme că
neexecutarea a fost ilegală conform dreptului naţional, o astfel de acţiune nu
ar fi adus nimic nou, singura consecinţă fiind emiterea unui alt titlu
executoriu care ar permite executorului judecătoresc să continue executarea
hotărârii” (a se vedea hotărârea Popov v. Moldova, nr. 74153/01, § 32, 18
ianuarie 2005). Curtea nu găseşte niciun motiv care i-ar permite în această
cauză să se abată de la această concluzie.
18. Din aceleaşi motive, Curtea consideră că articolul 20 al Constituţiei,
care prevede dreptul general de acces la justiţie, nu a oferit reclamantului un
recurs efectiv. Ea a examinat o obiecţie similară în cauza Lupăcescu and
Others v. Moldova, nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03,
31976/03, 13681/03, şi 32759/03, § 17, 21 martie 2006, şi nu consideră
necesar să se abată de la concluzia la care a ajuns în acea cauză.
B. Statutul de victimă

Guvernul a declarat că hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în
favoarea reclamantului a fost pe deplin executată la 13 decembrie 2005. Prin
urmare, reclamantul şi-a pierdut „statutul de victimă”.
20. Reclamantul a declarat că hotărârea judecătorească definitivă
pronunţată în favoarea sa a fost executată doar după o întârziere nerezonabilă.
El a declarat că autorităţile naţionale nu au recunoscut încălcarea Convenţiei
şi nici nu i-au plătit vreo compensaţie pentru executarea întârziată a hotărârii
judecătoreşti.
21. Curtea reiterează că o decizie sau măsură favorabilă unui reclamant nu
este, în principiu, suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, decât
dacă autorităţile naţionale au recunoscut, expres sau în substanţă, violarea şi
au oferit o redresare pentru violarea Convenţiei (a se vedea Amuur v. France,
hotărâre din 25 iunie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-III, p.
846, § 36; Dalban v. Romania, hotărâre din 28 septembrie 1999, Reports
1999-VI, § 44).
22. În această cauză, Curtea consideră că, deşi hotărârea relevantă a fost
executată, Guvernul nu a recunoscut încălcarea şi nici nu a oferit o redresare
adecvată pentru executarea întârziată. În aceste circumstanţe, reclamantul
poate continua să pretindă că este o „victimă” a unei încălcări a drepturilor
sale garantate de Convenţie ca urmare a neexecutării îndelungate a hotărârii
judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea sa (a se vedea Dumbrăveanu
v. Moldova, nr. 20940/03, § 22, 24 mai 2005).
C. Concluzia cu privire la admisibilitate

articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi niciun alt temei
pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea
declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica
articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va
examina imediat fondul acestor pretenţii.

24. Guvernul a declarat că, deoarece hotărârea judecătorească din 26

septembrie 2003 a fost executată înainte ca Curtea să comunice cauza, nu a
avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al
25. Curtea observă că principiile generale care se aplică în cauzele de acest

gen au fost expuse în cauza Prodan v. Moldova (citată mai sus, §§ 52-53 şi
59).
26. Trebuie notat faptul că, în această cauză, hotărârea judecătorească
definitivă a fost pronunţată la 26 septembrie 2003, iar titlul executoriu a fost
primit de executorul judecătoresc la 5 noiembrie 2003. Deşi Ministerul a
executat parţial hotărârea şi i-a plătit reclamantului MDL 30,993 la 29
decembrie 2004, adică după un an o lună şi douăzeci şi patru de zile, Curtea
notează că cea mai mare parte din suma datorată conform hotărârii nu a fost
plătită până în septembrie şi decembrie 2005 din cauza lipsei de fonduri în
acest scop (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
27. Curtea reaminteşte că o autoritate de stat nu poate invoca lipsa
fondurilor pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Fireşte, o
întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată de circumstanţe
speciale. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esenţa
dreptului protejat de articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Immobiliare
Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 74, ECHR 1999-V).
28. În această cauză, prin omisiunea timp de doi ani de a executa pe deplin
o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în favoarea reclamantului,
autorităţile naţionale au încălcat dreptul reclamantului de acces la o instanţă şi
la protecţia proprietăţii lui (a se vedea Prodan, citată mai sus, §§ 56 şi 62;
Lupacescu and Others, citată mai sus, § 24; şi Shmalko v. Ukraine,
nr. 60750/00, § 46, 20 iulie 2004).
29. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 al Convenţiei şi a

incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o
satisfacţie echitabilă.”
31. Reclamantul a pretins MDL 60,124 (EUR 3,537) cu titlu de prejudiciu

material, care a reprezentat dobânda ratată ca rezultat al executării întârziate a
hotărârii judecătoreşti pronunţată în favoarea lui.
32. Guvernul a declarat că suma pretinsă de reclamant era excesivă.
Referindu-se la cauza Osoian v. Moldova (dec.), nr. 31413/03, el a considerat
perioada de neexecutare până la 29 decembrie 2004 ca fiind rezonabilă şi,
prin urmare, a cerut Curţii să calculeze dobânda doar pentru suma care a
rămas neplătită după acea dată. El a făcut referire la metoda de calcul folosită
în cauza Prodan v. Moldova, citată mai sus, şi a declarat că reclamantul ar
trebui să primească MDL 13,909 (EUR 845) cu titlu de prejudiciu material.
33. Având în vedere metoda folosită în cauza Prodan, citată mai sus, § 73,
Curtea acordă reclamantului EUR 3,537, care au reprezentat dobânda ratată
ca rezultat al omisiunii autorităţilor de a executa hotărârea judecătorească
pronunţată în favoarea lui într-un termen rezonabil.
34. Având în vedere faptul că hotărârea judecătorească pronunţată în

favoarea reclamantului a fost executată, reclamantul a pretins EUR 3,000 cu
titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al executării întârziate a acesteia.
35. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, declarând
că ea era excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii.
36. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit
stres şi frustrare ca rezultat al executării întârziate a hotărârii judecătoreşti şi îi
acordă EUR 600.
37. Reclamantul a pretins EUR 1,004 cu titlu de costuri şi cheltuieli. El a

prezentat o listă detaliată potrivit căreia avocatul a prestat 25 de ore de lucru
asupra cauzei, percepând un onorariu de EUR 40 pe oră.
38. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că ea era
excesivă şi că reclamantul nu a dovedit cheltuielile de reprezentare pretinse.
39. Curtea reiterează că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie
rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă
ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea,
spre exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR
2004-...).
40. În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi caracterul
repetitiv al cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 600 cu titlu de costuri şi
cheltuieli.
D. Dobânda de întârziere



Convenţie;
4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 3,537 (trei mii cinci sute treizeci şi
şapte euro) cu titlu de prejudiciu material, EUR 600 (şase sute euro) cu
titlu de prejudiciu moral şi EUR 600 (şase sute euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât
conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care
poate fi percepută;
procente;

echitabilă.

T.L. EARLY Josep CASADEVALL

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BIMER S.A. c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
10 iulie 2007
DEFINITIVĂ
10/10/2007

1 HOTĂRÂREA BIMER S.A. c. MOLDOVEI
În cauza Bimer S.A. c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul
unei Camere compuse din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dra L. MIJOVIĆ,
Deliberând la 25 mai şi 19 iunie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 15084/03) depusă împotriva Republicii
Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către
Bimer S.A. („reclamantul”), o întreprindere de naţionalitate din Republica
Moldova, la 7 martie 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl R. Zeglovs, avocat din Riga,
Letonia. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către
3. Reclamantul a pretins, în special, că lichidarea magazinului şi a barului său
duty-free a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 1 al
Regulamentului Curţii). În cadrul acelei Secţiuni, Camera care urma să examineze
cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul
26 § 1 al Regulamentului Curţii.
5. Printr-o decizie din 23 mai 2006, Curtea a declarat cererea admisibilă.
6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise (articolul 59 §
1 al Regulamentului Curţii), iar Camera a decis, după consultarea părţilor, că o
audiere cu privire la fondul cererii nu a fost necesară (articolul 59 § 3 in fine al
Regulamentului Curţii).
HOTĂRÂREA BIMER S.A. c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
7. Reclamantul, Bimer S.A., este o întreprindere de naţionalitate din

Republica Moldova. De la momentul înregistrării, acţiunile sale aparţineau
unor investitori din Moldova, America şi Bahamas, ea fiind catalogată ca o
întreprindere cu investiţii străine şi, astfel, beneficiind de facilităţi şi garanţii
speciale prevăzute de Legea privind investiţiile străine (a se vedea paragraful
24 de mai jos).
1. Contextul cauzei
8. La 10 iunie 1994, a fost promulgat Decretul Preşedintelui nr. 195
(„Decretul”). Acest fapt a permis deschiderea şi funcţionarea magazinelor
duty-free în punctele de trecere terestră, navală şi aeriană a frontierei vamale.
În conformitate cu acest decret, magazinele duty-free aveau dreptul să
comercializeze mărfurile importate fără a plăti taxele vamale (a se vedea
paragraful 23 de mai jos).
9. La 12 iunie 1997, reclamantul a semnat un contract cu Biroul Vamal
Leuşeni, care se află la frontiera între Republica Moldova şi România,
privind deschiderea magazinelor duty-free pe teritoriul biroului vamal.
Contractul nu conţinea nicio prevedere privind durata lui. Contractul a fost
aprobat de şeful Departamentului vamal al Guvernului şi de ministrul
Securităţii Naţionale.
10. La 3 iulie 1998 şi 2 decembrie 1998, întreprinderea a obţinut două
licenţe pentru deschiderea şi funcţionarea la Biroul Vamal Leuşeni a unui
magazin duty-free şi a unui bar duty-free în cadrul magazinului. Licenţele au
fost emise în conformitate cu Decretul şi nu conţineau nicio prevedere
privind durata lor. Ulterior, reclamantul a procurat echipamentul necesar, a
construit clădirile pentru magazin şi bar şi le-a deschis.
2. Schimbarea legislaţiei
11. La 24 aprilie 2002, Parlamentul Republicii Moldova a introdus o
modificare la Codul vamal prin care activitatea magazinelor duty-free a fost
limitată în viitor la teritoriul aeroporturilor internaţionale şi la bordul
aeronavelor care efectuează curse internaţionale (a se vedea paragraful 25 de
mai jos).
12. La 18 mai 2002, Departamentul vamal a dispus lichidarea tuturor
magazinelor duty-free care nu erau amplasate în aeroporturile internaţionale
sau la bordurile aeronavelor care efectuau curse internaţionale („decizia”).
3. Acţiunea judiciară intentată de reclamant împotriva deciziei

13. La 12 iunie 2002, reclamantul, împreună cu alte întreprinderi afectate
în mod similar, a intentat o acţiune judiciară împotriva acestei decizii la
Curtea de Apel a Republicii Moldova.
14. Reclamantul a susţinut inter alia că temeiurile pe care s-a bazat
Departamentul vamal la lichidarea magazinului şi a barului duty-free nu erau
enumerate în lista exhaustivă a temeiurilor pentru lichidarea unor astfel de
magazine prevăzute în articolul 56 al Codului vamal.
15. Mai mult, în lumina articolului 46 al Legii nr. 780 (a se vedea
paragraful 26 de mai jos), noile modificări la Codul vamal nu puteau produce
efecte în mod retroactiv şi puteau fi interpretate doar ca limitând deschiderea
magazinelor duty-free pe viitor, şi nu ca temei pentru a le lichida pe cele deja
înfiinţate.
16. Potrivit reclamantului, această decizie era în contradicţie cu articolul
40 al Legii privind investiţiile străine (a se vedea paragraful 24 de mai jos),
care stipula că activitatea întreprinderii cu investiţii străine nu putea fi
întreruptă forţat decât prin decizia Guvernului Republicii Moldova sau a
instanţei judecătoreşti competente şi numai în cazul în care activitatea
acesteia încalcă flagrant prevederile legislaţiei Republicii Moldova şi
stipulările documentelor sale de constituire.
17. În continuare, reclamantul a susţinut că, în conformitate cu articolul 43
al Legii privind investiţiile străine (a se vedea paragraful 24 de mai jos), în
cazul adoptării unor noi acte legislative mai puţin favorabile, întreprinderile
cu investiţii străine aveau dreptul să se conducă de legislaţia anterior în
vigoare timp de zece ani. Termenul de zece ani a început să curgă de la data
intrării în vigoare a noii legislaţii. Mai mult, al doilea alineat al aceluiaşi
articol prevedea expres că întreprinderile cu investiţii străine, care beneficiau
de facilităţi vamale în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova anterior
în vigoare, aveau dreptul să beneficieze de aceste facilităţi şi după intrarea în
vigoare a noii legislaţii.
4. Hotărârea Curţii de Apel a Republicii Moldova

18. La 26 iunie 2002, Curtea de Apel a Republicii Moldova a hotărât în
favoarea reclamantului şi a anulat decizia, bazându-se inter alia pe
următoarele motive:
„ ... Instanţa consideră că decizia Departamentului vamal nr. 127, din 18 mai 2002,
adoptată în scopul aplicării Legii nr. 1022 din 25 aprilie 2002 [privind modificarea
Codului vamal], prin care activitatea magazinelor duty-free a fost sistată începând cu
18 mai 2002 ... este ilegală, deoarece este contrară legislaţiei în vigoare.
Legea nr. 1022, din 25 aprilie 2002, prin care a fost modificat articolul 51 al Codului
vamal, ... nu prevede sistarea activităţii magazinelor duty-free deja deschise în alte
locuri decât aeroporturile şi bordurile aeronavelor.
Mai mult, decizia sus-menţionată [a Departamentului vamal] este contrară articolului

56 al Codului vamal, care nu prevede în lista temeiurilor pentru lichidarea magazinului
duty-free temeiul prevăzut în decizie – modificarea legislaţiei.
Curtea consideră că varianta modificată a articolului 51 al Codului vamal nu se poate

aplica magazinelor duty-free deja înfiinţate şi care operează, deoarece aceasta ar fi în
contradicţie şi cu articolul 46 (1) al Legii privind actele legislative, care stipulează că
actul legislativ nu poate avea efect retroactiv sau ultraactiv.
Deoarece reclamanţii sunt întreprinderi cu investiţii străine, Curtea consideră că

decizia este contrară articolului 39 (1) al Legii privind investiţiile străine, care prevede
că investiţiilor străine li se acordă siguranţă şi protecţie deplină în Republica Moldova.
Mai mult, potrivit articolului 40 al Legii privind investiţiile străine, activitatea

reclamantului ... nu putea fi întreruptă forţat decât prin decizia Guvernului sau a
instanţei judecătoreşti competente, şi numai în cazul în care activitatea acesteia
încălca flagrant prevederile legislaţiei sau stipulările documentelor sale de constituire.
Totuşi, decizia în cauză nu conţine nicio referire la vreo încălcare comisă de reclamant
şi nu se bazează pe decizia Guvernului sau a instanţei judecătoreşti.
Este necesar a indica că, în conformitate cu articolul 43 (1) al Legii privind

investiţiile străine, în cazul adoptării unor noi acte legislative care vor schimba
condiţiile de activitate a întreprinderii cu investiţii străine înfiinţate până la adoptarea
unor asemenea acte, întreprinderea dată, în termen de zece ani de la data intrării în
vigoare a noilor acte legislative, are dreptul să se conducă de legislaţia anterior în
vigoare.
Conform alineatului doi al articolului 43 al Legii privind investiţiile străine,

investitorii străini şi întreprinderile cu investiţii străine, care beneficiau de facilităţii
vamale, fiscale şi de altă natură în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova
anterior în vigoare, au dreptul să se folosească de aceste facilităţi şi după intrarea în
vigoare a noii legislaţii.
...
Instanţa judecătorească consideră că prin această decizie a fost încălcat dreptul

reclamantului la proprietate garantat de articolul 46 al Constituţiei, articolele 1, 40 şi
41 ale Legii cu privire la proprietate şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.”
19. Departamentul vamal a contestat această hotărâre la Curtea Supremă
de Justiţie.
5. Decizia Curţii Supreme de Justiţie

20. La 11 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul
Departamentului vamal, a casat hotărârea Curţii de Apel şi a respins cererea
reclamantului. Motivele invocate de Curtea Supremă de Justiţie sunt
următoarele:
„Prima instanţă, pronunţând o hotărâre în favoarea reclamanţilor, a ajuns la concluzii
care se bazează pe o interpretare incorectă a legii, deoarece decizia în cauză nu
prevede sistarea activităţii magazinelor duty-free în general, ci doar a activităţii lor în
unele locuri.
Prin urmare, concluzia primei instanţe, conform căreia această decizie a avut drept
efect sistarea întregii activităţi a investitorilor străini care au deschis aceste magazine
şi că, în consecinţă, dreptul lor la siguranţă şi protecţie deplină, prevăzut de articolul
31 al Legii privind investiţiile străine, a fost încălcat, este incorectă.
Articolul 51 al Codului vamal, care a fost modificat prin Legea Nr. 1022 din 25
aprilie 2002, defineşte duty-free drept un regim vamal care constă în comercializarea
mărfurilor sub supraveghere vamală, în locuri special amenajate, amplasate în
aeroporturile internaţionale şi la bordul aeronavelor.
Prin această prevedere, factorii de decizie au reglementat şi au limitat amplasarea

acestor magazine, dar nu au instituit o interdicţie pentru funcţionarea acestora. Prin
urmare, motivele invocate de prima instanţă, conform cărora a fost încălcat dreptul
investitorilor străini de a-şi desfăşura activitatea, nu au niciun suport legal.
Reclamanţii nu sunt împiedicaţi să-şi deschidă magazinele duty-free în locurile
permise de lege, şi anume, în aeroporturi internaţionale şi la bordul aeronavelor.
...
Potrivit documentelor de constituire ale acestor întreprinderi, acestea practică diferite

genuri de activitate, inclusiv comercializarea mărfurilor în regim duty-free.
Concluzia primei instanţe, potrivit căreia prin decizie a fost încălcat dreptul la
proprietate garantat de Constituţie şi legislaţia internaţională, este incorectă, deoarece
întreprinderile în cauză au dreptul să deschidă magazine duty-free în alte locuri, după
cum este prevăzut de articolul 51 al Codului vamal. Activitatea întreprinderilor nu este
întreruptă pe deplin şi nimic nu este luat de la ele.
...
Referirea primei instanţe la articolul 40 al Legii privind investiţiile străine, potrivit

căruia activitatea întreprinderii cu investiţii străine poate fi întreruptă forţat doar prin
decizia Guvernului sau a instanţei judecătoreşti competente, este incorectă, deoarece
decizia nu prevede sistarea activităţii reclamanţilor în general, ci doar a
comercializării mărfurilor în regim duty-free. Aceştia pot efectua alte activităţi care
sunt prevăzute în documentele lor de constituire.”
21. Curtea Supremă de Justiţie nu s-a expus asupra argumentului
reclamantului şi a constatării Curţii de Apel privind aplicabilitatea
paragrafului 2 alineatul 2 al articolului 43 al Legii privind investiţiile străine.
Decizia sa este irevocabilă.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
22. Extrasele relevante din Constituţia Republicii Moldova sunt

următoarele:
„Articolul 46. Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia
(1) Dreptul la proprietate privată ... [este] garantat.

(2) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(3) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se

prezumă.
...”
23. Decretul Preşedintelui nr. 195 din 10 iunie 1994, în partea sa relevantă,
„...
Articolul 3. Mărfurile din import, destinate comercializării prin magazinele

duty-free ... se exceptează de la plata taxelor vamale;
...
Magazinele duty-free pot fi amplasate numai în incinta punctelor de trecere a

frontierei aeriene, terestre şi navale... .”
24. Legea privind investiţiile străine din 1 aprilie 1992, în partea sa
„Articolul 1. Dreptul aplicabil
..
3... Actele legislative care contravin prezentei Legi în partea referitoare la

investiţiile străine nu sunt aplicabile.
...
Articolul 35. Facilităţi vamale pentru bunurile aduse
1. Valorile materiale prevăzute la art. 3 al prezentei Legi, în calitate de bunuri

[automobile, echipament, echipament de oficiu, materie primă...] ce constituie aportul
la formarea şi majorarea capitalului social al întreprinderii sunt scutite de taxe
vamale.
...
Articolul 36. Facilităţi vamale la importuri şi exporturi
...
2. Întreprinderea cu investiţii străine se scuteşte de plata taxelor vamale

pentru acele bunuri (materie primă, ...), importate pentru a fi folosite la fabricarea
articolelor pentru export.
Articolul 39. Garanţii în caz de naţionalizare sau expropriere a investiţiilor

străine
1. În Republica Moldova investiţiilor străine li se acordă siguranţă şi protecţie

deplină.
2. Investiţiile străine nu pot fi expropriate, naţionalizate sau supuse altor măsuri

similare decât prin lege sau în temeiul unei legi şi numai în cazul apărării intereselor
naţionale, şi cu acordarea unei compensaţii.
3. Compensaţia trebuie să corespundă valorii investiţiei alienate potrivit evaluării,

efectuate nemijlocit înainte de momentul în care exproprierea, naţionalizarea sau alte
măsuri similare au devenit publice. Ea va fi plătită în termen de trei luni de la
momentul aplicării măsurii respective, incluzând dobânda bancară aferentă, calculată
până la data plăţii. Suma compensaţiei se plăteşte persoanei împuternicite în valuta în
care a fost efectuată investiţia şi poate fi transferată peste hotare neîngrădit.
4. Plata compensaţiei este asigurată de organul de stat împuternicit cu realizarea

exproprierii, naţionalizării sau altor măsuri similare. Organul de stat va asigura
valoarea şi modul de plată ale compensaţiei, cel târziu până la momentul aplicării
sancţiunilor respective. Dacă organul de stat nu dispune de mijloacele financiare
necesare, plata compensaţiei se va face de la bugetul de stat.
5. Investitorul afectat are dreptul să ceară, în modul stabilit de legislaţie, verificarea

legalităţii exproprierii, naţionalizării sau altor măsuri similare, precum şi a
corectitudinii cuantumului compensaţiei.
Articolul 40. Garanţii în caz de întrerupere forţată şi de suspendare a activităţii
1. Activitatea întreprinderii cu investiţii străine nu poate fi întreruptă forţat decât

prin decizia Guvernului Republicii Moldova, sau a instanţei judecătoreşti competente
şi numai în cazul în care activitatea acesteia încalcă flagrant prevederile legislaţiei
Republicii Moldova şi stipulaţiile documentelor de constituire a întreprinderii…
2. Dacă din iniţiativa organului administraţiei de stat, în scopul verificării, a fost

suspendată activitatea întreprinderii cu investiţii străine şi nu au fost descoperite
încălcări ale prevederilor legislaţiei Republicii Moldova şi ale stipulaţiilor
documentelor de constituire a întreprinderii, organul respectiv va recupera pierderile
suportate de întreprindere, inclusiv profitul ratat. În cazul în care organul
administrativ respectiv nu dispune de mijloacele necesare, compensaţia pierderilor se
va recupera de la bugetul de stat.
3. Valorile materiale ale investitorului străin care se disponibilizează în legătură cu

lichidarea întreprinderii sau retragerea investitorului străin pot fi duse peste hotare fără
licenţă.
...
Articolul 43. Garanţii în legătură cu modificarea legislaţiei
1. În cazul adoptării unor noi acte legislative care vor schimba condiţiile de activitate
a întreprinderii cu investiţii străine înfiinţate până la adoptarea unor asemenea acte,
întreprinderea respectivă, în termen de zece ani de la data intrării în vigoare a noilor
acte legislative, are dreptul să se conducă de legislaţia Republicii Moldova în vigoare
la data înfiinţării întreprinderii.
2. Prevederile punctului 1 nu se extind asupra legislaţiei vamale, fiscale,

antimonopol, financiare, monetare de credite, valutare, precum şi asupra legislaţiei
care reglementează asigurarea securităţii statului, protecţia mediului înconjurător,
ordinii publice, moralităţii şi sănătăţii populaţiei.
Investitorii străini şi întreprinderile cu investiţii străine care beneficiau de facilităţi

vamale, fiscale şi de altă natură în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova
anterior în vigoare au dreptul să se folosească de aceste facilităţi şi după intrarea în
vigoare a noii legislaţii. ...”
25. Codul vamal al Republicii Moldova, după cum a fost modificat la
24 aprilie 2002, prevede următoarele:
„Articolul 51. Magazinul duty-free – un regim vamal care constă în comercializarea
mărfurilor sub supraveghere vamală, în locuri special amenajate, amplasate în
aeroporturile internaţionale şi la bordul aeronavelor. …
Articolul 56. Un magazin duty-free poate fi lichidat dacă expiră termenul de

valabilitate al licenţei sale de înfiinţare, dacă licenţa este anulată sau dacă este retrasă
în modul stabilit de legislaţie.”
26. Prevederi relevante ale Legii nr. 780 din 27 decembrie 2001 sunt
următoarele:
„Articolul 46 § 1. Actul legislativ produce efecte numai în timpul cât este în vigoare
şi nu poate fi retroactiv sau ultraactiv.”
27. Acordul între Republica Moldova şi Statele Unite ale Americii privind
promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, semnat la Washington la 21
aprilie 1993, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„...
Articolul II. 3. (a) Investiţiilor li se va acorda, permanent, un tratament corect şi

echitabil, ele beneficiind de protecţie şi siguranţă deplină, şi nu li se va acorda în nici
un caz un tratament mai puţin favorabil decât cel prevăzut de dreptul internaţional.
b) Nici una dintre Părţi, în nici un caz, nu va fi împiedicată, prin măsuri arbitrare
sau discriminatorii, în dirijarea, operarea, întreţinerea, folosirea, fructificarea,
achiziţionarea, extinderea ori dispoziţia investiţiilor. În scopul soluţionării oricărui
diferend, conform Articolelor VI şi VII, o măsură poate fi arbitrară sau discriminatorie
indiferent de faptul că o parte a dispus sau a exercitat dreptul la o examinare a acestei
măsuri în curţile sau tribunalele administrative ale Părţii.
c) Fiecare Parte va respecta orice obligaţie, posibilă a fi asumată, referitoare la

investiţii.
...
Articolul III. 1. Investiţiile nu vor fi expropriate sau naţionalizate fie direct, fie
indirect, prin măsuri echivalente exproprierii sau naţionalizării (expropriere) cu
excepţia: în scop public; în bază non-discriminatorie; a plăţii unei compensări
prompte, adecvate şi efective; şi conform procedurilor stabilite de legile respective şi
principiile generale ale tratamentului prevăzut la articolul II 3). Compensarea va fi
echivalentă valorii de piaţă a investiţiei expropriate imediat înaintea finalizării acţiunii

de expropriere sau înaintea momentului când aceasta a devenit public cunoscută,
indiferent de faptul care a intervenit în primul rând; va fi calculată într-o valută liber
convertibilă la o rată de schimb predominantă pe piaţă la acea dată; va fi plătită fără
întârziere; va include dobânda calculată la o rată comercială rezonabilă de la data
exproprierii; va fi complet realizabilă; va fi liber transferabilă.”
28. La 31 iulie 2001, Comisia Parlamentului Republicii Moldova pentru
economie, industrie, buget şi finanţe a răspuns la o interpelare a
reclamantului privind interpretarea articolului 43 al Legii privind investiţiile
străine. În scrisoarea semnată de preşedintele Comisiei, dl N. B., ea a
menţionat următoarele:
„Alineatul 1 al articolului 43 prevede că, în cazul adoptării unor noi acte legislative
care vor schimba condiţiile de activitate a întreprinderii cu investiţii străine înfiinţată
până la adoptarea unor asemenea acte, întreprinderea respectivă, în termen de zece ani
de la data intrării în vigoare a noilor acte legislative, are dreptul să se conducă de
legislaţia Republicii Moldova în vigoare la data înfiinţării întreprinderii.
Regula de mai sus este o regulă generală, care se referă la orice acte legislative care
schimbă condiţiile generale de activitate a întreprinderii cu investiţii străine.
Paragraful 1 al alineatului 2 enumeră tipuri de legislaţie asupra cărora nu se aplică

regula din alineatul 1, şi care se aplică chiar din momentul intrării lor în vigoare.
Paragraful 2 al alineatului 2 prevede excepţii la paragraful 1 al alineatului 2. Aceste

excepţii se referă doar la facilităţi (înlesniri, scutiri de plăţi etc.), care erau prevăzute
în lege la momentul înfiinţării întreprinderii.
Prin urmare, paragraful 2 al alineatului 2 nu contravine prevederilor paragrafului 1 al

alineatului 2, ci explică faptul că întreprinderile cu investiţii străine, care beneficiau de
facilităţii vamale, fiscale şi de altă natură în conformitate cu legislaţia Republicii
Moldova anterior în vigoare, au dreptul să se folosească de aceste facilităţi zece ani
după intrarea în vigoare a noii legislaţii.”
29. În observaţiile sale din octombrie 2005, Guvernul a susţinut că
scrisoarea de mai sus nu a fost semnată de preşedintele Comisiei pentru
economie, industrie, buget şi finanţe a Parlamentului, ci de un membru
ordinar al acestei Comisii şi că, în orice caz, în conformitate cu legislaţia
Republicii Moldova, aceasta nu putea fi considerată ca o interpretare oficială
a articolului 43 al Legii privind investiţiile străine, ci ca o simplă explicaţie.
El a solicitat Curţii să nu admită scrisoarea în calitate de probă.
30. Reclamantul a prezentat Curţii o decizie a Curţii de Apel a Republicii
Moldova în cauza Bimer S.A. versus Biroul Vamal Ungheni, în care a fost
decisă o chestiune similară. În acea cauză, reclamantul a contestat cu succes
lichidarea unui alt magazin duty-free al său, care funcţiona la punctul vamal
Ungheni, în baza aceloraşi temeiuri ca şi în această cauză. Prin decizia sa
irevocabilă din 9 iulie 2002, Curtea de Apel a constatat inter alia că
reclamantul avea dreptul să se bazeze pe paragraful 2 alineatul 2 al
articolului 43 al Legii privind investiţiile străine şi că articolul 51 al Codului
vamal, în varianta modificată, nu putea fi aplicat în cauza reclamantului,

deoarece, în conformitate cu articolul 46 al Legii nr. 780, acesta nu putea
avea efect retroactiv asupra magazinelor duty-free deschise înainte de
adoptarea modificărilor.
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

LA CONVENŢIE
31. Reclamantul a pretins că lichidarea magazinului şi a barului său duty-

free a constituit o încălcare a dreptului său garantat de articolul 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:

32. Guvernul a susţinut că magazinul şi barul duty-free nu era unicul gen

de activitate prevăzut de documentele de constituire ale reclamantului. Prin
urmare, ar fi incorect de afirmat că, prin lichidarea magazinului şi a barului
duty-free, întreaga activitate a reclamantului a fost sistată.
33. Reclamantul avea dreptul să deschidă magazinul şi barul duty-free în
aeroport sau la bordul aeronavelor. În acelaşi timp, reclamantul nu a fost
lipsit de bunurile sale, deoarece el putea folosi clădirile fostului magazin
duty-free în alte scopuri şi putea vinde mărfurile în regim obişnuit, fără statut
de duty-free. Prin urmare, măsura aplicată reclamantului poate fi
caracterizată doar ca un control asupra folosirii proprietăţii.
34. Ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului s-a bazat pe noul
articol 51 al Codului vamal şi, prin urmare, această măsură a fost prevăzută
de lege şi a urmărit interesul public de prevenire sau reducere a numărului
abaterilor de natură financiară sau fiscală.
35. Potrivit Guvernului, regimul duty-free de care beneficia reclamantul în
baza condiţiilor din licenţele sale nu a inclus „facilităţi vamale, fiscale şi de
altă natură”, în sensul paragrafului 2 alineatul 2 al articolului 43 al Legii
privind investiţiile străine şi, prin urmare, reclamantul nu se putea baza pe
această prevedere şi spera ca legislaţia în vigoare să-i fie aplicată în următorii

zece ani.
36. Guvernul a susţinut că „facilităţile vamale, fiscale şi de altă natură”
menţionate în paragraful 2 alineatul 2 al articolului 43 s-au referit doar la
facilităţile prevăzute în articolele 35 şi 36 ale Legii privind investiţiile
străine.
37. De asemenea, el a susţinut că, având în vedere că Legea privind
investiţiile străine şi Codul vamal sunt legi organice, urmează a fi aplicată
legea mai nouă, adică Codul vamal.
38. În calitate de argument final în sprijinul poziţiei sale, conform căruia
regimul duty-free nu include „facilităţi vamale, fiscale şi de altă natură” în
sensul paragrafului 2 alineatul 2 al articolului 43, Guvernul a prezentat o
scrisoare de la Departamentul vamal care, potrivit lui, era unica instituţie în
drept să dea explicaţii asupra legislaţiei vamale. În acea scrisoare,
Departamentul vamal şi-a reafirmat poziţia din procedurile naţionale,
conform căreia regimul duty-free nu includea „facilităţi vamale, fiscale şi de
altă natură” în sensul paragrafului 2 alineatul 2 al articolului 43 al Legii
privind investiţiile străine.
39. Reclamantul a susţinut că vânzarea mărfurilor în magazinul şi barul
său duty-free era unica sa activitate. El a declarat că Legea privind
investiţiile străine prevedea în mod clar că investiţiilor străine li se acordă
siguranţă şi protecţie deplină. Aşa prevedea articolul 39 al Legii. În opinia
reclamantului, această lege a fost adoptată cu scopul de a încuraja investitorii
străini să investească banii lor în economia moldovenească în condiţii de
siguranţă şi fără a se teme de o eventuală modificare a legislaţiei sau de o
schimbare a cursului politic al Republicii Moldova. În astfel de circumstanţe,
ambiguitatea textului privind garanţiile acordate prin această lege ar fi trebuit
să fie interpretate în favoarea sa. Dacă statul interpretează contradicţiile din
legislaţie în beneficiul său, aceasta constituie o încălcare a principiului
legalităţii şi, prin urmare, o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor.
40. Reclamantul a susţinut că legislaţia aplicată în cazul său nu a fost
previzibilă şi că, prin urmare, ingerinţa în dreptul său de proprietate nu a fost
prevăzută de lege.
41. În special, reclamantul s-a referit la garanţiile prevăzute în articolul 43
al Legii privind investiţiile străine.
42. Mai mult, principiul neretroactivităţii actelor legislative prevăzut în
articolul 46 al Legii nr. 780 a fost încălcat de către autorităţi prin aplicarea
noului articol 51 al Codului vamal situaţiei magazinelor duty-free deschise în
anul 1998.
43. Lichidarea magazinelor duty-free a fost, de asemenea, ilegală, din
cauza că a fost efectuată cu încălcarea articolului 56 al Codului vamal, care
enumeră în mod exhaustiv temeiurile de lichidare a magazinelor duty-free.
Acest articol nu spune nimic despre lichidarea unui magazin duty-free pe
temei de modificare a legislaţiei.
44. Reclamantul a declarat că, într-un caz similar soluţionat de instanţele

judecătoreşti moldoveneşti printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 9
iulie 2002, legislaţia enumerată mai sus a fost interpretată şi aplicată diferit
(a se vedea paragraful 30 de mai sus). Totuşi, autorităţile moldoveneşti nu s-
au conformat niciodată acelei hotărâri judecătoreşti.
45. Luând în consideraţie că 60 % din acţiunile întreprinderii aparţineau
unui rezident al Statelor Unite, tratamentul aplicat întreprinderii era contrar
prevederilor Acordului încheiat între Statele Unite ale Americii şi Republica
Moldova privind încurajarea şi protecţia reciprocă a investiţiilor.
46. De asemenea, reclamantul a susţinut că ingerinţa a constituit o povară
excesivă pentru el şi că nu a fost respectat un echilibru just dintre interesul
public şi drepturile sale personale.
47. Posibilitatea teoretică pentru reclamant de a strămuta magazinul şi
barul său duty-free, în conformitate cu noul articol 51 al Codului vamal, a
fost exclusă, deoarece aceasta ar fi necesitat investiţii suplimentare majore,
ceea ce nu a fost prevăzut de planul investiţional iniţial, şi, mai mult,
reclamantul nu ar fi avut nicio garanţie că, după o astfel de realocare, legea
nu ar fi fost modificată din nou şi el nu ar fi pierdut iarăşi afacerea sa.
48. Reclamantul a mai susţinut că ingerinţa a reprezentat o lipsire de
proprietate şi că statul nu a plătit nicio compensaţie.
49. Părţile nu au contestat faptul că licenţa reclamantului pentru

deschiderea şi funcţionarea magazinului duty-free şi a barului duty-free a
constituit un bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, încetarea valabilităţi unei
licenţe pentru desfăşurarea unei afaceri constituie o ingerinţă în dreptul la
respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie (Tre Traktörer Aktiebolag v. Sweden, hotărâre din 7 iulie 1989,
Seria A nr. 159, § 55 şi Rosenzweig and Bonded Warehouses Ltd. v. Poland,
nr. 51728/99, § 48, 28 iulie 2005).
50. În decizia sa prin care a fost casată hotărârea Curţii de Apel în această
cauză, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a constatat că
decizia Departamentului vamal nu a constituit o ingerinţă în activitatea
reclamantului, deoarece reclamantul mai are dreptul să deschidă magazine
duty-free în alte locuri şi să desfăşoare alte genuri de activitate prevăzute în
documentele sale de constituire: decizia nu a sistat activităţile reclamantului,
ci doar comercializarea mărfurilor de către el în regim duty-free. Prin urmare,
Curtea Supremă de Justiţie a constatat că Curtea de Apel a concluzionat
incorect că prin decizia respectivă a fost încălcat dreptul reclamantului la
proprietate garantat de Constituţie şi legislaţia internaţională.
51. Curtea nu poate să accepte punctul de vedere potrivit căruia decizia
Curţii Supreme de Justiţie trebuie interpretată în sensul că, din cauza
impactului său limitat, decizia Departamentului vamal nu a constituit o

ingerinţă în proprietatea reclamantului, în sensul articolului 1 al Protocolului
nr. 1. Chiar dacă este adevărat că decizia nu a împiedicat reclamantul să
desfăşoare alte activităţi permise de documentele sale de constituire, cum ar
fi desfăşurarea comerţului cu amănuntul obişnuit şi că, în principiu,
întreprinderea putea să solicite eliberarea unei noi licenţe pentru înfiinţarea
unui magazin duty-free în incinta unui aeroport, este incontestabil faptul că
decizia a avut efect imediat şi urmărea scopul de a împiedica reclamantul să
continue desfăşurarea afacerii sale duty-free la Biroul Vamal Leuşeni şi de a
retrage licenţa existentă a reclamantului privind desfăşurarea afacerii în acel
loc. În aceste circumstanţe, Curtea constată că a existat o ingerinţă evidentă
în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1
al Protocolului nr. 1. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii menţionată în
paragraful 49 de mai sus, o astfel de ingerinţă constituie o măsură de
reglementare a folosirii bunurilor, care urmează a fi examinată prin prisma
celui de-al doilea paragraf al acestui articol.
52. Pentru ca o măsură de reglementare a folosirii bunurilor să fie
justificată, aceasta trebuie să fie legală (a se vedea Katsaros v.Grecia,
nr.51473/99, § 43, 6 iunie 2002) şi să servească „interesului general” sau să
fie destinată „asigurării plăţii impozitelor ori altor contribuţii, sau a
amenzilor”. De asemenea, măsura trebuie să fie proporţională scopului
urmărit; totuşi, este necesar de a examina proporţionalitatea doar a unei
ingerinţe legale (a se vedea hotărârea Katsaros, citată mai sus, § 43).
53. În ceea ce priveşte legalitatea ingerinţei, Curtea notează că principala
dispută dintre părţi, atât în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, cât şi în
faţa Curţii, este dacă regimul duty-free de care beneficia reclamantul în
conformitate cu Decretul a inclus „facilităţi vamale, fiscale şi de altă natură”
în sensul paragrafului 2 alineatul 2 al articolului 43 şi dacă acesta putea
beneficia de legislaţia mai favorabilă anterior în vigoare în următorii cel
puţin zece ani, după cum este prevăzut de alineatul 1 al articolului 43.
54. Potrivit Guvernului, regimul duty-free de care beneficia reclamantul
conform condiţiilor din licenţele sale nu a inclus „facilităţi vamale, fiscale şi
de altă natură” în sensul articolului 43 al Legii privind investiţiile străine,
„facilităţile” referindu-se doar la cele prevăzute în articolele 35 şi 36 ale
Legii. După cum a fost notat mai sus (paragraful 38), Guvernul a prezentat o
scrisoare de la Departamentul vamal, care susţinea această interpretare a
articolului. În continuare, Guvernul a susţinut că Legea privind investiţiile
străine şi Codul vamal sunt legi organice şi că în această cauză urmează a fi
aplicat Codul, care este o lege mai nouă.
55. Curtea observă că argumente similare au fost înaintate în această
cauză Curţii de Apel de către Departamentul vamal şi acestea au fost respinse
de acea instanţă, care a conchis că articolul 43 al Legii era aplicabil afacerii
reclamantului şi că, ca efect al actelor legislative din anul 2002, a fost
schimbarea condiţiilor de activitate ale reclamantului, care a fost înfiinţat cu
investiţii străine până la adoptarea acestei legislaţii. În continuare, Curtea de

Apel a constatat că, în conformitate cu alineatul doi al articolului 43 al Legii,
întreprinderile cu investiţii străine, precum este reclamantul, care beneficiau
de facilităţi vamale, fiscale şi de altă natură în conformitate cu legislaţia
Republicii Moldova anterior în vigoare, au dreptul să beneficieze de aceste
facilităţi şi după intrarea în vigoare a noii legislaţii. Prin urmare, decizia,
care a rezultat în înlăturarea imediată a acestor facilităţii vamale, a fost
ilegală, deoarece era contrară legislaţiei în vigoare.
56. Acest punct de vedere a fost confirmat de Curtea de Apel în hotărârea
sa din 9 iulie 2002 (a se vedea paragraful 30 de mai sus), prin care s-a
constatat că reclamantul avea dreptul să se bazeze pe paragraful 2 alineatul 2
al articolului 43 al Legii şi că articolul 51 al Codului vamal, în varianta
modificată, nu putea fi aplicat reclamantului, deoarece, în conformitate cu
articolul 56 al Legii nr. 780, acesta nu putea avea efect retroactiv asupra
magazinelor duty-free deschise înainte de modificarea acestuia.
57. Decizia anterioară a Curţii de Apel, spre deosebire de ultima decizie
menţionată, nu a devenit niciodată irevocabilă, deoarece ea a fost casată în
recurs de către Curtea Supremă de Justiţie. Totuşi, după cum a fost menţionat
mai sus, această decizie a fost casată, deoarece nu a existat nicio ingerinţă
relevantă în activităţile reclamantului sau în dreptul lui de proprietate, în
conformitate cu dreptul internaţional. Curtea Supremă nu a disputat
interpretarea dată de Curtea de Apel articolului 43 al Legii sau opinia
acesteia potrivit căreia paragraful 2 al acestui articol ar fi aplicabil în cazul
oricărei ingerinţe în dreptul unei întreprinderi cu investiţii străine de a
desfăşura afaceri în regim duty-free. Curtea a constatat mai sus că a existat o
asemenea ingerinţă în această cauză.
58. Curtea reiterează că aparţine, în primul rând, autorităţilor naţionale,
mai cu seamă a instanţelor judecătoreşti, să interpreteze şi aplice legislaţia
naţională (Jahn and Others v. Germany [GC] nr. 46720/99, 72203/01 şi
72552/01, § 86, ECHR 2005- ). În această cauză, Curtea nu găseşte niciun
motiv pentru a pune la îndoială opinia Curţii de Apel, exprimată cu două
ocazii, potrivit căreia articolul 43 este aplicabil cauzei reclamantului şi că
decizia prin care se cerea sistarea imediată a afacerii duty-free a
reclamantului la Biroul Vamal Leuşeni nu a fost legală potrivit legislaţiei
naţionale.
59. În consecinţă, ingerinţa în proprietatea reclamantului în această cauză
nu a fost prevăzută de lege şi a fost, prin urmare, incompatibilă cu dreptul
reclamantului la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 al
Protocolului nr. 1. Această concluzie înlătură necesitatea examinării faptului
dacă au fost respectate celelalte cerinţe prevăzute de paragraful 2 al
articolului 1 (a se vedea Iatridis v. Greece [GC], nr. 31107/96, § 62, ECHR
1999-II).
60. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

A. Prejudiciu
62. Reclamantul a pretins 798,956.51 dolari SUA („USD”) cu titlu de

prejudiciu material suferit ca rezultat al încălcării dreptului său garantat de
articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Această sumă includea venitul
ratat calculat pentru o perioadă de zece ani, în mărime de USD 256,134.8,
valoarea proprietăţii imobiliare amplasate în zona Biroului Vamal Leuşeni pe
care reclamantul nu a mai putut s-o folosească după închiderea magazinului
şi a barului duty-free, în mărime de USD 234,329.18, dobânda bancară
aferentă, în mărime de USD 176,444.63, şi compensaţia pentru inflaţie,
estimată la USD 132,047.9.
63. Într-o scrisoare din 14 martie 2007, referindu-se la observaţiile
Guvernului prezentate ca răspuns la observaţiile sale, reclamantul a solicitat
Curţii să rezerveze chestiunea aplicării articolului 41 pentru o decizie
separată.
64. Guvernul nu a fost de acord cu reclamantul şi a susţinut că metodele
de calcul folosite de acesta la calcularea fiecărei sume indicate mai sus erau
greşite. În susţinerea punctului său de vedere, el a prezentat o explicaţie
detaliată. El a informat Curtea că, pentru a stabili valoarea prejudiciului
cauzat pretins de reclamant, ministerul a dispus efectuarea unei expertize
economico-contabile, care urma să fie făcută de Centrul Naţional de
Expertize Judiciare, subordonat Ministerului Justiţiei („Centrul Naţional”). În
legătură cu aceasta, doi experţi de la Centrul Naţional au fost solicitaţi să
stabilească costul proprietăţii imobiliare amplasate pe teritoriul Biroului
Vamal Leuşeni, venitul ratat al reclamantului calculat pentru o perioadă de
zece ani, dobânda bancară aferentă, precum şi pierderile suportate în legătură
cu inflaţia.
65. Într-un raport din 14 noiembrie 2006, experţii au stabilit că valoarea
proprietăţii imobiliare amplasate pe teritoriul Biroului Vamal Leuşeni era de
USD 197,089.68, venitul ratat pentru perioada de zece ani era de
USD 256,134.8, dobânda bancară aferentă era de USD 92,208.53 şi că
pierderile suportate în legătură cu inflaţia erau de USD 68,971.98.
66. Bazându-se pe raportul Centrului Naţional, Guvernul a susţinut că
prejudiciul suferit de reclamant era de USD 614,404.99 şi a solicitat Curţii să
respingă pretenţiile reclamantului ca nefondate.
67. Curtea ia notă de solicitarea reclamantului de a rezerva chestiunea

aplicării articolului 41; totuşi, având în vedere materialele de care dispune, ea
consideră că această chestiune este gata pentru a fi luată o decizie. În special,
deşi calculele părţilor diferă, discrepanţa dintre ele nu este atât de esenţială
încât să necesite amânarea examinării acestei chestiuni.
68. Curtea reiterează că o hotărâre în care ea constată o violare impune
statului pârât o obligaţie juridică de a pune capăt violării şi a repara
consecinţele acesteia în aşa mod, încât să restabilească pe cât e posibil
situaţia existentă înainte de violare (a se vedea Brumărescu v. Romania
(satisfacţia echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 19, ECHR 2001-I).
69. În această cauză, Curtea a constatat violarea articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie pe motiv că închiderea magazinului şi a
barului duty-free care aparţineau reclamantului nu a fost legală, în sensul
acestei prevederi. Având în vedere materialele de care dispune şi cele
prezentate de părţi, ea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu
material care ar fi putut fi evitat dacă statul pârât nu ar fi închis magazinul şi
barul duty-free.
70. Părţile, în principiu, au fost de acord că calcularea prejudiciului trebuie
să fie făcută în baza unor astfel de elemente precum costul proprietăţii
imobiliare amplasate pe teritoriul Biroului Vamal Leuşeni, venitul ratat al
reclamantului calculat pentru o perioadă de zece ani, dobânda bancară
aferentă şi pierderile suportate în urma inflaţiei. Ele au contestat doar
metodele de calcul şi sumele care au rezultat din fiecare din aceste elemente.
71. Analizând documentele prezentate şi metodele de calcul folosite de
părţi, ţinând cont de circumstanţele specifice ale cauzei, de materialele aflate
în posesia Curţii şi hotărând în mod echitabil, Curtea decide să acorde
reclamantului EUR 520,000 cu titlu de prejudiciu material.
72. Deoarece reclamantul nu a formulat pretenţii cu titlu de prejudiciu
moral sau costuri şi cheltuieli, Curtea nu consideră necesar să acorde vreo
sumă cu acest titlu.
B. Dobânda de întârziere


Convenţie;
2. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni
de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 §
2 al Convenţiei, EUR 520,000 (cinci sute douăzeci mii euro) cu titlu de
prejudiciu material, plus orice taxă care poate fi percepută, care să fie
convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data
executării hotărârii;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea
hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata
minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe
parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;


Grefier Preşedinte

hotărâre:
- opinia concordantă a judecătorului Sir Nicolas Bratza;
- opinia concordantă a judecătorului Pavlovschi.
N.B.
T.L.E.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI SIR NICOLAS

BRATZA
1. Sunt în totalitate de acord cu ceilalţi membri ai Camerei că drepturile
reclamantului garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost
încălcate în această cauză. Totuşi, ajungând la această concluzie, eu aş fi
preferat o altă argumentare decât cea din hotărâre.
2. După cum se notează în hotărâre (§ 49), părţile nu au contestat faptul că

licenţa reclamantului pentru deschiderea şi funcţionarea magazinului duty-free
şi a barului duty-free a constituit un bun, în sensul articolului 1 al Protocolului
nr. 1 la Convenţie. După cum se notează în hotărâre ulterior (§ 51), decizia
Departamentului vamal din 18 mai 2002 a avut efect imediat şi urmărea scopul
de a împiedica reclamantul să continue desfăşurarea afacerii sale duty-free la
Biroul Vamal Leuşeni şi de a retrage licenţa existentă a reclamantului privind
desfăşurarea afacerii în acel loc. Chiar dacă, după cum a constatat Curtea
Supremă de Justiţie a Republicii Moldova, decizia nu a generat o ingerinţă în
„activitatea” reclamantului, în sensul articolului 40 al Legii cu privire la
investiţiile străine, sau în drepturile garantate de Constituţia Republicii
Moldova, deoarece reclamantul şi-a păstrat dreptul să desfăşoare alte genuri de
afaceri, aceasta în mod clar a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la
respectarea bunurilor sale în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se
vedea, spre exemplu, Tre Traktörer Aktiebolag v. Sweden, hotărâre din 7 iulie
1989, Seria A nr. 159, § 55).
3. Deşi reclamantul nu a putut desfăşura o afacere în regim duty-free, el şi-

a păstrat unele drepturi economice reprezentând clădirile sale de la frontieră şi
bunurile sale, inclusiv stocurile necomercializate. În aceste circumstanţe, ca şi
în cauza Tre Traktörer, retragerea sau suspendarea licenţelor nu trebuie privită
ca o lipsire de proprietate, în sensul celei de-a doua propoziţii a articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, ci ca o măsură de reglementare a folosirii
bunurilor, care trebuie examinată prin prisma paragrafului doi al acestui
articol.
4. Pentru a se conforma cerinţelor paragrafului doi, trebuie de demonstrat

că măsura care reprezintă reglementarea folosirii bunurilor este una legală, că
ea este luată în „interes general” şi că a existat un raport rezonabil de
proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul care urmează să fie atins.
Concluzia Camerei din hotărâre, precum că drepturile reclamantului garantate
de articolul 1 au fost încălcate, se bazează pe faptul că decizia nu a fost
„legală”, deoarece, după cum a constatat Curtea de Apel a Republicii Moldova,
aceasta era contrară prevederilor articolului 43 al Legii privind investiţiile
străine, conform căruia reclamantul avea dreptul la facilităţi vamale timp de
zece ani după intrarea în vigoare a modificărilor la Codul vamal, prin care s-au
limitat vânzările în regim duty-free la magazinele amplasate în aeroporturi

internaţionale şi la bordul aeronavelor care efectuează curse internaţionale. Eu
aş fi preferat ca chestiunea legalităţii măsurii să fi fost lăsată deschisă şi ca
Curtea să se fi concentrat mai degrabă asupra proporţionalităţii acesteia cu
oricare scop legitim urmărit de ea.
5. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, paragraful doi al articolului 1

trebuie examinat în lumina principiilor generale enunţate în prima propoziţie şi
cere respectarea unui echilibru just între cerinţele intereselor generale ale
societăţii care sunt satisfăcute prin măsura în cauză şi drepturile fundamentale
ale persoanelor care sunt afectate prin această măsură. La stabilirea faptului
dacă există un echilibru just, Curtea recunoaşte că statul se bucură de o marjă
largă de apreciere atât privind alegerea mijloacelor de implementare, cât şi
privind evaluarea faptului dacă consecinţele implementării acestor măsuri sunt
justificate în interes general de scopul realizării obiectului legii în cauză (a se
vedea, spre exemplu, AGOSI v. the United Kingdom, hotărâre din 24 octombrie
1986, Seria A nr. 108, § 52). Echilibrul necesar nu va fi constatat dacă
persoana vizată trebuie să suporte „o sarcină individuală excesivă”. Existenţa
sau lipsa clauzelor compensatorii în legislaţia relevantă poate fi un factor
important la aprecierea faptului dacă măsura contestată respectă echilibrul just
necesar şi, în special, dacă aceasta impune reclamantului o sarcină
disproporţionată (a se vedea, spre exemplu, The Holy Monasteries v. Greece
hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-A, § 71 şi, în contextul specific
al paragrafului doi al articolului 1, Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr.
22774/93, § 57, ECHR 1999-V).
6. Guvernul a susţinut că, supunând comercializarea mărfurilor în regim

duty-free unui sistem de licenţiere, legislaţia moldovenească a întreprins
măsuri în vederea implementării politicii naţionale în acest domeniu. Aceasta a
fost conformă politicii economice a Republicii Moldova, obiectivul căreia era
reglementarea folosirii bunurilor în interes general. Guvernul a mai argumentat
că modificarea Codului vamal din aprilie 2002 a fost efectuată în interes
general pentru a contribui la reducerea şi eliminarea încălcărilor cu caracter
financiar şi fiscal ale legii.
7. Reclamantul nu contestă faptul că reglementarea folosirii bunurilor în

regim duty-free prin intermediul unui sistem de licenţiere a servit interesului
general al societăţii şi eu pot accepta acest lucru. Eu mai pot accepta că
prevederile legislative elaborate în scopul prevenirii fraudelor sau abaterilor
fiscale care ar putea fi comise de cei care desfăşoară afaceri în regim duty-free
servesc unui scop legitim în interesul general. Chestiunea principală, însă,
rămâne a fi dacă prin aplicarea acestor măsuri în cazul concret al reclamantului
s-a respectat un echilibru just între interesele publice şi cele private implicate.
8. La determinarea acestei chestiuni, sunt câteva trăsături ale cauzei care mi

se par importante:
(i) Nu au existat şi nu există indicii care ar sugera că reclamantul a încălcat

într-un fel sau altul legea sau că era suspectat de comiterea abaterilor fiscale
sau de altă natură în legătură cu desfăşurarea afacerii sale duty-free. După cum
a fost menţionat în hotărârea Curţii de Apel, articolul 40 al Legii privind
investiţiile străine permitea întreruperea forţată a activităţilor unei întreprinderi
cu investiţii străine doar prin decizia Guvernului Republicii Moldova sau a
instanţei judecătoreşti competente, însă decizia în cauză nu conţinea nicio
referire la asemenea încălcări comise de reclamant şi nu era bazată pe nicio
decizie sau hotărâre de acest fel. În această parte, situaţia reclamantului în
această cauză este radical diferită de cea a reclamantului în cauza Tre
Traktörer, în care revocarea licenţei reclamantului de a vinde alcool s-a bazat
pe discrepanţele existente în contabilitatea titularului licenţei privind
comercializarea băuturilor alcoolice, care au fost considerate extrem de
semnificative în raport cu cifra de afaceri a întreprinderii şi căreia Curtea i-a
atras o atenţie deosebită când a concluzionat că echilibrul just nu a fost
încălcat.
(ii) Repercusiunile financiare ale sistării afacerii reclamantului au fost

foarte serioase. Reclamantul a obţinut licenţe pentru deschiderea şi
funcţionarea magazinului şi barului duty-free în anul 1998; a cumpărat
echipament necesar, a construit clădirea magazinului şi a desfăşurat afacerea
timp de 2-3 ani înainte de emiterea deciziei din mai 2002. Scara pierderilor
suportate de către reclamant în urma sistării imediate a afacerii sale poate fi
constatată chiar din evaluarea de către Guvern a pagubelor suportate de către
reclamant, care au depăşit USD 614,000, inclusiv venitul ratat pentru o
perioadă de zece ani de circa USD 256,000.
(iii) În contrast cu situaţia din cauza Tre Traktörer, nimic nu sugerează că

măsura în cauză putea fi prevăzută sau că reclamantul putea să întreprindă
măsuri ca să-şi micşoreze pierderile. După cum este menţionat în hotărârea
Curţii, licenţele nu conţineau nicio prevedere care ar fi limitat durata lor şi nu
exista nimic în legislaţia relevantă în vigoare la momentul eliberării licenţelor
care ar fi sugerat că ele puteau fi revocate, cu excepţia temeiurilor indicate în
articolul 56 al Codului vamal.
(iv) În pofida impactului semnificativ pe care legislaţia nouă putea să-l aibă
asupra afacerilor duty-free existente, în legislaţie nu a fost prevăzută nicio
excepţie pentru astfel de gen de afacere şi nu a fost acordată nicio perioadă de
tranziţie în cadrul căreia afacerea duty-free ar fi putut fi lichidată şi surse
alternative de profit ar fi putut fi găsite. De asemenea, nu a fost acordată nicio
compensaţie pentru a diminua efectul pierderilor substanţiale care ar fi fost în

mod inevitabil cauzate companiilor sau persoanelor fizice afectate de decizie.
9. Aceşti factori, luaţi împreună, mi-au permis să conchid că, în pofida

marjei de apreciere acordată statului, echilibrul just nu a fost respectat în
această cauză şi că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină individuală şi
excesivă, contrar prevederilor articolului 1 al Protocolului nr. 1.
10. În ceea ce priveşte chestiunea satisfacţiei echitabile acordate în temeiul

articolului 41 al Convenţiei, deşi este adevărat că evaluarea prejudiciului
material cauzat reclamantului poate, în principiu, să varieze în funcţie de faptul
dacă violarea articolului 1 era bazată pe ilegalitatea ingerinţei sau pe lipsa de
proporţionalitate, eu notez că Guvernul nu a sugerat că o altă abordare ar trebui
să fie folosită în această cauză. Prin urmare, eu nu văd niciun motiv pentru o
abordare diferită şi am votat cu ceilalţi membri ai Camerei pentru acordarea
sumei indicate în paragraful 71 al hotărârii.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI

În opinia mea, această cerere este inadmisibilă din cauza neepuizării de către
reclamant a tuturor căilor de recurs interne accesibile, după cum acest lucru este
cerut de Convenţie, în încercarea sa de a obţine despăgubirea deplină pentru
prejudiciul cauzat.
Chestiunea despăgubirii pentru prejudiciul cauzat nu este doar strâns legată

de problema epuizării sau neepuizării căilor de recurs interne. În opinia mea, ea
este, de asemenea, strâns legată de problema proporţionalităţii, care constituie o
parte a examinării fondului cauzei.
În pofida propriei mele ferme convingeri că această cerere este inadmisibilă,

eu am decis să mă alătur colegilor mei judecători în constatarea unei violări în
cauza Bimer S.A. v. Moldova.
Permiteţi-mi să vă explic argumentele care mi-au permis să ajung la această

decizie şi care – într-o anumită măsură – sunt similare cu cele expuse în opinia
mea parţial concordantă în cauza Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei v.
Moldova (cererea nr. 39745/02), şi anume că judecătorii internaţionali în
activitatea lor de luare a deciziilor sunt, într-o anumită măsură, limitaţi de
poziţia expusă de către părţi şi de probele prezentate de acestea.
Revenind la această cauză, eu consider că ea poate fi tratată ca o altă cauză

din seria cauzelor economice care au fost deja examinate sau care se află încă pe
rolul acestei Curţi.
Cauzele economice generează mereu chestiuni deosebit de complexe,

răspunsurile la care necesită cunoştinţe profesionale profunde. Examinarea lor
este şi mai dificilă când aceste cauze implică chestiuni fiscale şi diverse
modificări legislative. Examinarea chestiunilor fiscale creează probleme chiar şi
pentru persoanele care sunt specializate în acest domeniu, nemaivorbind de
judecătorii internaţionali. Din acest motiv, argumentele părţilor sunt cruciale şi
decisive pentru soluţionarea corectă a acestor cauze. Atunci când o parte nu se
conformează obligaţiilor sale procedurale, sarcina Curţii devine şi mai dificilă.
Cauza Bimer S.A. reprezintă o ilustrare clară a celor menţionate mai sus. În
opinia mea, această cauză are două aspecte de bază.
Primul din aceste aspecte este o dispută administrativă dintre Bimer S.A. şi
Departamentul vamal. Această parte a cauzei a început la 11 iunie 2002, când
Bimer S.A. a iniţiat proceduri administrative în faţa instanţei de contencios
administrativ, solicitând anularea deciziei Departamentului vamal nr. 127-0 din
18 mai 2002, decizie care a avut un efect imediat şi a avut menirea de a
împiedica reclamantul să-şi continue activitatea în regim duty-free la Biroul

Vamal Leuşeni şi de a sista licenţa existentă a reclamantului privind
desfăşurarea afacerii lui în acel loc. Aceste proceduri au culminat cu decizia
irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, prin care
acţiunea reclamantului a fost respinsă.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea sa privind anularea deciziei

Departamentului vamal, reclamantul într-adevăr a epuizat toate căile de recurs
interne.
Cel de-al doilea aspect al cauzei este dacă reclamantul a epuizat căile de
recurs interne în ceea ce priveşte cererea sa de compensare a prejudiciului care i-
ar fi fost cauzat prin închiderea magazinului şi a barului său duty-free. În această
privinţă eu într-adevăr am dubii foarte serioase.
Nimeni nu poate pune la îndoială puterea suverană a parlamentelor naţionale

ale statelor membre de a adopta orice legi pe care ele le consideră necesare în
domeniul fiscal, cu scopul de a reflecta realităţile naţionale, obligaţiile
internaţionale sau situaţia economică existentă în aceste state. La adoptarea unor
asemenea măsuri, statele membre trebuie însă să ia în consideraţie diversele
interese implicate.
Potrivit jurisprudenţei bine stabilite a Curţii, o ingerinţă, inclusiv una care

rezultă din măsurile de asigurare a plăţii impozitelor, trebuie să asigure „un
echilibru just” între interesele generale ale societăţii şi nevoia de protejare a
drepturilor fundamentale ale persoanei.
Mai mult, la stabilirea faptului dacă această nevoie a fost satisfăcută, este
recunoscut faptul că Statul Contractant se bucură de o marjă largă de apreciere
nu doar la crearea şi implementarea politicii fiscale şi că Curtea va respecta
aprecierea legislatorului în astfel de chestiuni, decât dacă aceasta este lipsită de
un fundament raţional (a se vedea National & Provincial Building Society,
Leeds Permanent Building Society and Yorkshire Building Society v. the United
Kingdom, hotărâre din 23 octombrie 1997, Reports of Judgments and Decisions
1997-VII, §§ 80-82).
Decizia Departamentului vamal a avut ca efect sistarea unei licenţe valabile

de realizare a unei afaceri, fapt ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate
garantat de articolul 1 al Protocolului. O astfel de ingerinţă reprezintă o măsură
de reglementare a folosirii bunurilor, acest lucru fiind reglementat de paragraful
doi al acestui articol.
În lumina celor de mai sus, este important a studia modul în care legislaţia
naţională stabileşte „un echilibru just” între interesele generale ale comunităţii şi
cerinţa de a proteja drepturile fundamentale ale persoanei. Or, exprimându-mă

mai direct, ce forme de compensare pentru prejudiciul cauzat investitorilor
străini prin diverse forme de ingerinţe în drepturile lor de proprietate au existat,
au fost disponibile şi, prin urmare, ar fi trebuit să fie epuizate de către
reclamant?
În această privinţă, Legea cu privire la investiţiile străine este deosebit de

relevantă. Aici eu mă refer la legislaţia moldovenească care a fost în vigoare în
perioada relevantă. Articolul 39 al acestei legi prevede expres că investiţiilor
străine în Republica Moldova li se garantează securitate şi protecţie deplină.
Acestea nu pot fi expropriate, naţionalizate sau fi subiectul unei alte măsuri
similare decât al celor instituite prin lege ... şi cu „acordarea unei compensaţii
corespunzătoare”. Compensarea trebuie să corespundă valorii investiţiei
conform evaluării stabilite imediat înainte de momentul exproprierii,
naţionalizării sau altei măsuri similare. Aceasta trebuie să fie plătită în termen
de trei luni de la momentul aplicării măsurilor de mai sus, incluzând dobânda
bancară aferentă, calculată înainte de data plăţii (a se vedea paragraful 24 al
hotărârii).
În conformitate cu articolul 45 al aceleiaşi legi, toate litigiile dintre

investitorii străini şi organele de stat referitoare la modul de aplicare a acestei
legi şi a prevederilor altor acte normative ale Republicii Moldova vor fi
soluţionate de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova.
În opinia mea, decizia de a retrage licenţa a fost în mod clar o măsură de

reglementare a sectorului fiscal al statului. O astfel de decizie a implicat lipsirea
de proprietate, în măsura în care licenţa însăşi putea fi considerată un bun,
totuşi, în circumstanţele acestei cauze, lipsirea de proprietate a reprezentat un
element constitutiv al reglementării folosirii proprietăţii în scopuri fiscale.
Având în vedere că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezultat al

acţiunilor autorităţilor de stat, acesta ar fi trebuit să iniţieze proceduri de
compensare la Judecătoria Economică a Republicii Moldova, în conformitate cu
prevederile articolelor 39 şi 45 ale Legii cu privire la investiţiile străine
menţionate mai sus. Acest lucru nu a fost făcut. În termeni practici, aceasta
înseamnă că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs interne accesibile.
La etapa comunicării, Guvernului i s-a pus o întrebare directă: „A epuizat

oare reclamantul toate căile de recurs interne accesibile lui conform legislaţiei
naţionale ?”
În pofida faptului că – în circumstanţele specifice ale prezentei cauze –

răspunsul la această întrebare se impunea de la sine şi nu prezenta nicio
dificultate particulară, reprezentanţii Guvernului nu au răspuns sau au preferat să

nu abordeze această întrebare în observaţiile lor.
În situaţia în care o cauză este comunicată Guvernului pârât, reprezintă o

practică obişnuită a Curţii de a nu declara cererea inadmisibilă pentru
neepuizarea căilor de recurs interne, decât dacă această chestiune nu a fost
invocată de Guvern în observaţiile sale (a se vedea Rehbock v. Slovenia, nr.
29462/95, (dec), 20 mai 1998).
Această omisiune a reprezentanţilor Guvernului de a răspunde la întrebarea

directă adresată de către Curte a avut ca rezultat următoarea constatare unanimă,
reflectată în decizia de admisibilitate din 23 mai 2006: „...Curtea notează că
Guvernul pârât nu a argumentat că reclamantul nu a folosit căile de recurs
interne şi, prin urmare, ea nu găseşte necesar să examineze această chestiune.
...” (a se vedea decizia cu privire la admisibilitatea în cauza Bimer S.A.
v. Moldova din 23 mai 2006, cererea nr. 15084/03).
Curtea a decis să declare această cerere admisibilă.
Prin urmare, opinia mea este că omisiunea Guvernului de a aborda chestiunea

neepuizării căilor de recurs interne a determinat de la bun început soarta acestei
cauze şi a făcut soluţia acestei cauze destul de previzibilă.
Astfel de omisiuni creează o impresie falsă că în Republica Moldova nu

există căi de recurs pentru protejarea investiţiilor străine sau posibilităţi pentru
investitorii străini de a obţine compensaţii pentru prejudiciul cauzat de către
autorităţile de stat, ceea ce, în opinia mea, este total incorect.
Prejudiciile acordate de către Curte în această cauză sunt destul de

impresionante, dar ele se bazează pe calculele reclamantului şi pe cele
prezentate de Guvern. Calculele ultimului au fost efectuate de către Centrul
Naţional de Expertize Judiciare şi, în termeni generali, corespund calculelor
prezentate de reclamant. Spre exemplu, dacă reclamantul a solicitat USD
798,956.51 (a se vedea paragraful 71), Guvernul, în replică, a declarat că
prejudiciul cauzat lui Bimer S.A. a constituit USD 614,404.99 (a se vedea
paragraful 75). Acordarea a EUR 520,000 în astfel de situaţie poate fi
considerată perfect echitabilă, deoarece ea reprezintă un echilibru just între suma
solicitată de către reclamant şi cea prezentată de Guvern.
În opinia mea, în astfel de circumstanţe, Curtea pur şi simplu nu a avut altă

opţiune decât să accepte abordarea în baza „echităţii”.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BISERICA ADEVĂRAT ORTODOXĂ DIN MOLDOVA

ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 februarie 2007
DEFINITIVĂ
27/05/2007

1 HOTĂRÂREA BISERICA ADEVĂRAT ORTODOXĂ DIN MOLDOVA ŞI ALŢII c.
MOLDOVEI
În cauza Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova şi Alţii c.

Moldovei,
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ, judecători,
Deliberând la 6 februarie 2007 în şedinţă închisă,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către dl Andrei Rudei, dl Arcadie
Covaliov, dl Constantin Bejenaru, dl Gheorghe Găină, dl Vasile Andronic,
dna Raisa Urecheanu, dna Ecaterina Ciobanu, dna Anastasia Vizir,
dl Grigore Daraban şi dl Alexandru Daraban, precum şi de către „Biserica
Adevărat Ortodoxă din Moldova”, la 27 noiembrie 2002.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl A. Tănase, avocat din
Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de
către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că refuzul autorităţilor de a
înregistra Biserica a adus atingere dreptului lor la libertatea de religie şi
asociere şi că, în urma neexecutării prelungite a hotărârii judecătoreşti
definitive în favoarea lor, au fost încălcate drepturile lor garantate de
articolele 6, 9, 13 şi 14 ale Convenţiei şi de articolul 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie.
Regulamentului Curţii). În cadrul acestei Secţiuni, conform articolului 26 §
1 al Regulamentului Curţii, a fost constituită Camera care a examinat cauza
5. La 15 noiembrie 2005, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să
comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului
29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat
concomitent cu admisibilitatea acesteia.
HOTĂRÂREA BISERICA ADEVĂRAT ORTODOXĂ DIN MOLDOVA ŞI ALŢII 2
c. MOLDOVEI
ÎN FAPT

felul următor.
7. Reclamanţii s-au asociat pentru a crea „Biserica Adevărat Ortodoxă
din Moldova” („Biserica”) şi au depus la Guvern o cerere pentru înregistrare
în temeiul Legii despre culte (Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992). Atunci
când, printr-o scrisoare din 29 noiembrie 2000, autorităţile au refuzat să
înregistreze Biserica, reclamanţii au iniţiat proceduri judiciare.
8. La 30 august 2001, Curtea de Apel a satisfăcut cererea lor şi a obligat
Guvernul să înregistreze Biserica. De asemenea, instanţa a acordat fiecărui
reclamant câte 1,000 lei moldoveneşti (aproximativ 85 euro (EUR) la acea
dată) cu titlu de compensaţii pentru prejudiciul moral suferit.
9. La 29 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această
hotărâre, constatând că Guvernul nu a prezentat nicio probă că Biserica ar
afecta ordinea, sănătatea sau morala publică. Această decizie este
irevocabilă şi executorie.
10. Ulterior, reclamanţii au înaintat cereri în vederea executării hotărârii
judecătoreşti irevocabile. În consecinţă, Departamentul de executare a
deciziilor judiciare a adresat cereri Guvernului, solicitând executarea
hotărârii judecătoreşti, însă fără rezultat.
11. La 12 iulie 2002, a fost modificată Legea despre culte, iar procedura
de înregistrare a cultelor a fost simplificată. În baza acestor modificări, la 7
august 2002, reclamanţii au solicitat „Serviciului de Stat pentru Problemele
Cultelor” să înregistreze Biserica. Ei şi-au întemeiat cererea pe articolul 14
al legii sus-menţionate (în varianta modificată la 12 iulie 2002, a se vedea
mai jos) şi pe hotărârea judecătorească irevocabilă în favoarea lor, prin care
s-a dispus înregistrarea Bisericii.
12. Prin scrisoarea din 23 august 2002, Serviciul de Stat pentru
Problemele Cultelor („Serviciul”) a respins cererea pe motiv că „nu a primit
nicio cerere de înregistrare a vreunui cult”. Serviciul nu putea să înregistreze
Biserica până nu era creat Registrul de Stat relevant şi nu erau depuse la el
documentele necesare. La 22 noiembrie 2002, reclamanţii au prezentat
Serviciului documentele relevante.
13. La 24 august 2002, Departamentul de executare a deciziilor
judiciare („Departamentul”) a expediat Serviciului titlul executor pentru
executare. Prin scrisorile sale din 1 şi 11 noiembrie 2002 şi 14 martie 2003,
Departamentul a solicitat Serviciului să se conformeze hotărârii
judecătoreşti din 30 august 2001.
14. Printr-o scrisoare din 14 martie 2003, Serviciul a răspuns
Departamentului că reclamanţii au refuzat să depună repetat documentele ce
MOLDOVEI
le-au fost solicitate şi să explice unele părţi din Statutul Bisericii cu privire
la subordonarea sa canonică bisericilor din străinătate.
15. La 20 martie 2003, un funcţionar din cadrul Departamentului a
constatat că hotărârea judecătorească din 30 august 2001 nu a fost executată
şi s-a adresat instanţei judecătoreşti cu cererea de a sancţiona persoanele
responsabile de neexecutare. La 16 mai, 18 iunie, 24 octombrie şi 6
noiembrie 2003, funcţionarul a expediat cereri suplimentare
Departamentului şi Judecătoriei Buiucani, solicitând din nou sancţionarea
persoanelor responsabile de neexecutare.
16. Guvernul a făcut trei încercări de a redeschide procedurile, susţinând
că au fost descoperite informaţii noi şi esenţiale care nu au fost cunoscute
anterior. Aceste cereri au fost însă respinse prin încheierile Curţii de Apel
din 7 mai 2003 şi ale Curţii Supreme de Justiţie din 1 octombrie 2003 şi 20
octombrie 2004.
17. În iunie 2004, reclamanţii au depus o nouă cerere la care au anexat un
set de documente, solicitând înregistrarea Bisericii. Ei nu au primit niciun
răspuns.
18. Partea pecuniară a hotărârii judecătoreşti din 30 august 2001 a fost
executată la 27 iulie 2005.
19. Dreptul intern pertinent a fost expus în hotărârile Curţii în cauzele

Metropolitan Church of Bessarabia and Others v. Moldova (nr. 45701/99,
§§ 89-93, ECHR 2001-XII) şi Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, § 31,
ECHR 2004-III (extrase)).
20. Suplimentar, prevederile relevante ale Legii cu privire la modificarea
Legii despre culte (nr. 1220, din 12 iulie 2002) sunt următoarele:
„Art. I
3. Articolul 14 va avea următorul cuprins:
Articolul 14. Recunoaşterea cultelor.
Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele prezintă organului de stat
pentru culte o declaraţie de organizare şi funcţionare, la care se anexează statutul
(regulamentul) de organizare şi funcţionare, cuprinzând informaţii asupra sistemului
de organizare şi administrare, însoţit de principiile fundamentale de credinţă.
Declaraţia specificată la alineatul întâi din prezentul articol se depune la organul de
stat pentru culte, care, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data depunerii acesteia,
va consemna cultul în Registrul cultelor.
...
Art. III
(2) Cererile aflate în curs de examinare la data intrării în vigoare a prezentei legi se
vor considera declaraţii în sensul articolului 14 din Legea despre culte şi vor fi
examinate conform prevederilor acestui articol.”
c. MOLDOVEI
ÎN DREPT
21. Reclamanţii pretind că refuzul autorităţilor de stat de a înregistra
Biserica constituie o încălcare a dreptului lor la libertatea de religie garantat
de articolul 9 § 1 al Convenţiei.
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie;
acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv,
în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a
moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
De asemenea, reclamanţii s-au plâns că aceeaşi inacţiune a autorităţilor
de stat a avut ca rezultat încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 11 §
1 al Convenţiei.
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de
asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate
pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea
care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi
libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse
exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai
administraţiei de stat.”
Reclamanţii au mai pretins că, în urma neexecutării îndelungate a
hotărârii judecătoreşti în favoarea lor, au fost încălcate drepturile lor
garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi de articolul 1 al Protocolului nr.
1 la Convenţie.
Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede
următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil
a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi
Articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică
şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe
care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform
MOLDOVEI
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a
amenzilor.”
Reclamanţii au mai pretins, în ceea ce priveşte pretenţiilor lor în temeiul
articolelor 9 şi 11 ale Convenţiei, că ei nu au dispus de recursuri interne
efective, cerute de articolul 13 al Convenţiei, şi au fost discriminaţi, contrar
articolului 14 al Convenţiei.
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au
oficiale.”
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să
fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă
la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
22. Curtea reiterează de la început că o biserică ori un organ ecleziastic

poate, ca atare, să exercite în numele enoriaşilor săi drepturile garantate de
articolul 9 al Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia
and Others v. Moldova, nr. 45701/99, § 101, ECHR 2001-XII). Prin urmare,
în această cauză, Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova poate fi
considerată reclamant în sensul articolului 34 al Convenţiei.
articolelor de mai sus ridică chestiuni de drept care sunt suficient de
serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului.
Niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin
urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu
decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful
5 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor
pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 9 AL CONVENŢIEI
24. Reclamanţii pretind că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii

judecătoreşti irevocabile din 30 august 2001 şi neînregistrarea Bisericii au
încălcat drepturile lor garantate de articolul 9 al Convenţiei.
1. Dacă a avut loc o ingerinţă

25. Curtea urmează să stabilească dacă refuzul de a înregistra Biserica a
reprezentat o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la libertatea de religie.
c. MOLDOVEI
26. Guvernul a susţinut că nu a existat nicio ingerinţă în libertatea de

religie a reclamanţilor, deoarece instanţele judecătoreşti au admis pretenţiile
lor.
27. Reclamanţii nu au fost de acord.
28. Curtea reaminteşte că Convenţia a fost elaborată pentru „a garanta
drepturi practice şi efective şi nu teoretice sau iluzorii” (a se vedea, spre
exemplu, Chassagnou and Others v. France [GC], nr. 25088/94, 28331/95
şi 28443/95, § 100, ECHR 1999-III).
29. Curtea consideră că, în pofida adoptării hotărârilor judecătoreşti în
favoarea reclamanţilor, neînregistrarea Bisericii de către autorităţi şi, astfel,
neînzestrarea Bisericii cu personalitate juridică, au împiedicat-o pe aceasta
şi pe enoriaşii săi să exercite mai multe funcţii esenţiale (Metropolitan
Church of Bessarabia, citată mai sus, § 105). În esenţă, refuzul autorităţilor
de a se conforma hotărârii judecătoreşti irevocabile şi de a înregistra
Biserica a condus la o situaţie care, pentru reclamanţi, nu diferă de o
respingere de către instanţele judecătoreşti a pretenţiilor lor.
30. Prin urmare, Curtea consideră că refuzul autorităţilor de a înregistra
Biserica a constituit o ingerinţă în dreptul Bisericii şi a celorlalţi reclamanţi
la libertatea de religie, garantat de articolul 9 § 1 al Convenţiei.
2. Dacă ingerinţa a fost prevăzută de lege

31. Reclamanţii au susţinut că ingerinţa în drepturile lor nu a fost
prevăzută de lege, din motiv că aceasta era contrară hotărârilor instanţelor
judecătoreşti naţionale prin care s-a dispus înregistrarea Bisericii.
32. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la această chestiune.
33. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia
expresia „prevăzută de lege” din articolele 8-11 ale Convenţiei nu numai că
cere ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul intern, dar vizează, de
asemenea, şi calitatea legii în cauză, care trebuie să fie suficient de
accesibilă şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele ei, adică să fie enunţată
cu destulă precizie, astfel încât să permită persoanei - în caz de necesitate,
cu o consultare adecvată - să-şi determine conduita sa (a se vedea Larissis
and Others v. Greece, hotărâre din 24 februarie 1998, Reports of Judgments
and Decisions 1998-I, p. 378, § 40 şi Metropolitan Church of Bessarabia,
citată mai sus, § 109).
Pentru a răspunde acestor exigenţe, dreptul intern trebuie să ofere o
anumită protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice în
drepturile garantate de Convenţie. Atunci când este vorba de chestiuni care
aduc atingere drepturilor fundamentale, ar fi fost contrar principiului
preeminenţei dreptului, acesta fiind unul din principiile fundamentale ale
unei societăţi democratice consacrat de Convenţie, dacă marja de discreţie
prevăzută de lege ar oferi executivului împuterniciri largi. Legea trebuie să
definească cu suficientă precizie scopul oricărei marje de discreţie şi
MOLDOVEI
modalităţile de exercitare a acesteia (a se vedea Hasan and Chaush

v. Bulgaria [GC], nr. 30985/96, § 84, ECHR 2000-XI).
34. Mai mult, deoarece comunităţile religioase există tradiţional sub
forma unor structuri organizate, articolul 9 trebuie să fie interpretat în
lumina articolului 11 al Convenţiei, care protejează viaţa asociativă de
oricare ingerinţă nejustificată a statului. Privit din această perspectivă,
dreptul credincioşilor la libertatea de religie, care cuprinde dreptul de a
manifesta religia în colectiv, presupune ca credincioşii să se poată asocia
liber, fără intervenţia arbitrară a statului. Într-adevăr, existenţa autonomă a
comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului într-o societate
democratică şi îşi are locul chiar în centrul protecţiei oferite de articolul 9 al
Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, §
118).
Mai mult, unul din mijloacele de a exercita dreptul de manifestare a
religiei persoanei, în dimensiunea sa colectivă, în special pentru
comunităţile religioase, îl reprezintă posibilitatea de a asigura protecţia
juridică a comunităţii, a membrilor şi a bunurilor acesteia în aşa fel, încât
articolul 9 să fie citit nu numai prin prisma articolului 11, dar şi a articolului
6 (a se vedea, mutatis mutandis, Sidiropoulos and Others v. Greece,
hotărâre din 10 iulie 1998, Reports 1998-IV, p. 1614, §40 şi Canea Catholic
Church v. Greece, hotărâre din 16 decembrie 1997, Reports 1997-VIII, p.
2857 şi 2859, §§ 33 şi 40-41 şi avizul Comisiei, p. 2867, §§ 48-49).
35. În această cauză, Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale
au admis pretenţiile reclamanţilor şi au dispus înregistrarea Bisericii.
Procedând astfel, ele au respins în mod expres toate argumentele înaintate
de Guvern împotriva înregistrării. Mai mult, ele au respins de trei ori
cererile autorităţilor de redeschidere a procedurilor. În continuare, Curtea
notează că organul responsabil de executare a insistat continuu asupra
executării hotărârii judecătoreşti, în pofida pretinsei imposibilităţi de a
înregistra Biserica reclamantă pe motiv de neprezentare a documentelor
necesare. De fapt, asemenea documente au fost prezentate de două ori, în
anul 2002 şi 2004 (a se vedea paragrafele 12 şi 17 de mai sus), însă fără
rezultat, deşi, aparent, acest lucru nu era necesar în conformitate cu articolul
14 al Legii despre culte în varianta modificată (a se vedea paragraful 20 de
mai sus).
36. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că refuzul de a înregistra
Biserica nu s-a bazat pe un temei legal prevăzut de legislaţia
moldovenească. Prin urmare, ingerinţa în libertatea de religie a
reclamanţilor nu a fost prevăzută de lege.
37. Constatând în paragraful precedent că ingerinţa în libertatea de religie
a reclamanţilor a fost ilegală, Curtea nu vede necesitatea de a verifica dacă
ingerinţa a urmărit un scop legitim sau a fost „necesară într-o societate
democratică”, în sensul articolului 9 § 2 al Convenţiei.
38. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 9 al Convenţiei.
c. MOLDOVEI
39. Reclamanţii s-au plâns de încălcarea drepturilor lor garantate de

articolul 11 al Convenţiei în urma imposibilităţii de a organiza legal
comunitatea lor religioasă.
40. Ţinând cont de constatarea violării articolului 9 (a se vedea
paragraful 38 de mai sus), Curtea nu consideră necesar de a examina separat
această pretenţie.
41. Reclamanţii au pretins că executarea întârziată a hotărârii

judecătoreşti în favoarea lor din 30 august 2001 a încălcat drepturile lor
garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
42. Guvernul nu a fost de acord. El a susţinut că au existat motive
obiective pentru întârziere în executarea hotărârii judecătoreşti irevocabile.
Spre exemplu, Guvernul a delegat atribuţiile de înregistrare a bisericilor
Serviciului, care nu a fost parte la procedurile judiciare şi care, din acest
motiv, nu era legat de rezultatul acestor proceduri. Departamentul era
obligat să respecte cu stricteţe legislaţia, potrivit căreia reclamanţilor li se
cerea să prezinte unele documente. Reclamanţii nu le-au prezentat. În afară
de aceasta, au fost depuse câteva cereri prin care s-a solicitat redeschiderea
procedurilor judiciare, care au întârziat executarea.
43. Ţinând cont de constatarea violării articolului 9 (a se vedea
paragraful 38 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a examina
această pretenţie, deoarece aceasta, în esenţă, se referă la aceeaşi chestiune
principală - neînregistrarea Bisericii.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI

NR. 1 LA CONVENŢIE
44. Reclamanţii s-au plâns mai că, prin executarea întârziată a hotărârii
judecătoreşti din 30 august 2001, a fost încălcat dreptul lor la protecţia
proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
45. Guvernul nu a fost de acord şi a invocat motive similare celor expuse
în paragraful 42 de mai sus.
46. Curtea notează că reclamanţii au fost nevoiţi să aştepte aproape patru
ani pentru a obţine banii ce i-au fost acordaţi în temeiul hotărârii
judecătoreşti irevocabile în favoarea lor (a se vedea paragraful 18 de mai
sus).
47. Curtea reaminteşte că ea a constatat violări ale articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie în numeroase cauze privind întârzieri în
executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea, printre altele,
Prodan v. Moldova, citată mai sus, şi Luntre and Others v. Moldova, nr.
MOLDOVEI
2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02,

23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie
2004).
Examinând materialele prezentate, Curtea notează că dosarul nu conţine
niciun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în această
cauză. În special, ea consideră că motivele invocate de Guvern pentru a
justifica executarea întârziată nu pot justifica o întârziere mai mare de trei
ani, ţinând cont de faptul că debitorul în această cauză era însuşi statul. În
acest sens, este irelevant care autoritate de stat a participat în procedurile
judiciare şi care autoritate era responsabilă de executarea hotărârii
judecătoreşti definitive.
48. Prin urmare, din motivele expuse în cauzele citate mai sus, Curtea
constată că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 30 august 2001 într-un
termen rezonabil a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.
V. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI

COMBINAT CU ARTICOLUL 9
49. Reclamanţii au afirmat că dreptul intern nu oferă niciun recurs în

ceea ce priveşte pretenţiile pe care le-au adresat Curţii.
50. Guvernul a considerat că articolul 13 nu era aplicabil acestei cauze
datorită caracterului vădit nefondat al pretenţiilor formulate în temeiul
articolelor 9 şi 11 ale Convenţiei.
51. Curtea reaminteşte că articolul 13 al Convenţiei cere existenţa
prevederilor în legislaţia naţională care să permită autorităţilor naţionale
competente să examineze fondul pretenţiei adresate în temeiul Convenţiei şi
să ofere redresarea corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se
bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se
conforma obligaţiilor ce rezultă din această prevedere (a se vedea Chah
Chahal v. the United Kingdom, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports
1996-V, pp. 1869-1870, § 145). Recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie
unul „efectiv” atât în practică, cât şi în drept. Totuşi, un astfel de recurs este
cerut doar pentru pretenţiile care pot fi considerate ca fiind „serioase şi
legitime” conform Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of
Bessarabia, citată mai sus, § 137).
52. Curtea observă că pretenţia reclamanţilor precum că refuzul de a
înregistra Biserica a încălcat dreptul lor la libertatea de religie, garantat de
articolul 9 al Convenţiei, era incontestabil serioasă şi legitimă (a se vedea
paragraful 38 de mai sus). Prin urmare, reclamanţii au fost în drept să
beneficieze de un recurs intern efectiv în sensul articolului 13 al Convenţiei.
În consecinţă, Curtea va examina dacă un astfel de recurs a fost disponibil
Bisericii şi celorlalţi reclamanţi.
c. MOLDOVEI
53. Ea notează că reclamanţii au înaintat numeroase cereri autorităţilor în

vederea înregistrării Bisericii. De asemenea, Departamentul a înaintat
numeroase demersuri similare (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Curtea
observă că Departamentul a propus instanţelor judecătoreşti chiar aplicarea
sancţiunilor faţă de persoanele responsabile de neexecutarea hotărârii
judecătoreşti definitive, recomandare care se pare că a fost respinsă. Prin
urmare, nu poate fi considerat că Departamentul nu şi-a îndeplinit obligaţiile
iar neexecutarea s-a datorat mai degrabă unei probleme mai generale, cea a
lipsei unui mecanism efectiv de asigurare a conformării cu hotărârile
54. Curtea conchide că, în partea ce ţine de cererea reclamanţilor cu
privire la înregistrarea Bisericii, ei nu au dispus de niciun recurs efectiv.
Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei.
VI. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 14 AL CONVENŢIEI

COMBINAT CU ARTICOLUL 9
55. Reclamanţii s-au plâns că, în urma refuzului de a înregistra Biserica,

autorităţile i-au discriminat în comparaţie cu alte grupuri religioase.
56. Curtea consideră că pretenţia cu privire la articolul 14 al Convenţiei
reprezintă o reafirmare a celor prezentate în temeiul articolului 9. Prin
urmare, nu este necesar de a o examina separat.
VII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale
şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare
cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
58. Reclamanţii au pretins EUR 34,000 cu titlu de prejudiciu moral

suferit în urma refuzului de a înregistra Biserica şi EUR 50 cu titlu de
prejudiciu material suferit în urma plăţii întârziate a sumelor datorate lor. Ei
s-au bazat pe suma acordată în hotărârea Metropolitan Church of
Bessarabia, citată mai sus, § 146, precum şi pe altă jurisprudenţă a Curţii cu
privire la executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti definitive şi lipsa
căilor de recurs efective.
59. Guvernul nu a fost de acord. El a susţinut că reclamanţii nu au
prezentat nicio dovadă pe care şi-au bazat calculele lor privind prejudiciul
material. Mai mult, reclamanţii nu au demonstrat că le-a fost cauzat un
prejudiciu moral. De fapt, orice astfel de prejudiciu a fost rezultatul
MOLDOVEI
propriilor acţiuni ale reclamanţilor, care nu au făcut uz în mod diligent de

căile de recurs disponibile. Autorităţile, la rândul lor, au întreprins toate
măsurile rezonabile în vederea executării hotărârii judecătoreşti.
60. Guvernul s-a bazat pe jurisprudenţa Curţii referitoare la durata
procedurilor şi neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive pentru a
arăta că în acele cauze au fost acordate sume mult mai mici decât pretenţiile
reclamanţilor.
61. Curtea consideră că violările constatate trebuia, fără îndoială, să fi
cauzat reclamanţilor prejudiciu material şi moral. Luând în consideraţie
circumstanţele cauzei şi jurisprudenţa sa, Curtea acordă reclamanţilor,
solidar, EUR 10,000.
62. Reclamanţii au pretins EUR 6,832 cu titlu de costuri şi cheltuieli. În

susţinerea pretenţiilor sale, reclamanţii au prezentat Curţii o copie a
contractului semnat cu avocatul lor, potrivit căruia tariful perceput de
acesta pentru o oră de lucru varia între EUR 60 şi EUR 100, precum şi
numărul de ore lucrate de avocat asupra cauzei (63 ore). De asemenea, ei
au prezentat o copie a deciziei Baroului Avocaţilor din Republica Moldova,
potrivit căreia cuantumul recomandat al onorariului pe oră pentru
reprezentarea în tribunalele internaţionale era de EUR 40-150.
63. Guvernul a susţinut că suma pretinsă era exagerată, cel puţin în
comparaţie cu realităţile din Republica Moldova. El consideră că cinci ore
ar fi fost suficiente pentru pregătirea cauzei şi a conchis că reclamanţii nu au
demonstrat că costul reprezentării lor a fost rezonabil şi angajat.
64. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie
rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost
necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre
exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR
1999-VIII).
65. Ţinând cont de complexitatea cauzei şi bazându-se pe informaţia de
care dispune, Curtea acordă reclamanţilor EUR 2,000 cu titlu de costuri şi
cheltuieli (a se vedea hotărârea Metropolitan Church of Bessarabia, citată
mai sus, § 149).

c. MOLDOVEI

2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 9 al Convenţiei;

Convenţie;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei combinat

cu articolul 9 al Convenţiei;
5. Hotărăşte că nu este necesar de a examina cauza şi prin prisma

articolului 14 al Convenţiei combinat cu articolul 9 al Convenţiei;
6. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţiile

reclamanţilor formulate în temeiul articolelor 6 şi 11 ale Convenţiei;
7. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data
la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2
al Convenţiei, următoarele sume care vor fi convertite în valuta
naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării
hotărârii:
(i) EUR 10,000 (zece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi
material cauzat;
(ii) EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(iii) orice taxă care poate fi percepută la sumele menţionate mai
sus;
procente;
8. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia

echitabilă.

T. L. EARLY Nicolas BRATZA

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BIŢA şi ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererile nr. 25238/02, 25239/02 şi 30211/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
25 septembrie 2007
DEFINITIVĂ
25/12/2007

1 HOTĂRÂREA BIŢA şi ALŢII c. MOLDOVEI
În cauza Biţa c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află trei cereri (nr. 25238/02, nr. 25239/02 şi nr.
30211/02) depuse împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate
cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către cetăţenii
Republicii Moldova, dl Fiodor Biţa („primul reclamant”), dl Evghenii
Andrienco („al doilea reclamant”) şi dna Ana Stanilî („al treilea
reclamant”), la 10 iunie 2002 şi 28 iulie 2002.
1. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de
către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.
2. Reclamanţii au pretins că, prin neexecutarea hotărârilor judecătoreşti
definitive pronunţate în favoarea lor, a fost încălcat dreptul lor la o instanţă
care să hotărască într-un termen rezonabil asupra încălcării drepturilor lor cu
caracter civil, garantat de articolul 6 al Convenţiei, dreptul lor la protecţia
proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, şi
dreptul lor la un recurs efectiv în sensul articolului 13 al Convenţiei.
4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a Patra a Curţii. La 4 februarie
2003 şi 9 februarie 2006, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să
comunice Guvernului cererile. În temeiul prevederilor articolului 29 § 3 al
Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererilor concomitent cu
admisibilitatea acestora.
HOTĂRÂREA BIŢA şi ALŢII c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
3. Reclamanţii s-au născut în anii 1958, 1950 şi, respectiv, 1949 şi locuiesc în
Chişinău.
4. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul
următor.
5. Toţi reclamanţi au lucrat în cadrul Ministerului Transporturilor şi
Comunicaţiilor („angajatorul”). Ei au fost promovaţi în anul 1997, însă salariile
lor nu au fost mărite în modul corespunzător în anii 1997-98. Atunci când
angajatorul a refuzat să mărească salariile lor, reclamanţii au iniţiat proceduri
judiciare.
6. La 4 decembrie 2000, Judecătoria sectorului Centru a acordat 5,074 lei
moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 469 euro (EUR) la acea dată) primului
reclamant şi MDL 5,280 (echivalentul a EUR 488 la acea dată) celui de-al doilea
reclamant. La 26 decembrie 2000, aceeaşi instanţă a acordat MDL 5,388
(echivalentul a EUR 498 la acea dată) celui de-al treilea reclamant. Hotărârile
judecătoreşti nu au fost contestate şi au devenit irevocabile şi executorii 15 zile
mai târziu.
7. Reclamanţii au adresat plângeri mai multor autorităţi de stat, solicitând
asistenţă în executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor. Ei au
primit mai multe răspunsuri, inclusiv pe cel al Ministerului Justiţiei din 24 mai
2001, care a retrimis plângerea Judecătoriei sectorului Centru, solicitând acesteia
să ia „toate măsurile prevăzute de lege”. La 31 mai 2001, vicepreşedintele acestei
instanţe judecătoreşti a informat primul reclamant că titlul executoriu a fost
expediat trezoreriei de stat şi că executarea era imposibilă din cauza lipsei
mijloacelor băneşti pe contul angajatorului. Reclamanţii au solicitat asistenţa
altor autorităţi, inclusiv a Judecătoriei sectorului Centru, Ministerului Justiţiei,
Preşedinţiei şi Centrului pentru Drepturile Omului, în asigurarea executării
hotărârilor judecătoreşti. Aceste plângeri erau transmise fie angajatorului, fie
instanţei judecătoreşti, cu indicaţii de a asigura executarea hotărârilor.
Reclamanţii au fost informaţi despre lipsa mijloacelor băneşti pe contul de
decontare al angajatorului, asupra căruia s-a aplicat sechestru în vederea
executării, şi că bugetul nu a fost modificat pentru a asigura executarea
hotărârilor judecătoreşti. Reclamanţii au mai fost informaţi de faptul că alte 70 de
hotărâri judecătoreşti similare pronunţate împotriva angajatorului aşteptau a fi
executate.
8. Reclamanţii au prezentat Curţii o copie a unei hotărâri de Guvern, din 17
ianuarie 2002, prin care Ministerul Finanţelor a fost obligat să aloce angajatorului
MDL 483,700 din fondul de rezervă al Guvernului pentru a acoperi cheltuielile
de reorganizare. Aceşti bani urmau a fi returnaţi în fondul de rezervă din bugetul
angajatorului pe anul 2002. Printr-o altă hotărâre de Guvern, din 5 iunie 2002,
angajatorului i s-a permis să cumpere un apartament în Chişinău pentru Ministrul

său, finanţat din fondul de dezvoltare.
9. Instanţa judecătorească naţională a amendat angajatorul de câteva ori pe
parcursul anului 2002 pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
ea.
10. În septembrie 2002, titlurile executorii au fost parţial executate. Primul
reclamant a primit MDL 3,940, al doilea reclamant a primit MDL 4,145 iar al
treilea reclamant a primit MDL 4,172. Restul sumei (echivalentul a EUR 67,
EUR 82 şi, respectiv, EUR 91) a fost reţinut ca impozit pe venit.
11. Reclamanţii au intentat o altă acţiune pentru compensarea prejudiciului
material cauzat de inflaţie şi a prejudiciului moral, pe care l-au lăsat la discreţia
instanţei.
12. Prin deciziile sale irevocabile din 4 februarie 2004, Curtea Supremă de
Justiţie a constatat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor
au fost executate cu întârziere şi a acordat MDL 5,074 (echivalentul a EUR 334
la acea dată) primului reclamant şi MDL 6,715 (echivalentul a EUR 402 la acea
dată) celui de-al treilea reclamant în calitate de compensaţie pentru efectul
inflaţiei asupra sumelor adjudecate în anul 2000. Instanţa nu s-a pronunţat asupra
pretenţiei reclamanţilor privind compensarea prejudiciului moral. La 7 mai 2004,
cererea privind repararea prejudiciului depusă de cel de-al doilea reclamant a fost
admisă de către Judecătoria Buiucani, care i-a acordat MDL 6,579 (echivalentul
a EUR 474 la acea dată).
13. Sumele indicate în hotărârile din 4 februarie 2004 au fost plătite la 4 mai
2004. În februarie 2005, primul şi al treilea reclamant au primit de la angajator
câte MDL 1,755 (EUR 107) fiecare în calitate de compensaţie pentru întârzierea
în executarea noilor hotărâri judecătoreşti.
16. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Prodan v. Moldova (nr.
49806/99, ECHR 2004-III (extracts)).
ÎN DREPT
I. OBIECŢIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI
14. Guvernul a susţinut că, deoarece hotărârile judecătoreşti pronunţate în

favoarea reclamanţilor au fost executate în septembrie 2002 şi ei au primit
compensaţii suplimentare, ei nu mai puteau pretinde că sunt victime ale încălcării
drepturilor lor prevăzute de Convenţie.
15. Curtea notează că ea a respins deja o obiecţie similară formulată de

Guvernul pârât (a se vedea, spre exemplu, Prodan v. Moldova, citată mai sus, §
47). În această cauză, chiar dacă instanţele judecătoreşti au recunoscut în esenţă
executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea
reclamanţilor, ele au acordat doar o compensaţie parţială, ignorând pretenţiile
reclamanţilor privind compensarea prejudiciului moral. Mai mult, nu a fost
plătită nicio compensaţie cu titlu de prejudiciu material rezultat din neexecutare,
deoarece prin hotărârile judecătoreşti din anul 2004 au fost acordate compensaţii
doar pentru efectele inflaţiei, şi nu pentru imposibilitatea de a folosi banii timp de
aproape doi ani. Compensaţia suplimentară acordată în anul 2005 se referă la
executarea întârziată a hotărârilor din anul 2004, şi nu la sumele iniţiale acordate
reclamanţilor.
16. În final, Curtea notează că hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea
reclamanţilor nu au fost executate în întregime nici până în prezent, anumite
sume fiind reţinute ca impozit pe venit (a se vedea paragraful 102 de mai sus).
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor nu au prevăzut însă
astfel de reţineri, reclamanţilor fiindu-le acordate aceste sume de bani fără a se
face referire la vreun impozit. Mai mult, angajatorul nu a contestat aceste
hotărâri, pentru a cere deducerea impozitului pe venit din sumele care urmau a fi
plătite reclamanţilor şi nici nu a cerut interpretarea hotărârilor pentru a clarifica
chestiunea privind reţinerea impozitului. În schimb, angajatorul însuşi a
interpretat şi, de fapt, a modificat hotărârile, deşi acest lucru putea fi făcut doar de
către o instanţă judecătorească.
17. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamanţii pot pretinde că
sunt victime ale violării articolelor 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei, precum şi a
18. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor formulate în temeiul
articolului 6 § 1 al Convenţiei, al articolului 13 al Convenţiei şi al articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de
serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun
alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea
trece imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.

19. Reclamanţii au pretins că, prin neexecutarea hotărârilor judecătoreşti

pronunţate în favoarea lor, au fost încălcate drepturile lor garantate de articolul 6
§ 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
20. Guvernul a considerat că nu a avut loc nicio încălcare a acestor drepturi,
având în vedere executarea integrală a hotărârilor judecătoreşti într-un termen
rezonabil şi plata compensaţiei. El a recunoscut violarea articolului 6 § 1 al
Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în privinţa celui de-

al doilea reclamant şi a notat că, după comunicarea cauzei, au fost luate măsuri
urgente pentru executarea în întregime a hotărârii judecătoreşti.
21. Curtea notează că, potrivit legislaţiei naţionale, în această cauză,
reclamanţii au avut acces la o instanţă în privinţa litigiului lor cu angajatorul. Prin
urmare, articolul 6 al Convenţiei este aplicabil (a se vedea Vilho Eskelinen and
Others v. Finland [GC], nr. 43803/98, § 62, 19 aprilie 2007).
22. Curtea notează că hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea
reclamanţilor în decembrie 2000 au rămas neexecutate timp de 21 de luni, până
în septembrie 2002, când reclamanţii au primit o parte din sumele adjudecate.
Sumele restante nu au fost plătite nici până în prezent. Curtea a constatat violări
ale articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie în numeroase cauze privind întârzieri în executarea hotărârilor
judecătoreşti executorii (a se vedea, printre altele, Prodan v. Moldova, citată mai
sus, şi Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02,
21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02,
21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004).
23. Examinând materialele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că
dosarele nu conţin vreun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie
diferită în această cauză.
24. Prin urmare, din motivele expuse în cauzele menţionate în paragraful 25
de mai sus, Curtea constată că neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate
în favoarea reclamanţilor într-un termen rezonabil constituie o violare a
articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI

COMBINAT CU ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI ARTICOLUL
1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
25. Reclamanţii au mai pretins că ei nu au avut un recurs efectiv în ceea ce

priveşte pretenţiile lor formulate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi al
26. Guvernul a susţinut că articolul 13 al Convenţiei nu era aplicabil în lipsa
unei violări a articolului 6 § 1 al Convenţiei sau a articolului 1 al Protocolului nr.
1 la Convenţie. El a adăugat că reclamanţii nu au epuizat toate căile de recurs
interne disponibile în privinţa pretenţiei lor formulate în temeiul articolului 13 al
Convenţiei, cum ar fi cererea de a iniţia proceduri penale sau administrative
împotriva persoanei responsabile de neexecutare. El a invocat aplicabilitatea
directă a Convenţiei în sistemul de drept al Republicii Moldova. În final, el a
recunoscut violarea articolului 13 al Convenţiei în privinţa celui de-al doilea
reclamant.
27. Curtea observă că pretenţiile reclamanţilor, precum că neexecutarea
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor a încălcat drepturile lor
prevăzute de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie, erau, fără niciun dubiu, serioase şi legitime (a se vedea paragraful 27

de mai sus). Prin urmare, reclamanţii aveau dreptul la un recurs efectiv, în sensul
articolului 13 al Convenţiei. În consecinţă, Curtea va examina dacă un astfel de
recurs a fost disponibil reclamanţilor.
28. Curtea notează că hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea
reclamanţilor au fost executate parţial peste 21 de luni de la adoptare. Debitor în
acest caz a fost un organ de stat. Curtea reiterează că „unei persoane care a
obţinut o hotărâre judecătorească executorie împotriva statului, ca urmare a
soluţionării litigiului în favoarea sa, nu i se poate cere să recurgă la proceduri de
executare pentru a obţine executarea acesteia” (a se vedea Koltsov v. Russia, nr.
41304/02, § 16, 24 februarie 2005; şi Metaxas v. Greece, nr. 8415/02, § 19, 27
mai 2004). În pofida celor de mai sus, hotărârile reclamanţilor încă nu au fost
executate în întregime, în pofida eforturilor rezonabile ale executorului, inclusiv a
aplicării sechestrului pe unul din conturile ministerului.
29. Prin urmare, se pare că reclamanţii nu au dispus de vreun recurs pentru a
preveni continuarea încălcării drepturilor lor garantate de articolul 6 § 1 al
Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie sau pentru a obţine
compensaţii. În consecinţă, a avut loc o violare a articolului 13 combinat cu acele
articole (Romashov v. Ukraine, nr. 67534/01, § 47, 27 iulie 2004; şi Voytenko
v. Ukraine, nr. 18966/02, § 43, 29 iunie 2004).

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă
echitabilă.”
A. Prejudiciu
1. Primul reclamant
30. Primul reclamant nu a formulat pretenţii cu privire la satisfacţia
echitabilă. Curtea notează că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea lui
a fost parţial executată şi că el a primit deja o compenţie parţială pentru
prejudiciul cauzat. Prin urmare, ea nu-i acordă nimic în temeiul articolului 41 al
Convenţiei. Curtea însă notează că o parte din suma iniţială acordată primului
reclamant rămâne neexecutată. Ea consideră că hotărârea din 4 decembrie 2000
trebuie acum executată în întregime şi că reclamantul trebuie să primească suma
restantă (EUR 67) reţinută de la el de către angajator (a se vedea paragrafele 10 şi
16 de mai sus).
2. Al doilea reclamant
31. Al doilea reclamant a pretins EUR 83, ceea ce reprezintă partea restantă a
sumei iniţiale acordate lui şi o compensaţie pentru prejudiciul moral, pe care a
lăsat-o la discreţia Curţii.
32. Guvernul a considerat că constatarea unei violări ar constitui o satisfacţie
33. Curtea reaminteşte că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea
celui de-al doilea reclamant nu a fost executată în întregime nici până în prezent
(a se vedea paragrafele 10 şi 16 de mai sus). De asemenea, ea consideră că
reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un prejudiciu moral ca urmare a
neexecutării în întregime timp de şapte ani a hotărârii judecătoreşti pronunţate în
favoarea sa. Hotărând în mod echitabil, ea acordă reclamantului EUR 2,000.
3. Al treilea reclamant
34. Al treilea reclamant a pretins MDL 15,826 (EUR 930) cu titlu de
prejudiciu cauzat prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea
sa. El a declarat că imposibilitatea lui de a se folosi de bani a fost deosebit de
stresantă, deoarece i-a decedat soţul şi avea de întreţinut trei copii.
35. Guvernul a considerat că reclamantul a fost compensat în întregime
pentru prejudiciul cauzat prin executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti
pronunţate în favoarea sa. În orice caz, suma pretinsă era excesivă.
36. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un prejudiciu
material, precum şi stres şi frustrare, ca rezultat al neexecutării hotărârii
judecătoreşti pronunţate în favoarea sa într-un termen rezonabil, şi notează
executarea incompletă a acelei hotărâri (a se vedea paragrafele 10 şi 16 de mai
sus). Prin urmare, ea admite în întregime pretenţia reclamantului cu privire la
Reclamanţii nu au formulat vreo pretenţie cu acest titlu.


1. Declară cererile admisibile;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce

priveşte neexecutarea în întregime a hotărârilor judecătoreşti executorii
pronunţate în favoarea fiecărui reclamant;

Convenţie în ceea ce priveşte aceeaşi neexecutare;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei prin lipsa

recursurilor efective în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor cu privire la
neexecutarea integrală a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor;
5. Hotărăşte
Convenţiei, EUR 67 (şaizeci şi şapte euro), ceea ce reprezintă partea restantă
a sumei acordate dlui Biţa, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului
pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care
(b) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la
Convenţiei, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi
moral dlui Andrienco, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât
conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate
fi percepută;
(c) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la
Convenţiei, EUR 930 (nouă sute treizeci euro) cu titlu de prejudiciu material
şi moral dnei Stanilî, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât
conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate
fi percepută;
(d) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la
6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 25 septembrie 2007, în

Fatoş ARACI Nicolas BRATZA

Grefier adjunct Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BOBOC c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 noiembrie 2008
DEFINITIVĂ
04/02/2009

1 HOTĂRÂREA BOBOC c. MOLDOVEI
În cauza Boboc c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Mihai Poalelungi,
PROCEDURA
Alexei Boboc („reclamantul”), la 2 iulie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl T. Ghetivu, avocat din
Cahul. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de
3. Reclamantul a pretins, în special, că procedurile în cauza sa au fost
excesiv de îndelungate şi că el nu a beneficiat de un recurs efectiv în
privinţa pretenţiei sale privind durata procedurilor.
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1933 şi locuieşte la Cahul.

felul următor.
HOTĂRÂREA BOBOC c. MOLDOVEI 2
7. În anul 1983, reclamantul a cumpărat o casă. Ulterior, consiliul local

Cahul a alocat reclamantului terenul pe care se afla casa. În anul 1995, E.,
vecinul reclamantului, a mutat gardul care despărţea loturile lor şi a
micşorat astfel suprafaţa lotului reclamantului.
8. Reclamantul a intentat o acţiune judiciară împotriva lui E., solicitând
înlăturarea tuturor piedicilor create de E. la folosirea terenului. La 29 mai
1995, Judecătoria raionului Cahul a hotărât în favoarea reclamantului.
Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă. Ca urmare a cererii
Procuraturii Generale, la 13 octombrie 1995, Judecătoria Supremă a casat
hotărârea din 29 mai 1995 şi a dispus rejudecarea cauzei. La 24 mai 1996,
Judecătoria raionului Cahul a respins pretenţiile reclamantului.
9. Paralel cu această acţiune, reclamantul a cerut autorităţilor locale să
stabilească hotarul dintre lotul său şi cel aparţinând lui E. Acest lucru a fost
făcut la o dată necunoscută în anul 1996. E. a contestat în justiţie acţiunile
autorităţilor locale, însă acţiunea sa a fost respinsă de către Judecătoria
raionului Cahul la 4 mai 1996. Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit
irevocabilă.
10. Reclamantul a cerut autorităţilor locale să-i elibereze titlul de
deţinător al terenului. La 26 februarie 1997, autoritatea locală i-a eliberat
titlul respectiv, stabilind suprafaţa lotului care aparţine lui E. şi, respectiv,
reclamantului. E. a contestat în instanţa de judecată această decizie. Cererea
lui a fost însă respinsă de Judecătoria sectorului Cahul la 8 august 1997.
Această hotărâre a fost menţinută de Tribunalul Cahul, la 13 noiembrie
1997, şi de Curtea de Apel a Republicii Moldova, la 17 martie 1998. Astfel,
hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.
11. La 4 februarie 1999, autoritatea locală şi-a anulat propria decizie din
26 februarie 1997 şi a acordat reclamantului un lot de teren cu o suprafaţă
mai mică. Reclamantul a contestat în instanţa de judecată decizia din 1999,
solicitând înlăturarea tuturor impedimentelor în folosirea terenului său. La
20 septembrie 1999, Judecătoria sectorului Cahul a anulat decizia autorităţii
locale din anul 1999. Această hotărâre a fost menţinută de Tribunalul
Comrat, la 2 mai 2000, şi Curtea de Apel a Republicii Moldova, la 7
septembrie 2000. Această hotărâre este irevocabilă.
12. Reclamantul a solicitat Judecătoriei sectorului Cahul să-i elibereze
un titlu executoriu, care, aparent, a fost refuzat. El s-a plâns în această
privinţă diferitor autorităţi de stat, cum ar fi Parlamentul, Curtea Supremă
de Justiţie, autorităţile locale (spre exemplu, în noiembrie 2000, septembrie
2001, aprilie şi iunie 2002, ianuarie şi martie 2003), dar a fost informat că,
în perioada 1995-2000, niciun titlu executoriu eliberat pe numele său nu a
fost transmis spre executare. La 19 decembrie 2001, el a fost informat de
către Ministerul Justiţiei că nu era necesar de a elibera un titlu executoriu pe
numele său, deoarece, prin hotărârea din 8 august 1997, instanţa
judecătorească a respins pretenţiile lui E. şi, astfel, decizia autorităţilor
locale din 26 februarie 1997 a rămas în vigoare.
13. La 8 octombrie 2001, reprezentantul lui E., C.M., a depus o cerere

de apel separată împotriva hotărârii judecătoreşti din 20 septembrie 1999.
La 5 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a decis că apelul
reprezentantului lui E. trebuie să fie examinat de către Tribunalul Chişinău,
deoarece majoritatea judecătorilor din Tribunalul Cahul au examinat deja
această cauză. La 18 aprilie 2002, Tribunalul Chişinău a respins apelul lui
E. pe motiv de res judicata. Această hotărâre judecătorească nu a fost
contestată şi a devenit irevocabilă.
14. La 6 august 2002, E. a iniţiat noi proceduri judiciare, solicitând
instanţei judecătoreşti stabilirea drepturilor asupra terenului (ale sale şi ale
reclamantului). Reclamantul a argumentat că nu era nevoie de o nouă
examinare, deoarece toate chestiunile invocate au fost deja soluţionate prin
mai multe decizii adoptate anterior de către diferite autorităţi locale şi
instanţe judecătoreşti. La 30 mai 2003, el a solicitat efectuarea unei
expertize privind posibilitatea folosirii terenului în orice alt mod decât cel în
care a fost distribuit de către autorităţile locale în 1997.
15. La 11 iulie 2003, Judecătoria Cahul a respins acţiunea lui E. şi a
constatat că împărţirea lotului trebuie să aibă loc în modul stabilit prin
decizia autorităţii locale din 26 februarie 1997. Această hotărâre a fost
menţinută de Curtea de Apel Cahul, la 9 aprilie 2004, şi de Curtea Supremă
de Justiţie, la 26 mai 2004.
16. La 26 mai 2004, reclamantului i-a fost eliberat un titlu executoriu în
care era indicat hotarul dintre lotul său şi cel al lui E.
17. Articolul 192 al Codului de procedură civilă prevede următoarele:

„(1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă în termen rezonabil. Criteriile de
determinare a termenului rezonabil sunt: complexitatea pricinii, comportamentul
părţilor în proces, conduita instanţei judecătoreşti. Respectarea termenului rezonabil
de judecare a pricinii se asigură de către instanţă. La judecarea unei cauze concrete,
respectarea termenului rezonabil este verificată de instanţa ierarhic superioară în
procesul judecării pricinii pe calea de atac respectivă.”
ÎN DREPT
18. Reclamantul s-a plâns de durata excesivă a procedurilor în cauza sa,
contrar articolului 6 al Convenţiei, care prevede, în partea sa relevantă,
următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil
... de către o instanţă, ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil ... .”
19. Reclamantul s-a mai plâns de violarea articolului 13 al Convenţiei

combinat cu articolul 6 al Convenţiei. Articolul 13 prevede următoarele:
oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA
20. Curtea notează că această cerere nu este vădit nefondată, în sensul

articolului 35 § 3 al Convenţiei. În continuare, ea notează că cererea nu este
inadmisibilă din alte temeiuri. Prin urmare, ea urmează a fi declarată
admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al
Convenţiei (a se vedea, paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la
examinarea fondului acestor pretenţii.
21. Reclamantul a pretins că procedurile în cauza sa, care au durat nouă

ani, au fost excesiv de îndelungate.
22. Guvernul a susţinut că, în cazul reclamantului, au existat patru
proceduri judiciare separate, fiecare având obiect separat şi părţi diferite.
Fiecare din cele patru acţiuni judiciare separate s-a încheiat într-un termen
rezonabil. Mai mult, însuşi reclamantul a contribuit la tergiversarea
procedurilor prin faptul că a solicitat de câteva ori amânarea şedinţelor, prin
faptul că nu s-a opus cererilor de amânare formulate de cealaltă parte în
proces şi prin faptul că a solicitat efectuarea unei expertize, care a dus la
întrârzieri suplimentare în examinarea cauzei.
23. Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie
evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, ţinând cont de următoarele
criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al
autorităţilor relevante şi importanţa cauzei pentru reclamant (a se vedea,
printre altele, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-
VII, şi Cravcenco v. Moldova, nr. 13012/02, § 44, 15 ianuarie 2008).
1. Perioada care trebuie luată în consideraţie

24. Curtea notează că Republica Moldova a ratificat Convenţia la 12
septembrie 1997. Prin urmare, perioada de examinare a primului set de
proceduri, care a avut loc până la această dată, depăşeşte competenţa Curţii
ratione temporis. Totuşi, potrivit jurisprudenţei Curţii, stadiul pe care l-au
atins procedurile la acea dată poate fi luat în consideraţie (a se vedea, spre
exemplu, Foti and Others v. Italy, 10 decembrie 1982, § 53, Seria A nr. 56,
şi Styranowski v. Poland, 30 octombrie 1998, § 46, Reports of Judgments

and Decisions 1998-VIII).
25. Curtea ia notă de argumentul Guvernului, potrivit căruia, în cazul
reclamantului, procedurile au inclus patru acţiuni judiciare diferite, care nu
trebuie considerate drept un set neîntrerupt de proceduri. Totuşi, ea
consideră că toate procedurile la care a participat reclamantul vizau acelaşi
obiect: delimitarea terenului său de cel al vecinului său şi eliberarea
documentelor relevante care să confirme această delimitare. Având în
vedere că instanţele judecătoreşti naţionale s-au referit, chiar şi în 2004, la
decizia autorităţilor locale din 1997, şi că aceasta a fost obiectul celorlalte
două seturi de proceduri anterioare care cad sub jurisdicţia Curţii, care au
avut loc între aceleaşi părţi sau între o parte şi autorităţile locale, Curtea este
convinsă că litigiul dintre reclamant şi E. privind delimitarea terenurilor lor,
cu implicarea autorităţilor locale, a fost obiectul tuturor celor patru acţiuni
examinate de către instanţele judecătoreşti.
26. Din documentele din dosar reiese că litigiul dintre reclamant şi E. s-a
încheiat cu adevărat abia când a avut loc executarea titlului executoriu
eliberat la 26 mai 2004 (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Curtea
reiterează că „executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie
... privită ca o parte integrantă a „procesului”, în sensul articolului 6” (a se
vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports 1997-II şi
Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 52, ECHR 2004-III (extracts)). Părţile
nu au informat Curtea despre data la care a fost executată hotărârea din 26
mai 2004, fapt ce o face pe Curte să presupună că aceasta a fost executată la
puţin timp după adoptarea ei.
27. Prin urmare, Curtea consideră că toate cele patru seturi de proceduri
se referă la aceeaşi chestiune. Din acest motiv, în scopul analizei sale prin
prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei, Curtea va lua în calcul întreaga
perioadă, începând cu 12 septembrie 1997 (a se vedea paragraful 24 de mai
sus) şi până la 26 mai 2004, ceea ce constituie şase ani opt luni şi 14 zile.
2. Complexitatea cauzei
28. În ceea ce priveşte complexitatea cauzei, Curtea notează că, la
cererea reclamantului din 30 mai 2003, instanţele judecătoreşti naţionale au
dispus la un moment dat efectuarea unei expertize (a se vedea paragraful 14
de mai sus). Instanţa judecătorească care a dispus efectuarea expertizei a
pronunţat hotărârea sa la 11 iulie 2003 (a se vedea paragraful 15 de mai
sus), fapt din care reiese că raportul de expertiză a fost efectuat fără vreo
întârziere şi nu a influenţat într-o măsură semnificativă durata procedurilor.
Părţile nu au informat Curtea despre alte măsuri procesuale efectuate în
cadrul procedurilor care ar fi necesitat mult timp şi care ar fi justificat
întreaga durată a procedurilor.
3. Comportamentul reclamantului
29. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului, Curtea notează
că Guvernul a prezentat probe potrivit cărora reclamantul a solicitat
amânarea şedinţelor de judecată de patru ori, inclusiv o dată pentru a
prezenta probele cerute de instanţa de judecată în privinţa uneia din
pretenţiile sale. În viziunea Curţii, reclamantul îşi exercita drepturile sale
procedurale, iar întârzierea cauzată de aceste amânări nu poate fi
considerată ca afectând serios întreaga durată a procedurilor.
30. Guvernul a susţinut că omisiunea reclamantului de a obiecta
împotriva amânărilor şedinţelor de judecată nu îi permite să pretindă
violarea articolului 6 al Convenţiei (a se vedea Ciricosta and Viola v.
Italy, 4 decembrie 1995, § 32, Seria A nr. 337-A). Totuşi, Curtea
consideră că circumstanţele acestei cauze sunt diferite de situaţia specifică
din cauza Ciricosta. În acea cauză, Curtea a notat introducerea recentă a
unui recurs pentru întârzierile în cadrul procedurilor judiciare şi că, la ziua
hotărârii sale, era prea devreme de a verifica eficacitatea acestuia (§ 31).
În prezenta cauză, situaţia este diferită. Mai mult, numărul total şi durata
amânărilor în cauza Ciricosta era atât de mare încât afecta serios întreaga
durată a procedurilor, în timp ce în această cauză Guvernul a prezentat
probe a doar câtorva asemenea amânări, iar acestea nu puteau afecta
întreaga durată a procedurilor. Curtea conchide că reclamantul nu a
influenţat în mod semnificativ durata procedurilor.
4. Comportamentul autorităţilor
31. Curtea notează că toate cele trei acţiuni examinate de către
instanţele judecătoreşti naţionale după ratificarea de către Republica
Moldova a Convenţiei s-au referit, în esenţă, la modul în care a fost
repartizat terenul prin decizia autorităţilor locale din 26 februarie 1997.
Deşi legalitatea acestei decizii a fost confirmată printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă din 17 martie 1998 (a se vedea paragraful 10 de
mai sus), autorităţile (locale) au încercat să anuleze acea decizie în 1999,
în pofida faptului că ea reprezenta res judicata (a se vedea paragraful 11
de mai sus). Prin urmare, această întârziere suplimentară a fost cauzată de
acţiunile autorităţilor de stat.
32. Mai mult, după adoptarea hotărârii judecătoreşti irevocabile în
cadrul acestor proceduri din 7 septembrie 2000, reclamantul nu a putut să
obţină până în 2004 titlul executoriu care permitea delimitarea în natură a
terenului său de cel al lui E. În această perioadă, reclamantul s-a plâns de
refuzul lui E. de a-i întoarce lotul în modul stabilit prin decizia
autorităţilor locale, după cum au dispus instanţele judecătoreşti. Această
întârziere este imputabilă statului.
33. Mai mult, iarăşi în pofida principiului de res judicata, instanţele de
judecată au respins în ultimă instanţă apelul depus de unul din
reprezentanţii lui E. abia după şase luni, chiar dacă era clar că această
cauză a fost soluţionată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă
adoptată anterior pe marginea recursului lui E. (a se vedea paragrafele 11
şi 13 de mai sus).
34. În final, instanţele judecătoreşti au acceptat spre examinare o nouă
acţiune depusă de E. în anul 2002. Instanţele judecătoreşti au dispus
alocarea lotului în baza deciziei autorităţilor locale din 26 februarie 1997.
Totuşi, se pare că această chestiune a fost deja decisă în cadrul
procedurilor din anul 1999.
35. Curtea consideră că întârzierile în proceduri au rezultat, în parte,
din dorinţa instanţelor judecătoreşti naţionale de a examina repetat
pretenţii, în esenţă, similare dintre aceleaşi părţi în proces (a se vedea,
mutatis mutandis, Gjonbocari and Others v. Albania, nr. 10508/02,
§§ 65-67, 23 octombrie 2007).
5. Importanţa cauzei pentru reclamant

36. Procedurile vizau lotul de teren aferent casei reclamantului.
Imposibilitatea de a se folosi nestingherit de tot acest teren trebuia să fi
afectat dreptul lui de proprietate şi, astfel, a avut o anumită importanţă
pentru el şi familia sa. Acest lucru cerea ca această cauză să fie examinată
prompt.
6. Concluzie
37. În lumina circumstanţelor expuse mai sus, inclusiv examinarea
repetată, în esenţă, a aceleiaşi cauze şi în absenţa unei complexităţi
deosebite, luând în consideraţie durata totală a procedurilor şi având în
vedere miza pentru reclamant, Curtea conchide că cerinţa privind
„termenul rezonabil”, prevăzută de articolul 6 § 1 al Convenţiei, nu a fost
respectată în această cauză. Prin urmare, a avut loc o violare a acestei
prevederi.
38. Reclamantul s-a plâns de lipsa unui recurs efectiv în ceea ce

priveşte pretenţia sa privind durata procedurilor.
Guvernul a considerat că reclamantul nu a prezentat argumente
suficiente în privinţa acestei pretenţii şi a solicitat Curţii să o respingă. De
asemenea, el s-a referit la competenţa instanţelor judecătoreşti ierarhic
superioare de a verifica respectarea termenului rezonabil, după cum este
expres prevăzut de articolul 192 al Codului de procedură civilă (a se vedea
paragraful 17 de mai sus). Reclamantul nu a solicitat instanţelor
judecătoreşti să efectueze o astfel de verificare.
39. Curtea reiterează că efectul articolului 13 al Convenţiei este de a

cere existenţa prevederilor în legislaţia naţională care să permită
autorităţilor naţionale competente să examineze fondul pretenţiei
formulate în temeiul Convenţiei şi să ofere redresarea corespunzătoare,
chiar dacă Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere
cu privire la modul în care se conformează obligaţiilor ce rezultă din
această prevedere (a se vedea Chahal v. the United Kingdom,
15 noiembrie 1996, § 145, Reports 1996-V). Recursul cerut de articolul 13
trebuie să fie unul „efectiv” atât în practică, cât şi în drept. Totuşi, un
astfel de recurs este cerut doar pentru pretenţiile care pot fi considerate ca
fiind „serioase şi legitime” conform Convenţiei (a se vedea Metropolitan
Church of Bessarabia and Others v. Moldova, nr. 45701/99, § 137, ECHR
2001-XII).
40. Curtea observă că pretenţia reclamantului privind durata excesivă a
procedurilor, fapt ce contravine articolului 6 al Convenţiei, a fost fără
îndoială serioasă şi legitimă (a se vedea paragraful 37 de mai sus). Astfel,
reclamantul avea dreptul la un recurs intern efectiv, în sensul articolului 13
al Convenţiei. Prin urmare, Curtea va examina dacă un asemenea recurs a
fost disponibil reclamantului.
41. Curtea notează că, în pofida competenţei instanţelor judecătoreşti
superioare de a verifica respectarea termenului rezonabil, la care s-a referit
Guvernul, niciuna din ele nu a exercitat această competenţă. Curtea nu
consideră că textul articolului 192 al Codului de procedură civilă, citat mai
sus, condiţionează competenţa instanţelor de a examina această chestiune
de existenţa cererii unei părţi, iar Guvernul nu a prezentat vreun exemplu
din jurisprudenţa naţională pentru a sprijini această opinie. Din formularea
articolului 191 reiese clar că o acţiune judiciară separată nu era necesară,
chiar dacă reclamantul s-a plâns diferitor autorităţi, inclusiv instanţelor
judecătoreşti, de întârzieri în executarea hotărârii judecătoreşti şi a susţinut
că admiterea spre examinare a celei de-a patra acţiuni judiciare nu era
necesară, deoarece această chestiune a fost deja soluţionată printr-o
hotărâre judecătorească irevocabilă. Acest fapt a oferit posibilităţi
suficiente instanţelor judecătoreşti să întreprindă măsuri în vederea grăbirii
examinării procedurilor, însă ele nu au făcut-o. Prin urmare, în ciuda
existenţei prevederilor legale care permiteau instanţelor să întreprindă
acţiuni, în cauza reclamantului nu s-a luat nicio măsură, iar el nu dispunea
de vreun mijloc pentru a accelera procedurile. În plus, Guvernul nu a făcut
referire la vreo prevedere legală care ar fi permis reclamantului să obţină
compensaţii pentru examinarea îndelungată a procedurilor. Din aceste
motive, Curtea constată că reclamantul nu a dispus de un recurs efectiv în
privinţa pretenţiei sale privind durata procedurilor.
42. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei
combinat cu articolul 6 § 1 al Convenţiei.

44. Reclamantul a pretins 450 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material

cauzat, fără a da alte detalii.
45. Curtea consideră că nu există o legătură cauzală între violările
constatate de ea în această cauză şi pretenţiile reclamantului privind
compensarea unui prejudiciu material nespecificat. Prin urmare, această
pretenţie urmează a fi respinsă.
46. Reclamantul a pretins EUR 18,000 cu titlu de prejudiciu moral cauzat

de durata excesivă a procedurilor, susţinând că lui i-au fost cauzate suferinţe
şi stres ca urmare a acestui fapt.
47. Guvernul nu a fost de acord şi a considerat că reclamantul nu a
prezentat vreo probă pentru a-şi susţine pretenţia. El s-a referit la poziţia sa,
potrivit căreia reclamantul a fost implicat în patru acţiuni judiciare diferite şi
că nu a avut loc vreo violare a vreunui articol din Convenţie.
anumit stres şi frustrare ca rezultat al duratei excesive a procedurilor, luând
în consideraţie importanţa procedurilor pentru el. Hotărând în mod echitabil,
Curtea îi acordă acestuia EUR 1,500 cu titlu de prejudiciu moral.
49. Reclamantul nu a formulat vreo pretenţie cu acest titlu.


4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu
de prejudiciu moral, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului
care poate fi percepută la această sumă;
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BOCANCEA ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererile nr. 18872/02, 20490/02, 18745/02, 6241/02, 6236/02,

21937/02, 18842/02, 18880/02 şi 18875/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
6 iulie 2004
DEFINITIVĂ
06/10/2004
Această hotărâre a poate fi subiect al revizuirii editoriale.

1 HOTĂRÂREA BOCANCEA ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
În cauza Bocancea şi alţii c. Moldovei,

compusă din:
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl J. CASADEVALL,
Dl R. MARUSTE,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dna E. FURA-SANDSTRÖM, judecători,
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află nouă cereri (nr. 18872/02, 20490/02,
18745/02, 6241/02, 6236/02, 21937/02, 18842/02, 18880/02 şi 18875/02)
depuse împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu
prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către nouă cetăţeni ai
Republicii Moldova, dl Ghenadie Bocancea, dna Angela Ciugureanu, dna
Zoia Juravlev, dna Maria Melicenco, dl Boris Leviţchi, dna Maria Pronin,
dna Nadejda Stavilov, dna Ana Crivceanschi şi dna Olga Cotov
(„reclamanţi”), la 5 februarie 2002, 11 martie 2002, 4 februarie 2002, 1
februarie 2002, 1 februarie 2002, 25 februarie 2002, 5 februarie 2002, 6
februarie 2002 şi, respectiv, la 4 februarie 2002.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Vladislav Gribincea, care a
acţionat în numele organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru
Drepturile Omului” cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova
3. Reclamanţii au pretins, în conformitate cu articolul 6 § 1 al
Convenţiei, că din cauza neexecutării hotărârilor din 18 decembrie 2000, 21
decembrie 2000, 20 decembrie 2000, 22 decembrie 2000, 25 septembrie
2000, 31 octombrie 2000, 6 noiembrie 2000, 28 noiembrie 2000, 25 august
2000 şi 16 noiembrie 2000, dreptul lor ca o instanţă să hotărască asupra
drepturilor lor cu caracter civil a fost încălcat şi că ei nu au putut beneficia
de bunurile lor, fiind încălcat astfel dreptul lor la protecţia proprietăţii
garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a Patra. La 4 februarie 2003, o
Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice cererile Guvernului.
HOTĂRÂREA BOCANCEA ŞI ALŢII c. MOLDOVEI 2
În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca

fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea sa.
5. La 15 iunie 2004, o Cameră a Secţiunii a Patra a decis în conformitate
cu articolul 42 (1) al Regulamentului Curţii să unească cererile.
ÎN FAPT
6. Reclamanţii sunt toţi cetăţeni ai Republicii Moldova şi locuiesc în

Republica Moldova. Ei s-au născut în 1920, 1967, 1920, 1965, 1925, 1927,
1932, 1925 şi, respectiv, în 1924.
7. La 29 iulie 1994 şi la 16 februarie 1995, Guvernul şi Parlamentul au
adoptat două hotărâri conform cărora depozitele anumitor categorii de
persoane la Banca de Economii trebuiau indexate. În conformitate cu
hotărârile respective, Ministerul Finanţelor trebuia să aloce fondurile
necesare Băncii de Economii. Totuşi, el nu a făcut acest lucru, iar Banca de
Economii nu a putut executa hotărârile Parlamentului şi Guvernului.
8. În 2000, reclamanţii au depus cereri de chemare în judecată împotriva
Ministerului Finanţelor la Judecătoria Sectorului Râşcani solicitând
compensaţii.
9. Printr-o hotărâre din 18 decembrie 2000, instanţa i-a acordat dlui
Ghenadie Bocancea compensaţii în valoare de 3,877 lei moldoveneşti
(MDL) (echivalentul a EUR 349 la acea perioadă). Nu a fost declarat apel,
hotărârea devenind irevocabilă.
10. Printr-o hotărâre din 21 decembrie 2000, instanţa i-a acordat tatălui
dnei Angela Ciugureanu compensaţii în valoare de MDL 2,200.50
(echivalentul a EUR 197 la acea perioadă). Nu a fost declarat apel, hotărârea
devenind irevocabilă.
11. Printr-o hotărâre din 20 decembrie 2000, instanţa i-a acordat dnei
Zoia Juravlev compensaţii în valoare de MDL 2,798.5 (echivalentul a EUR
254 la acea perioadă). Nu a fost declarat apel, hotărârea devenind
irevocabilă. După moartea tatălui ei la 13 aprilie 2001, ea a moştenit
proprietatea acestuia.
12. Printr-o hotărâre din 22 decembrie 2000, instanţa i-a acordat dnei
Maria Melicenco compensaţii în valoare de MDL 3,667 (echivalentul a
EUR 324 la acea perioadă). Nu a fost declarat apel, hotărârea devenind
irevocabilă.
13. Printr-o hotărâre din 25 septembrie 2000, instanţa i-a acordat dlui
Boris Leviţchi compensaţii în valoare de MDL 2,932 (echivalentul a EUR

irevocabilă.
14. Prin hotărârile din 31 octombrie 2000 şi 6 noiembrie 2000, instanţa i-
a acordat dnei Maria Pronin compensaţii în valoare de MDL 2,052.18
(echivalentul a EUR 196 la acea perioadă) şi MDL 733 (echivalentul a EUR
68 la acea perioadă). Nu a fost declarat apel, hotărârea devenind irevocabilă.
15. Printr-o hotărâre din 28 noiembrie 2000, instanţa i-a acordat dnei
Nadejda Stavilov compensaţii în valoare de MDL 3,466 (echivalentul a
EUR 335 la acea perioadă). Nu a fost declarat apel, hotărârea devenind
irevocabilă.
16. Printr-o hotărâre din 25 august 2000, instanţa i-a acordat dnei Ana
Crivceanschi compensaţii în valoare de MDL 1,469 (echivalentul a EUR
irevocabilă.
17. Printr-o hotărâre din 16 noiembrie 2000, instanţa i-a acordat dnei
Olga Cotov compensaţii în valoare de MDL 2,200.50 (echivalentul a EUR
irevocabilă.
18. La date nespecificate, reclamanţii au depus plângeri cu privire la
neexecutarea hotărârilor la Ministerul Justiţiei şi Departamentul de
Executare a Deciziilor Judecătoreşti. În răspunsurile lor, Ministerul Justiţiei
şi Departamentul de Executare a Deciziilor Judecătoreşti i-au informat că
hotărârile nu puteau fi executate, deoarece, conform legislaţiei relevante, nu
au fost prevăzute fonduri, pentru executarea hotărârilor, în bugetul de stat
anual.
19. La 22 aprilie 2003, după comunicarea cauzelor Guvernului, hotărârile
au fost executate de către Ministerul Finanţelor.
20. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la

acel moment, erau următoarele:
Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care

urmează să fie executate
Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile,

încheierile şi deciziile date de instanţele de judecată în pricinile civile…
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce

hotărârea a rămas definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul
executor se eliberează imediat după darea hotărârii.
Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare
Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor,

enumerate în articolul 5 al prezentului cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al
doilea al prezentului articol - în urma dispoziţiei judecătorului.
Articolul 349. Controlul asupra executării hotărârilor
Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti se exercită de

către Departamentul de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.
ÎN DREPT
21. Reclamanţii au pretins că dreptul lor ca o instanţă să hotărască asupra
drepturilor lor cu caracter civil a fost încălcat ca urmare a neexecutării de
către autorităţi a hotărârilor din 18 decembrie 2000, 21 decembrie 2000, 20
decembrie 2000, 22 decembrie 2000, 25 septembrie 2000, 31 octombrie
2000, 6 noiembrie 2000, 28 noiembrie 2000, 25 august 2000 şi 16
noiembrie 2000. Ei s-au bazat pe articolul 6 § 1 al Convenţiei care, în partea
sa relevantă, prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ...
22. În continuare, reclamanţii au pretins că din cauza neexecutării
hotărârilor în favoarea lor, ei nu au putut beneficia de bunurile lor, astfel,
dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr.
1 la Convenţie a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie

23. Reclamanţii au pretins că ei au fost discriminaţi comparativ cu o altă
persoană – N. They a declarat că N. a obţinut o hotărâre favorabilă care a
fost executată rapid, în timp ce hotărârile lor nu au fost executate pe
parcursul unor perioade lungi de timp. Articolul 14 al Convenţiei prevede
următoarele:
la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
A. Pretinsa violare a articolului 14 al Convenţiei combinat cu

articolul 6 şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie
24. Curtea reaminteşte că articolul 14 nu interzice orice diferenţă de

tratament în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie
(a se vedea Belgian linguistic case (fondul cauzei), hotărâre din 23 iulie
1968, Seria A nr. 6, p. 34, § 10). El protejează persoanele (inclusiv
persoanele juridice) care sunt „plasate în situaţii analogice” împotriva
diferenţelor de tratament discriminatorii; iar, în sensul articolului 14, o
diferenţă de tratament este discriminatorie dacă ea „nu are o justificare
obiectivă şi rezonabilă”, adică, dacă ea nu urmăreşte un „scop legitim” sau
nu există o „relaţie rezonabilă de proporţionalitate dintre mijloacele folosite
şi scopul care se urmăreşte a fi realizat” (a se vedea, printre multe altele,
Rasmussen v. Denmark, hotărâre din 28 noiembrie 1984, Seria A nr. 87, §
35 şi § 38). Mai mult, Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de
apreciere la evaluarea dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare
justifică un tratament diferit în drept; scopul acestei marje va varia în
conformitate cu circumstanţele, subiectul şi contextul său (ibid., § 40).
25. Curtea notează că reclamanţii nu au prezentat nici o probă care să
arate că ei au fost trataţi diferit, în baza unui temei interzis, comparativ cu
persoane aflate într-o poziţie analogică. Prin urmare, această parte a
pretenţiei trebuie declarată inadmisibilă ca fiind vădit nefondată în
conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Alte pretenţii
26. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor în temeiul articolului 6 §

1 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică întrebări de drept
care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o
examinare a fondului, şi că nici un alt temei pentru declararea lor
27. În temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, reclamanţii s-au plâns de

neexecutarea de către autorităţi a hotărârilor Judecătoriei Sectorului Râşcani
din 18 decembrie 2000, 21 decembrie 2000, 20 decembrie 2000, 22
decembrie 2000, 25 septembrie 2000, 31 octombrie 2000, 6 noiembrie

2000, 28 noiembrie 2000, 25 august 2000 şi 16 noiembrie 2000.
28. Guvernul nu a negat că neexecutarea hotărârilor a constituit o violare
a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
29. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 asigură oricărei persoane dreptul
caracter civil în faţa unei instanţe judecătoreşti sau tribunal; în acest fel, el
un aspect. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul de drept al unui
Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească irevocabilă şi
obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de
neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale
oferite părţilor aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi
prompte – fără a proteja executarea hotărârilor judecătoreşti; a interpreta
articolul 6 ca referindu-se în exclusivitate la accesul la o instanţă şi
îndeplinirea procedurilor ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiul
preeminenţei dreptului, pe care Statele Contractante şi-au asumat
angajamentul să-l respecte atunci când au ratificat Convenţia. Executarea
unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie, prin urmare, privită ca o
parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v.
Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports 1997-II, p. 510, § 40).
30. O autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor ca scuză
pentru neexecutarea unei hotărâri. Fireşte, o întârziere în executarea unei
hotărâri ar putea fi justificată de circumstanţe speciale. Dar întârzierea nu
poate fi astfel, încât să prejudicieze esenţa dreptului protejat conform
articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italy [GC],
nr. 22774/93, § 74, ECHR 1999-V). În această cauză, reclamanţii nu
trebuiau împiedicaţi să beneficieze de succesul obţinut în urma litigiului,
care se referea la plata compensaţiilor.
31. Curtea notează că hotărârile Judecătoriei Sectorului Râşcani au rămas
neexecutate pe parcursul unor perioade care au variat între treizeci şi două şi
douăzeci şi opt de luni (până la 22 aprilie 2003, după ce cauzele au fost
comunicate Guvernului de către Curte).
32. Prin omisiunea timp de mai multe luni de a lua măsurile necesare
pentru a executa hotărârile irevocabile în această cauză, autorităţile
moldoveneşti au privat prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei de toate
efectele benefice.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI

NR. 1 LA CONVENŢIE

hotărârilor în favoarea lor, ei nu au putut beneficia de bunurile lor, dreptul
lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie fiind astfel încălcat.
a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă ea este suficient de
certă pentru a fi executorie (a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis
Andreadis v. Greece, hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, §
59).
37. Curtea notează că reclamanţii au avut pretenţii executorii care au
rezultat din hotărârile Judecătoriei Sectorului Râşcani din 18 decembrie
2000, 21 decembrie 2000, 20 decembrie 2000, 22 decembrie 2000, 25
septembrie 2000, 31 octombrie 2000, 6 noiembrie 2000, 28 noiembrie 2000,
25 august 2000 şi 16 noiembrie 2000. Prin urmare, rezultă că imposibilitatea
reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor până la 22 aprilie 2003 a
constituit o ingerinţă în dreptul lor la respectarea bunurilor lor, aşa precum
este prevăzut în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al
38. Prin neexecutarea hotărârilor Judecătoriei Sectorului Râşcani,
autorităţile naţionale au împiedicat reclamanţii să li se plătească
compensaţiile şi să beneficieze de banii lor. Guvernul nu a prezentat nici o
justificare pentru această ingerinţă, iar Curtea consideră că lipsa fondurilor
nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea, mutatis mutandis,
Ambruosi v. Italy, nr. 31227/96, §§ 28-34, 19 octombrie 2000).
39. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.

41. Reclamanţii au solicitat următoarele sume de bani cu titlu de

prejudiciu material suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a
hotărârilor: dl Ghenadie Bocancea – EUR 120, dna Angela Ciugureanu -

EUR 75, dna Zoia Juravlev – EUR 88, dna Maria Melicenco – EUR 115, dl
Boris Leviţchi – EUR 105, dna Maria Pronin – EUR 87, dna Nadejda
Stavilov – EUR 111, dna Ana Crivceanschi – EUR 55 şi dna Olga Cotov –
EUR 77.
42. Guvernul a considerat sumele pretinse excesive şi a lăsat aprecierea
prejudiciului material la discreţia Curţii.
43. Curtea consideră că reclamanţii au suferit prejudicii materiale ca
rezultat al neexecutării respectivelor hotărâri. Curtea acordă reclamanţilor
sumele respective pretinse de ei cu titlu de prejudiciu material.

prejudiciu moral suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a
hotărârilor: dl Ghenadie Bocancea – EUR 45,000, dna Angela Ciugureanu -
EUR 44,000, dna Zoia Juravlev – EUR 37,000, dna Maria Melicenco –
EUR 38,000, dl Boris Leviţchi – EUR 53,000, dna Maria Pronin – EUR
44,000, dna Nadejda Stavilov – EUR 37,000, dna Ana Crivceanschi – EUR
37,000 şi dna Olga Cotov – EUR 63,000.
45. Guvernul a contestat sumele pretinse de reclamanţi, susţinând că ele
sunt excesive în lumina jurisprudenţei Curţii. El a declarat că în unele cauze
simpla constatare de către Curte a unei violări a fost considerată ca o
satisfacţie echitabilă suficientă. Guvernul în continuare a citat cauza Burdov
v. Russia, nr. 59498/00, ECHR 2002-III, unde reclamantului i s-au alocat
EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral.
46. Curtea consideră că reclamanţilor le-a fost cauzat un anumit stres şi
frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor, mai ales având în vedere
vârsta lor avansată şi faptul că unicul lor venit este pensia de stat. Atunci
când acordă o sumă de bani cu titlu de prejudiciu moral, suferit de fiecare
reclamant, Curtea ia în consideraţie asemenea factori precum vârsta
reclamantului, venitul său personal, durata procedurilor de executare şi alte
aspecte relevante. Ea acordă dlui Ghenadie Bocancea – EUR 1,000, dnei
Angela Ciugureanu - EUR 800, dnei Zoia Juravlev – EUR 1,000, dnei
Maria Melicenco – EUR 800, dlui Boris Leviţchi – EUR 900, dnei Maria
Pronin – EUR 900, dnei Nadejda Stavilov – EUR 900, dnei Ana
Crivceanschi – EUR 1,000 şi dnei Olga Cotov – EUR 900.
47. Reclamanţii, de asemenea, au pretins câte EUR 50 fiecare cu titlu de

costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii.
48. Guvernul a considerat sumele pretinse excesive, declarând că
reclamanţii nu au dovedit pretinsele cheltuieli.
49. Curtea notează că ea a acordat reclamanţilor asistenţă juridică

conform schemei de asistenţă juridică a Curţii pentru prezentarea
observaţiilor lor, precum şi pentru cheltuieli de secretariat. Prin urmare,
Curtea nu acordă nici o sumă cu acest titlu.
D. Dobânda


1. Decide să unească cererile;
2. Declară inadmisibilă pretenţia reclamanţilor cu privire la articolul 14 al

Convenţiei;
3. Declară admisibil restul cererii;
5. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la

Convenţie;
6. Hotărăşte
Convenţiei:
- dlui Ghenadie Bocancea – EUR 120 (o sută douăzeci euro) cu titlu de
prejudiciu material şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de prejudiciu
moral,
- dnei Angela Ciugureanu – EUR 75 (şaptezeci şi cinci euro) cu titlu de
prejudiciu material şi EUR 800 (opt sute euro) cu titlu de prejudiciu
moral,
- dnei Zoia Juravlev – EUR 88 (optzeci şi opt euro) cu titlu de prejudiciu
material şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de prejudiciu moral,
- dnei Maria Melicenco – EUR 115 (o sută cincisprezece euro) cu titlu
de prejudiciu material şi EUR 800 (opt sute euro) cu titlu de prejudiciu
moral,
- dlui Boris Leviţchi – EUR 105 (o sută cinci euro) cu titlu de prejudiciu
material şi EUR 900 (nouă sute euro) cu titlu de prejudiciu moral;
- dnei Maria Pronin – EUR 87 (optzeci şi şapte euro) cu titlu de

prejudiciu material şi EUR 900 (nouă sute euro) cu titlu de prejudiciu
moral,
- dnei Nadejda Stavilov – EUR 111 (o sută unsprezece euro) cu titlu de
moral,
- dnei Ana Crivceanschi – EUR 55 (cincizeci şi cinci euro) cu titlu de
prejudiciu material şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de prejudiciu
moral,
- dnei Olga Cotov – EUR 77 (şaptezeci şi şapte euro) cu titlu de
moral;
(b) ca aceste sume să fie convertite în valuta naţională a statului pârât
(c) că de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus, până la
procente;

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 6 iulie 2004 în


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BOICENCO c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
11 iulie 2006
DEFINITIVĂ
11/10/2006

1 HOTĂRÂREA BOICENCO c. MOLDOVEI
În cauza Boicenco c. Moldovei,

compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către Nicolae Boicenco („reclamant”) la 16
noiembrie 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie Nagacevschi şi dl
Vladislav Gribincea, avocaţi din Chişinău, membri ai organizaţiei non-
guvernamentale „Juriştii pentru Drepturile Omului”. Guvernul Republicii
Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul Guvernamental,
dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul susţine că a fost supus unei brutalităţi grave din partea
poliţiei şi că autorităţile nu au efectuat o investigaţie adecvată a incidentului,
încălcând astfel articolul 3 al Convenţiei. De asemenea, el s-a plâns de lipsa
îngrijirilor medicale corespunzătoare pe parcursul detenţiei sale şi de
încălcarea dreptului său la libertate garantat de articolul 5 al Convenţiei. În
fine, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 34 al Convenţiei de faptul
că a fost împiedicat de autorităţile naţionale să prezinte cauza sa la Curte.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 13 decembrie 2005, o
cameră a Secţiunii a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate
cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea
fondului cererii concomitent cu admisibilitatea ei. De asemenea, s-a decis să
se examineze cauza cu prioritate în conformitate cu articolul 41 al
Regulamentului Curţii, din cauza stării grave de sănătate a reclamantului.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise cu
privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).
HOTĂRÂREA BOICENCO c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
1. Arestul reclamantului şi starea sa de sănătate după arest

7. La 20 mai 2005, reclamantul, fiind bănuit de sustragere, a fost reţinut
de către Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei
(CCCEC).
8. În momentul reţinerii, el nu prezenta nicio aparenţă de anomalie a
stării sale fizice. Conform unei fişe medicale din luna mai a anului 2005,
reclamantul cântărea 133 kg.
9. Conform raportului întocmit la 21 mai 2005 de către poliţiştii care l-au
arestat, reclamantul a încercat să fugă, i-a abuzat verbal şi chiar a încercat să
opună rezistenţă încercând să ajungă la pistolul pe care îl avea asupra sa,
aruncând mandatul de aducere forţată atunci când i-a fost prezentat. În acele
rapoarte nu se menţionează că a fost utilizată forţa împotriva reclamantului
sau că acesta a fost rănit în vreun fel pe parcursul arestului. Reclamantul
neagă că ar fi opus rezistenţă.
10. Din rapoartele poliţiei reiese că reclamantul a fost arestat aproximativ
la ora 18:45. Conform declaraţiilor reclamantului, el a fost arestat la ora
16:30.
11. Reprezentanţii declară în numele reclamantului că, după ce a fost
adus în incinta CCCEC, el a fost bătut de ofiţerii de poliţie, drept rezultat
pierzându-şi cunoştinţa. Guvernul neagă aceste afirmaţii.
12. Conform unui raport medical întocmit la ora 20:34 a aceleiaşi zile, de
către un medic de la CCCEC, reclamantul era în stare de inconştienţă.
Medicul a notat în raport că, potrivit declaraţiilor ofiţerilor de poliţie,
reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa din cauza „emoţiilor puternice” şi a
recomandat ca el să fie consultat de un medic cardiolog. În raport nu se
menţionează dacă reclamantului i-au fost cauzate leziuni corporale în timpul
arestului.
13. Unul dintre avocaţii reclamantului l-a văzut pe acesta aproximativ la
ora 22:20 la CCCEC şi a menţionat în procesul-verbal de reţinere, întocmit
de către ofiţerul de poliţie în prezenţa lui, că reclamantul era în stare de
inconştienţă. La cererea avocatului, la ora 23:37 a fost chemată o ambulanţă
şi la ora 1:30 a zilei de 21 mai 2005 reclamantul a fost dus la Spitalul de
Cardiologie, continuând să se afle în stare de inconştienţă.
14. În fişele medicale de la Spitalul de Cardiologie se menţionează că
reclamantul şi-a recăpătat cunoştinţa după ce a fost adus acolo, însă nu este
clar când anume s-a întâmplat acest lucru. Conform înregistrărilor medicale,
el suferea de hipertensiune arterială şi de un sindrom de confuzie de origine
neclară. Reclamantul nu răspundea la întrebări şi nu reacţiona la nimic. De

asemenea, el acuza dureri de cap şi vomă. În fişele medicale nu există
informaţii cu privire la greutatea lui la momentul spitalizării. Medicii au
recomandat inter alia ca reclamantului să i se efectueze tomografia
computerizată a creierului pentru a fi exclusă posibilitatea survenirii unui
atac cerebral. În încheiere, medicii au conchis că stabilirea unui diagnostic
final ar fi posibilă numai după ce ar fi efectuate toate analizele.
15. La 24 mai 2005, reclamantul a fost transferat la spitalul
Departamentului Instituţiilor Penitenciare. La 25 mai 2005, el a fost
consultat de un medic neurolog, care a scris în fişa medicală a reclamantului
că, la 20 mai 2005, acesta a suferit o traumă cerebrală urmată de pierderea
cunoştinţei. Medicul neurolog a recomandat mai multe forme de tratament
medical, însă nu a recomandat efectuarea tomografiei creierului. La 26 mai
2005, un medic a menţionat în fişa medicală că reclamantul acuza dureri în
rinichi, iar urina avea culoare roşie. La 2 iunie 2005, reclamantul a fost
examinat de către o comisie medicală compusă din medici ai spitalului în
care era internat care au stabilit un diagnostic final, constatând, inter alia, o
traumă cerebrală acută şi comoţie cerebrală şi au recomandat ca reclamantul
să fie supus unui examen psihiatric. La 7 iunie 2005, un medic a menţionat
în fişa medicală că reclamantul avea urgent nevoie de medicamente, însă
spitalul nu dispunea de ele.
16. Reclamantul a fost ţinut în spitalul Departamentului Instituţiilor
Penitenciare până la 1 septembrie 2005, fiind ulterior transferat într-o
închisoare pentru cincisprezece zile, până la următorul său transfer la
Spitalul Clinic de Psihiatrie. Conform fişelor medicale, el nu s-a ridicat
niciodată din pat pe tot parcursul aflării în spitalul Departamentului
Instituţiilor Penitenciare. El nu s-a alimentat de sine stătător, fiind hrănit cu
lingura de către personalul medical cu mâncare lichidă. El nu se ducea la
veceu, fiind ţinut în scutece (pampers) şi mirosea puternic a excremente.
Răspundea rareori la întrebările medicilor, cu o voce slabă sau folosind
gesturi ce indicau dureri de cap şi de rinichi. Urina sa era roşie. De cele mai
multe ori nu reacţiona la întrebări şi ţinea ochii închişi. În cel puţin cinci
cazuri în lunile mai şi august ale anului 2005, personalul medical a raportat
în scris superiorilor că, din cauza stării sale, reclamantul nu putea să înghită
medicamentele. De cel puţin şapte ori medicii au menţionat în fişa medicală
că starea reclamantului era satisfăcătoare. De câteva ori medicii au speculat,
făcând menţiunile respective în fişele medicale, precum că starea
reclamantului era simulată.
17. De câteva ori în perioada între lunile mai şi septembrie ale anului
2005, unul dintre avocaţii reclamantului şi soţia acestuia au cerut ca un
medic independent să aibă acces la reclamant, dar nu au primit niciun
răspuns.
18. Pe parcursul aflării reclamantului în spitalul Departamentului
Instituţiilor Penitenciare, soţia lui a putut să-l viziteze doar o singură dată, la
5 iulie 2005, pentru zece minute. Mamei sale nu i s-a permis să-l vadă. O
dată ea s-a adresat Judecătoriei Buiucani şi spitalului Departamentului
Instituţiilor Penitenciare, cerând o fotografie a lui, însă nu a primit niciun
răspuns.
19. La 1 august 2005, medicul-şef adjunct al spitalului Departamentului
Instituţiilor Penitenciare a recomandat o examinare psihiatrică a
reclamantului, pentru a „confirma sau infirma simularea”. La 3 august 2005,
Judecătoria Buiucani a dispus efectuarea în privinţa reclamantului a unei
expertize medico-legale şi a unei expertize psihiatrice.
20. La 18 şi 30 august şi, respectiv, 6 şi 13 septembrie 2005, unul dintre
avocaţii reclamantului şi soţia reclamantului au cerut Judecătoriei Buiucani
şi Ministerului Justiţiei transferarea reclamantului la Spitalul Clinic de
Psihiatrie şi ca efectuarea expertizei psihiatrice să fie urgentată. Ei au
argumentat inter alia că, din cauza lipsei unui diagnostic clar, nu se putea
acorda o îngrijire medicală adecvată. Soţia reclamantului s-a oferit, de
asemenea, să acopere toate cheltuielile de transport, examinare şi îngrijire
medicală. La aceste solicitări nu a fost primit niciun răspuns.
21. În conformitate cu încheierea judecătorească din 3 august 2005,
reclamantul a fost supus la trei expertize medicale. La 28 octombrie 2005, a
fost întocmit raportul de expertiză medico-legală, în raportul medicilor
menţionându-se inter alia:
„... La 20 mai 2005, [reclamantul] a suferit o traumă cranio-cerebrală cu pierderea
cunoştinţei.
La momentul spitalizării el suferea de dureri de cap, ameţeală şi zgomote în cap,
greaţă şi oboseală ... durere în partea de jos a spatelui ...
Diagnostic: traumatism cranio-cerebral acut, comoţie cerebrală de gravitate medie ...
Nu au fost depistate leziuni corporale vizibile pe corpul reclamantului în perioada
aflării sale în ambele instituţii medicale [Spitalul de Cardiologie şi spitalul
Departamentului Instituţiilor Penitenciare]; constatându-se totuşi că el a suportat un
traumatism cerebral.
La 23 mai 2005, medicii Spitalului de Cardiologie au stabilit o afecţiune a
sistemului nervos central, originea căreia nu a fost determinată din cauza lipsei unor
investigaţii clinice moderne (rezonanţă magnetică, tomografie computerizată a
creierului) şi, în consecinţă, nu a fost posibilă acordarea unui tratament medical
adecvat.
Conform fişelor medicale întocmite de medici, între 20 mai 2005 şi 1 septembrie
2005, în acea perioadă [reclamantul] nu era capabil să participe activ la urmărirea
penală”.
22. La 20 septembrie 2005, a fost efectuată o expertiză psihiatrică.
Judecătoria Buiucani a considerat raportul de expertiză drept incomplet şi a
dispus efectuarea unei expertize suplimentare, care a fost efectuată la 15
noiembrie 2005. Rapoartele din 20 septembrie şi 15 noiembrie constatau
inter alia:
„... comisia conchide că [reclamantul] nu suferă de maladii psihice cronice, însă

suferă de consecinţele unui traumatism cranio-cerebral, de hipertensiune arterială ...
... De la data de 26 mai [reclamantul] nu a mai răspuns la întrebări; nu s-a ridicat
nici o dată din pat; este murdar şi consumă numai alimente lichide ... A fost adus la
spital pe targă. El nu se mişcă, nu reacţionează la excitanţi... stă întins cu ochii închişi
şi cu mâinile pe piept. Are o faţă palidă şi anemică cu pielea umedă ... Nu opune
rezistenţă controlului medical ..., este indiferent, pasiv şi nu cooperează cu medicii. El
nu s-a opus când i-a fost deschisă gura şi nu şi-a arătat limba. Mâinile şi picioarele lui
cad ca la un cadavru când sunt ridicate. Când medicii au încercat să controleze
pupilele lui, el dădea ochii peste cap. Hainele lui sunt murdare; poartă scutece şi
miroase puternic a urină ... Nu are grijă de sine ... şi este îngrijit (hrănit, spălat şi
schimbat) de către personalul medical ...
... Stresul (arestul, urmărirea penală) a declanşat o psihoză reactivă cu sindrom
stuporos şi depresiv [subsensibilitatea mintală mai puţin gravă ca şi coma, în ea
persoana încă poate reacţiona la anumiţi stimuli, cum ar fi durerea] care l-au lipsit de
capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sale şi de a gândi, el are nevoie de tratament
în condiţii de supraveghere riguroasă.”
23. La 15 septembrie 2005, reclamantul a fost internat la Spitalul Clinic
de Psihiatrie, Secţia Expertiză Judiciară, unde se află şi în prezent.
24. Din fişa medicală prezentată de Guvern în luna decembrie a anului
2005 rezultă că, până la acea dată, în cea mai mare parte a timpului
reclamantul se afla în stare de stupor. El şi-a recăpătat cunoştinţa pentru o
perioadă de trei săptămâni, între 2 şi 24 octombrie 2005, dar mai apoi a
căzut din nou în starea de stupor, după ce a fost supus unei percheziţii
corporale în cantina spitalului. Guvernul a prezentat copii ale listelor de
medicamente destinate reclamantului pe lunile octombrie, noiembrie şi
decembrie ale anului 2005.
25. Curtea nu dispune de informaţia dacă reclamantul şi-a revenit
vreodată din starea de stupor. La 23 decembrie 2005, Judecătoria Buiucani a
dispus ca reclamantul să fie ţinut în Spitalul de Psihiatrie Central pentru a fi
tratat până la recuperarea completă.
26. Conform unui raport medical întocmit la cererea unuia dintre avocaţii
reclamantului, la 5 decembrie 2005, de către dr. în psihiatrie I. Berghi,
netratarea psihozei cu sindromul stuporos şi depresie apărută în condiţii
traumatice poate avea drept consecinţă dezvoltarea unei boli psihice cronice.
27. Conform unui raport medical, întocmit la cererea unuia dintre
avocaţii reclamantului la 6 februarie 2006, de către medicul de familie al
reclamantului, dr. T. Moraru, reclamantul a suferit, pe parcursul unei
perioade lungi, înainte de trauma sa de la 20 mai 2005, de diabet şi
hipertensiune arterială. Pe parcursul aflării lui în spitalul Departamentului
Instituţiilor Penitenciare, el a suferit de malnutriţie (insuficienţă de
alimentare) şi a pierdut 30-35 kg. Din cauza stării sale de stupor,
reclamantul nu a putut fi alimentat şi, de aceea, a avut nevoie de transfuzii
de glucoză, aminoacizi, vitaminele C şi B şi altele. În aceste condiţii,
reclamantul a avut mari şanse să facă comă diabetică, infarct cerebral sau
miocardic. Din fişa medicală a reclamantului de la spitalul Departamentului
Instituţiilor Penitenciare rezultă că lui nu i-a fost acordat tratamentul şi

îngrijirea medicală suficientă. Sindromul de stupor al reclamantului a fost
descoperit cu patru-cinci luni mai târziu.
28. La 28 martie 2006, dl Vladislav Gribincea, avocatul reclamantului, a
fost primit de către dl I. Catrinici, medicul-şef adjunct al Spitalului Clinic de
Psihiatrie, care l-a informat inter alia că, la momentul internării în Spitalul
de Psihiatrie, reclamantul cântărea mai puţin de 100 kg şi că mai târziu,
după ce a recuperat ceva greutate, el cântărea aproximativ 100 kg. Dl
Catrinici, de asemenea, l-a informat pe avocat că reclamantului i-a fost
făcută tomografia computerizată a creierului cu două săptămâni în urmă.
Guvernul nu a contestat aceste afirmaţii.
2. Plângerile reclamantului cu privire la maltratare

29. La 27 mai 2005, când reclamantul şi-a recăpătat cunoştinţa pentru un
timp, el i-a spus unuia dintre avocaţii săi, în prezenţa unui medic, că a fost
bătut de poliţie şi că avea dureri acute de cap şi în regiunea rinichilor.
Medicul l-a informat pe avocat că reclamantul a suferit o traumă cerebrală şi
nişte dereglări la rinichi.
30. La 31 mai 2005, unul dintre avocaţii reclamantului a înaintat o cerere
Procuraturii Generale cu privire la modul în care reprezentanţii CCCEC s-au
comportat cu reclamantul şi a cerut pornirea unui proces penal împotriva
persoanelor vinovate. El a informat Procurorul General despre cele
comunicate de reclamant şi medic.
31. Plângeri similare au fost înaintate de către soţia reclamantului de
patru ori în perioada lunilor iunie – august 2005.
32. La 10 august şi 10 octombrie 2005, avocatul reclamantului a solicitat
Procuraturii Generale să-l informeze dacă cererea sa din 31 mai 2005 a fost
examinată. Avocatul nu a primit niciun răspuns.
33. Doar la 23 decembrie 2005, după repetate cereri făcute în timpul
şedinţelor judiciare din cadrul procesului intentat împotriva reclamantului,
avocatul a primit o decizie datată din 8 iunie 2005, prin care cererea sa din
31 mai 2005 a fost respinsă. Decizia a fost semnată de către dl Nicolae
Catană, procurorul care a înaintat învinuirea împotriva reclamantului şi a
solicitat arestarea lui provizorie (a se vedea paragrafele 45-46 de mai jos).
34. Inter alia, dl Catană a afirmat în decizia menţionată mai sus că,
deoarece cererea avocatului din 31 mai 2005 nu conţinea informaţii precise
cu privire la circumstanţele pretinsei maltratări şi că, în scopul clarificării
situaţiei, el a încercat să-l audieze pe reclamant la 25 şi 30 mai 2005. Totuşi,
reclamantul a refuzat categoric să vorbească cu el. Mai mult decât atât, chiar
medicii au confirmat că reclamantul a refuzat să discute cu ofiţerii de
urmărire penală şi cu procurorii şi discuta numai cu avocaţii săi şi cu
medicii, şi că îşi simula simptomele. Dl Catană a conchis că, în orice caz, se
prezumă că reclamantul a încercat să folosească un pistol la reţinere. În
circumstanţele date, ofiţerii de poliţie aveau dreptul să folosească forţa şi

aceasta ar fi fost considerată legitimă apărare.
35. La o dată nespecificată, avocatul reclamantului a depus recurs la
decizia Procuraturii Generale din 8 iunie 2005.
36. La 23 februarie 2006, judecătorul Gheorghe Morozan de la
Judecătoria Râşcani a respins recursul. El a argumentat inter alia că
investigaţiile au fost minuţioase şi, în mod obiectiv, fără vreo abatere de la
prevederile legale. El a constatat că reclamantul a refuzat să discute cu
procurorul la 25 şi 30 mai 2005. Mai mult, reclamantul nu s-a plâns
procurorului că ar fi fost supus torturii şi violenţei fizice. Nici medicii nu i-
au spus nimic procurorului despre maltratare, deşi erau obligaţi să-l
informeze despre astfel de chestiuni. Fişa medicală a reclamantului nu
conţine date despre semne vizibile de violenţă pe corpul reclamantului.
3. Plângerile cu privire la lipsa îngrijirilor medicale

37. La 1 iulie 2005, soţia reclamantului s-a plâns Procuraturii Generale
inter alia că nu i s-a permis să-şi vadă soţul şi să-i ofere îngrijiri medicale.
Poliţiştii şi medicii de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare
păstrau starea sănătăţii lui în secret pentru a ascunde semnele maltratării. Ea
s-a plâns şi de faptul că cererea ca soţul ei să fie examinat de un medic
independent a fost respinsă. Procuratura nu a răspuns la această scrisoare.
38. La 18 august 2005, unul dintre avocaţii reclamantului a depus o
cerere Judecătoriei Buiucani în legătură cu faptul că expertiza psihiatrică
dispusă de instanţa de judecată la 3 august 2005 nu a fost efectuată din
motive necunoscute. Pentru a asigura reclamantului îngrijirile medicale
adecvate, instanţa de judecată a fost rugată să indice autorităţilor să permită
examinarea reclamantului de către un medic privat şi, totodată, să urgenteze
efectuarea expertizei psihiatrice. Judecătoria Buiucani nu a examinat această
cerere.
39. La 6 septembrie 2005, soţia reclamantului s-a plâns Judecătoriei
Buiucani că expertiza psihiatrică nu a fost efectuată. Ea a informat instanţa
de judecată că a aflat că reclamantul nu va fi transferat la Spitalul de
Psihiatrie din cauza lipsei facilităţilor pentru transportarea persoanelor în
stare de inconştienţă. Ea a afirmat că starea de sănătate a soţului ei se va
agrava şi că nu-i vor putea fi oferite îngrijirile medicale necesare în lipsa
unei diagnoze. Ea s-a oferit să acopere toate cheltuielile necesare pentru
transportarea reclamantului, examinarea şi îngrijirea sa medicală. Plângerea
nu a fost examinată de Judecătoria Buiucani.
40. La 6 septembrie 2005, mama reclamantului s-a adresat Judecătoriei
Buiucani, rugând să se dispună urgentarea examinării psihiatrice a fiului ei,
încetarea comportamentului inuman faţă de el şi oferirea îngrijirilor
medicale adecvate unei fiinţe umane. Plângerea nu a fost examinată de
Judecătoria Buiucani.
41. La 13 septembrie 2005, soţia reclamantului s-a adresat Judecătoriei

Buiucani, Procuraturii Generale şi şefului spitalului Departamentului
Instituţiilor Penitenciare. Ea s-a plâns că expertiza psihiatrică a soţului ei
fusese amânată intenţionat de către poliţie şi de către persoanele care au
ordonat urmărirea penală a soţului ei şi că acest lucru făcea imposibilă
acordarea îngrijirilor medicale adecvate reclamantului. Soţia reclamantului
nu a primit niciun răspuns la această plângere.
42. La 5 octombrie 2005, unul dintre avocaţii reclamantului a informat
Judecătoria Buiucani că, în urma efectuării expertizei psihiatrice la 20
septembrie 2005, s-a stabilit că reclamantul se afla într-o stare psihiatrică
gravă. Deoarece spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, unde a
fost deţinut reclamantul până la 1 septembrie 2005, nu trata boli psihiatrice,
nu a fost posibilă diagnosticarea acestuia şi, respectiv, nu a fost posibil de
efectuat un tratament medical adecvat în acel spital. Astfel, el a fost lipsit de
îngrijirile medicale necesare unei fiinţe umane şi a fost supus unor suferinţe
inumane. Judecătoria Buiucani nu a răspuns la această scrisoare.
43. La 6 octombrie 2005, soţia reclamantului s-a plâns Judecătoriei
Buiucani inter alia că soţul ei nu primea îngrijirile medicale adecvate în
spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Instanţa de judecată nu a
reacţionat nici la această plângere.
44. La 24 noiembrie 2005, unul dintre avocaţii reclamantului a cerut
Judecătoriei Buiucani permisiunea ca un medic privat să-l viziteze pe
reclamant. El a informat instanţa de judecată că reclamantul nu şi-a
recăpătat cunoştinţa de mai mult de şase luni şi că tratamentul oferit de stat
nu era eficient. El a mai informat instanţa de judecată că orice întârziere a
răspunsului la cererea sa ar însemna un comportament inuman şi degradant
faţă de reclamant, manifestat prin împiedicarea recuperării acestuia. El a
mai adăugat că toate cheltuielile vor fi acoperite de familia reclamantului.
Instanţa nu a examinat această cerere.
4. Cu privire la arestarea preventivă a reclamantului

45. La 23 mai 2005, examinând cererea procurorului Nicolae Catană,
Judecătoria Buiucani a eliberat pe numele reclamantului un mandat de arest
pentru o perioadă de zece zile. Motivele declarate de instanţa de judecată
pentru eliberarea mandatului de arest au fost următoarele:
„[reclamantul] este bănuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave, pentru
care legea prevede pedeapsa privaţiunea de libertate pe un termen ce depăşeşte doi
ani; probele prezentate instanţei de judecată au fost obţinute pe cale legitimă; izolarea
bănuitului de societate este necesară, dânsul poate să se ascundă de organele de
urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal
ori să săvârşească alte infracţiuni”.
46. La 25 mai 2005, procurorul Nicolae Catană l-a pus pe reclamant
oficial sub învinuire.
47. La 25 mai 2005 reclamantul a atacat mandatul de arest cu recurs,

argumentând inter alia că nu exista nicio probă care să dovedească existenţa
riscului ca el să se ascundă de organele de urmărire penală, să împiedice
urmărirea penală ori să săvârşească alte infracţiuni. Reclamantul a declarat
că procedura penală împotriva sa a fost iniţiată în luna februarie a anului
2004 şi că nimic în comportamentul său de atunci nu ar putea justifica
suspiciunea cu privire la existenţa unor astfel de intenţii din partea sa. Mai
mult, starea sănătăţii sale era un argument important pentru eliberarea lui.
48. La 27 mai 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul înaintat
de avocaţii reclamantului, fără a motiva decizia sa.
49. Arestul preventiv a fost prelungit de către Judecătoria Buiucani la 30
mai şi 22 iunie 2005 în baza aceloraşi temeiuri. Recursurile reclamantului
împotriva prelungirii arestului său preventiv au fost respinse de către Curtea
de Apel Chişinău la 3 şi 30 iunie 2005.
50. La 23 iulie 2005, mandatul de arest a expirat, însă reclamantul nu a
fost eliberat.
51. La 25 iulie 2005, procuratura a transmis dosarul penal în instanţa de
judecată competentă.
52. La 26 iulie 2005, unul dintre avocaţii reclamantului a cerut
Judecătoriei Buiucani să dispună eliberarea reclamantului din detenţie,
deoarece mandatul de arest expirase de câteva zile. Cererea a fost respinsă
de instanţa de judecată la 3 august 2005.
5. Examinarea reclamantului şi a fişelor sale medicale de către medici

privaţi după transferarea sa în Spitalul de Psihiatrie
53. Faptele prezentate în acest capitol sunt bazate pe declaraţiile
reclamantului şi documentele prezentate de el. Guvernul nu a contestat
aceste declaraţii.
54. După 16 noiembrie 2005, o singură dată un medic privat a avut acces
la reclamant - la începutul lunii ianuarie a anului 2006. Conform afirmaţiilor
reclamantului, vizita medicului a avut drept scop evaluarea stării lui de
sănătate, precum şi a costurilor viitorului tratament.
55. După consultarea reclamantului, dr. T. Moraru a stabilit că vor fi
necesare mai multe analize pentru ca să poată trage o concluzie. Raportul
său a fost trimis în scris pe adresa Spitalului de Psihiatrie şi a Judecătoriei
Buiucani, iar soţia reclamantului s-a oferit să suporte toate cheltuielile.
56. În luna februarie a anului 2006, dr. T. Moraru a încercat să-l viziteze
pe reclamant din nou, pentru a-l examina, însă nu i-a fost permis acest lucru.
57. La 8 februarie 2006, soţia reclamantului a depus o plângere la
Judecătoria Buiucani cu privire la refuzul administraţiei Spitalului Clinic de
Psihiatrie de a permite vizitarea reclamantului de către dr. T. Moraru, însă
ea a fost respinsă de instanţa de judecată la 10 februarie 2006, deoarece
instanţa de judecată nu are dreptul să se implice în tratamentul medical al
reclamantului şi să dea instrucţiuni medicilor de la spital. Alte cereri
similare depuse de soţia şi avocatul reclamantului au fost respinse la 16 şi

19 februarie 2006, instanţa de judecată susţinând că, deoarece procesul
penal împotriva reclamantului a fost suspendat, ea va putea emite încheieri
în privinţa acestuia numai după ce procesul va fi reluat.
58. La o dată nespecificată, soţia reclamantului a cerut permisiunea de la
Spitalul de Psihiatrie ca soţul ei să fie examinat de un medic privat. La 16
februarie 2006, medicul-şef adjunct al Spitalului Psihiatric i-a răspuns soţiei
reclamantului că acesta nu are nevoie să fie consultat de dr. T. Moraru, or, el
primea toate îngrijirile medicale necesare de la medicii spitalului.
59. Soţia reclamantului a depus o cerere similară la 22 februarie 2006,
însă aceasta nu s-a bucurat de succes.
60. La 14 şi 22 martie 2006, unul dintre avocaţii reclamantului (dl
Gribincea) a telefonat la Biroul Agentului Guvernamental, cerându-i dnei
Lilia Grimalschi ajutor pentru ca el şi un medic privat să obţină acces la
reclamant şi la fişele sale medicale. Cererea nu s-a bucurat de succes.
61. La 20 şi 28 martie 2006, avocaţii reclamantului au înaintat medicului-
şef al Spitalului Psihiatric două cereri de acces la reclamant a dr. T. Moraru
şi la fişele medicale ale reclamantului. Ei au menţionat în cererile lor că un
asemenea acces era necesar pentru prezentarea cererii în faţa Curţii,
bazându-se inter alia pe prevederile articolului 34 al Convenţiei.
62. La aceeaşi dată, unul dintre avocaţii reclamantului, dl Gribincea, a
avut o întrevedere cu medicul-şef adjunct al Spitalului Psihiatric, dl I.
Catrinici, care a respins verbal cererea avocaţilor, argumentând că accesul la
reclamant nu era posibil fără permisiunea instanţei de judecată.
63. La 31 martie 2006, dl I. Catrinici a răspuns cererii din 28 martie 2006
printr-o scrisoare care nu conţinea decât textul articolului 9 al Legii privind
asistenţa psihiatrică (a se vedea paragraful 69 de mai jos) în două limbi:
română şi rusă.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA JUDICIARĂ PERTINENTE
A. Arestul preventiv
64. Articolul 25 al Constituţiei Republicii Moldova, în măsura în care

este aplicabil, prevede următoarele:
„(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de
cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în condiţiile
legii, în instanţa judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi
prelungit numai de către judecător sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile
legii, cel mult până la 12 luni”.
65. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală („CPP”) sunt
următoarele:
Articolul 176
“(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către organul de urmărire penală sau,
după caz, de către instanţa de judecată, numai în cazurile în care există suficiente
temeiuri rezonabile de a presupune că învinuitul … ar putea să se ascundă de organul
de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal
ori să săvârşească alte infracţiuni, de asemenea, ele pot fi aplicate de către instanţă
pentru asigurarea executării sentinţei.
(2) Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică
numai în cazurile săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă
privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai
mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul … a comis cel puţin una din acţiunile
menţionate în alin. (1).
(3) La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive
respective, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare
următoarele criterii complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana … învinuitului;
3) vârsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.
…
Articolul 177
…
(2) Arestarea preventivă … se aplică numai conform hotărârii instanţei de judecată...
Articolul 185. Arestarea preventivă
(1) Arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului în
stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute în
art.176, precum şi dacă:
1) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul
Republicii Moldova;
2) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat;
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive
aplicate în privinţa sa.
…
(4) Încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa
ierarhic superioară.
Articolul 186. Termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea lui
(1) Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării

persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută - de la
momentul executării hotărârii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri
preventive. …
(2) Ţinerea persoanei în stare de arest în faza urmăririi penale până la trimiterea
cauzei în judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de
prezentul cod. Curgerea duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se
întrerupe la data când procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare, când
arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu se revocă ori se înlocuieşte cu o altă
măsură preventivă neprivativă de libertate.
…
(5) Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile.
(6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului,
procurorul, nu mai târziu de 5 zile până la expirarea termenului de arestare, înaintează
judecătorului de instrucţie un demers privind prelungirea acestui termen.
(7) La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive,
judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată este în drept să înlocuiască
arestarea preventivă cu arestarea la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar
sau liberare provizorie pe cauţiune.
(8) După trimiterea cauzei în judecată, toate demersurile cu privire la arestarea
preventivă se soluţionează de către instanţa care judecă cauza.
(9) Prelungirea duratei arestării preventive până la 6 luni se decide de către
judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza
teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a
prelungi arestarea preventivă peste termenul indicat - în baza demersului aceluiaşi
procuror, cu consimţământul Procurorului General sau al adjuncţilor lui.
(10) Hotărârea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs
în instanţa ierarhic superioară.
Articolul 190. Liberarea provizorie a persoanei arestate
Persoana arestată preventiv în condiţiile art.185 poate cere, în tot cursul procesului
penal, punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Articolul 191. Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute
(1) Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute
sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazul
infracţiunilor din imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru care legea
prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare.
(2) Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului,
inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni
grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o
altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele
de probă, sau să fugă.
(3) Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute este însoţită de una
sau mai multe din următoarele obligaţii:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decât în condiţiile stabilite de

către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată
orice schimbare de domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anume stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată
ori de câte ori este citată;
5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
6) să nu săvârşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul
penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit la săvârşirea infracţiunii.
…
Articolul 195. Înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurii preventive
(1) Măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea
acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va
asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul
desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării executării sentinţei.
Articolul 329
(1) La judecarea cauzei, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând
opiniile acestora, este în drept să dispună aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii
preventive aplicate inculpatului. O nouă cerere de aplicare, înlocuire sau revocare a
măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta, dar nu mai
devreme decât peste o lună după ce încheierea precedentă privind această chestiune a
intrat în vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua
cerere.
Articolul 345
(1) În termen de cel mult 10 zile de la data la care cauza a fost repartizată pentru
judecare, judecătorul sau, după caz, completul de judecată, studiind materialele
dosarului, fixează termenul pentru şedinţa preliminară. Şedinţa preliminară în cauzele
în care sunt inculpaţi minori sau arestaţi se face de urgenţă şi cu prioritate.
… (4) În şedinţa preliminară se soluţionează chestiunile privind:
… 6) măsurile preventive şi de ocrotire.
Articolul 351
… (7) Fixând cauza pentru judecare, instanţa dispune menţinerea, schimbarea,
revocarea sau încetarea, după caz, a măsurii preventive, în conformitate cu prevederile
prezentului cod.”
66. În hotărârea explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 28
martie 2005 se prevede că eliberarea sub control judiciar poate fi dispusă de
judecătorul de instrucţie sau de instanţă numai persoanelor acuzate de
infracţiuni comise din imprudenţă sau infracţiuni comise cu intenţie care se
pedepsesc cu o pedeapsă de mai puţin de 10 ani privaţiune de libertate.
67. Comentariul Codului de procedură penală, publicat în anul 2005,

autorii căruia sunt, printre alţii, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, mai
mulţi judecători de la Curtea Supremă de Justiţie şi câţiva profesori de
drept, prevede următoarele cu privire la articolul 191:
„Primul alineat al articolului 191 prevede că prima condiţie a admisibilităţii
eliberării sub control judiciar este determinată de gravitatea infracţiunii de care este
acuzată persoana. Această condiţie [gravitatea infracţiunii] este determinată în
documentele întocmite de organul de urmărire penală sau de procuror, care stabileşte
calificarea infracţiunii ...
Judecătorul de instrucţie nu este împuternicit de a aprecia dacă calificarea
infracţiunii este corectă din motiv că el nu examinează probele în baza cărora s-a
efectuat calificarea ...
În faza judecării cauzei, instanţa poate da o calificare nouă infracţiunilor de care este
acuzat inculpatul ...”.
B. Căile interne de recurs invocate de Guvern
68. În cauza Drugalev împotriva Ministerului Afacerilor Interne şi a

Ministerului Finanţelor (hotărârea definitivă a Curţii de Apel Chişinău din
26 octombrie 2004), reclamantul, după ce a fost eliberat, a cerut şi a obţinut
compensaţii pentru faptul că a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante,
în perioada arestării preventive, în sumă de aproximativ EUR 950. Instanţa
a acordat compensaţia în temeiul articolului 3 al Convenţiei.
69. Articolul 53 al Constituţiei prevede următoarele:
„(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită
să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile
săvârşite în procesele penale de către organele de anchetă şi instanţele judecătoreşti”.
70. Prevederile aplicabile ale Codului civil sunt următoarele:
“Articolul 1405. Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile
organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată
(1) Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, atragere ilegală la
răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv
sau sub forma declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în
calitate de sancţiune administrativă a arestului, muncii neremunerate în folosul
comunităţii se repară de către stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor de
răspundere ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de
judecată. ...”
71. Prevederile aplicabile ale Legii nr. 1545 privind modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală,
ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti sunt următoarele:
„Articolul 1
(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul moral şi
material, denumit în continuare prejudiciu, cauzat persoanei fizice sau juridice în
urma:
a) reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ţinere sub arest, tragerii
ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale;
b) efectuării ilegale, în cazul urmăririi penale ori judecării cauzei penale, a
percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru
(funcţie), precum şi a altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor
fizice sau juridice;
c) supunerii ilegale la arest administrativ ori la muncă neremunerată în folosul
comunităţii, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii;
d) efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;
e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor,
ştampilelor, precum şi blocării conturilor bancare.
(2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de
răspundere din organele de urmărire penală, ale procuraturii şi din instanţele
judecătoreşti.
Articolul 4
Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de prezenta lege,
apare în cazul:
a) pronunţării sentinţei de achitare;
b) scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe
temeiuri de reabilitare;
c) adoptării de către instanţa judecătorească a hotărârii cu privire la anularea
arestului administrativ în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;
d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărârii cu privire la repararea
prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi
reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru
Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul
menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova; …”
C. Confidenţialitatea şi accesul la informaţia medicală
72. Articolul 9 din Legea privind asistenţa psihiatrică prevede:

„Informaţiile despre tulburările psihice, despre solicitarea de asistenţă psihiatrică şi
tratament într-o instituţie de psihiatrie, precum şi alte informaţii despre starea sănătăţii
psihice a persoanei constituie secret medical apărat de lege. Pentru exercitarea
drepturilor şi intereselor sale legitime, persoana suferindă de tulburări psihice sau
reprezentantul ei legal poate primi la cerere informaţii despre starea sănătăţii psihice şi
despre asistenţa psihiatrică acordată”.
ÎN DREPT
73. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că a fost
maltratat de către poliţie la data de 20 mai 2005, drept rezultat suferind o
traumă cerebrală şi o stare prelungită de stupor. De asemenea, el s-a plâns
de lipsa îngrijirilor medicale adecvate pe parcursul deţinerii sale în arest şi
de omisiunea autorităţilor de a investiga în mod corespunzător plângerea sa
cu privire la maltratare. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante”.
74. La fel, reclamantul s-a plâns că arestarea sa preventivă între 23 mai
2005 şi 23 iunie 2005 nu se baza pe motive “relevante şi suficiente”. Curtea
a considerat necesar să examineze ex officio dacă prevederile articolului 191
al CPP sunt compatibile cu articolul 5 § 3 al Convenţiei. Prevederile
articolului 5 § 3 aplicabile acestei situaţii sunt:
“Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. (c)
din prezentul articol … are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau
eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii
care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
75. Reclamantul a declarat, în continuare, că detenţia sa între 23 şi 25
iulie 2005, când mandatul de arest expirase, nu a fost “legal” în sensul
articolului 5 § 1 al Convenţiei. La fel, reclamantul s-a plâns în temeiul
prevederilor articolului 5 § 3 că, după expirarea mandatului de arest, el a
fost deţinut ilegal. Curtea a decis ex officio să examineze problemele
ridicate de reclamant în virtutea articolului 5 § 1 al Convenţiei, în baza
hotărârii sale pronunţate în cauza Baranowski v. Poland (nr. 28358/95,
ECHR 2000-III), şi a solicitat părţilor să prezinte observaţii cu privire la
problemele respective. Prevederile relevante ale articolului 5 § 1 al
Convenţiei sunt următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
…
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune
sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
…”
76. În fine, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 34 al Convenţiei,
că avocaţii săi nu au avut acces la fişele sale medicale şi că niciun medic
independent nu a avut acces la el pentru a evalua dauna cauzată sănătăţii
sale, în scopul pregătirii şi prezentării observaţiilor cu privire la cauza sa
Curţii. Prevederile relevante ale articolului 34 al Convenţiei sunt

următoarele:
“… Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură
exerciţiul eficace al acestui drept”.
A. Pretenţia cu privire la lipsa accesului la materialele dosarului

penal pe durata arestului preventiv
77. În cererea sa iniţială, reclamantul pretindea, în temeiul articolului 5 §

4 al Convenţiei, că nu ar fi avut acces la materialele dosarului, care
conţineau probele prezentate de procuror în susţinerea deciziei de a-l ţine pe
reclamant în stare de arest. Totuşi, în observaţiile prezentate asupra
admisibilităţii şi fondului cererii, reclamantul a informat Curtea că la o fază
mai târzie a procesului penal, după ce a obţinut acces la materialele
dosarului, el a descoperit că astfel de probe nu existau la dosar. Din acest
motiv el a rugat Curtea să nu examineze această pretenţie. Prin urmare,
Curtea nu va examina pretenţia respectivă.
B. Neepuizarea căilor de recurs interne
78. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs

interne care îi erau disponibile, fără a specifica la care pretenţii ale
reclamantului se referă. Guvernul a declarat, în special, faptul că
reclamantul ar fi putut, dar nu s-a folosit de prevederile articolului 53 al
Constituţiei, ale articolului 1405 al Codului civil şi ale Legii nr. 1545 (a se
vedea paragrafele 69-71 de mai sus). Mai mult, în opinia Guvernului,
reclamantul ar fi putut să invoce direct articolul 3 al Convenţiei, după cum a
făcut reclamantul în cauza Drugalev (a se vedea paragraful 68 de mai sus).
79. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul, argumentând că au fost
epuizate toate căile de recurs interne disponibile. El a mai declarat că
remediile sugerate de Guvern nu erau aplicabile cauzei sale.
80. Curtea reaminteşte că o persoană nu este chemată să încerce mai mult
decât una din căile de recurs, atunci când mai multe căi sunt disponibile (a
se vedea, printre altele, Yagiz v. Turkey, cererea nr. 19092/91, 75 D.R. 207).
Se deduce clar din documentele prezentate Curţii că Guvernul nu a negat
faptul că reclamantul s-a plâns Procuraturii Generale şi/sau instanţelor
judecătoreşti naţionale cu privire la maltratarea la care a fost supus la 20
mai 2005 (a se vedea paragrafele 29-36 de mai sus), acuzând lipsa
îngrijirilor medicale adecvate (a se vedea paragrafele 37-44 de mai sus) şi
pretinsa sa detenţie ilegală (a se vedea paragrafele 45-52 de mai sus).
Guvernul nu a contestat că căile de recurs încercate de reclamant nu au fost

efective şi că nu ar fi trebuit epuizate de el.
81. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că cererea nu poate fi
declarată inadmisibilă din cauza neepuizării căilor de recurs interne. Prin
urmare, obiecţia Guvernului trebuie respinsă.
82. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolelor 3,

5 şi 34 ale Convenţiei ridică probleme de drept şi de fapt suficient de
serioase, încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului şi niciun
alt temei de a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea
prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai
sus), Curtea va examina concomitent fondul acestor pretenţii.
1. Cu privire la pretinsa maltratare

83. Guvernul a declarat că, la 20 mai 2005, după ce a fost adus la poliţie,
reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa. Potrivit Guvernului, pierderea
cunoştinţei de către reclamant nu a fost cauzată de acţiunile poliţiei,
deoarece nimeni nu l-a lovit. Faptul că reclamantul nu a fost maltratat a fost
confirmat de constatările (din fişele medicale) făcute de medicii de la
spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, în care se menţiona că
reclamantul nu avea vânătăi pe corp. Conform declaraţiilor Guvernului,
diagnosticarea unui traumatism cerebral acut şi a comoţiei cerebrale,
stabilită de medicii spitalului, a fost subiectivă, deoarece a fost stabilită doar
în baza plângerilor reclamantului, potrivit cărora el a suferit o traumă la cap,
şi-a pierdut cunoştinţa la 20 mai 2005 şi suferea de dureri de cap, ameţeală,
greaţă, dureri de spate etc. Mai mult, reclamantul nu a prezentat nicio probă
care să dovedească că el ar fi fost maltratat şi nici nu a comunicat detalii cu
privire la pretinsele abuzuri la care ar fi fost supus.
84. Guvernul a mai declarat că rapoartele medicale ale doctorilor Berghi
şi Moraru (a se vedea paragrafele 26 şi 27 de mai sus) nu trebuie luate în
consideraţie, deoarece aceşti medici nu au avut acces la dosarul medical al
reclamantului în perioada după 15 septembrie 2005 şi nu l-au văzut pe
reclamant. În ceea ce priveşte declaraţia reclamantului că el avea sânge în
urină, Guvernul a afirmat că testele de laborator nu au depistat sânge în
urina sa. Guvernul nu a specificat când au fost efectuate testele de laborator
şi nu a prezentat copii ale rapoartelor medicale respective.
85. Reclamantul a declarat că Guvernul nu a contestat faptul că el era

sănătos în momentul arestării sale la data de 20 mai 2005 şi că şi-a pierdut
cunoştinţa pe când se afla în custodia autorităţilor. În continuare,
reclamantul a notat diagnosticul medicilor din spitalul Departamentului
Instituţiilor Penitenciare din 25 mai 2005 conform căruia el a suferit un
traumatism cerebral, urmat de pierderea cunoştinţei la 20 mai 2005,
diagnostic înregistrat în fişa sa medicală, precum şi faptul că el acuza dureri
în rinichi şi avea urina roşie. Reclamantul a subliniat faptul că Guvernul nu
a dat nicio explicaţie cu privire la originea celor două leziuni corporale
apărute în perioada aflării sale în detenţie. De asemenea, el a menţionat că
nu a avut anterior pierderi bruşte de cunoştinţă şi boli de rinichi.
2. Cu privire la pretinsa lipsă a asistenţei medicale adecvate pe durata

detenţiei
86. Conform declaraţiilor Guvernului, reclamantul a primit toată
asistenţa medicală necesară pe durata detenţiei sale. Aflându-se în Spitalul
de Cardiologie, între 21 şi 24 mai 2005, reclamantul a fost consultat de un
medic neurolog care a recomandat efectuarea tomografiei creierului pentru a
stabili diagnoza finală. Totuşi, efectuarea acestei proceduri nu a fost
posibilă, deoarece greutatea reclamantului (147 kg) depăşea greutatea
maximă permisă de tomograf (135 kg). Guvernul a prezentat o copie a
broşurii cu detaliile tehnice cu privire la folosirea tomografului.
Recomandarea de a efectua tomografia creierului nu a fost confirmată de un
alt medic neurolog care l-a consultat pe reclamant la 25 mai 2005 la spitalul
Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Nici al treilea medic neurolog de
la Spitalul de Psihiatrie nu a recomandat această procedură.
87. Guvernul a declarat că reclamantul a primit asistenţă medicală
completă pe parcursul aflării sale în spitalul Departamentului Instituţiilor
Penitenciare, între 24 mai 2005 şi 1 septembrie 2005, precum şi în timpul
aflării sale în Spitalul de Psihiatrie, începând cu 15 septembrie 2005. De
asemenea, el a prezentat copii ale listei de medicamente prescrise
reclamantului pentru lunile octombrie, noiembrie şi decembrie ale anului
2005 şi a declarat că din fişele medicale ale reclamantului rezultă clar că el
primea îngrijiri medicale adecvate. Reclamantul nu poate susţine că nu
primea îngrijiri medicale corespunzătoare, deoarece el refuza să înghită
medicamentele. În continuare, Guvernul a declarat că reclamantul era
absolut capabil să ia medicamentele, deoarece în fişa sa medicală se indică
că o dată în luna mai, de patru ori în luna iunie, o dată în luna iulie şi o dată
în luna august 2005, starea sa de sănătate a fost satisfăcătoare.
88. Guvernul afirmă că, în opinia sa, expertiza psihiatrică dispusă la 3
august 2005 a fost efectuată într-un termen rezonabil. Faptul că aceasta nu a
avut loc înainte de 20 septembrie 2005 s-a datorat procedurilor
administrative preliminare, necesare pentru efectuarea expertizei, cum ar fi
înştiinţarea despre încheierile judecătoreşti, pregătirea tuturor elementelor
necesare pentru efectuarea investigaţiilor medicale, transmiterea

documentelor corespunzătoare Spitalului Psihiatric, adresarea cererii către
administraţia închisorii pentru aducerea reclamantului la spital şi escortarea
acestuia până acolo. După obţinerea rezultatelor, la 8 octombrie 2005,
instanţa de judecată a considerat că expertiza respectivă nu a fost completă
şi a dispus efectuarea unei expertize suplimentare. Aceasta a fost efectuată
la 15 noiembrie 2005 şi, în baza rezultatelor ei, instanţa de judecată a
dispus, la 23 decembrie 2005, spitalizarea reclamantului într-o instituţie
psihiatrică specializată, până la depăşirea stării psihotice de care suferea.
89. Reclamantul a declarat că poliţia nu a reacţionat corespunzător,
atunci când el şi-a pierdut cunoştinţa. Chiar dacă el şi-a pierdut cunoştinţa la
ora 20:34, ambulanţa a fost chemată abia după trei ore şi doar la insistenţa
avocatului său. Conform declaraţiilor reclamantului, avocatul său a trebuit
să insiste timp de aproximativ o oră şi jumătate pentru a convinge poliţia să
cheme ambulanţa. Reclamantul a afirmat că Guvernul nu a prezentat o
explicaţie plauzibilă referitor la lipsa unei reacţii prompte din partea poliţiei.
90. În opinia reclamantului, Guvernul, de asemenea, nu a prezentat
motivele neefectuării tomografiei creierului, recomandată de către medicii
de la Spitalul de Cardiologie. El a negat argumentul Guvernului conform
căruia acest lucru s-a datorat greutăţii sale de 147 de kg, spunând că acest
argument a fost inventat de Guvern şi nu a fost confirmat. El a prezentat
extrase din fişa sa medicală din care rezultă că la 4 martie 2005 el cântărea
133 de kg. Mai mult, reclamantul a afirmat că în perioada arestului său, între
20 mai 2005 şi 15 septembrie 2005, el pierduse 30-35 de kg; iar tomografia
creierului a fost efectuată doar în luna martie a anului 2006. El a notat că
tomografia creierului era importantă pentru tratamentul său şi pentru
identificarea cauzelor care au determinat starea sa de sănătate.
91. Reclamantul a mai declarat că, în perioada internării sale în spitalul
închisorii, el s-a plâns în permanenţă de dureri de rinichi, dar nu a fost supus
niciunor investigaţii medicale.
92. De asemenea, el a mai menţionat că la 2 iunie 2005 medicii de la
spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare au recomandat investigaţii
psihiatrice, însă recomandarea lor a fost ignorată.
93. Lipsa îngrijirilor medicale suficiente, pe parcursul aflării
reclamantului în spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, a fost
confirmată de raportul de expertiză medico-legală din 28 octombrie 2005 şi
de înregistrările în fişa sa medicală făcute de un medic la 7 iunie 2005.
94. Reclamantul a suferit şi de malnutriţie pe parcursul aflării sale în
spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, demonstrată de pierderea
a 35 de kg în 99 de zile. De asemenea, reclamantul a declarat că nu a fost
îngrijit corespunzător de către personalul paramedical. El a făcut referire la
înregistrările din fişa sa medicală făcute de medici, conform cărora camera
în care era deţinut mirosea puternic a excremente, aşternutul său era murdar,
iar de el aveau grijă alţi deţinuţi.
95. În perioada 1-15 septembrie 2005, reclamantul a fost deţinut în secţia

medicală a Închisorii nr. 3, unde condiţiile nu erau corespunzătoare pentru
deţinerea unei persoane aflate în stare de stupor.
96. Reclamantul a mai declarat că expertiza psihiatrică dispusă de
instanţa de judecată la 3 august 2005 a fost finalizată abia la 15 noiembrie
2005, adică peste 75 de zile. În opinia sa, această perioadă nu poate fi
considerată un termen rezonabil, având în vedere starea în care se afla.
97. Reclamantul a afirmat că el a fost ţinut în spitalul Departamentului
Instituţiilor Penitenciare intenţionat, cu scopul de a ascunde urmele
maltratării sale. Referindu-se la maltratarea la care a fost supus şi la
tratamentul medical inadecvat pe care l-a primit, reclamantul a declarat că
acestea constituie tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.
3. Cu privire la pretinsa investigaţie inadecvată

98. Guvernul a declarat că afirmaţiile reclamantului sunt lipsite de probe
prima facie. Potrivit Guvernului, procuratura a efectuat o investigaţie
completă a plângerii reclamantului, ca rezultat al căreia ea a decis, la 8 iunie
2005, să nu iniţieze proceduri penale. Astfel, în baza plângerii înaintate de
avocatul reclamantului la 1 iunie 2005, procuratura a interogat poliţiştii care
au reţinut reclamantul, precum şi medicii de la spitalul Departamentului
Instituţiilor Penitenciare şi a încercat să-l interogheze pe reclamant, la 25 şi
30 mai 2005, însă acesta a refuzat să vorbească. Mai mult, fişa medicală nu
conţinea probe că reclamantul a fost maltratat, iar în acea perioadă medicii
bănuiau că reclamantul exagera simptomele sale. Pe de altă parte, nici
reclamantul şi nici avocatul său nu au oferit o descriere detaliată a
pretinselor abuzuri la care a fost supus reclamantul.
99. Reclamantul a declarat inter alia că dosarul penal cu privire la
examinarea plângerii sale referitoare la maltratare nu conţine probe care să
confirme că medicii sau poliţiştii au fost interogaţi cu privire la starea
sănătăţii sale sau la evenimentele care au avut loc la 20 mai 2005. El a mai
declarat că, la 25 şi 26 mai 2005, medicii au înscris în fişa sa medicală că la
20 mai 2005 el a suferit un traumatism cerebral urmat de pierderea
cunoştinţei şi că avea dureri în regiunea rinichilor şi urina era de culoare
roşie. Cu toate acestea, procurorul a conchis că în fişa medicală a
reclamantului nu existau probe că el ar fi fost maltratat. Reclamantul a
declarat că procurorul nici nu a examinat fişa sa medicală. Faptul că el nu a
vorbit cu procurorul la 25 şi 30 mai 2005 s-a datorat stării sale de sănătate;
însă, indiferent de acest fapt, procurorul era obligat să examineze plângerea.
100. Mai mult, reclamantul a aflat rezultatele cercetării doar la 23
decembrie 2005, perioadă care nu poate fi considerată un termen rezonabil.
101. Reclamantul a mai declarat că procurorul care a examinat plângerea
sa cu privire la maltratare nu a fost independent, deoarece este vorba de
acelaşi procuror care era responsabil de procesul penal intentat împotriva sa.

102. După cum a declarat Curtea, de nenumărate ori, articolul 3 al
Convenţiei consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi
democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta
împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în
termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori
degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale
Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită
excepţii, iar conform articolul 15 § 2 al Convenţiei nicio derogare de la
prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public
care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea Selmouni v. France [GC], nr.
25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi Assenov and Others v. Bulgaria, hotărâre
din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII, p.
3288, § 93).
103. Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp
ce ea se află în detenţie sau sub controlul poliţiei, orice astfel de leziune va
crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se
vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004).
Obligaţia de a prezenta explicaţii plauzibile despre circumstanţele în care au
fost cauzate leziunile corporale este pusă în sarcina exclusivă a statului,
neexecutarea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 al
Convenţiei (Selmouni v. France, § 87).
104. În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică, în general,
standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil” (a se vedea Ireland v.
the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pp. 64-
65, § 161). Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor
concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare
prezumţii incontestabile ale faptelor. Atunci când evenimentele într-o cauză
sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul
persoanelor aflate în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice
ale faptelor în legătură cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei.
Într-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să prezinte
explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare (a se vedea Salman v. Turkey
[GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).
105. În această cauză nu se contestă faptul că în perioada dintre arestul
său în după-amiaza zilei de 20 mai 2005 şi internarea sa ulterioară în spital
la ora 23:37, reclamantul s-a aflat în arestul şi, respectiv, controlul CCCEC.
De asemenea, nu se contestă faptul că înainte de arestarea sa, reclamantul nu
a prezentat nicio anomalie a stării sale de sănătate (a se vedea paragraful 8
de mai sus) şi că după ce a părăsit poliţia, el s-a aflat în stare de inconştienţă
timp de mai mult de patru ore (a se vedea paragrafele 12-13 de mai sus).
106. Guvernul a declarat că reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa în urma

stresului şi nu a fost maltratat, acest fapt fiind dovedit de lipsa pe corpul
acestuia a vânătăilor. Mai mult, Guvernul a exprimat dubii referitor la
diagnosticul stabilit de medicii de la spitalul închisorii cu privire la trauma
cranio-cerebrală acută şi comoţia cerebrală suferită de reclamant.
107. Curtea nu are niciun motiv de a nu admite acest diagnostic. În
această privinţă, ea notează că diagnosticul a fost stabilit de medicii de la
spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare. Guvernul nu a prezentat
nicio opinie medicală contrară şi, în orice caz, acest diagnostic a fost
confirmat ulterior de expertiza medico-legală din 28 octombrie 2005 şi de
rapoartele investigaţiilor psihiatrice efectuate la 20 septembrie 2005 şi 15
noiembrie 2005, ambele fiind dispuse de către o instanţă judecătorească
naţională (a se vedea paragrafele 21-22 de mai sus).
108. Mai mult, trauma cerebrală nu este singura vătămare corporală de
care a suferit reclamantul. Conform fişei sale medicale de la spitalul
închisorii, el mai acuza durere în rinichi, iar urina sa era de culoare roşie (a
se vedea paragrafele 15-16 de mai sus). Guvernul nu a prezentat nicio probă
că aceste simptome s-ar datora altui fapt decât pretinsei maltratări a
reclamantului la 20 mai 2005.
109. Faptul că reclamantul nu avea vânătăi sau alte semne vizibile de
maltratare pe corp, în opinia Curţii, nu este convingător. Curtea este
conştientă de faptul că există metode de aplicare a forţei care nu lasă urme
pe corpul victimei.
110. Reclamantul pretinde că starea sa de stupor de după 20 mai 2005 a
fost cauzată de maltratarea la care a fost supus de către poliţie. Guvernul a
negat această afirmaţie. Curtea subliniază cu îngrijorare starea reclamantului
după reţinerea sa de către poliţie; totuşi, din cauza faptului că dispune de un
număr limitat de probe, şi îndeosebi deoarece reclamantul nu a prezentat un
raport medical alternativ, ea se declară incapabilă să stabilească o legătură
cauzală directă între maltratare şi starea de stupor a reclamantului.
111. În baza tuturor materialelor prezentate, Curtea conchide că
Guvernul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a o convinge că vătămările
corporale ale reclamantului nu au fost cauzate în urma maltratării
reclamantului în perioada aflării sale în custodia poliţiei. Prin urmare, a avut
loc o violare a articolului 3 al Convenţiei constând în supunerea
reclamantului unui tratament inuman şi degradant.
2. Cu privire la pretinsa lipsă a asistenţei medicale adecvate pe durata

detenţiei
112. Curtea reaminteşte că, deşi articolul 3 al Convenţiei nu poate fi
interpretat ca impunând o obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motive
de sănătate, el totuşi impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică
a persoanelor private de libertate, de exemplu, prin a le acorda asistenţa
medicală necesară (a se vedea Şarban v. Moldova, citat mai sus, § 77).
113. Curtea urmează să determine dacă reclamantul a avut nevoie de

asistenţă medicală regulată, dacă el a fost lipsit de o astfel de asistenţă, după
cum pretinde, iar, în caz afirmativ, dacă aceasta constituie tratament inuman
sau degradant contrar articolului 3 al Convenţiei (cf. Farbtuhs v. Latvia, nr.
4672/02, § 53, 2 decembrie 2004).
114. Probele prezentate de ambele părţi confirmă că, în afară de trauma
cerebrală acută şi durerile de rinichi, reclamantul era în stare de stupor, o
condiţie medicală foarte gravă care necesită îngrijiri medicale constante şi o
supraveghere riguroasă (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Se pare că
reclamantul a intrat în această stare imediat după ce a fost arestat de poliţie
la 20 mai 2005 şi a rămas în ea până la 2 octombrie 2005. La 24 octombrie
2005, reclamantul a intrat din nou în starea de stupor, iar condiţia sa
medicală actuală nu este clară din materialele prezentate de părţi.
115. Curtea consideră că concluziile doctorilor Berghi şi Moraru (a se
vedea paragrafele 26 şi 27 de mai sus) sunt relevante, deoarece, contrar
declaraţiilor Guvernului, ele sunt bazate pe examinarea fişei medicale a
reclamantului de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare şi pe
cunoştinţele lor generale în medicină.
116. Curtea notează, în continuare, că diagnosticul reclamantului
conform căruia el suferă de stare de stupor a fost stabilit abia la 20
septembrie 2005, când a fost efectuată prima examinare psihiatrică (a se
vedea paragraful 22 de mai sus). Până la acea dată, fişele medicale de la
Spitalul de Cardiologie şi spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare
s-au referit la starea reclamantului ca „la un sindrom de confuzie de origine
neclară” sau o posibilă simulare (a se vedea paragrafele 14 şi 16 de mai
sus).
117. Guvernul a declarat că examinarea psihiatrică a reclamantului a fost
efectuată în termen corespunzător, invocând anumite întârzieri datorate unor
proceduri administrative legate inter alia de transferul reclamantului de la
spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare la Spitalul de Psihiatrie.
Totuşi, Curtea nu poate accepta astfel de argumente, având în vedere starea
critică a reclamantului şi că examinarea psihiatrică a reclamantului a fost
dispusă pentru prima dată nu la 3 august 2005, după cum afirmă Guvernul,
dar la 2 iunie 2005, după cum se menţionează în fişa medicală a
reclamantului de la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare (a se
118. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea conchide că, între 20
mai 2005 şi 20 septembrie 2005, din cauza lipsei unui diagnostic clar al
stării reclamantului, unica asistenţă medicală posibilă pentru el a fost de a-l
menţine în viaţă. Totuşi, chiar şi această concluzie este îndoielnică, luând în
consideraţie că, între 1 şi 15 septembrie 2005, reclamantul a fost deţinut
într-o închisoare obişnuită şi că nu există probe care să ateste că acolo i s-ar
fi oferit vreo îngrijire medicală. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că
reclamantul nu a primit îngrijiri medicale adecvate până la 20 septembrie
2005. Ea nu poate să determine, în baza materialelor prezentate (a se vedea

paragraful 158 de mai jos), dacă tratamentul acordat după stabilirea
diagnosticului, la 20 septembrie 2005, a fost corespunzător şi adecvat.
119. În concluzie, Curtea consideră că lipsa asistenţei medicale adecvate
constituie o violare a articolului 3 al Convenţiei.

120. Curtea reaminteşte că atunci când o persoană face afirmaţii
credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al
Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi de stat, prevederile acestui articol,
examinate în contextul obligaţiei generale a statului conform articolului 1 al
Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa,
drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei
investigaţii oficiale efective. La fel ca o investigaţie efectuată în virtutea
articolului 2 al Convenţiei, o astfel de investigaţie ar trebui să permită
identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea
generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi
degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi inefectivă în
practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenţii de stat să comită
abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind astfel
de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr.
26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
121. Pentru ca o investigaţie să fie efectivă, este necesar ca persoanele
competente de a o efectua să fie independente de persoanele implicate în
evenimentele supuse investigaţiei (a se vedea, de ex., Barbu Anghelescu v.
Romania, nr. 46430/99, § 66 din 5 octombrie 2004). Aceasta înseamnă nu
numai lipsa unei legături ierarhice sau instituţionale, dar şi o independenţă
reală (a se vedea, de ex., Ergi v. Turkey, hotărâre din 28 iulie 1998, Reports
1998-IV, §§ 83-84, unde procurorul care investiga decesul unei fete, în
timpul unei confruntări, a dat dovadă de lipsă de independenţă prin faptul că
s-a bazat, în cea mai mare parte, pe informaţiile oferite de jandarmii
implicaţi în incident).
122. Investigaţia trebuie, de asemenea, să fie efectivă astfel încât să
permită stabilirea faptului dacă forţa folosită de poliţie a fost sau nu
justificată în circumstanţele unei cauze (a se vedea Kaya v. Turkey, hotărâre
din 19 februarie 1998, Reports 1998-I, § 87).
123. Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie deplină.
Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să depună eforturi
serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii
pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza
deciziilor lor (a se vedea hotărârea Assenov and Others v. Bulgaria, citată
mai sus, § 103). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili
lor pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv, inter alia,
declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea
Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 şi Gül v.

Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe
parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina capacitatea sa de a
stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile
riscă să nu corespundă acestui standard.
124. Curtea notează, în primul rând, că independenţa procurorului care a
condus urmărirea penală, dl Catană, este îndoielnică. Ea observă că acest
procuror a fost cel care a înaintat oficial reclamantului învinuirea şi care a
solicitat Judecătoriei Buiucani aplicarea faţă de reclamant a arestului
preventiv, precum şi prelungirea ulterioară a acestuia (a se vedea paragraful
33 de mai sus).
125. În continuare, Curtea notează că dl Catană nu a întreprins nicio
măsură de investigaţie după ce a primit plângerea de la avocatul
reclamantului. Acest lucru rezultă clar din decizia acestui procuror din 8
iunie 2005, în care el a afirmat că, pentru a examina plângerea din 31 mai
2005, el a încercat fără succes să-l interogheze pe reclamant la 25 şi 30 mai
2005. Aceste afirmaţii au fost confirmate de către judecătorul Gheorghe
Morozan de la Judecătoria Râşcani în încheierea sa din 23 februarie 2006
prin care a respins recursul reclamantului.
126. Mai mult, nimic nu indică în decizia din 8 iunie 2005 că dl Catană a
examinat fişa medicală a reclamantului sau că el a observat diagnosticul de
traumatism cerebral acut stabilit în privinţa reclamantului. De asemenea, nu
există niciun indiciu că vreun medic ar fi fost interogat în legătură cu starea
sănătăţii reclamantului. Într-adevăr, se pare că singurele măsuri de
investigaţie întreprinse de dl Catană au fost cele două încercări fără succes
de a discuta cu reclamantul, înainte ca plângerea reclamantului cu privire la
maltratarea sa să fie depusă. Conform documentelor medicale de care
dispune Curtea, reclamantul era în stare de stupor şi nu era capabil să
vorbească. Curtea consideră deosebit de frapantă concluzia dlui Catană
conform căreia maltratarea reclamantului ar fi fost, în orice caz, justificată,
deoarece s-a prezumat faptul că el ar fi vrut să folosească pistolul în timpul
arestării sale.
127. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că autorităţile de stat nu au
efectuat o investigaţie adecvată a plângerilor reclamantului privind
maltratarea sa şi, prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al
Convenţiei şi în această privinţă.
128. Cu privire la problema compatibilităţii articolului 191 CPP cu

articolul 5 § 3 al Convenţiei, Guvernul a declarat că este, într-adevăr,
imposibil pentru o persoană învinuită de o infracţiune care se pedepseşte cu
închisoare pe un termen mai mare de 10 ani, să fie eliberată pe parcursul

judecării unei cauze. Totuşi, eliberarea unei persoane ar fi posibilă dacă
instanţa de judecată ar decide recalificarea infracţiunii de care este învinuită
persoana într-o infracţiune care se pedepseşte cu închisoare pe un termen
mai mic de 10 ani. Mai mult, în afară de eliberarea în baza articolului 191
CPP, mai există posibilitatea de a obţine eliberarea pe cauţiune în baza
articolului 192 sau eliberarea în schimbul garanţiei personale sau a unei
organizaţii în baza articolelor 179, 180 şi 195 CPP.
129. Cu privire la motivarea deciziilor de aplicare a arestului faţă de
reclamant, Guvernul a declarat că detenţia reclamantului a fost necesară,
deoarece el era bănuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave, care
se pedepseşte cu închisoare pe un termen de la 10 la 25 de ani şi că el ar fi
putut să se ascundă, să influenţeze martorii, să împiedice stabilirea
adevărului sau să săvârşească alte infracţiuni. Mai mult, luând în
consideraţie problemele sale de sănătate, reclamantul ar fi putut prefera să
se ascundă, decât să-şi asume riscul de a executa o pedeapsă cu închisoarea.
130. Reclamantul a declarat că, în conformitate cu articolul 191 CPP,
judecătorul este obligat să emită un mandat de arest, indiferent de existenţa
motivelor pentru detenţie, dacă persoana este învinuită de comiterea unei
infracţiuni pentru care se prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen
mai mare de 10 ani şi că niciun control judiciar al motivelor arestului nu
este posibil. Reclamantul a făcut referire la hotărârea explicativă a Plenului
Curţii Supreme de Justiţie care confirmă poziţia sa.
131. Reclamantul a declarat că instanţele de judecată naţionale nu au
motivat în niciun fel aplicarea în privinţa sa a arestului preventiv, ci doar au
preluat în deciziile lor textul prevederilor legale cu privire la arestarea
preventivă. De asemenea, ele nu au indicat motivele respingerii
argumentelor înaintate de apărarea sa.
132. Reclamantul a mai afirmat că, în circumstanţele acestei cauze,
motivele aplicării arestului au fost identice cu cele din cauzele Şarban
(citată mai sus) şi Becciev v. Moldova, nr. 9190/03, din 4 octombrie 2005,
unde Curtea a constatat o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei.
133. Mai mult, detenţia reclamantului nu a fost necesară, deoarece el se
afla în stare de stupor şi nu se putea ridica din pat, prin urmare, pentru el ar
fi fost imposibil să se ascundă sau să încerce să influenţeze urmărirea
penală.
1. Cu privire la compatibilitatea articolului 191 CPP cu articolul 5 § 3

al Convenţiei
134. Curtea notează faptul că în cauza S.B.C. v. the United Kingdom (nr.
39360/98, 19 iunie 2001), ea a constatat violarea articolului 5 § 3 al
Convenţiei, deoarece legea engleză nu acorda unei anumite categorii de

persoane acuzate dreptul de a fi eliberată pe cauţiune. Curtea a constatat, în
acea cauză, că examinarea posibilităţii ca o persoană să fie eliberată pe
cauţiune a fost dinainte exclusă de către legislator.
135. Această cauză este similară cu cauza S.B.C. prin faptul că, în
temeiul articolului 191 CPP al Republicii Moldova, este imposibil ca o
persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, pentru care
legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 10 ani, să
fie eliberată provizoriu. Se pare că în această cauză reclamantul este învinuit
de comiterea unei astfel de infracţiuni.
136. Argumentul Guvernului conform căruia învinuirea, teoretic, ar putea
fi schimbată cu una mai blândă şi, astfel, ar fi posibil ca persoana acuzată să
poată obţine eliberarea provizorie nu poate fi acceptată de Curte. În primul
rând, Curtea notează că recalificarea unei infracţiuni nu poate fi efectuată de
un judecător de instrucţie, care eliberează şi prelungeşte mandatul de arest,
ci numai de un judecător de drept comun şi doar după ce dosarul penal este
transmis spre examinare în fond (a se vedea paragraful 67 de mai sus). În al
doilea rând, cel mai important fapt care rezultă din cauza S.B.C. este că
dreptul de eliberare provizorie nu poate în principiu fi dinainte exclus de
legislator.
137. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului precum că reclamantul ar
fi putut cere eliberarea pe cauţiune sau sub garanţie personală sau a unei
organizaţii, Curtea îl consideră irelevant în această cauză, deoarece
procedurile interne în discuţie se referă doar la eliberarea provizorie sub
control judiciar.
138. Prin urmare, Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 5 §
3 al Convenţiei, deoarece în temeiul articolului 191 CPP reclamantul nu a
putut obţine eliberarea provizorie sub control judiciar.
2. Cu privire la lipsa motivelor suficiente pentru arestarea

reclamantului
139. Curtea reaminteşte că, conform articolului 5 § 3 al Convenţiei, o
persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie întotdeauna
eliberată pe parcursul procesului penal, cu excepţia cazului când statul poate
dovedi că există motive „relevante şi suficiente” care să justifice detenţia
continuă a persoanei (Yağcı and Sargın v. Turkey, hotărâre din 8 iunie 1995,
Seria A nr. 319-A, § 52).
140. Mai mult, instanţele judecătoreşti naţionale „trebuie să examineze
toate faptele în favoarea sau defavoarea existenţei unei necesităţi publice
stringente, care ar justifica, luând în consideraţie principiul prezumţiei
nevinovăţiei, o abatere de la regula respectării libertăţii individuale a
persoanei şi să le indice în deciziile lor cu privire la cererile de eliberare”
(Letellier v. France, hotărâre din 26 iunie 1991, Seria A nr. 207, § 35).
141. Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o

infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea detenţiei continue,
dar, după o anumită perioadă de timp, acest lucru nu mai este suficient. În
asemenea cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte temeiuri
invocate de autorităţile judiciare continuă să justifice lipsirea de libertate.
Atunci când aceste temeiuri sunt „relevante” şi „suficiente”, Curtea trebuie,
de asemenea, să se asigure că autorităţile naţionale competente au dat
dovadă de „o diligenţă deosebită” pe parcursul desfăşurării procedurilor (a
se vedea Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, §§ 152-53, ECHR 2000-IV).
142. Chiar dacă articolul 5 al Convenţiei „nu impune judecătorului care
examinează o cerere de apel împotriva detenţiei obligaţia de a se referi la
fiecare argument care se conţine în declaraţiile apelantului, garanţiile sale ar
fi lipsite de esenţă dacă judecătorul, bazându-se pe legislaţia şi practica
naţionale, ar putea să trateze ca irelevante sau să nu ia în consideraţie fapte
concrete invocate de deţinut şi capabile să pună la îndoială existenţa
condiţiilor esenţiale pentru „legalitatea”, în sensul Convenţiei, a privării de
libertate.” (Nikolova v. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 61, ECHR 1999-II).
În acest context, „argumentele în favoarea şi defavoarea eliberării nu trebuie
să fie „generale şi abstracte”” (Smirnova v. Russia, nr. 46133/99 şi
48183/99, § 63, ECHR 2003-IX (extrase), Şarban v. Moldova, citată mai
sus, § 99).
143. În această cauză, Curtea notează că atât instanţa de fond, cât şi
Curtea de Apel, atunci când au dispus arestarea reclamantului şi prelungirea
arestului său, au făcut referire la legea aplicabilă, fără a indica motivele
datorită cărora aceste instanţe au considerat ca fiind întemeiate afirmaţiile
pentru care reclamantul ar putea împiedica procesul, s-ar putea ascunde sau
săvârşi alte infracţiuni. De asemenea, autorităţile judiciare nu au încercat să
combată argumentele prezentate de avocaţii reclamantului. Prin urmare,
circumstanţele acestei cauze sunt similare cu cele din cauzele Becciev
v. Moldova, §§ 61-62 şi Şarban, §§ 100-101, citate mai sus, în care Curtea a
constatat violarea articolului 5 § 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte
insuficienţa motivelor indicate de instanţele judecătoreşti pentru detenţia
reclamanţilor. Luând în consideraţie că Guvernul nu a prezentat argumente
în vederea distingerii acestei cauze de cele citate mai sus, Curtea consideră
că aceeaşi atitudine trebuie luată şi în această cauză.
144. Luând în consideraţie cele menţionate, Curtea consideră că motivele
pe care şi-au întemeiat deciziile Judecătoria Buiucani şi Curtea de Apel
Chişinău cu privire la arestarea preventivă a reclamantului şi prelungirea
acesteia nu au fost „relevante şi suficiente”.
145. Prin urmare, în această privinţă a avut loc o violare a articolului 5 §
3 al Convenţiei.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
146. Guvernul a declarat că după transmiterea, la 23 iulie 2005, a

dosarului penal al reclamantului în instanţa de judecată, aceasta era
competentă să examineze orice cerere cu privire la arestarea preventivă a
reclamantului. Potrivit Guvernului, detenţia reclamantului s-a bazat pe
prevederi clare ale legislaţiei, şi anume, articolele 186 alin. 2 şi 8, 329 alin.
1, 351 alin. 7 şi 345 alin. 1 şi 4 ale CPP (a se vedea paragraful 65 de mai
sus). Aceste prevederi şi faptul că arestul reclamantului a fost dispus de un
judecător de instrucţie, şi nu de un procuror, disting această cauză de cauza
Baranowski (citată mai sus). Instanţa de judecată a avut un termen limită,
expres prevăzut de lege, de zece zile pentru a fixa o dată pentru şedinţa
preliminară (articolul 345 CPP). Această şedinţă a avut loc la 3 august 2005.
Potrivit Guvernului, din contextul şedinţei respective, era clar tuturor că
reclamantul trebuia să rămână în arest preventiv. În plus, reclamantul a
putut cere, în orice moment, eliberarea sa dacă el considera detenţia sa
ilegală.
147. Reclamantul a declarat inter alia că între 23 iulie şi 23 decembrie
2005 el a fost deţinut ilegal, deoarece în această perioadă niciun mandat de
arest nu a fost emis de judecător. El s-a referit la articolul 25 al Constituţiei,
conform căruia o persoană poate fi arestată numai în baza unui mandat
eliberat de judecător, pentru un termen de maxim 30 de zile şi a argumentat
că situaţia din această cauză seamănă cu cea din cauza Baranowski.
148. Curtea reiterează faptul că „legalitatea” detenţiei, în baza

prevederilor legale interne, este elementul primar, dar nu întotdeauna şi cel
decisiv. Curtea trebuie, suplimentar, să fie convinsă că detenţia pe parcursul
perioadei în cauză a fost compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 al
Convenţiei, care este de a preveni privarea persoanelor de libertate în mod
arbitrar. Mai mult, Curtea trebuie să se asigure dacă însăşi legislaţia internă
este în conformitate cu Convenţia, inclusiv cu principiile generale prevăzute
sau sugerate de aceasta (Baranowski, citată mai sus, § 51).
149. La acest ultim punct, Curtea accentuează faptul că atunci când este
vorba de privarea de libertate, este deosebit de important ca principiul
general al certitudinii juridice să fie respectat. Prin urmare, este esenţial ca
condiţiile pentru privarea de libertate, prevăzute de legea naţională, să fie
clar definite şi ca însăşi legea să fie previzibilă atunci când este aplicată,
încât ea să corespundă standardului de „legalitate” stabilit de Convenţie, un
standard care cere ca legea respectivă să fie suficient de exactă încât să
permită unei persoane – în caz de necesitate, cu o consultare adecvată – să
prevadă, într-o măsură rezonabilă, ţinând cont de circumstanţe, consecinţele

pe care o anumită faptă le poate avea (a se vedea, Steel and Others v. the
United Kingdom, hotărâre din 23 septembrie 1998, Reports 1998-VII, § 54).
150. În această cauză, Curtea notează că, după 23 iulie 2005, nu a fost
emis niciun mandat de arest, care să autorizeze sau să prelungească arestul
reclamantului.
151. Guvernul a invocat câteva articole ale CPP care, în opinia sa, au
constituit baza legală pentru detenţia reclamantului după expirarea
mandatului său de arest la 23 iulie 2005 (a se vedea paragraful 146 de mai
sus).
152. Analizând articolele respective, Curtea notează că niciunul din ele
nu prevede detenţia reclamantului fără un mandat de arest. Mai mult, chiar
dacă s-ar presupune că vreunul din articolele invocate de Guvern ar
prevedea o astfel de detenţie, aceasta ar fi contrară articolului 25 din
Constituţie, care prevede în termeni clari că detenţia este posibilă numai în
baza unui mandat pe o durată de până la 30 de zile. Acest lucru este
confirmat şi de prevederile articolului 177 CPP (a se vedea paragraful 65 de
mai sus), care repetă prevederile articolului 25 din Constituţie conform
cărora arestarea preventivă poate fi aplicată numai în baza unei hotărâri a
instanţei de judecată.
153. Din cele menţionate mai sus rezultă că detenţia reclamantului după
expirarea mandatului de arest la 23 iulie 2005 nu a fost bazată pe o
prevedere legală.
154. Prin urmare, şi în această privinţă a avut loc o violare a articolului 5
§ 1 al Convenţiei.
155. Reclamantul a declarat că refuzul autorităţilor de a permite

avocaţilor săi şi unui medic privat să-l vadă şi să consulte fişa sa medicală
constituie o împiedicare a accesului său la Curte. El a afirmat că o
examinare de către un medic independent era necesară pentru determinarea
cauzei stării sănătăţii sale după 20 mai 2005, a stării sale actuale şi a calităţii
tratamentului medical primit la Spitalul de Psihiatrie. Un astfel de raport ar
fi fost, de asemenea, util pentru evaluarea costurilor aproximative ale
viitorului său tratament, într-un mod similar evaluării la care se face referire
în cauza Mikheyev v. Russia, nr. 77617/01, 26 ianuarie 2006.
156. Guvernul a declarat că avocaţii reclamantului nu au depus nicio
cerere la Spitalul de Psihiatrie pentru obţinerea informaţiilor cu privire la
starea sănătăţii reclamantului şi asistenţa medicală acordată lui. În ceea ce
priveşte examinarea reclamantului de către un medic privat, Guvernul a
reiterat că reclamantul a primit toate îngrijirile medicale necesare de la
medicii din Spitalul de Psihiatrie. Guvernul nu a prezentat observaţii cu

privire la fondul pretenţiei, care a fost făcută de reclamant pentru prima dată
în observaţiile sale din 31 martie 2006. Guvernul a făcut doar nişte
declaraţii generale în observaţiile sale cu privire la satisfacţia echitabilă,
susţinând că nu a avut loc o violare a articolului 34 al Convenţiei.
157. Curtea reaminteşte că articolul 34 al Convenţiei impune statelor

contractante obligaţia de a nu împiedica exercitarea dreptului de a depune
cereri individuale la Curte. Obligaţia de a nu împiedica exercitarea efectivă
a dreptului de a depune o cerere individuală exclude orice ingerinţă în
dreptul persoanei de a depune şi a menţine efectiv cererea sa la Curte (a se
vedea, printre altele şi mutatis mutandis, Akdivar and Others v. Turkey,
16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1219, § 105; Kurt v. Turkey,
25 mai 1998, Reports 1998-III, p. 1192, § 159; Tanrıkulu v. Turkey [GC],
nr. 23763/94, ECHR 1999-IV; Sarli v. Turkey, nr. 24490/94, §§ 85-86,
22 mai 2001; şi Orhan v. Turkey, nr. 25656/94, 18 iunie 2002).
158. În această cauză, Curtea notează că esenţa acestei pretenţii a
reclamantului este că avocaţii săi au vrut ca condiţia sa medicală să fie
stabilită de o sursă independentă, şi anume a unui medic privat. Curtea
notează, în continuare, că avocaţii reclamantului au informat clar autorităţile
statale că este necesar ca ei şi un medic privat să-l vadă pe reclamant şi să
consulte fişa sa medicală, cu scopul de a apăra drepturile sale în faţa Curţii
(a se vedea paragrafele 60-61 de mai sus). În opinia Curţii, această cerere a
fost rezonabilă şi aparent nu a existat un interes public de a o respinge. Mai
mult, Curtea notează că avocaţii reclamantului nu au putut prezenta
observaţiile lor cu privire la prejudiciul material din cauza lipsei accesului la
reclamant şi la fişa sa medicală. Curtea conchide că acest fapt a constituit o
ingerinţă în dreptul reclamantului la depunerea unei cereri individuale la
Curte, care a avut ca rezultat omisiunea Guvernului pârât de a îndeplini
obligaţiile sale în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei. Prin urmare,
această prevedere a fost violată.
159. Curtea a exprimat deja o îngrijorare serioasă, în contextul articolului
3, cu privire la imposibilitatea avocaţilor reclamanţilor şi a medicilor de a
avea acces la el. Ea consideră că refuzul continuu al accesului la reclamant
constituie o violare agravantă a articolului 3 al Convenţiei şi subliniază
necesitatea urgentă a Guvernului pârât de a asigura avocaţilor reclamantului
şi medicilor săi accesul imediat şi nerestrictiv la reclamant şi fişa sa
medicală.
VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

161. Reclamantul a declarat că, deoarece avocaţilor săi şi unui medic

independent nu li s-a permis accesul la el şi la fişa sa medicală, el nu a putut
să prezinte observaţii cu privire la costurile viitorului său tratament medical
care a survenit în urma încălcării drepturilor garantate de Convenţie. Prin
urmare, el a solicitat Curţii să rezerve această întrebare şi să indice
Guvernului, în hotărârea sa, să asigure avocaţilor săi şi unui medic
independent accesul fără restricţii la el şi fişa sa medicală.
162. Guvernul a reiterat poziţia sa potrivit căreia nu a avut loc o violare a
articolului 3 al Convenţiei şi că din acest motiv nu se poate pune problema
existenţei unui prejudiciu material.
163. Curtea a decis că problema cu privire la aplicarea articolului 41
referitor la prejudiciul material nu este gata pentru a fi luată o decizie. Prin
urmare, această chestiune se rezervă şi urmează să fie fixată o procedură
ulterioară, luând în consideraţie posibilitatea încheierii unui acord amiabil
între Guvernul moldovenesc şi reclamant.
164. Reclamantul a solicitat EUR 75 000 cu titlu de prejudiciu moral. El

a declarat că i s-au cauzat suferinţe psihice de o intensitate deosebit de mare.
Reclamantul a reiterat declaraţiile sale cu privire la maltratare, la starea sa
de stupor şi lipsa îngrijirilor medicale, malnutriţia de care a suferit, în urma
căreia el a pierdut 35 de kg în 99 de zile, lipsa examinării cererii sale cu
privire la maltratarea sa, privarea sa ilegală de libertate şi împiedicarea
accesului său la Curte.
declarat că reclamantul nu a prezentat exemple relevante din jurisprudenţă
în susţinerea pretenţiilor sale. Guvernul a cerut Curţii să respingă pretenţiile
reclamantului de satisfacţie echitabilă în ceea ce priveşte prejudiciul moral.
166. Curtea notează numărul semnificativ şi gravitatea deosebită a
violărilor comise faţă de reclamant. Maltratarea şi detenţia ulterioară a
reclamantului în spitalul Departamentului Institutuţiilor Penitenciare au fost,
în mod considerabil, agravate de omisiunea autorităţilor de a examina
plângerile sale cu privire la maltratare, precum şi împiedicarea accesului
reclamantului la Curte. De asemenea, el a fost privat ilegal de libertate
pentru o perioadă lungă de timp după ce a fost deţinut timp de trei luni fără
niciun motiv. Evaluând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR

40,000 plus orice taxă care ar putea fi percepută.
167. Avocaţii reclamantului au solicitat EUR 139,8 pentru cheltuieli poştale şi

EUR 6,683.25 cu titlu de costuri de reprezentare.
168. În ceea ce priveşte cheltuielile poştale, avocaţii reclamantului au expediat
Curţii copii ale chitanţelor DHL care confirmă plata a EUR 139.8. Ei au
argumentat că, deoarece cauza a fost examinată cu prioritate în conformitate cu
articolul 41 al Regulamentului Curţii, folosirea poştei rapide a fost justificată.
169. Cu privire la costurile de reprezentare, avocaţii au expediat Curţii copii
ale chitanţelor bancare care confirmă plata întregii sume de EUR 6,683.25 de
către soţia reclamantului.
170. Avocaţii, de asemenea, au prezentat o copie a contractului încheiat între
ei şi soţia reclamantului, în conformitate cu care onorariul fiecărui avocat pentru
o oră de lucru este de EUR 75. Ei au anexat la copia contractului liste detaliate
conform cărora dl Nagacevschi a petrecut 25 de ore de lucru la această cauză, iar
dl Gribincea - 64.11 ore. Evaluarea în listele prezentate nu a inclus orele de lucru
petrecute pentru argumentarea pretenţiei reclamantului în temeiul articolului 5 §
4, care a fost ulterior retrasă de către reclamant.
171. Avocaţii au argumentat că numărul orelor prestate de ei pentru această
cauză nu a fost excesiv şi a fost justificat de complexitatea cauzei şi abundenţa
detaliilor. Dosarul reclamantului are aproape 800 de pagini. Timpul a fost, de
asemenea, justificat şi de încercările repetate de a obţine acces la fişa medicală a
reclamantului şi de faptul că aproape toată corespondenţa cu Curtea a avut loc
într-o limbă străină.
172. Referitor la onorariul de EUR 75 pentru o oră de lucru, avocaţii
reclamantului au declarat că acesta a fost în limitele mărimii onorariilor
recomandate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova care constituie EUR
40-150. Ei au prezentat o copie a unui document cu privire la onorariile
recomandate de Baroul Avocaţilor care a fost adoptat de Barou la 29 decembrie
2005.
173. Mai mult, avocaţii au argumentat că onorariul de EUR 75 pentru o oră de
lucru a fost rezonabil luând în consideraţie experienţa lor şi cauzele precedente
care au fost câştigate de ei la Curte. Ei au afirmat că statutul de organizaţie non-
profit al organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului” nu constituie un
impediment pentru a percepe onorarii de la clienţii lor. În această privinţă, ei au
declarat că grantul obţinut de organizaţia lor nu a fost suficient nici măcar pentru
a acoperi cheltuielile de întreţinere a birourilor lor. Avocaţii, de asemenea, au
făcut referire la costurile mari ale vieţii în Chişinău şi au adus drept exemplu
preţurile la locuinţe şi petrol.
174. Guvernul nu a contestat suma cerută pentru cheltuielile poştale. Totuşi, el
nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare, considerând-o excesivă
şi ireală în raport cu situaţia economică a ţării şi salariul mediu lunar. În timp ce a

recunoscut complexitatea cauzei, Guvernul a contestat numărul de ore de lucru
prestate de avocaţii reclamantului la această cauză şi onorariul pentru o oră de
lucru perceput de ei. Guvernul, de asemenea, a făcut referire la statutul de
organizaţie non-profit al organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului” şi la
faptul că dl Nagacevschi este avocat şi, prin urmare, are şi alte surse de venit în
afară de reprezentarea clienţilor la Curte.
în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost
necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea Amihalachioaie
v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004-... ).
avocaţi, complexitatea cauzei şi aportul important al avocaţilor, Curtea consideră
că sumele pretinse cu titlu de costuri şi cheltuieli au fost necesare sau realmente
angajate de către reclamant şi au fost rezonabile ca mărime. Prin urmare, Curtea
acordă întreaga sumă cerută.
D. Dobânda

funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală

2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei, deoarece

reclamantul a fost supus tratamentului inuman şi degradant la 20 mai 2005;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei din cauza lipsei

unui tratament medical adecvat între 20 mai 2005 şi 20 septembrie 2005;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei prin omisiunea

de a efectua o investigaţie efectivă a plângerilor reclamantului cu privire la
maltratarea sa de către poliţie;

priveşte detenţia reclamantului fără un temei legal între 23 iulie şi 23
decembrie 2005;

priveşte insuficienţa motivelor pentru detenţia reclamantului între 23 mai şi
23 iulie 2005;
7. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei deoarece, în

conformitate cu articolul 191 al Codului de procedură penală, nu a fost
posibil pentru reclamant să obţină eliberarea sa provizorie sub control
judiciar;
8. Hotărăşte că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu

articolul 34 al Convenţiei;
9. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să asigure imediat şi fără restricţii accesul
avocaţilor reclamantului şi medicilor la reclamant şi la fişa sa medicală;
(b) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni
de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 40,000 (patruzeci de mii de euro) cu titlu
de prejudiciu moral şi EUR 6,823 (şase mii opt sute douăzeci şi trei de euro)
cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a
statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice
taxă care poate fi percepută;
(c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea
10. Hotărăşte că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei

referitor la prejudiciul material nu este gata pentru a fi luată decizia;
prin urmare, Curtea
(a) rezervă chestiunea respectivă;
următoarele trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la această chestiune şi,
în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ei ar putea ajunge;


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BOICENCO c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
(satisfacţie echitabilă)
STRASBOURG
10 iunie 2008
DEFINITIVĂ
10/09/2008

1 HOTĂRÂREA BOICENCO c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ)
În cauza Boicenco c. Moldovei,

Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Deliberând la 20 mai 2008 în şedinţă închisă,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către Nicolae Boicenco („reclamantul”), la
16 noiembrie 2005.
2. Printr-o hotărâre pronunţată la 11 iulie 2006 („hotărârea principală”),
Curtea a constatat că reclamantul a fost agresat de către poliţie şi că
autorităţile nu au efectuat o investigaţie adecvată a incidentului, contrar
articolului 3 al Convenţiei. Curtea a mai constatat violarea articolului 3 al
Convenţiei pe motiv de lipsă a îngrijiri medicale corespunzătoare în timpul
detenţiei, câteva violări ale articolului 5 al Convenţiei şi o violare a
articolului 34 al Convenţiei (ECHR Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, 11
iulie 2006). Ea a acordat reclamantului 40,000 euro (EUR) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 6,823 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
1. Deoarece chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei,
în ceea ce priveşte prejudiciul material, nu era gata pentru decizie, Curtea a
rezervat-o şi a invitat Guvernul şi reclamantul să prezinte, în termen de trei
luni, observaţiile lor scrise cu privire la acea chestiune şi, în special, să
informeze Curtea despre orice acord la care ei ar putea ajunge.
2. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii.
ÎN DREPT
HOTĂRÂREA BOICENCO c. MOLDOVEI (SATISFACŢIA ECHITABILĂ) 2
4. Reclamantul a solicitat EUR 123,800 pentru a compensa prejudiciul
material cauzat ca rezultat al violării articolului 3 al Convenţiei. El a
prezentat câteva rapoarte medicale.
5. Într-un raport medical datat din 13 septembrie 2006 şi semnat de
medicul de familie al reclamantului, se menţionează că reclamantul suferea
de boala ischemică de inimă, angină pectorală, scleroză difuză a inimii,
consecinţele dereglării circulaţiei sangvine cerebrale, diabet şi obezitate.
Pentru a stabili diagnoza precisă şi, în caz de necesitate, a urma tratamentul
necesar, reclamantului i s-a recomandat să treacă tomografia cu rezonanţă
magnetică a creierului. Reclamantului i s-a mai recomandat să urmeze o
terapie de reabilitare neurologică.
6. Într-un raport medical din 9 octombrie 2006, acelaşi medic a repetat
aceeaşi concluzie.
7. Între octombrie 2006 şi februarie 2007, reclamantul a urmat diferite
tipuri de terapie în instituţiile medicale din România şi Ucraina.
Reclamantul nu a prezentat Curţii detalii cu privire la terapia şi tratamentul
urmat în acele instituţii, ci doar a indicat că acestea au fost recomandate de
medici.
8. La o dată nespecificată, reclamantul a trecut tomografia cu rezonanţă
magnetică a creierului într-un spital din Kiev. Într-un raport medical datat
din 2 decembrie 2006 se indica că creierul reclamantului nu prezenta semne
de devieri sau leziuni. De asemenea, se indica că reclamantul avea un cerc
Willis deschis (la baza creierului, arterele carotide şi vertebrobazilare
formează un cerc al arterelor de comunicare, cunoscut sub denumirea de
cercul lui Willis) şi că el suferea de osteocondroză cervicală.
9. Într-un raport medical nedatat, întocmit de acelaşi spital, referindu-se
la starea sănătăţii reclamantului, s-a indicat, inter alia, că reclamantul se afla
în stare post-infarct al arterei interne carotide din dreapta, pe fondul
sindromului cercului Willis deschis. El avea sistemul nervos slăbit (de
gradul 3), inclusiv creierul, din cauza aterosclerozei, hipertensiunii şi
disfuncţiei metabolice, însoţit de sindromul disfuncţiei sistemului de
echilibru şi afectarea funcţiilor intelectuale şi de memorie ale creierului pe
fondul efectelor cerebrale post-traumatice descrise în fişa medicală a
pacientului. De asemenea, el avea un chist al glandei pineale, hipertensiune
(de gradul 3) de origine necunoscută (criză hipertensivă provocată de
administrarea preparatelor per orale). De asemenea, reclamantul suferea de
boală ischemică a inimii: angină pectorală (provocată de exerciţii) de gradul
1 şi scleroză difuză a inimii. De asemenea, el avea o dereglare a coloanei
vertebrale în partea cervicală (osteocondroză), diabet mellitus de gradul 2 de
gravitate medie, sindromul bilateral al stării subacromiale (o stare de durere
3 HOTĂRÂREA BOICENCO c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ)
în regiunea umărului) şi tenosinovită a articulaţiilor umărului drept şi stâng

(o anumită inflamaţie în articulaţiile umerilor).
10. Reclamantul a expediat Curţii o listă detaliată a cheltuielilor angajate
de el pentru terapie, investigaţii medicale şi tratamentul în diferite instituţii
medicale din Republica Moldova, România şi Ucraina în perioada între
octombrie 2006 şi februarie 2007 şi costul estimativ al tratamentului viitor.
11. Guvernul a pus la îndoială argumentele reclamantului şi a susţinut că
nu există o legătură cauzală între maltratarea la care a fost supus
reclamantul şi starea lui ulterioară. El a subliniat că înainte de incidentul din
20 mai 2005 reclamantul a suferit şi alte câteva traume cerebrale. De
asemenea, el a pretins că o parte semnificativă a tratamentelor şi terapiilor,
la care a fost supus reclamantul în România şi Ucraina, era disponibilă şi în
Republica Moldova şi era parţial acoperită de asigurarea medicală.
12. Curtea reaminteşte că în hotărârea principală ea nu a putut stabili o
legătură cauzală directă între maltratarea şi starea ulterioară de stupor a
reclamantului (a se vedea paragraful 110 al hotărârii principale). Acum
Curtea a primit probe medicale noi din surse independente; totuşi ea nu
poate să conchidă că starea neurologică şi psihiatrică a reclamantului în
perioada următoare maltratării a fost generată de maltratarea din 20 mai
2005. Într-adevăr, niciunul din rapoartele medicale de mai sus nu permit
Curţii să tragă o asemenea concluzie. Prin urmare, Curtea consideră necesar
să respingă pretenţiile reclamantului formulate cu titlu de prejudiciu
material.

Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia
echitabilă ce privesc prejudiciul material.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 10 iunie 2008, în


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BOTNARI c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 iunie 2007
DEFINITIVĂ
19/09/2007

1 HOTĂRÂREA BOTNARI c. MOLDOVEI
În cauza Botnari c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Andrei Botnari („reclamant”), la 1 aprilie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna Luciana Iabangi, de la
„Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova”, o
organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii
Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
mai 2000 a constituit o încălcare a dreptului său ca o instanţă să hotărască
asupra drepturilor sale cu caracter civil într-un termen rezonabil, garantat de
articolul 6 al Convenţiei şi a dreptului său la un recurs efectiv, garantat de
articolul 13 al Convenţiei.
2003, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului
cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a
acesteia.
HOTĂRÂREA BOTNARI c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în 1968 şi locuieşte în Chişinău.

felul următor.
7. Reclamantul este procuror. Potrivit Legii nr. 902-XII din 29 ianuarie
1992, autorităţile locale sunt obligate să asigure procurorii cu un apartament
în termen de un an de la angajarea lor. În 1999, reclamantul a depus o cerere
oficială la consiliul local pentru obţinerea unui apartament. Consiliul local i-
a răspuns că, datorită lipsei fondurilor alocate din bugetul central, nu au fost
construite apartamente noi şi, prin urmare, prevederile legii nu pot fi
implementate.
8. În martie 2000, reclamantul a intentat o acţiune civilă împotriva
consiliului local. La 25 mai 2000, Judecătoria sectorului Centru a dispus
consiliului local să-l asigure cu un apartament. Această hotărâre nu a fost
contestată cu apel şi a devenit irevocabilă şi executorie 15 zile mai târziu.
9. Reclamantul a obţinut un titlu executor, pe care executorul
judecătoresc nu l-a executat. Deoarece consiliul local nu s-a conformat
hotărârii judecătoreşti din 25 mai 2000, precum şi altor hotărâri
judecătoreşti, el a fost amendat printr-o decizie din 9 februarie 2001 a
Judecătoriei sectorului Centru cu 1,800 lei moldoveneşti (MDL). Potrivit
Guvernului, aceeaşi instanţă judecătorească a amendat consiliul local la 17
februarie 2001 cu MDL 2,700 în urma neexecutării continue a hotărârii
judecătoreşti. Reclamantul contestă faptul că cea de-a doua amendă a fost
vreodată aplicată.
10. La o dată nespecificată, reclamantul a scris Ministerului Justiţiei,
plângându-se de neexecutarea hotărârii judecătoreşti. Printr-o scrisoare
adresată reclamantului la 26 decembrie 2000, Ministerul Justiţiei l-a asigurat
pe reclamant că se făcea tot posibilul pentru executarea hotărârii
judecătoreşti.
11. La 23 decembrie 2001, reclamantul a scris Ministerului Justiţiei o altă
scrisoare. Acea scrisoare a fost transmisă Judecătoriei sectorului Centru. De
asemenea, reclamantul a scris de multe ori scrisori Prim-ministrului şi
Preşedintelui Republicii Moldova.
12. Hotărârea judecătorească din 25 mai 2000 nu a fost încă executată.

ÎN DREPT
14. Reclamantul pretinde că neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti
definitive în favoarea sa a constituit o încălcare a drepturilor lui garantate de
articolul 6 § 1 al Convenţiei.
Articolul 6, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”.
De asemenea, el a pretins că aceeaşi omisiune de a executa hotărârea
judecătorească a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de
articolul 13 al Convenţiei. Deşi această pretenţie nu a fost comunicată,
totuşi, Guvernul a prezentat comentarii cu privire la ea.
oficiale.”
15. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolelor 6

şi 13 ale Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de
serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului lor.
Niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin
urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu
decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4
de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
16. Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti

definitive în favoarea sa a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § 1
al Convenţiei.
17. Guvernul a considerat că nu a avut loc o încălcare a acelor drepturi,
deoarece autorităţile au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a asigura
executarea hotărârii judecătoreşti. Acest lucru a fost dificil din cauza lipsei
apartamentelor disponibile în Chişinău.
18. Curtea notează că, în această cauză, conform legislaţiei naţionale,
reclamantul a avut acces la o instanţă judecătorească în ceea ce priveşte
litigiul său cu consiliul local. Prin urmare, articolul 6 este aplicabil (a se
vedea, pentru o descriere a principiilor relevante, Vilho Eskelinen and
Others v. Finland [GC], nr. 43803/98, § 62, 19 aprilie 2007).
19. Curtea notează că hotărârea judecătorească din 25 mai 2000 rămâne

neexecutată până în prezent. Curtea a constatat violări ale articolului 6 § 1 al
Convenţiei în multe cauze cu privire la întârzieri în executarea hotărârilor
judecătoreşti definitive (a se vedea, printre altele, Prodan v. Moldova, citată
mai sus, şi Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02,
21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02,
21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004).
20. Examinând materialul prezentat ei, Curtea notează că dosarul nu
concluzie diferită. În special, ea reaminteşte principiul reiterat în hotărârea
Prodan (citată mai sus, § 53) că:
„o autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor şi a spaţiului locativ
alternativ ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri. Fireşte, o întârziere în
executarea unei hotărâri ar putea fi justificată de circumstanţe speciale. Dar întârzierea
nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esenţa dreptului protejat conform articolului 6
§ 1 al Convenţiei…”.
Întârzierea de şapte ani în executarea hotărârii judecătoreşti în favoarea
reclamantului l-a privat pe acesta de beneficiile acelei hotărâri judecătoreşti.
21. Prin urmare, Curtea, din motivele aduse în cauzele menţionate mai
sus, constată că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 25 mai 2000 a
constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

COMBINAT CU ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
22. În continuare, reclamantul a pretins că el nu a avut recursuri efective

în ceea ce priveşte pretenţia sa în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei.
23. Guvernul a susţinut că reclamantul a avut la dispoziţia sa recursuri în
ceea ce priveşte pretenţia sa în temeiul articolului 6, precum cererea de
iniţiere a procedurilor administrative sau penale împotriva persoanei
responsabile de neexecutare.
24. Curtea observă că pretenţiile reclamantului că refuzul de a executa
hotărârea judecătorească în favoarea sa a constituit o încălcare a drepturilor
sale garantate de articolul 6 au fost, fără îndoială, serioase şi legitime (a se
vedea paragraful 21 de mai sus). Prin urmare, reclamantul avea dreptul la un
recurs efectiv în sensul articolului 13. În consecinţă, Curtea va examina
dacă un astfel de recurs a fost disponibil reclamantului.
25. Curtea notează că hotărârea judecătorească în favoarea reclamantului
încă nu a fost executată, după şapte ani de la pronunţarea ei. În această
cauză, debitorul este un organ al statului. Mai mult, instanţele judecătoreşti
au amendat consiliul local pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti în
favoarea reclamantului. Curtea conchide că recursurile la care s-a referit
Guvernul nu au fost efective, deoarece, în absenţa prevederilor bugetare cu
scopul de executare, nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere pentru

neexecutare.
26. Astfel, este evident că reclamantul nu a avut niciun recurs efectiv fie
să prevină continuarea încălcării drepturilor sale garantate de articolul 6 § 1
al Convenţiei sau să obţină compensaţii. Prin urmare, a avut loc o violare a
articolului 13 combinat cu acel articol (a se vedea Romashov v. Ukraine, nr.
67534/01, § 47, 27 iulie 2004, şi Voytenko v. Ukraine, nr. 18966/02, § 43,
29 iunie 2004).

A. Prejudiciul moral
28. Reclamantul a pretins 38,000 euro (EUR) cu titlu de compensaţii

pentru prejudiciul moral cauzat în urma neexecutării hotărârii judecătoreşti
în favoarea sa. El a declarat că familia sa, care include trei copii, a trebuit să
trăiască timp de mulţi ani într-un apartament care nu oferea nici măcar un
confort elementar, deşi el avea dreptul potrivit legislaţiei şi unei hotărâri
judecătoreşti definitive să primească un apartament de la stat. În sprijinul
pretenţiilor sale, el a prezentat fotografii ale apartamentului său.
29. Guvernul a considerat că suma pretinsă era excesivă în lumina
jurisprudenţei Curţii.
anumit stres şi frustrare în urma neexecutării hotărârii judecătoreşti, mai
ales având în vedere condiţiile rele în care el şi familia lui au trebuit să
trăiască timp de mulţi ani, fapt care nu a fost contestat. Totuşi, suma
pretinsă este excesivă. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă
reclamantului EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri si cheltuieli
31. De asemenea, reclamantul a pretins echivalentul a 900 dolari

americani cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii.
Reprezentantul său a declarat că această sumă corespunde sumei fixate de
Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova.
32. Guvernul a considerat că suma pretinsă era excesivă. El a subliniat că

reclamantul nu a prezentat nicio probă cu privire la costurile şi cheltuielile
pretinse.
33. Curtea notează că reclamantul nu a prezentat nicio probă că ar fi
plătit onorariile reprezentantului său sau că astfel de onorarii erau datorate.
Prin urmare, având în vedere informaţia de care dispune şi criteriile de mai
sus, precum şi faptul că reprezentantul, în mod clar, a efectuat un anumit
lucru asupra acestei cauze, Curtea consideră rezonabil să acorde
reclamantului suma de EUR 100 cu titlu de costuri şi cheltuieli ocazionale.


2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în

urma neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive din 25 mai 2000;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei în ceea

ce priveşte lipsa unui recurs efectiv cu privire la pretenţia reclamantului
privind neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive;
4. Hotărăşte
luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 100 (o sută euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli,
plus orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus, care să fie
convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la
data executării hotărârii;
procente;

echitabilă.


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BRAGA c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
14 noiembrie 2006
DEFINITIVĂ
14/02/2007

1 HOTĂRÂREA BRAGA c. MOLDOVEI
În cauza Braga c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
şi dna F. ELENS-PASSOS, Grefier adjunct al Secţiunii,
PROCEDURA
Dumitru Braga („reclamant”), la 2 august 2001.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi, care a
(„Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său la un proces echitabil
şi dreptul său la protecţia proprietăţii au fost încălcate ca urmare a casării
unei hotărâri judecătoreşti irevocabile favorabilă lui din 21 noiembrie 2000
şi executării întârziate a hotărârii judecătoreşti din 21 februarie 2001.
5. La 17 martie 2005, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să
comunice cererea Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 3 al
Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu
admisibilitatea ei.
HOTĂRÂREA BRAGA c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate

în felul următor.
7. La 25 februarie 1999, reclamantul a fost achitat în cadrul unui proces
penal. El a iniţiat proceduri judiciare împotriva Ministerului Finanţelor,
solicitând repararea prejudiciului cauzat printr-o urmărire penală ilegală.
8. La 5 mai 2000, Judecătoria sectorului Căuşeni a decis în favoarea
reclamantului şi i-a acordat 951 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a
84 euro (EUR) la acea dată) pentru compensarea prejudiciului material
cauzat. Pretenţia privind compensarea prejudiciului moral a fost respinsă.
9. La 6 iulie 2000, Tribunalul Chişinău a acordat reclamantului
compensaţii morale în mărime de MDL 40,000 şi a menţinut hotărârea
judecătoriei de sector în partea prejudiciului material.
10. La 21 noiembrie 2000, Curtea de Apel a redus mărimea
compensaţiei morale până la MDL 20,000 (echivalentul a EUR 1,917 la
acea dată) şi a menţinut restul deciziei. Această decizie era irevocabilă şi
executorie.
11. La 18 ianuarie 2001, Procurorul General, în cadrul unei proceduri
extraordinare, a depus recurs în anulare la toate hotărârile judecătoreşti
anterioare, solicitând reducerea mărimii compensaţiei acordate cu titlu de
prejudiciu moral.
12. La 21 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în
anulare al Procurorului General şi a casat toate hotărârile anterioare. Ea a
pronunţat o nouă decizie prin care a redus la MDL 2,000 mărimea
compensaţiei acordate cu titlu de prejudiciu moral.
13. Această decizie este irevocabilă şi executorie. Ea a fost executată în
august 2002 (reclamantul a primit echivalentul a EUR 84 cu titlu de
prejudiciu material şi EUR 150 cu titlu de prejudiciu moral).
14. Reclamantul a declarat că, prin hotărârea Guvernului nr. 59 din
19 ianuarie 1998 (a se vedea paragraful 15 de mai jos), se interzicea
executarea forţată a hotărârilor pronunţate împotriva proprietăţii statului, cu
excepţia cazului în care Ministerul Finanţelor îşi exprima acordul în acest
sens. Guvernul nu a comentat această declaraţie.

Roşca v. Moldova (nr. 6267/02, 22 martie 2005, §§ 16-17).
Suplimentar, prevederile relevante ale hotărârii Guvernului nr. 59 din
19 ianuarie 1998 sunt următoarele:
„2. ... dezafectarea incontestabilă a resurselor financiare ale statului din conturile
bancare ale Trezoreriei de Stat nu se admite. Titlurile executorii şi alte documente ce
ţin de dezafectarea incontestabilă a resurselor financiare ale statului în scopul stingerii
datoriilor creditoare înregistrate de instituţiile bugetare finanţate din bugetul de stat se
vor transmite spre executare Trezoreriei Centrale a Ministerului Finanţelor”.
ÎN DREPT
16. Reclamantul a pretins că casarea deciziei irevocabile din 21
noiembrie 2000 a constituit o încălcare a dreptului său la „egalitatea
armelor”, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei. El a declarat mai târziu
că pretenţia sa iniţială era parte a unei probleme mai generale de „securitate
a raporturilor juridice” similară celei din cauza Roşca v. Moldova, citată mai
sus, şi a notat că Guvernul nu a comentat această chestiune, în ciuda faptului
că era la curent cu această cauză. În continuare, reclamantul a pretins că,
prin executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti din 21 februarie 2001, a
fost încălcat dreptul său la judecarea cauzei sale „într-un termen rezonabil”,
în sensul articolului 6 § 1.
de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil ... .”

serioase, încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Nici
un alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare,
Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a
aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 5 de mai sus),
Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
A. Dreptul la un proces echitabil
18. Reclamantul a pretins că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 21

februarie 2001, prin care a fost casată o decizie irevocabilă în favoarea sa, a
violat articolul 6 § 1 al Convenţiei.
19. Guvernul a respins pretenţia reclamantului şi a susţinut că, după

redeschiderea procedurilor, părţile au beneficiat de aceleaşi
drepturi procedurale şi că această redeschidere a fost justificată.
20. Curtea reiterează competenţa sa „de a revizui circumstanţele pretinse
de reclamant în lumina tuturor prevederilor Convenţiei. În îndeplinirea
acestei sarcini, Curtea poate să dea faptelor cauzei, în baza probelor
prezentate ei, o apreciere legală diferită de cea dată de reclamant sau, în caz
de necesitate, să interpreteze faptele într-o manieră diferită. Mai mult, ea
trebuie să ia în consideraţie nu doar cererea iniţială, dar, de asemenea, şi
documentele suplimentare care au drept scop completarea cererii prin
eliminarea omisiunilor sau neclarităţilor iniţiale” (Poltorachenko v.
Ukraine, nr. 77317/01, § 25, 18 ianuarie 2005). Prin urmare, Curtea va
examina pretenţia reclamantului ca o chestiune de „securitate a raporturilor
juridice” prin prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei.
21. Curtea a constatat violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei în
numeroase cauze care vizau chestiuni similare celor din această cauză (a se
vedea, printre altele, Brumărescu v. Romania [GC], nr. 28342/95, §§ 61 şi
74, ECHR 1999-VII, şi Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, 22 martie 2005, §§
29 şi 32).
22. În urma examinării materialelor care i-au fost prezentate, Curtea
notează că Guvernul nu a invocat nici un fapt sau argument capabil să o
convingă să ajungă la o concluzie diferită în această cauză.
23. În lumina jurisprudenţei sale cu privire la această chestiune, Curtea
constată că casarea deciziei irevocabile în favoarea reclamantului din 21
noiembrie 2000 a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil
garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
B. Dreptul la judecarea cauzei „într-un termen rezonabil”
24. Reclamantul, de asemenea, se plânge de încălcarea dreptului său la

judecarea cauzei „într-un termen rezonabil”, după cum acesta este garantat
de articolul 6 § 1 al Convenţiei. El notează că ultima decizie în cauza sa,
care a fost adoptată la 21 februarie 2001, a fost executată abia peste un an şi
jumătate.
25. Guvernul a considerat că decizia a fost executată într-un termen
rezonabil şi că autoritatea responsabilă de executare a luat toate măsurile
necesare pentru a asigura executarea deciziei. Executarea întârziată a
deciziei a fost rezultatul nealocării din bugetul de stat pentru anii 2000-2002
a sumelor pentru executarea hotărârilor judecătoreşti.
26. Curtea reaminteşte constatarea sa privind violarea articolului 6 § 1 al
Convenţiei prin casarea deciziei irevocabile în favoarea reclamantului. Ea
nu consideră necesar de a examina separat pretenţia privind executarea
întârziată a hotărârii care a rezultat din această casare.

28. Reclamantul a solicitat EUR 3,028 cu titlu de prejudiciu material

suferit ca urmare a casării deciziei din 21 noiembrie 2000 şi executării
întârziate a deciziei din 21 februarie 2001.
27. Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă şi a solicitat Curţii să
respingă pretenţia reclamantului.
28. Curtea notează că reclamantul nu a pretins încălcarea drepturilor sale
garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi că ea a constatat
violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei. Prin urmare, ea acordă
reclamantului EUR 1,767, ceea ce reprezintă suma (EUR 2,001) de care
reclamantul a fost privat în urma casării deciziei irevocabile în favoarea sa,
din care a fost dedusă suma de EUR 234 pe care el o primise deja.
29. Reclamantul a mai solicitat EUR 5,000 pentru casarea şi executarea

întârziată menţionate mai sus.
30. Guvernul a considerat sumele pretinse excesive, declarând că
reclamantul nu a prezentat probele pentru a susţine această pretenţie.
31. Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un anumit stres şi
frustrare ca urmare a casării unei decizii irevocabile în favoarea sa, având în
vedere, de asemenea, faptul că suma acordată avea drept scop compensarea
reclamantului pentru acţiunile ilegale ale organelor de stat. Curtea acordă
32. Reclamantul a pretins suma de EUR 1,200 cu titlu de costuri de

reprezentare. Guvernul a declarat că suma pretinsă era prea mare.
necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (Roşca v. Moldova, nr.
6267/02, § 45, 22 martie 2005).
34. Luând în consideraţie materialele cauzei şi jurisprudenţa sa cu privire

la această chestiune, Curtea acordă reclamantului EUR 600 cu titlu de
D. Dobânda


2. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea

ce priveşte casarea deciziei irevocabile din 21 noiembrie 2000;
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în

temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei privind executarea întârziată a
deciziei din 21 februarie 2001;
4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care vor fi convertite în
(i) EUR 1,767 (o mie şapte sute şaizeci şi şapte euro) cu titlu de
prejudiciu material;
(ii) EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) EUR 600 (şase sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
şi
(iv) orice taxă care poate fi percepută la sumele menţionate mai sus;
procente;

echitabilă.

Françoise ELENS-PASSOS Nicolas BRATZA

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BREGA c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
20 aprilie 2010
DEFINITIVĂ
la 20 iulie 2010

HOTĂRÎREA în cauza BREGA c. MOLDOVEI 1
În cauza Brega c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Deliberînd în secret la 23 martie 2010,
Pronunţă prezenta hotărîre, adoptată în aceiaşi:
PROCEDURA
Moldova, depusă la 24 octombrie 2008, adresată Curţii în conformitate cu
Fundamentale („Convenţie”) din partea cetăţeanului Republicii Moldova, dl
Ghenadie Brega (“reclamant”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Jereghi şi dl N. Bayram,
avocaţi cu practică în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”)
a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că poliţia la supus tratamentului
inuman şi degradant şi ia încălcat dreptul la libertate şi siguranţă, precum şi
libertatea de exprimare şi asociere.
4. La 18 februarie 2009, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în 1975 şi locuieşte în Pepeni. Dînsul este

jurnalist.
6. Reclamantul este membru al organizaţiei non-guvernamentale Hyde
Park din Chişinău, care pledează, inter alia, pentru libertatea de exprimare
şi dreptul la întruniri paşnice. Urmare a unei demonstraţii organizate de
2 HOTĂRÎREA în cauza BREGA c. MOLDOVEI
această organizaţie non-guvernamentală la 8 mai 2008, fratele

reclamantului, la fel unul din membri al organizaţiei, a fost reţinut şi plasat
în detenţie. Urmare a faptului că reclamantul nu a reuşit să dea de urmă a
fratelui său timp de două zile, el a decis să declare greva foamei.
7. La 10 mai 2008, orele 10:00 dimineaţa, reclamantul se afla în faţa
clădirii Guvernului din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, purtînd
o pancarta cu inscripţia "greva foamei pentru drepturi", unde a început în
tăcere protestul său. La scurt timp după, ofiţerii de poliţie l-au abordat şi i-
au adresat întrebări în timp ce alţii îl filmau.
8. Aproximativ la orele 10:45, dimineaţa, de reclamant s-au apropiat
două persoane îmbrăcate în civil. Într-o înregistrare video filmată de
reclamant, una dintre persoanele care s-a apropiat, poate fi observată cum
insistă asupra reclamantului întru încetarea filmării. Reclamantul a refuzat şi
a spus că el este jurnalist care a declarat greva foamei. Reclamantul a cerut
acestora să se prezinte cine sunt. Una dintre acele două persoane la lovit pe
reclamant, aparent în mîină care ţinea camera de luat vederi, şi, folosind
cuvinte necenzurate, l-a ameninţat cu răfuială fizică dacă acesta nu
încetează filmările. Reclamantul se îndepărtează, susţinînd că el are dreptul
să filmeze, şi solicită agresorului să se identifice. Agresorul spune că el este
C.A., comandantul forţelor de poliţie de ordine specială regimentul "Scut".
El spune că el vrea doar să vorbească şi insistă asupra reclamantului întru
încetarea filmărilor. Reclamantul a întrebat de ce acesta nu doreşte să
vorbească în camera de luat vederi, la care C.A. i-a răspuns că el nu este
actor să fie filmat. Reclamantul a solicitat documentele de identificare şi, în
acel moment, primeşte o altă lovitură din partea lui C.A. Reclamantul a
continuat să se îndepărteze, între timp fiind urmărit de cel de al doilea ofiţer
de poliţie, care aparent prin violenţă pune capăt filmării. Pentru cîteva
secunde, din imaginile prezentate, poate fi observat cum reclamantul a fost
îmbarcat intr-o maşină a poliţiei şi escortat de la faţa locului.
9. Într-o altă înregistrare, filmată de politie din alt unghi de vedere,
scena cu cei doi ofiţeri de poliţie şi reclamantul, poate fi observată de la
distanţă. Filmarea încetează atunci cînd s-a apropiat ofiţerul de poliţie şi a
pus capăt filmării într-un mod agresiv, imobilizînd reclamantul prin
apucarea de haine şi mîini. Reclamantul a rugat ofiţerul de poliţie să nu
folosească forţa şi a reiterat că el are dreptul să protesteze. Ofiţerul de
poliţie i-a replicat reclamantului, precum că protestul care acesta la
organizat încalcă drepturile altor persoane. La acel moment, doi ofiţeri de
poliţie în uniformă s-au apropiat şi l-au reţinut pe reclamant. Dînşii l-au
urcat într-o maşină a poliţiei, fără opunerea de rezistenţă din partea
reclamantului.
10. Reclamantul a ajuns la Comisariatul de poliţie aproximativ la orele
23:00. Lucrurile sale personale au fost ridicate şi dînsul a fost chestionat
aproximativ două ore. Potrivit reclamantului, el a insistat să fie informat cu
privire la motivele arestării sale, dar fără nici un rezultat.
11. Reclamantul s-a aflat în detenţie timp de patruzeci şi opt de ore, în

regim celular, într-o cameră de detenţie fără ferestre. Temperatura în celulă
ajungea, la acel moment, la aproximativ paisprezece grade, iar reclamantul a
fost îmbrăcat în haine subţiri. În celulă era o laviţă betonată, acoperită cu
scînduri de lemn, dar fără nici un aşternut. Nu erau instalaţii sanitare şi
reclamantul era nevoit să se roage de poliţişti pentru a fi condus la toaletă.
Poliţiştii au reacţionat la cererea acestuia doar cu o oră sau două mai tîrziu şi
doar atunci cînd reclamantul striga cu voce tare pentru a fi auzit de
superiorii poliţiştilor. Unica apă potabilă care putea reclamantul să o
consume era din chiuveta din toaletă. Pe parcursul detenţiei sale, nu i s-a
oferit de mîncare şi vizitele erau interzise. În celulă ardea un singur bec cu
consum redus de energie, care lumina în continuu, fără posibilitatea de a-l
deconecta.
12. După douăsprezece ore de detenţie reclamantul s-a simţit rău.
Solicitarea reclamantului cu privire la asistenţa medicală a fost ignorată şi
doar în dimineaţa următoare a fost chemat un medic, reclamantul fiind
transportat cu ambulanţa la spital. Medicii de la spital i-au stabilit
diagnosticul nefrolitiază (pietre la rinichi) şi colici renale (dureri
înţepătoare şi acute, provocate de pietre renale la blocarea uretrei), astfel
fiind s-a decis internarea acestuia în spital. Cu toate acestea, ofiţerul de
poliţie care îl însoţea nu a dat acordul la internare.
13. La 12 mai 2008, aproximativ la orele 11:00, reclamantul a fost
escortat la Judecătoria sectorului Buiucani, unde i-a sa adus la cunoştinţă
acuzaţia în comiterea contravenţiilor de opunere de rezistenţă reţinerii şi
ultrajul împotriva colaboratorilor de poliţie. În special, poliţia l-a acuzat de
faptul că acesta i-a numit "şobolani", "laşi" şi "cîinii lui Voronin" cînd
aceştia, în fapt, paşnic s-au apropiat de el.
14. La finele şedinţei de judecată, la orele 15:00, reclamantul a fost
eliberat. Deoarece nu avea bani sau telefon mobil, dînsul a trebuit să se
întoarcă la Comisariatul de poliţie pentru a-şi ridica bunurile sale;
reclamantul nu avea şireturi la pantofi şi curea la pantaloni.
15. La secţia de poliţie s-a descoperit că memoria digitală a camerei sale
video (aproximativ patruzeci şi cinci minute de film) a fost ştearsă. Dînsul a
sigilat camera de luat vederi în prezenţa a doi martori care au semnat un act
care să ateste condiţia predării aparatajului. Ofiţerul de poliţie responsabil
de înregistrarea bunurilor reclamantului a refuzat să semneze actul
respectiv. În aceeaşi zi, reclamantul a luat camera de luat vederi şi a
prezentat-o unui specialist care a reuşit să recupereze 7-10% din conţinutul
memoriei digitale şterse, inclusiv şi înregistrările descrise în paragraful 8
supra.
16. La 15 mai 2008, reclamantul a depus o plîngere la Procuratura
Generală, contestînd acţiunile ofiţerilor de poliţie. El a sesizat faptul că
ofiţerii de poliţie au încălcat mai multe prevederi ale Codului Penal. În
special, dînşii l-au agresat fizic şi l-au insultat verbal, au împiedicat un
protest paşnic, care se desfăşura în conformitate cu legea, în mod ilegal l-au

lipsit de libertate pentru patruzeci şi opt de ore, şi în mod ilegal l-au
percheziţionat, i-au ridicat bunurile sale şi i-au şters înregistrările video din
memoria camerei sale. Cu toate acestea, la 26 mai 2008, plîngerea sa fost
respinsă. Reclamantul a contestat. În contestaţia sa, reclamantul a mai
adăugat precum că el a fost ţinut în condiţii inumane şi degradante şi lui nu i
s-a acordat asistenţă medicală corespunzătoare.
17. Între timp, înregistrarea video agresiunilor verbale şi fizice a
reclamantului în faţa clădirii Guvernului (a se vedea mai sus § 8) a stîrnit un
scandal în mass-media. Mai multe posturi de televiziune au relatat despre
acest eveniment şi au difuzat înregistrările video. Drept urmare, la 28 mai
2008, Ministrul Afacerilor Interne oficial a sancţionat disciplinar cei doi
ofiţeri de poliţie, CA şi V.O. Reclamantului i s-a imputat că ar fi provocat
ofiţerii de poliţie şi i-ar fi insultat opunîndu-se reţinerii. El, de asemenea, a
fost descris drept o persoană cu tendinţe sistematice de tulburare a ordinii
publice. Fără explicaţii adăugătoare, ofiţerii de poliţie au fost sancţionaţi
disciplinar pentru încălcarea normelor de conduită, în special de un
comportament neprofesional, lipsa de onestitate şi de faptul că nu s-au
identificat.
18. La 5 iunie 2008, Judecătoria sectorului Buiucani a adoptat decizia,
achitînd reclamantul asupra tuturor acuzaţiilor. După examinarea
înregistrărilor video a confruntărilor reclamantului cu poliţişti şi a reţinerii
din 10 mai 2008 (a se vedea mai sus §§ 8 şi 9), precum şi după audierea
martorilor, instanţa a găsit acuzaţiile împotriva reclamantului drept false şi
precum că acesta nu a insultat poliţia şi nu s-a opus reţinerii.
19. La 15 iunie 2008, Procuratura mun. Chişinău a respins contestaţia
reclamantului, din motivul că acţiunile ofiţerilor de poliţie nu au constituit
elementele unei infracţiunii. S-a constatat că reclamantul a insultat ofiţerii
de poliţie numindu-i "şobolani", "laşi" şi "cîinii lui Voronin" şi precum că
cei doi ofiţeri de poliţie, care l-au agresat fizic şi verbal, au fost deja
sancţionaţi pentru faptele lor. Reclamantul a depus cerere, contestînd
această ordonanţă.
20. La 2 iulie 2008, Judecătoria sectorului Buiucani a respins contestaţia
reclamantului depusă împotriva ordonanţei emise de Procuratura mun.
Chişinău din 15 iunie 2008.
21. În conformitate cu Legea nr. 26 din 22 februarie 2008, în vigoare la

momentul evenimentelor, prevedea că autorizaţia nu era necesară pentru
desfăşurarea unei demonstraţii paşnice, dacă la aceasta participă mai puţin
de cincizeci de participanţi.
22. Potrivit articolului 308 din Codul Penal, reţinerea sau arestarea
ilegală se pedepseşte cu închisoare de pînă la doi ani.
23. În conformitate cu articolul 184 din Codul Penal, violarea dreptului

la libertatea întrunirilor, săvîrşită de o persoană cu funcţii de răspundere se
pedepseşte cu se pedepseşte cu amendă, sau cu muncă neremunerată în
folosul comunităţii, sau cu închisoare de pînă la doi ani.
24. Potrivit Articolului 328 din Codul Penal, excesul de putere sau
depăşirea atribuţiilor de serviciu săvîrşită de o persoană cu funcţii de
răspundere, acţiuni însoţite de aplicarea violenţei, se pedepsesc cu
închisoare pînă la zece ani.
25. În conformitate cu articolul 249 din Codul cu privire la contravenţii
administrative, persoanele care nu supun cerinţelor legale ale colaboratorilor
de poliţie, se opun acestora sau insultă ofiţerii de poliţie, pot fi reţinute pînă
la examinarea cazului lor de către o instanţă.
ÎN DREPT
26. Reclamantul s-a plîns în temeiul Articolului 3 al Convenţiei, precum
că a fost supus unui tratament inuman şi degradant. În special, dînsul s-a
plîns de agresiuni verbale si fizice la care a fost supus înaintea reţinerii,
precum şi cu privire la condiţiile necorespunzătoare de detenţie. Articolul 3
declară:
degradante.”
27. Reclamantul a pretins că dreptul său la libertate, prevăzut de
Articolul 5 § 1 din Convenţie, a fost încălcat, deoarece el a fost reţinut
pentru aproximativ patruzeci şi opt oră fără motive legale. Partea relevantă a
Articolului 5 stipulează:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit
de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...
competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune
sau cînd există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să
săvîrşească o infracţiune sau să fugă după săvîrşirea acesteia;”
28. De asemenea, reclamantul s-a plîns că reţinerea şi detenţia a condus
la încălcarea dreptului său la libertatea de întrunire paşnică, garantat de
Articolul 11 al Convenţiei, care prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de
asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate
pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea

libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrîngeri legale să fie impuse
I. ADMISIBILITATEA CAUZEI
29. Guvernul a susţinut că cererea este inadmisibilă, pe motiv că nu au

fost epuizate remedii naţional. În special, Guvernul a pledat că plîngerea
reclamantului în temeiul Articolului 3 a fost invocată pentru prima dată în
faţa Curţii. În măsura în care reclamantul a invocat încălcarea în temeiul
Articolelor 5, 10 şi 11 în cauză, dînsul putea iniţia o acţiune civilă şi, prin
urmare, să solicite despăgubiri pentru pretinsele încălcări. Reclamantul nu
căzut de acord cu argumentele Guvernului şi susţinut că a epuizat toate
remediile naţionale.
30. În ce priveşte plîngerea reclamantului în temeiul Articolului 3 al
Convenţiei, Curtea notează că reclamantul în mod explicit s-a plîns
procuraturii despre tratamentul la care a fost supus, şi anume despre
agresiuni verbale si fizice, precum şi despre condiţiile sale de detenţie. În
consecinţă, obiecţia Guvernului nu poate fi admisă.
31. În ce priveşte plîngerile potrivit Articolelor 5, 10 şi 11 şi afirmaţia
Guvernului că reclamantul ar fi trebuit să iniţieze o acţiune civilă cu privire
la aceasta, Curtea reiterează că persoana nu devine obligată să utilizeze mai
mult decît o singură cale întru redresarea pretinselor violări, atunci cînd
există mai multe disponibile (a se vedea, de exemplu, Airey v. Ireland, 9
Octombrie 1979, § 23, Series A no. 32). Devine evident din circumstanţele
faptice că reclamantul s-a plîns împotriva acţiunilor colaboratorilor de
poliţie potrivit prevederilor Codului Penal. Guvernul nu a disputat precum
că o asemenea procedură ar fi ineficientă vizavi de pretinse încălcări ale
drepturilor reclamantului, garantate de Articolele 5, 10 şi 11. În consecinţă,
obiecţia Guvernului, precum că reclamantul ar fi trebuit să încerce să
acţioneze potrivit prevederilor din Codul Civil, urmează a fi respinsă.
32. Curtea consideră că plîngerile reclamantului ridică întrebări de fapt
şi de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de
examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acesteia drept
inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă.
În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie
(a se vedea mai sus § 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului
acestor plîngeri.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVENŢIE
33. Reclamantul a afirmat că reţinerea şi detenţia sa ulterioară a fost

ilegală şi arbitrară.
34. Guvernul a susţinut că acţiunile colaboratorilor de poliţie au fost
legale potrivit dreptului naţional şi a indicat asupra prevederilor Articolului
249 din Codul cu privire la contravenţii administrative (CCA), care prevede
posibilitatea deţinerii în arest administrativ a unei persoane pentru
nesupunerea cerinţelor legitime ale unui colaborator de poliţie. Guvernul nu
a specificat exact ce a constituit acele cerinţe legitime.
35. Curtea reiterează că expresiile “legal” şi “şi potrivit căilor legale”
din conţinutul Articolului 5 § 1 se referă în exclusivitate la dreptul naţional
şi statuează obligaţia de a se conforma prevederilor legale materiale şi
procesuale respective. Cu toate acestea, “legalitatea” detenţiei interpretată
doar prin prisma dreptului naţional nu constituie întotdeauna un element
decisiv. Curtea suplimentar urmează să fie convinsă de compatibilitatea
detenţiei în speţă cu scopurile Articolului 5 § 1 din Convenţie, care rezultă
în prevenirea privării persoanelor de libertate într-un mod arbitrar (a se
vedea Anguelova v. Bulgaria, no. 38361/97, § 154, ECHR 2002-IV, şi
Fedotov v. Russia, no. 5140/02, § 74, 25 Octombrie 2005).
36. Curtea consideră că detenţia reclamantului a căzut sub incidenţa
Articolului 5 § 1 (c) din Convenţie, prin faptul că se impunea necesitatea
aducerii acestuia în faţa autorităţii legale competente, fiind suspectat de
comitere a contravenţiei.
37. Nu se dispută faptul că poliţia, la reţinerea reclamantului şi aducerea
acestuia în Comisariatul de poliţie a urmat procedura prevăzută de articolul
249 CCA.
38. Curtea notează că reclamantul a fost reţinut şi acuzat de comiterea
contravenţiilor de opunere a rezistenţei la reţinere şi ultrajul împotriva
colaboratorilor de poliţie. Este evident din conţinutul înregistrării video şi
acest fapt a fost confirmat şi de instanţă judecătorească naţională, care
achitat reclamantul, (a se vedea mai sus §
18) că acuzaţiile împotriva lui au fost false şi dînsul nu a comis nicio
acţiune din cele imputate. În astfel de circumstanţe, şi avînd în vedere
absenţa oricărei „suspiciuni rezonabile” în sensul articolului 5 § 1 (c),
Curtea consideră că detenţia reclamantului sub acuzaţii false, precum că el
s-ar fi opus reţinerii şi ar fi insultat ofiţerii de poliţie, nu poate fi considerată
una "legală" în sensul Articolului 5 § 1 al Convenţiei. Prin urmare, o
încălcare a acestor prevederi a avut loc.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
39. Reclamantul a pledat că ofiţerii de poliţie urmau să fie pedepsiţi în

conformitate cu Codul Penal, şi nu doar admonestaţi, şi precum că a existat
o încălcare a Articolului 3 din Convenţie, în special atunci cînd el a fost

lăsat să sufere fără vre-o asistenţă medicală timp de douăsprezece ore.
Potrivit acestuia, reţinerea şi plasare în detenţie în condiţii dure au fost
destinate întru pedepsirea lui pentru că protestele în faţa clădirii Guvernului
şi să-l descurajeze să facă acelaşi lucru în viitor.
40. Guvernul a susţinut că ofiţerii de poliţie nu au lovit reclamantul, ci
doar i-au ordonat să oprească filmarea şi au îmbrîncit camera de luat vederi.
În orice caz, autorităţile au examinat plîngerea depusă de reclamant şi
ofiţerii de poliţie în speţă au fost sancţionaţi disciplinar de Ministrul de
Interne pentru comportamentul lor. În ce priveşte condiţiile de detenţie a
reclamantului în cauză, Guvernul a susţinut că termenul de detenţie a fost
prea scurt pentru ca suferinţa să atingă gradul minim de severitate necesar
pentru a da naştere unei încălcări a Articolului 3 din Convenţie. Guvernul a
subliniat cazul Hyde Park şi alţii c. Moldovei (nr. 4) (nr. 18491/07, § § 37-
39, 7 aprilie 2009), în care capetele de plîngere privind condiţiile precare de
detenţie a fost declarat inadmisibil din cauza duratei scurte de detenţie.
41. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, rele
tratamente urmează să atingă nivelul minim de severitate pentru a fi
încadrate sub protecţia Articolului 3. Aprecierea acestui nivel minim este
relativă prin definiţie; aceasta depinde de toate circumstanţele cauzei,
precum durata tratamentelor, efectele fizice şi psihice şi, în anumite cazuri,
sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea Kudła v. Poland [GC],
nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000-XI, şi Peers v. Greece, nr. 28524/95, § 67,
ECHR 2001-III). Deşi scopul unui asemenea tratament este un factor care
urmează a fi luat în consideraţie, în special dacă a fost îndreptat spre
umilirea sau degradarea victimei, absenţa unui asemenea scop nu atrage în
mod inevitabil constatarea lipsei violării Articolului 3 (a se vedea Peers,
pre-citat, § 74).
42. Guvernul a motivat precum că ofiţerii de poliţie doar au îmbrîncit
camera de luat vederi a reclamantului dar nu l-au lovit. Curtea cade de acord
că agresiunea fizică nu era de natură să provoace dureri fizice, dar mai
degrabă a fost un act de intimidare. După ce reclamantul a fost abuziv
reţinut şi plasat în detenţie pentru patruzeci şi opt de ore (a se vedea mai sus
§ 38). În timpul detenţiei reclamantul a suferit un acces de colici renale, o
situaţie care, deşi nu pune în pericol viaţa, provoacă, de obicei, dureri
extreme. În ciuda cererii reclamantului de a fi consultat de un medic, în
seara zilei de 10 mai 2008, un medic a fost chemat doar a doua zi dimineaţa,
cu doisprezece ore mai tîrziu. În plus, pe tot parcursul detenţiei sale,
reclamantului i-a fost frig, temperatura în celula a fost de aproximativ
paisprezece grade şi el era îmbrăcat în haine uşoare, şi nu i-a fost dat nici un
aşternut.
43. Guvernul a declarat că, avînd în vedere durata scurtă de detenţie,
gradul de severitate solicitat de Articolul 3 nu a fost atins. Curtea nu este
convinsa de acest lucru, în special atunci cînd analizează cumulativ toate
circumstanţele expuse mai sus şi suplimentar ţinînd cont de starea de

sănătate a reclamantului la momentul respectiv. Curtea consideră că
tratamentul aplicat reclamantului ar putea fi calificat cel puţin drept fiind
unul degradant. În consecinţă, a existat o violare a Articolului 3 al
Convenţiei.
IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 11 DIN CONVENŢIE
44. Reclamantul a susţinut că a existat o încălcare a Articolului 11 din

Convenţie.
45. Guvernul a susţinut că nu a existat nici o ingerinţă în libertatea
reclamantului de întrunire, deoarece el nu a fost reţinut pentru că a protestat,
ci doar pentru refuzul său de a se conforma cerinţelor ofiţerilor de poliţie. În
special, potrivit Guvernului, poliţia l-a reţinut, pentru că el a refuzat să
vorbească cu ei cu condiţia deconectării camerei de luat vederi.
46. Spre deosebire de poziţia Guvernului, Curtea consideră că reţinerea
reclamantului a constituit "o ingerinţă a unei autorităţi publice" în dreptul la
liberă întrunire în sensul primului aliniat al Articolului 11. Astfel de
ingerinţe ar duce la o încălcare a Articolului 11 cu excepţia cazului cînd
acestea sunt "prevăzute de lege" se potrivesc scopurilor înserate în
dispoziţiile aliniatului 2 al Articolului nominalizat şi sunt "necesare într-o
societate democratică" pentru a atinge aceste scopuri.
47. Curtea notează că protestul reclamantului s-a desfăşurat în
corespundere cu Legea privind întrunirile (a se vedea mai sus § 21),
protestul a rămas a fi paşnic şi nicidecum nu tulbura ordinea publică. Nici
filmarea disensiunilor cu colaboratorii de poliţie nu a fost contrară legii.
Reclamantul a continuat să fie paşnic şi politicos, chiar după ce a fost apucat
de haine de colaboratori de poliţie şi nu s-a opus reţinerii nici într-un mod.
În astfel de circumstanţe, ingerinţa în dreptul său de întrunire nu poate fi
considerată una legală în sensul legii naţionale. Prin urmare, a avut loc
violarea Articolului 11 din Convenţie.
V. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE
48. Reclamantul, de asemenea, a invocat încălcarea Articolului 10 din

Convenţie. Întrucît această plîngere se referă la aceleaşi aspecte precum cele
apreciate deja potrivit Articolului 11, Curtea nu consideră necesar să
examineze separat acest capăt de cerere.
VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

A. Prejudiciu
50. Reclamantul a pretins 10.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu

moral.
51. Guvernul şi-a exprimat dezacordul în privinţa acestei sume şi a
susţinut că solicitările reclamantului sunt excesive şi neprobate.
52. Avînd în vedere încălcările constatate mai sus, Curtea consideră că
acordarea de despăgubiri pentru daune morale este justificată în acest caz.
Apreciind echitabil, Curtea dispune achitarea 8 000 Euro în favoarea
reclamantului.
53. La fel, reclamantul a pretins suma de 1 000 Euro pentru costuri şi

cheltuieli judiciare suportate în cadrul procedurilor în faţa Curţii.
54. Guvernul a disputat suma şi a susţinut că aceasta este una excesivă.
55. Potrivit propriei jurisprudenţe, Curtea urmează să aprecieze dacă
costurile şi cheltuielile solicitate au fost reale şi necesar suportate de
reclamant, precum şi dacă acestea sunt rezonabile în cuantumul său (a se
vedea Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], no. 23118/93, § 62, ECHR
1999-VIII). Curtea, în acest sens, poate avea în vedere aspecte cum ar fi
numărul de ore şi tarifele de retribuire a muncii necesare. (a se vedea
Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 55, ECHR 2000-
XI).
În prezenta cauză, oricum, reclamantul nu a prezentat Curţii nici o
dovadă întru susţinerea pretenţiilor sale în acest sens. Astfel, Curtea decide
să nu-i acorde nici o sumă vizavi de acest capăt.
C. Penalităţi
56. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe

rata minimă a dobînzii Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei
procente.

2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a Articolului 3 din Convenţie;
3. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a Articolului 5 § 1 din Convenţie;
5. Hotărăşte că nu este necesară examinarea capătului de cerere sub

aspectul Articolului 10 din Convenţie;
6. Hotărăşte
(a) că Statul reclamat va achita reclamantului, în decurs de trei luni de
la data la care prezenta hotărîre va deveni definitivă, potrivit
Articolului 44 § 2 din Convenţie, suma de 8 000 Euro (opt mii euro) cu
titlu de prejudiciu moral, suma care urmează a fi convertită în valuta
naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data
7. Respinge restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 20 aprilie 2010, în

conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BUCURIA c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
5 ianuarie 2010
DEFINITIVĂ
la 05 aprilie 2010
Această hotărîre va poate fi supusă unei revizuiri editoriale.

HOTĂRÎREA BUCURIA c. MOLDOVEI 1
În cauza Bucuria c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuînd într-
o Сameră compusă din:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, Judecători,
şi Fatoş Aracı, Grefier Adjunct al Secţiunii,
Deliberînd cu uşile închise la 1decembrie 2009,
Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 10758/05) introdusă împotriva
Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului Omului
potrivit articolului 34 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”), de o companie
înregistrată în Moldova, Bucuria Inc. („compania reclamantă”), la 4 ianuarie
2005.
2. Compania reclamantă a fost reprezentată de Dl O. Dorogan, un avocat
care îşi desfăşoară activitatea în Chişinău. Guvernul Moldovean
(„Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.
3. Compania reclamantă a susţinut, în special, că nu a fost citată la
şedinţa Curţii Supreme de Justiţie şi că, în consecinţă, a suferit prejudiciu în
urma pierderii cazului.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 5 decembrie
2006 o Cameră a Secţiunii respective a decis să comunice cererea
Guvernului. De asemenea, ea a decis să examineze fondul cererii simultan
cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3).
ÎN FAPT

rezumate după cum urmează.
6. La 25 noiembrie 2002 compania reclamantă l-a concediat pe M. La 20
decembrie 2002, M. a intentat acţiune în judecată în vederea restabilirii sale
în funcţie.
2 HOTĂRÎREA BUCURIA c. MOLDOVEI
7. După numeroase amînări ale şedinţei de judecată la cererea lui M.,

Judecătoria sectorului Buiucani la 5 februarie 2004 s-a pronunţat în favoarea
sa.
8. Compania reclamantă a înaintat o cerere de apel. La 22 aprilie 2004
Curtea de Apel a anulat hotărîrea primei instanţe şi a adoptat una nouă,
respingînd toate pretenţiile lui M. Instanţa a constatat că M. nu a prezentat
nici o dovadă în susţinerea pretenţiei sale că, la 1 noiembrie 2002, atunci
cînd lipsea de la lucru, dînsul a fost la înmormîntarea unei rude apropiate.
9. M. a înaintat recurs. Prima şedinţă în faţa Curţii Supreme de Justiţie a
fost programată pentru data de 23 iunie 2004. La 18 iunie 2004 compania
reclamantă a informat instanţa că reprezentantul său va fi plecat în ziua
respectivă şi a cerut amînarea şedinţei.
10. Conform companiei reclamante, aceasta nu a primit veşti de la
instanţă şi de aceea nu şi-a prezentat răspunsul în scris la recursul lui M., dat
fiind faptul că aştepta o citaţie pentru o altă zi. La 15 iulie 2004, aceasta s-a
interesat despre noua dată a şedinţei. În răspuns, a fost informată că recursul
lui M. a fost examinat şi admis în totalitate la 7 iulie 2004.
11. În hotărîrea sa, instanţa s-a bazat, inter alia, pe dovada prezenţei lui
M. la înmormîntarea unei rude apropiate şi pe opoziţia asociaţiei sindicale
vizavi de demitere.
12. Examinînd materialele din dosar, compania reclamantă a constatat că
cererea sa de amînare a fost acceptată de curte la 23 iunie 2004 şi că noua
dată a şedinţei a fost fixată pentru 7 iulie 2004. Pentru data respectivă exista
şi o citaţie, care a fost semnată doar de către M.
13. Compania reclamantă a depus o cerere de revizuire a hotărîrii Curţii
Supreme de Justiţie. Aceasta a informat instanţa că nu a primit nici o citaţie
pentru data de 7 iulie 2004 şi a atras atenţia curţii la lipsa din dosar a
oricărei probe în privinţa înmînării citaţiei. Ea a invocat articolul 6 din
Convenţie.
14. La 27 octombrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea.
Ea a constatat că instanţa a expediat citaţia pe adresa companiei reclamante
la 24 iunie 2004 şi că compania reclamantă nu s-a prezentat la şedinţa din 7
iulie 2009, fără a informa curtea. Instanţa nu a văzut nici un motiv pentru a
considera că compania reclamantă nu a primit citaţia, ţinînd cont de faptul
că cotorul citaţiei demonstra că aceasta a fost expediată şi ţinînd cont de
faptul că „nu exista nici o dovadă că citaţia nu a fost recepţionată.” Ea a
adăugat că, în temeiul articolului 444 § 2 din Codul de Procedură Civilă
(CPC, a se vedea infra), neprezentarea uneia dintre părţi nu a împiedicat
instanţa să examineze cauza şi că, în temeiul articolului 449 CPC,
examinarea cauzei în absenţa unei părţi nu constituia temei pentru revizuirea
hotărîrii.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTĂ
15. Prevederile pertinente din Codul de procedură Civilă sunt

următoarele:
“Articolul 105. Înmînarea citaţiei...
(1) Citaţia şi înştiinţarea se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire sau
prin persoana împuternicită de judecată. Data înmînării citaţiei sau înştiinţării se
înscrie pe citaţie sau înştiinţare în partea care se înmînează destinatarului, precum şi
pe cotor, care se restituie instanţei.
...
(5) Citaţia … adresată persoanei fizice se înmînează personal contra semnătură pe

cotor. Citaţia … adresată unei organizaţii se înmînează persoanei cu funcţie de
răspundere respective contra semnătură pe cotor sau, în cazul absenţei acesteia, se
înmînează în acelaşi mod unui alt angajat…”
“Articolul 441
... (2) Preşedintele colegiului lărgit [al Curţii Supreme de Justiţie] stabileşte, în cel
mult o lună, termenul de judecare a recursului şi dispune să se comunice faptul
participanţilor la proces. O dată cu citarea, părţilor li se expediază copia de pe recurs,
cu înştiinţarea necesităţii depunerii obligatorii, cel tîrziu cu 5 zile înainte de judecată,
a referinţei asupra recursului declarat.
Articolul 444
... (2) Judecarea recursului se face cu citarea părţilor. Neprezentarea lor însă nu
împiedică examinarea recursului.”
16. La 12 decembrie 2005 Plenul Curţii Supreme de Justiţie a adoptat o
hotărîre „cu privire la aplicarea regulilor din Codul de procedură civilă la
examinarea cauzelor în primă instanţă”. În punctul 5 al hotărîrii respective,
instanţa a notat că examinarea unei cauze în absenţa unei părţi care nu a fost
citată corespunzător este contrară legii. Ea a adăugat că în temeiul
articolului 105 § 5 din Codul de Procedură Civilă, o persoană se consideră
citată conform legii doar dacă acesteia i s-a înmînat citaţia personal şi contra
semnăturii pe cotor.
17. În următoarele hotărîri adoptate de Curtea Supremă de Justiţie la 30
ianuarie 2008 (nr. 2ra-3/08), 4 iunie 2008 (nr. 2ra-1097/08) şi 25 iunie 2008
(nr. 2r-156/08), instanţa respectivă a confirmat necesitatea înmînării
personale a citaţiei şi contrasemnarea de către destinatar, în absenţa căreia
se consideră că citaţia nu a fost înmînată corespunzător.
ÎN DREPT
18. Compania reclamantă s-a plîns de încălcarea dreptului său la acces
liber la justiţie, contrar articolului 6 din Convenţie.
Partea pertinentă din articolului 6 prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî … asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil …”
19. De asemenea, compania reclamantă s-a plîns în temeiul articolului 1
din Protocolul Nr. 1 la Convenţie de faptul că a suportat pierderi în urma
hotărîrii Curţii Supreme de Justiţie adoptate în absenţa sa.
Partea pertinentă a articolului 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. …”
I. ADMISIBILITATEA
20. Curtea consideră că plîngerile companiei reclamante în temeiul

articolului 6 § 1 din Convenţie şi articolului 1 din Protocolul Nr. 1 la
Convenţie ridică probleme de fapt şi de drept care sunt suficient de grave,
astfel încît aprecierea lor trebuie să depindă de o examinare a fondului
cauzei şi că nu au fost stabilite temeiuri pentru declararea acestora
inadmisibile. În consecinţă, Curtea declară aceste plîngeri admisibile. În
conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 din Convenţie (a se
vedea paragraful 4 supra), Curtea va examina imediat fondul acestor
plîngeri.
21. Compania reclamantă a susţinut că, în pofida argumentelor

Guvernului şi a probelor că Curtea Supremă de Justiţie i-a expediat o citaţie,
aceasta nu a primit vreodată o asemenea citaţie pentru şedinţa din 7 iulie
2004 şi nici nu exista vreo dovadă în acest sens. Totuşi, legea prevedea
obligaţia expresă de a înmîna citaţia personal reprezentantului companiei
reclamante (a se vedea paragraful 15 supra).
22. Guvernul a susţinut că compania reclamantă a fost citată în mod
corespunzător la şedinţă, după cum o confirmă documentele referitoare la
expedierea scrisorii de către Curtea Supremă de Justiţie. Mai mult, sarcina
probării recepţionării efective a scrisorii nu revenea autorităţilor, ci
companiei reclamante.
23. Curtea notează că în Russu c. Moldovei (nr. 7413/05, §§ 23-28,

13 noiembrie 2008) ea a constatat deja că „în practică, instanţele naţionale
nu acceptă în calitate de probă suficientă expedierea unei scrisori de către
instanţă, dar solicită dovada înmînării”. În mod similar cauzei respective şi
ţinînd cont de interpretarea prevederilor legale de însăşi Curtea Supremă de
Justiţie (a se vedea paragrafele 15-17 supra), Curtea consideră că compania
reclamantă în prezenta cauză nu a fost citată în mod corespunzător la şedinţa
din 7 iulie 2004.
24. De asemenea, Curtea notează că Curtea Supremă de Justiţie nu doar
a confirmat constatările instanţei inferioare, ci a anulat o hotărîre în favoarea
companiei reclamante. În asemenea circumstanţe, era importantă audierea
reprezentantului companiei reclamante, de asemenea ţinînd cont de faptul că
părţile nu erau de acord în privinţa numeroaselor probleme de fapt precum
prezenţa motivelor legitime pentru absenţa angajatului de la muncă şi
existenţa unei decizii a asociaţiei sindicale în privinţa concedierii (a se
vedea paragraful 11 supra).
25. Ţinînd cont de cele expuse supra, Curtea concluzionează, pentru
motivele expuse în Russu (citat supra, § 27), că companiei reclamante nu i
s-a oferit posibilitatea de a-şi susţine complet cauza în faţa Curţii Supreme
de Justiţie.
26. În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din
Convenţie.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL

NR. 1 LA CONVENŢIE
27. De asemenea, compania reclamantă a afirmat că a fost încălcat

dreptul său garantat de articolul 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie, prin
hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie din 7 iulie 2004.
28. Guvernul a considerat că compania reclamantă nu a fost privată de
proprietatea sa, dat fiind faptul că prejudiciul pe care pînă la urmă a fost
obligată să-l achite angajatului său a fost cauzat prin propriile sale acţiuni
ilegale.
29. Curtea nu poate prevedea care ar fi fost rezultatului procesului, în
cazul în care Curtea Supremă de Justiţie ar fi audiat reprezentantul
companiei reclamante. În această privinţă, prezenta cauză trebuie deosebită
de alte cauze în care instanţele nu respectă regulile exprese care nu lasă loc
pentru discreţie (precum termenele de prescripţie pentru diverse acte
procedurale, a se compara Dacia SRL c. Moldova, nr. 3052/04, §§ 75, 18
martie 2008).
30. În consecinţă, nu a avut loc o încălcare a articolului 1 din protocolul
Nr. 1 la Convenţie.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

32. Compania reclamantă a pretins 38798 lei moldoveneşti (2482 euro

(EUR)) pentru prejudiciul material suferit în urma încălcării drepturilor sale.
Ea s-a referit la sumele pe care a fost obligată să le achite conform
hotărîrilor adoptate împotriva sa.
33. Guvernul a susţinut că rezultatul procesului, chiar cu participarea
reprezentantului companiei reclamante, nu putea fi prevăzut. În consecinţă,
nu există nici o legătură cauzală între alegaţia în privinţa faptului că la
şedinţă nu a fost citată compania reclamantă şi rezultatul procesului.
34. Curtea se referă la constatările sale de încălcare a articolului 6 din
Convenţie cu privire la faptul că compania reclamantă nu a fost citată la
şedinţa Curţii Supreme de Justiţie. Precum a menţionat deja supra, Curtea
nu va specula în privinţa rezultatului şedinţei Curţii Supreme de Justiţie,
dacă compania reclamantă ar fi fost citată în mod corespunzător.
35. Curtea consideră că nu există nici o legătură cauzală între încălcarea
pe care a constatat-o în prezenta cauză şi pretenţia companiei reclamante de
compensare a prejudiciului material. În consecinţă, pretenţia trebuie
respinsă.
36. Compania reclamantă a pretins 10000 EUR pentru prejudiciul moral

care i-a fost cauzat în rezultatul gravităţii încălcărilor drepturilor sale şi al
duratei în care banii săi au fost reţinuţi.
37. Guvernul a contestat şi a considerat că compania reclamantă nu a
prezentat nici o dovadă în susţinerea pretenţiei sale. Orice prejudiciu care i-a
fost cauzat a constituit consecinţa propriilor sale acţiuni. În orice caz,
constatarea unei încălcări a oricăruia dintre articolele din Convenţie ar oferi
o satisfacţie echitabilă suficientă.
38. Curtea consideră că, în urma faptului că reprezentantul său nu a fost
citat la şedinţa Curţii Supreme de Justiţie, administraţiei companiei
reclamante trebuie să i se fi cauzat o anumită stare de stres şi frustrare.
Judecând pe o bază echitabilă, Curtea acordă companiei reclamante 1000
EUR pentru prejudiciu moral.
39. Compania reclamantă nu a pretins compensaţie în această privinţă.
D. Penalităţi
40. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întârziere să fie bazată pe

rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se
adauge trei procente.
1. Declară plîngerea admisibilă;
2. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Susţine că nu a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenţie;
4. Susţine
(a) că Statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în decurs de trei
luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu
prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, 1000 EUR (una mie euro),
care urmează a fi convertite în lei moldoveneşti la rata de schimb
aplicabilă la data efectuării plăţii:
(b) că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate, o
penalitate de întârziere va fi plătită reieşind din cuantumurile de mai sus
la rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene pentru perioada de
penalizare, plus trei procente;
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 5 ianuarie 2010,

potrivit articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BUIANOVSCHI c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
16/01/2008

1 HOTĂRÂREA BUIANOVSCHI c. MOLDOVEI
În cauza Buianovschi c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
Dl J. ŠIKUTA,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Ucrainei, dl Vladimir
Buianovschi („reclamantul”), la 22 iunie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Victor Marcu, un avocat
din Edineţ. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat
de către Agentul său la acea dată, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa, a fost încălcat dreptul său
ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil, garantat
de articolul 6 al Convenţiei, şi dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat
de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 29 martie 2006,
Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În
conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis
examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
admisibilitatea şi fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).
HOTĂRÂREA BUIANOVSCHI c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamantul s-a născut în anul 1934 şi locuieşte în Cuconeştii-Noi.

7. În anul 1949, reclamantul a fost persecutat de către autorităţile
comuniste. Proprietatea lui a fost confiscată, iar el a fost deportat în Siberia
pentru zece ani.
8. În anul 1989, el a fost reabilitat.
9. La o dată nespecificată în anul 2004, el a înaintat o acţiune împotriva
Direcţiei de finanţe Edineţ, solicitând compensaţii pentru proprietatea care
i-a fost confiscată.
10. La 27 februarie 2004, Judecătoria Edineţ a hotărât în favoarea
reclamantului şi a obligat pârâtul să-i plătească acestuia 100,000 lei
moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 6,333 euro (EUR) la acea dată).
Hotărârea nu a fost contestată şi, după cincisprezece zile, a devenit
irevocabilă şi executorie.
11. La 4 aprilie 2004, executorul judecătoresc a primit titlul executoriu.
12. La 28 ianuarie 2005, executorul judecătoresc a expediat titlul
executoriu preşedintelui raionului Edineţ, fără a-l executa.
13. Hotărârea din 27 februarie 2004 nu a fost executată nici până în
prezent.
14. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârile Prodan v.

Moldova, (nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extracts)) şi Popov v. Moldova
(nr. 1) (nr. 74153/01, §§ 29-41, 18 ianuarie 2005).
ÎN DREPT
definitive pronunţate în favoarea sa a încălcat drepturile sale garantate de
articolul 6 § l al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.
următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen
rezonabil ... de către o instanţă, ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi
internaţional.

amenzilor.”

Guvernul a susţinut că nu au fost epuizate căile de recurs interne
disponibile. El a susţinut că reclamantul ar fi putut intenta o acţiune
împotriva executorului judecătoresc în temeiul articolului 20 al Constituţiei
şi articolului 426 al vechiului Cod de procedură civilă („vechiul CPC”).
17. Curtea notează că ea a respins deja o obiecţie similară ridicată de
către Guvernul pârât în temeiul articolului 426 al vechiului CPC, deoarece
hotărârii” (a se vedea hotărârea Popov v. Moldova, citată mai sus, § 32).
Curtea nu găseşte niciun motiv care i-ar permite în această cauză să se abată
de la această concluzie.
18. Din aceleaşi motive, Curtea consideră că articolului 20 al
Constituţiei, care prevede dreptul general de acces la justiţie, nu a oferit
reclamantului un recurs efectiv. Deşi hotărârea Plenului Curţii Supreme de
Justiţie din 19 iunie 2000 „Cu privire la aplicarea în practica judiciară de
către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale” ar fi putut permite
reclamantului să invoce direct prevederile Convenţiei în faţa instanţelor
judecătoreşti naţionale, o astfel de referire ar fi rezultat într-„un alt titlu
hotărârii” (a se vedea Lupacescu and Others v. Moldova, nr. 3417/02,
5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, şi 32759/03, §
17, 21 martie 2006).
19 În orice caz, Curtea reiterează că „unei persoane care a obţinut o
hotărâre judecătorească executorie împotriva statului, ca urmare a soluţionării
litigiului în favoarea sa, nu i se poate cere să recurgă la proceduri de
executare pentru a obţine executarea acesteia” (a se vedea Metaxas v.
Greece, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004).

determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun alt temei
pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea
declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia de a aplica
II. PRETINSE VIOLĂRI ALE ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA
CONVENŢIE
21. Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti

definitive pronunţate în favoarea sa, au fost încălcate drepturile sale
garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie.
22. Chestiunile ridicate în temeiul acestor articole sunt identice celor
care au dus la violări ale acestor articole în hotărârile pronunţate în cauzele
Prodan v. Moldova (citată mai sus, §§ 56 şi 62) şi Sîrbu and Others
v. Moldova (nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi
73973/01, §§ 27 şi 33, 15 iunie 2004).
23. Prin urmare, Curtea constată, din motivele expuse în aceste hotărâri,
că neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 27 februarie 2004
constituie o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al

A. Prejudiciul şi costurile şi cheltuielile

suferit ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive
pronunţate în favoarea sa. El a susţinut că neexecutarea hotărârii
judecătoreşti definitive o perioadă îndelungată de timp i-a cauzat stres şi
frustrare. El nu a pretins nimic cu titlu de prejudiciu material sau costuri şi
cheltuieli.

declarat că simpla constatare a unei violări ar constitui o satisfacţie echitabilă
suficientă.
27. În lumina constatărilor sale, potrivit cărora autorităţile nu au
întreprins măsurile necesare pentru a asigura executarea hotărârii
judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului, precum şi a faptului că
hotărârea nu a fost executată în întregime nici până în prezent, Curtea
constată că reclamantul mai este în drept să recupereze datoria existentă în
baza hotărârii judecătoreşti naţionale (EUR 6,333).
28. De asemenea, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu
moral ca urmare a violărilor constatate care nu poate fi compensat prin
simpla constatare de către Curte a unei violări. Suma pretinsă este totuşi
excesivă. Făcând o evaluare în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului
EUR 1,400.



Convenţie;
4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 6,333 (şase mii trei sute treizeci şi
trei euro) cu titlu de prejudiciu material şi EUR 1,400 (o mie patru sute
euro) cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertite în valuta

procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BUJNIŢA c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 ianuarie 2007
DEFINITIVĂ
16/04/2007

1 HOTĂRÂREA BUJNIŢA c. MOLDOVEI
În cauza Bujniţa c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Deliberând la 12 decembrie 2006 în şedinţă închisă,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”) de către dl Artur Bujniţa („reclamant”), la 30
iulie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl Vitalie
Iordachi, de la „Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-
guvernamentală cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova
3. Reclamantul a pretins că dreptul său la un proces echitabil a fost
încălcat în urma casării sentinţei de achitare a sa în comiterea unui viol.
4. La 22 martie 2005, în temeiul articolului 54 § 2 (b) al Regulamentului
Curţii, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. În temeiul
prevederilor articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului
cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
admisibilitatea, fondul cererii şi satisfacţia echitabilă pretinsă în temeiul
HOTĂRÂREA BUJNIŢA c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

7. La 26 iunie 2001, reclamantul a fost achitat de comiterea unui viol de
către Judecătoria sectorului Rîşcani. Judecătoria de sector a examinat
declaraţiile părţilor, martorilor şi rapoartele medicale. Ea a constatat, în
special, că reclamantul nu a avut raporturi sexuale cu victima fără acordul
ultimei, deoarece victima a avut posibilitate de mai multe ori să refuze
raporturile sexuale cu reclamantul şi putea alerta o patrulă de poliţie, care i-
a oprit în drum spre apartamentul reclamantului. De asemenea, victima
putea alerta persoanele care locuiau în acelaşi apartament cu reclamantul,
care se aflau în apartament în timpul pretinsului viol, precum şi alte
persoane. De asemenea, judecătoria de sector a constatat că rapoartele
medicale nu conţineau un răspuns clar la întrebarea dacă reclamantul a avut
raporturi sexuale cu victima.
8. Procurorul şi victima au depus apel. În apelurile lor se declara doar că
sentinţa Judecătoriei sectorului Rîşcani era ilegală şi nemotivată.
9. La 14 august 2001, Tribunalul Chişinău a admis apelul lor, a casat
sentinţa Judecătoriei sectorului Rîşcani şi l-a găsit pe reclamant vinovat de
comiterea violului. Tribunalul a constatat că declaraţiile victimei, ale
martorului şi rapoartele medicale indicau că au avut loc raporturi sexuale
prin constrângere cu victima. El a constatat că victima a fost în depresie şi a
fost adusă cu forţa în apartamentul reclamantului. Instanţa l-a condamnat la
cinci ani privaţiune de libertate. Totuşi, Tribunalul Chişinău a aplicat Legea
amnistiei care a intrat în vigoare la 10 august 2001 şi l-a absolvit pe
reclamant de obligaţia de a executa pedeapsa. Reclamantul a depus recurs.
10. Printr-o decizie irevocabilă din 30 octombrie 2001 şi bazându-se pe
articolul 335/5 alin. 2 al Codului de procedură penală (CPP) în vigoare la
acea dată (a se vedea paragraful 13 de mai jos), Curtea de Apel a admis
recursul reclamantului şi a casat decizia Tribunalului Chişinău. Curtea de
Apel a constatat că Tribunalul nu a evaluat obiectiv probele şi a luat în
consideraţie doar declaraţiile victimei, care păreau să fie contradictorii şi în
contradicţie cu alte probe şi circumstanţe ale cauzei. De asemenea, ea a
conchis că declaraţiile victimei, conform cărora ea a fost adusă cu forţa în
apartamentul reclamantului, erau în contradicţie cu declaraţiile martorilor.
Curtea de Apel a conchis că Judecătoria sectorului Rîşcani a evaluat
obiectiv probele şi a ajuns la concluzia că reclamantul era nevinovat. De
asemenea, ea a declarat că orice dubiu trebuie interpretat în favoarea
acuzatului. Curtea de Apel a menţinut sentinţa Judecătoriei sectorului
Rîşcani din 26 iunie 2001.
11. La 20 decembrie 2001, adjunctul Procurorului General a depus la

Curtea Supremă de Justiţie un recurs în anulare la sentinţa Judecătoriei
sectorului Rîşcani şi decizia Curţii de Apel. El a susţinut că Judecătoria
sectorului Rîşcani şi Curtea de Apel au apreciat ilegal probele şi a solicitat
Curţii Supreme de Justiţie să menţină decizia Tribunalului Chişinău din 14
august 2001.
anulare depus de adjunctul Procurorului General, a casat hotărârile de mai
sus şi a menţinut decizia Tribunalului Chişinău din 14 august 2001. Curtea
Supremă şi-a întemeiat decizia privind vinovăţia reclamantului în comiterea
violului pe motivele invocate de Tribunalul Chişinău în decizia din 14
august 2001.
13. Următoarele prevederi reprezintă extrasele relevante din Codul de

procedură penală din 1961, abrogat la 12 iunie 2003:
„Articolul 335/5. Decizia instanţei de recurs
Judecînd recursul, instanţa de recurs adoptă una din următoarele decizii:
...
2) admite recursul, casînd hotărârea atacată, şi:
a) menţine hotărîrea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis; …
Articolul 369/1. Recursul în anulare
Procurorul General şi adjuncţii lui, din oficiu sau la cererea părţilor, pot ataca cu
recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărîre rămasă definitivă după
epuizarea căilor ordinare de atac.
Articolul 369/2. Cazurile în care se poate face recurs în anulare
Hotărârile definitive în cauzele penale pot fi atacate cu recurs în anulare în

următoarele cazuri:
1. Cazurile în care recursul are efect cu privire la situaţia părţilor din proces:
...
i) cînd o instanţă internaţională, prin hotărîrea sa, a constatat o încălcare a

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, care poate fi reparată la o
rejudecare.
2. Cazurile în care recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului:

a) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după

calitatea persoanei;
b) completul de judecată nu a fost compus potrivit legii ori s-au încălcat prevederile
articolelor 19, 20 şi 22 din prezentul Cod;
c) şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede

altfel;
d) judecarea cauzei a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi

a apărătorului şi interpretului, când aceasta era obligatorie potrivit legii;
e) judecarea cauzei a avut loc fără citarea legală a părţilor;
f) când nu a fost efectuată expertiza judiciar-psihiatrică a inculpatului în cazurile

prevăzute în articolul 66 punctul 3) din prezentul Cod;
g) instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv.
Alte hotărîri definitive pot fi atacate cu recurs în anulare numai dacă sunt contrare
legii.
Articolul 369/3. Termenul de declarare a recursului în anulare
Recursul în anulare în favoarea celui condamnat sau a persoanei faţă de care s-a
încetat procesul penal poate fi declarat oricînd, chiar şi după moartea acestora, cu
privire la latura penală, iar cu privire la latura civilă, numai dacă soluţionarea acesteia
se răsfrînge asupra laturii penale.
În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de un an de

la data când hotărîrea a rămas definitivă, dacă un viciu fundamental în procedura
precedentă a afectat hotărîrea atacată.
...
Articolul 369/4. Declararea şi retragerea recursului în anulare
Recursul în anulare se declară în scris, cu indicarea motivelor de anulare, şi se

depune la instanţă, anexându-se atâtea copii câţi participanţi pe dosar sînt.
Procurorul General poate retrage recursul în anulare până la începerea dezbaterilor,

indicând motivele retragerii.
Articolul 369/5. Judecarea şi soluţionarea recursului în anulare
Recursurile în anulare declarate împotriva deciziilor Colegiului penal şi Colegiului

lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, sunt judecate de către Plenul Curţii Supreme de
Justiţie, iar împotriva altor hotărîri judecătoreşti, recursul în anulare este judecat de
către Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie.
Judecarea şi soluţionarea recursului în anulare se efectuează potrivit dispoziţiilor

capitolului al treizecelea din prezentul Cod, care se aplică în mod corespunzător, şi se
completează cu dispoziţiile prezentului capitol.
Recursul în anulare declarat în defavoarea celui condamnat, achitat sau persoanei în

privinţa căreia s-a încetat procesul se judecă cu citarea părţilor. Dacă recursul este
declarat în favoarea celui condamnat, părţile se citează când Curtea Supremă de
Justiţie consideră necesar.
Când condamnatul execută pedeapsa, Curtea Supremă de Justiţie, admiţând recursul

în anulare şi pronunţând casarea hotărârii cu trimitere la rejudecare, dispune şi asupra
măsurii preventive faţă de el.
...”
14. Următoarele prevederi reprezintă extrasele relevante din Codul de
procedură penală din 12 iunie 2003.
„Articolul 452. Recursul în anulare
Procurorul General, adjuncţii lui şi persoanele menţionate în art. 401 pct. 2)-4) pot
ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărîre judecătorească
irevocabilă după epuizarea căilor ordinare de atac. …
Articolul 453. Temeiurile pentru recurs în anulare
Hotărîrile irevocabile de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal

pot fi atacate cu recurs în anulare (...) în cazurile în care:
...
d) cînd instanţa de judecată internaţională, prin hotărîrea sa, a constatat o încălcare a

drepturilor şi libertăţilor omului, care poate fi reparată la o nouă judecare;
…”
ÎN DREPT
I. ADMISIBILITATEA CERERII
15. Reclamantul pretinde că procedurile în recurs în anulare desfăşurate

după achitarea sa printr-o hotărâre irevocabilă au constituit o încălcare a
dreptului său la un proces echitabil. El s-a bazat pe articolul 6 § 1 al
Convenţiei care, în partea sa relevantă, prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă
independentă şi imparţială... care va hotărî ... asupra ... oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptate împotriva sa. ...”
16. Guvernul a susţinut că casarea deciziei irevocabile a avut scopul
remedierii unei aprecieri greşite a probelor de către instanţele judecătoreşti
ierarhic inferioare şi asigurării garanţiilor unui proces echitabil pentru
victimă.
17. Curtea reiterează că un recurs în anulare a unei hotărâri irevocabile
într-o cauză penală este un recurs extraordinar, deoarece el nu este direct
accesibil acuzatului şi aplicarea lui depinde de discreţia funcţionarilor
autorizaţi. Curtea nu a acceptat, spre exemplu, că un recurs extraordinar este
un recurs intern efectiv nici în context civil, nici penal, şi a constatat că
casarea unei hotărâri irevocabile prin recurs în supraveghere poate crea
probleme în ceea ce priveşte securitatea raporturilor juridice acordată acelei
hotărâri (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitin v. Russia, nr. 50178/99, § 39,
ECHR 2004-VIII). Prin urmare, Curtea consideră că pretenţia formulată în
temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept
examinare a fondului. Din acest motiv, Curtea conchide că ea nu este vădit
nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Niciun alt temei pentru
a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
18. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de

casarea de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei irevocabile a Curţii de
Apel din 30 octombrie 2001 în urma recursului în anulare depus de către
Procuratura Generală.
19. Guvernul a declarat că recursul în anulare în prezenta cauză a fost
depus în conformitate cu procedura stabilită de lege. În continuare, el a
susţinut că reclamantul a beneficiat de garanţii procedurale necesare în
timpul procedurilor de recurs în anulare. Prin urmare, în opinia Guvernului,
nu a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
20. Curtea reiterează că dreptul la o instanţă, garantat de articolul 6 § 1
al Convenţiei, presupune respectarea principiului preeminenţei dreptului.
Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul
securităţii raporturilor juridice, care cere ca atunci când instanţele
judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai
poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. România, [GC], nr.
28342/95, § 61, ECHR 1999-VII). Acest principiu cere ca nicio parte să nu
aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii doar
cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei.
Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată
pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a
efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel

camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi
chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu
este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanţe
esenţiale şi convingătoare (a se vedea Ryabykh v. Russia, nr. 52854/99, §
52, ECHR 2003-IX).
21. Totuşi, deşi o simplă posibilitate de a redeschide o procedură penală
este prima facie compatibilă cu Convenţia, inclusiv cu garanţiile articolului
6, unele circumstanţe speciale pot releva că modul concret în care a fost
folosită o astfel de revizuire a subminat însăşi esenţa dreptului la un proces
echitabil. În special, Curtea trebuie să aprecieze dacă în cauza examinată
competenţa de a iniţia şi menţine procedurile de recurs în anulare a fost
exercitată de către autorităţi pentru a asigura, pe cât este posibil, un
echilibru just între interesele persoanei şi necesitatea de a asigura eficienţa
sistemului de justiţie penală (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitin, citată
mai sus, §§ 54-57).
22. În această cauză, recursul în anulare a fost iniţiat de către adjunctul
Procurorului General. În opinia Procurorului General, prima instanţă şi
instanţa de recurs nu au respectat prevederile CPP şi au apreciat greşit
probele şi, astfel, au ajuns la concluzia că reclamantul nu a întreţinut un
raport sexual prin constrângere cu victima.
23. Curtea notează că temeiurile pentru redeschiderea procedurilor nu s-
au bazat nici pe fapte noi, nici pe carenţe serioase de procedură, dar, mai
degrabă, pe dezacordul adjunctului Procurorului General cu aprecierea
faptelor şi calificarea acţiunilor reclamantului date de către instanţele
ierarhic inferioare. Curtea observă că acestea din urmă au examinat toate
declaraţiile părţilor şi probele şi că concluziile lor iniţiale nu par a fi vădit
iraţionale. În opinia Curţii, temeiurile pentru declararea recursului în anulare
prezentate de către adjunctul Procurorului General în această cauză au fost
insuficiente pentru a justifica contestarea finalităţii deciziei şi folosirea
acestei căi extraordinare de atac în acest scop. Din aceste motive, Curtea
consideră, după cum a constatat deja în circumstanţe similare (a se vedea,
spre exemplu, Savinskiy v. Ukraine, nr. 6965/02, § 25-27, 28 februarie
2006), că autorităţile de stat nu au respectat un echilibru just între interesele
reclamantului şi necesitatea de a asigura eficienţa sistemului de justiţie
penală.
24. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

A. Prejudiciu

moral. El a pretins că procedurile de recurs în anulare şi casarea ulterioară a
sentinţei prin care a fost achitat i-au cauzat stres şi frustrare severe. El a
pretins că, în urma faptului că el a fost găsit vinovat de comiterea unei
infracţiuni sexuale, el a fost exclus din cercurile sociale. Mai mult, din
cauza că avea antecedente penale, el nu s-a putut angaja.
27. Guvernul a considerat că nu exista nicio legătură cauzală între
pretinsa violare şi sumele solictate de reclamant. În continuare, el a susţinut
că pretenţiile reclamantului erau excesive şi nesusţinute şi că, prin urmare,
urmează a fi respinse.
28. Curtea reaminteşte că violarea Convenţiei constatată în această cauză
a fost cauzată de casarea sentinţei de achitare a reclamantului. În ciuda
caracterului irevocabil al sentinţei prin care el a fost achitat, el a fost
condamnat cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice. Curtea
consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi
frustrare ca rezultat al casării deciziei din 30 octombrie 2001. Suma
concretă pretinsă este, însă, excesivă. Făcând o evaluare în mod echitabil, ea
acordă reclamantului EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.
29. Totuşi, Curtea, de asemenea, notează că reclamantul continuă să
suporte consecinţele casării deciziei din 30 octombrie 2001. Ea consideră că
cea mai potrivită formă de redresare a situaţiei sale continue ar fi ca
achitarea irevocabilă a reclamantului din 30 octombrie 2001 să fie
confirmată de către autorităţi şi ca condamnarea sa contrară Convenţiei să
fie radiată cu efect de la acea dată.

cheltuieli anagajate în faţa Curţii, pretinzând că avocatul său a lucrat la
această cauză treizeci şi şase de ore. El a prezentat o listă detaliată a
timpului lucrat asupra cauzei şi un contract potrivit căruia tariful perceput
de avocat pentru o oră de lucru era de EUR 60. De asemenea, el a pretins
EUR 50 pentru cheltuieli de secretariat.
31. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că
reclamantul nu a probat cheltuielile de reprezentare pretinse. Potrivit lui,
suma pretinsă de reclamant era prea mare în lumina salariului mediu lunar
în Republica Moldova. De asemenea, Guvernul a contestat numărul de ore
petrecute de reprezentantul reclamantului asupra acestei cauze, în general, şi

asupra cercetării jurisprudenţei Curţii, în special.
rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost
1999-VIII).
reclamantului EUR 1,250 cu titlu de costuri şi cheltuieli.


1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă;
2. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al

Convenţiei;
3. Hotărăşte, cu şase voturi pro şi unul împotrivă,

la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al
Convenţiei, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi
EUR 1,250 (o mie două sute cincizeci euro) cu titlu de costuri şi
procente;



Grefier Preşedinte

Regulamentului Curţii, opinia parţial disidentă a dlui Pavlovschi este
anexată la această hotărâre.
N.B.
T.L.E.

PAVLOVSCHI
Ca şi colegii mei judecători, eu am votat în prezenta cauză pentru
constatarea unei violări a articolului 6 § 1.
Într-adevăr, casarea sentinţei irevocabile de achitare a reclamantului
reprezintă – dacă aş putea spune astfel – o încălcare „clasică” a principiului
securităţii raporturilor juridice, care poate fi considerat unul din elementele
cele mai importante ale conceptului de proces echitabil.
În acelaşi timp, în această cauză am decis să votez împotriva acordării
compensaţiilor cu titlu de prejudiciu moral şi, acum, pentru a evita orice
interpretare greşită a poziţiei mele, aş dori să explic motivele mele pentru
această decizie.
Conform opiniei bine-stabilite a Curţii, cea mai bună redresare ar putea fi
considerată „restitutio in integrum” şi, dacă acest mijloc de redresare nu este
posibil dintr-un motiv sau altul, Curtea ar urma să acorde compensaţii.
Prezenta cauză ridică următoarea întrebare – ce fel de redresare poate fi
considerată „restitutio in integrum”? În opinia mea, o asemenea redresare ar
putea consta în înlăturarea totală a consecinţelor casării hotărârii
judecătoreşti din 30 octombrie 2001. În acest sens, sunt pe deplin satisfăcut
de formula folosită de Curte în paragraful 29, şi anume că „... cea mai
potrivită formă de redresare … ar fi ca achitarea irevocabilă a reclamantului
din 30 octombrie 2001 să fie confirmată de către autorităţi şi ca
condamnarea sa contrară Convenţiei să fie radiată cu efect de la acea dată”.
Nu aş putea decât să nu fiu de acord că, în cazul reclamantului, o asemenea
acţiune ar reprezenta un adevărat „restitutio in integrum” şi, în aşa fel, nu a
fost nevoie de a acorda suplimentar EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.
Desigur, ar fi fost chiar mai bine de a dispune, în dispozitivul hotărârii,
înlăturarea tuturor consecinţelor negative ale condamnării ilegale a
reclamantului, însă, deoarece reclamantul nu a solicitat Curţii să se pronunţe
asupra acestei chestiuni, ar fi fost contrar jurisprudenţei Curţii de a face
aceasta „proprio motu”.
În orice caz, conform legislaţiei Republicii Moldova (Legea nr. 1545 din
25 februarie 1998), după ce va fi achitat, reclamantul va avea dreptul să
solicite compensaţii pentru prejudiciul material şi moral şi înlăturarea altor
consecinţe negative ale condamnării sale ilegale.
Conform articolului 41 al Convenţiei, Curtea este împuternicită să acorde
o „satisfacţie echitabilă” doar atunci când „dreptul intern al Înaltei Părţi
Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor
acestei violări”.
În această cauză, nici reclamantul şi nici Curtea nu au pretins sau sugerat
că legislaţia naţională a Republicii Moldova a permis doar o „înlăturare
incompletă a consecinţelor violării”.
12 HOTĂRÂREA BUJNIŢA c. MOLDOVEI –
OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI
Cu adevărat, Legea nr. 1545 prevede compensarea deplină pentru

condamnarea ilegală. Pentru a ilustra aceasta, aş dori să menţionez, printr-
un exemplu, cauza Duca v. Moldova, 1 în care reclamantului, după achitarea
sa, instanţele judecătoreşti din Republica Moldova i-au acordat suma de
MDL 150,000 (echivalentul a EUR 10,289 la acea dată). După cum a arătat
în mod clar acea cauză, legislaţia Republicii Moldova nu poate fi
considerată ca permiţând doar „o înlăturare incompletă a consecinţelor
violării”. Dacă aceasta este cazul, Curtea şi-a depăşit în mod vădit
competenţa sa stipulată de articolul 41 al Convenţiei.
Mai mult, în teorie, acordarea în folosul reclamantului a unei compensaţii
cu titlu de prejudiciu moral ar putea să-l împiedice să formuleze pretenţii cu
privire la acelaşi prejudiciu moral autorităţilor naţionale, deoarece aceasta ar
putea permite instanţelor judecătoreşti naţionale să respingă pretenţiile
reclamantului (dacă vor fi depuse) pe motiv că o compensaţie pentru
prejudiciul moral a fost deja acordată de această Curte. Mă refer aici la
cauza Baybaşın, în care Curtea a decis că „... odată ce au fost luate măsuri
generale şi individuale necesare pentru a pune capăt violării constatate şi a
acorda o redresare pentru efectele ei – orice compensaţii suplimentare care
depăşesc şi completează compensaţiile acordate de Curte sunt la discreţia
autorităţilor naţionale competente ...” (Baybaşın v. the Netherlands, nr.
13600/02, § 76, 6 iulie 2006). Această situaţie, în opinia mea, ar putea
prejudicia interesele reclamantului, deoarece, în principiu, el ar fi putut
primi de la autorităţile moldoveneşti o sumă mai mare cu titlu de prejudiciu
moral decât cea acordată de această Curte.
Pentru a concluziona, în opinia mea, atât din punct de vedere al
competenţei Curţii, stipulată în articolul 41, cât şi din punct de vedere al
intereselor reclamantului, acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu moral
în prezenta cauză a reprezentat un pas greşit.
1
A se vedea Duca v. Moldova (nr. 1579/02), decizie parţială cu privire la admisibilitate, 11
aprilie 2006
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BULAVA c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 ianuarie 2008
DEFINITIVĂ
08/04/2008

1 HOTĂRÂREA BULAVA c. MOLDOVEI
În cauza Bulava c. Moldovei,

Josep Casadevall,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova,
dna Elena Bulava şi dl Nicolai Bulava („reclamanţii”), la 18 iunie 2004.
Agentul său la acea dată, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins că executarea întârziată de către o companie
care aparţine statului a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în
favoarea lor a încălcat dreptul lor ca o instanţă să hotărască asupra
drepturilor lor cu caracter civil, garantat de articolul 6 al Convenţiei, şi
dreptul lor la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr.
1 la Convenţie.
Preşedintele acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În
conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca
5. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la
HOTĂRÂREA BULAVA c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamanţii, dna Elena Bulava şi dl Nicolai Bulava, care sunt

căsătoriţi, s-au născut în anul 1957 şi, respectiv, 1954 şi locuiesc în Soroca.
7. Ei erau angajaţi ai unei întreprinderi de stat de aprovizionare cu apă
(„compania”). Între anii 2000 şi 2004, compania şi-a sistat activitatea de
mai multe ori şi reclamanţii nu au primit salariile lor. Ei au intentat câteva
acţiuni judiciare împotriva companiei, solicitând plata salariilor lor.
A. Acţiunile dnei Bulava
8. Prin hotărâri judecătoreşti definitive din 26 martie şi 29 septembrie

2003, Judecătoria Soroca a obligat compania să plătească dnei Bulava 1,820
lei moldoveneşti (MDL) (aproximativ 118.86 euro (EUR) în acea perioadă).
9. Printr-o hotărâre judecătorească definitivă din 22 martie 2004,
Judecătoria Soroca a constatat că neexecutarea de către companie a
hotărârilor judecătoreşti din 26 martie şi 29 septembrie 2003, pronunţate în
favoarea relamantului, a încălcat drepturile acestuia, şi a obligat compania
să plătească reclamantului MDL 8,981 (aproximativ EUR 576.75 la acea
dată), reprezentând o penalitate de 5% pentru fiecare zi de întârziere
calculată din MDL 1,820, şi MDL 1,820 cu titlu de prejudiciu moral.
Executorul judecătoresc a primit titlul executoriu la 18 mai 2004.
10. Printr-o hotărâre judecătorească definitivă din 29 martie 2004,
Judecătoria Soroca a obligat compania să-i plătească reclamantului MDL
2,452 (aproximativ EUR 161.5 la acea dată). Executorul judecătoresc a
primit titlul executoriu la 20 aprilie 2004.
11. Printr-o hotărâre judecătorească definitivă din 15 iulie 2004,
Judecătoria Soroca a obligat compania să plătească reclamantului MDL
primit titlul executoriu la 10 august 2004.
12. Printr-o hotărâre judecătorească definitivă din 13 septembrie 2004,
Judecătoria Soroca a obligat compania să plătească reclamantului MDL
primit titlul executoriu la 13 octombrie 2004.
B. Acţiunile dlui Bulava
13. Printr-o hotărâre judecătorească definitivă din 10 iulie 2003,

Judecătoria Soroca a obligat compania să plătească dlui Bulava MDL
10,938.5 (aproximativ EUR 682.25 la acea dată). Executorul judecătoresc a

primit titlul executoriu la 3 februarie 2004.
14. Printr-o hotărâre judecătorească din 26 aprilie 2004, Judecătoria
Soroca a obligat compania să-i plătească acestuia MDL 4,360 (aproximativ
EUR 306.83 la acea dată). Executorul judecătoresc a primit titlul executoriu
la 11 mai 2004.
15. Printr-o hotărâre judecătorească din 13 septembrie 2004, Judecătoria
Soroca a obligat compania să plătească reclamantului MDL 13,375
(aproximativ EUR 903.39 la acea dată). Executorul judecătoresc a primit
titlul executoriu la 5 octombrie 2004.
C. Procedurile de executare
16. Printr-o scrisoare din 27 decembrie 2004, executorul judecătoresc a

informat reclamanţii, inter alia, că bunurile companiei, care au fost
sechestrate de către executorul judecătoresc, au rămas nevândute după
licitaţie. Reclamanţii au mai fost informaţi de către executorul judecătoresc
că hotărârile judecătoreşti vor fi executate când compania va dispune de
bunuri.
17. La 12 mai 2005, reclamanţii au informat Curtea că toate hotărârile
judecătoreşti pronunţate în favoarea lor au fost executate la 29 aprilie 2005.

Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 31, ECHR 2004-III (extracts).
19. Prevederile relevante ale Codului civil care a intrat în vigoare la 12
iunie 2003 sunt următoarele:
„Articolul 619. Dobânda de întârziere
(1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobânzi pe perioada întârzierii. Dobânda de

întârziere reprezintă 5% peste rata dobânzii prevăzută la art.585 [rata dobânzii de
refinanţare a Băncii Naţionale a Republicii Moldova] dacă legea sau contractul nu
prevede altfel. Este admisă proba unui prejudiciu mai redus.
(2) În cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobânda este de 9%

peste rata dobânzii prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Nu
este admisă proba unui prejudiciu mai redus.”
20. Articolul 256 al Codului de procedură civilă din 12 iunie 2003
„Urmează a fi executate imediat ordonanţa sau hotărîrea judecătorească prin care
pîrîtul este obligat la plata:
... (2) salariului şi a altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă …, în mărimea
unui salariu mediu;”
21. Suplimentar, Codul muncii din 29 iulie 2003 prevede:

„Articolul 330. Obligaţia angajatorului de a repara prejudiciul cauzat
persoanei ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci
...(3) În caz de reţinere, din vina angajatorului, a salariului …, acestuia i se plătesc

suplimentar, pentru fiecare zi de întârziere, 0.1 la sută din suma neplătită în termen.”
ÎN DREPT
22. Reclamanţii au pretins că executarea întârziată a hotărârilor
judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea lor a încălcat drepturile lor
garantate de articolul 6 § l al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.

A. Statutul de victimă

Guvernul a susţinut că hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în
favoarea reclamanţilor au fost executate în întregime la 29 aprilie 2005. În
consecinţă, reclamanţii şi-au pierdut statutul de „victimă”.
24. Reclamanţii au susţinut că hotărârile judecătoreşti definitive
pronunţate în favoarea lor au fost executate doar după o intârziere
nerezonabilă. Ei au susţinut că autorităţile naţionale nu au recunoscut
violarea Convenţiei şi nici nu le-au plătit vreo compensaţie pentru
executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti.
25. Curtea reiterează că o decizie sau măsură favorabilă reclamantului
nu este, în principiu, suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”,
decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, expres sau în substanţă,

violarea şi au oferit apoi o redresare pentru violarea Convenţiei (a se vedea
Amuur v. France, hotărâre din 25 iunie 1996, Reports of Judgments and
Decisions 1996-III, p. 846, § 36, şi Dalban v. România [GC], nr. 28114/95,
§ 44, ECHR 1999-VI).
26. În această cauză, Curtea notează că, deşi hotărârile judecătoreşti
relevante au fost deja executate, Guvernul nu a recunoscut violarea şi nici
nu a oferit vreo redresare adecvată pentru executarea întârziată. În aceste
circumstanţe, reclamanţii pot pretinde în continuare că sunt „victime” ale
încălcării drepturilor lor garantate de Convenţie prin executarea întârziată a
hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea lor (a se vedea
Dumbrăveanu v. Moldova, nr. 20940/03, § 22, 24 mai 2005).
B. Epuizarea căilor de recurs interne
27. În obsevaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei,

Guvernul a declarat că nu au fost epuizate toate căile de recurs interne
şi al articolului 619 al Codului de procedură civilă („CPC”).
28. Curtea notează că ea a respins deja o obiecţie similară invocată de
către Guvernul pârât în ceea ce priveşte articolul 426 al vechiului CPC,
deoarece „chiar dacă presupunem că reclamantul ar fi depus recurs
împotriva actelor executorului judecătoresc şi ar fi obţinut o hotărâre care să
confirme că neexecutarea a fost ilegală conform dreptului naţional, o astfel
de acţiune nu ar fi adus nimic nou, singura consecinţă fiind emiterea unui alt
titlu executoriu care ar permite executorului judecătoresc să continue
executarea hotărârii” (a se vedea hotărârea Popov v. Moldova (nr. 1),
nr. 74153/01, § 32, 18 ianuarie 2005). Curtea nu găseşte vreun motiv să se
abată de la această concluzie în această cauză.
29. Din aceleaşi motive, Curtea consideră că articolul 20 al Constituţiei,
care prevede dreptul general de acces la justiţie, nu a oferit reclamantului un
recurs efectiv. Ea a examinat o obiecţie similară în hotărârea Lupăcescu and
Others v. Moldova, nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03,
31976/03, 13681/03, şi 32759/03, § 17, 21 martie 2006, şi nu consideră
necesar să se abată de la această concluzie în această cauză.
30. În orice caz, Curtea reiterează că „unei persoane care a obţinut o
hotărâre judecătorească executorie împotriva statului, ca urmare a
soluţionării litigiului în favoarea sa, nu i se poate cere să recurgă la
proceduri de executare pentru a obţine executarea acesteia” (a se vedea
Koltsov v. Russia, nr. 41304/02, § 16, 24 februarie 2005; Petrushko
v. Russia, nr. 36494/02, § 18, 24 februarie 2005; şi Metaxas v. Greece,
nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Din aceste motive, ea conchide că acţiunile
privind efectuarea plăţii trebuiau întreprinse imediat după ce hotărârile

judecătoreşti au devenit definitive.
31. Prin urmare, Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor ridică

chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să
depindă de o examinare a fondului, niciun alt temei pentru declararea lor
inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii
II. PRETINSELE VIOLĂRI ALE ARTICOLULUI 6 § 1 AL

CONVENŢIEI ŞI ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA
CONVENŢIE
32. Guvernul a susţinut că, deoarece hotărârile judecătoreşti pronunţate

în favoarea reclamanţilor au fost executate, nu a avut loc violarea articolului
6 § 1 al Convenţiei sau a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
33. Curtea a constatat în mod repetat că procedurile privind reintegrarea
în serviciu sunt de o „importanţă crucială” pentru reclamanţi şi că, de fapt,
ele trebuie examinate cu „promptitudine” (a se vedea Guzicka v. Poland, nr.
55383/00, § 30, 13 iulie 2004); această cerinţă este consolidată suplimentar
în ţările în care dreptul intern prevede că toate cauzele de acest gen trebuie
soluţionate cu o promptitudine deosebită (a se vedea Borgese v. Italy,
hotărâre din 26 februarie 1992, Seria A nr. 228-B, § 18). Aceasta este mai
cu seamă relevant când o hotărâre judecătorească a fost deja adoptată şi
autorităţile trebuie doar să o execute. Curtea notează că dificultăţile
specifice la care persoana este supusă când este privată în mod ilegal de
salariu, chiar pentru o perioadă scurtă de timp, au fost luate în consideraţie
de către legislatorul naţional în articolul 256 al Codului de procedură civilă
(a se vedea paragraful 20 de mai sus), care face ca hotărârile judecătoreşti
privind reintegrarea în serviciu şi plata unei părţi a salariului să devină
executorii imediat (a se vedea Ungureanu v. Moldova, nr. 27568/02, § 26, 6
septembrie 2007).
34. Urmează a fi notat faptul că hotărârile judecătoreşti definitive
pronunţate în privinţa dnei Bulava au fost adoptate la 26 martie şi 29
septembrie 2003, 22 martie 2004, 29 martie 2004, 15 iulie 2004 şi 13
septembrie 2004. Având în vedere că aceste hotărâri au fost executate în
întregime la 29 aprilie 2005, perioadele de neexecutare erau de douăzeci şi
cinci de luni şi trei zile, nouăsprezece luni, treisprezece luni şi şapte zile,
treisprezece luni, nouă luni şi paisprezece zile şi, respectiv, şapte luni şi
şaisprezece zile.
35. Urmează a fi notat faptul că hotărârile judecătoreşti definitive

pronunţate în privinţa dlui Bulava au fost adoptate la 10 iulie 2003, 26
aprilie 2004 şi 13 septembrie 2004. Prin urmare, perioadele de neexecutare
erau de douăzeci şi una de luni şi nouăsprezece zile, douăsprezece luni şi
trei zile şi, respectiv, şapte luni şi şaisprezece zile.
36. Curtea a constatat violări ale articolului 6 § 1 al Convenţiei şi
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în numeroase cauze privind
întârzieri în executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea,
printre altele, Prodan v. Moldova şi Lupacescu and Others . Moldova, citate
mai sus).
37 Prin urmare, Curtea constată, din motivele expuse în acele cauze, că
neexecutarea într-un termen rezonabil a hotărârilor judecătoreşti definitive
pronunţate în favoarea reclamanţilor constituie o violare a articolului 6 § 1
şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

39. Dna Bulava a pretins MDL 271,529.42 (EUR 16,033), iar dl Bulava
MDL 179,426.31 (EUR 10,594.56) cu titlu de compensaţii pentru
prejudiciul material cauzat ca rezultat al întârzierilor în executarea
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor.
40. Guvernul a declarat că sumele pretinse de către reclamanţi sunt
excesive. Bazându-se pe articolul 330 al Codului muncii (a se vedea
paragraful 21 de mai sus), Guvernul a susţinut că dna Bulava trebuie să
primească MDL 3,500.64 (EUR 200) iar dl Bulava MDL 3,628.80 (EUR
208) cu titlu de prejudiciu material.
41. Curtea consideră că reclamanţilor trebuia să le fi fost cauzat un
anumit prejudiciu material din cauza imposibilităţii de a se folosi de banii
lor ca rezultat al întârzierii la plata sumelor datorate lor în temeiul
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor. Luând în consideraţie
metodologia din hotărârea Prodan (citată mai sus, § 73) şi legislaţia
naţională cu privire la calcularea dobânzii de întârziere (a se vedea
paragraful 19 de mai sus), Curtea acordă dnei Bulava EUR 440 şi dlui
Bulava EUR 457 cu titlu de prejudiciu material cauzat ca rezultat al
neexecutării de către autorităţi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în

favoarea lor într-un termen rezonabil.
42. Reclamanţii au pretins compensaţii pentru prejudiciul moral suferit

ca rezultat al încălcării drepturilor lor, fără însă a specifica suma pretinsă.
43. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au prezentat nicio probă care
ar confirma că ei au suferit stres şi nelinişte.
anumit stres şi frustrare ca rezultat al plăţii întârziate, care nu pot fi
compensate prin simpla constatare a violării (a se vedea Dumbrăveanu,
citată mai sus, § 48). Făcând o evaluare în mod echitabil, ea acordă dnei
Bulava EUR 1,000 şi dlui Bulava EUR 800 cu titlu de prejudiciu moral.
45. Reclamanţii nu au formulat vreo pretenţie cu titlu de costuri şi

cheltuieli angajate în procedurile demarate în temeiul Convenţiei.



Convenţie;
4. Hotărăşte
care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 §
2 al Convenţiei:
– dnei Elena Bulava – EUR 440 (patru sute patruzeci euro) cu titlu
de prejudiciu material şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de
prejudiciu moral;
– dlui Nicolai Bulava – EUR 457 (patru sute cincizeci şi şapte euro)
cu titlu de prejudiciu material şi EUR 800 (opt sute euro) cu titlu de
prejudiciu moral;
(b) că sumele de mai sus urmează a fi convertite în valuta naţională a
statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus
orice taxă care poate fi percepută;
(c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la
procente;

echitabilă.


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BUSUIOC c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
21 decembrie 2004
DEFINITIVĂ
21/03/2005

1 HOTĂRÂREA BUSUIOC c. MOLDOVEI
În cauza Busuioc c. Moldovei,

compusă din:
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl J. CASADEVALL,
Dl R. MARUSTE,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dna E. FURA-SANDSTRÖM, judecători,
Deliberând la 27 aprilie 2004 şi la 30 noiembrie 2004 în şedinţă închisă,
menţionată:
PROCEDURA
Valeriu Busuioc („reclamant”), la 31 ianuarie 2000.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Sergiu Ostaf, avocat din
Republica Moldova. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost
3. Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său la libertatea de
exprimare a fost încălcat ca rezultat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în
urma acţiunilor pentru defăimare înaintate împotriva sa.
5. Printr-o decizie din 27 aprilie 2004, Curtea a declarat cererea
admisibilă.
6. Reclamantul şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fondul
cererii (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).
HOTĂRÂREA BUSUIOC c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
7. Reclamantul s-a născut în anul 1956 şi locuieşte în Chişinău,

Republica Moldova. El este jurnalist.
1. Contextul cauzei
8. La 14 august 1998, ziarul săptămânal de limbă rusă „Express” a
publicat un articol intitulat „Micile afaceri ale marelui Aeroport”, semnat
de reclamant. El a citat ca surse pentru articolul său rezultatele unei
investigaţii efectuate de el şi materialele unei Comisii Parlamentare cu
privire la vânzarea avioanelor. În articol se menţiona inter alia că:
„Scandalul vânzării avioanelor moldoveneşti la preţuri dumping a atras atenţia
publică a societăţii moldoveneşti, care s-a obişnuit deja să nu fie surprinsă de
asemenea evenimente. Totuşi, aceste evenimente care încă continuă au oferit ziarului
nostru oportunitatea de a se concentra asupra acestui subiect (a se vedea, „Express”
nr. 19 şi 20 din 19 şi 26 iunie 1998). Acest articol este o încercare de a da o explicaţie
evenimentelor care au avut loc în cadrul Administraţiei de Stat a Aviaţiei Civile
(„ASAC”) în ultimii doi ani, în baza faptelor care au devenit cunoscute în urma unei
investigaţii de presă.
În 1995, Aeroportul Internaţional Chişinău („AIC”) s-a separat de Compania

Aeriană de Stat „Air Moldova” şi a devenit o întreprindere independentă. Directorul
ASAC era L.P., în timp ce A.I. a fost numit director al AIC. Între ASAC şi A.I. a fost
semnat un acord pentru o perioadă de trei ani. În 1996, acordul menţionat mai sus a
fost reziliat pe motiv de neglijenţă a A.I. în îndeplinirea obligaţiilor sale. Acest fapt a
constituit punctul de pornire al istoriei care urmează.
A.I. nu a fost de acord cu decizia ASAC cu privire la concedierea sa şi a înaintat o

cerere de chemare în judecată, solicitând restabilirea sa în funcţie. Deoarece
procedurile judecătoreşti în Republica Moldova durează atât de mult, A.I., care nu
putea accepta concedierea sa, a întreprins paşi pentru a se adresa personalului AIC. În
acest scop, el a organizat cu ajutorul susţinătorilor săi o demonstraţie în scuarul
vechiului Aeroport. A.I. a luat cuvântul, iar esenţa discursului său a fost că el a fost
singura persoană care, în calitate de director al AIC, a putut asigura creşterea
economică a întreprinderii.
ASAC, de asemenea, a decis să ceară opinia personalului său şi, în acest scop,
Directorul său General, L.P., a organizat o întâlnire a adjuncţilor săi şi a şefilor
direcţiilor Aeroportului. Fiecare şi-a exprimat punctul de vedere, iar opinia comună a
fost că A.I. nu era persoana potrivită pentru a fi director al AIC. Prin urmare,
întâlnirea administraţiei Aeroportului a exprimat clar neîncrederea faţă de A.I.
Totuşi, un asemenea rezultat nu l-a descurajat pe pretendentul la conducere. El a

scris chiar o foaie volantă intitulată „Apel către personalul Aeroportului”, în care se
afirma: 1. ASAC l-a concediat pe nedrept pe A.I.; 2. A.I. va deveni inevitabil Director
al AIC.
Aceasta s-a dovedit a fi adevărat când instanţa a declarat acţiunile ASAC ilegale şi a
indicat restabilirea lui A.I. în funcţia sa anterioară. ...”
9. Următoarele pasaje s-au referit la evenimentele care au avut loc după
restabilirea în funcţie a lui A.I.:
„...Epurarea şi transferarea de personal au marcat restabilirea în funcţie a lui A.I.
Multora li s-a reamintit dezacordul lor faţă de candidatura lui A.I. pentru funcţia de
Director al AIC, exprimat la întâlnirea cu directorii şi managerii. … Odată ce el a
devenit Director al Aeroportului Chişinău pentru a doua oară şi după ce a realizat cu
succes prima epurare de personal, prin reorganizarea structurii întreprinderii, A.I. şi-a
constituit „echipa” sa, care a fost creată între cele două directorate ale sale. … actualul
Director General, L.I., devotat politicii alese de către patronul său A.I. …
…Te poţi convinge de acest lucru prin exemplul unui alt salariat promovat de A.I.
Este vorba de I.V. Până nu demult, I.V. lucrase undeva în sistemul transportului rutier
şi cunoştea despre avioane nu mai mult decât cunoaşte o persoană obişnuită, şi poate
ceea ce i-a fost spus de către ruda sa A.I. Probabil I.V. a arătat un interes special faţă
de problemele aeroportului, iar ideea de a-l angaja la Aeroport i-a venit rudei sale
influente. În acest scop, el nici măcar nu a ezitat să inventeze o nouă funcţie - Director
Adjunct al Administrării. …
…Mai târziu, A.I. i-a concediat din funcţiile lor… În locul lor el i-a numit pe (a)
K.V. (care cu ceva timp în urmă a absolvit Institutul de Comunicaţii din Odesa), (b)
S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din Kiev).
…La drept vorbind, C.P. însuşi nu este un mare expert în aterizarea avioanelor…
...Una dintre cele mai colorate figuri din recrutarea lui A.I. a devenit şeful Direcţiei
Cadre a Aeroportului, C.M. Într-adevăr, funcţia sa poate fi caracterizată în felul
următor: şeful Direcţiei Cadre a Aeroportului ar lăsa perplex chiar şi un angajat al
Direcţiei Cadre a oricărui penitenciar. Iată câteva extrase din rapoartele făcute de
angajaţii Aeroportului:
„Vă aduc la cunoştinţă că de multe ori şeful Direcţiei Cadre a venit la Serviciul de
Securitate cerând o maşină… pentru a-l duce acasă. De obicei, el era beat”.
„Nu am spus mult timp despre hărţuirea sexuală la care am fost supusă de către şeful
Direcţiei Cadre, până recent, când el a venit în biroul meu şi m-a invitat la vila sa de
vară. Eu am refuzat, însă el a început să mă atingă. Eu m-am luptat să mă eliberez din
mâinile sale şi l-am ameninţat că-l voi lovi cu un telefon dacă nu va înceta… Odată,
când am intrat în biroul lui C.M. în scopuri legate de serviciu, el a închis uşa şi m-a
rugat să-i arăt sânii”.
...
... probabil nu este necesar de a descrie fiecare detaliu din aventurile acestui
funcţionar desfrânat (распоясавшегося функционера)...
...Spusele că totul este posibil (не боги горшки обжигают) sunt susţinute de un alt
exemplu, şi anume al fostului medic veterinar, actualmente Managerul Direcţiei
Achiziţii de Servicii, C.V...
...A.I. l-a numit pe S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din
Kiev)....
Totuşi, acum opinia publică din Moldova este concentrată, după cum am declarat
deja, asupra afacerii dubioase a vânzării avioanelor. Afacerea dubioasă, în spatele
căreia, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, au fost A.I. şi S.I.”
10. La o dată nespecificată în anul 1998, şase angajaţi ai AIC - I.V., C.P.,
C.M., C.V., S.I. şi A.I. (în continuare: „reclamanţi în acţiunea civilă pentru
defăimare”) – au depus acţiuni civile separate pentru defăimare împotriva
reclamantului şi a redacţiei ziarului la Judecătoria sectorului Centru.
Bazându-se pe articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil, reclamanţii în acţiunea
civilă pentru defăimare au pretins că articolul conţinea declaraţii care erau
defăimătoare pentru ei. La 5 septembrie 1998, Judecătoria sectorului Centru
a decis să conexeze toate cele şase acţiuni.
2. Constatările instanţei de fond

11. La 3 decembrie 1998, Judecătoria sectorului Centru a constatat că
informaţia conţinută în articol era defăimătoare pentru fiecare din
reclamanţii în acţiunea civilă pentru defăimare şi nu corespundea realităţii în
ceea ce-i priveşte pe I.V., C.V., S.I. şi A.I.. În aceeaşi hotărâre,
reclamanţilor în acţiunea civilă pentru defăimare le-au fost acordate
prejudicii care trebuiau plătite de reclamant şi de ziar.
(i) În privinţa lui I.V.

12. Instanţa a constatat că următorul pasaj era defăimător pentru I.V. şi
nu corespundea realităţii:
„…Te poţi convinge de acest lucru prin exemplul unui alt salariat promovat de A.I.
Este vorba de I.V. Până nu demult, I.V. lucrase undeva în sistemul transportului rutier
şi cunoştea despre avioane nu mai mult decât cunoaşte o persoană obişnuită, şi poate
ceea ce i-a fost spus de către ruda sa A.I. Probabil I.V. a arătat un interes special faţă
de problemele aeroportului, iar ideea de a-l angaja la Aeroport i-a venit rudei sale
influente. În acest scop, el nici măcar nu a ezitat să inventeze o nouă funcţie - Director
Adjunct al Administrării. …”
13. Instanţa a constatat că I.V. nu era rudă cu A.I. şi că nu existau probe
că A.I. a fost cel care l-a invitat pe I.V. să lucreze la Aeroport şi că a creat o
nouă funcţie în acest scop. Instanţa, de asemenea, a constatat că I.V. avea
studii tehnice complete şi că a absolvit Academia de Administrare Publică.
Reclamantul şi ziarul au admis că informaţia despre legătura de rudenie
dintre I.V. şi A.I. nu era corectă. Ziarul s-a oferit să publice o înştiinţare prin
care s-o dezmintă.
14. Instanţa a indicat ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui I.V.

prejudicii în mărime de 900 lei moldoveneşti (MDL) şi, respectiv, MDL
1,350.
(ii) În privinţa lui C.P.

15. Instanţa, în continuare, a hotărât că propoziţia:
„La drept vorbind, C.P. însuşi nu este un mare expert în aterizarea avioanelor”
era defăimătoare pentru C.P. Instanţa a fost de acord că C.P. a făcut odată o
aterizare dură la Budapesta; totuşi, acel caz nu putea servi ca bază pentru a
pune la îndoială întreaga sa experienţă. Instanţa a indicat ca reclamantul şi
ziarul să-i plătească lui C.P. prejudicii în mărime de MDL 900 şi, respectiv,
MDL 1,800.
(iii) În privinţa lui C.M.

16. Instanţa a citat în hotărârea sa următoarele două pasaje, ca fiind
defăimătoare pentru C.M.:
„Una dintre cele mai colorate figuri din recrutarea lui A.I. a devenit şeful Direcţiei
Cadre a Aeroportului, C.M.. Într-adevăr, funcţia sa poate fi caracterizată în felul
următor: şeful Direcţiei Cadre a Aeroportului ar lăsa perplex chiar şi un angajat al
Direcţiei Cadre a oricărui penitenciar”.
şi
„probabil nu este necesar de a descrie fiecare detaliu din aventurile acestui

funcţionar desfrânat (распоясавшегося функционера)”.
17. Reclamantul a explicat că cuvintele folosite pentru a-l descrie pe
C.M. au fost justificate de comportamentul acestuia (a se vedea paragraful 9
de mai sus). În această privinţă, reclamantul a prezentat trei martori. Unul
dintre ei a declarat că odată C.M. era beat şi că martorul a scris un raport
despre acest lucru Directorului. Ceilalţi doi martori erau angajate (femei)
care au declarat că în câteva ocazii C.M. le-a hărţuit sexual.
18. Instanţa a decis să nu admită declaraţiile primului martor, deoarece
nici o sancţiune nu i-a fost aplicată lui C.M. ca consecinţă a raportului. În
ceea ce priveşte declaraţiile celor două martore, instanţa nu le-a evaluat în
nici un fel.
19. Instanţa a indicat ca reclamantul şi ziarul să-i plătească
reclamantului în acţiunea civilă pentru defăimare prejudicii în mărime de
MDL 900 şi, respectiv, MDL 1,350.
(iv) În privinţa lui C.V.

20. Instanţa a constatat că propoziţia:
„Spusele că totul este posibil (не боги горшки обжигают) sunt susţinute de un alt
exemplu, şi anume al fostului medic veterinar, actualmente Managerul Direcţiei
Achiziţii de Servicii, C.V.”
era defăimătoare pentru C.V. şi nu corespundea realităţii.

21. Reclamantul a admis că a fost făcută o greşeală, deoarece C.V. nu a
absolvit o şcoală veterinară. Instanţa a constatat că C.V. avea o diplomă de
la o şcoală de business.
22. Instanţa a indicat ca reclamantul şi ziarul să-i plătească
reclamantului în acţiunea civilă pentru defăimare prejudicii în mărime de
MDL 900 şi, respectiv, MDL 1,350.
(v) În privinţa lui S.I.

23. Instanţa a constatat că frazele:
„A.I. l-a numit pe S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din
Kiev)....
... afacerea dubioasă, în spatele căreia, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, au
fost A.I. şi S.I.”
erau defăimătoare pentru S.I. şi nu corespundeau realităţii.
24. Reclamantul a admis că a făcut o greşeală în ceea ce priveşte
universitatea frecventată de S.I., instanţa stabilind că ea avea o diplomă de
la o Şcoală de Comerţ. Referitor la „afacerea dubioasă”, reclamantul a
argumentat că caracterul dubios al tranzacţiei cu avioanele-proprietate de
stat era evident dintr-un raport oficial al unei Comisii Parlamentare şi că
participarea lui S.I. la încheierea acelei tranzacţii nu a fost contestată nici de
însăşi S.I. Bazându-se pe declaraţiile lui A.I. şi S.I., instanţa a constatat că,
chiar dacă ei au fost implicaţi în tranzacţia cu privire la vânzarea avioanelor-
proprietate de stat, ei au făcut parte dintr-o comisie specială creată de
Guvern în scopul tranzacţiei şi că ei nu au fost persoanele cheie în acea
tranzacţie. Instanţa a indicat ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui S.I.
prejudicii în mărime de MDL 900 şi, respectiv, MDL 1,800.
(vi) În privinţa lui A.I.

25. Instanţa a identificat în hotărârea sa că următoarele extrase erau
defăimătoare pentru A.I. şi că nu corespundeau realităţii:
„... A.I. [...] a organizat cu ajutorul susţinătorilor săi o demonstraţie în scuarul
vechiului Aeroport. ... El a scris chiar o foaie volantă intitulată „Apel către personalul
Aeroportului”. ... Epurarea şi transferarea de personal au marcat restabilirea în funcţie
a lui A.I. Multora li s-a reamintit dezacordul lor faţă de candidatura lui A.I. pentru
funcţia de Director al AIC, exprimat la întâlnirea cu directorii şi managerii. … Odată
ce el a devenit Director al Aeroportului Chişinău pentru a doua oară şi după ce a
realizat cu succes prima epurare de personal, prin reorganizarea structurii
întreprinderii, A.I. şi-a constituit „echipa” sa, care a fost creată între cele două
directorate ale sale. … actualul Director General L.I., devotat politicii alese de către
patronul său A.I. … Te poţi convinge de acest lucru prin exemplul unui alt salariat
promovat de A.I. Este vorba de I.V. Până nu demult, I.V. lucrase undeva în sistemul
transportului rutier şi cunoştea despre avioane nu mai mult decât cunoaşte o persoană
obişnuită, şi poate ceea ce i-a fost spus de către ruda sa A.I. Probabil I.V. a arătat un
interes special faţă de problemele aeroportului, iar ideea de a-l angaja la Aeroport i-a
venit rudei sale influente. În acest scop, el nici măcar nu a ezitat să inventeze o nouă
funcţie - Director Adjunct al Administrării. … Mai târziu, A.I. i-a concediat din
funcţiile lor… În locul lor el i-a numit pe (a) K.V. (care cu ceva timp în urmă a
absolvit Institutul de Comunicaţii din Odesa), (b) S.I. (un absolvent al Institutului de
Industrie Alimentară din Kiev). ... Mai târziu, A.I. l-a numit pe S.I. (un absolvent al
Institutului de Industrie Alimentară din Kiev).... afacerea dubioasă, în spatele căreia,
în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, au fost A.I. şi S.I.”
26. Reclamantul a prezentat un martor, care a pretins că a auzit despre o
întrunire care a avut loc în Scuarul Vechiului Aeroport. De asemenea, el s-a
referit la cinci angajaţi ai Aeroportului, care au fost concediaţi imediat după
restabilirea în funcţie a lui A.I., întru susţinerea declaraţiei sale cu privire la
pretinsa epurare a personalului. Instanţa a considerat că nu au existat probe
că A.I. a fost cel care a organizat întrunirea din Scuarul Vechiului Aeroport
sau că el a fost cel care mai târziu a organizat epurarea personalului.
Instanţa a constatat că, în conformitate cu procedurile existente, A.I. nu avea
dreptul de a angaja sau concedia personalul. Bazându-se pe declaraţiile lui
A.I. şi S.I., instanţa a constatat, de asemenea, că chiar dacă ei au fost
implicaţi în vânzarea avioanelor-proprietate de stat, ei au făcut parte dintr-o
comisie specială creată de Guvern cu scopul încheierii tranzacţiei şi că ei nu
au fost persoanele cheie în acea tranzacţie.
27. Ziarul a susţinut că articolul nu intenţiona să-i defăimeze pe
reclamanţii în acţiunea civilă pentru defăimare şi că el era dispus să publice
o înştiinţare prin care să corecteze greşelile cu privire la fapte referitoare la
legătura de rudenie dintre I.V. şi A.I., şi şcolile frecventate de C.V. şi S.I.
28. Instanţa a indicat ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui A.I.
prejudicii în mărime de MDL 1,800 şi, respectiv, MDL 3,600 şi să publice o
înştiinţare în care să corecteze toate declaraţiile cu privire la reclamanţii în
acţiunea civilă pentru defăimare constatate ca fiind defăimătoare.
3. Apelul
29. Reclamantul şi ziarul au depus apel împotriva acestei hotărâri la
Tribunalul Municipiului Chişinău. Reclamantul a solicitat casarea hotărârii,
susţinând că el a prezentat suficiente probe care dovedeau corectitudinea
declaraţiilor făcute în articolul publicat, în pofida unor anumite erori cu
privire la fapte, care erau minore şi întâmplătoare.
30. În ceea ce-l priveşte pe I.V., reclamantul a prezentat copii ale
carnetului de muncă al acestuia, care includea serviciul său anterior la o
companie de asigurări specializată în asigurarea de automobile.
Reclamantul, de asemenea, a argumentat că nu era nimic defăimător în
declaraţia că I.V. era o rudă a lui A.I. şi că era adevărat că funcţia de
Director Adjunct al Administrării nu a existat niciodată până la angajarea lui
I.V.
31. Referitor la C.P., reclamantul a notat că corectitudinea declaraţiilor
sale a fost susţinută de depoziţiile scrise ale reclamantului însuşi în acţiunea
civilă pentru defăimare, care a stabilit că el a fost implicat într-un accident

aviatic minor la Budapesta.
32. Referitor la C.M., reclamantul a subliniat că martorii prezentaţi de el
(angajate ale Aeroportului) au confirmat acţiunile de hărţuire sexuală şi
abuz (a se vedea paragrafele 9 şi 17 de mai sus) comise de C.M.
33. În privinţa lui C.V., reclamantul a recunoscut că a făcut o greşeală în
ceea ce priveşte profilul de serviciu şi că C.V. nu a fost medic-veterinar, ci
avea o diplomă de studii primare de infirmier. Reclamantul nu a considerat
descrierea dată de el ca fiind defăimătoare.
34. Referitor la S.I., reclamantul a declarat că confuzia a apărut cu privire
la instituţia pe care acesta a absolvit-o. El, de asemenea, a declarat că ea,
într-adevăr, a lucrat la aspectele economice ale tranzacţiei privind vânzarea
avioanelor-proprietate de stat şi că caracterul dubios al acelei afaceri a fost
dovedit de un raport oficial publicat într-o ediţie a Monitorului Oficial.
35. În privinţa lui A.I., reclamantul a notat că corectitudinea învinuirilor
a fost dovedită de depoziţiile martorilor şi de conţinutul foii volante anexate
la cererea de apel.
4. Constatările instanţei de apel

36. La 5 iulie 1999, Tribunalul Municipiului Chişinău a admis parţial
apelul reclamantului şi a modificat hotărârea judecătoriei, respingând
cererea iniţială depusă de C.P., pe motiv că declaraţia conţinută în articol
despre el (a se vedea paragraful 15 de mai sus) a reflectat adevărul şi, prin
urmare, nu a fost defăimătoare. Instanţa, de asemenea, a redus mărimea
prejudiciilor care trebuiau plătite de reclamant şi de ziar reclamanţilor în
acţiunea civilă pentru defăimare. Instanţa a motivat reducerea prin faptul că
circulaţia ziarului „Express” era limitată. Prin urmare, reclamantului şi
ziarului le-a fost indicat să plătească MDL 450 şi, respectiv, MDL 1,350 lui
I.V.; MDL 900 şi, respectiv, MDL 1,350 lui C.M.; MDL 180 şi, respectiv,
MDL 1,350 lui C.V.; MDL 180 şi, respectiv, MDL 1,350 lui S.I. şi MDL
900 şi, respectiv, MDL 1,350 lui A.I.
5. Recursul
37. Reclamantul şi ziarul au înaintat recurs la Curtea de Apel, susţinând
că în instanţa de fond şi cea de apel au fost aduse suficiente probe care au
demonstrat adevărul declaraţiilor făcute în articolul contestat. În special,
reclamantul a notat că informaţia relevantă, care susţinea declaraţiile din
articol, se conţinea în raportul Comisiei Parlamentare cu privire la vânzarea
ilegală a avioanelor publicată în Monitorul Oficial şi, de aceea, el trebuie să
fie exonerat de orice răspundere civilă.
6. Constatările instanţei de recurs

38. La 7 septembrie 1999, Curtea de Apel a respins recursul ca nefondat,
menţinând hotărârile tribunalului şi judecătoriei. Instanţa a conchis că
articolul contestat a conţinut atât afirmaţii defăimătoare care nu
corespundeau realităţii, cât şi afirmaţii care nu au fost de natură
defăimătoare, dar care nu corespundeau realităţii. În continuare, instanţa a
decis că plata prejudiciilor impuse ziarului nu a încălcat în nici un fel
dreptul său la libertatea de exprimare garantat de Constituţie şi de Legea
Presei.
39. Prevederile relevante ale Codului civil în vigoare la acel moment

erau următoarele:
Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii
„(1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul să ceară prin judecată
dezminţirea afirmaţiilor care îi ponegresc onoarea şi demnitatea şi care nu corespund
realităţii, precum şi a afirmaţiilor care nu ponegresc onoarea şi demnitatea, dar nu
corespund realităţii.
(2) În cazul în care mijlocul de informare în masă ce a răspîndit afirmaţii

contestabile nu poate dovedi că ele corespund realităţii, instanţa judecătorească îl
obligă să publice, nu mai tîrziu decît peste 15 zile din ziua intrării în vigoare a
hotărîrii instanţei judecătoreşti o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în
aceeaşi programă sau ciclu de emisiuni.”
Articolul 7/1. Repararea prejudiciului moral
„(1) Prejudiciul moral, cauzat persoanei de mijloacele de informare în masă, de

organizaţii sau de persoane în urma răspîndrii unor afirmaţii ce nu corespund realităţii,
precum şi a unor afirmaţii despre viaţa ei personală sau familială fără consimţămîntul
ei, se repară de către ele în folosul persoanei respective în expresie bănească.
Mărimea recompensei o stabileşte instanţa judecătorească.
(2) Mărimea compensaţiei se stabileşte de către instanţa de judecată, în fiecare caz

aparte, de la şaptezeci şi cinci până la două sute de salarii minime, în cazul în care
informaţiile au fost răspândite de o persoană juridică, şi de la zece până la o sută de
salarii minime, în cazul în care acestea au fost răspândite de o persoană fizică”.
40. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 211-XIV din 9

decembrie 1998
Audiind raportul Comisiei de anchetă pentru reexaminarea materialelor referitoare
la raportul Curţii de Conturi şi modul de comercializare a avioanelor din patrimoniul
statului, care a stabilit comiterea mai multor încălcări flagrante ale legii de către unele
persoane cu funcţii de răspundere din Guvernul precedent şi cel actual, Parlamentul

adoptă prezenta hotărâre: ...
Art. 2. – Comisia sus-numită îşi va continua activitatea şi în termen de o lună va

stabili responsabilitatea Primului-ministru, membrilor Guvernului şi a celorlalte
persoane cu funcţii de răspundere menţionate în raport înaintând Parlamentului
propuneri corespunzătoare.
Art. 3. – Conducătorii instituţiilor vizate în raportul comisiei sus-numite, în termen

de o lună, vor lua măsuri pentru sancţionarea persoanelor cu funcţii de răspundere
vinovate de încălcarea legislaţiei şi vor comunica Parlamentului despre măsurile luate.
...
ÎN DREPT
41. Reclamantul pretinde încălcarea dreptului său la libertatea de

exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, care prevede:
libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. ...

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru ... siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor ... protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora ... .”
1. Reclamantul
42. Reclamantul a declarat că articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil nu sunt
formulate cu suficientă precizie şi claritate şi că codul nu oferă o
interpretare a termenilor „fapte”, „onoare”, „demnitate”, „judecată de
valoare”, „apărarea disponibilă jurnaliştilor în fiecare caz” şi „sarcina
probaţiunii”, astfel încât legea să fie clară şi previzibilă.
43. În continuare, reclamantul a declarat că ingerinţa în dreptul său la
libertatea de exprimare nu a fost necesară într-o societate democratică. În
opinia sa, articolul conţinea numai judecăţi de valoare în ceea ce priveşte
anumiţi reclamanţi în acţiunea civilă pentru defăimare şi judecăţi de valoare
bazate pe fapte în ceea ce priveşte alţi reclamanţi în acţiunea civilă pentru

defăimare. Reclamantul a declarat că nu a existat nici o necesitate socială
imperioasă pentru o ingerinţă în libertatea sa de exprimare, iar instanţele
naţionale nu au prezentat argumente relevante şi suficiente care să justifice
ingerinţa.
44. De asemenea, reclamantul a declarat că prejudiciile pe care a fost
impus să le plătească au fost prea mari şi, astfel, disproporţionale în raport
cu scopul legitim urmărit. Venitul său lunar la acel moment varia între MDL
180 şi MDL 220, în timp ce coşul minim de consum era MDL 600.
Conform reclamantului, el a fost concediat de la săptămânalul „Express”
după proces şi a plătit prejudiciile acordate în rate, pe parcursul unei
perioade de peste trei ani.
2. Guvernul
45. Guvernul a fost de acord că faptele cauzei relevă o ingerinţă în
libertatea de exprimare a reclamantului. Totuşi, această ingerinţă a fost
justificată în conformitate cu articolul 10 § 2 al Convenţiei.
46. Reclamantului i s-a indicat de instanţă să plătească prejudicii morale
pentru defăimare în baza articolelor 7 şi 7/1 ale Codului civil. Ingerinţa a
fost astfel „prevăzută de lege”, iar legea a fost accesibilă şi previzibilă. Ea a
servit scopului legitim de protecţie a demnităţii reclamanţilor în acţiunea
civilă pentru defăimare; mai mult, măsura a fost necesară într-o societate
democratică.
47. Bazându-se pe cauza Janowski v. Poland ([GC], nr. 25716/94, ECHR
1999-I), Guvernul a declarat că persoanele împotriva cărora a fost îndreptat
articolul reclamantului erau funcţionari publici, iar funcţionarii publici
trebuie să beneficieze de încredere publică, în condiţii lipsite de tulburări
nepotrivite, ca ei să aibă succes în îndeplinirea sarcinilor lor, astfel, poate fi
dovedit ca necesar de a-i proteja de atacuri verbale ofensatorii şi abuzive în
timpul serviciului.
48. Guvernul a declarat că articolul publicat, ca rezultat al căruia
reclamantul trebuia să plătească prejudicii, conţinea declaraţii de fapt, şi nu
judecăţi de valoare.
49. El a făcut referire la marja de apreciere a autorităţilor naţionale, la
evaluarea necesităţii ingerinţei şi a declarat că, unde Convenţia se referă la
legislaţia naţională, este în primul rând sarcina autorităţilor naţionale de a
aplica şi interpreta legislaţia naţională. El a declarat că în această cauză
autorităţile naţionale nu au depăşit această marjă de apreciere.
50. Guvernul, în continuare, a declarat că plata prejudiciilor impuse
reclamantului (MDL 2,610 pe care reclamantului i s-a indicat de instanţă să-
i plătească reclamanţilor în acţiunea civilă pentru defăimare) nu a fost
disproporţională în raport cu scopul legitim urmărit. În acest sens, Guvernul
a declarat că, în decembrie 1998, salariul mediu lunar în Republica Moldova
era de MDL 351.5, iar în iulie 1999 el era MDL 298.9 (echivalentul a
aproximativ EUR 25.5 în acea perioadă).
51. Aşa cum au recunoscut ambele părţi, Curtea constată că hotărârile

instanţelor naţionale şi plata prejudiciilor impuse reclamantului în ceea ce
priveşte cinci reclamanţi în acţiunea civilă pentru defăimare la care s-a făcut
referire în articolul relevant, au constituit un „amestec al autorităţilor
publice” în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare în sensul
primului paragraf al articolului 10. O astfel de ingerinţă ar constitui o
violare a articolului 10, cu excepţia cazului când este „prevăzută de lege”,
urmăreşte un scop sau scopuri care sunt legitime în conformitate cu
paragraful 2 al articolului şi este „necesară într-o societate democratică”
pentru a atinge un astfel de scop sau scopuri.
1. „Prevăzută de lege”
52. Una din cerinţele care rezultă din expresia „prevăzută de lege” este
previzibilitatea măsurii la care se referă. O normă nu poate fi considerată
„lege” decât dacă ea este formulată cu suficientă precizie, astfel încât să
permită persoanei să decidă comportamentul său: el sau ea trebuie să poată -
în caz de necesitate cu consultanţă corespunzătoare - să prevadă, în mod
rezonabil, în dependenţă de circumstanţele cauzei, consecinţele care pot să
rezulte dintr-o acţiune concretă. Nu este necesar ca acele consecinţe să fie
previzibile cu certitudine absolută: experienţa arată că acest lucru este
nerealizabil. În timp ce certitudinea în lege este foarte dorită, ea poate duce
la o rigiditate excesivă, atunci când legea trebuie să facă faţă
circumstanţelor care se schimbă. Prin urmare, multe legi sunt inevitabil
formulate în termeni care, în măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi şi a
căror interpretare şi aplicare este pusă în sarcina practicii (a se vedea, spre
exemplu, Rekvenyi v. Hungary [GC], nr. 25390/94, § 34, ECHR 1999-III).
53. Curtea notează că ingerinţa pretinsă a avut o bază legală, şi anume
articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil (a se vedea paragraful 39 de mai sus).
54. În această cauză, Curtea nu consideră că prevederile respective sunt
atât de vagi încât consecinţele faptelor reclamantului să fie imprevizibile.
Legile cu privire la defăimare, cu accentul lor pe onoare şi reputaţie, au, în
mod inevitabil, un caracter vag (a se vedea, Rekvenyi v. Hungary, citat mai
sus, § 34). Totuşi, acest lucru nu înlătură caracterul lor „legal” în sensul
articolului 10 al Convenţiei. Ţine de autorităţile naţionale să aplice şi să
interpreteze legislaţia naţională (a se vedea, spre exemplu, Otto-Preminger-
Institut v. Austria, hotărâre din 20 septembrie 1994, Seria A nr. 295-A, p.
17, § 45). Prin urmare, Curtea consideră că ingerinţa a fost „prevăzută de
lege” în sensul articolului 10 § 2 al Convenţiei.
2. „Scopul legitim”
55. Nu se contestă de către părţi şi Curtea este de acord că ingerinţa a
urmărit scopul legitim de protecţie a reputaţiei reclamanţilor în acţiunea
civilă pentru defăimare. Prin urmare, rămâne a fi examinat dacă ingerinţa a
fost „necesară într-o societate democratică”.
3. „Necesară într-o societate democratică”
(a) Principii generale

56. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale
ale unei societăţi democratice, iar protecţia care trebuie acordată presei este
de o importanţă deosebită. Chiar dacă presa nu trebuie să depăşească
limitele stabilite inter alia în scopul „protecţiei reputaţiei sau drepturilor
altor persoane”, este, totuşi, sarcina ei să comunice informaţii şi idei de
interes public. Presa are nu doar sarcina de a comunica astfel de informaţii
şi idei: publicul, de asemenea, are dreptul de a le primi. Altfel, presa nu ar
putea să joace rolul său vital de „câine de pază public” (a se vedea, spre
exemplu, Observer and Guardian v. the United Kingdom, hotărâre din 26
noiembrie 1991, Seria A, nr. 216, pp. 29-30, § 59).
57. Cea mai atentă cercetare din partea Curţii este cerută atunci când
măsurile luate sau sancţiunile impuse de autorităţile naţionale sunt capabile
să descurajeze participarea presei la dezbateri asupra chestiunilor de interes
public legitim (a se vedea, spre exemplu, Lingens v. Austria, hotărâre din 8
iulie 1986, Seria A nr. 103, § 44, Bladet Tromso and Stensaas v. Norway
[GC], nr. 21980/93, § 64, ECHR 1999-III, Thorgeir Thorgeirson v. Iceland,
hotărâre din 25 iunie 1992, Seria A nr. 239, § 68).
58. Dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai
„informaţiei” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau sunt privite ca
inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi celor care ofensează,
şochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunităţii. În plus,
libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibile recurgeri la un anumit
grad de exagerare sau chiar provocare (a se vedea De Haes and Gijsels v.
Belgium, hotărâre din 24 februarie 1997, Reports of Judgments and
Decisions 1997-I, p. 236, § 47).
59. Articolul 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de exprimare
nelimitată chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la chestiuni
de interes public deosebit. Conform termenilor din paragraful 2 al
articolului, exercitarea acestei libertăţi presupune „obligaţii şi
responsabilităţi”, care, de asemenea, se aplică presei. Aceste „obligaţii şi
responsabilităţi” pot avea însemnătate când, la fel ca şi în această cauză,
există o întrebare cu privire la atacul asupra reputaţiei unor persoane private
şi subminarea „drepturilor altor persoane”. Datorită „obligaţiilor şi
responsabilităţilor” inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia
acordată de articolul 10 jurnaliştilor în ceea ce priveşte relatarea cu privire

la chestiunile de interes general, este supusă condiţiei ca ei să acţioneze cu
bună-credinţă pentru a oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate
cu etica jurnalistică (a se vedea Goodwin v. the United Kingdom, hotărâre
din 27 martie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-II, p. 500, §
39, şi Fressoz and Roire v. France [GC], nr. 29183/95, § 54, ECHR 1999-
I).
60. Funcţionarii publici trebuie să beneficieze de încredere publică, în
condiţii lipsite de tulburări nepotrivite, ca ei să aibă succes în îndeplinirea
sarcinilor lor şi, astfel, poate fi dovedit ca necesar de a-i proteja de atacuri
verbale ofensatorii şi abuzive în timpul serviciului (a se vedea Janowski v.
Poland [GC], nr. 25716/94, § 33, ECHR 1999-I). Cerinţele unei astfel de
protecţii trebuie, totuşi, evaluate în comparaţie cu interesele libertăţii presei
sau a discutării deschise a chestiunilor de interes public.
61. În practica sa, Curtea a făcut distincţie între declaraţiile de fapt şi
judecăţile de valoare. Existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce
adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil probaţiunii. Cerinţa de a
dovedi adevărul unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi
încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului
garantat de articolul 10 (a se vedea Jerusalem v. Austria, nr. 26958/95, § 42,
ECHR 2001-II). Totuşi, chiar atunci când o declaraţie constituie o judecată
de valoare, proporţionalitatea unei ingerinţe poate depinde de faptul dacă
există un substrat factologic suficient pentru declaraţia contestată, deoarece
chiar şi o judecată de valoare fără nici un substrat factologic care s-o susţină
poate fi excesivă (a se vedea De Haes and Gijsels v. Belgium, citată mai sus,
§ 47, Oberschlick v. Austria (nr. 2), hotărâre din 1 iulie 1997, Reports of
Judgments and Decisions 1997-IV, p. 1276, § 33).
62. În exercitarea jurisdicţiei sale de supraveghere, Curtea trebuie să
analizeze ingerinţa în lumina cauzei în întregime, inclusiv conţinutul
remarcilor reclamantului şi contextul în care el le-a făcut. În special, trebuie
să se determine dacă ingerinţa în cauză a fost „proporţională în raport cu
scopurile legitime urmărite” şi dacă motivele invocate de către autorităţile
naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente” (a se vedea
Janowski v. Poland, hotărâre citată mai sus, § 30, şi Barfod v. Denmark,
hotărâre din 22 februarie 1989, Seria A nr. 149, § 28). Făcând acest lucru,
Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat standarde
care sunt conforme cu principiile consfinţite de articolul 10 şi, mai mult, că
ele s-au bazat pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (a se vedea
Jersild v. Denmark, hotărâre din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, § 31).
(b) Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză

63. Guvernul a declarat că reclamanţii în acţiunea civilă pentru defăimare
erau funcţionari publici şi, prin urmare, spre deosebire de politicieni, ei
trebuie să beneficieze de un nivel mai înalt de protecţie împotriva criticii şi

observaţiilor nepotrivite (Janowski v. Poland, citat mai sus).
64. Curtea a observat în câteva cauze (a se vedea, în special, hotărârea
Janowski v. Poland, menţionată mai sus, şi Nikula v. Finland, nr. 31611/96,
ECHR 2002-II, § 48) că poate fi necesar de a proteja funcţionarii publici de
atacuri ofensatorii, abuzive şi defăimătoare, care au scopul de a-i afecta în
îndeplinirea obligaţiilor lor şi de a prejudicia încrederea publică în ei şi
funcţia pe care o deţin. Totuşi, Curtea consideră că această cauză trebuie
distinsă de cauzele Janowski şi Nikula din următoarele motive: în primul
rând, reclamanţii în acţiunea civilă pentru defăimare nu erau nici funcţionari
ai organelor de ocrotire a normelor de drept şi nici procurori; ar fi exagerat
de a extinde principiul Janowski asupra tuturor persoanelor care sunt
angajate de stat sau de întreprinderi de stat; în al doilea rând, remarcile
reclamantului au făcut parte dintr-o discuţie deschisă şi continuă a
chestiunilor de interes public. În acest context, Curtea notează că, în
perioada 19 iunie - 14 august 1998, săptămânalul „Express” a publicat trei
articole cu privire la tema vânzării avioanelor - proprietate de stat şi la
chestiunea mai largă a administraţiei de Stat a aviaţiei civile, ridicând, după
cum a făcut-o, o chestiune importantă de interes public, şi anume
administrarea şi pretinsa folosire abuzivă a fondurilor publice. Mai mult,
contrar declaraţiilor făcute de reclamant în calitate de persoană privată în
cauza Janowski, articolul contestat în această cauză a fost scris de reclamant
în capacitatea sa de jurnalist, ceea ce ridică chestiuni cu privire la libertatea
presei.
65. Prin urmare, conceptul folosit de Curte în cauza Janowski nu este
aplicabil în această cauză. Dimpotrivă, Curtea consideră că deoarece este
vorba de libertatea presei, autorităţile moldoveneşti au beneficiat de o marjă
de apreciere mai puţin largă atunci când au decis dacă a existat o „necesitate
socială impetuoasă” pentru ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea de
exprimare.
66. Instanţele naţionale au examinat separat pasajele din articol
referitoare la fiecare reclamant în acţiunea civilă pentru defăimare. Curtea,
la fel, va examina separat justificarea ingerinţei ca rezultat al pasajelor
contestate referitoare la fiecare reclamant în acţiunea civilă.
(i) În privinţa lui I.V.
67. Curtea notează că reclamantul a plătit prejudicii pentru declaraţia că
I.V. a fost angajat la Aeroport numai datorită faptului că el era o rudă a
Directorului, şi că o nouă funcţie a fost creată special pentru el (a se vedea
68. Curtea este de opinia că pasajul contestat conţinea declaraţii de fapt,
şi nu judecăţi de valoare.
69. Chiar dacă comentariile reclamantului au fost făcute ca parte a unei
dezbateri a unei chestiuni de interes public, există limite ale dreptului la
libertatea de exprimare în cazul în care este vorba de reputaţia unei

persoane, reclamantul având obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă şi de a
verifica orice informaţie înainte de a o publica.
70. Se pare că reclamantul nu a verificat informaţia înainte de publicare,
lucru pe care, în calitate de jurnalist, trebuia să-l facă. Reclamantul însuşi a
admis pe parcursul procedurilor naţionale că a publicat informaţii inexacte
cu privire la legăturile de familie dintre primul şi cel de-al şaselea reclamant
în acţiunea civilă pentru defăimare, fără a încerca măcar să convingă
instanţele că el a făcut încercări rezonabile de a verifica informaţia.
71. În esenţă, prin publicarea declaraţiei contestate, reclamantul l-a
acuzat pe I.V. de nepotism şi a determinat cititorii să creadă că el a fost
angajat nu datorită calităţilor personale, ci numai deoarece era o rudă a
Directorului. Acestea au fost acuzaţii grave, afectând reputaţia personală şi
profesională a lui I.V.
72. Prin urmare, Curtea conchide că ingerinţa poate fi considerată ca
fiind justificată în sensul articolului 10 al Convenţiei.
(ii) În privinţa lui C.M.

73. Curtea notează că reclamantul a inclus în articolul său câteva
episoade ale pretinselor abuzuri comise de C.M. în calitatea sa de Şef al
Direcţiei Cadre. În acest scop, reclamantul a citat plângeri formale depuse
de angajaţi ai Aeroportului cu privire la pretinse acte de hărţuire sexuală,
beţie şi abuz de automobilul de serviciu comise de C.M. (a se vedea
paragraful 8 de mai sus). În continuare, Curtea notează că instanţele
judecătoreşti nu au constatat nici una din acele declaraţii, ca fiind inexactă
sau neadevărată. Totuşi, ele au constatat că limbajul folosit pentru
descrierea lui C.M., în lumina acelor pretinse abuzuri, a fost defăimător (a
se vedea paragraful 16 de mai sus). În special, expresii precum „figură
colorată”, „şeful Direcţiei Cadre a Aeroportului ar lăsa perplex chiar şi un
angajat al Direcţiei Cadre a oricărui penitenciar” şi „aventurile acestui
funcţionar desfrânat (распоясавшегося функционера)” au fost constatate
ca fiind defăimătoare.
74. Curtea consideră că pasajele contestate au constituit exprimarea unei
opinii sau a unei judecăţi de valoare a cărei adevăr, prin definiţie, nu este
susceptibilă probaţiunii. În timp ce o astfel de opinie poate fi excesivă, în
special în absenţa unui substrat factologic, aceasta nu este cazul prezentei
cauze. Curtea consideră că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă şi în
conformitate cu etica jurnalistică şi că s-a dovedit că a existat un substrat
factologic rezonabil pentru opinia exprimată.
75. Luând în consideraţie faptul că declaraţiile contestate au fost făcute
de un jurnalist în cadrul unei dezbateri cu privire la o chestiune de interes
public şi luând în consideraţie limbajul folosit, Curtea conchide că ingerinţa
nu a fost necesară într-o societate democratică.
(iii) În privinţa lui C.V.

76. Reclamantul a fost obligat să plătească prejudicii pentru declaraţia că
C.V. nu era calificat pentru funcţia sa. În special, reclamantul a declarat că
C.V. a fost numit Manager al Direcţiei Achiziţii de Servicii, deşi el avea
doar calificarea unui medic veterinar. Instanţele naţionale au constatat că
C.V. a absolvit, de fapt, o Şcoală de Business (a se vedea paragraful 21 de
mai sus).
77. În opinia Curţii, pasajul contestat conţinea atât o declaraţie de fapte
pretinse, cât şi o judecată de valoare.
78. Se pare că reclamantul nu a verificat informaţia înainte de a o
publica, deşi, în calitate de jurnalist, el trebuia s-o facă şi că informaţia s-a
dovedit a fi incorectă şi poate fi considerată ofensatoare, prejudiciind
reputaţia lui C.V. În esenţă, prin publicarea declaraţiei contestate,
reclamantul a încercat să comunice cititorilor că C.V. era incompetent
datorită pregătirii sale profesionale inadecvate, şi anume de medic veterinar.
În acest sens, reclamantul a făcut, de asemenea, o judecată de valoare bazată
pe faptele în cauză, sugerând că numirea unei persoane totalmente
necalificate a fost o ilustrare a faptului că într-un sistem corupt totul e
posibil. Curtea notează că reclamantul însuşi a admis, pe parcursul
procedurilor naţionale, că a publicat o informaţie incorectă cu privire la
pregătirea profesională a lui C.V. şi nu a încercat să convingă instanţele că
el a făcut încercări rezonabile de a verifica informaţia înainte de a o publica.
79. Prin urmare, Curtea conchide că ingerinţa poate fi considerată ca
necesară într-o societate democratică.
(iv) În privinţa lui S.I.

80. În privinţa lui S.I., reclamantul a făcut două declaraţii care au fost
considerate defăimătoare şi necorespunzând realităţii.
81. Mai întâi de toate, reclamantul a declarat că S.I. a absolvit un Institut
de Industrie Alimentară, în timp ce instanţele naţionale au constatat că ea a
absolvit o Şcoală de Comerţ (a se vedea paragraful 23).
82. Curtea consideră această situaţie similară cu cea a lui C.V. (a se
vedea paragrafele 75-78) şi conchide că ingerinţa ca rezultat al declaraţiei
„A.I. l-a numit pe S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară
din Kiev)....” poate fi considerată ca justificată în sensul articolului 10 al
Convenţiei.
83. În ceea ce priveşte a doua declaraţie contestată, Curtea notează că
reclamantul a scris că, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, S.I. a fost
implicat într-o „afacere dubioasă”, referindu-se la vânzarea avioanelor -
proprietate de stat (a se vedea paragraful 23). În faţa instanţelor naţionale,
reclamantul a argumentat că declaraţia s-a bazat pe un raport oficial al unei
Comisii Parlamentare.
84. Curtea notează că tranzacţia la care s-a făcut referire în declaraţia

contestată a fost suspectată ca fiind ilegală şi că o Comisie Parlamentară a
făcut un raport în această privinţă (a se vedea paragraful 40 de mai sus).
Prin urmare, a existat un anumit substrat factologic obiectiv pentru
aprecierea pe care i-a dat-o reclamantul, şi anume de „afacere dubioasă”. În
acelaşi timp, instanţele naţionale nu au stabilit că S.I. nu a fost implicat în
tranzacţie. Dimpotrivă, S.I. a admis pe parcursul procedurilor că a făcut
parte, împreună cu A.I., dintr-o Comisia Guvernamentală care a încheiat
contractul de vânzare a avioanelor (a se vedea paragraful 24 de mai sus). În
aceste circumstanţe, nu există aparenţe că reclamantul a acţionat cu rea-
credinţă, cu scopul de a-l defăima pe S.I. Trebuie notat că reclamantul a
făcut o cercetare rezonabilă pentru a stabili că vânzarea avioanelor a fost
suspectată ca fiind ilegală şi că S.I. a avut un rol în această tranzacţie.
Concluziile formulate de reclamant trebuie privite ca judecăţi de valoare,
care au avut un substrat factologic.
În acest sens, Curtea reaminteşte că presa joacă un rol esenţial de „câine
de pază public” într-o societate democratică (a se vedea Thorgeir
Thorgeirson v. Iceland, citat mai sus, § 63). În circumstanţe în care există
motive obiective de a suspecta funcţionari publici de implicare în vânzări
ilegale ale proprietăţii publice, presa trebuie să fie liberă, într-o manieră ce
corespunde obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, de a comunica astfel de
informaţii şi idei, iar publicul are dreptul să le primească.
85. Prin urmare, Curtea conchide că ingerinţa ca rezultat al declaraţiei „...
afacerea dubioasă, în spatele căreia, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei
civile, au fost A.I. şi S.I.” nu a fost necesară într-o societate democratică.
(v) În privinţa lui A.I.
86. Curtea a identificat patru declaraţii principale făcute de reclamant în
privinţa lui A.I. care au fost constatate de instanţele naţionale ca fiind
defăimătoare.
87. Mai întâi de toate, instanţele au constatat că declaraţia reclamantului
că A.I. a organizat o întrunire în Scuarul Vechiului Aeroport nu a fost
adevărată (a se vedea paragraful 25 de mai sus). Se pare că reclamantul a
încercat să aducă probe pentru susţinerea declaraţiei contestate, prin
prezentarea unui martor şi a unei copii a unei foi volante pretins publicată
de A.I. (a se vedea paragrafele 26 şi 35 de mai sus). Curtea notează că
instanţele naţionale au ignorat proba prezentată de reclamant şi nu au făcut
nici o evaluare a acesteia.
88. Curtea consideră că, cerând reclamantului să dovedească adevărul
declaraţiilor sale, iar în acelaşi timp privându-l de o posibilitate efectivă de a
aduce probe în susţinerea declaraţiilor sale şi dovedirea adevărului acestora,
constatarea instanţelor moldoveneşti că declaraţia a fost defăimătoare nu
poate fi justificată ca fiind necesară într-o societate democratică (a se vedea
Jerusalem v. Austria, nr. 26958/95, § 45-46, ECHR 2001-II).
89. În al doilea pasaj contestat, reclamantul a declarat că, după

restabilirea în funcţia de Director, A.I. a organizat o epurare a personalului.
În acest sens, reclamantul s-a referit la cinci foşti angajaţi ai Aeroportului,
care au fost concediaţi după restabilirea în funcţie a lui A.I. (a se vedea
paragrafele 25 şi 26 de mai sus). Instanţele naţionale nu au constatat
declaraţiile cu privire la pretinsele concedieri ca fiind neadevărate. Ele au
constatat, totuşi, că pretinsa implicare a lui A.I. nu a corespuns realităţii,
notând că, în conformitate cu procedura existentă, A.I. nu avea dreptul să
angajeze sau să concedieze personalul.
90. Curtea observă că nu poate fi spus că descrierea evenimentelor date
în declaraţia contestată a fost în întregime nefondată. Se pare că reclamantul
a făcut o cercetare rezonabilă înainte de a publica informaţia contestată,
deoarece el ştia numele celor care au fost concediaţi. Curtea consideră că,
chiar dacă, în conformitate cu procedura existentă, Directorul nu avea
dreptul să ia decizia cu privire la concedierea unui angajat, a fost rezonabil
pentru un jurnalist să creadă că a existat o legătură între concedierea în masă
a personalului şi schimbarea Directorului. În aceste circumstanţe, Curtea
constată că ingerinţa nu a fost necesară într-o societate democratică.
91. În al treilea pasaj contestat, reclamantul a declarat că A.I. a angajat o
rudă a sa, pe I.V. (a se vedea paragraful 25 de mai sus).
92. Curtea consideră această situaţie ca fiind similară celei referitoare la
declaraţia cu privire la I.V. (a se vedea paragrafele 67-72), şi conchide că
ingerinţa poate fi considerată ca justificată în sensul articolului 10 al
Convenţiei.
93. Cu privire la a patra declaraţie contestată, şi anume că A.I. a fost
implicat împreună cu S.I. într-o „afacere dubioasă”, Curtea reiterează
constatările sale cu privire la plângerea lui S.I. (a se vedea paragrafele 80-85
de mai sus). Din motive similare, Curtea conchide că ingerinţa în libertatea
de exprimare a reclamantului nu a fost necesară într-o societate
democratică.
94. Reclamantul a invocat, de asemenea, mărimea prejudiciilor impuse
lui ca un capăt de plângere separat.
95. Natura şi severitatea pedepsei impuse sunt, de asemenea, factori care
trebuie luaţi în consideraţie la evaluarea proporţionalităţii unei ingerinţe în
libertatea de exprimare garantată de articolul 10 al Convenţiei (a se vedea
spre exemplu, Ceylan v. Turkey [GC], nr. 23556/94, § 37, ECHR 1999-IV;
Tammer v. Estonia, nr. 41205/98, § 69, ECHR 2001-I; şi Lesnik v. Slovakia,
nr. 35640/97, § 63, ECHR 2003-IV).
96. Luând în consideraţie constatarea unei violări în ceea ce priveşte
declaraţiile cu privire la C.M., S.I. şi A.I., nu este necesar de a examina
mărimea prejudiciilor respective impuse reclamantului. În acelaşi timp,
Curtea notează că reclamantul a fost obligat să plătească MDL 450 lui I.V.
şi MDL 180 lui C.V. Luând în consideraţie salariul mediu lunar în acea
perioadă în Republica Moldova şi faptul că prejudiciile impuse
reclamantului au fost la cel mai jos nivel prevăzut de lege (a se vedea

paragraful 39 de mai sus), Curtea este de opinia că sumele nu au fost
excesive.
C. Concluzie
97. Luând în consideraţie cele expuse mai sus, Curtea conchide:

(1) Că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce
priveşte declaraţiile reclamantului cu privire la I.V.;
(2) Că a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte
declaraţiile reclamantului cu privire la C.M.;
(3) Că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce
priveşte declaraţiile reclamantului cu privire la C.V.;
declaraţiile reclamantului cu privire la S.I.;
declaraţiile reclamantului cu privire la A.I.

99. Reclamantul a pretins EUR 2,460 cu titlu de prejudiciu material,

suferit ca rezultat al încălcării dreptului său la libertatea de exprimare. El a
pretins că nu a putut lucra ca jurnalist după ce a pierdut procesul, deoarece
toţi îl considerau a fi un jurnalist rău. Prin urmare, el a trebuit să lucreze ca
translator pentru bani mai puţini. Reclamantul a declarat că suma pretinsă ar
acoperi prejudiciile plătite reclamanţilor, banii pe care el i-ar fi obţinut
lucrând ca jurnalist şi pierderile cauzate de inflaţie.
100. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant. În opinia sa, o
compensaţie potrivită ar fi suma prejudiciilor plătite, şi anume MDL 2,610
(EUR 224). Potrivit Guvernului, reclamantul lucra ca translator şi până la
pierderea procesului şi, prin urmare, nu poate fi stabilită nici o legătură
cauzală între proces şi angajarea sa ulterioară.
101. Curtea este de acord cu Guvernul că reclamantul nu a dovedit
existenţa unei legături între prejudiciile impuse lui şi angajarea sa ulterioară.
Prin urmare, Curtea nu acordă nici o sumă în ceea ce priveşte pretinsa
imposibilitate a reclamantului de a lucra ca jurnalist după pierderea

procesului cu privire la defăimare. Pe de altă parte, Curtea a constatat o
violare a articolului 10 ca rezultat al deciziilor cu privire la toate sau unele
declaraţii contestate făcute de reclamant în privinţa lui C.M., S.I. şi I.V. În
lumina acestora şi hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă suma de EUR
125 cu titlu de prejudiciu material în ceea ce priveşte sumele pe care
reclamantului i-a fost ordonat de instanţă să le plătească reclamanţilor în
acţiunea civilă pentru defăimare.
102. Reclamantul a pretins EUR 30,000 cu titlu de prejudiciu moral,

suferit ca rezultat al stresului şi frustrării cauzate de prejudiciile impuse lui.
Ca şi în cazul prejudiciului material, reclamantul a declarat că procesul cu
privire la defăimare şi prejudiciile impuse lui au jucat un rol foarte negativ
în cariera sa şi au însemnat faptul că el nu a putut găsi de lucru la nici un
ziar serios. El a declarat că nu numai cariera sa a avut de suferit, dar şi
relaţiile sale de familie.
103. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant,
declarând că ea este excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii. El a statuat că
în unele cauze simpla constatare a unei violări a fost considerată a fi
satisfacţie echitabilă. Guvernul, în continuare, a declarat că în orice caz,
orice sumă cu titlu de prejudiciu moral nu poate depăşi suma prejudiciului
material, adică MDL 2,610.
104. Considerând constatările de mai sus, Curtea este de opinie că
reclamantului i-a fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al
încălcării dreptului său la libertatea de exprimare. Hotărând în bază
echitabilă, ea acordă reclamantului suma totală de EUR 4,000 cu titlu de
prejudiciu moral.
105. Reclamantul a pretins, de asemenea, EUR 1,800 cu titlu de costuri şi

cheltuieli suportate în faţa Curţii, dintre care EUR 1,600 au fost taxe de
reprezentare, iar restul cheltuieli de transport şi comunicare.
106. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, declarând că
reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare. Potrivit
Guvernului, suma pretinsă de reclamant a fost prea mare în raport cu
salariul mediu lunar în Republica Moldova şi onorariile plătite de stat
avocaţilor din oficiu. Guvernul, de asemenea, a contestat numărul de ore
petrecute de reprezentantul reclamantului lucrând asupra cauzei, în general,
şi cercetând jurisprudenţa Curţii, în special, argumentând că o persoană cu o
diplomă de drept a Universităţii de Stat din Republica Moldova nu a avut
nevoie să studieze jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
deoarece se prezumă că el sau ea a studiat-o pe parcursul celui de-al doilea

şi al patrulea an de studiu. În opinia Guvernului, acordarea unei sume în
acest scop ar echivala cu o bursă de studii.
necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (Nilsen and Johnsen v.
Norway [GC], nr.23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
D. Dobânda
109. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată

în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca

1. Hotărăşte că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea
ce priveşte declaraţiile cu privire la I.V.;
2. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce

priveşte declaraţiile cu privire la C.M.;
3. Hotărăşte că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea

ce priveşte declaraţiile cu privire la C.V.;

priveşte declaraţiile cu privire la S.I.;

priveşte declaraţiile cu privire la A.I.;
6. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantuluiîn termen de trei luni
de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 125 (o sută douăzeci şi cinci euro)
cu titlu de prejudiciu material, EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de costuri
şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât
procente.
7. Respinge unanim restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 21 decembrie 2004,


Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BUZILOV c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 iunie 2009
DEFINITIVĂ
23/09/2009

1 HOTĂRÂREA BUZILOV c. MOLDOVEI
În cauza Buzilov c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
PROCEDURA
Petru Buzilov („reclamantul”), la 6 iulie 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Mihai Cebotari şi dna
Eugenia Buzilov. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost
reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că a fost supus unei brutalităţi
severe din partea poliţiei şi că autorităţile nu au efectuat o cercetare
adecvată a incidentului, contrar articolului 3 al Convenţiei. De asemenea,
el s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de durata excesivă a
procesului penal intentat împotriva sa.
4. La 7 mai 2007, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice
Guvernului cererea. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie
examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al
Convenţiei).
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1961 şi locuieşte în Cahul.

HOTĂRÂREA BUZILOV c. MOLDOVEI 2
6. Reclamantul a fost reţinut la 30 mai 2002 (31 mai 2002, potrivit

Guvernului) în Chişinău de către Direcţia generală urmărire penală a
Ministerului Afacerilor Interne, fiind bănuit de banditism. El pretinde că i-a
fost acoperit capul, el a fost împins într-o maşină şi dus la un comisariat de
poliţie.
7. Potrivit reclamantului, el a fost bătut cu cruzime de către poliţişti la
Comisariatul de poliţie Hînceşti. El a susţinut că un colaborator de poliţie în
civil a ordonat altor cinci poliţişti să-i pună o mască antigaz pe cap; că i s-au
pus cătuşele şi că picioarele i-au fost legate de mâini la spate; că el a fost
culcat cu capul în jos pe abdomen; şi că două cabluri electrice de metal i-au
fost prinse de urechi. El pretinde că a fost electrocutat în timp ce peste el era
turnată apă rece. Din cauza durerii acute el, şi-a muşcat limba. În acelaşi
timp, un alt poliţist îi oprea accesul aerului în masca antigaz şi mişca
cablurile de la urechi la degetele de la picioare. Potrivit reclamantului, el a
fost supus acestor maltratări în fiecare noapte între 30 mai şi 3 iunie 2002.
În timpul zilei, el era adus la Comisariatul de poliţie Comrat.
8. La 3 iunie 2002, Judecătoria sectorului Comrat a emis un mandat de
arest pe numele reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile.
Reclamantul a fost plasat în izolatorul de detenţie provizorie al
Comisariatului de poliţie Comrat. Din dosar nu este clar dacă el a contestat
încheierea judecătorească din 3 iunie 2002.
9. Ca urmare a unei plângeri a avocatului său, un anchetator penal de la
Comisariatului de poliţie Comrat a dispus examinarea reclamantului de
către un medic legist. Un raport de examinare medicală din 4 iunie 2002
menţiona, inter alia, următoarele:
„[Potrivit reclamantului] La 30 mai 2002 el a fost dus la Comisariatul de poliţie
Hînceşti. Mâinile şi picioarele i-au fost legate împreună şi el a fost bătut cu un baston
şi cu bare metalice. Cabluri electrice erau prinse de degetele de la picioare şi el a fost
electrocutat. Când el îşi pierdea cunoştinţa, peste el era turnată apă. După aceasta,
cablurile au fost prinse de urechile lui şi el a fost electrocutat din nou. Când el îşi
pierdea cunoştinţa, apa era din nou turnată peste el. Pe cap îi era pusă o mască anti-
gaz iar accesul aerului era oprit permanent. Reclamantul s-a plâns de dureri de cap,
greaţă şi durere în locurile vătămate.
Deasupra sprâncenei drepte – era o zgârietură de 2.4 x 1.4 cm, ..., în partea dreaptă
occipitală a capului – o vânătaie gălbuie de 1 x 0.8 cm, pe pleoapa dreaptă de sus – o
vânătaie ovală de 3.5 x 0.8 cm, în jurul ochiului stâng – o vânătaie gălbuie de 4.5 x
2.1 cm, ...vânătăi de culoare deschis violetă de forme neregulate de 2.6 x 2 cm şi 2.7 x
1.9 cm pe ambii obraji, în partea dreaptă a tâmplei – o vânătaie gălbuie de formă
neregulată de 4 x 2 cm, auricule (dreaptă şi stângă) [de la urechi] – galbene, ... pe
partea din faţă a umărului drept – o vânătaie galbenă de 10 x 7 cm, ... multiple vânătăi
între 7.3 x 2.4 cm, 1.3 x 1.2 cm şi 4 x 0.9 cm pe ambele părţi ale pieptului, pe
abdomen – multiple vânătăi gălbui de forme neregulate de mărimea între 1.8 x 1.2 cm
şi 6 x 1.7 cm, pe scalp – vânătăi neregulate de culoare roşie închisă de mărime 9 x 6
cm, 14 x 2 cm şi 3.7 x 1 cm, multiple vânătăi de mărimi între 0.2 x 0.4 cm şi 7 x 2.2
cm pe ambele picioare. ... Pe vârful limbii [reclamantului] – o cicatrice ovală de 1.4 x
0.6 cm, 0.3 cm adâncime.
Zgârieturile şi vânătăile ... au fost cauzate de lovituri cu un obiect contondent şi

neascuţit, cicatricea de pe vârful limbii ... putea fi cauzată de dinţi umani, [vătămările]
puteau fi cauzate în circumstanţele şi la timpul indicat şi sunt calificate ca leziuni
corporale uşoare.”
10. La 26 iunie 2002, un ziar privat a publicat un articol, potrivit căruia
poliţia a reţinut o bandă organizată de către reclamant. Ziarul a publicat
numele lui şi a afirmat că el putea fi condamnat la douăzeci şi cinci de ani
de închisoare.
11. La 13 iunie 2003, un ziar de stat a publicat un articol despre un grup
de oameni bănuiţi de banditism. Totuşi, acesta nu a dezvăluit numele
reclamantului, ci doar a folosit sintagma „Petru B.”.
12. La o dată nespecificată, reclamantul s-a plâns Procuraturii Generale
de pretinsa sa maltratare la Comisariatul de poliţie Hînceşti. La 18 şi 31
martie 2005, Procuratura sectorului Hînceşti şi, respectiv, Procuratura
Generală l-au informat pe reclamant că plângerile sale au fost respinse pe
motiv de lipsă a „elementelor constitutive” ale infracţiunii. Se pare că, la
respingerea plângerii reclamantului, Procuratura s-a bazat pe declaraţiile a
doi poliţişti care au declarat că nu l-au bătut pe reclamant şi nu au văzut
vreun semn de maltratare pe corpul lui la 1 iunie 2002, când l-au escortat de
la Comisariatul de poliţie Hînceşti la un alt comisariat de poliţie. Procurorul
a conchis că leziunile descoperite pe corpul reclamantului nu au fost cauzate
de colaboratorii de poliţie de la Comisariatul de poliţie Hînceşti.
13. În perioada ianuarie - octombrie 2003, cauza penală împotriva
reclamantului a fost examinată de către Curtea de Apel Chişinău. La 7
octombrie 2004, Curtea de Apel Chişinău şi-a declinat competenţa în
favoarea Curţii de Apel Cahul, care, la rândul său, la 31 octombrie, şi-a
declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Comrat. Având în vedere
acest conflict de competenţă, cauza a fost expediată Curţii Supreme de
Justiţie, care, la 27 ianuarie 2003, a decis că instanţa competentă să
examineze cauza este Curtea de Apel Cahul.
14. Printr-o sentinţă a Curţii de Apel Cahul din 18 iunie 2007,
reclamantul a fost găsit vinovat de faptele incriminate şi a fost condamnat la
zece ani închisoare. Din documentele prezentate de părţi nu este clar dacă
procedurile s-au încheiat la acea dată.
15. Prevederile relevante ale Codului penal în vigoare în perioada

relevantă sunt următoarele:
Articolul 185
„Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, însoţite fie de acte de

violenţă, fie de folosirea armei, fie de acţiuni de tortură şi care jignesc demnitatea
personală a părţii vătămate, se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la
trei la zece ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica
anumite activităţi pe un termen de până la cinci ani. ...”
ÎN DREPT
16. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că el a
fost maltratat de către poliţie. De asemenea, el a pretins că autorităţile
naţionale nu au investigat în mod corespunzător plângerile lui cu privire la
maltratare. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
degradante.”
17. Reclamantul s-a plâns că durata procedurilor penale a fost
incompatibilă cu cerinţa „termenului rezonabil” prevăzută de articolul 6 § 1
al Convenţiei, care prevede următoarele:
rezonabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. …”

durata excesivă a procedurilor penale intentate împotriva sa. Guvernul nu a
fost de acord cu poziţia reclamantului şi a susţinut că, având în vedere
complexitatea cauzei şi comportamentul persoanelor acuzate, durata
procedurilor nu a fost excesivă.
evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, ţinând cont de criteriile stabilite
în jurisprudenţa sa, în special, complexitatea cauzei, comportamentul
reclamantului şi al autorităţilor relevante şi importanţa cauzei pentru
reclamant (a se vedea, printre altele, Frydlender v. France [GC], nr.
30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). În această cauză, Curtea notează că
reclamantul nu şi-a fundamentat pretenţia şi nu a prezentat Curţii o copie a
dosarului său naţional. Fără acesta, Curtea nu poate hotărî asupra
rezonabilităţii duratei procedurilor. În astfel de circumstanţe, această
pretenţie este vădit nefondată şi urmează a fi declarată inadmisibilă în
20. Reclamantul s-a mai plâns că cele două ziare care au scris articole
despre el (a se vedea paragrafele 10 şi 11 de mai sus) au încălcat dreptul său
la prezumţia nevinovăţiei. Curtea notează că ziarul de stat nu a dezvăluit
identitatea reclamantului şi/sau nu a făcut în vreun fel posibilă identificarea
acestuia. Prin urmare, această pretenţie este vădit nefondată. În ceea ce
priveşte celălalt ziar, Curtea notează că acesta era un ziar privat şi, prin
urmare, pretenţia este incompatibilă ratione materiae. În orice caz, se pare
că reclamantul nu a recurs la căile de recurs interne şi nu a iniţiat proceduri
judiciare împotriva ziarelor. Prin urmare, Curtea consideră că pretenţia
formulată de reclamant în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei este
inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ 1, 3 şi 4 al Convenţiei.
21. În final, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 38 al
Convenţiei, că avocatului său nu i-au fost create facilităţi adecvate pentru a
se întâlni cu el. În opinia Curţii, această pretenţie se referă, în esenţă, la
dreptul reclamantului de a sesiza Curtea, garantat de articolul 34 al
Convenţiei. Totuşi, deoarece reclamantul nu şi-a întemeiat pretenţia prin
prezentarea vreunor probe, aceasta urmează a fi declarată inadmisibilă, ca
vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
22. Curtea consideră că pretenţia reclamantului care a rămas, formulată
în temeiul articolului 3 al Convenţiei, ridică chestiuni de fapt şi de drept
examinare a fondului şi că nici un alt temei pentru declararea ei inadmisibilă
nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În
vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei
pretenţii.
23. Reclamantul a pretins că a fost torturat în timpul detenţiei sale la

Comisariatul de poliţie Hînceşti şi a susţinut că autorităţile nu au explicat
originea celor peste patruzeci de leziuni de pe corpul său menţionate în
raportul de examinare medicală din 4 iunie 2002. De asemenea, reclamantul
s-a plâns că procuratura nu a anchetat în mod corespunzător plângerea sa.
24. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a fost maltratat în timpul
detenţiei sale la Comisariatul de poliţie Hînceşti. Acest fapt a fost dovedit
prin declaraţiile colaboratorilor de poliţie de la acest comisariat de poliţie,
care au negat orice acuzaţii de maltratare. Potrivit Guvernului, autorităţile
au efectuat o investigaţie efectivă pe marginea plângerii reclamantului
privind maltratarea.
25. După cum a notat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte
una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în
cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a
crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi
tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de
majoritatea normelor materiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi
nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform
articolului 15 § 2 nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă,
chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se
vedea, Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi

Assenov and Others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93, Reports of
Judgements and Decisions 1998-VIII).
ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de
leziune va crea o prezumţie puternică că acea persoană a fost supusă
maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12
octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă
despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile, neîndeplinirea
căreia ridică o chestiune clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei
(Selmouni, citată mai sus, § 87).
standardul de probaţiune „dincolo de un dubiu rezonabil” (a se vedea
Ireland v. the United Kingdom, 18 ianuarie 1978, § 161, Seria A nr. 25).
Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii
suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare prezumţii
incontestabile ale faptelor. Atunci când evenimentele într-o cauză sunt în
totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul
persoanelor aflate în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice
ale faptelor în legătură cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei.
Într-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să
prezinte explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare (a se vedea Salman v.
Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).
28. Curtea reiterează că atunci când o persoană face afirmaţii credibile
că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de
către poliţie sau alţi agenţi ai statului, prevederile acestui articol, citite în
contextul obligaţiei generale a statului impuse de articolul 1 al Convenţiei
de a „recunoaşte oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa drepturile şi
libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii
oficiale efective. La fel ca şi o investigaţie efectuată în virtutea articolului
2, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea
persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii,
tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei
sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică şi ar face posibil, în anumite
cazuri, pentru agenţii statului, să comită abuzuri împotriva persoanelor
aflate sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se
vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR
2000-IV).
Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi
serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe
concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună
la baza deciziilor lor (a se vedea Assenov and Others, citată mai sus, § 103
et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili lor
pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv, inter alia, declaraţii

ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrikulu v.
Turkey [GC], nr. 23763/94, § 104 et seq., ECHR 1999-IV şi Gül v. Turkey,
nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul
desfăşurării investigaţiei care ar putea submina posibilitatea sa de a stabili
cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să
nu corespundă acestui standard.
30. Pentru a determina dacă o anumită formă de maltratare poate fi
calificată drept tortură, trebuie să se ia în consideraţie distincţia prevăzută în
articolul 3 dintre acest termen şi cel de tratament inuman sau degradant. Aşa
precum ea a constatat anterior, se pare că intenţia a fost ca Convenţia să
stigmatizeze printr-o astfel de distincţie tratamentul inuman deliberat care
cauzează suferinţe foarte grave şi crude (a se vedea Ireland, citată mai sus,
§ 167). Faptul că durerea sau suferinţa au fost cauzate intenţionat pentru a
obţine o recunoaştere a vinovăţiei este un factor care trebuie luat în
consideraţie atunci când se decide dacă maltratarea a constituit tortură
(Aksoy v. Turkey, 18 decembrie 1996, Reports, § 64 şi Salman, citată mai
sus, § 114).
31. Revenind la faptele acestei cauze, Curtea notează că reclamantul a
pretins că i-au fost cauzate numeroase vătămări în timpul detenţiei sale la
Comisariatul de poliţie Hînceşti. Deoarece Guvernul nu a prezentat
explicaţii privind vătămările reclamantului, Curtea conchide că acestea sunt
rezultatul maltratării care a avut loc în timpul aflării în detenţie la poliţie.
32. În continuare, Curtea notează că concluziile raportului de examinare
medicală din 4 iunie 2002, potrivit căruia urechile reclamantului erau
galbene şi el avea o cicatrice adâncă în urma muşcăturii vârfului limbii,
corespund afirmaţiilor reclamantului că el a fost electrocutat prin fire prinse
de urechile sale şi că, ca urmare a durerii acute, el şi-a muşcat involuntar
vârful limbii. Curtea consideră că această formă de maltratare este îndeosebi
condamnabilă, deoarece presupune intenţia de obţinere a informaţiei,
pedepsire sau intimidare. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că
violenţa asupra reclamantului a avut un caracter deosebit de grav, capabilă
să-i provoace durere acută şi suferinţe crude, şi că aceasta urmează a fi
apreciată drept acte de tortură. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului
3 al Convenţiei.
33. În final, Curtea notează că, după primirea plângerii reclamantului
privind maltratarea, procuratura nu a audiat reclamantul sau doctorii care l-
au examinat. Procuratura nu a cerut reclamantului nici să identifice
colaboratorii de poliţie responsabili. De fapt, procuratura nu a luat vreo
măsură fermă în vederea investigării plângerii reclamantului, însă a fost
dispusă să accepte fără rezerve declaraţiile colaboratorilor de poliţie acuzaţi.
Prin urmare, Curtea nu poate să conchidă că a avut loc o investigaţie
efectivă. Din acest motiv, a avut loc şi o violare procedurală a articolului 3
al Convenţiei.

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale
şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
35. Reclamantul a pretins 500,000 euro (EUR) în calitate de

compensaţie pentru încălcarea drepturilor sale garantate de articolele 3 şi 6
ale Convenţiei. El nu a specificat dacă pretenţia lui se referă la prejudiciul
material sau moral. Potrivit reclamantului, această sumă trebuia să
compenseze constrângerea de a-şi recunoaşte vina şi pentru cei cinci ani
petrecuţi în detenţie în timpul procesului. În privinţa ultimului aspect, el a
susţinut că în timpul detenţiei sale el nu a putut să-şi întreţină familia sa.
36. Guvernul a tratat pretenţia reclamantului ca o pretenţie formulată cu
titlu de prejudiciu moral. El a susţinut că procedurile nu au fost excesiv de
îndelungate şi că detenţia reclamantului în timpul procesului a fost
justificată. Referindu-se la pretenţia privind violarea articolului 3 al
Convenţiei, Guvernul a susţinut că, în lumina jurisprudenţei anterioare a
Curţii în cauzele moldoveneşti pe marginea articolului 3, suma pretinsă era
prea mare. El a mai susţinut că, în unele cauze, Curtea a considerat că
constatarea unei violări a constituit o satisfacţie echitabilă suficientă.
37. Având în vedere violarea constatată mai sus şi gravitatea acesteia,
Curtea consideră că în această cauză acordarea unei compensaţii cu titlu de
prejudiciu moral este justificată. Făcând evaluarea sa în mod echitabil,
Curtea acordă reclamantului EUR 30,000.
38. Reclamantul a mai pretins EUR 1,680 cu titlu de costuri şi cheltuieli

angajate în faţa Curţii.
39. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că suma pretinsă era
excesivă.
40. Curtea acordă EUR 500 cu titlu de costuri şi cheltuieli în ceea ce
priveşte costurile angajate faţă de dl M. Cebotari.


1. Declară admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al
Convenţiei, iar restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce

priveşte obligaţiile materiale şi procedurale ale statului pârât;
3. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 30,000 (treizeci de mii euro) cu titlu
de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută, şi EUR 500
(cinci sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care
poate fi percepută de la reclamant, care să fie convertite în valuta
hotărârii;
procente;

echitabilă.


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CASTRAVET c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 martie 2007
DEFINITIVĂ
13/06/2007

1 HOTĂRÂREA CASTRAVET c. MOLDOVEI
În cauza Castravet c. Moldovei,

în cadrul unei camere compuse din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”) de dl Andrei Castraveţ („reclamant”), la 27
iunie 2005.
1. Reclamantul a fost reprezentat de dl Vitalie Nagacevschi, avocat din
Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru
Drepturile Omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost
reprezentat de Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
2. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 al Convenţiei, că
arestarea sa preventivă a fost nemotivată şi că nu a putut comunica cu
avocaţii săi în mod confidenţial.
3. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 8 septembrie 2005,
conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze
fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire
la admisibilitatea şi fondul cererii (articolul 59 § 1 al Regulamentului
Curţii).
HOTĂRÂREA CASTRAVET c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

6. La 25 mai 2005, reclamantul a fost reţinut de Centrul pentru
Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei (CCCEC), fiind învinuit de
delapidare. El avea studii universitare, nu avea antecedente penale, era
angajat şi avea un domiciliu permanent.
7. La 27 mai 2005, judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Buiucani a
emis un mandat de arestare preventivă a reclamantului pe un termen de 10
zile. Motivele invocate de către instanţa de judecată la eliberarea mandatului
de arest au fost următoarele:
„Dosarul penal a fost intentat cu respectarea legislaţiei în vigoare. [Reclamantul] este
bănuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave, pentru care legea prevede
pedeapsa privaţiunea de libertate pe un termen mai mare de doi ani; probele prezentate
instanţei de judecată au fost obţinute pe cale legitimă; izolarea bănuitului de societate
este necesară; el poate să se ascundă de organul de urmărire penală şi judecată; el ar
putea să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte
infracţiuni”.
8. Reclamantul a atacat această încheiere, susţinând inter alia că
bănuielile în privinţa lui erau neîntemeiate, că el nu avea nicio intenţie să se
ascundă sau să împiedice în vreun fel desfăşurarea urmăririi penale şi că el
era gata să coopereze cu organul de urmărire penală.
9. La 1 iunie 2005, recursul reclamantului a fost respins de către un
complet din trei judecători ai Curţii de Apel Chişinău.
10. La 3 iunie 2005, Judecătoria Buiucani a prelungit pe încă 30 de zile
mandatul de arest eliberat pe numele reclamantului. Instanţa a motivat că
detenţia era necesară deoarece:
„[reclamantul] este învinuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave; există
riscul ca el să exercite presiune asupra martorilor sau să se ascundă de organele de drept;
şi persistă necesitatea izolării lui de societate”.
11. Reclamantul a atacat această încheiere invocând aceleaşi argumente
ca cele invocate în prima sa cerere de recurs.
12. La 9 iunie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul
reclamantului fără a invoca argumente noi.
13. Mandatul de arest al reclamantului a fost prelungit în baza aceloraşi
temeiuri până la 11 octombrie 2005, când el a fost eliberat din detenţie.
14. Reclamantul a fost deţinut în Izolatorul de Detenţie Provizorie al
CCCEC. Camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi deţinuţi avea un perete
din sticlă care-i separa.
II. MATERIALE NON-CONVENŢIONALE RELEVANTE
A. Arestarea preventivă
15. Dreptul intern relevant privind arestarea preventivă a fost expus în

hotărârea Curţii în cauza Sarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 52, 4 octombrie
2005.
B. Confidenţialitatea comunicării dintre avocat-client în Izolatorul

de Detenţie Provizorie al CCCEC
16. Din fotografiile prezentate de Guvern, se pare că în camera pentru

întrevederi dintre avocaţi şi clienţi, din cadrul Izolatorului de Detenţie
Provizorie al CCCEC, spaţiul prevăzut pentru deţinuţi este separat de restul
camerei printr-o uşă şi un geam. Aparent, geamul este făcut din două bucăţi
de sticlă. Ambele bucăţi de sticlă au găuri mici care au fost făcute cu un
burghiu; totuşi, găurile nu coincid, aşa că nimic nu poate fi transmis prin
geam. Mai mult, între cele două bucăţi de sticlă ale geamului există o plasă
densă de culoare verde făcută fie din sârmă subţire, fie din plastic, care
acoperă toată porţiunea perforată a geamului. Se pare că acolo nu există un
spaţiu pentru transmiterea documentelor dintre avocat şi client.
17. Instanţele judecătoreşti naţionale s-au pronunţat asupra plângerilor
privind lipsa confidenţialităţii în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi
clienţi din Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC în cauzele lui
Modârcă (cererea nr. 14437/05) şi Sarban (citată mai sus). La 2 noiembrie
2004, un judecător al Judecătoriei Buiucani a indicat autorităţilor CCCEC să
scoată peretele de sticlă care separă avocaţii de clienţii lor; autorităţile
CCCEC au refuzat însă să se conformeze hotărârii judecătoreşti. La 3
decembrie 2004, acelaşi judecător a revocat hotărârea sa din 2 noiembrie
2004, declarând că, între timp, ea a fost informată de administraţia CCCEC
că nu există dispozitive de interceptare montate în peretele care separă
avocaţii de clienţii lor şi că acest perete este necesar pentru a asigura
securitatea deţinuţilor.
La 15 februarie 2005, avocatul dlui Şarban a înaintat din nou o cerere
Judecătoriei Buiucani, în conformitate cu articolul 5 § 4 al Convenţiei,
afirmând că nu poate să discute cu clientul său în condiţii de
confidenţialitate. La 16 februarie, acelaşi judecător de la Judecătoria
Buiucani a respins cererea fără a o examina, facând referire la hotărârea sa
anterioară din 3 decembrie 2004.
18. Între 1 şi 3 decembrie 2004, Baroul Avocaţilor din Republica
Moldova a organizat o altă grevă, refuzând să participe la orice proceduri în
legătură cu persoanele deţinute în Izolatorul de Detenţie Provizorie al
CCCEC, până când administraţia va fi de acord să asigure avocaţilor camere
pentru întrevederi confidenţiale cu clienţii lor. Cerinţele Baroului Avocaţilor

au fost respinse (a se vedea Sarban, citată mai sus, § 126).
19. La 26 martie 2005, Baroul Avocaţilor din Republica Moldova a
organizat o reuniune la care Preşedintele Baroului Avocaţilor şi un alt
avocat au informat participanţii la reuniune că ei au făcut parte, împreună cu
reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, dintr-o comisie care a inspectat
Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC. Pe parcursul inspecţiei, ei au
cerut ca peretele de sticlă să fie scos pentru a verifica dacă acolo nu sunt
dispozitive de interceptare. Ei au subliniat că era necesar de a scoate doar
câteva şuruburi şi au propus ca toate cheltuielile de verificare să fie
acoperite de Baroul Avocaţilor. Administraţia CCCEC a respins propunerea.
C. Recomandarea Rec(2006) 2 a Comitetului de Miniştri ai statelor

membre referitoare la Regulile Penitenciare Europene
20. Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri ai statelor

membre referitoare la Regulile Penitenciare Europene (adoptată de către
Comitetul de Miniştri la 11 ianuarie 2006 în cadrul celei de-a 952-a reuniuni
a Viceminiştrilor), în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„23.1 Toţi deţinuţii au dreptul să solicite consiliere juridică, iar autorităţile
penitenciarului trebuie să le faciliteze accesul la o astfel de consiliere. ...
23.4 Consultanţa şi alte comunicări, inclusiv corespondenţa, purtate între un deţinut

şi avocatul său pe probleme juridice trebuie să rămână confidenţiale. ...
23.6 Deţinuţilor trebuie să li se permită accesul la documentele referitoare la

procedurile judiciare care îi privesc sau vor fi autorizaţi să le păstreze în posesia lor.”
ÎN DREPT
21. Reclamantul a pretins că arestarea sa preventivă nu s-a bazat pe
motive „relevante şi suficiente”. Articolului 5 § 3, în partea sa relevantă,
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. (c)
22. Reclamantul, de asemenea, a pretins, în temeiul articolului 8 al
Convenţiei, că conversaţiile cu avocatul său au fost purtate prin intermediul
unui perete de sticlă şi au fost ascultate sau posibil chiar interceptate şi că
autorităţile nu i-au asigurat condiţii adecvate pentru conversaţii
confidenţiale cu avocatul său. Curtea, care este prima autoritate care decide
ce calificare urmează a fi dată în drept faptelor unei cauze (a se vedea, Guerra

and Others v. Italy, hotărâre din 19 februarie 1998, Reports of Judgments and
Decisions 1998-I, § 44), consideră că este mai potrivit de a examina
chestiunea invocată de reclamant prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei.
Articolului 5 § 4 prevede următoarele:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să
introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt
asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
23. Guvernul nu a ridicat vreo obiecţie formală cu privire la

admisibilitatea cererii. Însă, el a susţinut în observaţiile sale cu privire la
fondul cauzei, că reclamantul nu s-a plâns administraţiei izolatorului de
detenţie provizorie de încălcarea drepturilor sale. În opinia Guvernului,
aceasta demonstrează că reclamantul nu considera că drepturile sale au fost
încălcate.
24. În măsura în care această declaraţie poate fi considerată drept o
obiecţie privind neepuizarea de către reclamant a căilor de recurs interne,
Curtea notează că alţi deţinuţi din acelaşi izolator au iniţiat proceduri în
cadrul cărora s-au plâns de lipsa confidenţialităţii conversaţiilor avocat-client,
însă cererile lor au fost respinse ca nefondate la 3 decembrie 2004 şi 16
februarie 2005 de către o instanţă judecătorească (a se vedea paragraful 17 de
mai sus). În lumina acelei hotărâri şi asemănărilor dintre aceste pretenţii, a
fost rezonabil pentru avocatul care reprezenta reclamantul să creadă că
înaintarea unei cereri similare nu ar fi avut nicio şansă de succes. Prin urmare,
obiecţia urmează a fi respinsă.
26. Luând în consideraţie declaraţiile şi materialele prezentate de către
părţi, Curtea consideră că pretenţiile reclamantului ridică chestiuni de drept,
care sunt suficient de serioase încât examinarea lor să depindă de o examinare
a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost
stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În
vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor
pretenţii.
25. Guvernul a susţinut că detenţia reclamantului a fost necesară, deoarece

el era bănuit de comiterea unei infracţiuni grave. Dosarul penal intentat
împotriva lui era extrem de complex, şi, dacă ar fi fost eliberat, el ar fi putut
să distrugă probele, să influenţeze martorii sau să se ascundă.
26. Reclamantul a pretins că încheierile prin care s-a dispus arestarea sa
preventivă nu au fost bazate pe motive suficiente şi relevante, ci numai pe
temeiuri declarative şi stereotipizate. Mai mult, instanţele de judecată nu au
apreciat argumentele invocate de apărarea sa în cererile de recurs şi oral, în
cadrul şedinţelor de judecată.
27. Articolul 5 al Convenţiei, de rând cu articolele 2, 3 şi 4, face parte din

prima categorie de drepturi fundamentale, care protejează securitatea fizică a
persoanei (a se vedea, spre exemplu, legătura acestuia cu articolele 2 şi 3 în
cazurile de dispariţie a persoanelor e.g. Kurt v. Turkey, hotărâre din 25 mai
1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-III, § 123) şi, prin urmare,
importanţa lui este supremă. Scopul de bază al acestuia este de a preveni
lipsirea arbitrară şi nejustificată de libertate (a se vedea e.g Lukanov v.
Bulgaria, hotărâre din 20 martie 1997, Reports 1997-II, § 41; Assanidze v.
Georgia [GC], nr. 71503/01, § 171, ECHR 2004-II, § 46; Ilaşcu and Others
v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, § 461, ECHR 2004-VII).
28. Prezumpţia este în favoarea eliberării. După cum a fost stabilit în
cauza Neumeister v. Austria (hotărâre din 27 iunie 1968, Seria A nr. 8, p. 37,
§ 4), a doua parte a articolului 5 § 3 nu oferă instanţelor judiciare dreptul de a
alege între a aduce învinuitul în faţa instanţei într-un termen rezonabil sau a-l
elibera în cursul procedurii. Până la condamnare, el trebuie prezumat
nevinovat şi scopul acestei prevederi este, în esenţă, de a cere eliberarea lui
provizorie odată ce detenţia sa continuă încetează să mai fie rezonabilă
(McKay v. the United Kingdom [GC], nr. 543/03, § 41, ECHR 2006-...).
31. Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o
asemenea cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte temeiuri invocate
de autorităţile judiciare continuă să justifice lipsirea de libertate. Atunci când
aceste temeiuri sunt „relevante” şi „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea,
să se asigure că autorităţile naţionale competente au dat dovadă de „o
diligenţă deosebită” pe parcursul procedurilor (a se vedea, Labita v. Italy
[GC], nr. 26772/95, §§ 152 şi 153, ECHR 2000-IV).
29. O persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie
întotdeauna eliberată pe parcursul procesului penal, cu excepţia cazului când
statul poate dovedi că există motive „relevante şi suficiente” care să justifice
detenţia continuă (Yağcı and Sargın v. Turkey, hotărâre din 8 iunie 1995,
Seria A nr. 319-A, § 52).
aplicarea necondiţionată a detenţiei preventive, care să dureze nu mai mult de
o anumită perioadă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent

de cât e de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către
autorităţi (Belchev v. Bulgaria, nr. 39270/98, § 82, 8 aprilie 2004).
31. Existenţa unei bănuieli rezonabile nu este contestată în prezenta cauză.
Totuşi, Curtea notează că, ca şi în hotărârea Sarban v. Moldova (citată mai
sus, în §§ 11 şi 14), motivele pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti în
deciziile lor privind arestarea preventivă a reclamantului şi prelungirea
detenţiei acestuia (a se vedea paragrafele 7 şi 10 de mai sus) s-au limitat la
parafrazarea motivelor pentru detenţie prevăzute de Codul de procedură
penală, fără însă a explica cum ele au fost aplicate în cauza reclamantului.
Prin urmare, Curtea nu consideră că această cauză poate fi distinsă de cauza
Sarban în ceea ce priveşte relevanţa şi suficienţa motivelor pentru detenţie.
32. Deoarece motivele detenţiei nu au fost relevante şi suficiente, Curtea
nu consideră necesar să continue testul Labita (a se vedea paragraful 31.
Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o
asemenea cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte temeiuri invocate
de autorităţile judiciare continuă să justifice lipsirea de libertate. Atunci când
aceste temeiuri sunt „relevante” şi „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea,
să se asigure că autorităţile naţionale competente au dat dovadă de „o
diligenţă deosebită” pe parcursul procedurilor (a se vedea, Labita v. Italy
[GC], nr. de mai sus) şi să se asigure dacă autorităţile naţionale competente
au dat dovadă de „o diligenţă deosebită” pe parcursul procedurilor.
33. Prin urmare, a existat o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în
această privinţă.
34. Guvernul şi-a exprimat dezacordul cu examinarea de către Curte a

acestei pretenţii prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei şi a susţinut că
reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 8 al Convenţiei. El a atras atenţia
asupra faptului că în hotărârea Sarban v. Moldova, Curtea a examinat o
pretenţie similară în temeiul articolului 8 al Convenţiei.
35. De asemenea, el a pretins că peretele din sticlă care separa reclamantul
de avocatul său nu a împiedicat reclamantul să-şi prezinte efectiv apărare şi a
invocat cauza Kröcher and Möller v. Switzerland (cererea nr. 8463/78,
raportul Comisiei din 16 decembrie 1982, DR 34, pp. 52-53, § 60), în care
Comisia a constatat că, faptul că reclamantul în acea cauză era separat de
avocatul său printr-un perete din sticlă nu a afectat drepturile lui garantate de
Convenţie.
36. Potrivit Guvernului, reclamantul nu a adus nicio probă care să

demonstreze că peretele din sticlă a putut crea obstacole comunicării cu
avocatul său în condiţii de confidenţialitate sau schimbului de documente
între ei.
37. El a susţinut că peretele din sticlă nu a influenţat în niciun fel acustica
obişnuită în camera pentru întrevederi şi că în acea cameră nu erau instalate
dispozitive de ascultare sau interceptare. Peretele din sticlă era necesar din
motive de securitate şi pentru prevenirea comiterii altor infracţiuni. Conform
Legii cu privire la avocatură, avocaţii nu puteau fi percheziţionaţi şi, prin
urmare, era necesar de a-i separa de clienţii lor. Faptul că nu a apărut nicio
problemă din punct de vedere al confidenţialităţii şi că în perete nu existau
dispozitive de interceptare au fost confirmate de Judecătoria Buiucani în
hotărârea sa din 3 decembrie 2004 (a se vedea paragraful 17 de mai sus).
38. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a prezentat nicio probă pentru a
demonstra că peretele din sticlă prezenta un obstacol pentru transmiterea
documentelor dintre avocat şi clientul său. Potrivit dreptului intern relevant,
corespondenţa deţinuţilor cu avocaţii săi nu putea fi cenzurată şi trebuia
transmisă în decurs de 24 de ore.
39. În răspuns la observaţiile Guvernului, reclamantul a susţinut că
peretele din sticlă în camera pentru întrevederi avocat-client din Izolatorul de
Detenţie Provizorie al CCCEC a creat un obstacol pentru confidenţialitate,
deoarece el şi avocatul său trebuiau să ridice vocea pentru a se auzi unul pe
celălalt. Strigătele lor ar fi făcut mai uşoară ascultarea sau interceptarea
conversaţiei lor şi, de asemenea, a creat riscul ca discuţia lor să fie auzită prin
uşă de către gardieni. De asemenea, peretele a făcut imposibilă citirea textelor
împreună sau schimbul documentelor între ei. Din acest motiv, avocatul
reclamantului nu a avut cererea adresată Curţii semnată de reclamant, ci doar
procura. Potrivit acestuia, el nu a dorit ca Guvernul să cunoască conţinutul
cererii sale adresate Curţii înainte de comunicarea acesteia. Ofiţerul de
urmărire penală de la CCCEC a citit procura şi, doar după aceasta, a permis
reclamantului să o semneze.
40. El a susţinut că este imposibil să se probeze faptul că discuţiile dintre
el şi avocatul său au fost interceptate, deoarece asemenea interceptări sunt
secrete. Totuşi, el a prezentat mai multe exemple în care administraţia
CCCEC cunoştea conţinutul discuţiilor dintre deţinuţi şi avocaţii lor care avut
loc în camera pentru întrevederi a CCCEC. Aceste afirmaţii au fost contestate
de către Guvern.
În hotărârea Sarban v. Moldova (citată mai sus), unul din avocaţii
reclamantului a avut o întrevedere cu dl Sarban la 18 februarie 2005 în
camera pentru întrevederi dintre avocat-client a CCCEC. În cadrul
întrevederii, clientul său s-a plâns de condiţiile de detenţie, şi anume de faptul
că cei trei deţinuţi cu care era ţinut în aceiaşi celulă fumau în mod constant în
celulă. După ce avocatul a părăsit sediul CCCEC, dl Şarban a fost întrebat de
către administraţie de ce s-a plâns avocatului de condiţiile de detenţie.
În cauza Modârcă v. Moldova (citată mai sus), avocatul reclamantului s-a

plâns de faptul că, în cadrul unei întrevederi cu clientul său în camera pentru
întrevederi dintre avocat-client de la CCCEC, el a fost rugat de către clientul
său să se deplaseze la o anumită adresă şi să caute un set de documente.
Imediat după întrevedere, el a plecat acolo, însă a constatat că ofiţerii CCCEC
au fost acolo cu câteva minute înaintea lui şi au luat documentele în cauză.
Avocatul dlui Modârcă, de asemenea, s-a plâns de faptul că, în cadrul unei
alte întrevederi cu clientul său în camera pentru întrevederi dintre avocat-
client de la CCCEC, cel din urmă a insultat un membru al personalului
izolatorului. După ce avocatul a plecat, dl Modârcă a fost invitat de către
administraţia CCCEC pentru a da explicaţii în legătură cu expresiile folosite
în conversaţiile cu avocatul său. Administraţia nu a explicat cum a aflat de
conţinutul discuţiei.
41. În ceea ce priveşte argumentele Guvernului, precum că era necesar de
a-i separa pe avocaţi de clienţii lor cu scopul de a preveni transmiterea de
lucruri interzise, reclamantul a susţinut că, până în prezent, nu se cunosc
cazuri de transmitere de către avocaţi a obiectelor interzise în penitenciarul nr.
3 al Ministerului Justiţiei, unde nu exista un perete din sticlă. În ultimele sale
observaţii, Guvernul nu a comentat această declaraţie.
42. În ceea ce priveşte obiecţia Guvernului cu privire la examinarea

acestei pretenţii prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei, Curtea repetă că
ea este prima autoritate care decide ce calificare urmează a fi dată în drept
faptelor unei cauze (a se vedea paragraful 23 de mai sus). Deoarece
reclamantul a pretins, în esenţă, că datorită peretelui de sticlă din camera
pentru întrevederi între avocaţi şi clienţi el nu a putut discuta în mod
confidenţial cu avocatul său despre chestiuni cu privire la procedurile legate
de dreptul lui la libertate, Curtea consideră că în această cauză cel mai potrivit
articol este articolul 5 § 4.
43. În hotărârea Reinprecht v. Austria, nr. 67175/01, § 31, ECHR 2005-...,
Curtea a rezumat principiile care rezultă din jurisprudenţa sa cu privire la
articolul 5 § 4 după cum urmează:
„(a) Articolul 5 § 4 al Convenţiei dă dreptul persoanei arestate sau deţinute să iniţieze
proceduri cu privire la condiţiile procedurale şi materiale care sunt esenţiale pentru
legalitatea, în sensul Convenţiei, a lipsirii ei de libertate (a se vedea, printre multe altele,
Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 29 noiembrie 1988, Seria A nr.
145-B, p. 34-35, § 65).
(b) Deşi nu este întotdeauna necesar ca procedura în temeiul articolului 5 § 4 să fie

însoţită de aceleaşi garanţii ca şi cele cerute de articolul 6 al Convenţiei pentru cauze
penale sau civile, ea trebuie să aibă un caracter judiciar şi să asigure garanţii adecvate
felului lipsirii de libertate în cauză (a se vedea, spre exemplu, Assenov and Others v.
Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions
1998-VIII, p. 3302, § 162 şi Włoch v. Poland, nr. 27785/95, § 125, ECHR 2000-XI, cu
referire în ambele cauze la Megyeri v. Germany, hotărâre din 12 mai 1992, Seria A nr.
237-A, p. 11, § 22).
(c) Procedurile trebuie să fie contradictorii şi trebuie întotdeauna să asigure egalitatea

armelor între părţi (a se vedea Lamy v. Belgium, hotărâre din 30 martie 1989, Seria A nr.
151, § 29). În cazul unei persoane a cărei detenţie cade sub incidenţa articolului 5 § 1(c)
este necesară o audiere (a se vedea Nikolova v. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 58,
ECHR 1999-II; Assenov and Others, citată mai sus, § 162, cu referire la Schiesser v.
Switzerland, hotărâre din 4 decembrie 1979, Seria A nr. 34, p. 13, §§ 30-31; Sanchez-
Reisse v. Switzerland, hotărâre din 21 octombrie 1986, Seria A nr. 107, p. 19, § 51 şi
Kampanis v. Greece, hotărâre din 13 iulie 1995, Seria A nr. 318-B, p. 45, § 47).
(d) Mai mult, articolul 5 § 4 cere ca o persoană deţinută preventiv să poată iniţia
proceduri la intervale rezonabile pentru a contesta legalitatea detenţiei sale (a se vedea
Assenov and Others, citată mai sus, p. 3302, § 162, cu referire la Bezicheri v. Italy,
hotărâre din 25 octombrie 1989, Seria A nr. 164, p. 10-11, §§ 20-21).”
44. S-a constatat că articolul 6 se aplică uneori fazei prejudiciare (a se
vedea, spre exemplu, Imbrioscia v. Switzerland, hotărâre din 24 noiembrie
1993, Seria A nr. 275, p. 13, § 36 şi John Murray v. the United Kingdom,
hotărâre din 8 februarie 1996, Reports, 1996-I, p. 54, § 62), în timpul căreia,
de obicei, are loc revizuirea legalităţii detenţiei preventive. Totuşi, această
aplicabilitate este limitată la anumite aspecte.
S-a constatat că garanţiile prevăzute de articolul 6 cu privire la accesul la
un avocat sunt aplicabile procedurilor habeas corpus (a se vedea, spre
exemplu, Winterwerp v. the Netherlands, hotărâre din 24 octombrie 1979,
Seria A nr. 33, § 60). În Bouamar v. Belgium (hotărâre din 29 februarie
1988, Seria A nr. 129, § 60), Curtea a constatat că este esenţial nu numai ca
persoana în cauză să aibă posibilitatea să fie audiată în persoană, dar şi ca ea
să beneficieze de asistenţa efectivă a avocatului său.
45. Sarcina Curţii în această cauză este să decidă dacă reclamantul a
putut să primească asistenţă efectivă de la avocatul său astfel încât aceste
cerinţe să fie satisfăcute.
46. Unul din elementele cheie ale unei reprezentări efective de către un
avocat a intereselor clientului său este principiul conform căruia
confidenţialitatea informaţiei transmisă între ei trebuie să fie protejată.
Acest privilegiu încurajează o comunicare deschisă şi onestă între clienţi şi
avocaţi. Curtea reaminteşte că ea a constatat anterior că comunicarea
confidenţială dintre o persoană şi avocatul său este protejată de Convenţie,
reprezentând o garanţie importantă a dreptului unei persoane la apărare (a se
vedea, spre exemplu, Campbell v. the United Kingdom, hotărâre din 25
martie 1992, Seria A nr. 233, § 46 şi Recomandarea Rec(2006)2 (a se vedea
paragraful 21 de mai sus)).
47. Într-adevăr, dacă un avocat nu poate să comunice cu clientul său şi
să primească de la acesta instrucţiuni confidenţiale fără a fi supravegheaţi,
asistenţa sa ar pierde mult din utilitate, pe când Convenţia a fost gândită
pentru a garanta drepturi care sunt practice şi efective (a se vedea, inter alia,
Artico v. Italy, hotărâre din 13 mai 1980, Seria A nr. 37, p. 16, § 33).
48. Curtea consideră că o ingerinţă în privilegiul avocat-client şi, astfel,
în dreptul deţinutului la apărare, nu cere în mod necesar ca o interceptare
sau ascultare să aibă loc. În opinia Curţii, o suspiciune veritabilă, bazată pe
motive rezonabile precum că discuţia lor a fost ascultată, poate fi suficientă
pentru a limita eficacitatea asistenţei pe care avocatul ar putea s-o ofere. O
astfel de suspiciune, în mod inevitabil, ar inhiba o discuţie liberă dintre
avocat şi client şi ar afecta dreptul persoanei deţinute de a contesta, în mod
efectiv, legalitatea detenţiei sale.
49. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă reclamantul şi
avocatul său au avut o suspiciune veritabilă, bazată de motive rezonabile
precum că discuţia lor în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi
din cadrul CCCEC nu a fost confidenţială. Din observaţiile reclamantului,
se pare că suspiciunea precum că discuţiile lui cu avocatul său ar fi fost
interceptate a fost veritabilă. Curtea, de asemenea, va analiza dacă un
observator obiectiv, imparţial şi informat ar putea să creadă că în camera
pentru întrevederi din cadrul CCCEC discuţiile dintre avocaţi şi clienţi sunt
interceptate sau ascultate.
50. Curtea notează că problema cu privire la pretinsa lipsă a
confidenţialităţii conversaţiilor dintre avocaţi şi clienţi din Izolatorul de
Detenţie Provizorie al CCCEC a constituit o chestiune de îngrijorare
serioasă pentru întreaga comunitate a avocaţilor din Republica Moldova
pentru o perioadă lungă de timp şi că acest lucru a constituit chiar cauza
unei greve organizate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova (a se
vedea paragraful 19 de mai sus). Cererile Baroului de a verifica prezenţa
dispozitivelor de interceptare în peretele de sticlă au fost respinse de către
administraţia CCCEC (a se vedea paragraful 20 de mai sus) şi se pare că
acest lucru a întărit suspiciunea avocaţilor. O astfel de îngrijorare şi
protestul Baroului Avocaţilor, în opinia Curţii, ar fi suficient pentru a genera
dubii despre confidenţialitate în mintea unui observator obiectiv.
51. Probele din cauzele Şarban şi Modârcă (a se vedea paragraful
40. El a susţinut că este imposibil să se probeze faptul că discuţiile dintre el
şi avocatul său au fost interceptate, deoarece asemenea interceptări sunt
secrete. Totuşi, el a prezentat mai multe exemple în care administraţia
CCCEC cunoştea conţinutul discuţiilor dintre deţinuţi şi avocaţii lor care avut
loc în camera pentru întrevederi a CCCEC. Aceste afirmaţii au fost contestate
de către Guvern.
de mai sus) sunt departe de a demonstra că în camera pentru întrevederi
de la CCCEC avea loc o supraveghere. Totuşi, în contextul îngrijorării
generale a Baroului, o astfel de speculaţie poate fi suficientă pentru a creşte
îngrijorarea observatorului obiectiv.
52. Prin urmare, concluzia Curţii este că reclamantul şi avocatul său
puteau, în mod rezonabil, să aibă motive să creadă că discuţiile lor din
camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC nu au

fost confidenţiale.
53. Mai mult, Curtea notează că, contrar declaraţiilor Guvernului
precum că reclamantul şi avocatul său puteau să facă uşor schimb de
documente, fotografiile prezentate de Guvern (a se vedea paragraful 17 de
mai sus) arată că acest lucru nu este aşa, datorită lipsei vreunui orificiu în
peretele de sticlă. Acest lucru, în opinia Curţii, a îngreunat şi mai mult
sarcina avocatului.
54. Curtea reaminteşte că, în cauza Şarban v. Moldova, ea a respins o
pretenţie oarecum similară, examinată prin prisma articolului 8 al
Convenţiei, deoarece reclamantul nu a prezentat probe în susţinerea
pretenţiei sale şi deoarece Curtea a considerat că obstacolele la o
comunicare efectivă dintre reclamant şi avocatul său nu au împiedicat
reclamantul să beneficieze de o apărare efectivă în faţa instanţelor naţionale.
Totuşi, luând în consideraţie informaţia de care dispune cu privire la
impedimentele reale create de peretele de sticlă pentru confidenţialitatea
discuţiilor şi schimbul de documente dintre avocaţi şi clienţii acestora
deţinuţi la CCCEC, Curtea este acum convinsă că existenţa peretelui de
sticlă prejudiciază dreptul la apărare.
55. Guvernul s-a referit la cauza Kröcher and Möller v. Switzerland, în
care s-a constatat că faptul că avocatul şi clienţii săi au fost separaţi de un
perete de sticlă nu a constituit o încălcare a dreptului la discuţii
confidenţiale. Curtea notează că reclamanţii în acea cauză au fost acuzaţi de
acte extrem de violente şi erau consideraţi foarte periculoşi. Totuşi, în
această cauză, reclamantul nu avea antecedente penale (a se vedea
paragraful 7 de mai sus) şi a fost urmărit pentru infracţiuni neviolente. Mai
mult, se pare că în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC nu s-a luat în
consideraţie caracterul deţinuţilor, peretele de sticlă fiind o măsură generală
care afecta, fără deosebire, pe toate persoanele deţinute acolo, indiferent de
circumstanţele lor personale.
56. Motivele de securitate invocate de Guvern nu sunt convingătoare,
deoarece supravegherea vizuală a întrevederilor dintre avocat şi client ar fi
suficientă pentru astfel de scopuri.
57. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că imposibilitatea
reclamantului de a discuta cu avocatul său chestiuni direct relevante pentru
apărarea sa şi pentru contestarea detenţiei sale preventive, fără a fi separaţi
de peretele de sticlă, a afectat dreptul său la apărare.

echitabilă”.
A. Prejudiciu

moral. El a susţinut că a îndurat suferinţe psihice severe.
susţinut că acesta nu a prezentat exemple de jurisprudenţă relevantă în
sprijinul pretenţiilor sale. El a solicitat Curţii să respingă pretenţiile
reclamantului privind satisfacţia echitabilă.
65. Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un anumit stres
şi frustrare ca rezultat al încălcărilor dreptului său la libertate şi siguranţă
garantat de articolele 5 § 3 şi 5 § 4 ale Convenţie. Hotărând în bază
echitabilă, ea acordă reclamantului suma totală de EUR 2,500.
60. Avocatul reclamantului a pretins EUR 2,400 cu titlu de costuri de

reprezentare şi EUR 85 pentru cheltuieli de traducere.
61. În ceea ce priveşte cheltuielile de traducere, reclamantul a prezentat
o copie a unei chitanţe ce atestă plata sumei de EUR 85 unui traducător
autorizat pentru traducerea observaţiilor din limba română în franceză.
62. În ceea ce priveşte costurile de reprezentare, reclamantul a prezentat
Curţii copia unui contract de asistenţă juridică încheiat cu avocatul său, în
conformitate cu care onorariul perceput pe oră era de EUR 75. El a anexat la
contract o listă detaliată a orelor de lucru, conform căreia avocatul a petrecut
32 de ore asupra cauzei. El a mai prezentat o copie a unei chitanţe ce atestă
plata sumei de EUR 418 avocatului său, ceea ce reprezintă prima tranşă,
care, potrivit condiţiilor contractului, urma să fie plătită la data semnării
contractului.
63. Reclamantul a susţinut că suma pretinsă cu titlu de costuri şi
cheltuieli a fost în limitele tarifelor recomandate de Baroul Avocaţilor din
Republica Moldova. El a prezentat o copie a documentului privind tarifele
recomandate, emis de Baroul Avocaţilor la 29 decembrie 2005.
64. Guvernul nu a contestat suma pretinsă pentru cheltuielile de
traducere. Totuşi, el nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare,
considerând-o excesivă şi ireală în lumina situaţiei economice a ţării şi a
salariului mediu lunar. El a contestat numărul de ore petrecute de avocatul
reclamantului şi onorariul pe oră perceput de acesta.
exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004-...).


calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de

4. Hotărăşte:
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,500 (două mii cinci sute euro)
cu titlu de prejudiciu moral, şi EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de
costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului
procente;

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 13 martie 2007, în


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CAZACU c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
23/01/2008

1 HOTĂRÂREA CAZACU c. MOLDOVEI
În cauza Cazacu c. Moldovei,

Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
PROCEDURA
Vasile Cazacu („reclamant”), şi membrii familiei sale („ceilalţi
reclamanţi”), la 19 septembrie 2002. Reclamantul a fost reprezentat în faţa
Curţii de către dna L. Iabangi de la „Comitetul Helsinki pentru Drepturile
Omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău.
Agentul său la acea perioadă, dl V. Pârlog.
2. Reclamanţii au pretins că refuzul angajatorului dlui Cazacu de a-i
plăti indemnizaţia de concediere şi acceptarea acestui refuz de către
instanţele de judecată naţionale în pofida prevederilor clare ale legislaţiei
care prevedeau contrariul, au încălcat drepturile lor garantate de articolul 6
al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
HOTĂRÂREA CAZACU c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
4. Reclamantul s-a născut în anul 1950 şi locuieşte în Cimişlia.

felul următor.
6. Din anul 1986, reclamantul a lucrat la Biroul de Arhitectură,
Proiectări şi Producţie al arhitectului-şef al raionului Cimişlia („Biroul din
Cimişlia”), care era un serviciu de stat. În anul 1993, Biroul a adoptat un
nou regulament, care a fost aprobat de Ministerul Arhitecturii şi
Construcţiilor. Conform acestui regulament, Biroul a fost înregistrat ca
persoană juridică independentă cu drepturile unei întreprinderi de stat şi
supusă reglementărilor legale cu privire la întreprinderile de stat. El a fost
creat în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale şi constituia
proprietate municipală, însă era finanţat în exclusivitate din venitul pe care
el îl obţinea din vânzarea diferitor servicii administraţiei locale şi populaţiei.
8. La 16 decembrie 1999, Consiliul judeţean Lăpuşna a decis să unească
câteva birouri, inclusiv Biroul din Cimişlia, într-un serviciu unic la nivel de
judeţ. Astfel, Biroul din Lăpuşna a devenit succesorul legal al Biroului
Cimişlia în care a lucrat reclamantul. Înainte de această comasare, Biroul
din Cimişlia a decis să reducă numărul de angajaţi şi, ca rezultat,
reclamantul a fost concediat printr-un ordin din 29 decembrie 1999.
9. La 12 ianuarie 2000, el a fost înştiinţat în scris despre ordinul de
concediere, după cum era cerut de legislaţie. În conformitate cu legislaţia
muncii relevantă, el a cerut compensaţii de concediere (şi anume
indemnizaţia de concediere în mărime de un salariu mediu lunar, salariul
său mediu lunar pentru trei luni în care el urma să-şi găsească un nou
serviciu, plata pentru concediul nefolosit în anul 1999 şi plata salariului său
pentru luna decembrie a anului 1999 şi o parte a lunii ianuarie a anului
2000).
10. Angajatorul a refuzat să plătească, deoarece el nu a prevăzut bani
pentru compensaţiile de concediere. Conform unui certificat emis de Oficiul
forţei de muncă din Cimişlia la 9 iunie 2000, reclamantul nu a fost angajat
între 21 ianuarie 2000 şi data emiterii certificatului.
11. Reclamantul a iniţiat proceduri judecătoreşti, pretinzând
compensaţiile de concediere, şi anume un salariu lunar la concediere,
continuarea plăţii salariului său pentru trei luni ulterioare când el urma să-şi
găsească un nou serviciu şi compensaţiile băneşti pentru concediul nefolosit.
La 5 iulie 2000, Judecătoria sectorului Cimişlia a admis în parte pretenţiile
lui. El a depus apel, iar Tribunalul Cahul a casat acea hotărâre
judecătorească şi a dispus rejudecarea cauzei.
12. La 27 aprilie 2001, Judecătoria sectorului Cimişlia a respins toate
pretenţiile lui ca nefondate.
13. La 14 august 2001, Tribunalul Cahul a menţinut acea hotărâre. El a

constatat, printre altele, că reclamantul a omis termenul de două luni pentru
înaintarea pretenţiei sale împotriva Biroului Cimişlia, deoarece decizia cu
privire la reorganizarea biroului a fost publicată în ianuarie 2000, iar cererea
de chemare în judecată a fost depusă în mai 2000.
14. Deşi reclamantul a omis termenul de prescripţie menţionat mai sus, la
26 aprilie 2002, Curtea de Apel a examinat fondul recursului său şi a
menţinut decizia tribunalului. Instanţa de judecată a motivat prin faptul că
nu se datora nicio compensaţie, deoarece Biroul Cimişlia în care a lucrat
reclamantul era la autofinanţare; el nu a prevăzut resurse financiare pentru
compensaţii, distribuind angajaţilor săi, după plata impozitelor, toţi banii
obţinuţi din activitatea sa. Deoarece el era o persoană juridică independentă,
succesorul său legal, Biroul Lăpuşna, nu putea fi responsabil pentru vreo
datorie restantă. De asemenea, instanţa de judecată a constatat că, după luna
octombrie a anului 1999, reclamantul nu a prestat niciun serviciu nou şi,
astfel, nu putea pretinde salariul său pentru lunile noiembrie-decembrie ale
anului 1999. În luna aprilie a anului 1999, el a fost avertizat despre
concedierea care urma şi i s-a indicat să finalizeze până la 29 decembrie
1999 toate lucrările restante. In fine, instanţa de judecată a constatat că el nu
a fost înregistrat la oficiul forţei de muncă ca şomer şi, prin urmare, nu
putea pretinde indemnizaţia de concediere.
15. Prevederile relevante ale Codului muncii din 25 mai 1973, în

vigoare până la 28 martie 2003, sunt următoarele:
„Articolul 3. Sfera de acţiune a legislaţiei muncii
Legislaţia muncii reglementează relaţiile de muncă ale salariaţilor angajaţi la
întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de pe teritoriul Republicii Moldova,
indiferent de tipul de proprietate şi forma de gospodărire … .
Articolul 6. Nulitatea condiţiilor din contractele de muncă, care înrăutăţesc
situaţia salariaţilor
Condiţiile din contractele de muncă, care înrăutăţesc situaţia salariaţilor în
comparaţie cu legislaţia muncii sunt nule.
…
Articolul 45/3. Înlesnirile şi compensaţiile pentru salariaţii disponibilizaţi
Salariaţilor disponibilizaţi de la întreprinderi, din instituţii, organizaţii la desfacerea
contractului individual de muncă în legătură cu înfăptuirea măsurilor de reducere a
numărului lor sau a statului de personal:
1) li se plăteşte o indemnizaţie de concediere în mărimea cîştigului mediu lunar;
2) li se menţine salariul mediu pe perioada de angajare la lucru, dar nu mai mult
decît pe două luni de la data concedierii, ţinîndu-se seama de plata indemnizaţiei de
concediere;
3) salariul mediu pe perioada de angajare la lucru li se menţine, ca excepţie, şi în

decursul celei de-a treia luni de la data concedierii, procedîndu-se conform hotărîrii
oficiului forţei de muncă, cu condiţia dacă salariatul s-a adresat la acest organ din
timp (în termen de două săptămîni după concediere) şi n-a fost plasat de acesta în
cîmpul muncii.
Articolul 80. Inadmisibilitatea înlocuirii concediului prin compensaţie în bani
Nu se admite înlocuirea concediului prin compensaţie în bani, cu excepţia cazurilor
de concediere a salariatului, care nu şi-a folosit concediul.”
16. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă (în vigoare
până la 12 iunie 2003) sunt următoarele:
„Articolul 296. Limitele judecării apelului
Instanţa, judecînd apelul, verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe în
baza materialelor şi dovezilor din dosar, precum şi a înscrisurilor noi prezentate la
instanţă.
Instanţa poate da o apreciere nouă dovezilor din dosarele pricinii şi administra orice
dovezi prezentate de părţi în condiţiile prezentului cod.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel.”
ÎN DREPT
17. Reclamantul şi familia sa au pretins că drepturile lor garantate de
articolul 6 al Convenţiei au fost încălcate din cauza pretinsei lipse de
imparţialitate a instanţelor de judecată care au examinat cauza. De
asemenea, ei au pretins, în temeiul aceluiaşi articol, că prin apelul
reclamantului li s-a înrăutăţit situaţia.
următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă
independentă şi imparţială ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi
18. Ei au mai pretins că instanţele de judecată naţionale au refuzat să
respecte prevederile clare ale legislaţiei cu privire la dreptul la compensaţii
de concediere, contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
internaţional.
amenzilor”.
I. ADMISIBILITATEA
1. Statutul membrilor familiei reclamantului

19. Membrii familiei reclamantului au pretins, în nume propriu, încălcări
ale drepturilor lor garantate de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie. Ei au declarat că neobţinerea de către
reclamant a compensaţiilor de concediere a cauzat prejudicii serioase
întregii familii, deoarece acesta era singurul lor întreţinător.
20. Curtea notează că reclamantul putea să se plângă personal instanţelor
de judecată de refuzul de a i se plăti compensaţii de concediere şi de orice
încălcare procedurală a drepturilor lui, aşa cum el a şi făcut. Deşi situaţia
financiară dificilă în care, după cum se pretinde, a fost pusă familia
reclamantului din cauza neplăţii compensaţiilor de concediere, ar putea, în
mod rezonabil, fi considerată că a afectat întreaga lui familie, acest lucru nu
constituie o ingerinţă suficient de distinctă în drepturile familiei, astfel încât
să i se acorde un statut separat în procedurile în faţa Curţii (a se vedea a
contrario McCann and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 27
septembrie 1995, Seria A nr. 324, şi Çakıcı v. Turkey [GC], nr. 23657/94,
ECHR 1999-IV). Totuşi, dacă va constata o violare în această cauză, Curtea
ar putea lua în consideraţie orice astfel de prejudiciu suplimentar când va
examina pretenţiile cu privire la satisfacţia echitabilă.
Prin urmare, pretenţia depusă de membrii familiei reclamantului urmează
a fi respinsă ca fiind incompatibilă ratione personae cu prevederile
Convenţiei, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4.
2. Obiecţia preliminară a Guvernului

21. Guvernul a susţinut că cererea reclamantului nu a fost depusă în mod
corespunzător de către reclamant, ci, mai degrabă, de un avocat care a
pretins că face parte din Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din
Moldova. Nu a fost prezentată nicio probă care să dovedească apartenenţa
lui la acea organizaţie non-guvernamentală. Mai mult, procura eliberată de
reclamant a fost emisă Comitetului Helsinki, şi nu unui avocat anume şi nu
a existat nimic în dosar care să dovedească că acesta din urmă a fost
autorizat de Comitetul Helsinki să-l reprezinte pe reclamant.
22. Avocatul reclamantului a prezentat o delegare emisă de Comitetul
Helsinki la 12 iunie 2002, prin care avocatul reclamantului era autorizat să
prezinte cauza reclamantului la Curte. De asemenea, el a prezentat o
scrisoare adresată Curţii, datată din 16 mai 2006 şi semnată de reclamant şi
de avocatul său, prin care ei şi-au exprimat intenţia de a nu reglementa
amiabil cauza.
23. Curtea notează că reclamantul nu a declarat niciodată că dna Iabangi
a acţionat fără a fi autorizată corespunzător de el. Mai mult, ulterior, el a
contrasemnat documentele semnate de ea (a se vedea paragraful precedent).
Deoarece procura semnată de reclamant menţiona, în mod clar, intenţia

acestuia de a depune o cerere la Curte, precum şi deoarece chiar şi o
confirmare ulterioară a acţiunilor unei anumite persoane pentru
reprezentarea unui reclamant în faţa Curţii poate înlătura orice dubiu cu
privire la cererea iniţială (a se vedea Popov v. Moldova (nr. 2), nr.
19960/04, § 2, 6 decembrie 2005), Curtea nu vede niciun motiv să considere
că avocatul în această cauză nu a fost autorizat de reclamant să depună
cererea în numele lui.
Prin urmare, această obiecţie urmează a fi respinsă.
3. Pretenţia cu privire la lipsa de imparţialitate a instanţelor de

judecată
24. Reclamantul s-a plâns de pretinsa lipsă de independenţă şi
imparţialitate a judecătorilor care au examinat cauza lui, din cauză că
cealaltă parte era o autoritate de stat. El a considerat că, după anul 2001,
modificările în procedura de numire a judecătorilor au făcut judiciarul
dependent de executiv, înrăutăţind astfel o situaţie care era şi aşa dificilă,
din cauza dependenţei economice a judiciarului de Ministerul Justiţiei.
25. Guvernul a considerat că această pretenţie era vădit nefondată şi că
trebuia respinsă.
26. Curtea consideră că reclamantul nu a prezentat probe suficiente
pentru a dovedi că întregul sistem judecătoresc din Republica Moldova şi
instanţele de judecată concrete care au examinat cauza sa erau dependente
de executiv şi că judecătorii au fost parţiali în detrimentul său.
27. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenţie este vădit
nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinsă
în temeiul articolului 35 § 4.
4. Pretenţia cu privire la egalitatea armelor

28. Reclamantul a mai pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că
situaţia sa a fost înrăutăţită chiar dacă el a fost unica parte care a depus apel.
29. Guvernul a considerat că această pretenţie era vădit nefondată şi că
trebuia respinsă.
30. Curtea notează că articolul 296 al Codului de procedură civilă (a se
vedea paragraful 16 de mai sus) prevede, în mod expres, competenţa
instanţei de judecată la examinarea apelului de a examina toate probele de
care dispune şi, dacă ea consideră acest lucru necesar, de a avea opinii
diferite de cele ale instanţei de judecată inferioare. Prin urmare, rezultă că
înrăutăţirea situaţiei unui apelant nu este contrară legislaţiei. Curtea, de
asemenea, nu vede nicio problemă în această privinţă prin prisma articolului
6 al Convenţiei.
31. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenţie este vădit

nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinsă
în temeiul articolului 35 § 4.
5. Pretenţia formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la

Convenţie
32. Reclamantul a pretins o încălcare a drepturilor lui garantate de
33. Deşi Guvernul a susţinut că pretenţia reclamantului, formulată în
temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, era vădit nefondată,
Curtea consideră că ea ridică chestiuni de fapt şi drept, care sunt suficient de
serioase încât determinarea ei să depindă de o examinare a fondului. Niciun
temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea
declară această pretenţie admisibilă.
34. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al
Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede acum la
examinarea fondului pretenţiei declarate admisibile.

NR. 1 LA CONVENŢIE
35. Reclamantul a considerat că omisiunea instanţelor de judecată

naţionale de a-i acorda compensaţii de concediere, după cum, în mod clar,
era prevăzut de legislaţie, a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului
nr. 1 la Convenţie.
36. Guvernul nu a fost de acord. El a susţinut că reclamantul şi-a primit
salariul şi că în bugetul Biroului Cimişlia nu au fost prevăzute surse pentru
compensaţii de concediere. Mai mult, reclamantul nu a lucrat pe parcursul
lunilor noiembrie şi decembrie ale anului 1999 şi că, prin urmare, nu putea
să spere la un salariu pentru acele luni. Mai mult, el a primit indemnizaţie de
şomaj timp de şase luni după înregistrarea concedierii sale. In fine,
Guvernul a considerat că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu
putea fi aplicabil acestei cauze, deoarece relaţiile dintre reclamant şi biroul
Cimişlia erau relaţii ce ţineau de dreptul muncii.
37. Curtea notează că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu
garantează dreptul de a dobândi proprietăţi (a se vedea Kopecký v. Slovakia
[GC], nr. 44912/98, § 35, ECHR 2004-IX, şi Van der Mussele v. Belgium,
hotărâre din 23 noiembrie 1983, Seria A nr. 70, p. 23, § 48). Mai mult, „un
reclamant poate pretinde o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie doar dacă şi în măsura în care deciziile contestate se referă la
„bunurile” sale în sensul acestei prevederi. „Bunurile” pot fi fie „bunuri
existente”, fie bunuri, inclusiv pretenţii, în privinţa cărora reclamantul poate
susţine că are cel puţin o „speranţă legitimă” că va obţine dobândirea
efectivă a unui drept de proprietate. Per a contrario, speranţa că va fi
recunoscut un drept de proprietate care nu a putut fi exercitat, în mod

efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 al
Protocolului nr. 1, la fel ca şi în cazul unei pretenţii condiţionate care poate
apărea ca rezultat al neîndeplinirii unei condiţii” (a se vedea Kopecký , citată
mai sus, § 35; Prince Hans-Adam II of Liechtenstein v. Germany [GC],
nr. 42527/98, §§ 82-83, ECHR 2001-VIII; şi Gratzinger and Gratzingerova
v. the Czech Republic (dec.) [GC], nr. 39794/98, § 69, ECHR 2002-VII).
38. De asemenea, Curtea observă că „în fiecare cauză chestiunea care
trebuie examinată este dacă circumstanţele cauzei, examinate în ansamblu,
ofereau reclamantului un drept asupra unui interes material protejat de
articolul 1 al Protocolului nr. 1” (a se vedea Broniowski v. Poland [GC],
nr. 31443/96, § 129, ECHR 2004-V; Iatridis v. Greece [GC], nr. 31107/96,
§ 54, ECHR 1999-II; şi Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 100, ECHR
2000-I). Mai mult, Curtea trebuie „să examineze dacă a existat o bază legală
suficientă care ar permite ca pretenţia reclamantului să fie considerată un
bun” (Kopecký, citată mai sus, § 53).
39. În această cauză, Curtea notează că două dintre pretenţiile
reclamantului au fost respinse de instanţele de judecată naţionale pe motiv
că el nu a respectat cerinţele relevante: el nu a prestat niciun serviciu nou
după luna octombrie a anului 1999 şi, prin urmare, nu putea pretinde un
salariu pentru acea perioadă; şi că el nu a fost înregistrat la oficiul forţei de
muncă pentru a putea pretinde compensaţii de concediere pentru încă o lună
(a treia) care a urmat după concedierea sa (a se vedea paragraful 14 de mai
sus şi articolul 45 alin. 3 al Codului muncii, paragraful 15 de mai sus).
Curtea consideră că, în ceea ce priveşte aceste pretenţii, reclamantul nu a
avut o „speranţă legitimă” de a dobândi un drept de proprietate, în sensul
40. Totuşi, celelalte pretenţii ale reclamantului (o indemnizaţie de
concediere egală cu salariul său lunar, continuarea plăţii salariului său
pentru două luni după concedierea sa şi compensaţia pentru concediul
nefolosit) s-au bazat pe prevederi clare ale legislaţiei, care îi dădeau dreptul
să obţină toate aceste plăţi (a se vedea articolele 45 şi 80 ale Codului
muncii, paragraful 15 de mai sus). Curtea observă că aplicarea acestor
articole nu era supusă niciunei condiţii, cum ar fi înregistrarea la oficiul
forţei de muncă. Ele se aplicau tuturor „angajaţilor disponibilizaţi de la
întreprinderi, instituţii şi organizaţii în legătură cu înfăptuirea măsurilor de
reducere a numărului lor sau a statului de personal” din cauza concedierii în
sine. Guvernul nu a pretins că reclamantul nu a fost în aceeaşi situaţie.
41. Mai mult, în articolele 45 şi 80 nu se menţionează discreţia unui
angajator de a prevedea sau nu bani pentru efectuarea plăţilor relevante.
Chiar dacă se presupune că în această cauză Biroul Cimişlia a adoptat
reglementări interne sau a inclus în contractul cu reclamantul o clauză
potrivit căreia nu sunt acordate compensaţii de concediere din cauza
redistribuirii integrale a veniturilor Biroului Cimişlia între angajaţii acestuia
(a se vedea paragraful 14 de mai sus), orice astfel de prevederi, în mod

automat, şi-ar pierde valoarea juridică din cauza interdicţiei exprese
prevăzute în articolul 6 al Codului muncii (a se vedea paragraful 15 de mai
sus).
42. Curtea mai notează că nicio instanţă de judecată naţională nu a
constatat că reclamantul nu întrunea condiţiile pentru a pretinde
compensaţiile. Mai degrabă, ele au recunoscut, în mod implicit, obligaţia
Biroului Cimişlia de a face astfel de plăţi când au constatat că succesorul
acestuia (Biroul Lăpuşna) nu putea fi considerat responsabil pentru datoriile
faţă de reclamant. Ele s-au limitat la a constata că Biroul Cimişlia nu a
prevăzut surse financiare pentru compensaţii de concediere (a se vedea
43. Prin urmare, rezultă că reclamantul întrunea toate condiţiile pentru a
primi compensaţiile de concediere prevăzute în articolele 45 şi 80 ale
Codului muncii şi, ca rezultat, avea o „speranţă legitimă” în sensul
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie de a obţine compensaţiile la
care s-a făcut referire în paragraful 40 de mai sus (a se compara cu soluţia
contrară din cauza Kopecký, citată mai sus, § 58). Prin urmare, refuzul
instanţelor de judecată naţionale de a-i acorda aceste sume a constituit o
ingerinţă în drepturile sale garantate de acest articol.
44. Curtea notează că nicio instanţă de judecată nu a constatat că Biroul
Cimişlia nu a putut să-şi plătească datoriile înainte de comasarea cu Biroul
Lăpuşna, ceea ce face să nu fie necesară stabilirea faptului dacă ultimul
putea fi considerat responsabil pentru datoriile primului. Prin urmare, unicul
motiv pentru respingerea pretenţiilor reclamantului, la care s-a făcut referire
în paragraful 40 de mai sus şi care a fost menţionat în hotărârile instanţelor
de judecată, a fost omisiunea angajatorului de a acorda compensaţii de
concediere.
45. Curtea reaminteşte că „prima şi cea mai importantă cerinţă a
articolului 1 al Protocolului nr. 1 este că orice ingerinţă a autorităţii publice
în dreptul de proprietate trebuie să fie legală: a doua propoziţie din primul
paragraf permite lipsirea de proprietate doar în condiţiile „prevăzute de
lege”, iar al doilea paragraf recunoaşte dreptul statelor de a reglementa
folosinţa bunurilor prin adoptarea „legilor”. Mai mult, supremaţia legii, unul
din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerent
tuturor articolelor Convenţiei” (a se vedea Broniowski, citată mai sus, §
147).
46. Curtea notează că toţi angajatorii din Republica Moldova erau
obligaţi prin lege să acorde compensaţii de concediere (a se vedea
paragraful 15 de mai sus). Instanţele de judecată naţionale nu s-au referit la
nicio prevedere legală sau alte circumstanţe, care să permită a derogare de la
această regulă în această cauză, şi şi-au limitat argumentarea la stabilirea
faptului omisiunii angajatorului de a se conforma unei prevederi legale
obligatorii.
47. Curtea consideră că refuzul instanţelor de judecată naţionale de a

admite pretenţiile reclamantului nu a fost legal, în sensul articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, şi, prin urmare, incompatibil cu dreptul
reclamantului la protecţia proprietăţii. Această concluzie exclude necesitatea
de a stabili dacă a fost asigurat un echilibru just între interesul general şi
cerinţa de a proteja drepturile fundamentale ale unei persoane.
Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.

49. Reclamantul a pretins 805 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material,

inclusiv devalorizarea cauzată de inflaţie, a următoarelor sume: salariul său
pentru lunile noiembrie 1999 – ianuarie 2000; indemnizaţia unică de
concediere, inclusiv compensaţiile pentru devalorizarea acestei sume ca
rezultat al inflaţiei (EUR 172); salariul său mediu lunar pentru trei luni care
au urmat după concedierea sa (EUR 517) şi compensaţia pentru concediul
nefolosit (EUR 57).
50. Guvernul a obiectat, considerând că reclamantul nu a prezentat nicio
probă care să dovedească dreptul său la vreo compensaţie.
51. Curtea reaminteşte constatarea sa că reclamantul nu putea pretinde
salariul său pentru perioada dintre noiembrie 1999 şi concedierea sa şi
pentru a treia lună după concedierea sa (a se vedea paragraful 39 de mai
sus). Totuşi, el avea dreptul legal să primească o indemnizaţie unică egală
cu salariul său lunar la concedierea sa, să primească în continuare salariul
pentru următoarele două luni după concediere şi să primească compensaţii
pentru concediul nefolosit (a se vedea paragraful 40 de mai sus). Mai mult,
reclamantul nu a putut folosi sumele relevante timp de şapte ani şi nouă
luni. În lumina materialelor cauzei, Curtea acceptă în întregime pretenţiile
reclamantului formulate cu acest titlu.
52. Reclamantul a mai pretins EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral.

El s-a referit la faptul că soţia sa era şomeră şi că, atunci când şi-a pierdut
serviciul şi nu a primit compensaţiile de concediere, el era singurul
întreţinător al familiei, ceea ce a pus familia sa compusă din şase membri

într-o situaţie financiară foarte dificilă. Ulterior, el a fost umilit pe parcursul
procedurilor când a încercat să-şi apere drepturile sale în instanţa de
judecată.
53. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a prezentat probe care să
dovedească o legătură cauzală între pretinsele încălcări ale drepturilor lui şi
suferinţa pe care el a pretins-o. Mai mult, situaţia financiară a familiei
reclamantului a fost îmbunătăţită de faptul că lui i s-a plătit indemnizaţia de
şomaj timp de doi ani şi cinci luni după concedierea sa (egală cu
aproximativ EUR 100 pentru întreaga perioadă) şi o altă indemnizaţie
pentru fiecare copil minor (EUR 3 pe lună pentru fiecare copil).
anumit stres şi frustrare ca urmare a neplăţii compensaţiilor de concediere,
care a creat o presiune considerabilă asupra situaţiei financiare a familiei
sale. Totuşi, suma pretinsă este excesivă. Hotărând în bază echitabilă,
Curtea acordă reclamantului EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.
55. Reclamantul a pretins EUR 1,314 cu titlu de costuri şi cheltuieli, din

care EUR 1,305 erau pentru reprezentarea sa legală. El s-a bazat pe un
contract încheiat cu avocatul său şi pe o listă detaliată potrivit căreia
avocatul a lucrat asupra acestei cauze 14.5 ore, percepând pe oră un
onorariu de EUR 90.
56. Guvernul a considerat că suma pretinsă era excesivă în lumina
realităţilor din Republica Moldova. El a mai susţinut că avocatul, ca
reprezentant al unei organizaţii non-guvernamentale specializate în apărarea
drepturilor omului, ţinând cont de caracterul non-profit al acesteia, nu
trebuia să perceapă bani de la reclamant.
necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (Roşca v. Moldova, nr.
6267/02, § 45, 22 martie 2005). Având în vedere informaţia de care dispune
şi complexitatea cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 1,000 cu titlu de


1. Declară pretenţia formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie admisibilă, iar restul cererii inadmisibil;

Convenţie;
3. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 805 (opt sute cinci euro) cu titlu
de prejudiciu material, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu
moral şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să
fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile
la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CEACHIR c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 ianuarie 2008
DEFINITIVĂ
15/04/2008

1 HOTĂRÂREA CEACHIR c. MOLDOVEI
În cauza Ceachir c. Moldovei,

Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Kristaq Traja,
Ján Šikuta,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de doi cetăţeni ai Republicii Moldova, dl
Gheorghe Ceachir şi dl Ion Ceachir („reclamanţii”), la 9 martie 2004.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi în faţa Curţii de către dl Vladislav
Gribincea, de la „Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-
(„Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl Vitalie
Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins că dreptul lor la un proces echitabil a fost
încălcat prin omisiunea Curţii Supreme de Justiţie de a aduce vreun motiv
pentru repunerea în termenul de depunere a recursului.
admisibilitatea şi fondul cauzei şi satisfacţia echitabilă.
HOTĂRÂREA CEACHIR c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamanţii, dl Gheorghe Ceachir, care s-a născut în anul 1931, şi

dl Ion Ceachir, care s-a născut în anul 1940, locuiesc în Chişinău şi,
respectiv, Bălţi.
7. În anul 1949, părinţii reclamanţilor au fost persecutaţi de către
autorităţile comuniste. Proprietatea lor a fost confiscată, iar ei au fost
deportaţi în Siberia.
8. În anul 1989, ei au fost reabilitaţi.
9. La 2 august 2002, reclamanţii au intentat o acţiune împotriva
Ministerului Finanţelor („Ministerul”), solicitând compensaţii pentru
confiscarea proprietăţii părinţilor lor.
10. La 27 mai 2003, Judecătoria sectorului Rîşcani a hotărât în
favoarea reclamanţilor şi a obligat Ministerul să le plătească compensaţii
în mărime de 150,500 lei moldoveneşti (MDL) (8,988 euro (EUR) la
acea dată) fiecăruia. Ea a emis şi un titlu executoriu. Ministerul a depus
apel.
11. La 14 august 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul şi a
menţinut hotărârea judecătorească din 27 mai 2003. Reprezentantul
Ministerului nu a participat la şedinţă.
12. La 29 august 2003, Ministerul a depus la Curtea Supremă de
Justiţie un recurs datat cu 28 august 2003.
13. Bazându-se pe articolele 437 şi 438 ale Codului de procedură
civilă („CPC”) (a se vedea Dreptul intern relevant de mai jos), la 15
septembrie 2003, vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie a restituit
Ministerului cererea de recurs pe motivul neplăţii de către acesta a taxei
de stat. El a mai informat Ministerul că acesta putea să depună recurs
repetat după înlăturarea neajunsurilor şi cu respectarea celorlalte cerinţe
stabilite de lege.
14. La 1 octombrie 2003, executorul judecătoresc al Direcţiei Rîşcani
de Executare a Deciziilor Judiciare a primit titlul executoriu din 27 mai
2003 şi, la 7 octombrie 2003, a cerut Ministerului să-l execute.
15. La 18 noiembrie 2003, Ministerul a informat executorul că el a
depus recurs împotriva deciziei judecătoreşti din 14 august 2003 şi că el
va executa titlul executoriu doar după examinarea recursului de către
16. Între timp, după cum se pretinde, la 13 noiembrie 2003,
Ministerul a expediat o scrisoare Curţii Supreme de Justiţie în care a
susţinut că, potrivit Legii taxei de stat, acesta era scutit de la plata taxei
de stat la depunerea cererii de recurs.
17. La 8 decembrie 2003, Ministerul a depus la Curtea Supremă de

Justiţie un nou recurs împotriva deciziei judecătoreşti din 14 august
2003. Conţinutul acestuia era identic celui din 29 august 2003 şi avea
aceeaşi dată la care a fost întocmit de către Minister – 28 august 2003.
Ministerul nu a cerut repunerea în termenul de depunere a noii cereri de
recurs, precum nu s-a referit nici la chestiunea privind taxa de stat.
18. La 20 mai 2004, reclamanţii au depus la Curtea Supremă de
Justiţie referinţa lor la recursul Ministerului şi au susţinut, inter alia, că
acesta a fost depus cu omiterea termenului de atac.
19. La 26 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul
Ministerului, a casat hotărârile judecătoreşti din 27 mai şi 14 august 2003
şi a dispus rejudecarea cauzei de către Judecătoria Sângerei. Curtea
Supremă a menţionat expres în decizia sa că Ministerul a depus recursul
la 8 decembrie 2003.
20. La 4 octombrie 2004, Judecătoria Sîngerei a admis în parte
acţiunea reclamanţilor şi a obligat Ministerul să le plătească compensaţii
de câte MDL 36,250 (EUR 2,402 la acea dată) fiecăruia. La 22 octombrie
2004, reclamanţii au depus apel la Curtea de Apel Bălţi.
21. Printr-o decizie din 7 decembrie 2004, Curtea de Apel Bălţi a
respins cererea de apel a reclamanţilor pe motiv că a fost depusă cu
omiterea termenului de atac. Reclamanţii au depus recurs împotriva
acestei decizii.
22. La 13 aprilie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a
casat decizia din 7 decembrie 2004 şi a dispus rejudecarea cauzei de
către Curtea de Apel Bălţi.
23. La 7 iulie 2005, Curtea de Apel Bălţi a respins apelul
reclamanţilor depus împotriva hotărârii judecătoreşti din 4 octombrie
2004. Ei au depus recurs la Curtea Supremă de Justiţie.
24. La 9 noiembrie 2005, în cadrul procedurilor în faţa Curţii Supreme
de Justiţie, reclamanţii au cerut retragerea cererii lor de recurs şi
încetarea procesului. La aceeaşi dată, cererea lor a fost admisă, iar
procesul încetat.
25. La 16 ianuarie 2006, reclamanţii au depus la Curtea Supremă de
Justiţie o cerere de revizuire a deciziei acesteia din 9 noiembrie 2005,
prin care aceasta a încetat procedura. La 24 mai 2006, cererea lor a fost
respinsă.
26. La 17 iulie 2006, executorul judecătoresc a solicitat Ministerului
să execute hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 4 octombrie 2004.
27. La 11 august 2006, Ministerul a depus apel împotriva hotărârii
judecătoreşti din 4 octombrie 2004, iar acesta a fost respins printr-o
decizie irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 7 februarie 2007 ca
depus cu omiterea termenului de atac.
28. La 28 martie 2007, executorul judecătoresc a executat hotărârea

judecătorească din 4 octombrie 2004 şi a plătit fiecărui reclamant câte
MDL 36,250.
29. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă sunt

următoarele:
„Articolul 254. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile
(1) Rămân definitive hotărârile judecătoreşti:
...
b) emise în primă instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel, în

cazul în care apelul este respins;
...
(2) Rămân irevocabile hotărârile judecătoreşti:
a) emise în primă instanţă, după expirarea termenului de atac;
b) emise în primă instanţă, atacate în apel sau recurs, după examinarea pricinii în
recurs, în cazul în care recursul este respins; …
Articolul 433. Temeiurile inadmisibilităţii recursului
Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care:
...
b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art. 434…
Articolul 434. Termenul de declarare a recursului
(1) (...) Recursul declarat în termen de două luni de la data pronunţării sau
înştiinţării [părţii] se consideră depus în termen.
(2) Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi restabilit.
Articolul 437. Cuprinsul cererii de recurs
...
(2) La cererea de recurs trebuie să se anexeze dovada de plată a taxei de stat (...).
Article 438. Restituirea cererii de recurs
...
(2) Dacă cererea de recurs nu corespunde prevederilor art.437 ori s-a depus fără
plata taxei de stat, instanţa, printr-o adresă semnată de preşedintele sau
vicepreşedintele colegiului respectiv, o restituie în termen de 5 zile.
(3) Restituirea cererii de recurs nu împiedică declararea repetată a recursului după

lichidarea neajunsurilor şi respectarea celorlalte reguli stabilite de lege pentru
declararea lui.”
30. Legea taxei de stat (nr. 1216), din 3 decembrie 1992, prevede
următoarele:
„Articolul 4. Înlesnirile vizând taxa de stat
(1) Sunt scutiţi de plata taxei de stat în instanţele judecătoreşti:
...
(12) autorităţile publice centrale, organele centrale de specialitate ale

administraţiei publice (...) la înaintarea acţiunilor privind protecţia intereselor
patrimoniale ale statului, şi la contestarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti; …”
31. Codul civil din 12 iunie 2003, în partea sa relevantă, prevede
următoarele:

întârziere reprezintă 5% peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 [rata de refinanţare
a BNM] dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui
prejudiciu mai redus.

peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Nu este admisă proba unui prejudiciu mai redus.”
ÎN DREPT
32. Reclamanţii au pretins că dreptul lor la un proces echitabil, garantat
de articolul 6 § 1 al Convenţiei, a fost încălcat prin faptul că, la 26 mai
2004, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul Ministerului chiar dacă
acesta era tardiv. Partea relevantă a articolului 6 § 1 este următoarea:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … într-un termen
rezonabil, ... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, care
A. Pretenţiile reclamanţilor cu privire la neexecutarea hotărârii

judecătoreşti din 27 mai 2003
33. În cererea lor iniţială, reclamanţii s-au plâns de ingerinţa în

drepturile lor garantate de articolele 6 § 1 şi 14 ale Convenţiei şi articolul
1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prin neexecutarea hotărârii
Judecătoriei sectorului Rîşcani din 27 mai 2003. Totuşi, în observaţiile
lor cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, ei au informat Curtea că
nu mai doreau să menţină aceste pretenţii. Prin urmare, Curtea nu le va
examina.
B. Pretenţia cu privire la recursul depus cu omiterea termenului
34. Guvernul a declarat că reclamanţii şi-au pierdut statutul de

„victimă”. El a susţinut că, având în vedere faptul că, la 9 noiembrie
2005, reclamanţii au retras cererea lor de recurs şi au solicitat Curţii
Supreme de Justiţie să înceteze procesul, trebuie considerat că ei şi-au
exprimat acordul cu suma compensaţiei acordate de Judecătoria Sîngerei
la 4 octombrie 2004 (a se vedea paragrafele 20 şi 24 de mai sus).
De asemenea, Guvernul a declarat că, la data depunerii acestei cereri
la Curte, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă al Republicii
Moldova, dl Gheorghe Ceachir nu era autorizat să-şi reprezinte fratele în
faţa Curţii. Guvernul a cerut Curţii să respingă cererea depusă de dl Ion
Ceachir, pe motiv că aceasta nu a fost depusă la Curte în modul
corespunzător.
35. Reclamanţii nu au fost de acord cu obiecţiile Guvernului şi au
susţinut că, având în vedere că pretenţia lor se referea la casarea ilegală a
hotărârii judecătoreşti din 27 mai 2003 ca urmare a unui recurs depus cu
omiterea termenului, autorităţile naţionale nu au recunoscut violarea
Convenţiei şi nici nu le-au plătit vreo compensaţie pentru această casare
ilegală. Reclamanţii au considerat că obiecţia Guvernului privind
retragerea recursului lor ridică o chestiune cu privire la neepuizarea
căilor de recurs interne. Ei au susţinut că, în cazurile în care este vorba
de casarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, derularea ulterioară a
procedurilor redeschise ilegal este irelevantă.
În al doilea rând, la 21 aprilie 2006, dl Ion Ceachir a informat Curtea
că, la data depunerii cererii, fratele său, dl Gheorghe Ceachir, şi
reprezentantul său, dl Vladislav Gribincea, au avut acordul lui să
acţioneze în numele lui şi să iniţieze proceduri în faţa Curţii.
36. Curtea reaminteşte că „casarea unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile este un act instantaneu care nu creează o situaţie continuă,
chiar dacă atrage după sine o redeschidere a procedurilor” (a se vedea

Frunze v. Moldova, nr. 42308/02, 14 septembrie 2004). Urmează a fi
notat că pretenţia reclamanţilor se referă la casarea ilegală a hotărârii
judecătoreşti din 27 mai 2003, menţinută la 14 august 2003 de către
Curtea de Apel Chişinău, şi nu la suma compensaţiei acordate de către
instanţele judecătoreşti naţionale pentru confiscarea proprietăţii
părinţilor lor. Prin urmare, ea respinge prima obiecţie a Guvernului şi
consideră că chestiunea privind legalitatea redeschiderii procedurilor la
26 mai 2004 de către Curtea Supremă este legată de examinarea fondului
cauzei. Prin urmare, ea va examina această chestiune împreună cu
fondul.
În ceea ce priveşte cea de-a doua obiecţie invocată de Guvern, Curtea
reiterează că „reprezentantul reclamantului trebuie să prezinte o „procură
sau o autorizaţie scrisă de a acţiona”. O simplă autorizaţie scrisă ar fi
valabilă pentru procedurile în faţa Curţii, doar dacă s-a dovedit că
aceasta a fost făcută fără înţelegerea şi acordul reclamantului” (a se
vedea Velikova v. Bulgaria, nr. 41488/98, § 50, ECHR 2000-VI). Din
conţinutul scrisorii din 21 aprilie 2006 (a se vedea paragraful 35 de mai
sus), Curtea consideră că nu există dubii privind înţelegerea şi acordul
dlui Ion Ceachir de a-şi menţine cererea.
37. Prin urmare, Curtea respinge obiecţia Guvernului.

articolului 6 § 1 al Convenţiei ridică chestiuni de drept care sunt
suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a
fondului şi că niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost
pretenţii.
39. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei,

de casarea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii Judecătoriei
sectorului Rîşcani din 27 mai 2003, fără însă a prezenta vreun motiv
pentru admiterea recursului depus cu omiterea termenului.
40. Guvernul a susţinut că Ministerul a depus recursul la 29 august
2003, adică în termen. El a declarat că, prin scrisoarea sa din 13
noiembrie 2003, Ministerul a clarificat chestiunea taxei de stat (a se
vedea paragraful 16 şi paragraful 30 din dreptul intern relevant de mai
sus) şi că recursul din 8 decembrie 2003 a fost o reiterare a celui din 29
august 2003. Deoarece Curtea Supremă de Justiţie a adus motive

suficiente în decizia sa din 26 mai 2004 pentru admiterea recursului
Ministerului, Guvernul a considerat că nu a avut loc vreo încălcare a
drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie.
41. Curtea observă că principiile generale care se aplică cazurilor de
acest gen au fost expuse în hotărârea Curţii în cauza Melnic v. Moldova
(nr. 6923/03, §§ 41-43, 14 noiembrie 2006).
42. Urmează a fi notat faptul că, potrivit articolului 434 al CPC,
recursul se declară în termen de două luni, termen care nu poate fi
restabilit. Acest termen se calculează de la data pronunţării hotărârii
judecătoreşti sau de la data înştiinţării părţilor. După cum este prevăzut
în articolul 254 al CPC (a se vedea paragraful 29 de mai sus), în cazul
omiterii acestuia, hotărârea devine definitivă şi irevocabilă.
43. În această cauză, Curtea notează că reprezentantul Ministerului nu
a fost prezent la şedinţa de judecată a Curţii de Apel Chişinău din 14
august 2003 (a se vedea paragraful 11 de mai sus). În lipsa vreunei probe
prezentate de părţi privind data la care Ministerul a aflat despre decizia
judecătorească din 14 august 2003, Curtea este gata să considere data
indicată pe cererea de apel a Ministerului drept dată la care acesta a aflat
despre decizie şi de la care începe calcularea termenului de două luni (a
se vedea paragrafele 12 şi 17 de mai sus). Prin urmare, termenul în care
Ministerul putea să depună recurs a expirat la 29 octombrie 2003.
44. Guvernul susţine că, la 13 noiembrie 2003, Ministerul a expediat
o scrisoare Curţii Supreme de Justiţie pentru a clarifica chestiunea taxei
de stat. Se pare însă că scrisoarea a fost expediată cu omiterea termenului
prevăzut de articolul 434 al CPC (a se vedea paragrafele 16 şi 40 de mai
sus). Mai mult, articolul 434 prevede clar că termenul de două luni nu
poate fi restabilit.
45. Curtea atrage deosebită atenţie faptului că, în ciuda obiecţiei
formulate de reclamanţi la 20 mai 2004, potrivit căreia recursul
Ministerului a fost depus cu omiterea termenului de atac, Curtea
Supremă de Justiţie nu a adus vreun motiv pentru respingerea acesteia şi,
aparent, a tratat-o ca irelevantă.
46. În final, Curtea notează că, la 26 mai 2004, Curtea Supremă de
Justiţie a menţionat expres că a examinat recursul depus la 8 decembrie
2003, şi nu recursul Ministerului din 29 august 2003.
47. Curtea reaminteşte că situaţii similare au fost deja examinate în
hotărârile Popov v. Moldova (nr. 2), (nr. 19960/04, § 53, 6 decembrie
2005) şi Melnic (citată mai sus, §§ 40 şi 41), în care s-a constatat că, prin
neaducerea vreunui motiv pentru prelungirea termenului de depunere de
către pârâţi a unui act procedural, instanţele judecătoreşti naţionale au
încălcat drepturile reclamanţilor la un proces echitabil.
48. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei,

iar obiecţia preliminară a Guvernului (a se vedea paragraful 36 de mai
sus) urmează a fi respinsă.

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor
sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
1. Datoria în temeiul hotărârii judecătoreşti

50. Reclamanţii au pretins câte MDL 114,250, reprezentând diferenţa
dintre suma acordată prin hotărârea Judecătoriei sectorului Rîşcani din
27 mai 2003 şi suma de MDL 36,250, care deja le-a fost plătită (a se
51. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă şi a declarat că, prin
retragerea recursului, reclamanţii au acceptat suma compensaţiei
acordate de Judecătoria Sîngerei la 4 octombrie 2004. Primind câte MDL
36,250, pretenţiile lor trebuie respinse.
52. În lumina constatării sale, potrivit căreia autorităţile au încălcat
drepturile reclamanţilor prin casarea hotărârii judecătoreşti prin care
acestora li s-au acordat câte MDL 150,500, şi luând în consideraţie că ei
au primit deja MDL 36,250, Curtea constată că reclamanţii sunt încă în
drept să primească câte MDL 114,250 (EUR 6,586), reprezentând restul
sumei acordate de Judecătoria sectorului Rîşcani la 27 mai 2003.
2. Dobânda de întârziere
53. Bazându-se pe articolul 619 al Codului civil (a se vedea Dreptul
intern relevant de mai sus), reclamanţii au solicitat să le fie plătită
dobânda pentru executarea întârziată a obligaţiei pecuniare, şi anume a
sumei de MDL 150,500 acordată prin hotărârea judecătorească din 27
mai 2003. Potrivit metodologiei lor de calcul, dobânda care urma a fi
plătită fiecărui reclamant era de EUR 7,278.99, şi urma a fi calculată de
la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.
54. Guvernul nu s-a abătut de la poziţia sa expusă în paragraful 51 de
mai sus şi a considerat pretenţiile reclamanţilor neîntemeiate.
prejudiciu material ca rezultat al admiterii de către Curtea Supremă de
Justiţie a recursului depus cu omiterea termenului. Luând în consideraţie

legislaţia naţională privind calcularea dobânzii de întârziere (a se vedea
paragraful 31 de mai sus), Curtea acordă fiecărui reclamant câte EUR
7,279 cu titlu de compensaţie pentru dobânda ratată.
56. Referindu-se la hotărârea în cauza Popov (nr. 2) (citată mai sus),

reclamanţii au pretins câte EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit
ca urmare a încălcării drepturilor lor garantate de Convenţie.
57. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamanţi şi a
declarat că ei nu erau în drept să primească vreo compensaţie.
anumit stres şi frustrare ca urmare a încălcării drepturilor lor garantate de
Convenţie. Totuşi, suma concretă pretinsă este excesivă. Făcând o
evaluare în mod echitabil, Curtea acordă reclamanţilor solidar EUR
59. Reclamanţii au pretins EUR 2,730 cu titlu de costuri şi cheltuieli

angajate în faţa Curţii. Ei au prezentat o listă detaliată, potrivit căreia
onorariul perceput de avocat pentru o oră de lucru era de EUR 60 şi au
făcut referire la o decizie a Baroului Avocaţilor din Republica Moldova
din 29 decembrie 2005, în care era prevăzut nivelul recomandat de
remunerare a avocaţilor care reprezintă interesele reclamanţilor în faţa
tribunalelor internaţionale. De asemenea, ei au prezentat o chitanţă
potrivit căreia, la 21 aprilie 2006, reprezentantul lor a primit
MDL 41,402 (EUR 2,580). Suma pretinsă se datora faptului că cererea
iniţială a fost întocmită în privinţa neexecutării hotărârii judecătoreşti din
27 mai 2003. Ca urmare a deciziei Curţii Supreme de Justiţie de a admite
recursul Ministerului, a fost necesară reformularea integrală a pretenţiilor
iniţiale. În final, luând în consideraţie plata parţială a sumei de MDL
36,250, pretenţiile privind satisfacţia echitabilă au trebuit să fie
prezentate repetat.
60. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare,
susţinând că Curtea nu trebuie să le acorde vreo compensaţie cu titlu de
costuri şi cheltuieli, deoarece aceste pretenţii erau excesive.
61. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie
rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul
dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a
se vedea, spre exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47,
ECHR 2004-...).
62. În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi

complexitatea cauzei, precum şi faptul că reprezentantul reclamanţilor a
fost nevoit să reformuleze esenţial cererea iniţială, Curtea acordă
reclamanţilor EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli.


1. Rezervă pentru examinarea fondului obiecţia preliminară a
Guvernului privind statutul de „victimă” al reclamanţilor;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi

respinge obiecţia preliminară a Guvernului;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei
luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în
conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care
să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data
(i) câte EUR 6,586 (şase mii cinci sute optzeci şi şase euro) cu
titlu de prejudiciu material, reprezentând datoria în temeiul
hotărârii judecătoreşti;
(ii) câte EUR 7,279 (şapte mii două sute şaptezeci şi nouă euro)
cu titlu de prejudiciu material, reprezentând dobânda ratată;
(iii) suma totală de EUR 3,600 (trei mii şase sute euro) cu titlu
de prejudiciu moral;
(iv) suma totală de EUR 1,800 (o mie opt sute euro) cu titlu de
costuri şi cheltuieli; şi
(v) orice taxă care poate fi percepută la sumele menţionate mai
sus;
executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de
mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de
Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus

trei procente;

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 15 ianuarie 2007,


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CEBOTARI c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
13/02/2008
Această hotărâre Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

1 HOTĂRÂREA CEBOTARI c. MOLDOVEI
În cauza Cebotari c. Moldovei,

Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
PROCEDURA
Mihail Cebotari („reclamantul”), la 30 august 2006.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi, care a
acţionat în numele organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului”, o
organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii
Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către dna L. Grimalschi şi dl V.
Grosu, şeful Direcţiei Agent Guvernamental şi, respectiv, Agentul
Guvernamental.
3. Reclamantul a pretins, în special, că arestarea sa a fost ilegală şi
arbitrară şi a declarat că a avut loc o violare a articolelor 5 şi 18 ale
Convenţiei. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 34 al
Convenţiei, că a fost împiedicat de către autorităţile naţionale să depună
cauza sa la Curte.
4. La 3 octombrie 2006, Secţiunea a Patra a Curţii a comunicat
Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al
Convenţiei, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu
admisibilitatea acesteia.
HOTĂRÂREA CEBOTARI c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1947 şi locuieşte în Chişinău. El este

inginer. În anul 1997, el era directorul unei întreprinderi de stat din
Republica Moldova de distribuire a energiei electrice, numită
Moldtranselectro.
6. Contextul acestei cauze se referă la o serie de angajamente
contractuale complexe luate în anul 1997 cu privire la importul energiei
electrice din Ucraina în Moldova, care implicau, pe lângă Moldtranselectro,
o întreprindere ucraineană de stat de distribuire a energiei electrice, o
companie ucraineană privată şi o întreprindere moldovenească privată
numită Oferta Plus (a se vedea Oferta Plus SRL v. Moldova, nr. 14385/04,
§ 7, 19 decembrie 2006). Acordul la care Moldtranselectro era parte
prevedea inter alia că Oferta Plus va plăti întreprinderii ucrainene private
pentru energia electrică livrată Moldtranselectro dolari americani (USD),
iar, ulterior, aceasta va fi plătită de Moldtranselectro în lei moldoveneşti
(MDL), conform ratei oficiale de schimb la ziua plăţii.
7. La date nespecificate, în perioada anilor 1997 şi 1998, Oferta Plus a
plătit peste USD 33,000,000 pentru energia electrică livrată
Moldtranselectro din Ucraina.
8. La o dată nespecificată, Moldtranselectro i-a plătit întreprinderii Oferta
Plus MDL 189,869,277.
9. La 3 martie 1998, Guvernul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea
nr. 243 prin care a autorizat Ministerul Finanţelor să emită Obligaţiuni
Trezoreriale Nominative („Obligaţiuni Trezoreriale”) în favoarea
întreprinderilor private pentru plata datoriilor instituţiilor bugetare pentru
energia electrică importată.
10. La 25 martie 1998, Moldtranselectro a adresat o scrisoare
Ministerului Finanţelor prin care a solicitat emiterea unei Obligaţiuni
Trezoreriale în valoare de MDL 20,000,000 în favoarea întreprinderii Oferta
Plus. Scrisoarea a fost semnată de reclamant în calitatea sa de director al
Moldtranselectro.
11. La 27 martie 1998, Ministerul Finanţelor a emis o Obligaţiune
Trezorerială în valoare de MDL 20,000,000 (USD 4,240,702 la 27 martie
1998) în favoarea întreprinderii Oferta Plus, care urma să fie plătită până la
10 iulie 1998. Obligaţiunea Trezorerială prevedea că Oferta Plus trebuia s-o
prezinte Ministerului Finanţelor cu cel puţin zece zile bancare înainte de
data plăţii. De asemenea, ea prevedea că Moldtranselectro trebuia să
prezinte, până la acea dată, Ministerului Finanţelor, documente care să
confirme livrarea energiei electrice instituţiilor bugetare.
12. Oferta Plus a prezentat Obligaţiunea Trezorerială Ministerului
Finanţelor cu zece zile bancare înainte de data plăţii. Totuşi, ultimul a
refuzat să plătească, pe motiv că Moldtranselectro nu a prezentat probe cu

privire la plata de către Oferta Plus a energiei electrice importate.
13. În luna octombrie 1998, Oferta Plus a iniţiat proceduri civile
împotriva Ministerului Finanţelor şi Moldtranselectro. În apărarea sa,
Ministerul Finanţelor a invocat motivele expuse în paragraful 12 de mai sus,
iar Moldtranselectro şi-a declinat orice responsabilitate.
14. La 27 octombrie 1999, Judecătoria Economică de circumscripţie
Chişinău a pronunţat o hotărâre în favoarea Oferta Plus, confirmând dreptul
acesteia de a i se plăti MDL 20,000,000 de către Ministerul Finanţelor
conform Obligaţiunii Trezoreriale. Ea şi-a bazat hotărârea pe constatarea că
Oferta Plus a plătit pentru energia electrică livrată Moldtranselectro din
Ucraina, în conformitate cu acordul dintre ele, şi că acea energie electrică a
fost consumată de instituţiile bugetare. Instanţa, de asemenea, a decis să
exonereze Moldtranselectro de orice responsabilitate.
15. Deoarece apelul Ministerului Finanţelor a fost respins la 25
noiembrie 1999 pe motivul neplăţii taxei de stat, pentru executarea hotărârii
judecătoreşti din 27 octombrie 1999, întreprinderii Oferta Plus i-a fost
eliberat un titlu executoriu în luna noiembrie 1999.
16. La 14 februarie 2000, Oferta Plus a solicitat oficial executorului
judecătoresc să iniţieze procedura de executare a titlului executoriu.
17. La 27 aprilie 2000, Ministerul Finanţelor a solicitat extinderea
termenului pentru depunerea apelului împotriva hotărârii din 27 octombrie
1999, cererea sa fiind admisă. Cererea de apel a fost examinată în fond şi
respinsă prin decizia Colegiului de Apel al Judecătoriei Economice a
Republicii Moldova la 4 octombrie 2000. Ministerul Finanţelor a depus o
cerere de recurs, reiterând că Moldtranselectro nu şi-a îndeplinit obligaţiile
conform Obligaţiunii Trezoreriale.
18. La 7 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul şi
a menţinut hotărârile judecătoreşti din 27 octombrie 1999 şi 4 octombrie
2000. Ea a constatat că era indiscutabil că Oferta Plus a plătit pentru energia
electrică livrată din Ucraina către Moldtranselectro şi că aceasta a fost inter
alia consumată de instituţiile bugetare.
19. În luna martie 2001, ca urmare a unei cereri a Ministerului
Finanţelor, Procuratura Generală a depus recurs în anulare la decizia Curţii
Supreme de Justiţie, care era irevocabilă. La 7 mai 2001, Plenul Curţii
Supreme de Justiţie a respins recursul în anulare şi a menţinut hotărârile
judecătoreşti pronunţate în favoarea întreprinderii Oferta Plus. El a constatat
inter alia că atât în procedurile din instanţele ierarhic inferioare, cât şi din
Plenul Curţii Supreme de Justiţie, s-a stabilit că energia electrică a fost
livrată instituţiilor bugetare în volum ce depăşeşte MDL 20,000,000.
20. La 26 aprilie 2004, Agentul Guvernamental a informat Ministerul
Finanţelor despre cererea întreprinderii Oferta Plus depusă la Curte cu
privire la neexecutarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţate în
favoarea acesteia şi a cerut acestuia „să întreprindă toate măsurile pentru
evitarea unei sentinţe de condamnare a statului de către Curte şi periclitarea

imaginii statului”.
21. La 7 iunie 2004, Ministerul Finanţelor a adresat o scrisoare
Procuraturii Generale, informând-o inter alia că el consideră hotărârea
judecătorească pronunţată în favoarea întreprinderii Oferta Plus ilegală, dar
că s-a conformat acelei hotărâri parţial, pentru ca Oferta Plus să nu depună o
cerere la Curte. Agentul Guvernamental a informat Ministerul Finanţelor că
Oferta Plus deja a depus o cerere la Curte. Ministerul a solicitat opinia
Procuraturii Generale.
22. La 8 iunie 2004, Procuratura Generală a răspuns Ministerului
Finanţelor următoarele:
„... în procesul examinării dosarului în judecătorie [între Oferta Plus,
Moldtranselectro şi Ministerul Finanţelor] SRL „Oferta-Plus” şi ÎS Moldtranselectro
au prezentat avizele în sumă de MDL 15,608,692, dintre care la 24 aprilie 1998 au
fost efectuate achitări reciproce în sumă de MDL 6,226,504.
Alte probe care confirmă îndeplinirea de către „Oferta Plus” a obligaţiilor sale în
conformitate cu acordul [din 1997] nu au fost prezentate. În pofida faptului dat
judecătoria a pronunţat hotărârea judecătorească în favoarea sa.
În legătură cu aceasta, Procuratura Generală a numit revizia tematică pe faptul
livrării resurselor energetice şi achitărilor reciproce între SRL „Oferta Plus”, ÎS
„Moldtranselectro” şi organizaţiile bugetare. În baza materialelor reviziei, Procuratura
Generală va adopta hotărârea definitivă pe cazul dat, despre ce Ministerul Finanţelor
va fi informat suplimentar.”
O încercare de a face această revizie tematică a fost făcută în luna august
2004 de către un reprezentant al Ministerului Finanţelor, la cererea
Procuraturii Generale. Totuşi, această revizie a fost lipsită de succes, din
cauza că, în conformitate cu legislaţia cu privire la contabilitate, Oferta Plus
a distrus documentele contabile după trei ani.
23. Ministerul Finanţelor nu a aşteptat un răspuns final de la Procuratura
Generală şi, la 15 iunie 2004, a depus la Plenul Curţii Supreme de Justiţie o
cerere de revizuire a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea
întreprinderii Oferta Plus. Cererea nu specifica niciun temei de revizuire.
24. La 12 iulie 2004, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a admis cererea de
revizuire, în urma unei şedinţe la care Ministerul Finanţelor a fost
reprezentat de către adjunctul Procurorului General. El a casat hotărârile
judecătoreşti pronunţate în favoarea întreprinderii Oferta Plus şi a dispus
redeschiderea procedurilor judiciare. Procedurile judiciare redeschise s-au
sfârşit cu pronunţarea la 10 februarie 2005 a unei hotărâri a Curţii Supreme
de Justiţie în favoarea Ministerului Finanţelor.
25. Între timp, la 19 octombrie 2004, Procuratura Generală, după ce a
examinat scrisoarea Ministerului Finanţelor din 7 iunie 2004 (a se vedea
paragraful 21 de mai sus), a pornit o urmărire penală împotriva
întreprinderii Oferta Plus şi a reclamantului, învinuindu-i de sustragerea
proprietăţii de stat în proporţii deosebit de mari. Procuratura Generală a
făcut referire la rezultatele reviziei pe care a încercat s-o facă în luna august
2004 (a se vedea paragraful 22 de mai sus) şi a declarat inter alia că, în
conformitate cu rezultatele acelei revizii, Oferta Plus nu a plătit pentru
electricitatea livrată instituţiilor bugetare.
26. La 15 aprilie 2005, directorul întreprinderii Oferta Plus („C.T.”) a
fost interogat de Procuratura Generală.
27. La 20 aprilie 2005, birourile întreprinderii Oferta Plus au fost
percheziţionate şi câteva documente au fost ridicate.
28. La 25 octombrie 2005, urmărirea penală a fost încetată. Procurorul
responsabil de dosarul penal a constatat în decizia sa de încetare a urmăririi
penale inter alia următoarele:
„În conformitate cu probele obţinute în urma reviziei, în perioada anilor 1997-2000,
datoria Moldtranselectro către Oferta Plus constituia MDL 202,644,866 ... .
Materialele acumulate [pe parcursul urmăririi penale] şi a reviziei dovedesc
existenţa datoriei Moldtranselectro faţă de Oferta Plus pentru energia electrică livrată.
...
Luând în consideraţie probele acumulate [procurorul constată] că în acţiunile
factorilor de decizie ai Oferta Plus lipsesc elementele infracţiunii [sustragere în
proporţii deosebit de mari din avutul proprietarului] sau semnele unei alte infracţiuni.”
29. La 15 februarie 2006, Curtea a comunicat Guvernului Republicii
Moldova cererea întreprinderii Oferta Plus.
30. La 26 aprilie 2006, adjunctul Procurorului General a anulat ordonanţa
din 25 octombrie 2005. El a declarat inter alia că, la 1 ianuarie 2001, datoria
Moldtranselectro faţă de Oferta Plus pentru energia electrică livrată era de
MDL 38,454,671. El a declarat că, deşi Oferta Plus a plătit partenerului
ucrainean mai mult de MDL 20,000,000 pentru energia electrică livrată
Moldtranselectro, se pare că energia pentru care ea a plătit nu a fost livrată
exclusiv instituţiilor bugetare.
31. La 9 august 2006, reclamantul a fost recunoscut drept bănuit în
procesul penal. În special, el a fost învinuit că a scris scrisoarea din 25
martie 1998 adresată Ministerului Finanţelor, solicitând de la ultimul
emiterea unei Obligaţiuni Trezoreriale în favoarea întreprinderii Oferta Plus
(a se vedea paragraful 10 de mai sus), deşi ştia că energia electrică livrată
întreprinderii Moldtranselectro, pentru care urma să fie emisă o Obligaţiune
Trezorerială, nu a fost consumată de instituţiile bugetare, după cum era
prevăzut în Hotărârea Guvernului din 3 martie 1998 (a se vedea paragraful 9
de mai sus). La aceeaşi dată, lui C.T. i s-au adus învinuiri similare.
32. La aceeaşi dată, reclamantul şi C.T. au fost reţinuţi şi arestaţi pentru
zece zile pe motiv că inter alia ei ar fi putut influenţa martorii şi împiedica
urmărirea penală. Potrivit reclamantului, înainte de a-l reţine, ofiţerul de
urmărire penală i-a dat clar de înţeles că reţinerea sau eliberarea sa
depindeau de faptul dacă el va fi de acord să facă declaraţiile care se
aşteptau de la el.
33. Atât reclamantul, cât şi C.T. au depus recurs la încheierea de

eliberare a mandatului de arest şi au declarat inter alia că nu existau motive
verosimile de a bănui că ei au săvârşit o infracţiune şi că urmărirea penală
împotriva lor a constituit o formă de presiune pentru a convinge Oferta Plus
să renunţe la cererea sa depusă la Curte. Reclamantul a declarat că el a fost
reţinut, deoarece a refuzat să facă declaraţiile care i s-au cerut de către
ofiţerul de urmărire penală şi pentru a-l obliga să facă astfel de declaraţii. El
a mai declarat că urmărirea penală era pendinte din luna octombrie 2004 şi
că, de la acea dată, el s-a prezentat întotdeauna la organul de urmărire
penală când a fost citat. La 15 august 2006, recursul reclamantului a fost
respins fără a se aduce motive pentru respingerea argumentelor invocate de
reclamant.
34. Ulterior, arestarea reclamantului a fost prelungită, iar toate cererile
sale habeas corpus au fost respinse. Ea a continuat până la 19 noiembrie
2006, când el a fost eliberat pe cauţiune.
35. În timpul detenţiei sale, reclamantul a fost deţinut în Izolatorul de
Detenţie Provizorie al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei („CCCEC”). Camera folosită pentru întrevederile dintre avocaţi şi
deţinuţi avea un perete din sticlă pentru a-i ţine separaţi. Reclamantul s-a
plâns în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale de imposibilitatea de a avea
întrevederi confidenţiale cu avocatul său, însă plângerile sale au fost
respinse. El nu a vrut ca autorităţile naţionale să afle despre cererea sa
depusă la Curte, de aceea cererea sa şi procura au trebuit să fie semnate de
soţia lui.
36. La 27 iunie 2007, reclamantul a fost achitat de Judecătoria Centru de
toate învinuirile aduse lui.
37. Dreptul intern relevant cu privire la arestarea preventivă a fost expus

în hotărârea Curţii în cauza Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 52,
4 octombrie 2005.
38. Din fotografiile prezentate de Guvern, se pare că în camera prevăzută
pentru întrevederile dintre avocaţi şi clienţi din cadrul Izolatorului de
Detenţie Provizorie al CCCEC, spaţiul prevăzut pentru deţinuţi este separat
de restul camerei printr-o uşă şi un geam. Aparent, geamul este făcut din
două bucăţi de sticlă. Ambele bucăţi de sticlă au găuri mici care au fost
făcute cu un burghiu; totuşi, găurile nu coincid, aşa că nimic nu poate fi
transmis prin geam. Mai mult, între cele două bucăţi de sticlă ale geamului
există o plasă densă de culoare verde făcută fie din sârmă subţire, fie din
plastic, care acoperă toată porţiunea găurită a geamului. Acolo se pare că nu
există spaţiu pentru transmiterea documentelor dintre avocat şi client.
Moldova a fost în grevă, refuzând să participe la orice proceduri în legătură
cu persoanele deţinute în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC, până

când administraţia va fi de acord să asigure avocaţilor camere pentru
întrevederi confidenţiale cu clienţii lor. Cerinţele Baroului Avocaţilor au
fost refuzate (a se vedea Şarban, citată mai sus, § 126).
organizat o reuniune la care preşedintele Baroului Avocaţilor şi un alt
cerut ca peretele din sticlă să fie scos pentru a verifica dacă acolo nu sunt
ÎN DREPT
41. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei, că
arestarea sa a fost impusă în lipsa motivelor verosimile de a bănui că el a
săvârşit o infracţiune şi, în temeiul articolului 18, că arestarea sa a urmărit
un alt scop decât cel prevăzut în articolul 5 § 1 (c).
Părţile relevante ale articolului 5 şi articolului 18 prevăd următoarele:
„Articolul 5 – Dreptul la libertate şi la siguranţă
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
...
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o
infracţiune...;
Articolul 18 – Limitarea aplicării restrângerilor drepturilor
Restrângerile care, în termenii [prezentei] Convenţii, sunt aduse respectivelor
drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”
42. El s-a mai plâns, în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei, că
instanţele judecătoreşti nu au adus motive relevante şi suficiente pentru
arestarea sa. Partea relevantă a articolului 5 § 3 este următoarea:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)
din prezentul articol, ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau
care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
43. De asemenea, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 5 § 4, că,
pe parcursul procedurilor cu privire la arestarea sa, el şi avocaţii săi nu au
avut acces la materialele din dosarul său penal în baza cărora instanţele
judecătoreşti au dispus arestarea sa. De asemenea, el a declarat că el nu a

putut să se întâlnească cu avocaţii săi în condiţii de confidenţialitate şi că
toate documentele care au fost transmise între el şi avocaţii săi au fost
controlate de administraţia penitenciarului. Articolul 5 § 4 al Convenţiei
„4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să
introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen
scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este
ilegală.”
44. In fine, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 34 al Convenţiei,
că refuzul de a permite avocatului său să aibă întrevederi cu el în condiţii de
confidenţialitate, i-a încălcat dreptul său de a sesiza Curtea.
Partea relevantă a articolului 34 este următoarea:
„... Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice în nici o măsură
exerciţiul eficace al acestui drept.”
45. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului ridică chestiuni de fapt

şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă
de o examinare a fondului şi niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile
nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. În
vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la examinarea
fondului cererii.

A ARTICOLULUI 18 AL CONVENŢIEI COMBINAT CU
ARTICOLUL 5
46. Guvernul a declarat că detenţia reclamantului între 9 august şi 19

noiembrie 2006 a fost motivată printr-o bănuială rezonabilă că el a săvârşit
infracţiunile prevăzute în articolele 195/2 şi 328/3 (d) ale Codului penal, pe
motiv că el a trimis Ministerului Finanţelor scrisoarea din 25 martie 1998,
cerându-i ultimului să emită o Obligaţiune Trezorerială în favoarea
întreprinderii Oferta Plus, deşi ştia că energia livrată întreprinderii
Moldtranselectro cu participarea primei nu a fost consumată de instituţiile
bugetare. În continuare, Guvernul a declarat că arestarea reclamantului nu a
avut un alt scop decât cel prevăzut în articolul 5 § 1 (c), şi anume de a-l
aduce în faţa autorităţii judiciare competente în baza unei bănuieli
rezonabile că el a săvârşit o infracţiune.
47. Reclamantul a declarat contrariul şi s-a referit inter alia la
constatările Curţii din paragrafele 138-143 ale hotărârii Oferta Plus. El a
declarat că arestarea sa a fost arbitrară şi că Guvernul nu a contestat faptul

că un ofiţer de urmărire penală a condiţionat eliberarea lui de faptul că el
trebuia să dea declaraţiile dorite de Guvern. El a conchis că faptele acestei
cauze erau foarte similare celor din cauza Gusinskiy v. Russia (nr. 70276/01,
ECHR 2004-IV).
48. Curtea reiterează că, pentru ca o reţinere, în baza unei bănuieli
rezonabile, să fie justificată în sensul articolului 5 § 1 (c), nu este necesar ca
poliţia să fi obţinut probe suficiente pentru a aduce acuzaţii fie la momentul
reţinerii, fie în timp ce reclamantul se află în custodie (a se vedea Brogan
and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 29 noiembrie 1988, Seria A
nr. 145-B, pp. 29-30, § 53). De asemenea, nu este necesar ca persoana
deţinută să fie, eventual, acuzată sau adusă în faţa unei instanţe. Scopul
urmărit prin reţinerea pentru interogare este desfăşurarea unei urmăriri
penale prin care să fie confirmate sau infirmate bănuielile care constituie
temei pentru arestare (a se vedea Murray v. the United Kingdom, hotărâre
din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300-A, p. 27, § 55). Totuşi, cerinţa ca
bănuiala să se bazeze pe motive rezonabile formează o parte esenţială a
garanţiilor împotriva arestării şi detenţiei arbitrare. Faptul că o bănuială este
presupusă cu bună-credinţă este insuficient. Cuvintele „bănuială rezonabilă”
presupun existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un
observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea (a se
vedea Fox, Campbell and Hartley v. the United Kingdom, hotărâre din
30 august 1990, Seria A nr. 182, p. 16-17, § 32). Curtea subliniază în
această privinţă că, în lipsa unei bănuieli rezonabile, reţinerea sau arestarea
unei persoane nu trebuie impuse niciodată cu scopul de a o determina să-şi
recunoască vina sau să dea declaraţii împotriva altor persoane sau pentru a
obţine fapte sau informaţii, care ar putea constitui drept bază pentru
bănuiala rezonabilă împotriva acesteia.
49. În continuare, Curtea reiterează că articolul 18 al Convenţiei, la fel ca
şi articolul 14, nu garantează un drept autonom. El poate fi aplicat doar
combinat cu alte articole ale Convenţiei. La fel ca şi în cazul articolului 14,
ar putea avea loc o violare a articolului 18 combinat cu un alt articol, deşi nu
a avut loc o violare a acelui articol separat. În continuare, din prevederile
articolului 18 rezultă că o violare poate avea loc doar atunci când dreptul
sau libertatea respectivă este supusă restricţiilor permise în temeiul
Convenţiei (Gusinskiy v. Russia, citată mai sus, § 73).
50. Se notează faptul că învinuirea adusă reclamantului s-a bazat pe
presupunerea că, deşi, după cum se pretindea, el ştia că Oferta Plus nu a
plătit pentru energia livrată anume instituţiilor bugetare, el a cerut
Ministerului Finanţelor să emită o Obligaţiune Trezorerială în favoarea
întreprinderii Oferta Plus, contrar Hotărârii Guvernului nr. 243 (a se vedea
paragraful 9 de mai sus). Curtea reaminteşte că în cauza Oferta Plus
învinuirea adusă conducătorului acesteia „s-a bazat pe presupunerea că
reclamantul nu a plătit pentru energia livrată anume instituţiilor bugetare şi,
astfel, a obţinut, în mod fraudulos, iniţial Obligaţiunea Trezorerială în

favoarea sa, iar mai târziu hotărârile judecătoreşti în favoarea sa” (a se
vedea Oferta Plus, citată mai sus, § 135). Astfel, învinuirea adusă
reclamantului în această cauză nu poate fi disociată de cea adusă
conducătorului Oferta Plus. Mai mult, urmărirea penală împotriva
reclamantului şi a directorului întreprinderii Oferta Plus şi arestarea lor au
coincis în timp, au fost iniţiate şi efectuate de aceiaşi ofiţeri de urmărire
penală de la CCCEC şi s-au desfăşurat în condiţii similare. Anume din
aceste motive, în această cauză Curtea se va baza pe constatările sale din
cauza Oferta Plus.
51. În cauza Oferta Plus, Curtea a făcut următoarele constatări în ceea ce
priveşte învinuirile aduse directorului întreprinderii:
„138. Analizând hotărârile judecătoreşti adoptate de către instanţele judecătoreşti
civile în litigiul dintre reclamant şi Ministerul Finanţelor, Curtea notează că constituie
un fapt stabilit că reclamantul a plătit suma de peste 33 milioane dolari americani
pentru energia electrică importată de către Republica Moldova din Ucraina şi că
Obligaţiunea Trezorerială eliberată de Ministerul Finanţelor la 27 martie 1998 a avut
scopul de a acoperi o mică parte din acea sumă. Acest lucru a fost confirmat de către
instanţele judecătoreşti civile atât înainte, cât şi după redeschiderea eronată a
procedurilor la 12 iulie 2004 … .
139. O parte din energia electrică importată în Moldova cu participarea
reclamantului a fost livrată unor instituţii bugetare. Instanţele civile au stabilit că
reclamantul a plătit mai mult de MDL 20 milioane pentru această energie electrică. O
astfel de constatare a fost făcută de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie în
hotărârea sa din 7 mai 2001. ...
140. Constatările din hotărârile judecătoreşti care au urmat după redeschiderea
procedurilor la 12 iulie 2004 urmează, în principiu, să nu fie luate în consideraţie, în
lumina constatării anterioare a Curţii că redeschiderea procedurilor a fost eronată. ...
Totuşi, urmează a fi notat ca exemplu că, în hotărârea sa din 3 noiembrie 2004, Curtea
de Apel a constatat că reclamantul a plătit mai mult de MDL 27 milioane pentru
energia electrică livrată instituţiilor bugetare. ... Curtea Supremă de Justiţie,
pronunţând o hotărâre contrară acestei hotărâri, la 10 februarie 2005, nu a contestat
această constatare, dar a făcut doar o declaraţie generală că energia electrică livrată cu
participarea reclamantului a fost livrată inter alia instituţiilor bugetare. ...
141. În aceste circumstanţe, învinuirea adusă lui C.T. bazată pe teoria că compania
sa nu a plătit pentru energia electrică livrată instituţiilor bugetare se pare că nu este în
concordanţă cu constatările de mai sus ale instanţelor civile.
142. Mai mult, Curtea notează că C.T. a fost învinuit pentru prima dată, după ce
Guvernul a fost informat despre prezenta cerere ... . Ulterior, urmărirea penală a fost
încetată, dar redeschisă la puţin timp după comunicarea acestei cauze Guvernului ... .
143. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră, în baza materialelor de
care dispune, că există motive suficient de temeinice pentru constatarea faptului că
urmărirea penală împotriva lui C.T. a avut scopul de a descuraja reclamantul să
menţină această cerere la Curte. Prin urmare, a existat o violare a articolului 34 al
Convenţiei.”
52. În astfel de circumstanţe, Curtea nu poate fi de acord cu presupunerea

că materialele cauzei penale împotriva reclamantului ar putea crea unui
observator obiectiv o convingere rezonabilă că reclamantul ar fi putut
săvârşi infracţiunea care i s-a imputat. După cum s-a constatat în Oferta
Plus (a se vedea paragraful precedent), o astfel de convingere nu ar putea fi
determinată de nicio circumstanţă obiectivă, având în vedere constatările
clare din hotărârile judecătoreşti irevocabile ale instanţelor de judecată
civile. Prin urmare, Curtea consideră că detenţia reclamantului între 9
august şi 19 noiembrie 2006 nu s-a bazat pe o bănuială rezonabilă că el a
săvârşit o infracţiune.
53. Curtea reaminteşte că restrângerea dreptului la libertate impusă în
temeiul articolului 5 § 1 (c) trebuie justificată prin scopul acestei prevederi.
În această cauză, Guvernul nu a convins Curtea că a existat o bănuială
rezonabilă precum că reclamantul a săvârşit o infracţiune şi, prin urmare, nu
a existat o justificare pentru reţinerea şi arestarea acestuia. Într-adevăr,
având în vedere concluzia sa din paragraful 141 al hotărârii Oferta Plus
(citată mai sus), Curtea nu poate decât să conchidă că scopul real al
urmăririi penale şi a reţinerii şi arestării reclamantului a fost de a exercita
presiune asupra acestuia cu scopul de a împiedica Oferta Plus să-şi menţină
cererea sa la Curte. Prin urmare, ea constată că restrângerea dreptului
reclamantului la liberate a fost aplicată cu un alt scop decât cel prevăzut în
articolul 5 § 1 (c). Din aceste considerente, a avut loc o violare a articolului
18 al Convenţiei combinat cu articolul 5 § 1.
III. PRETINSELE VIOLĂRI ALE ARTICOLULUI 5 §§ 3 ŞI 4 AL

CONVENŢIEI
54. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 §§ 3 şi 4 al Convenţiei

de lipsa motivelor pentru arestarea sa şi de faptul că, pe parcursul
procedurilor cu privire la arestarea sa, el şi avocaţii săi nu au avut acces la
materialele din dosarul penal în baza cărora instanţele judecătoreşti au dispus
arestarea lui. De asemenea, el a declarat că el nu s-a putut întâlni cu avocaţii
săi în condiţii de confidenţialitate şi că toate documentele care au fost
transmise între el şi avocaţii săi au fost controlate de administraţia
penitenciarului.
55. Având în vedere constatarea sa că detenţia reclamantului a fost
arbitrară (a se vedea paragrafele 52 şi 53 de mai sus), Curtea nu consideră
necesar de a examina aceste pretenţii separat.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI
56. Reclamantul a pretins că lui nu i s-a permis să se întâlnească cu
avocatul său în mod confidenţial şi că el era despărţit de acesta printr-un
perete din sticlă, care nu avea niciun orificiu şi care împiedica discutarea
normală sau lucrul cu documentele. Prin urmare, ei trebuiau să strige pentru a
se auzi reciproc şi nu puteau să-şi transmită reciproc documente, fără

implicarea ofiţerului de urmărire penală sau a procurorului. Astfel,
reclamantul a fost împiedicat să semneze el însuşi formularul cererii şi
procura, soţia lui fiind cea care le-a semnat.
57. Potrivit Guvernului, peretele din sticlă era necesar pentru a proteja
deţinuţii şi avocaţii şi nu împiedica comunicarea normală. Reclamantul nu a
prezentat probe că discuţiile sale cu avocatul au fost interceptate, ceea ce ar fi
fost contrar legii în orice caz. În continuare, pentru a justifica peretele din
sticlă, Guvernul a făcut referire la cauza Kröcher and Möller v. Switzerland
(nr. 8463/78, DR 26, p. 40).
58. Curtea notează că unul din elementele cheie ale unei reprezentări
efective de către un avocat a intereselor clientului său este principiul
conform căruia confidenţialitatea informaţiei transmisă între ei trebuie să fie
protejată. Acest privilegiu încurajează o comunicare deschisă şi onestă între
clienţi şi avocaţi. Curtea reaminteşte că ea, anterior, a constatat că
comunicarea confidenţială dintre o persoană şi avocatul său este protejată de
Convenţie, reprezentând o garanţie importantă a dreptului unei persoane la
apărare (a se vedea Oferta Plus, citată mai sus, § 145).
59. Într-adevăr, dacă un avocat nu ar putea să comunice cu clientul său şi
să primească de la acesta instrucţiuni confidenţiale, fără a fi supravegheaţi,
pentru a garanta drepturi care sunt practice şi efective (a se vedea inter alia
Artico v. Italy, hotărâre din 13 mai 1980, Seria A nr. 37, § 33).
în dreptul la depunerea unei cereri individuale, garantat de articolul 34 al
Convenţiei, nu cere, în mod necesar, ca o interceptare sau ascultare să aibă
efectiv loc. O suspiciune veritabilă, bazată pe motive rezonabile, că discuţia
lor a fost ascultată poate fi suficientă, în opinia Curţii, pentru a limita
eficacitatea asistenţei pe care ar putea s-o ofere avocatul. O astfel de
suspiciune, în mod inevitabil, ar inhiba o discuţie liberă dintre avocat şi
client şi ar afecta dreptul clientului de a fi apărat sau reprezentat în mod
efectiv.
avocatul au avut o convingere veritabilă, bazată de motive rezonabile, că
discuţia lor în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul
CCCEC nu a fost confidenţială. Din documentele prezentate de reclamant,
se pare că teama că discuţiile lui cu avocatul ar fi fost interceptate a fost
veritabilă. Curtea, de asemenea, va analiza dacă un observator obiectiv,
imparţial şi informat ar putea să creadă că în camera pentru întrevederi
dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC discuţiile sunt interceptate sau
ascultate.
confidenţialităţii discuţiilor dintre avocaţi şi clienţi din Izolatorul de
serioasă din partea întregii comunităţi a avocaţilor din Moldova, pentru o

perioadă lungă de timp, şi că acest lucru a constituit chiar cauza unei greve
organizate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova (a se vedea
paragraful 39 de mai sus). Cererile Baroului de a verifica prezenţa
dispozitivelor de interceptare în peretele din sticlă au fost respinse de către
administraţia CCCEC (a se vedea paragraful 40 de mai sus), şi se pare că
63. Prin urmare, Curtea conchide că reclamantul şi avocatul acestuia
puteau, în mod rezonabil, să aibă motive să se teamă că discuţia lor din
camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC nu a
fost confidenţială.
64. Mai mult, Curtea notează că, contrar declaraţiilor Guvernului precum
că reclamantul şi avocatul acestuia puteau uşor să facă schimb de
documente, fotografiile prezentate de Guvern (a se vedea paragraful 38 de
mai sus) arată că acest lucru nu este aşa, din cauza lipsei vreunui orificiu în
peretele din sticlă. Acest lucru, în opinia Curţii, a îngreunat sarcina
avocatului.
65. Curtea reaminteşte că, în cauza Oferta Plus, ea a constatat o violare a
articolului 34 pe motiv inter alia că, din cauza peretelui din sticlă,
reclamantul nu a putut prezenta pretenţiile sale în temeiul articolului 41 al
Convenţiei.
66. În această cauză, reprezentarea efectivă a reclamantului la Curte a
fost afectată serios, astfel încât reclamantul nu a putut semna formularul
cererii sau procura (a se vedea paragraful 35 de mai sus).
67. Motivele cu privire la securitate invocate de către Guvern, în opinia
Curţii, nu sunt convingătoare, deoarece supravegherea vizuală a
întrevederilor dintre avocat şi client ar fi suficientă pentru aceste scopuri.
68. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră că
imposibilitatea reclamantului de a discuta cu avocatul său chestiuni cu
privire la această cerere depusă la Curte, fără a fi separaţi de peretele din
sticlă, a afectat dreptul acestuia de a sesiza Curtea. Prin urmare, a avut loc o
violare a articolului 34 al Convenţiei.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

A. Prejudiciul

pentru prejudiciul cauzat lui prin încălcarea drepturilor sale. El a declarat că
detenţia lui arbitrară i-a cauzat un stres sever şi nelinişte. Administraţia
CCCEC a publicat pe website-ul acestuia un comunicat de presă, iar
televiziunea naţională a Republicii Moldova a prezentat la 21 august 2006
un reportaj despre reţinerea sa în cadrul buletinului de ştiri de seară.
Imaginea sa a fost afectată şi el simte consecinţele acestui lucru până în
prezent.
71. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, susţinând
că ea era excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii şi a cerut Curţii să
anumit stres şi nelinişte ca urmare a încălcărilor foarte grave constatate mai
sus. Ea acordă reclamantului EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral.
73. Reclamantul a pretins EUR 3,555.58 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

El a prezentat o listă a orelor lucrate de avocatul său pentru pregătirea
cauzei şi onorariul pe o oră de lucru care corespundea unei decizii a
Baroului Avocaţilor din Republica Moldova, adoptată la 29 decembrie
2005, prin care s-a recomandat nivelul de remunerare pentru avocaţii care
reprezintă reclamanţi în tribunalele internaţionale. Pretenţia mai includea
costurile pentru traducere şi pentru poşta rapidă.
74. Guvernul a considerat că aceste pretenţii erau nejustificate, având în
vedere realităţile economice ale vieţii din Republica Moldova. El a pus la
îndoială numărul de ore lucrate de avocatul reclamantului asupra cauzei şi
onorariul perceput de acesta.
rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit dacă ele
au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea,
spre exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47,
ECHR 2004-...).
76. În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată de


3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţiile formulate

de reclamant în temeiul articolului 5 §§ 3 şi 4 al Convenţiei;

cu articolul 5;
6. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 10,000 (zece mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CEBOTARI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererile nr. 37763/04, 37712/04, 35247/04, 35178/04 şi 34350/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 ianuarie 2009
DEFINITIVĂ
27/04/2009

1 HOTĂRÂREA CEBOTARI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
În cauza Cebotari şi Alţii c. Moldovei,

Giovanni Bonello,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cinci cereri (nr. 37763/04, 37712/04,
35247/04, 35178/04 şi 34350/04) depuse împotriva Republicii Moldova la
Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”),
de către dl Nicolai Cebotari, dl Nicolai Gorbatîi, dna Zinaida Curganov,
dl Ion Nedin şi dl Petru Anin („reclamanţii”), la 18 august şi 8 septembrie
2004.
2. La 10 martie şi 1 mai 2007, soţia dlui Anin – dna Larisa Anin, şi,
respectiv, fiul dlui Cebotari – dl Sergiu Orlov, au informat Curtea despre
decesul dlui Anin şi al dlui Cebotari; ei au declarat însă că doresc continuarea
examinării cauzelor. Din considerente de convenienţă, în această hotărâre dna
Anin şi dl Orlov vor figura în continuare drept reclamanţi, deşi văduva dlui
Anin şi fiului dlui Cebotari sunt cei care au acest statut (a se vedea Vocaturo
v. Italy, hotărâre din 24 mai 1991, Seria A nr. 206-C, § 2).
3. Dl Nicolai Cebotari a fost reprezentat de către dl Corneliu Moraru.
Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către
Agentul său, dl Vladimir Grosu.
4. Reclamanţii au pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 23
octombrie 2001 a încălcat dreptul lor ca o instanţă să hotărască într-un termen
rezonabil asupra drepturilor lor cu caracter civil, garantat de articolul 6 al
Convenţiei, şi dreptul lor la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al
5. Cererile au fost repartizate Secţiunii a Patra a Curţii. La 30 august
2006, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererile.
fondul cererilor să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acestora.
HOTĂRÂREA CEBOTARI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI 2
6. Judecătorul Poalelungi, judecătorul ales din partea Republicii Moldova,

s-a abţinut de la examinarea cauzei (articolul 28 al Regulamentului Curţii). La
29 octombrie 2008, Guvernul, în conformitate cu articolul 29 § 1 (a) al
Regulamentului Curţii, a informat Curtea că el este de acord ca în locul
acestuia să fie desemnat un alt judecător ales şi a lăsat desemnarea persoanei
în seama Preşedintelui Camerei. La 1 decembrie 2008, Preşedintele l-a
desemnat pe judecătorul Šikuta să participe la judecarea cauzei.
ÎN FAPT
7. Reclamanţii, dl Nicolai Cebotari, dl Nicolai Gorbatîi, dna Zinaida

Curganov, dl Ion Nedin şi dl Petru Anin, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova
care s-au născut în anii 1936, 1942, 1931, 1957 şi, respectiv, 1939, şi care
locuiesc în Chişinău.
felul următor.
9. Reclamanţii erau angajaţi ai unei companii private („compania”) şi
aveau dreptul să primească indemnizaţie de invaliditate. Deoarece în anul
1998 compania a încetat să le mai plătească indemnizaţia, reclamanţii au
înaintat împreună o acţiune în judecată împotriva acesteia, cerând plata
restanţelor la îndemnizaţie şi obligarea companiei să plătească indemnizaţia
până la sfârşitul vieţii lor.
10. La 23 octombrie 2001, Judecătoria sectorului Botanica a hotărât în
favoarea reclamanţilor. Ea a obligat compania să plătească fiecărui reclamant
indemnizaţia de invaliditate pentru perioada de la 1 aprilie 2000 până la 1
noiembrie 2001, după cum urmează: dlui Nicolai Cebotari - 9,507 lei
moldoveneşti (MDL) (823 euro (EUR)); dlui Nicolai Gorbatîi MDL - 6,245.4
(EUR 541); dnei Zinaida Curganov - MDL 6,320.33 (EUR 548); dlui Ion
Nedin - MDL 6,345.61 (EUR 550) şi dlui Petru Anin - MDL 8,123.61 (EUR
550). Instanţa a mai obligat compania să recalculeze periodic indemnizaţia lor
şi să o plătească până la sfârşitul vieţii lor. La aceeaşi dată, instanţa a emis
titlurile executorii. Cererile de apel şi recurs ale companiei au fost respinse la
8 mai 2002 de către Tribunalul Chişinău şi, respectiv, la 13 iunie 2002, printr-
o hotărâre irevocabilă a Curţii de Apel a Republicii Moldova.
11. Titlurile executorii au fost expediate executorului judecătoresc la 5
ianuarie 2002.
12. Între 2001 şi 2004, reclamanţii au înaintat numeroase plângeri
diferitelor autorităţi cu privire la neexecutarea hotărârii judecătoreşti
pronunţată în favoarea lor. În răspunsurile sale, Ministerul Justiţiei a informat
reclamanţii despre acţiunile întreprinse de către oficiul de executare în

vederea executării hotărârii. De câteva ori, executorul judecătoresc a înaintat
demersuri Inspectoratului Fiscal, Oficiului Cadastral şi Direcţiei Transport
Rutier în privinţa bunurilor companiei. Acesta a fost informat că compania
avea mai multe conturi bancare asupra cărora a fost aplicat sechestru de către
Inspectoratul Fiscal, că compania nu deţinea niciun imobil şi că aceasta avea
în proprietate câteva autovehicule, despre care s-a aflat mai târziu că erau, de
fapt, dezasamblate şi se pretindea că nu prezentau vreo valoare.
13. Pentru a executa hotărârea pronunţată în favoarea reclamanţilor, la
5 februarie 2002, executorul judecătoresc a aplicat sechestru pe o clădire,
care, potrivit unui certificat din 22 februarie 2002 eliberat de Oficiul
Cadastral, aparţinea unei companii terţe. La 25 februarie 2002, o instanţă
judecătorească a anulat licitaţia privind vânzarea acestei clădiri.
14. La 22 iulie 2002, compania a propus să plătească fiecărui reclamant
câte MDL 1,300 (EUR 94), însă ei au refuzat oferta.
15. La 13 august 2002, executorul judecătoresc a aplicat sechestru pe
patru instalaţii tehnice ale companiei şi a pregătit vânzarea acestora la
licitaţie. La 22 august 2002, o bancă terţă („banca”) a încercat să anuleze
actele executorului, pe motiv că instalaţiile tehnice au fost gajate de către
companie în anul 1996 pentru a garanta un împrumut. Cu toate că la
18 decembrie 2002 instalaţiile tehnice ale companiei au fost expuse la
licitaţie, ca urmare a cererii băncii, la 26 decembrie 2002, Judecătoria
sectorului Botanica a anulat licitaţia. La 13 februarie 2003, Judecătoria
sectorului Botanica a dispus suspendarea procedurilor de executare în privinţa
instalaţiilor tehnice sechestrate, invocând o hotărâre a Judecătoriei Economice
din 18 martie 1999, prin care litigiul judiciar dintre companie şi bancă a fost
soluţionat în favoarea celei din urmă.
16. Prin hotărârile judecătoreşti din 21 mai 2002 şi 31 martie 2003,
Judecătoria Economică a respins cererile înaintate de bancă privind iniţierea
procedurii de insolvabilitate a companiei, bazându-se pe raportul financiar al
companiei pentru primul trimestru al anului 2002 şi raportul său anual pentru
anul 2002, în care au fost menţionate bunuri în valoare de MDL 88,291,286
(EUR 7,047,235) şi, respectiv, MDL 83,590,250 (EUR 5,373,263).
17. La 3 martie 2003, executorul judecătoresc a expediat un demers către
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei („CCCEC”) şi a
fost informat că compania nu funcţiona din anul 1999, nu dispunea de bunuri
şi că, la 14 iunie 2002, documentele contabile ale companiei au fost distruse
într-un incendiu.
18. La 5 septembrie 2003, compania a devenit subiect al procedurilor de
insolvabilitate şi toate procedurile de executare împotriva acesteia au fost
suspendate.
19. La o dată nespecificată în anul 2004, reclamanţii au iniţiat o acţiune
judiciară împotriva executorului judecătoresc, invocând faptul că toate
măsurile luate în vederea executării hotărârii în favoarea lor au fost
ineficiente. Printr-o încheiere din 11 martie 2004, Judecătoria Botanica a

admis cererea lor şi a constatat că oficiul de executare nu a întreprins acţiuni
eficiente în vederea executării hotărârii pronunţate în favoarea reclamanţilor
şi l-a obligat să aplice sechestru pe bunurile companiei la care se face referire
în rapoartele financiare pentru anul 2002 (a se vedea paragraful 16 de mai
sus).
20. La 12 martie 2004, reprezentantul companiei a informat executorul
judecătoresc responsabil despre schimbarea adresei companiei şi despre
faptul că aceasta nu avea bunuri în sectorul Botanica. Potrivit unui raport
întocmit de executorul judecătoresc la 26 aprilie 2004, compania nu se afla la
adresa nou-indicată.
21. La 24 septembrie şi 7 octombrie 2004, executorul judecătoresc a
solicitat asistenţa Inspectoratului Fiscal, CCCEC, Oficiului Cadastral şi
procuraturii în executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea
reclamanţilor. Potrivit informaţiei furnizate de către Departamentul
Tehnologiilor Informaţionale („Departamentul”), compania deţinea în
proprietatea sa trei camioane, iar la 24 decembrie 2004, Judecătoria Botanica
a obligat poliţia rutieră să găsească şi să aplice sechestru pe aceste camioane.
Hotărârea însă a rămas neexecutată.
22. La 14 decembrie 2004, reclamanţii au depus la Judecătoria Botanica o
cerere privind neexecutarea de către executorul judecătoresc a hotărârii
Judecătoriei Botanica din 11 martie 2004. De asemenea, ei au pretins câte
MDL 8,000 (EUR 484) drept compensaţie cu titlu de prejudiciu material şi
moral suferit ca rezultat al ineficienţei acţiunilor executorului. La 18 februarie
2005, Judecătoria Botanica a respins cererea lor pe motiv de lipsă de
competenţă ratione materiae şi le-a sugerat să iniţieze proceduri contencioase
împotriva executorului.
23. La 13 decembrie 2005, reclamanţii s-au conformat hotărârii
judecătoreşti şi au iniţiat proceduri contencioase împotriva executorului
judecătoresc. La aceeaşi dată, Judecătoria Botanica a respins acţiunea lor pe
motiv de res judicata, făcând referire la hotărârea Judecătoriei Botanica din
11 martie 2004.
24. Între timp, în mai 2005, executorul judecătoresc a aplicat sechestru pe
49% din capitalul statutar al unei companii terţe, cotă care aparţinea
companiei, precum şi pe optsprezece unităţi de echipament tehnic. În iunie şi
august 2005, el a solicitat Institutului Republican de Expertiză Judiciară şi
Criminalistică („Institutul”) să evalueze acţiunile şi bunurile sechestrate. În
ambele cazuri, Institutul a refuzat să execute decizia executorului, deoarece
nu a fost plătit în avans pentru efectuarea evaluării şi deoarece nu i-au fost
prezentate unele documente. La 21 noiembrie 2005, Institutul a informat
executorul despre faptul că el nu putea executa cererea de evaluare a
acţiunilor, deoarece institutul nu avea personal calificat în acest domeniu.
25. La 5 aprilie 2006, o companie privată a evaluat acţiunile şi
echipamentul companiei. Aceasta a estimat valoarea celui din urmă la MDL
582,422 (EUR 36,780), însă acţiunile nu puteau fi evaluate, deoarece

compania nu avea personal calificat în acest domeniu.
26. Executorul a solicitat de câteva ori creditorilor companiei, inclusiv
reclamanţilor, să plătească costurile pentru publicarea anunţului cu privire la
licitaţie. La 7 iunie 2006, a fost organizată o licitaţie pentru vânzarea
echipamentului, la care însă nu s-a prezentat niciun cumpărător.
27. La 19 august 2006, executorul judecătoresc a stabilit o altă dată pentru
organizarea licitaţiei. Din cauza că debitorii, inclusiv câteva autorităţi de stat,
nu s-au conformat cererii executorului de a plăti costul publicării anunţului cu
privire la licitaţie, aceasta nu a avut loc nici până în prezent.
28. La o dată nespecificată în 2006, un executor judecătoresc a executat o
hotărâre judecătorească din anul 2003 pronunţată în favoarea companiei,
potrivit căreia cea din urmă trebuia să primească de la persoane private terţe
suma de MDL 25,353 (EUR 1,643). Din cauza că compania avea datorii în
valoare de MDL 429,727 (EUR 24,580), la 8 decembrie 2006, executorul
judecătoresc a repartizat suma recuperată de la persoanele terţe între câţiva
creditori ai companiei, inclusiv dl Nicolai Gorbatîi, dna Zinaida Curganov şi
dl Ion Nedin, care au primit MDL 1,419.43 (EUR 81), MDL 1,409.42 (EUR
80) şi, respectiv, MDL 1,442.20 (EUR 82).
29. La 18 iulie 2007, executorul judecătoresc a evaluat 49% din capitalul
social al unei companii terţe, care aparţineau companiei, la MDL 300,000
(EUR 17,930) şi a aplicat sechestru pe acesta. Recursul companiei împotriva
deciziei executorului a fost respins la 1 august 2007. La aceeaşi dată,
compania terţă a contestat decizia executorului din 18 iulie 2007. Rezultatul
acestor proceduri nu este cunoscut.
30. La 16 februarie 2008, executorul judecătoresc a adoptat o decizie prin
care a dispus plata în favoarea reclamanţilor a următoarelor sume: dlui
Nicolai Cebotari - MDL 821.32 (EUR 50); dlui Nicolai Gorbatîi - MDL
528.43 (EUR 32); dnei Zinaida Curganov - MDL 524.70 (EUR 32); dlui Ion
Nedin - MDL 536.91 (EUR 33); şi dlui Petru Anin - MDL 687.35 (EUR 42).
31. La 18 martie 2008, dl Gorbatîi şi dl Nedin au primit MDL 1,947.86
(EUR 115) şi, respectiv, MDL 1,979.11 (EUR 117).
32. Hotărârea din 23 octombrie 2001 pronunţată în favoarea reclamanţilor
nu a fost executată în întregime nici până în prezent.

ÎN DREPT
34. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, de neexecutarea în întregime a
hotărârii judecătoreşti din 23 octombrie 2001.
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ...
care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”

consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general
sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
35. Curtea a considerat că perioada care trebuie luată în consideraţie a

început la 13 iunie 2002, când hotărârea judecătorească pronunţată în
favoarea reclamanţilor a devenit irevocabilă, şi continuă până în prezent,
deoarece reclamanţilor li s-au plătit sumele datorate doar parţial. Prin urmare,
această procedură a durat 6 ani şi 6 luni.
Convenţie ridică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase încât
determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun temei
37. Reclamanţii au pretins că, prin neexecutarea în întregime a hotărârii

judecătoreşti din 23 octombrie 2001, au fost încălcate drepturile lor garantate
de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
38. Guvernul a susţinut că circumstanţele cauzei trebuie examinate în
lumina complexităţii acestora, comportamentului reclamanţilor şi al
autorităţilor. În continuare, acesta a susţinut că autorităţile naţionale au
îndeplinit toate obligaţiile lor pozitive pentru a asigura executarea hotărârii
judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea reclamanţilor. De asemenea,
acesta a susţinut că, la 5 septembrie 2003, compania a devenit subiectul

procedurilor de insolvabilitate şi că el nu mai putea să-şi îndeplinească
obligaţiile faţă de reclamanţi. Guvernul a declarat că statul nu deţinea acţiuni
şi nu participa sub o altă formă în compania debitoare şi, prin urmare, nu
putea fi responsabil pentru datoriile acesteia. El a declarat că executorul a luat
măsuri rezonabile şi chiar a aplicat sechestru asupra bunurilor companiei şi
le-a scos la licitaţie; licitaţiile, însă, au fost ulterior anulate la cererea unor
companii terţe.
39. Curtea reiterează că executarea unei hotărâri definitive pronunţată de o
instanţă judecătorească trebuie privită ca o parte integrantă a „procesului”, în
sensul articolului 6 al Convenţiei (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din
19 martie 1997, § 40; Reports 1997-II, şi Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr.
22774/93, § 63, ECHR 1999-V). Totuşi dreptul „de acces la o instanţă” nu
impune o obligaţie statului de a executa orice hotărâre judecătorească cu
privire la un drept cu caracter civil fără a ţine cont de circumstanţele specifice
ale cauzei (a se vedea Sanglier v. France, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003).
Curtea a notat că responsabilitatea statului în privinţa executării unei hotărâri
judecătoreşti pronunţată împotriva unei companii private nu se extinde
dincolo de implicarea autorităţilor de stat în procedurile de executare (a se
vedea Fuklev v. Ukraine, nr. 71186/01, § 67 şi §§ 90-91, 7 June 2005).
Totuşi, atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea
unei hotărâri judecătoreşti şi nu o fac, inacţiunea lor poate angaja
responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea
Scollo v. Italy, 28 septembrie 1995, § 44, Seria A nr. 315-C).
40. Curtea nu este chemată să examineze faptul dacă ordinea juridică
internă a statului poate să asigure executarea hotărârilor pronunţate de către
instanţele judecătoreşti. Într-adevăr, fiecare stat trebuie să asigure
funcţionarea unor instrumente juridice care să fie adecvate şi suficiente pentru
a asigura executarea obligaţiilor pozitive care revin statului (a se vedea
Ruianu v. Romania, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003). Unica sarcină a Curţii
este de a examina dacă măsurile aplicate de către autorităţile moldoveneşti în
această cauză au fost adecvate şi suficiente. În cauze ca aceasta, în care se cer
acţiuni de la un debitor persoană privată, statul, în calitate de posesor al forţei
publice, trebuie să acţioneze diligent pentru a asista creditorul în executarea
hotărârii judecătoreşti (a se vedea Fociac v. Romania, nr. 2577/02, § 70, 3
februarie 2005).
41. Referindu-se la faptele acestei cauze, Curtea, în primul rând, notează
că compania a devenit subiectul unei proceduri de insolvabilitate la 5
septembrie 2003 (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Guvernul a considerat
că acesta este un argument important pentru executor care-l împiedica să
asigure executarea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea
reclamanţilor. Având în vedere consideraţiile privind responsabilitatea
statului pentru acţiunile sau omisiunile persoanelor private (a se vedea
paragrafele 39 şi 40 de mai sus), Curtea constată că, în perioada între 13 iunie
2002 şi 11 martie 2004, executorul nu a întreprins măsuri pentru a executa

hotărârea pronunţată în favoarea reclamanţilor, fapt recunoscut de Judecătoria
Botanica la 11 martie 2004 (a se vedea paragraful 19 de mai sus). De
asemenea, ea consideră că, chiar dacă instanţele judecătoreşti naţionale au
recunoscut executorul responsabil de întârzierea în executare, acestea nu au
acordat vreun remediu sau vreo reparaţie pentru inacţiunea acestuia (a se
vedea paragrafele 19, 22 şi 23 de mai sus).
În continuare, Curtea notează că argumentul Guvernului privind
imposibilitatea executării hotărârii din cauza insolvabilităţii companiei este
combătut prin acţiunile ulterioare ale executorului de aplicare cu succes a
sechestrului asupra bunurilor acesteia şi plata parţială a sumelor datorate
reclamanţilor (a se vedea paragrafele 28, 30 şi 31 de mai sus).
42. În al doilea rând, Curtea nu găseşte drept pertinent argumentul
Guvernului precum că executorul judecătoresc a luat toate măsurile
rezonabile pentru a asigura executarea hotărârii pronunţate în favoarea
reclamanţilor prin licitarea proprietăţii imobiliare a companiei. Trebuie de
notat faptul că executorul avea oricând acces la Registrul bunurilor imobile şi
putea să acţioneze mai diligent prin verificarea înainte de licitaţie a faptului
dacă imobilul care urma să fie vândut aparţinea companiei (a se vedea
paragraful 13 de mai sus), şi, astfel, putea să evite anularea licitaţiilor de către
persoanele terţe.
43. În al treilea rând, Curtea subliniază faptul că măsurile dispuse de către
instanţele judecătoreşti naţionale privind căutarea vehiculelor care aparţineau
companiei şi aplicarea sechestrului asupra acestora au rămas ineficiente până
în prezent (a se vedea paragraful 21 de mai sus).
44. În al patrulea rând, Guvernul nu a prezentat niciun argument pentru a
explica aplicarea întârziată a sechestrului asupra acţiunilor şi bunurilor care
aparţineau companiei terţe (a se vedea paragraful 24 de mai sus). De
asemenea, acesta nu a explicat întârzierea în evaluarea acestor acţiuni şi
bunuri (a se vedea paragrafele 24, 25 şi 29 de mai sus). În acest sens, trebuie
de notat faptul că reclamanţii nu au plătit pentru evaluarea acţiunilor şi
bunurilor companiei (a se vedea paragraful 24 de mai sus) şi nici costurile
pentru publicarea anunţului privind licitaţia (a se vedea paragrafele 26 şi 27
de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră necesar de a examina dacă
comportamentul reclamanţilor a împiedicat executorul în luarea măsurilor în
vederea executării hotărârii pronunţate în favoarea lor.
45. Existenţa unei hotărâri irevocabile şi executorii pronunţată în favoarea
reclamanţilor demonstrează faptul că litigiul lor era meritoriu. În consecinţă,
impunerea obligaţiei de a plăti cheltuielile pentru a asigura executarea
hotărârii constituie o restricţie de natură pur financiară şi, prin urmare, cere o
verificare deosebit de riguroasă prin prisma intereselor justiţiei (a se vedea
Podbielski and PPU Polpure v. Poland, nr. 39199/98, § 65, 26 iulie 2005).
46. Curtea notează că compania datora diferite sume mai multor persoane
private, precum şi autorităţilor statului (a se vedea paragraful 27 de mai sus).
În scrisorile către reclamanţi, autorităţile responsabile de executare nu au

specificat niciodată în ce proporţie reclamanţii trebuiau să suporte cheltuielile
legate de executare şi dacă aceste sume urmau a fi rambursate în întregime
după executare. De asemenea, Guvernul nu a prezentat vreo probă care ar fi
demonstrat faptul că autorităţile statului, care erau de asemenea creditori ai
companiei, au plătit partea lor de cheltuieli legate de executare şi că unicul
motiv din care executorul nu a putut să organizeze licitaţia a fost omisiunea
reclamanţilor de a plăti partea lor din costuri pentru anunţarea licitaţiei.
47. Curtea reiterează că executarea obligaţiei de a asigura efectiv
drepturile garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei nu înseamnă pur şi simplu
abţinerea de la ingerinţă, ci poate cere statului luarea diferitor forme de
acţiuni pozitive (Kreuz v. Poland, nr. 28249/95, § 59, ECHR 2001-VI). Ea
consideră că, prin transferarea către reclamanţi a responsabilităţii de a suporta
o parte din costurile procedurilor de executare, statul a încercat să se
eschiveze de la obligaţia sa pozitivă de a organiza un sistem de executare a
hotărârilor judecătoreşti care să fie efectiv atât în drept, cât şi în practică (a se
vedea Apostol v. Georgia, nr. 40765/02, § 64, ECHR 2006-...).
48. În final, potrivit hotărârii pronunţate în favoarea reclamanţilor,
Judecătoria sectorului Botanica a obligat compania să le plătească nu doar
indemnizaţia de invaliditate pentru perioada 1 aprilie 2000 – 1 noiembrie
2001, dar şi să recalculeze periodic indemnizaţia lor şi să o plătească până la
sfârşitul vieţii lor (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Curtea observă că
Guvernul nu a prezentat vreo probă care ar demonstra faptul că executorul s-a
conformat acestei părţi a hotărârii şi a recalculat sumele îndemnizaţiei de
invaliditate, chiar dacă nu a fost plătită.
49. Din aceste motive, Curtea consideră că omisiunea executorului timp
de peste şase ani şi şase luni de a lua măsurile necesare sau de a controla în
mod efectiv procedurile de executare în aceste cauze este suficientă pentru a
conchide că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.

1 LA CONVENŢIE
50. Având în vedere jurisprudenţa sa, Curtea notează că a stabilit deja

principiile cu privire la pretinsa încălcarea a drepturilor de proprietate ale
reclamantului din cauza omisiunii statului de a asigura executarea unei
hotărâri judecătoreşti definitive pronunţată împotriva unei persoane private.
În special, în cauza Fuklev v. Ukraine, Curtea a constatat următoarele:
„89. Curtea reiterează că, prin articolul 1 al Convenţiei, fiecare din părţile
contractante ‘recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [lor] drepturile şi
libertăţile definite în ... Convenţie’. Obligaţia de a asigura exercitarea efectivă a
drepturilor definite în acest instrument poate să rezulte în obligaţii pozitive pentru stat.
În asemenea circumstanţe, statul nu poate să rămână pur şi simplu pasiv şi ‘nu există ...
nici o diferenţă între acţiuni şi inacţiuni’... .
91. În ceea ce priveşte dreptul garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la

Convenţie, aceste obligaţii pozitive pot impune anumite măsuri necesare pentru apărarea
dreptului la proprietate, chiar şi în cazurile care implică litigii dintre persoane fizice sau
companii. Aceasta înseamnă, în special, că statele au obligaţia de a asigura ca
procedurile prevăzute în legislaţie pentru executarea hotărârilor judecătoreşti definitive
... să se respecte.
92. Curtea consideră că omisiunea executorilor judecătoreşti de a acţiona şi omisiunea

instanţelor judecătoreşti naţionale de a exercita un control corespunzător asupra situaţiei
au creat o incertitudine permanentă în ceea ce priveşte executarea hotărârii pronunţate în
favoarea reclamantului şi a plăţii datoriei faţă de el. În consecinţă, reclamantul trebuia să
facă faţă acestei incertitudini o perioadă îndelungată de timp. ...
93. Având în vedere consideraţiile de mai sus şi constatările în privinţa articolului 6 §

1 al Convenţiei, Curtea este de părere că modul în care au fost efectuate procedurile de
executare, perioada de timp cât au durat acestea şi nesiguranţa în care se afla
reclamantul au periclitat ‘echilibrul just’ care trebuia respectat între cerinţele interesului
general şi necesitatea de a apăra dreptul reclamantului la protecţia proprietăţii. În
consecinţă, statul nu a respectat obligaţia sa de a asigura efectiv reclamantului dreptul
lui de proprietate, după cum acesta este garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.” (nr.
71186/01, 7 iunie 2005)
51. Curtea nu vede vreun motiv pentru a se abate de la aceste constatări în
această cauză. Aplicând aceste principii şi având în vedere constatările din
paragrafele 41, 42, 43, 47 şi 49 de mai sus, Curtea consideră că, din cauza
omisiunii executorilor de a lua măsuri adecvate şi suficiente pentru a asigura
executarea hotărârii pronunţate în favoarea reclamanţilor, aceştia au fost lăsaţi
într-o situaţie de incertitudine timp de mai mulţi ani şi că din anul 2002 ei nu
s-au putut folosi de proprietatea lor. Prin urmare, a avut loc o violare a

A. Prejudiciu
53. Dl Nicolai Gorbatîi a fost singurul reclamant care a înaintat pretenţii

cu privire la satisfacţia echitabilă în termenul stabilit de Curte. El a pretins
MDL 47,488.22 (EUR 2,779) cu titlu de prejudiciu material şi EUR 30,000
cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti
definitive pronunţată în favoarea lui. Restul reclamanţilor au pretins EUR
50,000 cu acelaşi titlu în cererile lor iniţiale depuse la Curte.
54. Guvernul a comentat doar pretenţiile cu privire la satisfacţia echitabilă

formulate de către dl Gorbatîi şi a considerat că sumele pretinse erau excesive
şi neîntemeiate. Având în vedere faptul că restul reclamanţilor nu au formulat
vreo pretenţie, Guvernul a considerat că nu trebuie acordată vreo
compensaţie.
55. Curtea notează, în primul rând, că hotărârea pronunţată în favoarea
reclamanţilor a fost executată parţial (a se vedea paragrafele 28, 30 şi 31 de
mai sus). Prin urmare, ei mai au dreptul să primească îndemnizaţiile de
invaliditate restante pentru perioada de la 1 aprilie 2000 la 1 noiembrie 2001
(a se vedea paragraful 10 de mai sus). În continuare, Curtea atrage atenţia
asupra faptului că, potrivit aceleiaşi hotărâri, Judecătoria sectorului Botanica
a obligat compania să recalculeze periodic îndemnizaţiile lor şi să le plătească
până la sfârşitul vieţii lor. Prin urmare, Curtea notează că obligaţia statului de
a asigura executarea efectivă a hotărârii pronunţate în favoarea reclamanţilor
în partea restantă nu este pusă la îndoială. Prin urmare, reclamanţii mai sunt
în drept să-şi recupereze partea rămasă a datoriei apărute în baza hotărârii
judecătoreşti pronunţată în cadrul procedurilor naţionale şi să li se plătească
indemnizaţia recalculată până la sfârşitul vieţii lor, cu excepţia dlui Anin şi
dlui Cebotari, în partea ce ţine de indemnizaţia pe viaţă (a se vedea paragraful
Error! Reference source not found. de mai sus). Curtea reiterează că cea
mai potrivită formă de redresare a violării articolului 6 al Convenţiei este de a
asigura ca reclamanţii să fie repuşi, pe măsura posibilităţii, în poziţia care s-ar
fi aflat în cazul în care cerinţele articolului 6 al Convenţiei nu ar fi fost
desconsiderate (a se vedea Piersack v. Belgium (articolul 50), 26 octombrie
1984, § 12, Seria A nr. 85, şi, mutatis mutandis, Gençel v. Turkey,
nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). Curtea constată că, având în vedere
violările constatate, şi în aceste cauze se aplică acest principiu. Prin urmare,
ea consideră că Guvernul trebuie să asigure, prin măsuri corespunzătoare,
conformarea cu hotărârea din 23 octombrie 2001 în privinţa reclamanţilor.
56. În ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor formulate cu titlu de
prejudiciu moral, Curtea consideră că reclamanţii au suferit stres, nelinişte şi
frustrare, care au fost intensificate prin durata nerezonabilă a procedurilor de
executare şi prin omisiunea autorităţilor naţionale de a asigura executarea
hotărârii din 23 octombrie 2001. Totuşi, suma pretinsă de dl Gorbatîi în
observaţiile lui cu privire la satisfacţia echitabilă şi sumele pretinse de restul
reclamanţilor în cererile lor iniţiale par a fi excesive. Făcând evaluarea sa în
mod echitabil, Curtea acordă reclamanţilor câte EUR 2,000 cu titlu de
prejudiciu moral.
Reclamanţii nu a formulat vreo pretenţie cu acest titlu.



1. Conexează cererile;

ce priveşte executarea întârziată a hotărârii din 23 octombrie 2001;

5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să asigure, prin mijloacele corespunzătoare,
executarea hotărârii judecătoreşti din 23 octombrie 2001;
(b) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei
articolul 44 § 2 al Convenţiei, câte EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât
conform ratei aplicabile, plus orice taxă care poate fi percepută;
procente;

echitabilă.


SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CIORAP c. MOLDOVEI (Nr. 2) 1
HOTĂRÎRE
Această versie a fost rectificată la 31 August 2010

potrivit regulei 81 Regulamentului Curţii
STRASBOURG
20 iulie 2010
DEFINITIVĂ
la 20 octombrie 2010
Poate fi obiectul unei revizuiri editoriale.
1
Rectificată la 31 august 2010; a fost înlocuit textul „…(nr. 3)”
HOTĂRÎREA CIORAP c. MOLDOVEI (Nr. 2) 1
În cauza Ciorap c. Moldovei (nr. 2) 1 ,

o cameră compusă din:
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
and Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii,
Deliberînd în secret la 29 iunie 2010,
PROCEDURA
Moldova, depusă la 26 ianuarie 2006, adresată Curţii în conformitate cu
Fundamentale („Convenţie”) din partea cetăţeanului Republicii Moldova, Dl
Tudor Ciorap (“reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de către Dl V. Iordachi, avocat din
Agentul său, Dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins că a fost maltratat de poliţie şi deţinut în
condiţii inumane.
4. La 15 decembrie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1965 şi locuieşte în Chişinău. El

lucrează la “Social Amnesty”, o organizaţie care oferă asistenţă juridică
persoanelor aflate în detenţie.
1
Rectificată la 31 august 2010; a fost înlocuit textul „…(nr. 3)”
6. La 11 octombrie 2000 reclamantul a suferit o intervenţie chirurgicală

de drenaj a lichidului din ficatul său. El a fost eliberat din spital la data de
21 octombrie 2000.
7. La 23 octombrie 2000, reclamantul a fost reţinut de Departamentul
pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, fiind bănuit de
escrocherie şi a fost plasat în detenţie în comisariatul de poliţie Hînceşti. El
a pretins că a fost suspendat de o bară metalică şi bătut cu mitraliere şi
bastoane de cauciuc, ceea ce a dus la redeschiderea plăgii chirurgicale.
Reclamantul a fost plasat într-o celulă mică a comisariatului de poliţie, fără
pat, saltea sau pături şi fără acces la un WC sau oricare instalaţii sanitare,
fiind nevoit să doarmă direct pe podeaua din beton. La 29 octombrie 2000,
el a fost examinat de către un medic, care a menţionat că plaga chirurgicală
s-a redeschis şi a recomandat spitalizarea lui imediată. Totuşi, poliţistul Ş. a
refuzat să-l transfere la spital.
8. La 6 noiembrie 2000, reclamantul a fost transferat la penitenciarul
nr.13 şi plasat în unitatea medicală cu diagnoza „stare post-operatorie” (a se
vedea în continuare Ciorap c. Moldovei, nr. 12066/02, 19 iunie 2007).
Conform rapoartelor medicale, la 7 noiembrie 2000 reclamantul a înghiţit
un cui şi a fost spitalizat pentru a-l extrage. Potrivit evidenţelor medicale,
între anii 2000-2001 reclamantul a suferit 10 intervenţii chirurgicale
necesare în rezultatul acţiunilor de auto-mutilare, cum ar fi înghiţirea de
obiecte ascuţite şi provocarea tăieturilor (a se vedea Ciorap c. Moldovei
(dec.), nr. 12066/02, 11 octombrie 2005).
9. Reclamantul a înaintat mai multe plîngeri cu privire la pretinsa
maltratare de către către poliţişti, lipsa asistenţei medicale şi detenţia în
condiţii inumane. Procurorul a pornit urmărirea penală şi a interogat
reclamantul, poliţiştii implicaţi şi colegii lor, precum şi personalul medical
care a examinat reclamantul pe perioada detenţiei. Medicii au confirmat că
au fost chemaţi de două ori pentru a examina reclamantul în noaptea cînd a
fost reţinut, dar aceasta a fost în legătură cu o problemă post-operatorie.
Procurorul a constatat că reclamantul nu s-a plîns de maltratare cînd a fost
examinat de medici sau de ofiţerii de poliţie superiori (a se vedea Ciorap c.
Moldovei (dec.), nr. 12066/02, 11 octombrie 2005). Toate plîngerile
reclamantului au fost respinse ca nefondate. Această decizie a fost
confirmată de judecătorul de instrucţie, la 21 iunie 2006 şi 30 octombrie
2006.
10. Într-o hotărîre definitivă din 7 noiembrie 2006, Curtea Supremă de
Justiţie a constatat că la data de 7 octombrie 2002 şi 29 aprilie 2003
reclamantul a fost informat despre decizia procurorului de a respinge
cererea sa de a porni urmărirea penală pe marginea pretinsei torturi din
octombrie 2000. De asemenea, el a fost informat despre dreptul său de a
ataca această decizie în instanţa de judecată în termen de zece zile din data
cînd a fost informat despre aceasta. Cu toate acestea, reclamantul nu a atacat
această decizie, decît trei ani mai tîrziu, fără a solicita o prelungire a
termenului limită. Prin urmare, instanţa a respins cererea sa din cauza

omisiunii de a ataca decizia procurorului în termenul stabilit de lege.
11. La o dată nespecificată, reclamantul a iniţiat o nouă procedură în faţa
instanţei de judecată împotriva comisariatului de poliţie Hînceşti,
Procuraturii şi Ministerului Finanţelor, cerînd compensarea daunei cauzate
prin maltratarea sa în timpul reţinerii din data de 23 octombrie 2000,
omisiunea de a-i acorda asistenţă medicală în timpul detenţiei, precum şi
detenţia în condiţii inumane.
12. La 15 martie 2007, Judecătoria Hînceşti a respins cererea sa ca fiind
nefondată. La 7 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a casat această hotărîre
şi a admis parţial plîngerile reclamantului. Curtea a constatat că
documentele din dosar stabilesc că ofiţerul de poliţie Ş. a refuzat să permită
reclamantului să fie tratat în spital, deşi o examinare urgentă de către un
chirurg a fost recomandată de medicul care a examinat reclamantul la 29
octombrie 2000. De asemenea, Curtea a constatat că reclamantul a fost
deţinut în condiţii ce au încălcat normele de drept intern. În special, Legea
cu privire la arestarea preventivă (nr. 1226-XIII, 27 iunie 1997) prevedea ca
persoanele aflate în arest preventiv să aibă un minim de doi metri pătraţi de
spaţiu în celulă, acces la lumină naturală şi aer curat, acces la WC în condiţii
sanitare care nu ar fi degradante pentru demnitatea umană, acces la baie o
dată la zece zile, precum şi accesul la un pat cu lenjerie de pat. Curtea a
făcut referinţă la o scrisoare a Ministerului de Interne, în care acesta a
recunoscut că la momentul detenţiei reclamantului, comisariatul de poliţie
Hînceşti era utilat insuficient pentru a oferi condiţii adecvate de detenţie,
inclusiv o ventilare bună. Curtea a oferit 100 lei (MDL) (6 euro (EUR) la
momentul dat) pentru prejudiciul moral cauzat. Reclamantul a atacat această
hotărîre.
13. La 21 noiembrie 2007 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul
reclamantului şi a casat parţial hotărîrea instanţei inferioare. Curtea
Supremă a confirmat constatările Curţii de Apel Chişinău cu privire la
omisiunea de a acorda reclamantului tratamentul medical necesar şi de a-i
asigura condiţii adecvate de detenţie. Instanţa supremă a ajuns la această
concluzie făcînd referinţă la articolul 3 din Convenţie şi la hotărîrile Curţii,
cum ar fi Kudła c. Polonia [MC] (nr. 30210/96, ECHR 2000-XI), Sarban c.
Moldovei (nr. 3456/05, 4 octombrie 2005) şi Ostrovar c. Moldovei
(nr. 35207/03, 13 septembrie 2005). Ea a adăugat că, dacă nu există
legislaţie internă care să ofere reclamantului un drept la despăgubire,
Convenţia trebuie să se aplice direct ca şi cum ar fi parte a sistemului de
drept intern şi are prioritate faţă de legislaţia internă, în temeiul dispoziţiilor
articolului 4 din Constituţie. Curtea Constituţională a ajuns la aceeaşi
concluzie într-o hotărîre din 14 octombrie 1999. De asemenea, Curtea
Supremă s-a bazat pe concluziile Comitetului European pentru Prevenirea
Torturii şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante făcute
în timpul vizitelor din 1998, 2001 şi 2004 privind condiţiile de detenţie care
nu corespund standardelor din Comisariatul de poliţie Hînceşti. Ea a

constatat că refuzul la tratament medical, combinat cu condiţiile de detenţie,
care a dus la agravarea stării sănătăţii reclamantului, constituie un tratament
inuman, cu încălcarea articolului 3 din Convenţie. Instanţa a mărit suma
atribuită reclamantului, cu titlu de compensaţie pentru prejudiciul moral
suferit, la 10.000 MDL (600 EUR la acea perioadă) şi i-a acordat 210 MDL
(12,6 EUR) pentru compensarea prejudiciului material.
14. Reclamantul a cerut din nou Procuraturii Hînceşti să pornească
urmărirea penală pe marginea pretinsei sale maltratări de către organul de
poliţie, însă procurorul a respins cererea. Reclamantul a atacat această
decizie la judecătorul de instrucţie din Hînceşti şi, ulterior, la Curtea
Supremă, care a respins recursul său la 1 octombrie 2008.
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
15. În cererea dată, reclamantul s-a plîns de detenţia sa şi de

comportamentul poliţiştilor între 23 octombrie şi 6 noiembrie 2000. El a
susţinut, în conformitate cu articolul 8 din Convenţie, că a fost maltratat de
poliţie, deţinut în condiţii inumane şi lipsit de tratament medical. El a
susţinut că despăgubirea, acordată prin hotărîrea din 21 noiembrie 2007, era
inadecvată. Curtea consideră că este mai potrivit să judece aceste plîngeri în
temeiul articolului 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
degradante.”
16. Reclamantul a susţinut că a fost bătut cu mitraliere şi bastoane de
cauciuc la comisariatul de poliţie, ceea ce a dus la redeschiderea plăgii sale
chirurgicale şi la extinderea acesteia de la 2 la 4 centimetri în lungime. El a
afirmat că autorităţile medicale au refuzat să confirme prezenţa rănilor sale,
în scopul de a proteja poliţia de la responsabilitate. I s-a refuzat acordarea
tratamentului medical şi a fost nevoit să doarmă pe podeaua rece din beton.
El avea dureri extreme şi şi-a pierdut cunoştinţa în mod repetat.
Compensaţia daunelor acordată de către Curtea Supremă a fost complet
inadecvată, în special, avînd în vedere faptul că reclamantul a fost maltratat
în mod intenţionat de către poliţie. Rezultă că reclamantul a fost totuşi o
victimă a încălcării articolului 3.
17. Guvernul a susţinut că dovezile medicale indică că reclamantul ar fi
redeschis singur rana, în mod intenţionat, drept temei pentru acuzaţiile sale
false împotriva poliţiei. Instanţele naţionale au constatat că a existat o
încălcare a articolului 3 deoarece reclamantului i-a fost refuzat tratamentul
medical, de care acesta a avut nevoie timp de opt zile, în rezultatul
recomandării medicului de la 29 octombrie 2000 şi pentru că a fost deţinut

în condiţii inumane între 23 octombrie şi 6 noiembrie 2000. Ele nu au
constatat că reclamantul a fost torturat sau că încălcările articolului 3 au
avut vreun efect de durată asupra sănătăţii sale. Reclamantului i-a fost
acordată o compensaţie pentru aceste încălcări ale articolului 3 şi, prin
urmare, nu mai deţine statutul de victimă. Compensaţia acordată de către
Curtea Supremă a fost rezonabilă, avînd în vedere încălcările relativ minore
ale articolului 3.
18. Curtea trebuie să analizeze mai întîi dacă reclamantul poate pretinde
în continuare să fie victima încălcării articolului 3, în sensul articolului 34
din Convenţie. În această ordine de idei, Curtea subliniază că, în primul
rînd, obligaţia de a repara orice violare pretinsă a Convenţiei revine
autorităţilor naţionale. Întrebarea dacă o persoană mai poate pretinde să fie
victima unei încălcări a Convenţiei presupune, în esenţă, o examinare ex
post facto din partea Curţii a situaţiei sale. O decizie sau o măsură a
autorităţilor naţionale în favoarea reclamantului nu este, în principiu,
suficientă pentru a-l lipsi de statutul de „victimă”, cu excepţia cazului în
care autorităţile naţionale au recunoscut încălcarea Convenţiei, în mod
expres sau în substanţă, iar apoi au acordat despăgubiri. Întrebarea dacă
reclamantul a primit despăgubiri pentru prejudiciul cauzat – comparativ cu
satisfacţia echitabilă, care este prevăzută de articolul 41 din Convenţie –
este o problemă importantă. Este stabilit în jurisprudenţa Curţii că în cazul
în care autorităţile naţionale au stabilit o încălcare, iar decizia lor constituie
o satisfacţie adecvată şi suficientă, partea interesată nu mai poate pretinde a
fi o victimă în sensul articolului 34 din Convenţie (a se vedea Scordino c.
Italiei (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, §§ 179-181, ECHR 2006-V).
19. În cauza dată Curtea consideră că problema dacă satisfacţia oferită de
instanţele naţionale a fost suficientă, astfel încît reclamantul să nu mai poată
pretinde a fi o victimă a încălcării articolului 3, este indisolubil legată de
fondul acestei cereri. Ea se alătură, prin urmare, observaţiilor prealabile ale
Guvernului asupra fondului şi va determina, în primul rînd, dacă, şi în ce
măsură, au fost încălcate drepturile reclamantului în temeiul articolului 3.
20. Curtea ia ca punct de plecare faptul că reclamantul a fost examinat de
un medic la 29 octombrie 2000 şi a constatat că este nevoie de un tratament
chirurgical, deoarece rana chirurgicală s-a redeschis. Curtea reiterează
jurisprudenţa sa constantă care atestă că în cazul în care o persoană
sănătoasă, la momentul reţinerii de către poliţie, se dovedeşte a avea leziuni
corporale, la momentul eliberării, ţine de sarcina statului să dea o explicaţie
plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile,
neîndeplinirea căreia ridică o chestiune clară în temeiul articolului 3 al
Convenţiei (a se vedea, de exemplu, Selmouni c. Franţei [MC], nr.
25803/94, § 87, ECHR 1999-V). Cu toate acestea, în speţă, reclamantul nu
era într-o stare bună a sănătăţii la momentul reţinerii. El a fost reţinut la
doar două zile după ce a fost eliberat din spital, în urma unei intervenţii
chirurgicale abdominale. Reclamantul s-a plîns că a fost bătut de poliţişti,

ceea ce a cauzat redeschiderea rănii. Probele medicale prezentate Curţii
indică faptul că reclamantul a avut probleme legate de plaga postoperatorie
în timpul detenţiei, dar nu există probe medicale care ar atesta existenţa
altor leziuni care puteau fi cauzate de o bătaie. Medicii care au examinat
reclamantul în timpul detenţiei sale, i-au spus procurorului care a cercetat
plîngerile acestuia, că au fost chemaţi de două ori în noaptea în care
reclamantul a fost reţinut, dar în ambele cazuri a fost în legătură cu o
problemă post-operatorie şi că acesta nu s-a plîns de maltratare.
Reclamantul a fost examinat de un medic la 6 noiembrie 2000 şi a
determinat că acesta se afla în stare „post-operatorie”. Mai mult decît atît, cu
referire la faptul că starea rănii abdominale a reclamantului s-a înrăutăţit în
timpul detenţiei, Guvernul a furnizat o explicaţie plauzibilă. Reclamantul a
mai avut în trecut incidente de auto-vătămare corporală în închisoare; la 7
noiembrie 2000 a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală pentru a elimina
un cui pe care acesta l-a înghiţit, fiind prima din cele zece intervenţii
chirurgicale necesare în urma auto-vătămărilor. Probele medicale indică
faptul că reclamantul ar fi putut redeschide singur rana, prin scobire şi
zgîrîiere. În baza materialelor prezentate în faţa sa, Curtea nu poate constata
că plîngerile reclamantului precum că a fost torturat sunt întemeiate.
21. Există totuşi dovezi că condiţiile din comisariatul de poliţie Hînceşti,
unde a fost deţinut reclamantul timp de două săptămîni, au fost foarte rele.
În special, suferind din cauza problemelor cauzate de plaga chirurgicală,
reclamantul a fost nevoit să doarmă direct pe podeaua de beton, fără nici un
aşternut. În plus, reclamantului i s-a refuzat tratamentul medical timp de opt
zile, contrar indicaţiilor medicale. Aceste fapte au fost stabilite de către
instanţele naţionale, care, de altfel, au stabilit că acestea au constituit un
tratament inuman în sensul articolului 3.
22. Obiectul şi scopul care stau la baza Convenţiei, aşa cum este prevăzut
de articolul 1, este că drepturile şi libertăţile trebuie să fie garantate de către
statul contractant, în limitele jurisdicţiei sale. Este esenţial, pentru
mecanismul de protecţie stabilit de Convenţie, ca sistemele naţionale să
ofere ele însele despăgubiri pentru încălcarea dispoziţiilor sale, iar Curtea să
exercite, în acelaşi timp, un rol de supraveghere sub rezerva principiului
subsidiarităţii (a se vedea A. şi Alţii c. Marii Britanii [MC], nr. 3455/05, §
174, ECHR 2009-...). În împrejurările din speţă, unde Curtea Supremă a
examinat litigiul şi a constatat violarea articolului 3 al Convenţiei, Curtea
consideră că ar fi justificat să se ajungă la o concluzie contrară numai dacă
s-ar constata că instanţa naţională a interpretat sau a aplicat greşit principiile
legale relevante sau a ajuns la o concluzie care este în mod vădit
nerezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, A. şi Alţii, citat anterior, § 174).
23. Aici nu este cazul. Într-adevăr, în lumina principiului subsidiarităţii
menţionat mai sus, decizia Curţii Supreme de a aplica direct Convenţia, în
absenţa unei prevederi a legislaţiei interne care ar acorda reclamantului
dreptul la o compensaţie, este de lăudat. În plus, părţile nu au contestat

această parte a hotărîrii Curţii Supreme. Prin urmare, Curtea acceptă
concluzia Curţii Supreme că reclamantul a fost supus unor tratamente
inumane, cu încălcarea articolului 3, în rezultatul detenţiei timp de două
săptămîni în condiţii care nu corespund standardelor şi fiindu-i refuzat
tratametul în spital timp de opt zile, fapt ce a dus la agravarea situaţiei sale
medicale pre-existente.
24. Singura problemă care rămîne să fie identificată, este valoarea
compensaţiei. Curtea Supremă i-a oferit reclamantului echivalentul a 600
EUR pentru satisfacţia prejudiciului moral. Chiar şi luînd în considerare
perioada relativ scurtă de detenţie în condiţii inumane, aceasta este cu mult
sub nivelul minim acordat de Curte în cazurile în care aceasta a constatat o
încălcare a articolului 3 (a se vedea, pentru un exemplu mai recent,
Gavrilovici c. Moldovei, nr. 25464/05, 15 decembrie 2009, unde Curtea a
acordat reclamantului 6.000 EUR pentru o detenţie de cinci zile în condiţii
inumane ca urmare a unei sancţionări contravenţionale arbitrare cu
încălcarea articolului 10 din Convenţie, a se vedea, de asemenea, spre
exemplu, Istratii şi Alţii c. Moldovei, nr. 8721/05, 8705/05 and 8742/05, 27
martie 2007, unde Curtea a acordat 6.000 EUR Dlui Istratii, care a fost
deţinut în condiţii inumane aproximativ două luni şi care a suportat o
întîrziere de trei ore pentru acordarea tratamentului medical de urgenţă).
25. În lumina celor expuse mai sus, Curtea consideră că reclamantul
poate totuşi pretinde că este victima încălcării articolului 3. Prin urmare,
Curtea respinge obiecţiile preliminare ale Guvernului şi declară cererea
admisibilă parţial.
26. Curtea de asemenea constată că a existat o violare a articolului 3, în
rezultatul condiţiilor inumane de detenţie şi a omisiunii de a furniza
asistenţă medicală oportună.
II. CELELALTE PRETENŢII
27. Reclamantul s-a plîns în temeiul articolelor 3 şi 6 că o mărturie

scoasă de la el prin tortură a fost admisă în calitate de probă împotriva sa în
timpul urmăririi penale. El s-a plîns, în afară de aceasta şi de diverse
încălcări pretinse ale articolelor 5 şi 6 din Convenţie, care au avut loc la
momentul reţinerii sale, în octombrie 2000 şi imediat după aceea. El s-a
plîns, de asemenea, în conformitate cu articolul 10, că i-a fost îngrădit
accesul la dosarul său medical. În cele din urmă, el a invocat articolul 17,
din cauza declaraţiilor false şi contradictorii făcute de diferiţi funcţionari de
stat.
28. Curtea reiterează că pretenţia reclamantului precum că a fost torturat
nu este substanţiată. Plîngerea că mărturia a fost obţinută prin tortură este,
prin urmare, în mod vădit nefondată. Din informaţia prezentată Curţii, nu
rezultă că reclamantul a epuizat căile de atac interne în ceea ce priveşte

celelalte plîngeri, prin depunerea lor în faţa autorităţilor naţionale în
termenele stabilite de lege. Mai mult decît atît, aceste cereri nu au fost
depuse la Curte în termenul de şase luni, prevăzut de articolul 35 § 1 din
Convenţie.
29. În concluzie, Curtea consideră, că celelalte capete de cerere trebuie
să fie declarate inadmisibile în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 din
Convenţie.
30. Articolul 41 al Convenţiei prevede:

şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare
A. Prejudiciu
31. Reclamantul a solicitat suma de 20.000 EUR cu titlu de prejudiciu

moral.
32. Guvernul a susţinut că despăgubirea acordată de către Curtea
Supremă de Justiţie a fost suficientă. În cazul în care Curtea a decis să
acorde o compensaţie suplimentară, suma solicitată de reclamant este
excesivă, avînd în vedere caracterul relativ minor al încălcării.
33. În lumina tuturor circumstanţelor, Curtea acordă reclamantului 4.000
EUR cu titlu de prejudiciu moral.
34. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1.540 EUR, ceea ce reprezintă

22 ore de lucru efectuate de către reprezentantul său legal, percepînd un
onorariu de 70 EUR pe oră, plus 14.50 EUR ce constituie taxa de traducere,
cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii.
35. Guvernul a susţinut că suma pretinsă nu este reală în lumina situaţiei
economica actuale.
36. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la restituirea
costurilor şi a cheltuielilor numai dacă a demonstrat că acestea au fost reale
şi necesare, precum şi rezonabile ca mărime. În speţă, ţinînd seama de
caracterul limitat al problemei prezentate în faţa sa, Curtea consideră
rezonabil să acorde reclamantului 1.000 EUR, cu titlu de costuri şi
cheltuieli.
C. Dobînda de întîrziere
37. Curtea consideră că este corespunzător ca dobînda să fie calculată în

funcţie de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală

1. Conexează la fondul cauzei obiecţia preliminară a Guvernului cu privire
la lipsa statutului de victimă;
2. Declară plîngerea cu privire la condiţiile de detenţie şi omisiunea de a

oferi asistenţă medicală în timp util, precum şi celelalte capete de cerere
inadmisibile;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei şi, drept

urmare, respinge obiecţia preliminară a Guvernului;
4. Hotărăşte
(a) că statul pîrît trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei
articolul 44 § 2 al Convenţiei, 4.000 EUR (patru mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi 1.000 EUR (una mie euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută, care să fie convertite în
valuta naţională a statului pîrît conform ratei aplicabile la data executării
hotărîrii;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus pînă la
executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o dobîndă la sumele de mai sus
egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală
Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;

echitabilă.


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CIORAP c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 iunie 2007
DEFINITIVĂ
19/09/2007

1 HOTĂRÂREA CIORAP c. MOLDOVEI
În cauza Ciorap c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către dl Tudor Ciorap („reclamant”), la 5
decembrie 2001.
2. Reclamantul, căruia i s-a acordat asistenţă judiciară, a fost reprezentat
de către dl V. Iordachi de la „Juriştii pentru drepturile omului”, o
organizaţie non-guvernamentală cu sediul la Chişinău. Guvernul Republicii
Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 3 al Convenţiei (condiţii
inumane de detenţie şi alimentare silită), în temeiul articolului 6 § 1
(accesul la o instanţă în ceea ce priveşte alimentarea sa silită), în temeiul
articolului 8 (cenzurarea corespondenţei şi dreptul de a se întâlni cu familia
sa în condiţii de confidenţialitate) şi în temeiul articolului 10 (accesul la
regulamentul intern al izolatorului de detenţie provizorie).
Regulamentului Curţii). La 11 octombrie 2005, o Cameră a acelei Secţiuni a
declarat cererea parţial inadmisibilă şi a decis să comunice Guvernului
restul pretenţiilor. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al
Convenţiei, ea a decis examinarea fondului cererii concomitent cu
HOTĂRÂREA CIORAP c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

felul următor.
7. Reclamantul activa în cadrul organizaţiei non-guvernamentale „Amnistia
Socială”, specializată în acordarea asistenţei juridice persoanelor private de
libertate. El pretinde că, în urma activităţii lui, a devenit ţinta persecuţiei. În
două proceduri, el a fost acuzat de comiterea mai multor infracţiuni grave de
escrocherie. Reclamantul este invalid de gradul doi şi a fost diagnosticat cu
„schizofrenie mozaică”.
1. Condiţiile de detenţie
8. La 23 octombrie 2000, reclamantul a fost reţinut. La 6 noiembrie 2000, el
a fost transferat în Izolatorul Anchetei Preliminare al Ministerului Justiţiei
(cunoscut, de asemenea, ca Închisoarea nr. 3 care a fost, ulterior, redenumită
Închisoarea nr. 13) din Chişinău. El a petrecut unele perioade de timp în
Spitalul Penitenciar Pruncul. El a fost condamnat pentru comiterea câtorva
infracţiuni, dar continuă să se afle în stare de arest preventiv cu privire la alte
acuzaţii.
9. Potrivit reclamantului, condiţiile de detenţie erau inumane. În special, el
s-a referit la supraaglomerarea celulelor (care uneori însemna 2-3 deţinuţi
pentru fiecare 2 m² de spaţiu), însoţită de faptul că deţinuţii cu boli infecţioase,
precum tuberculoza, erau ţinuţi împreună cu alţi deţinuţi, în special în timpul
grevelor foamei; prezenţa insectelor parazitare; lipsa ventilaţiei corespunzătoare
şi a accesului la lumina naturală; condiţiile sanitare rudimentare, care nu
permiteau intimitatea; sunetul puternic al radioului, care era pornit continuu
între orele 07.00 şi 22.00; precum şi cantitatea şi calitatea foarte proaste a
hranei servite. Până la 27 mai 2005, electricitatea şi apa rece erau disponibile
doar timp de câteva ore pe zi. Reclamantul a descris raţia sa alimentară pentru o
zi ca fiind formată din 100 de grame de terci din ovăz, servit de două ori pe zi,
şi o supă compusă în mare parte din apă la prânz şi 400 de grame de pâine
pentru întreaga zi. În susţinerea pretenţiei sale cu privire la supraaglomerarea
celulei, el a adus ca exemplu transferarea sa la 2 august 2001 în celula nr. 11,
pe care el a împărţit-o cu alte cinci persoane, deşi acolo erau disponibile doar
două laviţe. El a pretins că, din cauza insuficienţei paturilor, el a trebuit să
doarmă pe podea şi că a avut acces la lumina electrică doar şase ore pe zi. Un
alt exemplu a fost detenţia sa în celula nr. 17a, în care erau deţinute 10 persoane
într-un spaţiu de 12 m².
10. Reclamantul a făcut referire la raportul Comitetului pentru prevenirea
torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante („CPT”) pentru
anul 2004 (a se vedea paragraful 47 de mai jos) şi la raportul Ministerului

Justiţiei cu privire la condiţiile de detenţie din Închisoarea nr. 13 (a se vedea
11. Potrivit reclamantului, el s-a plâns diferitor autorităţi cu privire la
condiţiile sale de detenţie. Acest lucru a fost contestat de Guvern. Reclamantul
a prezentat răspunsuri ale Departamentului Instituţiilor Penitenciare şi
Departamentului Ordine Publică al Ministerului Afacerilor Interne, care se
refereau inter alia la condiţiile de detenţie a reclamantului. Suplimentar, el a
prezentat copii ale plângerilor sale adresate Guvernului şi administraţiei
Închisorii nr. 3, în care el, de asemenea, s-a plâns de condiţiile de detenţie. În
scrisoarea sa din 29 decembrie 2003, Departamentul Instituţiilor Penitenciare a
recunoscut că Închisoarea nr. 3 era „supraaglomerată periodic”, ceea ce ducea
la creşterea răspândirii pediculozei şi a bolilor de piele. Prezenţa insectelor
parazitare a fost, de asemenea, confirmată, deşi nu a fost primită nicio plângere
din partea deţinuţilor cu privire la acest fapt. În 2002-2003, în închisoare a fost
făcută o dezinfecţie majoră.
12. Într-o scrisoare din 17 februarie 2002 adresată administraţiei închisorii,
reclamantul s-a plâns de absenţa paturilor în celula nr. 72, unde el era deţinut la
acel moment, şi că deţinuţii trebuiau să doarmă pe laiţe din lemn. El s-a referit
la accesul limitat la lumina naturală şi aer curat datorită jaluzelelor metalice,
care acopereau fereastra, şi la prezenţa mirosurilor puternice şi a umezelii,
precum şi la prezenţa insectelor parazitare care nu-i permiteau să doarmă. Într-o
scrisoare din 26 mai 2002, reclamantul s-a plâns de transferul lui pentru zece
zile în celula nr. 7, unde a fost deţinut singur, care era foarte umedă şi care i-a
cauzat temerea că ar putea să se îmbolnăvească de tuberculoză. În plus, lui nu i
s-a dat mâncare timp de trei zile, iar în celulă erau rozătoare. Acolo nu era
mobilă, cu excepţia unui pat, care era ridicat la perete pe parcursul zilei,
reclamantul fiind nevoit să stea pe podeaua goală din beton. Acolo nu era
fereastră, el având lumină electrică doar 5-6 ore pe zi, în restul timpului el
aflându-se în întuneric total. El a cerut să fie vizitat de un medic şi să fie
transferat într-o altă celulă. Se pare că reclamantul nu a primit niciun răspuns la
aceste două plângeri, iar Guvernul nu le-a comentat. În „jurnalul său cu privire
la greva foamei”, reclamantul a notat transferul său la 2 august 2001 în celula
nr. 11 şi prezenţa acolo a încă cinci persoane.
13. Potrivit unei scrisori a Ministerului Justiţiei din 25 noiembrie 2005,
reclamantul a fost deţinut în celulele nr. 2, 17a, 53, 70a, 84, 89 şi 116, toate
având 8-12 m². Nu a fost specificat numărul persoanelor care puteau fi deţinute
în acele celule şi nu au fost date detalii cu privire la numărul persoanelor care
au fost de fapt deţinute în acele celule împreună cu reclamantul. Singura
excepţie a fost celula nr. 116, unde reclamantul a fost deţinut în perioada
prezentării observaţiilor (13 decembrie 2005), care măsura 10 m² şi în care era
deţinută încă o persoană. Într-o scrisoare din 13 noiembrie 2005, adresată unei
alte persoane deţinută în aceeaşi celulă, nr. 116, Procuratura Generală a declarat
că „toate persoanele deţinute în acea celulă au pat şi lenjerie de pat”.
Înregistrarea video prezentată de Guvern arăta două laviţe în celulă, una din ele
fiind plasată în partea opusă veceului. Potrivit Guvernului, electricitatea şi apa
rece erau în permanenţă disponibile şi exista lumină naturală în fiecare celulă.
Reclamantul avea dreptul la o baie pe săptămână. Hrana era servită în
conformitate cu reglementările relevante adoptate de Guvern şi includea carne
şi peşte „în funcţie de disponibilitate”. Deţinuţii puteau cumpăra mâncare de la
magazinul local şi li se permitea să primească colete din afară. În plus,
reclamantul a fost tratat de multe ori de diferiţi medici ca rezultat al grevelor
foamei ţinute de el şi automutilării, el beneficiind de condiţii mai bune în
spitalul penitenciar.
2. Alimentarea silită
(a) Alimentarea silită a reclamantului
14. Reclamantul a început greva foamei la 1 august 2001 ca rezultat al
pretinselor încălcări ale drepturilor sale şi celor ale familiei sale. Deoarece
niciun procuror nu a venit să discute cu el despre pretinsele încălcări timp de
două săptămâni, în noaptea de 14 august 2001 el şi-a tăiat venele şi şi-a dat foc.
El a fost supus tratamentului şi a fost ulterior alimentat silit de mai multe ori.
Reclamantul a prezentat „jurnalul său cu privire la greva foamei” în care el a
notat datele şi modul în care a fost alimentat silit, starea sănătăţii sale în
perioada în cauză şi transferurile sale în diferite celule. Reclamantul a scris că
el a cerut să fie alimentat intravenos în locul alimentării cu un tub stomacal.
15. Ca urmare a plângerii reclamantului, la 13 septembrie 2001, medicul de
serviciu a stabilit diagnoza preliminară: „hernie intermusculară inghinală din
dreapta?”. La 14 septembrie 2001, un chirurg a stabilit diagnoza: „abces de
legătură a peretelui anterior?”. A fost prescris un tratament, însă reclamantul a
refuzat să-l urmeze. El a susţinut că, în urma refuzului său de a urma
tratamentul prescris la 14 septembrie 2001, el a fost transferat pentru câteva zile
într-o celulă întunecoasă, rece, umedă şi nemobilată, unde a fost deţinut singur.
16. Psihiatrul închisorii, care l-a examinat pe reclamant la câteva zile după
incidentul din 14 august 2001, a declarat în instanţa de judecată că el a constatat
că reclamantul era perfect conştient de consecinţele acţiunilor sale, explicându-
le că aceasta reprezintă unica măsură de protest împotriva limitării abuzive a
drepturilor sale. Medicul a adăugat că el a fost presat să semneze un document
prin care reclamantul să fie declarat bolnav mintal, ceea ce el a refuzat să facă.
În august-septembrie 2003, reclamantul a fost supus tratamentului staţionar
după ce el a fost diagnosticat inter alia cu psihopatie mozaică.
17. Într-un răspuns adresat avocatului reclamantului, administraţia închisorii
a confirmat că reclamantul a început greva foamei la 3 august 2001 şi că în
aceeaşi zi el a fost supus unei examinări medicale. La 15 august, reclamantul
şi-a tăiat venele şi şi-a dat foc, dar a fost imediat supus unui tratament medical.
La 23 august, un medic a constatat că starea sănătăţii reclamantului era relativ
satisfăcătoare. La 24 august, un medic a constatat că starea sănătăţii
reclamantului se deteriora şi a dispus alimentarea lui silită. El a fost alimentat

silit de 7 ori, inclusiv la 28 august, 3, 5, 6, 7 şi 10 septembrie 2001. La
14 septembrie 2001, reclamantul a fost transferat într-un spital penitenciar, iar
el a sistat greva foamei la 4 octombrie 2001. Alimentarea silită a fost efectuată
în temeiul articolului 33 al Legii cu privire la arestarea preventivă (a se vedea
paragraful 40 de mai jos) şi unei instrucţiuni speciale (a se vedea paragraful 41
de mai jos). Această instrucţiune nu a fost publicată, însă se pare că reclamantul
cunoştea conţinutul acesteia, deoarece el a menţionat-o în „jurnalul său cu
privire la greva foamei”. Regulamentul închisorii, de asemenea, nu a fost
publicat, însă el nu conţinea nicio prevedere cu privire la alimentarea silită. La
23 decembrie 2003, o copie a regulamentului a fost, ca excepţie, trimisă
reclamantului.
18. Potrivit documentelor prezentate de Guvern, reclamantul a fost escortat
la 4 şi 13 septembrie 2001 în instanţa de judecată. Reclamantul a notat în
„jurnalul său cu privire la greva foamei” că el nu a fost hrănit la 4 şi 13
septembrie 2001, deoarece la acele date el a fost dus în instanţa de judecată. În
răspuns la cererea Curţii de a prezenta toate documentele medicale relevante cu
privire la alimentarea silită a reclamantului, inclusiv rezultatele tuturor testelor
medicale făcute, Guvernul a prezentat următoarele documente: câteva tipuri de
investigaţii medicale a stării sănătăţii reclamantului, care au fost efectuate după
11 septembrie 2001, inclusiv analizele de sânge şi urină, electrocardiograma şi
alte analize. Potrivit registrului cu privire la vizitele medicului de serviciu,
starea sănătăţii reclamantului era satisfăcătoare pe parcursul majorităţii
perioadei 1-21 august 2001. La 23 august 2001, medicul de serviciu a constatat
că starea sănătăţii reclamantului era „relativ satisfăcătoare”, însă el a considerat
că reclamantul nu era în stare să participe la acţiuni de urmărire penală,
plângându-se de slăbiciune generală şi ameţeli. La 24 august 2001, medicul de
serviciu a notat „alimentarea silită a fost administrată în conformitate cu
instrucţiunea (lapte 800 ml, zahăr 50 g)”. Înscrieri similare au fost făcute la 28
august 2001, 3, 5, 6, 7 şi 10 septembrie 2001. La câteva din aceste date,
medicul de serviciu a notat că starea sănătăţii reclamantului era „relativ
satisfăcătoare”, în timp ce la 5 septembrie 2001 ea era „satisfăcătoare”. La 5 şi
7 septembrie 2001 nu a fost notată nicio indicaţie cu privire la natura şi hrana
administrată.
(b) Procedurile judiciare cu privire la alimentarea silită a reclamantului

19. În octombrie 2001, reclamantul a depus o plângere cu privire la
alimentarea sa silită, precum şi la durerea şi umilinţa care i-au fost cauzate prin
acest procedeu. El a descris procedeul în felul următor: el era întotdeauna
încătuşat, chiar dacă el niciodată nu s-a opus fizic alimentării silite, ci pur şi
simplu a refuzat să accepte hrana ca o formă de protest. Personalul închisorii îl
forţa să deschidă gura prin tragerea lui de păr, apucându-l de gât şi călcându-l
pe picioare până când nu mai putea rezista durerii şi deschidea gura. După
aceasta, gura lui era fixată într-o poziţie deschisă cu ajutorul unui instrument
metalic. Limba era trasă din gură cu ajutorul unui cleşte metalic, care, potrivit
reclamantului, de fiecare dată provoca amorţirea limbii şi sângerarea ei. Un tub
tare era introdus în stomac, prin care se scurgea mâncarea lichidă, provocând,
ceva mai târziu, o durere acută. După înlăturarea instrumentului metalic din
gură, el sângera, limba era amorţită şi el nu putea vorbi. Instrumentele folosite
pentru alimentarea sa silită nu erau de unică folosinţă şi nu aveau un înveliş
moale de protecţie pentru a preveni durerea şi infectarea.
20. Potrivit declaraţiilor martorului C.S., o infirmieră care a fost prezentă în
timpul alimentării silite a reclamantului, făcute în instanţa de judecată,
reclamantul nu întotdeauna a opus rezistenţă alimentării silite şi în aceste cazuri
nu a fost necesară încătuşarea lui, însă aceasta era o procedură obligatorie pe
care ea o considera dureroasă, dar necesară pentru a salva vieţi omeneşti. B.A.,
un terapeut care personal l-a alimentat silit pe reclamant, a declarat în instanţă
că, uneori, hrana introdusă „nu corespundea instrucţiunii”.
21. V.B., un deţinut din acelaşi izolator, a declarat în instanţa de judecată că
el a văzut sânge pe reclamant şi pe alţi deţinuţi după ce aceştia au fost
alimentaţi silit. Reclamantul a cerut să fie alimentat cu lapte sau să-i fie date
vitamine prin picurătoarea intravenoasă. De asemenea, el a prezentat copii ale
deciziilor de a-l plasa singur în celulă pentru perioade de 10 zile pentru grevele
foamei la 22 aprilie şi 15 octombrie 1994, 19 şi 28 iulie, 21 august, 31
octombrie, 24 noiembrie şi 4 decembrie 1995. Ultima sancţiune menţiona că
reclamantul „a continuat să refuze categoric să accepte hrana”.
22. La 4 noiembrie 2001, Judecătoria sectorului Centru a refuzat să
examineze cererea de chemare în judecată a reclamantului, deoarece ea nu a
fost depusă cu respectarea procedurii. La 18 februarie 2002, aceeaşi instanţă a
refuzat din nou examinarea cererii reclamantului pe acelaşi temei. La 25 aprilie
2002, Tribunalul Chişinău a casat această încheiere şi a dispus o nouă
examinare a cauzei, constatând că reclamantul, în calitate de deţinut, nu putea
să respecte pe deplin formalităţile şi că caracterul specific al cererii sale de
chemare în judecată justifica examinarea cauzei sale în fond.
23. La 7 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului Centru a respins cererea lui
de chemare în judecată ca neîntemeiată. Instanţa s-a bazat pe legalitatea
alimentării silite şi a calificat refuzul reclamantului de a se alimenta drept
încălcare a regulilor de detenţie. La 30 aprilie 2003, Tribunalul Chişinău a
menţinut această hotărâre.
24. La 19 aprilie 2003, Curtea de Apel a casat hotărârile anterioare şi a
dispus o nouă examinare a cauzei. Instanţa a constatat că instanţele ierarhic
inferioare nu au stabilit cu certitudine dacă drept temei pentru alimentarea silită
a reclamantului a fost o necesitate medicală.
25. La 9 octombrie 2003, articolul 33 al Legii cu privire la arestarea
preventivă (care reglementa modul de alimentare silită a arestaţilor aflaţi în
greva foamei) a fost modificat în sensul interzicerii exprese a alimentării silite a
arestaţilor.
26. La 15 februarie 2005, Judecătoria Centru a respins cererea de chemare în

judecată a reclamantului ca neîntemeiată. Instanţa a decis că legea (aplicabilă la
acea dată) care reglementa alimentarea silită a deţinuţilor care refuzau să se
alimenteze nu contravenea standardelor naţionale sau internaţionale privind
drepturile omului şi avea drept scop protejarea vieţii acestor deţinuţi.
Alimentarea silită a reclamantului s-a bazat pe o necesitate medicală, după cum
a fost stabilit de personalul medical, iar încătuşarea lui şi alte măsuri restrictive
erau necesare pentru a-i proteja sănătatea şi viaţa. Instanţa a constatat că, din
cauza rezistenţei opuse de reclamant în procesul de alimentare silită, era
necesară aplicarea „faţă de el a măsurilor speciale, inclusiv a cătuşelor” şi că
acest fapt nu a reprezentat tratament inuman sau degradant. În hotărârea sa,
instanţa nu a făcut referire la declaraţiile martorilor C.S., B.A. sau V.B. (a se
vedea paragrafele 20 şi 21 de mai sus).
27. La 26 aprilie 2005, Curtea de Apel Chişinău a menţinut această hotărâre,
reiterând în esenţă motivele invocate de Judecătoria Centru. Instanţa a notat că
martorii audiaţi de prima instanţă au negat faptul torturării reclamantului şi că
nu existau alte probe care ar susţine pretenţia acestuia.
28. Reclamantul a contestat această decizie cu recurs la Curtea Supremă de
Justiţie, bazându-se inter alia pe probe cu privire la prejudicierea stării sănătăţii
sale ca rezultat al alimentării silite, precum ar fi un dinte rupt şi o infecţie
abdominală. De asemenea, el a invocat incapacitatea sa de a plăti şi a menţionat
invaliditatea sa de gradul doi. Instanţa a refuzat să examineze recursul acestuia,
deoarece reclamantul nu a plătit taxa de stat în mărime de 45 lei moldoveneşti
(MDL) (echivalentul a 3 euro (EUR) în acea perioadă). El a solicitat instanţei
scutirea sa de plata taxei de stat din motiv că nu avea surse de venit şi nu putea
să o plătească. Instanţa a răspuns printr-o scrisoare din 13 iunie 2005, în care a
explicat că recursul lui:
„nu corespunde prevederilor articolelor 436, 437 ale Codului de procedură civilă. ...
Conform articolului 438 alin. 2, dacă cererea de recurs nu corespunde prevederilor art. 437
ori s-a depus fără plata taxei de stat, instanţa, printr-o adresă semnată de preşedintele sau
vicepreşedintele acestui colegiu, o restituie în termen de 5 zile. Din aceste motive, instanţa
vă restituie cererea de recurs pentru înlăturarea neajunsurilor. ...”
3. Accesul la o instanţă
29. Recursul reclamantului în ceea ce priveşte alimentarea sa silită depus la
Curtea Supremă de Justiţie nu a fost examinat de această instanţă de judecată
pe motiv că nu a fost plătită taxa de stat (a se vedea paragraful 28 de mai sus).
30. Reclamantul a obţinut câştig de cauză în procedurile judecătoreşti în
2003 şi a primit MDL 1,800. Printr-o hotărâre din 1 iulie 2005, lui i-au fost
acordaţi MDL 5,000. Totuşi, această hotărâre a fost contestată şi reclamantul nu
a primit nimic din suma acordată în 2005. În timp ce se afla în detenţie,
reclamantul a plătit MDL 1,000 pentru asistenţa unui avocat. De asemenea, el a
fost compensat de către autorităţile poştale din Franţa şi Regatul Unit (EUR 55)
pentru pierderea corespondenţei.
31. În câteva scrisori adresate autorităţilor naţionale, el a susţinut că taxele

de stat şi alte cheltuieli au fost plătite de către rudele şi prietenii săi. Printr-o
scrisoare din 25 septembrie 2003, el a solicitat administraţiei închisorii să
ridice compensaţia pe care a primit-o de la autorităţile poştale şi să o transfere
avocatului său.
32. Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare prin care a cerut instanţei să
emită o încheiere prin care să oblige Guvernul să-i acorde resurse financiare
pentru iniţierea diverselor proceduri judiciare. La 18 iunie 2004, Curtea
Supremă de Justiţie a respins această cerere pe motiv de nerespectare de către
acesta a procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului înainte de iniţierea
procedurilor judiciare.
4. Cenzurarea corespondenţei
33. Reclamantul a mai prezentat copii ale câtorva scrisori, inclusiv de la
Parlament (spre exemplu, scrisoarea din 10 octombrie 2002), Ministerul
Justiţiei (11 octombrie 2001), Curtea Constituţională (18 septembrie 2002),
un Avocat Parlamentar (23 august 2001), spitalul psihiatric (16 aprilie 2002),
de la organele de ocrotire a normelor de drept, cum ar fi procuratura (11 iulie
2002) şi organizaţii non-guvernamentale, cum ar fi „Amnesty International”
(28 iulie 2003) şi „Juriştii pentru drepturile omului” (10 februarie 2003).
Majoritatea acestor scrisori purtau ştampila închisorii, care indica numărul şi
data de intrare. În unele cazuri, erau date instrucţiuni scrise de mână „să fie
înmânată [reclamantului]” sau de o notă cu numele reclamantului şi numărul
celulei (inclusiv celulele nr. 11, 13, 15, 20 şi 72) în care era deţinut. Alte
scrisori de la aceleaşi instituţii purtau ştampila doar pe plic. Unele scrisori
erau adresate administraţiei închisorii şi reclamantului, însă toate scrisorile
menţionate mai sus au fost adresate doar reclamantului.
5. Întrevederile cu rudele reclamantului

34. Reclamantul a declarat că, cu excepţia primei întrevederi cu familia sa
la începutul detenţiei sale, el a comunicat cu ei printr-un perete de sticlă,
folosind un telefon intern. Aceste întrevederi erau limitate la aproximativ 2
ore pe lună şi nu permiteau intimitate, deoarece cele cinci cabine destinate
unor asemenea întrevederi erau situate una lângă alta. Orice contact fizic era
exclus. Persoanele condamnate aveau însă dreptul la întrevederi mult mai
lungi în camere separate destinate întrevederilor fără perete de sticlă.
Reclamantul însă nu avea astfel de privilegii din cauza că, deşi a fost
condamnat pentru comiterea unor infracţiuni, el era cercetat penal cu privire
la alte acuzaţii. Reclamantul a mai declarat că lui i-au fost refuzate întrevederi
cu familia sa pentru perioade lungi de timp (până la un an).
35. Reclamantul a solicitat condiţii mai bune pentru întrevederi. La 21
august 2003, el a solicitat permisiunea de a avea vizite mai lungi cu prietena
sa şi sora sa (a se vedea paragraful precedent) şi a menţionat că condamnarea
sa a devenit irevocabilă la 28 mai 2003. Această solicitare a fost însă refuzată

în temeiul „Regulamentului izolatorului”.
36. El a iniţiat proceduri judiciare împotriva administraţiei izolatorului,
solicitând condiţii mai bune pentru întrevederi, şi anume posibilitatea de a
avea întrevederi cu vizitatorii săi într-o cameră separată pentru o perioadă mai
lungă de timp şi fără peretele de sticlă. Administraţia a declarat că astfel de
vizite erau interzise prin „Regulamentul închisorii”, care urmărea scopul de a
proteja siguranţa şi ordinea în izolator. La 25 decembrie 2003, Curtea de Apel
a respins cererea reclamantului.
37. În cererea sa de recurs, reclamantul a solicitat suplimentar posibilitatea
de a avea mai multe întrevederi regulate şi a invocat faptul că el era atât
condamnat, cât şi arestat preventiv. El a atras atenţia asupra perioadelor lungi
de timp pe parcursul cărora el nu a avut niciun contact fizic cu rudele sale şi a
descris cât de mult îi lipsea un astfel de contact, având în vedere şi faptul că el
nu putea să-i contacteze la telefon. Reclamantul a insistat că el a obţinut de
multe ori acordul judecătorului responsabil de cauza sa de a se întâlni cu
rudele sale, însă administraţia închisorii permitea întrevederi doar în cabine
din sticlă. El a notat că de câteva ori telefonul intern din cabina de sticlă nu
lucra şi că el a trebuit să strige pentru a fi auzit de către rudele sale, ceea ce
era o piedică, deoarece celelalte patru familii trebuiau să facă acelaşi lucru.
Reclamantul a invocat articolul 8 al Convenţiei.
38. Prin hotărârea sa irevocabilă din 21 aprilie 2004, Curtea Supremă de
Justiţie a refuzat să examineze cererea cu privire la mai multe vizite regulate
pe motiv că aceasta nu a fost făcută în prima instanţă. De asemenea, ea a
respins cererea de bază privind condiţii mai bune pentru întrevederi, invocând
securitatea deţinuţilor pentru justificarea peretelui de sticlă.
1. Practica şi dreptul interne relevante

următoarele:
„Articolul 85. Scutirile de taxă de stat
(1) De taxă de stat pentru judecarea pricinilor civile se scutesc:
a) reclamanţii în acţiunile:
- de reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă
vătămare a sănătăţii ori prin deces;
- de reparaţie a daunei materiale cauzate prin infracţiune; …
(4) În funcţie de situaţia materială, persoana fizică poate fi scutită de judecător (de
instanţa judecătorească) de plata taxei de stat sau de plata unei părţi a ei.
…
(2) La cererea de recurs trebuie să se anexeze dovada de plată a taxei de stat,
prevederile art. 85 alin. (4) şi ale art. 86 neavînd incidenţă. …”
40. Prevederile relevante ale Legii cu privire la arestarea preventivă, din 27
iunie 1997, în vigoare până la 9 octombrie 2003, sunt următoarele:
„Articolul 18. Corespondenţa. Adresarea plîngerilor, cererilor şi scrisorilor
(2) Plângerile, cererile şi scrisorile preveniţilor se controlează de către administraţia
locului de arest preventiv. Plângerile, cererile şi scrisorile adresate procurorului nu sunt
supuse controlului, urmând a fi expediate la destinaţie în 24 de ore de la depunerea lor.
…
Articolul 19. Acordarea întrevederilor
(1) Administraţia locului de arest preventiv acordă preveniţilor întrevederi cu rude sau
alte persoane cu autorizaţia scrisă a persoanei sau a organului în a cărui procedură se
află cauza. De regulă, se acordă o întrevedere pe lună. Durata întrevederii poate fi de la
o oră pînă la două ore.
(2) Cetăţenilor străini arestaţi preventiv li se acordă întrevederi cu reprezentanţii
misiunilor diplomatice ale statelor respective, cu acordul Ministerului Afacerilor
Externe şi cu autorizaţia scrisă a persoanei sau a organului în a cărui procedură se află
cauza.
(3) Întrevederea acordată prevenitului are loc sub controlul administraţiei locului de
arest preventiv. În caz de încălcare a regulilor stabilite, întrevederea încetează anticipat.
Articolul 33. Modul de alimentare silită
(1) Prevenitul care a refuzat să se alimenteze este supus alimentării silite în baza
raportului scris al lucrătorului medical care îl supraveghează.
(2) Sînt supuşi alimentării silite:
a) persoanele a căror viaţă se află în pericol ca urmare a refuzului insistent de a se
alimenta;
…
(4) Persoana care refuză să se alimenteze este alimentată silit de către lucrătorul
medical în prezenţa a cel puţin doi controlori sau alţi reprezentanţi ai administraţiei
locului de arest preventiv. În caz de necesitate, acestei persoane i se aplică cătuşe, iar
controlorii o ţin în poziţia cuvenită.
(5) Durata procedurii de alimentare silită a prevenitului, valoarea calorică a hranei,
numele şi funcţia persoanei care l-a alimentat se indică în fişa medicală a persoanei care
a refuzat să se alimenteze.
(6) În cazul cînd starea sănătăţii persoanei care a refuzat să se alimenteze se
îmbunătăţeşte, alimentarea silită încetează. În legătură cu aceasta se întocmeşte un raport
medical argumentat şi se fac înscrieri în fişa medicală. …”
41. În conformitate cu Instrucţiunea cu privire la detenţia în închisori a
persoanelor care refuză să accepte hrana şi modul de alimentare silită a
acestora, aprobată în 1996 de către Ministerul Sănătăţii şi la 15 august 1996
de către Ministerul Justiţiei şi coordonată cu Procuratura Generală, refuzul
„nefondat” de a accepta hrana urma a fi considerat o încălcare a regimului de
detenţie. O persoană care încălca regimul urma să fie transferată în carceră în

decurs de 24 de ore de la data refuzului de a accepta hrana. Un medic urma să
determine necesitatea de a alimenta silit deţinutul care refuza să accepte hrana
şi regimul care urma să fie aplicat, în funcţie de starea somatică a
organismului şi să explice „înainte de fiecare alimentare” pericolele asociate
cu refuzul de a se alimenta. Dacă un deţinut se opunea alimentării sale silite,
el urma a fi încătuşat şi ţinut în poziţia necesară de doi gardieni sau alţi
reprezentanţi ai închisorii, care trebuiau să fie întotdeauna prezenţi şi urma să
fie folosit un cleşte pentru deschiderea gurii. Fiecare alimentare silită era
înregistrată în fişa medicală a deţinutului, cu indicarea datei, a componenţei şi
cantităţii hranei. Dacă starea deţinutului se îmbunătăţea, alimentarea silită
urma a fi încetată, iar motivele urmau să fie indicate în fişa medicală.
42. La 24 octombrie 2003, Parlamentul a adoptat Hotărârea nr. 415-XV
privind aprobarea Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului
pentru anii 2004-2008. Planul include un număr de obiective pentru anii
2004-2008 cu scopul de îmbunătăţire a condiţiilor de detenţie, inclusiv
reducerea supraaglomerării, îmbunătăţirea tratamentului medical, antrenarea
în muncă şi reintegrarea deţinuţilor, precum şi instruirea personalului.
Rapoarte regulate urmează să fie întocmite cu privire la implementarea
Planului. La 31 decembrie 2003, Guvernul a adoptat Hotărârea cu privire la
aprobarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar şi Planul de măsuri pe
anii 2004-2013 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar,
ambele având scopul inter alia de îmbunătăţire a condiţiilor de detenţie în
penitenciare. Suplimentar, la 21 aprilie 2004, Guvernul a aprobat crearea
Centrului pentru aprovizionarea tehnico-materială a sistemului penitenciar.
43. La o dată nespecificată, Ministerul Justiţiei a aprobat „Raportul său cu
privire la implementarea de către Ministerul Justiţiei a capitolului 14 al
Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-
2008, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 415-XV din 24 octombrie
2003”. La 25 noiembrie 2005, Comisia parlamentară pentru drepturile omului
a aprobat un raport cu privire la implementarea Planului naţional de acţiuni.
Ambele aceste rapoarte au confirmat finanţarea insuficientă a sistemului
penitenciar, precum şi omisiunea de a implementa pe deplin planul de acţiuni
în ceea ce priveşte izolatoarele de detenţie provizorie din Republica Moldova,
inclusiv Închisoarea nr. 3 din Chişinău, în special, în ceea ce priveşte
acordarea spaţiului, hranei şi lenjeriei de pat suficiente. Primul din aceste
rapoarte menţiona inter alia că „atât timp cât obiectivele şi acţiunile din
[Planul Naţional de acţiuni] nu au acoperire financiară necesară ... el va
rămâne doar o bună încercare a statului de a respecta drepturile omului,
descrise în Hotărârea Parlamentului nr. 415-XV din 24 octombrie 2003,
soarta căreia este neimplementarea sau implementarea parţială”. La 28
decembrie 2005, Parlamentul a adoptat Hotărârea sa nr. 370-XVI „privind
rezultatele controlului efectuat de Comisia parlamentară specială asupra
situaţiei preveniţilor ţinuţi în stare de arest în izolatorul de urmărire penală nr.
13 al Departamentului Instituţiilor Penitenciare ale căror dosare se află pe rol

în instanţele judecătoreşti.” În hotărâre s-a constatat inter alia că „activitatea
Ministerului Justiţiei în domeniul asigurării condiţiilor de detenţie nu
corespunde cerinţelor legislaţiei în vigoare”.
44. Prevederile relevante ale legislaţiei interne cu privire la recursurile
disponibile pentru pretenţiile formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei
au fost rezumate în Ostrovar v. Moldova ((dec.), nr. 35207/03, 22 martie
2005) şi Boicenco v. Moldova (nr. 41088/05, §§ 68-71, 11 iulie 2006).
45. Prevederile relevante ale legislaţiei interne cu privire la corespondenţa
deţinuţilor, suplimentar celor menţionate în paragraful 40 de mai sus, au fost
rezumate în Meriakri v. Moldova ((radiere), nr. 53487/99, §§ 17-24, 1 martie
2005).
Suplimentar, articolul 301 al noului Cod de procedură penală prevede
următoarele:
„(1) Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire
penală legate de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului
corespondenţei, convorbirilor telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări,
precum şi alte acţiuni prevăzute de lege. …”
2. Rapoartele Comitetului pentru prevenirea torturii şi tratamentelor

sau pedepselor inumane sau degradante (CPT)
46. În raportul său cu privire la vizita din 10-21 iunie 2001 în Republica
Moldova, CPT a constatat (traducere neoficială):
„61. Delegaţia a atras atenţia asupra chestiunii cu privire la contactele cu lumea din
afară a persoanelor private de libertate. Un număr considerabil de persoane s-au plâns de
interdicţia de a coresponda cu rudele lor şi de a primi vizite. Se pare că contactul
deţinuţilor cu lumea din afară a fost lăsat la discreţia totală a poliţiştilor şi/sau a
persoanelor responsabile din instituţiile de detenţie, care dădeau dovadă de o atitudine
foarte restrictivă în acest sens.
În ceea ce priveşte persoanele acuzate, CPT-ul acceptă că, în interesul urmăririi
penale, unele restricţii asupra vizitelor pot fi într-adevăr impuse pentru anumite
persoane. Totuşi, aceste restricţii vor fi strict limitate la necesităţile specifice ale cauzei
şi vor fi aplicate pentru o perioadă pe cât de scurt posibilă. Vizitele primite de un deţinut
din partea familiei sale şi a prietenilor nu pot în nici o circumstanţă fi interzise pentru
perioade lungi de timp. Dacă se consideră că există un risc continuu de complicitate,
este preferabil de a autoriza vizite sub strictă supraveghere; o asemenea abordare va
acoperi, de asemenea, corespondenţa cu familia şi prietenii apropiaţi.
…
În lumina observaţiilor formulate mai sus, CPT recomandă ca autorităţile
moldoveneşti să revizuiască prevederile legale şi practica existentă în acest
domeniu.”
47. În raportul său cu privire la vizita din 20-30 septembrie 2004 în
Republica Moldova, CPT a constatat (traducere neoficială):
50. Delegaţia CPT a primit din nou plângeri repetate de la persoane acuzate şi
condamnate de contravenţii administrative din IDP-uri cu privire la refuzul de a li se
permite să primească vizite sau să aibă contacte cu lumea din afară.
CPT reiterează (a se vedea paragraful 61 al raportului cu privire la vizita din 2001) că,
în ceea ce priveşte persoanele acuzate, dacă este necesar, în interesul urmăririi penale,
de a institui restricţii asupra vizitelor pentru unele din ele, restricţiile vor fi strict limitate
la necesităţile specifice ale cauzei şi vor fi aplicate pentru o perioadă pe cât de scurt
posibilă. Vizitele primite de un deţinut din partea familiei sale şi a prietenilor nu pot în
nici o circumstanţă fi interzise pentru perioade lungi de timp. Dacă se consideră că
există un risc continuu de complicitate, este preferabil de a autoriza vizite sub strictă
supraveghere. ...
55. Situaţia în majoritatea penitenciarelor vizitate, impusă de starea economică din
ţară, a rămas dificilă şi s-au regăsit un şir de probleme ce ţin de condiţiile materiale şi
regimurile de detenţie care au fost deja identificate în timpul vizitelor din 1998 şi 2001.
La aceasta se adaugă problema supraaglomerării, care rămâne gravă. De fapt, chiar
dacă penitenciarele vizitate nu funcţionau la capacitatea lor deplină – precum este cazul
Închisorii nr. 3 în care numărul deţinuţilor s-a redus sensibil în comparaţie cu cel din
ultima vizită a Comitetului - ele continuă să fie extrem de aglomerate. De fapt, norma de
spaţiu mai era încă bazată pe un nivel foarte criticabil de 2 m² pentru un deţinut, care, în
practică, este deseori şi mai mică.
73. Condiţiile pentru contactul cu lumea din afară lasă mult de dorit. Deşi nu existau
restricţii cu privire la colete şi scrisori, deţinuţii aveau dreptul doar la vizite scurte cu o
durată totală de trei ore pentru fiecare trei luni, care în practică, deseori, erau reduse la o
oră. Mai mult, vizitele aveau loc în condiţii apăsătoare, într-o cameră unde deţinuţii erau
separaţi de vizitatori printr-un grilaj gros din metal, cu un gardian care stătea alături în
permanenţă.
79. Vizita de observare efectuată în Închisoarea nr. 3 din mun. Chişinău nu aduce
veşti îmbucurătoare. Progresele constatate sunt de fapt minime şi se limitează la nişte
reparaţii curente. Reparaţia sistemului de ventilare a putut fi efectuată, în primul rând,
datorită susţinerii financiare a societăţii civile (în special, a ONG–urilor), iar crearea
locurilor pentru plimbări zilnice se datorează susţinerii din partea deţinuţilor şi a
familiilor lor.
Reparaţia, renovarea şi întreţinerea celulelor sunt puse, în totalitate, în sarcina
deţinuţilor şi a familiilor lor, care, de asemenea, plătesc pentru materialele necesare. La
fel, ei trebuie să-şi aducă cearşafuri şi lenjerie de pat, instituţia penitenciară putând să le
acorde doar saltele folosite.
... Într-un cuvânt, condiţiile în marea majoritate a celulelor din blocurile I - II şi din
celulele de tranzit continuă a fi foarte rele. …
În fine, deşi a fost redusă drastic supraaglomerarea, se observă, în continuare, un nivel
foarte înalt, chiar intolerabil al ratei de ocupare a celulelor.
83. Cu excepţia Coloniei de reeducare pentru minori din Lipcani, unde eforturile
făcute în acest sens trebuie subliniate, peste tot, cantitatea şi calitatea hranei deţinuţilor
constituie o îngrijorare deosebită. Delegaţia a primit numeroase plângeri cu privire la
lipsa cărnii şi a produselor lactate. Constatările delegaţiei, atât cu privire la stocurile de
hrană, cât şi la meniuri, confirmă credibilitatea acestor plângeri. De asemenea,
constatările ei confirmă că în anumite locuri (în Închisoarea nr. 3, ...) hrana servită era
respingătoare şi, cu adevărat, necomestibilă (spre exemplu, prezenţa insectelor şi a
paraziţilor). Acest lucru nu este deloc surprinzător, având în vedere starea generală a
bucătăriilor şi echipamentul modest al acestora.
Autorităţile moldoveneşti au subliniat întotdeauna dificultăţile financiare în asigurarea
alimentării adecvate a deţinuţilor. Totuşi, Comitetul insistă că aceasta constituie o
cerinţă fundamentală a vieţii, care trebuie asigurată de către stat persoanelor aflate în
custodia acestuia şi că nimic nu poate să-l exonereze de o astfel de responsabilitate. …”
3. Regulile Penitenciare Europene

48. Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri statelor membre
referitoare la Regulile Penitenciare Europene (adoptată de către Comitetul de
Miniştri la 11 ianuarie 2006 în cadrul celei de-a 952-a reuniuni a
Viceminiştrilor), în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Contact cu exteriorul
24.1 Deţinuţilor li se va permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondenţă,
telefon sau alte mijloace de comunicare cu familiile lor, terţe persoane şi reprezentanţii
organismelor exterioare, precum şi să primească vizite de la aceste persoane.
24.2 Orice restricţie sau supraveghere a comunicărilor şi vizitelor, necesară în cadrul
urmăririi şi anchetei penale, menţinerii ordinii, securităţii şi siguranţei, precum şi
prevenirii infracţiunilor penale şi protecţiei victimelor - inclusiv în urma unui ordin
specific dat de o autoritate judiciară - trebuie, totuşi, să permită un nivel minim
acceptabil de contact.
24.3 Legislaţia naţională trebuie să specifice organismele naţionale şi internaţionale,
precum şi funcţionarii cu care deţinuţii pot comunica fără restricţii.
24.4 Modalităţile de realizare a vizitelor trebuie să permită deţinuţilor să menţină şi să
dezvolte relaţiile cu familiile, cât mai normal posibil.
24.5 Autorităţile penitenciarului vor ajuta deţinuţii să menţină o legătură adecvată cu
exteriorul, oferindu-le asistenţă socială în acest sens.
…”
ÎN DREPT
1. Pretenţii
49. Reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului său garantat de articolul
3 al Convenţiei. Articolul 3 prevede următoarele:
degradante.”
50. De asemenea, el s-a plâns de o încălcare a drepturilor sale garantate de
articolul 6 al Convenţiei ca rezultat al refuzului instanţelor judecătoreşti de a
examina recursul său în cauza cu privire la alimentarea silită pe motiv de
neplată a taxei de stat. Partea relevantă a articolului 6 este următoarea:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ... care
51. Reclamantul s-a plâns de încălcări ale drepturilor sale garantate de
articolul 8 al Convenţiei ca rezultat al cenzurării corespondenţei sale şi al
refuzului de a-i asigura condiţii acceptabile pentru întrevederi cu vizitatorii
săi. Articolul 8 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-
o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
52. In fine, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 10 al Convenţiei,
de lipsa accesului la regulamentul intern al închisorii. Articolul 10 prevede
următoarele:
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu
împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de
televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi
constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a
împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
2. Obiectul cauzei
53. Curtea notează că în dispozitivul deciziei sale din 11 octombrie 2005,
prin care această cerere a fost declarată parţial inadmisibilă, ea a amânat
examinarea pretenţiilor reclamantului la care s-a făcut referire mai sus şi a
două alte pretenţii, şi anume, cu privire la echitatea procedurilor de revizuire
din 2001 şi dreptul de a se prezenta personal în faţa instanţelor judecătoreşti
civile. De fapt, Curtea a constatat în paragraful 5 al deciziei că acele două
pretenţii erau inadmisibile. Prin urmare, ele nu au fost comunicate
Guvernului. Curtea observă că, în pofida dispozitivului deciziei sale din 11
octombrie 2005, aceste două pretenţii au fost examinate în acea decizie şi că
nu există necesitatea de a le examina aici.
54. Reclamantul a pretins că condiţiile în care a fost deţinut în Închisoarea

nr. 3 au constituit tratament inuman şi degradant, care contravine articolului 3
al Convenţiei (a se vedea paragrafele 9-12 de mai sus).
55. Guvernul nu a fost de acord şi s-a bazat pe probe care dovedeau
contrariul (a se vedea paragraful 13 de mai sus). El a susţinut că reclamantul
nu a epuizat căile de recurs interne disponibile în ceea ce priveşte pretenţiile
formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei. În special, el s-a bazat pe
cauza Drugalev c. Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Finanţelor
(la care s-a făcut referire în hotărârea Boicenco, citată mai sus, § 68).
56. Curtea reaminteşte că o persoană nu este chemată să încerce mai mult
decât una din căile de recurs, atunci când mai multe căi sunt disponibile (a se
vedea, spre exemplu, Airey v. Ireland, hotărâre din 9 octombrie 1979, Seria A
nr. 32, p. 12, § 23).
57. În ceea ce priveşte intentarea unei acţiuni civile pentru a cere încetarea
imediată a unei pretinse violări, Curtea a constatat deja că cauza Drugalev,
invocată de Guvern, nu a constituit o probă suficientă pentru a demonstra că
un astfel de recurs era efectiv (Holomiov v. Moldova, nr. 30649/05, § 106,
7 noiembrie 2006). Plângerea reclamantului cu privire la alimentarea sa silită
depusă în instanţele de judecată, în care el s-a referit în mod expres la
articolul 3 al Convenţiei, a fost examinată timp de aproape patru ani (a se
vedea paragrafele 19-28 de mai sus), ceea ce confirmă încă o dată lipsa
vreunui impact la timp a acţiunilor civile în încercarea de a obţine încetarea
imediată a unei pretinse violări a articolului 3 al Convenţiei.
58. Mai mult, reclamantul s-a plâns în mod expres de condiţiile sale de
detenţie Departamentului Instituţiilor Penitenciare şi administraţiei
izolatorului de anchetă (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Guvernul nu a
susţinut că acestea nu au constituit recursuri efective şi că nu ar fi trebuit
epuizate de reclamant.
În astfel de circumstanţe, această pretenţie nu poate fi respinsă pentru
neepuizarea căilor de recurs interne disponibile.
articolelor 3, 6, 8 şi 10 ale Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care
sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de examinarea
fondului lor. Niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost
vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea
fondului acestor pretenţii.
II. PRETINSELE VIOLĂRI ALE ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
A. Condiţiile de detenţie
60. Reclamantul s-a plâns că condiţiile sale de detenţie în Închisoarea nr.

3 au constituit tratament inuman şi degradant contrar articolului 3 al
Convenţiei (a se vedea paragrafele 9-12 de mai sus).
61. Guvernul a considerat că reclamantul a fost deţinut în condiţii
acceptabile (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Orice suferinţă pe care el ar
fi putut s-o suporte nu a depăşit nivelul cauzat în mod normal de detenţie.
62. Curtea reaminteşte că articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din
cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Acesta interzice,
în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori
degradante, indiferent de circumstanţe şi de comportamentul victimei (a se
vedea, spre exemplu, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000-
IV). De asemenea, ea a constatat că distincţia dintre „tortură” şi „tratament
inuman ori degradant” a avut scopul să stigmatizeze printr-o astfel de
distincţie tratamentul inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte grave şi
crude (Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A
nr. 25, § 167).
Curtea se referă la alte principii stabilite în jurisprudenţa sa în ceea ce
priveşte condiţiile de detenţie (a se vedea Şarban, citată mai sus, §§ 75-77, 4
octombrie 2005) şi alimentarea silită (a se vedea Nevmerzhitsky v. Ukraine,
nr. 54825/00, §§ 79-81, ECHR 2005-II (extrase)).
63. Maltratarea trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru a
cădea sub incidenţa articolului 3. Evaluarea acestui nivel minim este, prin
natura lucrurilor, relativă; el depinde de toate circumstanţele cauzei, precum
ar fi durata maltratării, urmările sale fizice şi psihice şi, în unele cazuri, de
sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea, spre exemplu, Ireland v.
the United Kingdom, citată mai sus, § 162).
64. Statul trebuie să asigure ca persoana să fie deţinută în condiţii care sunt
compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, ca modul şi metoda de
executare a pedepsei să nu cauzeze persoanei suferinţe sau dureri de o
intensitate care să depăşească nivelul de suferinţă inerent detenţiei şi ca,
având în vedere exigenţele detenţiei, sănătatea şi integritatea persoanei să fie
în mod adecvat asigurate, printre altele, prin acordarea asistenţei medicale
necesare (a se vedea, Kudla v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 94, ECHR 2000-
XI). Atunci când sunt evaluate condiţiile de detenţie, trebuie luate în
consideraţie efectele cumulative ale acestor condiţii, precum şi durata
detenţiei (a se vedea Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, § 80, 13 septembrie
2005).
65. În această cauză părţile nu au fost de acord în ceea ce priveşte numărul
persoanelor deţinute în celulă împreună cu reclamantul, volumul spaţiului
personal disponibil reclamantului şi chiar numerele celulelor în care el a fost
deţinut. Curtea notează că părţile au fost de acord că reclamantul a fost
deţinut în celula nr. 17a (a se vedea paragrafele 9 şi 13 de mai sus). Potrivit
reclamantului, el a fost deţinut acolo împreună cu alte zece persoane. Acest
lucru nu a fost contestat de Guvern, care a notat doar că această celulă măsura
12 m2, însă nu a oferit niciun detaliu cu privire la numărul persoanelor

deţinute în ea. Curtea conchide că fiecare deţinut din acea celulă dispunea de
puţin mai mult de 1 m2 de spaţiu, ceea ce este evident sub minimumul
acceptabil.
66. Deşi Guvernul a contestat că reclamantul a fost deţinut în celula nr. 11,
Curtea notează că unele din scrisorile adresate lui au fost transmise
reclamantului de către administraţia închisorii în celula nr. 11 (a se vedea
paragraful 33 de mai sus). De asemenea, reclamantul a notat transferul său în
celula nr. 11 în „jurnalul său cu privire la greva foamei” (a se vedea
paragraful 12 de mai sus). Curtea constată că materialele din dosar oferă
indicii suficiente că reclamantul a fost deţinut în celula nr. 11. Guvernul nu a
dat niciun detaliu cu privire la suprafaţa acelei celule sau numărul persoanelor
care puteau fi deţinute în ea. Prin urmare, Curtea va prezuma că versiunea
reclamantului este corectă şi că în celula nr. 11, la 2 august 2001, când el a
fost transferat acolo după ce a început greva foamei, erau mai mulţi deţinuţi
decât paturi.
67. Curtea notează că constatările de mai sus corespund celor făcute de
CPT în raportul său cu privire la vizita sa în Republica Moldova în 2004: în
pofida unei reduceri drastice a numărului deţinuţilor din Închisoarea nr. 3,
fiecare deţinut avea în continuare mai puţin de 2 m2 de spaţiu (a se vedea
paragraful 47 de mai sus). În continuare, ea notează că şi autorităţile naţionale
au recunoscut că închisoarea era periodic supraaglomerată (a se vedea
paragraful 11 de mai sus). Curtea pune la îndoială că reclamantul putea avea
5 m2 de spaţiu, aşa precum a sugerat Guvernul, în timpul perioadei de 5 ani în
care a fost deţinut, pe când ceilalţi deţinuţi aveau mai puţin de jumătate din
acel spaţiu. Ea notează că chiar şi înregistrarea video prezentată de Guvern
arată o capacitate de patru locuri în celula în care reclamantul era deţinut la
momentul filmării (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Curtea a constatat
deja că supraaglomerarea ridică în sine o chestiune în temeiul articolului 3 al
Convenţiei (a se vedea Kalashnikov v. Russia, nr. 47095/99, § 97, ECHR
2002-VI şi Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, § 84, 13 septembrie 2005), în
special când ea durează perioade lungi de timp, aşa cum a fost în cazul
reclamantului, care a fost deţinut preventiv mai mult de 5 ani în Închisoarea
nr. 3.
68. De asemenea, Curtea notează că Departamentul Instituţiilor
Penitenciare a confirmat în scrisoarea sa din 29 decembrie 2003 prezenţa
insectelor parazitare în Închisoarea nr. 3 (a se vedea paragraful 11 de mai
sus). Guvernul nu a comentat acest lucru şi nici plângerea reclamantului
făcută în scrisorile sale din 17 februarie şi 26 mai 2002 cu privire la prezenţa
murdăriei, lipsa paturilor, prezenţa rozătoarelor şi lipsa accesului la lumina
zilei sau la electricitate timp de mai mult de 18 ore pe zi, în timpul detenţiei
solitare a reclamantului, care a durat 10 zile (a se vedea paragraful 12 de mai
sus). Declaraţia generală că celulele aveau geamuri şi ventilaţie nu este
suficientă pentru a combate învinuirile concrete menţionate mai sus.
69. Plângerea reclamantului cu privire la cantitatea şi calitatea hranei

servite corespunde constatărilor autorităţilor naţionale şi ale CPT (a se vedea
paragrafele 43 şi 47 de mai sus). În hotărârea Ostrovar v. Moldova (citată mai
sus, § 88), Curtea a făcut o constatare similară în ceea ce priveşte un
reclamant deţinut în aceeaşi închisoare parţial în timpul aceleiaşi perioade ca
şi reclamantul în această cauză. Deşi ia în calcul înregistrarea video şi alte
probe cu privire la îmbunătăţiri ale condiţiilor de detenţiei la ziua de astăzi,
care sunt încurajatoare, Curtea observă că pretenţia se referă la perioada 2001
şi ulterior.
70. În lumina celor de mai sus, Curtea nu consideră necesar de a examina
celelalte acuzaţii aduse de reclamant, deoarece ea constată că condiţiile sale
de detenţie au fost inumane, în special ca rezultat al supraaglomerării
extreme, condiţiilor anti-sanitare şi a cantităţii şi calităţii joase a hranei,
precum şi perioadei lungi în care reclamantul a fost deţinut în astfel de
condiţii.
71. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce
priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului.
B. Alimentarea silită
1. Argumentele părţilor
72. Reclamantul s-a plâns că el a fost alimentat silit în absenţa unei
necesităţi medicale pentru acest lucru şi despre modul în care a fost efectuată
alimentarea silită. El a declarat că alimentarea silită a avut un caracter punitiv
şi că a avut scopul principal de a-l obliga să înceteze greva foamei prin
supunerea lui la dureri grave şi tratament degradant (a se vedea paragrafele
14-18 de mai sus). Mai mult, modul în care ea a avut loc i-au cauzat dureri şi
umilinţă care nu au fost necesare şi nu a oferit suficientă protecţie pentru
sănătatea sa. Ca rezultat, lui i-a fost rupt un dinte şi a fost contaminat cu o
infecţie abdominală.
73. Guvernul nu a fost de acord. Potrivit lui, alimentarea silită a
reclamantului a fost bazată pe o necesitate medicală în mod clar stabilită, a
fost dispusă şi efectuată de personal medical calificat şi a fost permisă de
lege. Refuzul reclamantului de a mânca timp de 24 de zile a expus viaţa sa
unui risc real şi ţinea de obligaţia medicilor de a-l proteja. Potrivit
Guvernului, viaţa unei persoane sănătoase este în pericol după 30 de zile de
înfometare, în timp ce persoanele mai vulnerabile, precum este reclamantul,
ar fi expuse unui risc într-o perioadă mult mai scurtă.
74. În ceea ce priveşte modul de alimentare silită a reclamantului, în
special folosirea cătuşelor şi a altui echipament, Guvernul a notat că acestea
au fost strict necesare datorită rezistenţei opuse de reclamant şi au fost
aplicate cu respectarea legislaţiei în vigoare în perioada relevantă şi a diferitor
recomandări ale organizaţiilor internaţionale. Mai mult, comportamentul
suicidal al reclamantului şi faptul că el a fost diagnosticat cu „schizofrenie

mozaică” (a se vedea paragraful 7 de mai sus), au constituit factori
suplimentari care au făcut restrângerile necesare. In fine infecţia abdominală a
reclamantului nu a avut nicio legătură cu alimentarea silită.
75. Reclamantul s-a bazat pe declaraţia făcută în instanţa de judecată de
către psihiatrul închisorii, care l-a examinat la puţin timp după incidentul din
14 august 2001 (a se vedea paragraful 16 de mai sus) şi care a constatat că el
era în deplinătatea facultăţii mintale.
2. Aprecierea Curţii
76. Curtea notează că în jurisprudenţa sa anterioară Comisia a constatat că
„alimentarea silită a unei persoane implică elemente degradante care, în
anumite circumstanţe, pot fi considerate interzise de articolul 3 al Convenţiei.
Totuşi, atunci când ... o persoană deţinută continuă greva foamei, acest lucru
ar putea inevitabil duce la un conflict dintre dreptul unei persoane la
integritatea fizică şi obligaţia pozitivă a Înaltei Părţi Contractante în temeiul
articolului 2 al Convenţiei – un conflict care nu este soluţionat de însăşi
Convenţia” (a se vedea X v. Germany (1984) 7 EHRR 152).
77. Curtea reiterează că o măsură, care constituie o necesitate terapeutică
din punct de vedere al principiilor generale ale medicinii, nu poate, în
principiu fi considerată ca inumană şi degradantă (a se vedea Jalloh
v. Germany [GC], nr. 54810/00, § 69, ECHR 2006-...). Acelaşi lucru poate fi
spus despre alimentarea silită care are scopul de a salva viaţa unui deţinut
care, în mod conştient, refuză să accepte hrana. Totuşi, instituţiile Convenţiei
trebuie să se convingă că necesitatea medicală a fost în mod convingător
dovedită că există (a se vedea Herczegfalvy v. Austria, hotărâre din
24 septembrie 1992, Seria A nr. 244, p. 26, § 83). Mai mult, Curtea trebuie să
stabilească cu certitudine dacă garanţiile procedurale pentru decizia de a
alimenta silit au fost respectate. Mai mult, modul în care reclamantul este
supus alimentării silite în timpul grevei foamei nu trebuie să depăşească
nivelul minim de severitate prevăzut de jurisprudenţa Curţii în temeiul
articolului 3 al Convenţiei (Nevmerzhitsky, citată mai sus, § 94).
(a) Existenţa unei necesităţi medicale de a alimenta silit reclamantul

78. Curtea notează că reclamantul a declarat greva foamei de mai multe
ori, inclusiv în a doua parte a anului 1995, când el s-a aflat în greva foamei
cel puţin o dată pe lună (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Nu a fost
susţinut faptul că în timpul grevelor foamei anterioare el a fost alimentat silit
vreodată şi nici că viaţa şi sănătatea sa au fost în pericol. Mai mult, cele două
perioade de izolare de 10 zile aplicate lui la 24 noiembrie şi 4 decembrie 1995
(când el, de asemenea, a fost deţinut în Închisoarea nr. 3), reflectă poziţia
administraţiei că viaţa reclamantului nu numai că nu a fost în pericol ca
rezultat al grevei sale a foamei, dar şi că el a trebuit deţinut, ca sancţiune, în
condiţii mai aspre decât cele normale pentru o perioadă totală de 20 de zile (a
se vedea paragraful 21 de mai sus).
79. Sancţiunile aplicate reclamantului în 1994-1995 confirmă că grevele
foamei au fost considerate de administraţiile închisorilor ca încălcări ale
regulamentului şi ca acte de nesupunere faţă de administraţia închisorii, care
au cerut un răspuns serios, inclusiv detenţia solitară a reclamantului. Se pare
că instanţele judecătoreşti naţionale au dat, de asemenea, o apreciere similară
cauzei reclamantului (a se vedea paragraful 23 de mai sus) şi că instrucţiunea
în baza căreia reclamantul a fost alimentat silit conţine prevederi exprese în
acest sens (a se vedea paragraful 41 de mai sus). O astfel de atitudine coincide
cu pretenţia reclamantului că alimentarea sa silită nu a avut scopul de a-i
proteja viaţa, ci, mai degrabă, de a-l descuraja să-şi continue protestul.
80. Curtea consideră straniu că starea reclamantului a fost considerată atât
de gravă încât să necesite alimentare silită la 3, 5, 6, 7 şi 10 septembrie 2001,
deşi, în acelaşi timp, el a fost considerat suficient de apt pentru a participa la
şedinţele judecătoreşti din 4 şi 13 septembrie 2001 (a se vedea paragraful 18
de mai sus). De asemenea, ea observă că, în pofida pretinsei sale slăbiciuni ca
rezultat al refuzului său continuu de a accepta hrană timp de 24 de zile,
întrerupte de 7 alimentări silite, şi, în pofida infecţiei sale abdominale, starea
reclamantului a fost considerată a fi suficient de bună ca lui să-i fie permis să
continue greva foamei timp de alte 24 de zile fără nicio necesitate aparentă de
a-l alimenta silit (a se vedea paragraful 17 de mai sus).
81. Curtea notează constatarea instanţelor judecătoreşti naţionale că au
existat suficiente probe ale unei necesităţi medicale de a alimenta silit
reclamantul pentru a-i salva viaţa (a se vedea paragrafele 26 şi 27 de mai sus).
Totuşi, examinând materialele prezentate de Guvern la cererea Curţii, Curtea
nu vede nicio probă cu privire la o testare medicală sau o altă investigaţie în
baza căreia medicul de serviciu a decis de a începe alimentarea silită (a se
vedea paragraful 18 de mai sus). Pe de altă parte, au fost efectuate teste
detaliate după sfârşitul alimentării silite. Într-adevăr, singura referinţă care a
confirmat începutul alimentării silite a fost o notă simplă din 24 august 2001,
care a indicat că alimentarea silită a avut loc, precum şi tipul şi cantitatea de
hrană care au fost administrate. Nu au fost aduse motive pentru decizia de a
începe procedura de alimentare silită. Mai mult, de fiecare dată sănătatea
reclamantului a fost apreciată de către medicul de serviciu ca „relativ
satisfăcătoare” sau chiar „satisfăcătoare” (a se vedea paragraful 18 de mai
sus), ceea ce este cu greu compatibil cu o stare care ameninţă viaţa şi care
necesită alimentarea silită.
82. În continuare, Curtea observă că, în conformitate cu articolul 33(1) al
Legii cu privire la arestarea preventivă (a se vedea paragraful 40 de mai sus),
precum şi cu instrucţiunea în conformitate cu care reclamantul a fost
alimentat silit (a se vedea paragraful 41 de mai sus), un medic trebuia să
aducă motive pentru alimentarea silită. În cauza reclamantului, astfel de
motive nu au fost aduse. Rezultă că, în cauza reclamantului, această garanţie

procedurală fundamentală nu a fost respectată.
83. Având în vedere lipsa probelor medicale că viaţa sau sănătatea
reclamantului erau în pericol grav, nu se poate spune că autorităţile au
acţionat în interesele reclamantului atunci când l-au supus alimentării silite,
ceea ce în sine ridică o chestiune în temeiul articolului 3 al Convenţiei (a se
vedea Nevmerzhitsky, citată mai sus, § 96). Mai mult, în lumina opiniei
administraţiilor închisorilor precum că greva foamei reprezintă o încălcare a
ordinii în penitenciar (a se vedea paragrafele 78 şi 79 de mai sus), Curtea
constată că există suficiente temeiuri de a accepta pretenţia reclamantului că
alimentarea sa silită a avut, de fapt, scopul de a-l descuraja să-şi continue
protestul.
(b) Modul de alimentare silită a reclamantului

84. Mai mult, reclamantul s-a plâns de modul excesiv de dureros al
alimentării sale silite, care a avut scopul de a-l descuraja să-şi continue
protestul său şi care a servit drept avertizare pentru alţii cu privire la
tratamentul dur la care ei puteau fi supuşi dacă urmau exemplul lui.
85. Curtea este frapată de modul de alimentare silită în această cauză (a se
vedea paragrafele 19-21 de mai sus), inclusiv faptele necontestate a
încătuşării lui obligatorii, deşi nu a opus nicio rezistenţă, cauzarea durerii
severe pentru a-l forţa să-şi deschidă gura şi tragerea limbii din gură cu un
cleşte metalic. Curtea va prezuma acea declaraţie ca fiind adevărată, având,
de asemenea, în vedere declaraţia necontestată făcută în instanţa de judecată
de V.B. (a se vedea paragraful 21 de mai sus), potrivit căreia, după
alimentarea silită a reclamantului, el a văzut sânge pe hainele lui.
86. Suplimentar, mai multe garanţii procedurale prevăzute de legislaţia
naţională (a se vedea paragrafele 40 şi 41 de mai sus), cum ar fi clarificarea
motivelor pentru începerea şi încetarea alimentării silite sau notarea
componenţei şi a cantităţii hrănii administrate, nu au fost respectate sau au
fost respectate doar parţial (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
87. In fine Curtea notează că reclamantul a cerut să-i fie administrată
picurătoare intravenoasă în loc de alimentarea silită şi că el a oferit asistenţa
din partea familiei sale în aducerea picurătoarelor necesare (a se vedea
paragraful 21 de mai sus). Se pare că el nu a primit un răspuns la această
cerere şi nici instanţele judecătoreşti naţionale, nici Guvernul nu s-au expus
asupra acestei chestiuni. Rezultă că a existat o alternativă mai puţin
deranjantă alimentării silite, care nu a fost nici măcar luată în considerare, în
pofida cererii exprese a reclamantului.
88. Chiar prezumând că nici dintele său rupt şi nici infecţia sa abdominală
nu au avut nicio legătură cu alimentarea silită a reclamantului, Curtea
conchide că modul în care a fost efectuată a fost excesiv de dureros şi
umilitor.
(c) Concluzie
89. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că alimentarea silită
repetată a reclamantului, nefiind determinată de motive medicale valabile, ci,
mai degrabă, având scopul de a forţa reclamantul să stopeze protestul său, şi
efectuată într-un mod care l-a expus inutil pe reclamant la o durere fizică
mare şi umilire, poate fi considerată doar ca tortură (a se vedea,
Nevmerzhitsky, citată mai sus, § 98).
90. Reclamantul a pretins că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a

examina recursul pe marginea plângerii sale cu privire la alimentarea silită a
constituit o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă, garantat de
91. Guvernul nu a fost de acord. El a notat că reclamantul trebuia să
plătească MDL 45 (aproximativ EUR 3) cu titlu de taxă de stat. Reclamantul
avea suficiente resurse pentru a-i plăti avocatului său MDL 1,000 şi a câştigat
mai multe acţiuni judiciare, primind peste MDL 6,000 cu titlu de prejudicii (a
se vedea paragraful 30 de mai sus). Mai mult, reclamantului i se permitea să
lucreze şi să obţină venit. Orice bani care aparţineau unui deţinut erau
depozitaţi pe contul său personal din închisoare.
92. Reclamantul a susţinut că el şi-a cheltuit toţi banii primiţi pe
medicamente care nu erau disponibile în închisoare şi pe cheltuielile pentru
judecarea numeroaselor sale acţiuni judiciare. El nu a primit suma acordată în
2005 (MDL 5,000), deoarece hotărârea a fost contestată, şi că cauza era
pendinte atunci când recursul pe marginea plângerii sale cu privire la
alimentarea silită era examinat de Curtea Supremă de Justiţie. El era invalid
de gradul doi, care petrecea mult timp în tratament şi, astfel, nu putea să spere
să-şi găsească de lucru în închisoare. Pensia sa de invaliditate a fost
suspendată în timpul detenţiei sale şi el nu a avut niciun venit în timpul
perioadei de 5 ani de detenţie.
93. Curtea se referă la principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa cu
privire la accesul la o instanţă, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi, în
special, la cerinţa de a plăti taxa pentru examinarea cauzelor judiciare (a se
vedea, printre altele, Kreuz v. Poland, nr. 28249/95, §§ 52-57,
ECHR 2001-VI, şi celelalte referinţe din aceasta).
94. Curtea notează că procedurile relevante s-au referit la pretenţia
reclamantului cu privire la prejudicii. Prin urmare, articolul 6 § 1 se aplică
sub aspectul său civil (a se vedea Kreuz, citată mai sus, § 35).
95. În această cauză, Curtea notează că plângerea reclamantului s-a referit
la pretinsul prejudiciu cauzat sănătăţii sale prin acţiunile autorităţilor. În
conformitate cu articolul 85 alin. 1 al Codului de procedură civilă („CPC”, a
se vedea paragraful 39 de mai sus), el trebuia să fie scutit de plata taxei de stat
datorită naturii pretenţiei sale, indiferent de capacitatea sa de plată. Curtea

notează că reclamantul nu s-a bazat în mod expres pe acest temei pentru
scutirea sa de la plata taxei de stat. Totuşi, ea notează, de asemenea, că textul
articolului 85 alin. 1 al CPC nu condiţionează aplicarea sa de înaintarea unei
cereri formale de către partea interesată. Curtea consideră că instanţele
judecătoreşti naţionale ar fi trebuit să examineze cererea reclamantului pentru
scutirea de taxa de stat şi în lumina naturii plângerii sale (aşa cum a făcut
Tribunalul Chişinău, a se vedea paragraful 22 de mai sus), având în vedere
referirea sa expresă la articolul 437 al CPC (care, la rândul său, se referă la
articolul 85), când a refuzat să examineze cauza sa şi ţinând cont de
seriozitatea pretenţiilor formulate, care s-au referit la pretinsa tortură.
96. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantului i-a fost
refuzat accesul la o instanţă. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 §
1 al Convenţiei.
A. Pretinsa cenzurare a corespondenţei
97. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 8 al Convenţiei de pretinsa

cenzurare a corespondenţei sale.
98. Guvernul a susţinut că nu a avut loc nicio cenzurare a corespondenţei
reclamantului, deoarece acest lucru era contrar legislaţiei. Atunci când
legislaţia, în mod excepţional, permitea cenzurarea, era necesară autorizarea
prealabilă a unei instanţe judecătoreşti (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
Doar scrisorile adresate reclamantului şi administraţiei închisorii au fost
deschise şi citite de către administraţie. Niciuna din cele 580 de scrisori
adresate personal reclamantului nu a fost citită. În sprijinul acestei declaraţii,
Guvernul a prezentat o copie a câtorva pagini din registrul poştei primite,
potrivit cărora mai multe scrisori adresate reclamantului au fost marcate ca
„sigilate”. Mai mult, reclamantul, de două ori, a semnat formulare care
confirmau că în acele două ori el a primit scrisorile în plicuri sigilate. Mai
mult, Guvernul a sugerat că unele din scrisorile prezentate de reclamant, care
aveau o ştampilă şi inscripţii, puteau fi false.
99. Conform jurisprudenţei sale, Curtea trebuie să verifice dacă a avut loc
o ingerinţă în drepturile reclamantului garantate de articolul 8, dacă o astfel
de ingerinţă a fost „prevăzută de lege”, dacă a urmărit un scop legitim
menţionat în paragraful 2 al acestui articol şi dacă a fost „necesară într-o
societate democratică” (a se vedea, printre altele, Messina v. Italy (nr. 2),
nr. 25498/94, § 63, ECHR 2000-X; Ostrovar v. Moldova, citată mai sus,
§ 97). Ea va examina fiecare din aceste criterii consecutiv.
1. Dacă a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea

corespondenţei sale
100. Curtea notează că mai multe scrisori trimise reclamantului în 2001-

2003 de către organele de ocrotire a normelor de drept, organizaţii privind
apărarea drepturilor omului şi chiar de un spital psihiatric poartă fie o
ştampilă a închisorii, fie o altă inscripţie (a se vedea paragraful 33 de mai
sus). De asemenea, ea notează că toate scrisorile menţionate mai sus au fost
adresate doar reclamantului. În ceea ce priveşte pretinsa falsificare a
scrisorilor, Curtea notează că Guvernul nu a identificat care scrisori el
consideră că au fost falsificate şi nu a prezentat nicio probă în acest sens. Prin
urmare, nu există niciun motiv pentru care Curtea să pună la îndoială
autenticitatea scrisorilor.
101. Curtea conchide că, contrar declaraţiilor Guvernului, în dosar există
probe clare că cel puţin o parte din corespondenţa reclamantului a fost
deschisă de către administraţia închisorii. Prin urmare, a avut loc o ingerinţă
în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei sale.
2. Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”
102. Curtea reaminteşte că expresia „prevăzută de lege” nu presupune doar

corespunderea cu legislaţia naţională, dar, de asemenea, se referă la calitatea
acelei legislaţii (Halford v. the United Kingdom, hotărâre din 25 iunie 1997,
Reports of Judgments and Decisions 1997-III, p. 1017, § 49). Legislaţia
naţională trebuie să indice cu o claritate rezonabilă scopul şi modalitatea de
exercitare a discreţiei relevante acordată autorităţilor publice, pentru a asigura
persoanelor nivelul minim de protecţie la care cetăţenii au dreptul, în virtutea
principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică (Domenichini
v. Italy, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, p. 1800, § 33).
103. Curtea notează că, până în decembrie 2003, reclamantului nu i s-a
oferit acces la regulamentul închisorii, care prevedea inter alia modul de
distribuire a corespondenţei reclamantului (a se vedea paragraful 17 de mai
sus). Deşi atât legislaţia veche, cât şi cea nouă prevedea posibilitatea de a
deschide corespondenţa deţinuţilor în anumite condiţii, Curtea observă că
procedura stabilită de legislaţie nu a fost respectată în cazul reclamantului. În
special, Guvernul nu a prezentat nicio probă că o instanţă judecătorească a
autorizat deschiderea oricărei din scrisorile la care s-a făcut referire mai sus,
ceea ce constituia o condiţie esenţială pentru deschiderea corespondenţei (a se
vedea paragrafele 45 şi 98 de mai sus).
104. Rezultă că deschiderea corespondenţei reclamantului fără autorizarea
unei instanţe judecătoreşti a fost efectuată cu încălcarea legislaţiei şi, prin
urmare, nu a fost „prevăzută de lege”, în sensul articolului 8 al Convenţiei. În
lumina acestei constatări, Curtea nu consideră necesar să verifice dacă
ingerinţa a fost necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc
o violare a articolului 8 al Convenţiei în ceea ce priveşte cenzurarea

corespondenţei reclamantului.
B. Pretinsa omisiune de a asigura condiţii acceptabile pentru

întrevederi cu familia reclamantului
105. Reclamantul a mai pretins că dreptul său de a se întâlni cu rudele sale

şi cu prietena sa a fost grav restricţionat. În special, lui nu i s-a permis să aibă
vreun contact fizic cu ei, cu excepţia câtorva ocazii, şi el a trebuit să
comunice cu ei printr-un perete de sticlă. Faptul că el a trebuit să stea în una
din cele cinci cabine din sticlă situate una lângă alta a însemnat că intimitatea
era imposibilă.
106. Guvernul a declarat că reclamantul nu avea nicio relaţie de familie cu
soţia şi copilul său, deoarece în 2002 el a solicitat divorţul şi custodia fiului
său. Toate cererile sale de a se întâlni cu prietena sa şi cu copilul său au fost
satisfăcute, inclusiv întâlnirile cu ei într-o cameră separată pentru perioade
lungi de timp, aşa cum este dovedit de aprobările pentru astfel de întâlniri la
diferite date în 2004. În plus, peretele de sticlă în cabinele de sticlă pentru
„vizite scurte” era necesar din motive de securitate şi nu împiedica
comunicarea liberă între ei.
107. Curtea reiterează că orice detenţie, care este legală în sensul
articolului 5 al Convenţiei, impune prin însăşi natura sa limite asupra vieţii
private şi de familie şi că un anumit control asupra contactelor deţinuţilor cu
lumea din afară este necesar şi nu este în sine incompatibil cu Convenţia (a se
vedea Van der Ven v. the Netherlands, nr. 50901/99, § 68, ECHR 2003-II).
Totuşi, deţinuţii „continuă să beneficieze de toate drepturile şi libertăţile
fundamentale garantate de Convenţie, cu excepţia dreptului la libertate”
(Hirst v. the United Kingdom (nr. 2) [GC], nr. 74025/01, § 69, ECHR
2005-...). Mai mult, constituie un element esenţial al dreptului deţinutului la
respectarea vieţii de familie ca administraţia închisorii să-l sprijine în
menţinerea contactelor cu familia sa (a se vedea, Messina v. Italy (nr. 2),
citată mai sus, § 61). Cu respectarea măsurilor de securitate necesare,
deţinuţilor trebuie să li se permită să se întâlnească nu doar cu rudele lor, dar
şi cu alte persoane care doresc să-i viziteze (a se vedea paragraful 48 de mai
sus). In fine Curtea reiterează că constituie „un element esenţial atât al vieţii
private, cât şi al reabilitării deţinuţilor ca contactul lor cu lumea din afară să
fie menţinut pe cât acest lucru este posibil, pentru a facilita reintegrarea lor în
societate după eliberare şi acest lucru se efectuează, spre exemplu, prin
asigurarea condiţiilor pentru vizite pentru prietenii deţinuţilor şi prin
permisiunea de a coresponda cu ei şi cu alte persoane” (X. v. the United
Kingdom, nr. 9054/80, D.R. 30, p. 113). Rezultă că vizitele prietenei
reclamantului şi fiicei ei, precum şi a surorii lui, cad sub incidenţa protecţiei
108. Curtea va verifica respectarea măsurilor luate faţă de reclamant în

baza testului său obişnuit (a se vedea paragraful 99 de mai sus).
1. Dacă a avut loc o ingerinţă în drepturile reclamantului garantate de

articolul 8 al Convenţiei
109. Deşi Guvernul nu a prezentat nicio probă cu privire la declaraţia sa
precum că în 2003 au fost permise întâlniri într-o cameră separată,
reclamantul, pe de altă parte, a prezentat ca probă un exemplu că o întâlnire
cu prietena sa şi cu sora lui a fost refuzată fără motive (a se vedea paragraful
35 de mai sus).
110. Mai mult, în timpul procedurilor pe care reclamantul le-a iniţiat în
faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, niciuna dintre autorităţile implicate nu
au declarat că reclamantului i s-a permis să se întâlnească cu vizitatorii săi
într-o cameră separată. Mai degrabă, ele au susţinut că astfel de întâlniri nu
erau permise de regulamentul închisorii şi că peretele de sticlă a fost necesar
din motive de securitate, argument acceptat de către instanţele judecătoreşti (a
111. Curtea conchide că cel puţin pe parcursul anului 2003 reclamantului
i-au fost refuzate întâlniri cu sora sa şi cu prietena sa, care să aibă loc într-o
cameră separată şi că ei au trebuit să se întâlnească în una dintre cabinele din
sticlă, el fiind separat de vizitatorii săi printr-un perete de sticlă. Prin urmare,
a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului de a se întâlni cu vizitatorii săi
în condiţii de intimitate.
2. Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”

112. Curtea notează că Guvernul nu s-a referit la niciun act legal care să
constituie baza pentru instalarea unui perete de sticlă în cabina pentru
întâlnirile dintre deţinuţi şi vizitatorii lor. Prevederea care ar putea fi
considerată ca autorizând o astfel de măsură, conţinută în articolul 19 alin. 3
al Legii cu privire la arestarea preventivă (a se vedea paragraful 40 de mai
sus), prevede următoarele: „întrevederea acordată prevenitului are loc sub
controlul administraţiei locului de arest preventiv.” Curtea consideră că
această prevedere este foarte generală, iar în regulamentul închisorii nu este
prevăzută nicio altă precizare, ci doar se repetă această prevedere.
113. Se pare că niciun alt act oficial nu conţine detalii cu privire la
semnificaţia frazei, care ar sugera că administraţiei fiecărui izolator i-a fost
dată o discreţie foarte largă în ceea ce priveşte modalitatea specifică de a
efectua controlul asupra întâlnirilor. Respingând pretenţiile reclamantului,
administraţia închisorii s-a bazat pe articolul 53 alin. 4 al Regulamentului
Închisorii nr. 13, document care nu a fost prezentat Curţii şi care nu a fost
niciodată menţionat de către instanţele judecătoreşti naţionale. În lumina celor
de mai sus şi având în vedere că regulamentul închisorii nu a fost publicat (a
se vedea paragraful 17 de mai sus), există motive de a considera că
Regulamentul Închisorii nr. 13 (prezumând că nu este acelaşi document ca şi

regulamentul penitenciar), de asemenea nu a fost un document disponibil
publicului.
114. Deşi faptele de mai sus sugerează în mod clar că ingerinţa în
drepturile reclamantului nu a fost prevăzută de lege, în sensul articolului 8 § 2
al Convenţiei, Curtea consideră că, în lumina constatărilor sale de mai jos, ea
nu trebuie să se expună în mod definitiv asupra acestei chestiuni.
3. Dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim

115. Curtea consideră că limitările asupra modului de menţinere a
contactelor cu lumea din afară, inclusiv instalarea barierelor fizice, cum ar fi
un perete de sticlă, ar putea urmări scopul legitim de a proteja siguranţa
publică şi a preveni faptele penale, în sensul paragrafului 2 al articolului 8 al
Convenţiei.
4. Dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”

116. Curtea notează că Guvernul s-a bazat pe motive de securitate pentru a
justifica necesitatea de a separa reclamantul de vizitatorii săi printr-un perete
de sticlă. Acesta a fost şi motivul invocat de către instanţele judecătoreşti
naţionale pentru respingerea pretenţiei reclamantului.
117. Curtea observă că instanţele judecătoreşti naţionale nu au făcut nicio
încercare pentru a stabili natura chestiunilor de securitate în cazul concret al
reclamantului. Instanţele judecătoreşti s-au limitat la o aparentă necesitate
generală de a asigura siguranţa deţinuţilor şi a vizitatorilor. Curtea notează că
reclamantul a fost acuzat de escrocherie (a se vedea paragraful 7 de mai sus).
În absenţa oricărui risc de complicitate, săvârşirea unei noi infracţiuni sau a
evadării, în mod rezonabil, se poate considera că permisiunea reclamantului
de a se întâlni cu vizitatorii săi nu ar fi creat un risc pentru securitate. Această
concluzie este confirmată prin faptul că reclamantului i s-au permis astfel de
vizite de mai multe ori în 2004 (a se vedea paragraful 106 de mai sus) şi nu s-
a pretins faptul că personalitatea reclamantului sau alte circumstanţe relevante
din 2003 s-au schimbat drastic în 2004.
118. Deşi pot fi cazuri când restricţiile asupra contactelor unui deţinut cu
lumea din afară ar putea fi necesare, acest lucru nu este valabil în această
cauză. Autorităţile nu au prezentat nicio probă cu privire la vreun pericol
prezentat de reclamant, iar ulterior au confirmat că nu a existat niciun astfel
de pericol prin faptul că i s-a permis să se întâlnească cu vizitatorii săi în
condiţii de intimitate în 2004. Faptul că instanţele judecătoreşti au permis
astfel de întâlniri (a se vedea paragraful 37 de mai sus) confirmă, de
asemenea, această concluzie. Pe de altă parte, efectul perioadei lungi de timp
(cel puţin un an în 2003) pe parcursul căreia reclamantul nu a putut să aibă
niciun contact fizic cu vizitatorii săi, faptul că el putea să menţină relaţia cu ei
doar prin corespondenţă şi prin întâlnirile cu ei în închisoare (a se vedea
paragraful 37 de mai sus) şi barierele fizice pentru discuţia liberă create de

cabina de sticlă nu pot fi ignorate (a se vedea constatările CPT, paragraful 47
de mai sus, şi pretenţiile necontestate ale reclamantului cu privire la lipsa
intimităţii în cele cinci cabine situate una lângă alta, la care s-a făcut referire
în paragraful 105 de mai sus). În absenţa oricărei necesităţi dovedite pentru
astfel de restricţii a drepturilor reclamantului, autorităţile naţionale nu au
asigurat un echilibru just între scopurile invocate şi drepturile reclamantului
garantate de articolul 8.
119. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei şi în
120. Reclamantul s-a plâns de omisiunea administraţiei închisorii de a-i

acorda acces la regulamentul închisorii, un document care nu a fost publicat,
chiar dacă acesta se referea la mai multe dintre drepturile sale.
121. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că articolul 10 nu era
aplicabil. În orice caz, reclamantului i s-a trimis o copie a regulamentului
închisorii în decembrie 2003 şi, prin urmare, el nu era victimă a unei încălcări
a drepturilor sale.
122. Curtea consideră că, în această cauză, ea nu trebuie să decidă dacă
articolul 10 ar putea fi interpretat ca cerând autorităţilor să asigure accesul
reclamantului la informaţii cum ar fi regulamentul închisorii. În măsura în
care o astfel de informaţie era vitală pentru protejarea drepturilor
reclamantului, cum ar fi cele garantate de articolele 3 şi 8 ale Convenţiei,
omisiunea autorităţilor de a acorda reclamantului o copie a regulamentului
închisorii a fost luată în consideraţie atunci când au fost examinate pretenţiile
lui formulate în temeiul acelor articole.
Prin urmare, Curtea nu consideră necesar de a examina această pretenţie
separat.

A. Prejudiciu
124. Reclamantul a pretins EUR 81,800 cu titlu de compensaţii pentru

prejudiciul moral cauzat prin pretinsele încălcări ale drepturilor sale, inclusiv
EUR 50,000 pentru violarea articolului 3, EUR 24,800 pentru violarea
articolului 6 şi EUR 7,000 pentru violarea articolului 8 al Convenţiei. El s-a

bazat pe jurisprudenţa Curţii cu privire la articolele menţionate mai sus.
susţinut că reclamantul nu a dovedit violarea niciunui articol din Convenţie şi
nu a prezentat nicio probă cu privire la prejudiciul moral. El a considerat
irelevantă jurisprudenţa invocată de reclamant, deoarece acele cauze s-au
referit la situaţii diferite, iar compensaţiile acordate de Curte în acele cauze au
reflectat constatarea unei violări a mai multor articole din Convenţie.
126. Curtea reaminteşte că în această cauză ea a constatat violări grave ale
articolelor 3, 6 şi 8 ale Convenţiei, cea mai importantă fiind tortura. Hotărând
în bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului EUR 20,000 cu titlu de
compensaţii pentru prejudiciul moral (a se vedea Nevmerzhitsky, citată mai
sus, § 145; Holomiov, citată mai, § 155).
127. Reclamantul a pretins EUR 3,136 cu titlu de costuri şi cheltuieli,

sumă care includea EUR 3,000 pentru reprezentarea juridică. În susţinerea
pretenţiilor sale, el a prezentat un contract încheiat cu reprezentantul său şi o
listă detaliată a orelor lucrate asupra cauzei, care confirma că reprezentantul
său a lucrat 50 de ore, costul orei de lucru fiind de EUR 60.
128. Guvernul a contestat necesitatea de a lucra 50 de ore asupra cauzei şi
a notat că reclamantul a fost reprezentat doar după comunicarea către Guvern
a cererii. Mai mult, sumele cerute erau nerezonabil de mari şi nu a existat
nicio probă că reclamantul le-a plătit de fapt reprezentantului său. Mai mult,
reprezentantul era membru al unei organizaţii non-guvernamentale non-profit
şi trebuia să lucreze gratuit.
rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost necesare,
realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu,
Ostrovar v. Moldova, citată mai sus, § 21).
reclamant, criteriile de mai sus, complexitatea cauzei şi lucrul efectuat de
avocatul reclamantului, care l-a reprezentat pe reclamant doar după ce această
cauză a fost comunicată, Curtea acordă reclamantului EUR 2,000 cu titlu de
costuri şi cheltuieli, din care sunt deduse EUR 850, sumă care a fost primită
de la Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară, plus orice taxă pe
valoare adăugată care ar putea fi percepută (a se vedea Nevmerzhitsky, citată
mai sus, § 149).



priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului;

priveşte alimentarea silită a reclamantului şi modul în care aceasta a fost
efectuată;

priveşte refuzul de a examina recursul reclamantului pe motiv de neplată a
taxei de stat;
5. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei ca rezultat al

cenzurării corespondenţei sale;

priveşte condiţiile în care reclamantul a trebuit să se întâlnească cu
vizitatorii săi în închisoare;

temeiul articolului 10 al Convenţiei;
8. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei următoarele sume, care să fie convertite în
hotărârii:
(i) EUR 20,000 (douăzeci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) EUR 1,150 (o mie o sută cincizeci euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli;


echitabilă.


SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CIUBOTARU c. MOLDOVEI
HOTĂRÎREA
STRASBOURG
27 aprilie 2010
DEFINITIVĂ
la 27 iulie 2010

HOTĂRÎREA CIUBOTARU c. MOLDOVEI 1
În cauza Ciubotaru c. Moldovei,

Cameră compusă din:
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiei,
Deliberând în secret la 30 martie 2010,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată în aceiaşi zi:
PROCEDURA
Moldova, depusă la 19 iulie 2004, adresată Curţii în conformitate cu
Fundamentale („Convenţie”) din partea cetăţeanului Republicii Moldova, dl
Mihai Ciubotaru (“reclamant”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de mai mulţi avocaţi, ultimul din care
fiind dl V. Maximov, avocat cu practică în Chişinău. Guvernul Republicii
Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul, în special, a pretins violarea dreptului său la respectarea
vieţii private urmare a refuzului autorităţilor de ai înregistra etnia după cum
acesta a declarat-o.
4. La 05 septembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea
Guvernului. La 30 septembrie 2008, de asemenea, s-a decis examinarea în
fond a cererii odată cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din
Convenţie).
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Chişinău. Dînsul este

un scriitor şi profesor de franceză.
6. Părinţii reclamantului, Dumitru Ciubotaru şi soţia ultimului, Sofia
Caraiman, s-au născut în 1927 şi, respectiv, în 1928, ambii originari din
2 HOTĂRÎREA CIUBOTARU c. MOLDOVEI
Bălţi, provincia Basarabia, România. Documentele româneşti de stare civilă

nu conţineau nici o informaţie despre identitatea lor etnică. În certificatul lor
de căsătorie, eliberat de autorităţile sovietice în 1949, rubrica cu privire la
etnie a fost necompletată. Oricum, certificatul de naştere a reclamantului
eliberat de autorităţile sovietice în 1952 a înscris părinţii ca fiind de etnie
moldovenească. În certificatul de naştere a mamei reclamantului, eliberat de
autorităţile sovietice în 1965, rubrica „etnia” de asemenea a fost
necompletată. Ulterior, părinţii reclamantului au fost înregistraţi drept
aparţinînd etniei moldoveneşti în paşapoartele de tip sovietic eliberate în
1976 şi 1979, potrivit cererilor acestora, completate şi semnate de dînşii, în
care s-a indicat etnia moldovenească. La fel, în paşaportul său de tip
sovietic, reclamantul a fost înscris ca aparţinînd etniei moldoveneşti.
7. În anul 2002, reclamantul a aplicat faţă de autorităţile Moldovei
pentru a-şi înlocui paşaportul său vechi cu unul de tip nou. În formularul
cererii dînsul a înscris „român” în drept cu rubrica cu privire la etnie.
Oricum, dînsului i s-a indicat precum că cererea sa nu va fi acceptată pînă
cînd nu se menţiona etnia moldovenească în aceasta. Reclamantul a
contestat.
8. În scurt timp după aceasta, reclamantul s-a adresat oficiului de stare
civilă local şi a solicitat, inter alia, că menţiunea despre etnia sa să fie
modificată din a cea moldovenească spre cea română. Într-un răspuns datat
cu 11 februarie 2003 reclamantul a fost informat precum că din momentul în
care părinţii săi nu au fost înregistraţi drept aparţinînd etniei române în
certificatele sale de naştere şi căsătorie, este imposibil de a-l înregistra cu
etnia română după cum o cere.
9. La o dată nespecificată, reclamantul s-a adresat către oficiul central al
stării civile şi din nou a solicitat să-i fie modificată inscripţia despre etnie
din acea moldovenească spre a cea română. Într-un răspuns din 02 iulie
2004 reclamantul a fost informat precum că etnia română nu a fost indicată
în documentele părinţilor şi prin urmare el nu poate pretinde apartenenţa la
această etnie. El a fost sfătuit să consulte Arhivele Naţionale pentru a-şi
stabili originea română a bunicilor său străbunilor săi. Reclamantul a
formulat o serie de plîngeri adresate Prim-ministrului, Preşedintelui ţării şi
altor oficiali dar fără nici un rezultat.
10. La 26 iulie 2004, reclamantul a iniţiat proceduri împotriva autorităţii
responsabile de evidenţa şi înregistrarea stării civile şi eliberarea
documentelor de identitate şi a solicitat, inter alia, să fie modificate
înregistrările din Registrul de Stat al Populaţiei şi în documentele sale de
identitate, pentru a fi înscris drept de etnie română. Reclamantul a pledat
precum că el nu se considere de etnie moldovenească şi această situaţie
contravine dreptului său la libertatea de gîndire şi propria demnitate de a nu
fi considerat parte dintr-un grup etnic care, după cum o crede, a fost
artificial creată de regimul stalinist.
11. La 15 noiembrie 2004 judecătoria sectorului Rîşcani i-a respins

acţiunea în temeiul faptului că dînsul nu a probat precum că părinţii lui au
fost de etnie română, din momentul în care nu exista o asemenea inscripţie
în actele lor de identitate. Reclamantul a formulat un apel şi s-a referit, inter
alia, la o prevedere din Legea cu privire la minorităţi naţionale (a se vedea
mai jos § 15), precum şi a invocat Articolul 8 din Convenţie.
12. La 15 decembrie 2004 Curtea de Apel Chişinău i-a respins apelul în
baza aceloraşi temeiuri, statuînd precum că reclamantul a omis să
dovedească precum că părinţii săi ar fi fost de etnie română. Reclamantul a
depus un recurs Curţii Supreme de Justiţie.
13. La 06 aprilie 2005 Curtea Supremă de justiţie a respins recursul
reclamantului şi a notat precum că potrivit articolului 68 din Legea cu
privire la documentele de stare civilă (a se vedea mai jos § 16) este
imposibil de a schimba identitatea părinţilor săi în acea română, deoarece
nici într-un document de stare civilă a acestora nu a fost indicată o
asemenea etnie.
II. MATERIALELE RELEVANTE ÎN AFARĂ DE CONVENŢIE
A. Dreptul naţional relevant
14. Prevederile relevante din Constituţia Republicii Moldova declară:
Articolul 10 Unitatea poporului şi dreptul la identitate
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica

Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi.
(2) Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la

dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice. culturale? lingvistice şi religioase.”
15. Legea nr. 382 din 19 iulie 2001 cu privire la drepturile persoanelor
aparţinînd minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor,
stipulează în partea sa relevantă:
Articolul l
în sensul prezentei legi. prin persoane aparţinînd minorităţilor naţionale se înţeleg

persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sînt cetăţeni ai ei. au
particularităţi etnice, culturale, lingvistice şi religioase prin care se deosebesc de
majoritatea populaţiei - moldoveni - şi se consideră de altă origine etnică.
Articolul 2
Orice persoană aparţinînd unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă liber dacă
aparţine minorităţii respective sau nu. Această alegere sau exercitare a drepturilor
legate de ea nu trebuie să pună persoana într-o situaţie nefavorabilă.
16. Legea nr. 100 din 26 aprilie 2001 cu privire la actele de stare civilă,
stipulează:
Articolul 30. Certificatul de naştere
În certificatul de naştere se înscriu:
a) codul numeric personal;
b) numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii copilului;
c) numele de familie, prenumele şi naţionalitatea părinţilor;
d) data întocmirii actului de naştere şi numărul de ordine al acestuia;
e) denumirea organului de stare chilă care a înregistrat naşterea;
f) data eliberării certificatului de naştere;
2) denumirea oraanului care a eliberat certificatul.
Articolul 66. Cererea privind modificarea, rectificarea sau completarea actului de

stare chilă
(1) Cererea privind modificarea, rectificarea sau completarea actului de stare chilă
se depune de către titular sau persoana îndreptăţită la oficiul stare chilă de la
domiciliul solicitantului.
(2) Oficiul stare chilă soluţionează cererea privind modificarea, rectificarea sau
completarea actului de stare chilă, dacă nu există litigii între persoanele interesate. în
cazurile cînd:
a) în actul de stare chilă se atestă inexactităţi, rubrici necompletate, abrevieri sau

greşeli ortografice, lipsa unor date;
b) la întocmirea actului de stare chilă, au fost neglijate regulile stabilite pentru

înregistrarea actelor respective;
c) solicitantul rectificării prezintă un act oficial cu privire la schimbarea sexului său.
Articolul 68. Inadmisibilitatea rectificării naţionalităţii părinţilor în actele de naştere

ale copiilor
Nu se admite rectificarea naţionalităţii părinţilor în actele de naştere ale copiilor, pe

baza actelor de identitate sau de stare chilă ale bunicilor şi ale altor ascendenţi. dacă în
actele părinţilor nu se atestă informaţia privind naţionalitatea la care pretinde

solicitantul.
17. Hotărîrea Guvernului nr. 333 din 18 martie 2002 enumără informaţia
care urmează a fi inclusă în datele personale ale fiecărei persoane înscrise în
Registrul de stat de Evidenţă a Populaţiei. Acest act normativ stipulează,
inter alia, precum că informaţia despre grupa de sînge, culoarea ochilor,
înălţimea, studii, etnia şi modelul de semnătură urmează a fi indicate în
privinţa fiecărei persoane. Nici o informaţie despre apartenenţa religioasă al
individului nu este cerută.
B. Colectarea şi înregistrarea datelor cu privire la etnie în Moldova
18. Potrivit obiceiurilor româneşti între cele două războaie mondiale,

nici o informaţie cu privire la etnie nu a fost colectată de stat, precum şi în
actele de identitate eliberate de autorităţile româneşti nu a fost inclusă
informaţia despre etnia posesorului.
19. După ce teritoriul Moldovei a devenit parte a Uniunii Sovietice,
autorităţile acestui stat au înregistrat şi au indicat în fiecare act de identitate
etnia persoanei. Identitatea etnică a fost determinată prin apartenenţa etnică
a părinţilor persoanei. Dacă părinţii au avut etnii diferite, persoana putea
opta pentru una din acestea la momentul eliberării actelor sale de identitate
la atingerea vîrstei de şaisprezece ani. Nu a existat nici o posibilitate
ulterioară de a-şi modifica propria etnie din actele de identitate sau în
registrele de stare civilă. Etnia reprezentanţilor principalei grupe etnice din
RSSM a fost într-un mod obişnuit înregistrată drept moldovenească. În doar
cîteva cazuri excepţionale aceasta s-a înregistrat a fi una română şi nu este
clar în baza căror criterii s-a făcut această distincţie.
20. Practica sovietică de colectare şi înregistrare a datelor cu privire la
etnie a fost păstrată de autorităţile Moldovei şi după declararea
independenţei, cu diferenţa că nici o informaţie cu privire la apartenenţa
etnică nu a fost specificată în buletine de identitate noi. Informaţia cu privire
la identitatea etnică a fost menţionată în fiecare înregistrare individuală în
Registrul de Stat de evidenţă a Populaţiei (a se vedea mai sus § 17) şi nu a
apărut această inscripţie în oricare din certificate de stare civilă eliberate
persoanelor la naştere, căsătorie, divorţ sau deces. Această inscripţie apărea
doar în certificatele de naştere a copiilor în dreptul rubricii „părinţi”.
Informaţia referitoare la etnia persoanelor se menţionează, de asemenea, în
sentinţe penale şi alte acte procesuale completate de organele de urmărire
unde identitatea etnică a participanţilor la procedurile penale, cum ar fi
acuzaţii, victime şi martorii. La fel, această informaţie persistă în
paşapoartele vechi de tip sovietic, care mai sunt valabile în Moldova şi care
de obicei sunt posedate de persoane cu o situaţie financiară precară.
21. După cum a fost şi în Uniunea Sovietică, identitatea etnică a
individului a fost înregistrată în baza etniei unuia din părinţi dacă aceasta
era deosebită. La momentul solicitării actelor de identitate, fiecare persoană

este invitată să completeze un formular cu diferite date personale cum ar fi
înălţimea, culoarea ochilor, grupul de sînge, limba maternă, etnia şi altele.
În practică, cererile sunt de obicei respinse dacă etnia indicată de o persoană
în formular este deosebită de cea a părinţilor. Este imposibil, potrivit
legislaţiei Moldovei de a schimba identitatea etnică fără a modifica
înregistrarea despre etnia cel puţin a unuia din părinţi şi, respectiv, este
imposibil de a schimba etnia părintelui în actele de stare civilă în baza
înregistrărilor din actele de identitate a unuia din bunei. (a se vedea mai sus
§ 16).
C. Practica judiciară relevantă şi date statistice cu privire la etnie
22. Guvernul a prezentat o hotărîre judecătorească naţională adoptată în

iunie 2006 în cauza Caragheorghi, unde o persoană a obţinut un succes
întru modificarea identităţii sale etnice din cea găgăuză în greacă. Nimeni
din părinţii săi nu au fost înregistraţi drept greci, şi oricum instanţa a
acceptat probele referitoare la unul din străbunei, născut în 1822, care a fost
grec în Imperiul Otoman.
23. Potrivit unei informaţii a Biroului Naţional de Statistică din
Republica Moldova, urmare a ultimului recensămînt din anul 2004,
populaţia este compusă din următoarele etnii: 75.8% moldoveni, 8.4%
ucraineni, 5.9% ruşi, 4.4% găgăuzi, 2.2% români, 1.9% bulgari şi 0.1% alte
etnii.
D. Actele Organizaţiilor Internaţionale
24. Prevederile relevante ale Convenţiei-cadru pentru protecţia

minorităţilor naţionale din 1995, în vigoare pentru Moldova din 01 februarie
1998, stipulează:
Articolul 3
„Orice persoană aparţinînd unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă liber dacă
să fie tratată sau nu ca atare şi nici un dezavantaj nu poate rezulta dintr-o asemenea
alegere ori din exerciţiul drepturilor legate de aceasta.”
25. Prevederile relevante ale actului de la Conferinţa de la Copenhaga
asupra Dimensiunii Umane a CSCE/OSCE din 1990 stipulează:
“Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul de aşi exprima liber, să-şi
conserve şi să-şi dezvolte identitatea lor etnică, culturală sau religioasă şi să-şi
păstreze şi să dezvolte propria cultură sub toate aspectele, fără nici o încercare de
asimilare împotriva voinţei lor.”
ÎN DREPT
26. Reclamantul a pretins precum că a avut loc violarea Articolului 8 din
Convenţie datorită faptul că la momentul colectării şi înregistrării
informaţiei referitoare la identitatea sa, autorităţile au refuzat să-l înscrie
identitatea lui română şi i-au impus o altă etnie prin care el nu se identifică.
Prevederile relevante ale Articolului 8 din prevăd următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private …
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât
dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o
măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a
drepturilor şi a libertăţilor altora.”
27. Reclamantul, de asemenea s-a plîns asupra violării Articolului 6 din
Convenţie asupra faptului că potrivit legii Moldovei îi era imposibil de a
aduce o probă în susţinerea pretenţiilor sale de modificare a originii sale
etnice din acea moldovenească în română. Articolul 6 § 1 din Convenţie, în
măsura în care este relevant, stipulează:
“Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, … de către o
instanţă …, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil…”
I. ADMISIBILITATEA PLÎNGERILOR
28. Guvernul a declarat precum că reclamantul nu a fost victima oricărei

ingerinţe deoarece nici unul din documentele sale de identitate nu a conţinut
nici o referinţă asupra identităţii sale. Certificatul lui de naştere conţinea
referinţa doar asupra identităţii etnice a părinţilor săi.
29. Oricum, reclamantul nu a consultat arhivele pentru a depista date
despre străbunei români, pînă la buneii săi, după cum i-a recomandat oficiul
central de stare civilă (a se vedea mai sus § 9). Guvernul s-a referit la cauza
Caragheorghi (a se vedea mai sus § 22) şi a susţinut precum că reclamantul
a fost singurul responsabil pentru rezultatul procedurilor şi, prin urmare,
cererea lui este improprie.
30. Reclamantul a disputat aprecierile Guvernului şi a susţinut precum
că identitatea sa etnică a fost înregistrată, inter alia, în Registrul de Stat de
evidenţă a Populaţiei. El, de asemenea, a pledat precum că imposibilitatea
pentru el de a aduce dovezi referitoare la etnia sa română a fost principalul
obiect al plîngerii sale potrivit Articolului 6 din Convenţie.
31. Curtea reiterează că pentru a fi în posibilitate de a depune o cerere în
virtutea Articolului 34, persoane, o organizaţie non-guvernamentală sau un
grup de indivizi trebuie să fie pasibili să pretindă drept victima a unei violări
a drepturilor instituite în Convenţie. Întru a pretinde a fi victima unei violări,
persoana urmează să fie direct afectată de actul contestat. Convenţia prin

urmare nu presupune înaintarea unor pretenţii de actio popularis pentru
interpretarea drepturilor pe care le declară sau să permită indivizilor de a se
plînge împotriva unei prevederi de lege doar pentru că ar considera, fără a fi
direct afectate de aceste norme legale, că acestea contravin Convenţiei (a e
vedea Burden v. the United Kingdom [GC], no. 13378/05, §§ 33).
32. În prezenta speţă Curtea notează precum că informaţia referitoare la
identitatea etnică a reclamantului a fost indicată în Registrul de Stat de
evidenţă a populaţiei. De asemenea această inscripţie a apărut a fi şi în
certificatele de naştere a copiilor săi şi alte materiale precum ar fi
documentele ce aparţineau justiţiei penale (a se vedea § 20). În acelaşi timp,
Curtea consideră imposibil de a aprecia existenţa statutului de victimă în
sensul Articolului 8 din Convenţie pînă determinarea aspectului cu privire la
aplicabilitatea acestei prevederi în speţă, o problemă de asemenea disputată
de părţi. Respectiv, Curtea decide de a cumula aspectul cu privire la statutul
de victimă şi fondul cauzei.
33. În măsura în care susţinerile Guvernului vizavi de omisiunea
reclamantului de a proceda la consultarea arhivelor ar putea fi considerată o
obiecţie cu privire la neepuizarea remediilor domestice, Curtea notează
precum că legea naţională expres menţionează că etnia unei persoane nu
poate fi schimbată în baza etniei bunicilor acesteia sau altor rude, dacă
documentele de stare civilă a părinţilor nu indică o asemenea identitate (a se
vedea § 16). Prin urmare ar fi fost fără succes pentru reclamant să procedeze
la căutarea informaţiei despre etnia iniţială a străbunilor săi. Curtea notează
precum că soluţia adoptată de instanţa naţională în speţa Caragheorghi
apare a fi contradictorie cu prevederile articolului 68 din Legea cu privire la
actele de stare civilă (a se vedea § 16), norma la care Curtea Supremă de
Justiţie a făcut o referinţă expresă atunci cînd a respins recursul
reclamantului (a se vedea § 13). În aceste circumstanţe, Curtea consideră că
cererile reclamantului nu pot fi declarate inadmisibile pentru neepuizarea
remediilor domestice.
34. În final, Curtea notează precum că în plîngerea sa iniţială
reclamantul la fel s-a plîns potrivit Articolului 9 din Convenţie. Totuşi, în
observaţiile sale asupra fondului şi admisibilităţii, dînsul a solicitat Curţii să
nu procedeze la examinarea acestui capăt de plîngere. Respectiv, Curtea nu
îl va examina acest capăt.
35. Din momentul în care plîngerile potrivit Articolelor 8 şi 6 din
Convenţie ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase
încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru
declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea
declară aceste capete de cerere admisibile. În conformitate cu decizia sa de
aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea § 4), Curtea va
proceda direct la examinarea fondului acestor plîngeri.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 8 DIN CONVENŢIE
1. Argumentele reclamantului
36. Reclamantul a susţinut precum că identitatea etnică, exact cum şi
identificarea şi orientarea sexuală, fac parte din conceptul de viaţă privată şi
prin urmare Articolul 8 din Convenţie este aplicabil cazului său.
37. Reclamantul a considerat precum că etnia moldovenească a fost
creată artificial de autorităţile sovietice şi preluată de autorităţile Moldovei
din interese politice. Dînsul s-a simţit umilit urmare a impunerii să-şi asume
o etnie care vine în contradicţie cu viziunile sale şi percepţiile personale
despre adevărata sa identitate.
38. În opinia reclamantului, prezenta cauză poate fi examinată din
ambele perspective vizavi de obligaţiunile pozitive şi negative ale statului
prin prisma Articolului 8 din Convenţie. În viziunea sa, impunerea forţată a
etniei moldoveneşti asupra lui a constituit o ingerinţă în dreptul său la
identificare şi respectiv asupra dreptului la respectarea vieţii private.
Alternativ, reclamantul a considerat precum că autorităţilor le este
recunoscută şi o obligaţie pozitivă de ai permite o alegere liberă vizavi de
asocierea la oricare grup cultural, inclusiv şi cel român, fără a se impune
cerinţa prezentării probelor în acest sens.
39. Reclamantul, care s-a axat în pledoariile sale asupra obligaţiunii
negative a statului, era sigur că din momentul în care etnia părinţilor său nu
a fost înregistrată în certificatele de naştere a acestora, statul moldav urma
să se abţină de la impunerea unei etnii speciale asupra lui la momentul
eliberării actelor de identitate. Mai mult decît atît, reclamantul a fost
convins că necătînd la faptul că părinţii şi-au declarat în mod liber
apartenenţa la etnia moldovenească, rusă, ucraineană sau găgăuză, dînsul ar
fi fost în posibilitate de a se bucura de libertatea de alegere să se auto-
declare şi să-i fie înregistrată etnia căreia el personal consideră că-i aparţine,
fără a fi obligat de stat să-şi asume etnia aleasă de părinţii săi. Reclamantul
a mai menţionat în acest context precum că părinţii săi au fost forţaţi de
autorităţile sovietice să-şi declare etnia moldovenească, potrivit unei politici
sovietice referitoare la populaţia din Basarabia.
40. Reclamantul s-a opus vehement teoriei promovate de autorităţile
Moldovei precum că ar exista o etnie moldovenească aparte de etnia
română. Oricum, chiar presupunînd că românii sunt o etnie minoritară în
Moldova, după cum a pretins Guvernul, dînsul ar fi trebuit să se bucure de
dreptul declarat de articolul 2 din Legea cu privire la minorităţi (a se vedea
§ 15) şi să fie pasibil să-şi aleagă neîngrădit dacă aparţine ori nu unei
minorităţi. Din momentul în care autorităţile Moldovei şi instanţele
naţionale au neglijat acest drept, acestea au încălcat prevederile articolului şi

respectiv ingerinţa nu a fost corespunzătoare conceptului de „legal” în
sensul Articolului 8 din Convenţie.
41. Potrivit reclamantului, ingerinţa în prezenta cauză nu a urmărit un
scop legitim. În fapt, Guvernul urmărind scopul „moldovenizării” populaţiei
a reprezentat interesele unui grup majoritar etnic şi nu cele scopuri legitime
prevăzute de al doilea paragraf al Articolului 8 din Convenţie.
42. În opinia reclamantului, politica statală de impunere forţată a etniei
moldoveneşti asupra lui şi altora a rezultat în xenofobie după cum aceasta
contravine oricăror valori democratice şi nu promovează pluralismul inerent
într-o societate democratică. Reclamantul a negat argumentul Guvernului
precum că dînsul ar fi dorit să-i fie înregistrată etnia română pentru a avea
posibilitatea obţinerii ulterioare a cetăţeniei României. Reclamantul a
susţinut precum că potrivit legii României, cetăţenia se acordă ex-cetăţenilor
români şi descendenţilor acestora indiferent de originea etnică a acestora.
Reclamantul a complîns precum că statul i-a plasat o sarcină excesivă şi de
neîntrecut prin solicitarea probelor documentare a originii sale române în
circumstanţele în care a fost bine cunoscut faptul precum că cei mai mulţi
reprezentanţi a grupei etnice majoritare au fost într-un mod deliberat înscrişi
drept etnici moldoveni în perioada sovietică. Şi mai mult, reclamantul a fost
plasat într-o poziţie esenţialmente dezavantajată în raport cu Guvernul, care
nu era impus să aducă probe în sensul apartenenţei reclamantului la etnia
moldovenească.
2. Argumentele Guvernului
43. Guvernul a pretins precum că Articolul 8 din Convenţie nu este
aplicabil prezentei cauze deoarece dreptul la respectarea vieţii private nu
acoperă dreptul la etnia etnică şi în fapt nu a existat nici o ingerinţă în
drepturile reclamantului potrivit acestei prevederi.
44. Alternativ, o simplă declaraţie din partea reclamantului precum că
părinţii săi erau de etnie română nu este suficientă pentru modificarea
înregistrării. A existat o necesitate de probare dar nu în baza argumentelor
bazate pe pretinsul adevăr istoric şi ştiinţific. Guvernul a susţinut precum că
reclamantul nu a fost singura persoană care a iniţiat proceduri întru
schimbarea etniei moldoveneşti în acea română. În acest sens, Guvernul a
făcut o referinţă la o speţă similară privitoare la altă identitate, şi nemijlocit
la speţa Caragheorghi, unde o persoană a reuşit să-şi schimbe identitatea
etnică din cea găgăuză în greacă în baza probelor vizavi de apartenenţa
unuia din străbunei la etnia greacă (a se vedea § 22). În acelaşi timp
Guvernul a accentuat atenţia asupra articolului 68 din legea cu privire la
actele de stare civilă, care clar stipulează precum că este imposibilă
rectificarea etniei a unuia din părinţi în certificatele de naştere a copiilor,
avînd ca temei actele de identitate a buneilor sau altor ascendenţi, dacă
actele de stare civilă a părinţilor nu conţin informaţii cu privire la etnia

solicitată.
45. Guvernul suplimentar a argumentat precum în părinţii reclamantului
la solicitarea eliberării actelor de identitate, adresată în anul 1976 şi anul
1979 către autorităţile sovietice, au scris cu propria mîină precum că sunt
moldoveni. Prin urmare, părinţii reclamantului nu şi-au declarat niciodată
apartenenţa la etnia română.
46. Guvernul a contestat alegaţiile reclamantului vizavi de pretinsa
politică a autorităţilor sovietice şi moldave cu privire la denaţionalizarea
teritoriului Moldovei, susţinînd precum că în afară de moldoveni de etnie, a
mai fost înregistrat un număr semnificativ de persoane cu etnii română,
poloneză, ucraineană, bulgară, evreiască, belorusă, tadjic, romi, nemţească
şi altele. Guvernul a prezentat multiple copii de asemenea înregistrări.
47. Potrivit Guvernului, o acceptare formală a cererilor de schimbare a
etniei, doar în baza o declaraţilor solicitantului şi nu pe probe, ar fi condus
la consecinţe serioase de natură administrativă. Guvernul a formulat o
întrebare retorică ce s-ar fi întîmplat dacă un număr semnificativ de cetăţeni
moldoveni s-ar fi auto-declarat drept aparţinînd etniei franceze, nemţeşti sau
engleze şi ar fi fost corespunzător înregistraţi astfel, doar în baza propriilor
declaraţii. În viziunea Guvernului această situaţie constituie una abuz faţă
de alte state. Guvernul a sugerat precum că dorinţa reclamantului întru aşi
înregistra etnia română ar putea fi motivată prin intenţia sa de a obţine
cetăţenia română şi a pledat precum că este în limitele marjei de apreciere a
Guvernului de a determina care din solicitări referitoare la schimbarea etniei
ar putea acceptate. În orice caz, Convenţia este interpretată în lumina
circumstanţelor prezente şi nu prin prisma aspectelor istorice şi cu privire la
perioada cînd Convenţia nu a existat ca atare.
48. Referindu-se la Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale, Guvernul a susţinut precum că alegerea individuală a etniei este
un element esenţial dar nu suficient întru utilizarea acestuia pentru a se
bucura de privilegii speciale.
49. Curtea reiterează precum că conceptul de „viaţă privată” este o

noţiune largă pasibilă pentru o definire extensivă. Această noţiune include şi
integritatea fizică ori psihică a persoanei (a se vedea Pretty v. the United
Kingdom, no. 2346/02, § 61, ECHR 2002-III, and Y.F. v. Turkey,
no. 24209/94, § 33, ECHR 2003-IX). Utilizarea conceptelor autonome este
un principiu important izvorît din interpretarea garanţiilor acordate de
Articolul 8. Potrivit acestui principiu protecţia se acordă unei sfere private a
fiecărui individ, inclusiv şi dreptului de aşi stabili detaliile identităţii sale
inerente unei fiinţe umane (a se vedea Burghartz v. Switzerland, 22
February 1994, § 24, Series A no. 280-B; Christine Goodwin v. the United
Kingdom [GC], no. 28957/95, § 90, ECHR 2002-VI). Curtea a statuat

precum că identitatea sexuală, numele şi orientarea sexuală, cît şi viaţa
sexuală, sunt elemente care aparţin unei identităţi individului fiind incluse în
sfera privată protejată de Articolul 8 ( a se vedea printre alte imperative,
Bensaid v. the United Kingdom, no. 44599/98, § 47, ECHR 2001-I with
further references, and Peck v. the United Kingdom, no. 44647/98, § 57,
ECHR 2003-I). Într-o cauză recentă, în speţa S. and Marper v. the United
Kingdom ([GC], nos. 30562/04 and 30566/04, § 66, 4 December 2008),
Curtea a constatat adăugător că identitatea etnică de asemenea este un
element aparţinînd identităţii individului căzînd în domeniul Articolului 8.
50. Deşi obiectul de bază a Articolului 8 este protejarea individului de
ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor publice, prevederile sale în
principiu nu impun obligatoriu statul să se abţină de la asemenea ingerinţe.
Odată cu existenţa unei obligaţii negative prioritare este posibilă şi prezenţa
unor obligaţii pozitive inerente respectării vieţii private. Aceste obligaţii pot
implica adoptarea de măsuri destinate asigurării respectării vieţii private (a
se vedea X and Y v. the Netherlands, 26 March 1985, § 23, Series A no.
91). Limitele între obligaţiile pozitive şi negative ale statului în conformitate
cu această prevedere nu permit o definire exactă, totuşi principiile aplicabile
sunt similare. În ambele contexte urmează a fi luată în consideraţie
respectarea unei balanţe echitabile între interesele competitive a individului
şi a societăţii în întregime, în ambele contexte Statul beneficiază de o
anumită marjă de apreciere (a se vedea Paulík v. Slovakia, no. 10699/05, §
43, ECHR 2006-XI (extracts)).
51. Curtea reiterează precum că în aprecierea sa în prezenta cauză, va
ţine cont de faptul că Convenţia nu concepe unele drepturi teoretice şi
iluzorii, acestea urmînd a fi practice şi efective (a se vedea Airey v. Ireland,
9 October 1979, § 24, Series A no. 32). Din momentul în care Articolul 8 nu
conţine explicit unele cerinţe procedurale, este important pentru un
beneficiu efectiv a drepturilor garantate de aceste prevederi să fie asigurat
un proces decizional echitabil în măsura în care să asigure respectul
intereselor asigurate de acesta. Acest proces poate necesita existenţa unui
cadrul procedural efectiv în cadrul căruia o persoană poate să-şi urmărească
drepturile prevăzute de Articolul 8 în nişte condiţii echitabile, inclusiv
aspectele legate de probaţiune şi dovezi. Curtea reaminteşte în acest sens,
precum în speţa I. v. Finland (no. 20511/03, § 44, 17 Iulie 2008) constatînd
o violare a Articolului 8 din Convenţie, Instanţa a atras atenţia asupra
faptului că statul a plasat pe umerii reclamantului o sarcină prea dificilă de
probaţiune în cadrul procedurilor civile în care dînsa a solicitat compensaţii
pentru dezvăluirea informaţiilor despre starea sa de sănătate.
52. Curtea este în cunoştinţă de cauză despre caracterul extrem de
sensibil a problemelor invocate în prezenta speţă. Prin urmare se
accentuează, în primul rînd, că pentru a fi posibilă judecarea faptelor în
prezenta speţă, Curtea se va distanţa de la disputele existente în societatea
moldovenească despre identitatea etnică a grupului social de bază, şi se va

axa în principal asupra legislaţiei Republicii Moldova şi poziţiei oficiale a
Guvernului respondent (a se vedea § 15 şi § 23 ) atunci cînd se va referi la
moldoveni şi români.
53. După cum s-a menţionat anterior, pe lîngă elemente precum
„numele”, „sexul”, orientarea „sexuală” şi „religioasă”, identitatea etnică a
unui individ de asemenea constituie un aspect esenţial al vieţii sale private şi
identificării. Acest aspect trebuie să fie în mod special adevărat în contextul
social din Republica Moldova, unde problema identităţii este obiectul
tensiunilor sociale şi disputelor aprige de mai mult timp şi, nu mai puţin
important, unde înregistrarea etnică, prin contrast cu alte aspecte ale
identităţii înregistrate, devine decisivă pentru determinarea identităţii etnice
a copiilor şi a generaţiilor ce urmează. Respectiv, circumstanţele prezentei
cauze cad sub noţiunea de „viaţă privată” conform Articolului 8 din
Convenţie şi din momentul în care autorităţile au refuzat înregistrarea
identităţii etnice declarate de reclamant, dînsul poate pretinde statutul de
victimă a unei violări a prevederilor acestui Articol. Astfel, Curtea respinge
obiecţia preliminară a Guvernului (a se vedea § 32).
54. Reclamantul a pretins precum că acţiunile autorităţilor nu au fost
„prevăzute de lege”; oricum Curtea consideră precum că prevederile
articolului 68 din Legea cu privire la actele de stare civilă au fost formulate
în nişte termeni destul de clari încît să fie destul de accesibile şi previzibile
în acest sens.
55. Din momentul în care reclamantul a pledat şi asupra lipsei unui scop
legitim, Guvernul expres nu s-a referit la oricare din scopuri legitime
urmărite în această cauză. Curtea, din viziunea sa, admite că măsura impusă
a urmărit scopuri legitime pentru asigurarea securităţii naţionale şi
prevenirii de tulburări.
56. Argumentul principal al Guvernului a fost precum că înregistrarea
identităţii etnice a unui individ, de ar fi făcută în principal în baza declaraţiei
subiective şi în absenţa oricăror temeiuri obiective referitoare la relaţia
individului cu pretinsa etnie, ar rezulta în consecinţe grave de ordin
administrativ şi unele eventuale disensiuni cu alte state.
57. Curtea nu contestă dreptul Guvernului de a solicita unele dovezi
obiective asupra pretinse etnii. În aceiaşi ordine de idei, Curtea poate
accepta abilitatea autorităţilor de a respinge o cerere de înregistrare oficială
a apartenenţei la un grup etnic specific atunci, cînd această solicitare este de
natură exclusiv subiectivă şi neprobată. În prezenta cauză, oricum
reclamantul, aparent s-a întîlnit cu o condiţiei dintr-o prevedere legislativă
care i-a făcut imposibilă aducerea oricăror dovezi întru a-şi susţine
solicitarea. Şi acest lucru este cert din momentul în care articolul 68 din
Legea cu privire la actele de stare civilă, precum şi practicile curente de
înregistrare a identităţii etnice, creează bariere neînfruntabile pentru oricine
care doreşte să-şi înregistreze o etnie diferită de cea înregistrată asupra
părinţilor săi de autorităţile sovietice. Potrivit acestui articol reclamantul ar

fi putut să-şi modifice etnia sa doar în cazul în care ar fi arătat precum că cel
puţin unul din părinţii săi a fost de etnie română şi oficial înregistrat astfel;
cea ce reprezintă o sarcină de probaţiune disproporţionată în raport cu
realităţile istorice din Republica Moldova (a se vedea § 18 şi 19).
58. Curtea ar dori să observe suplimentar că pretenţia Dlui Ciubotaru
este bazată în principiu pe propria şi subiectivă percepţie despre etnia sa.
Este evident că el ar fi fost în posibilitate să aducă dovezi obiective întru
existenţa legăturilor cu grupul de etnie română cum ar fi limba, numele,
afecţiune şi alte. Totuşi, nici o dovadă de acest gen nu este solicitată de
legislaţia în vigoare din Moldova.
59. Avînd în vedere cumul de circumstanţe a cauzei, nu poate fi susţinut
faptul că întreaga procedură, instituită pentru reclamantul să-şi vadă etnia sa
modificată, a fost în corespundere cu obligaţiile pozitive ale Moldovei de ai
asigura acestuia dreptul său la respectarea vieţii private. Pentru Curte,
omisiunea Statului a constitut, în fapt, inabilitatea reclamantului de a se
bucura de examinarea pretenţiei sale despre apartenenţa la un grup etnic
distinct prin prisma unor dovezi obiective şi coroborative aduse în
susţinerea acestei pretenţii. Prin urmare Curtea concluzionează că
autorităţile nu s-au conformat obligaţiei pozitive de asigurare în favoarea
reclamantului a dreptului acestuia la respectarea vieţii private. Respectiv a
avut loc violarea Articolului 8 din Convenţie.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENŢIE
60. Reclamantul, de asemenea a pretins precum că Articol 6 a fost

încălcat prin prisma faptului că potrivit legislaţiei Moldovei, lui i s-a creat
un impediment pentru a prezenta dovezi care ar susţine solicitarea sa de
modificare a etniei moldoveneşti în acea română. Din momentul în care
acest capăt de cerere se referă asupra aceloraşi aspecte după cum acestea au
fost observate în lumina Articolului 8, Curtea nu consideră necesar de a-l
examina separat. (a se vedea, mutatis mutandis, Megadat.com S.R.L.
v. Moldova, no. 21151/04, § 80, 8 April 2008).

A. Prejudiciu
62. Reclamantul a pretins 3 000 euro (EUR) drept compensaţii pentru

prejudiciul moral.
63. Guvernul nu a căzut de acord, susţinînd precum că această sumă este
neîntemeiată şi prin urmare pretenţia reclamantului urmînd a fi respinsă.
64. Avînd în vedere constatarea existenţei unei violări, Curtea consideră
că o atribuire a compensaţiei pentru prejudiciu moral este justificată în
prezenta cauză. Apreciind echitabil, Curtea acordă reclamantului suma de
1 500 EUR.
65. Reclamantul a pretins 6 280 EUR pentru costuri şi cheltuieli

suportate în timpul procedurilor în faţa Curţii din partea reprezentantului său
care a prezentat observaţii relevante cauzei. Reclamantul a solicita achitarea
directă a acestor sume în favoarea reprezentantului său.
66. Guvernul a considerat această pretenţie nejustificată şi excesivă.
67. În prezenta cauză, avînd în vedere descifrarea serviciilor de asistenţă
prezentată şi complexitatea cauzei, Curtea acordă 3 500 EUR cu titlu de
costuri şi cheltuieli suportate de reprezentantul reclamantului, acela care a
prezentat observaţii în speţă, care urmează a fi achitate în beneficiul acestuia
din urmă pe contul bancar indicat de ultimul (a se vedea Denizci and
Others v. Cyprus, nos. 25316-25321/94 and 27207/95, § 428, ECHR
2001-V, şi Cobzaru v. Romania, no. 48254/99, § 111, 26 July 2007).
C. Penalităţi
68. Curtea consideră oportun ca penalităţile de întîrziere să fie calculate

reieşind din rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene la care se
vor adăuga trei procente.

1. Conexează la fondul cauzei, obiecţia Guvernului cu privire la lipsa
statului de victimă şi declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că avut loc violarea Articolului 8 din Convenţie şi respinge

obiecţia sus-menţionată a Guvernului;
3. Hotărăşte că nu este necesară examinarea distinctă a capătului de

plîngere adresată potrivit Articolului 6 din Convenţie;
4. Hotărăşte
Articolului 44 § 2 din Convenţie, suma de 1 500 EUR (o mie şi cinci
euro) cu titlu de prejudiciu moral şi suma de 3 500 EUR (trei mii şi cinci
euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, sumele care urmează să fie
convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb
aplicabilă la data executării, plus orice taxă care poate fi încasată;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamatului de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 27 aprilie 2010, în


În conformitate cu Articolul 45 § 2 din Convenţie şi Regula 74 § 2 din

Regulamentul Curţii, opinia separată a judecătorului Mijović este anexată la
prezenta hotărîre.
N.B.
F.A.
OPINIE CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI MIJOVIĆ

Deşi am votat odată cu majoritatea Camerei, motivaţia mea cu privire la
constatarea violării Articolului 8 din Convenţie diferă semnificativ de
părerile expuse în prezenta hotărîre.
Potrivit hotărîrii în cauză, Articolul 8 din Convenţie a fost încălcat din

cauza inexistenţei unei posibilităţi, conform legislaţiei Moldovei în vigoare
la moment, pentru reclamant de a avea examinată pretenţia sa vizavi de
apartenenţa la un grup etnic prin prisma unor dovezi obiective şi
coroborative aduse în susţinerea acestei pretenţii (a se vedea § 59 din
hotărîre). Din momentul în care majoritatea judecătorilor s-au axat pe
condiţiile impuse de legislaţia Moldovei care a făcut imposibilă pentru
reclamant a probării pretenţiilor sale, în opinia mea personală violarea urma
să fie recunoscută cu referire la refuzul autorităţilor de ai satisface cerinţa
reclamantului în vederea schimbării identităţii astfel după cum el îşi
conştientizează etnia prin propria lui percepţie.
Revenind la circumstanţele cauzei, un aspect nu poate fi ignorat precum

că ar exista o aparentă inconsistenţă, pe de o parte, între practicile
autorităţilor Moldovei în domeniul de înregistrare a identităţii etnice şi, pe
de o altă parte, legislaţia domestică (Constituţia Republicii Moldova şi
Legea cu privire la minorităţile naţionale) şi internaţională (Articolul 3 din
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1995) (a se
vedea § 14, 15 şi 24 din hotărîre). După cum şi legislaţia domestică şi cea
internaţională oferă persoanei dreptul de a-şi alege liber apartenenţa sau nu
la un grup etnic minoritar, aparent practicile autorităţilor Moldovei impun
individului o etnie distinctă (moldovenească), practici care eu le consider
per se contrare principiului de auto-identificare, care nu numai că au fost
acceptate dar şi dezvoltate în hotărîrea Marii Camere în speţa Sejdić and
Finci v. Bosnia and Herzegovina (Sejdić and Finci v. Bosnia and
Herzegovina [GC], nos. 27996/06 and 34836/06, 22 December 2009). În
această din urmă hotărîre, Marea Cameră a constatat precum că reclamanţii,
care s-au declarat drept de origine rom şi evreu şi care nu şi-au dorit să-şi
recunoască afilierea la componenţa populaţiei (bosniaci, croaţi şi sîrbi) au
fost discriminaţi pentru aceasta (a se vedea § 45 din hotărîre). Aspectul cu
privire la etnie, după cum s-a discutat în această hotărîre menţionată a fost
explicat ca avînd originea sa în ideea despre grupuri sociale caracterizate în
special prin aceeaşi naţionalitate, credinţa religioasă, limba comună sau
originea culturală, tradiţii şi uzanţe (a se vedea § 43 din hotărîre).
Importanţa specială a acelui caz pentru prezenta speţă este de a accentua
concluzia prin justificarea Marii Camere, şi anume precum că dreptul
oricărei persoane de aşi declara apartenenţa la un grup etnic (sau nu) trebuie
să fie respectat. În Moldova, cum şi în Bosnia şi Herzegovina, afilierea
18 HOTĂRÎREA CIUBOTARU c. MOLDOVEI – OPINIE SEPARATĂ
etnică nu trebuie să depindă de conceptul legal sau elementul obiectiv, dar

de unul politic şi subiectiv. Nu a fost explicat în prezenta cauză dacă ar
exista orare anumite criterii obiective pentru instituirea apartenenţei la un
grup etnic particular, precum şi nici consecinţele legale pentru un individ
care stabileşte o astfel de afiliere. Astfel spus, eu consider că auto-
identificarea este elementul fundamentat mai mult pe o percepţie
individuală decît cea obiectivă, şi prin urmare eu nu pot să mă alătur
motivaţiei admise de Cameră în prezenta hotărîre.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CLIONOV c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
09/01/2008

1 HOTĂRÂREA CLIONOV c. MOLDOVEI
În cauza Clionov c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
Grigore Clionov („reclamantul”), la 22 martie 2004. Reclamantul, căruia i s-
a acordat asistenţă judiciară, a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl V.
Zamă de la „Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-
guvernamentală cu sediul la Chişinău.
2. Reclamantul a pretins că întârzierile în executarea hotărârilor
judecătoreşti definitive din 11 aprilie 2001 şi 26 iunie 2003 i-au încălcat
dreptul său ca o instanţă să hotărască într-un termen rezonabil asupra
drepturilor sale cu caracter civil, garantat de articolul 6 al Convenţiei şi
dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr.
1 la Convenţie. De asemenea, el s-a plâns de încălcarea dreptului său de
acces la o instanţă, contrar articolului 6 § 1 al Convenţiei.
3. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 4 ianuarie
În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis
HOTĂRÂREA CLIONOV c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

felul următor.
6. Reclamantul a fost victima unui accident de muncă care a avut loc în
anul 1984. El şi-a pierdut capacitatea de muncă în proporţie de 100% şi i s-a
acordat gradul I de invaliditate. Angajatorul, Institutul Naţional al Viei şi
Vinului („INVV”), a fost obligat prin lege să-i plătească o indemnizaţie
lunară de invaliditate. După introducerea noii monede naţionale, suma
indemnizaţiei constituia aproximativ 18 euro (EUR) lunar, iar până în 2003
a crescut până la aproximativ EUR 50 lunar. De asemenea, el primeşte o
mică pensie de stat.
8. Din anul 1996, INVV a încetat să-i mai plătească indemnizaţia, iar
reclamantul a acumulat o datorie semnificativă pentru serviciile comunale.
El a iniţiat proceduri judiciare pentru obligarea angajatorului de a relua plata
indemnizaţiei şi de a plăti dobânda pentru întreaga perioadă de întârziere.
Potrivit Guvernului, angajatorul nu a avut informaţii suficiente despre
reclamant în perioada 1996-2001 şi din acest motiv el a încetat plăţile.
Reclamantul a prezentat o copie a plângerii sale adresate INVV cu privire la
încetarea plăţilor datată din ianuarie 1998 şi două scrisori de răspuns ale
INVV. Potrivit ultimei scrisori (din martie 1998), plata indemnizaţiei a fost
suspendată din lipsă de fonduri. De asemenea, reclamantul s-a plâns în anul
2000 mai multor autorităţi de omisiunea INVV de a plăti indemnizaţia. Într-
o scrisoare datată din 2 august 2000, viceministrul agriculturii şi industriei
prelucrătoare l-a asigurat pe reclamant că indemnizaţia sa va fi plătită
curând.
9. La 11 aprilie 2001, Judecătoria sectorului Ciocana a admis pretenţiile
reclamantului şi i-a acordat 23,921 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a
EUR 2,076 la acea dată) cu titlu de compensaţii datorate lui la acea dată. Ea
a indicat INVV să plătească taxa de stat. Nu a fost depus apel şi hotărârea a
devenit irevocabilă şi executorie 15 zile mai târziu. Instanţa de judecată a
emis un titlu executoriu pentru executarea hotărârii judecătoreşti.
10. La 20 februarie 2002, INVV a fost declarat insolvabil şi a fost numit
un administrator pe perioada de lichidare. Reclamantul a declarat că
organizaţia a fost, de fapt, în proces de restructurare şi că nu a fost lichidată,
după cum era dovedit de documente oficiale semnate de administratorul
INVV. De asemenea, el a pretins că INVV a continuat să plătească salarii
personalului său şi chiar a cumpărat echipament nou. El s-a referit la o
hotărâre a Curţii de Conturi (nr. 2, 2001), potrivit căreia INVV i s-a acordat
de către Ministerul Finanţelor un credit în valoare de 2,890,000 dolari
americani (USD) din împrumutul acestuia de la Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare şi că aceşti bani au fost folosiţi pentru

cumpărarea echipamentului de producere a vinului. Până în iulie 2000,
INVV a obţinut din acest echipament nou un venit care a constituit
aproximativ EUR 14,500. De asemenea, reclamantul s-a referit la o altă
hotărâre a aceleiaşi autorităţi (nr. 20, 2004) potrivit căreia în anul 2003
INVV a primit de la bugetul de stat MDL 785,000 pentru a finanţa
cercetarea şi instruirea specializată.
11. Din iunie 2002 până în octombrie 2002, INVV a plătit reclamantului
suma totală de MDL 8,000.
12. La 30 octombrie 2002, reclamantul a iniţiat o nouă procedură
judiciară, cerând recalcularea indemnizaţiei datorate (deoarece inflaţia a
scăzut valoarea sumei acordate anterior) şi plata a încă MDL 49,178 (EUR
3,630 la acea dată) cu titlu de prejudicii pentru plata întârziată şi parţială a
sumei anterioare (din 2001). De asemenea, el a cerut plata indemnizaţiei
restante, care s-a acumulat de la acea hotărâre judecătorească anterioară.
13. La 13 noiembrie 2002, INVV i-a plătit restanţa la suma acordată în
2001 (MDL 15,900). Printr-o scrisoare din 14 aprilie 2003, el a recunoscut o
parte din noile pretenţii ale reclamantului privind indemnizaţia de
invaliditate pentru anul 2002 şi a declarat că calculele pentru 2003 vor fi
efectuate în comun cu Ministerul Muncii.
14. La 26 iunie 2003, Judecătoria Centru a admis în parte noile pretenţii
ale reclamantului şi i-a acordat MDL 7,729 (EUR 478 la acea dată) pentru
perioada de la 11 aprilie 2001 până la 1 iunie 2003, pe parcursul căreia lui i
s-a plătit doar o parte din indemnizaţia sa lunară. Instanţa de judecată a
respins pretenţia sa pentru compensarea prejudiciului cauzat prin executarea
întârziată şi inflaţie în timpul perioadei relevante.
15. După scutirea reclamantului de la plata taxei de stat atunci când
acesta a iniţiat această a doua acţiune, instanţa de judecată a dispus ca taxa
de stat să fie plătită de partea care a pierdut procesul, adică de INVV.
16. La 10 noiembrie 2003, Curtea de Apel Economică a emis un
certificat care confirma că INVV era în proces de reorganizare. La 11
noiembrie 2003, Curtea de Apel a respins apelul depus de reclamant la
hotărârea din 26 iunie 2003.
17. Ulterior, el a contestat această decizie de două ori la Curtea Supremă
de Justiţie. Prin scrisorile din 27 noiembrie 2003 şi 23 aprilie 2004, instanţa
de judecată l-a informat pe reclamant că recursul său nu a fost examinat,
deoarece el nu a plătit taxa de stat (aproximativ EUR 50). Cererea sa privind
scutirea de la plata taxei de stat a fost respinsă, unicul motiv adus fiind că
prevederile legale relevante (articolele 85 alin. 4 şi 86 ale Codului de
procedură civilă, a se vedea paragraful 21 de mai jos) nu erau aplicabile.
18. Având în vedere refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a examina
recursul său, decizia din 11 noiembrie 2003 a devenit irevocabilă.
19. Potrivit unei scrisori de la directorul INVV prezentată Curţii de către
Guvern, prin hotărârea Guvernului nr. 159 din 20 ianuarie 2004, INVV a
fost divizat în două întreprinderi de stat diferite şi primea aproximativ 20%

din fondurile sale de la bugetul de stat.
20. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Prodan v. Moldova

(nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extrase)).
21. Suplimentar, prevederile relevante ale noului Cod de procedură
civilă, în vigoare de la 12 iunie 2003, sunt următoarele:
„Articolul 85
...
Articolul 437
...
dispoziţiile articolelor 85(4) şi 86 neavând incidenţă.”
ÎN DREPT
22. Reclamantul a pretins că drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al
Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate
ca rezultat al executării întârziate a hotărârilor judecătoreşti din 11 aprilie
2001 şi 26 iunie 2003. De asemenea, el a pretins încălcarea dreptului său de
acces la o instanţă, garantat de articolul 6, ca rezultat al refuzului Curţii
Supreme de Justiţie de a examina recursul său pe motiv de neplată a taxei de
stat.
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ...
care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
I. ADMISIBILITATEA
Obiecţia preliminară a Guvernului
23. Guvernul a susţinut că, deoarece ambele hotărâri judecătoreşti

pronunţate în favoarea reclamantului au fost executate pe deplin şi i s-au dat
compensaţii pentru efectele inflaţiei asupra valorii sumei acordate în 2001,
reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă a unei încălcări a
drepturilor sale garantate de Convenţie.
Guvernul pârât (a se vedea, Prodan v. Moldova, citată mai sus, § 47). Mai
mult, în pofida cererii exprese a reclamantului de a i se acorda compensaţii
pentru prejudiciu şi pentru efectele inflaţiei asupra sumelor acordate lui,
instanţele judecătoreşti au respins orice astfel de compensare (a se vedea
paragrafele 14 şi 17 de mai sus). Compensaţiile acordate pentru efectul
inflaţiei asupra valorii primei sume acordate au reprezentat doar o reparare
parţială a prejudiciului material, iar pentru prejudiciul moral cauzat
reclamantului nu i s-a acordat nimic.
25. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul nu şi-a
pierdut statutul său de victimă a unei încălcări a drepturilor sale garantate de
Convenţie. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în
temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât
determinarea lor să depindă de o examinare a fondului lor şi niciun alt temei
purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 ŞI A ARTICOLULUI

26. Reclamantul a pretins că neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti

definitive în favoarea sa i-a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 §
1 al Convenţiei şi de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
27. Guvernul nu a fost de acord. El a declarat că întârzierea în executarea
hotărârii judecătoreşti nu a fost excesivă. Mai mult, executarea a fost
împiedicată de un factor obiectiv, şi anume procedura de lichidare a INVV,
în timpul căreia nu era permisă executarea. El a adăugat că statul nu poate fi
considerat responsabil pentru datoriile INVV, care era independent de stat.
28. Curtea notează că, în această cauză, INVV a fost formal declarat
independent faţă de stat şi responsabil de propria sa activitate economică.
Totuşi, ea, de asemenea, notează că INVV primea o finanţare substanţială
direct de la bugetul de stat (a se vedea paragrafele 10 şi 19 de mai sus). Mai
mult, autorităţile de stat deţineau controlul direct asupra conducerii INVV,

după cum prevedea hotărârea Guvernului din 20 ianuarie 2004 (a se vedea
paragraful 19 de mai sus) şi erau implicate în diferite decizii luate în
privinţa INVV (a se vedea paragrafele 8 şi 13 de mai sus).
29. Având în vedere finanţarea directă de la bugetul de stat şi controlul
larg al autorităţilor asupra activităţii INVV, Curtea consideră că statul
urmează a fi declarat responsabil pentru orice datorii ale INVV (a se vedea
Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei v. Moldova, nr. 39745/02, § 19,
3 aprilie 2007 şi Mykhaylenky and Others v. Ukraine, nr. 35091/02,
35196/02, 35201/02, 35204/02, 35945/02, 35949/02, 35953/02, 36800/02,
38296/02 şi 42814/02, §§ 41-46, ECHR 2004-XII). Astfel, titlul executoriu
în favoarea reclamantului poate fi considerat ca fiind eliberat împotriva
statului însuşi.
7. Guvernul a invocat dificultăţi în executarea hotărârii judecătoreşti,
care s-au datorat lichidării INVV (a se vedea paragraful 10 de mai sus).
Reclamantul a considerat că INVV nu a fost lichidat ci doar reorganizat,
după cum este probat prin diferite documente (a se vedea paragraful 16 de
mai sus) şi prin continuarea activităţii INVV.
8. Curtea notează că prima hotărâre judecătorească pronunţată în
favoarea reclamantului a devenit executorie la 27 aprilie 2001, în timp ce
INVV a fost declarat în proces de lichidare la 20 februarie 2002. În dosar nu
există niciun indiciu care să dovedească că a fost întreprinsă vreo acţiune pe
parcursul unei perioade de aproape 10 luni înainte de procedura de lichidare.
În acelaşi timp, autorităţile erau conştiente (a se vedea paragraful 8 de mai
sus) de necesitatea urgentă ca reclamantul să obţină indemnizaţia sa de
invaliditate, deoarece aceasta era sursa lui principală de subzistenţă.
9. Curtea consideră că, indiferent de faptul dacă INVV era în proces de
lichidare sau reorganizare, hotărârea judecătorească în favoarea
reclamantului trebuia executată în regim de urgenţă. Deoarece statul era, în
cele din urmă, responsabil pentru datoriile INVV (a se vedea paragraful
Error! Reference source not found. de mai sus), lipsa fondurilor nu putea
constitui un obstacol pentru executare, deoarece „o autoritate de stat nu
poate invoca lipsa fondurilor ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri
judecătoreşti” (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, §
74, ECHR 1999-V).
10. Chestiunile invocate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie sunt identice cu cele care au
fost găsite ca constituind violări ale acestor articole în cauzele Prodan v.
Moldova (citată mai sus, §§ 56 şi 62) şi Cooperativa Agricolă Slobozia-
Hanesei (citată mai sus, § 28). Nu există niciun motiv pentru Curte să se
abată de la acele constatări în această cauză.
11. Prin urmare, în această cauză a avut loc o violare a articolului 6 § 1
al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
12. Reclamantul a pretins că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a

examina recursul său, pe motiv că nu a fost în stare să plătească taxa de stat,
i-a încălcat dreptul său de acces la o instanţă, garantat de articolul 6 § 1 al
Convenţiei.
13. Guvernul a făcut referire la lipsa în dosarul naţional a vreunei
referinţe la recursul depus de reclamant. El a pus la îndoială că un astfel de
recurs a fost depus şi a solicitat Curţii să respingă această pretenţie ca vădit
nefondată.
14. Reclamantul a declarat că în dosar nu putea fi găsită nicio referinţă,
deoarece Curtea Supremă de Justiţie, considerând că recursul lui nu a fost
conform exigenţelor stabilite prin lege (din cauza omisiunii sale de a plăti
taxa de stat), nu a solicitat dosarul de la instanţa judecătorească inferioară şi
nu a făcut nicio menţiune cu privire la recurs în dosar. În schimb, aşa cum
rezultă din două scrisori trimise lui, instanţa judecătorească a restituit
recursul cu documentele anexate la acesta (a se vedea paragraful Error!
Reference source not found. de mai sus). În observaţiile sale ulterioare,
Guvernul a susţinut că reclamantul a depus un recurs. El a declarat că era
rezonabil de a limita accesul la al treilea grad de jurisdicţie pentru a asigura
administrarea eficientă a justiţiei.
15. Curtea se referă la principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa cu
privire la accesul la o instanţă, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi, în
special, la cerinţa de a plăti taxa pentru examinarea cauzelor judiciare (a se
vedea, printre altele, Kreuz v. Poland, nr. 28249/95, §§ 52-57,
ECHR 2001-VI, şi celelalte referinţe din aceasta).
16. În această cauză, Curtea notează că procedurile relevante s-au referit
la pretenţia reclamantului cu privire la prejudicii. Prin urmare, articolul 6 §
1 se aplică sub aspectul său civil (a se vedea Kreuz, citată mai sus, § 35).
De asemenea, Curtea reiterează că articolul 6 § 1 nu garantează un drept de
apel împotriva unei decizii a primei instanţe. Totuşi, unde dreptul intern
prevede un drept de apel, procedurile de apel vor fi considerate o prelungire
a procesului de judecată şi, în consecinţă, vor cădea sub incidenţa articolului
6 (Delcourt v. Belgium, hotărâre din 17 ianuarie 1970, Seria A nr. 11, § 25;
Gurov v. Moldova, nr. 36455/02, § 33, 11 iulie 2006). Trebuie notat faptul
că legislaţia Republicii Moldova permitea reclamantului să depună recurs la
Curtea Supremă de Justiţie. Această instanţă de judecată putea să-i limiteze
dreptul de recurs, doar dacă ea constata că recursul nu corespundea
cerinţelor legale aplicabile.
17. Curtea notează că Curtea Supremă de Justiţie s-a bazat pe
prevederile legislaţiei când a refuzat să examineze recursul reclamantului, şi
anume omisiunea acestuia de a plăti taxa de stat. Prin urmare, Curtea trebuie
să examineze dacă, atunci când a respins cererea reclamantului de a-l scuti
de plata taxei de stat, Curtea Supremă de Justiţie a luat în consideraţie
circumstanţele specifice ale cauzei sale, în primul rând, capacitatea acestuia

de plată.
18. Părţile nu au contestat faptul că Curtea Supremă de Justiţie nu a
examinat niciodată dosarul (a se vedea paragrafele 17, 36 şi 37 de mai sus).
Prin urmare, instanţa judecătorească nu cunoştea în mod direct situaţia
financiară a reclamantului. Mai mult, Curtea Supremă de Justiţie a fost
împiedicată prin prevederi exprese ale legislaţiei (articolul 437 alin. 2 al
Codului de procedură civilă, a se vedea paragraful 21 de mai sus) să verifice
posibilitatea reclamantului de plată. Interdicţia de blanchetă la acordarea
scutirilor la plata taxei de stat, conţinută în acel articol, ridică în sine o
chestiune prin prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei.
19. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantului i-a
fost refuzat accesul la o instanţă. Prin urmare, a avut loc o violare a

20. Reclamantul a pretins EUR 1,059 cu titlu de prejudiciu material, care

a rezultat din imposibilitatea lui de a folosi timp de mai mult de un an de
zile suma acordată la 11 aprilie 2001. El s-a bazat pe ratele dobânzilor la
depozite de la una din principalele bănci comerciale din Republica
Moldova.
21. Guvernul a contestat aceste calcule şi a considerat că nu a fost probat
prejudiciul material cauzat reclamantului.
22. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca
rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 11 aprilie 2001 într-un
termen rezonabil. Totuşi, suma concretă pretinsă este excesivă. Curtea
acordă reclamantului EUR 300, ţinând cont de faptul că reclamantul a primit
deja în întregime suma datorată conform hotărârii judecătoreşti.

El s-a referit la vârsta sa înaintată pentru Republica Moldova (70) şi la
suferinţele îndurate ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti
pronunţate în favoarea sa într-un termen rezonabil, ceea ce a avut ca rezultat
imposibilitatea de a-şi permite necesităţile elementare ale vieţii,

medicamente şi remunerarea unei infirmiere care să-l îngrijească, deoarece
el şi-a pierdut capacitatea de muncă în proporţie de 100 %. Mai mult, el a
suferit din cauza refuzului Curţii Supreme de Justiţie de a examina recursul
său fără a verifica situaţia sa personală.
24. Guvernul a susţinut că, având în vedere lichidarea INVV, executarea
hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului a fost
împiedicată de factori obiectivi şi, astfel, nu putea să-i cauzeze acestuia
vreun prejudiciu. Mai mult, INVV s-a conformat hotărârii judecătoreşti. În
ceea ce priveşte refuzul de a examina recursul reclamantului, acest lucru nu
a fost nerezonabil, ci a urmărit scopuri legitime. Guvernul a solicitat Curţii
să respingă pretenţiile reclamantului cu titlu de prejudiciu moral.
25. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzate stres şi
frustrare considerabile, ca urmare a neexecutării într-un termen rezonabil a
hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa, în special având în vedere
natura sumei acordate şi faptul că el a trebuit să trăiască mai mult de un an
fără indemnizaţia sa de invaliditate. Acest prejudiciu a fost sporit de refuzul
de a-i examina recursul, care se referea la acordarea compensaţiilor pentru
întârzierea în executarea hotărârii judecătoreşti din 11 aprilie 2001. Totuşi,
suma pretinsă este excesivă. Hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă
26. Reclamantul a pretins EUR 1,200 cu titlu de costuri şi cheltuieli. În

sprijinul pretenţiilor sale, el a prezentat un contract încheiat cu
reprezentantul său şi o listă detaliată a orelor lucrate de avocat pentru
pregătirea cauzei.
27. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă şi cu numărul de ore
lucrate asupra cauzei.
28. Curtea notează că ea a acordat reclamantului asistenţă judiciară,
conform baremului Curţii privind asistenţa judiciară, pentru prezentarea
observaţiilor sale, a comentariilor suplimentare şi pentru cheltuielile de
secretariat. În circumstanţele acestei cauze şi având în vedere natura sa
parţial repetitivă, Curtea consideră că nu este necesară acordarea unei alte
compensaţii cu titlu de costuri şi cheltuieli. Prin urmare, ea nu acordă nicio
sumă cu acest titlu.



rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 11 aprilie 2001 într-un
termen rezonabil;

Convenţie ca rezultat al aceleiaşi neexecutări a hotărârii judecătoreşti din
11 aprilie 2001 într-un termen rezonabil;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei prin

limitarea dreptului reclamantului de acces la o instanţă;
5. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 300 (trei sute euro) cu titlu de
prejudiciu material şi EUR 2,700 (două mii şapte sute euro) cu titlu de
prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută la sumele de
mai sus, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform
ratei aplicabile la data executării hotărârii;
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA COGUT c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 decembrie 2007
DEFINITIVĂ
04/03/2008

1 HOTĂRÂREA COGUT c. MOLDOVEI
În cauza Cogut c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
Vadim Cogut („reclamantul”), la 1 iulie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Valeriu Pelin, un avocat din
către Agentul său la acea dată, dl Vitalie Pârlog şi de către dna Lilia
Grimalschi, Directorul Direcţiei Agent Guvernamental.
3. Reclamantul a pretins că executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti
definitive, pronunţată în favoarea sa, i-a încălcat dreptul său ca o instanţă să
hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil, garantat de articolul 6 al
Convenţiei, şi dreptul său la protecţia proprietăţii sale, garantat de articolul
1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
HOTĂRÂREA COGUT c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

7. La 17 martie 1999, după 27 de ani de serviciu militar, reclamantul a
fost trecut în rezervă. Deoarece el nu a obţinut un apartament cu două
camere de la Ministerul Apărării („Ministerul”), la care el avea dreptul, el a
intentat o acţiune împotriva acestuia.
8. Printr-o hotărâre irevocabilă din 23 noiembrie 2000, Curtea Supremă
de Justiţie a hotărât în favoarea reclamantului şi a obligat Ministerul să-i
acorde acestuia un apartament cu două camere.
9. Deoarece Ministerul nu avea apartamente disponibile, în anul 2001, la
o dată nespecificată, reclamantul a intentat o acţiune la Judecătoria
Sectorului Centru, cerând schimbarea modului de executare a hotărârii
judecătoreşti din 23 noiembrie 2000. În special, el a cerut bani de la
Minister în locul unui apartament.
10. La 18 mai 2001, Judecătoria Sectorului Centru a decis să schimbe
modul de executare a hotărârii din 23 noiembrie 2000 şi a obligat Ministerul
să-i plătească reclamantului 83,000 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a
7,133 euro (EUR) la acea dată). Ministerul a depus apel.
11. La 4 iulie 2001, Tribunalul Municipiului Chişinău a admis apelul, a
casat hotărârea din 18 mai 2001 şi a încetat procedurile care aveau drept
scop schimbarea modului de executare a hotărârii din 23 noiembrie 2000.
12. În urma unei cereri a reclamantului, adjunctul Procurorului General a
depus un recurs în anulare la hotărârea din 4 iulie 2001. Recursul în anulare
a fost admis printr-o hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie din 5 iunie 2002
şi, astfel, hotărârea din 18 mai 2001 a devenit definitivă.
13. La 25 iunie 2002, reclamantul a cerut Judecătoriei Sectorului Centru
să elibereze un titlu executoriu.
14. La 19 iulie 2002, un executor judecătoresc a cerut Ministerului să se
conformeze hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului.
15. La 13 septembrie 2002, Ministerul a răspuns că hotărârea nu putea fi
executată din cauza lipsei banilor.
16. La 21 ianuarie 2003, un executor judecătoresc a emis o dispoziţie
incasso pe numele Ministerului în sumă de MDL 83,000. La 18 aprilie şi 25
iulie 2003, executorul judecătoresc l-a informat pe reclamant că Ministerul a
refuzat să se conformeze cererilor de a executa hotărârea şi că, în
consecinţă, au fost iniţiate proceduri administrative împotriva celor
responsabili de neexecutarea hotărârii judecătoreşti irevocabile.
17. Printr-o hotărâre din 26 februarie 2004, Curtea de Apel Chişinău a
încetat procedurile administrative intentate împotriva ministrului Apărării.
Ea a constatat că, deşi hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea
reclamantului nu a fost executată, ministrul nu era responsabil de omisiunea

Guvernului de a aloca bani în acest scop.
18. Între anii 2002 şi 2003, reclamantul a depus plângeri cu privire la
neexecutarea hotărârii, însă fără succes.
19. La 15 martie 2005, reclamantului i s-au plătit MDL 83,000.
20. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Prodan v. Moldova,

nr. 49806/99, § 31, ECHR 2004-III (extracts).
21. Codul Civil în vigoare din 12 iunie 2003, prevede, inter alia,
următoarele:
Articolul 619. Dobînda de întîrziere
„ (1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobînzi pe perioada întîrzierii. Dobînda de

întîrziere reprezintă 5% peste rata dobînzii prevăzută la art. 585 [rata de refinanţare a
BNM] dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui prejudiciu
mai redus.
(2) În cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobînda este de 9%

peste rata dobînzii prevăzută la art. 585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
ÎN DREPT
definitive pronunţată în favoarea lui i-a încălcat drepturile sale garantate de
articolul 6 § 1 al Convenţiei şi de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.


Guvernul a declarat că hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în
favoarea reclamantului a fost executată la 15 martie 2005. Prin urmare,
reclamantul şi-a pierdut statutul de „victimă”.
24. Reclamantul a declarat că hotărârea judecătorească definitivă din 18
mai 2001 a fost executată doar după o întârziere nerezonabilă. El a declarat
că autorităţile naţionale nu i-au plătit vreo compensaţie pentru executarea
întârziată a hotărârii judecătoreşti.
25. Curtea reiterează că o decizie sau măsură favorabilă unui reclamant
decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut violarea, expres sau în
substanţă, şi au oferit apoi o redresare pentru violarea Convenţiei (a se
vedea Amuur v. France, hotărâre din 25 iunie 1996, Reports of Judgments
and Decisions 1996-III, p. 846, § 36; Dalban v. Romania, [GC], nr.
28114/95, § 44, ECHR 1999-VI).
26. În această cauză, Curtea consideră că, deşi hotărârea relevantă a fost
deja executată, Guvernul nu a recunoscut încălcarea şi nici nu a oferit o
redresare adecvată pentru executarea întârziată. În astfel de circumstanţe,
reclamantul poate continua să pretindă că este „victimă” a unei încălcări a
drepturilor sale garantate de Convenţie ca urmare a neexecutării îndelungate
a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa (a se vedea
Dumbrăveanu v. Moldova, nr. 20940/03, § 22, 24 mai 2005).
27. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului ridică chestiuni de
drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o
examinare a fondului. Niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu
a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În
pretenţii.

28. Reclamantul a declarat că autorităţile nu au executat o hotărâre

judecătorească definitivă pronunţată în favoarea sa de la 18 mai 2001 până
la 15 martie 2005, adică timp de aproape patru ani.
29. În observaţiile sale cu privire la pretenţiile reclamantului formulate
cu titlu de satisfacţie echitabilă, Guvernul a declarat că, totuşi, la 21 ianuarie
2003, Ministerul a transferat MDL 83,000 unui executor judecătoresc şi că
reclamantul a venit să-şi ia banii la 15 martie 2005. În opinia lui, deoarece
reclamantul a cerut titlul executoriu abia la 25 iunie 2002 (a se vedea
paragraful 13 de mai sus), perioada de neexecutare a constituit şapte luni.
Guvernul a considerat că, deoarece reclamantul a primit suma datorată

înainte ca Curtea să comunice cauza, nu a avut loc o violare a articolului 6 §
1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
30. Curtea observă că principiile generale care se aplică în cauzele de
acest gen au fost expuse în cauza Prodan v. Moldova (citată mai sus, §§ 52-
53 şi 59).
31. Având în vedere materialele de care dispune, Curtea nu este convinsă
de observaţiile Guvernului precum că Ministerul a executat la 21 ianuarie
2003 hotărârea pronunţată în favoarea reclamantului. Trebuie notat, în
primul rând, că dispoziţia incasso din 21 ianuarie 2003 a fost emisă de către
un executor judecătoresc pe numele Ministerului şi faptul că ultimul nu a
executat o hotărâre judecătorească definitivă a fost, în mod expres,
menţionat în scrisorile executorului judecătoresc din aprilie şi iulie 2003 (a
se vedea paragraful 16 de mai sus). În al doilea rând, conformarea
Ministerului cu hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea
reclamantului a constituit obiectul procedurilor naţionale, iar în cadrul
acelor proceduri s-a constatat că, în luna februarie 2004, Ministerul încă nu
o executase (a se vedea paragrafele 16 şi 17 de mai sus). In fine, în
observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, Guvernul a
declarat că hotărârea pronunţată în favoarea reclamantului a fost executată
la 15 martie 2005 (a se vedea paragraful 23 de mai sus). Prin urmare, Curtea
consideră că perioada de neexecutare ar trebui calculată de la 5 iunie 2002,
când hotărârea din 18 mai 2001 a devenit definitivă, până la 15 martie 2005,
când reclamantul a primit MDL 83,000. Prin urmare, reclamantului nu i s-a
plătit suma datorată lui în temeiul hotărârii judecătoreşti timp de treizeci şi
trei de luni şi zece zile.
32. Prin omisiunea, timp de treizeci şi trei de luni şi zece zile, de a se
conforma unei hotărâri judecătoreşti irevocabile şi executorii, pronunţată în
favoarea reclamantului, autorităţile naţionale au încălcat dreptul
reclamantului de acces la o instanţă şi la protecţia proprietăţii lui (a se vedea
Prodan, citată mai sus, §§ 55 şi 61 şi Sîrbu and Others v. Moldova, nr.
73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01, §§ 26 şi
32, 15 iunie 2004).

35. Reclamantul a pretins MDL 446,340 (EUR 26,436) cu titlu de

prejudiciu material suferit ca urmare a executării întârziate a hotărârii
judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea lui. El a pretins că această
sumă ar trebui să acopere pierderile suferite ca rezultat al creşterii preţurilor
la apartamente în Chişinău şi inflaţia.
36. Guvernul a declarat că suma pretinsă de reclamant era excesivă şi a
contestat metoda lui de calcul.
37. Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un prejudiciu
material din cauza imposibilităţii sale de a folosi banii ca rezultat al
executării întârziate a hotărârii judecătoreşti din 5 iunie 2002. Având în
vedere metodologia folosită în cauza Prodan (citată mai sus, § 73) şi
legislaţia naţională cu privire la calcularea dobânzii de întârziere (a se vedea
paragraful 21 de mai sus), Curtea acordă reclamantului EUR 2,500 cu titlu
de prejudiciu material.
38. Reclamantul a pretins compensaţii pentru prejudiciul moral suferit ca

rezultat al încălcării drepturilor sale, fără a specifica suma compensaţiei.
39. Guvernul a declarat că reclamantul nu a adus nicio probă că a suferit
vreun stres sau nelinişte.
anumit stres şi frustrare ca rezultat al executării întârziate a hotărârii
judecătoreşti din 5 iunie 2002, care nu poate fi recuperat prin simpla
constatare a unei violări (a se vedea Mihalachi v. Moldova, nr. 37511/02,
§ 48, 9 ianuarie 2007). Făcând evaluarea sa în mod echitabil, ea acordă
reclamantului EUR 800 cu titlu de prejudiciu moral.
41. Reclamantul nu a prezentat nicio pretenţie cu titlu de costuri şi

cheltuieli.


2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei din

cauza executării întârziate a hotărârii judecătoreşti din 5 iunie 2002;

Convenţie din cauza aceleiaşi executări întârziate;
4. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,500 (două mii cinci sute euro)
cu titlu de prejudiciu material şi EUR 800 (opt sute euro) cu titlu de
prejudiciu moral, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât
procente;

echitabilă.


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA COLIBABA c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
23/01//2008

1 HOTĂRÂREA COLIBABA c. MOLDOVEI
În cauza Colibaba c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către Vitalie Colibaba („reclamantul”), la
22 iunie 2006.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl R. Zadoinov, avocat din
3. Reclamantul a pretins, în special, că a fost supus unei brutalităţi severe
din partea poliţiei pe când se afla în detenţie şi că autorităţile nu au efectuat
o cercetare adecvată a incidentului, contrar articolului 3. De asemenea, el s-
a plâns, în temeiul articolului 13, de lipsa recursurilor efective în ceea ce
priveşte maltratarea şi, în temeiul articolului 34 al Convenţiei, de faptul că a
fost împiedicat de autorităţile naţionale să-şi prezinte cauza în faţa Curţii.
4. La 3 octombrie 2006, Secţiunea a Patra a Curţii a comunicat
Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu
HOTĂRÂREA COLIBABA c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul, dl Vitalie Colibaba, este un cetăţean al Republicii

Moldova care s-a născut în anul 1978 şi locuieşte în Chişinău.
1. La 21 aprilie 2006, reclamantul a fost reţinut, fiind acuzat de
agresarea unui poliţist.
2. După cum se pretinde, la 25 şi 27 aprilie 2006, reclamantul a fost
torturat de poliţistul I.M. şi de alţi doi poliţişti, cu scopul de a-l forţa să-şi
recunoască vina. Potrivit reclamantului, mâinile şi picioarele sale au fost
legate împreună la spate, iar o bară de metal de la un cuier a fost pusă sub
braţele sale. Bara de metal a fost pusă pe două scaune, corpul său rămânând
suspendat mai mult de 40 de minute. Mâinile sale au fost acoperite cu cârpe,
astfel încât pe ele să nu rămână urme de la funie. Pentru ca ţipetele sale să
nu fie auzite, a fost pusă muzica la volum sporit. În timp ce era suspendat,
capul său a fost acoperit cu un palton, fiind lovit cu un scaun la ceafă.
Aceste maltratări grave au fost însoţite de agresiuni verbale şi psihice.
Guvernul a contestat acuzaţiile de maltratare.
3. În aceeaşi zi, după ce a fost dus înapoi în celulă, reclamantul a
încercat să se sinucidă, tăindu-şi venele. Totuşi, încercarea nu i-a reuşit şi el
a fost dus la spital.
4. La 27 aprilie 2006, reclamantului i s-a permis pentru prima dată să se
întâlnească cu avocatul său, dar numai în prezenţa poliţiştilor. Reclamantul
s-a plâns avocatului său că a fost torturat.
5. Potrivit reclamantului, deoarece el s-a plâns avocatului său, în aceeaşi
seară el a fost din nou torturat. El a fost lovit în cap cu o sticlă de plastic de
doi litri plină cu apă şi cu pumnii şi picioarele. Guvernul a contestat aceste
acuzaţii.
6. La 28 aprilie 2006, avocatul reclamantului a depus la Procuratura
Buiucani o plângere penală cu privire la pretinsa maltratare a reclamantului.
7. La 29 aprilie 2006, reclamantul a fost dus de poliţiştii care, după cum
se pretindea, l-au maltratat, la Centrul de Medicină Legală, unde a fost
supus unei examinări medico-legale în prezenţa acestora. Avocatul său nu a
fost prezent şi, potrivit reclamantului, examinarea medicală a durat doar
câteva minute şi a fost superficială.
8. În raportul de examinare medico-legală, întocmit de Centrul de
Medicină Legală, datat din 28 aprilie 2006, s-a conchis că, în afară de
leziunile cauzate prin tentativa de sinucidere, reclamantul nu avea alte
semne de violenţă pe corpul său.
9. La 30 aprilie 2006, Procuratura Buiucani a dispus înlăturarea
poliţistului I.M. de la instrumentarea cauzei reclamantului, pe motiv că
ultimul s-a plâns de o pretinsă maltratare. Poliţistului i-a fost interzis chiar
să-l însoţească pe reclamant spre şi de la centrul de detenţie. Înlăturarea a

fost motivată prin necesitatea de a asigura obiectivitatea examinării
plângerilor reclamantului.
10. La 2 mai 2006, avocatul reclamantului a cerut procurorului
sectorului Buiucani să permită ca reclamantul să fie supus inter alia
examinărilor medicale neurologice, oftalmologice, psihiatrice şi altor
examinări medicale. El a cerut ca examinările medicale să fie efectuate de
medici independenţi, în prezenţa rudelor reclamantului. Această cerere a
fost refuzată.
11. La 3 mai 2006, ca urmare a plângerilor avocatului reclamantului,
Amnesty International a organizat o acţiune în susţinerea reclamantului, prin
publicarea pe pagina lor web în limba rusă a unei descrieri a cauzei
reclamantului şi printr-un apel adresat persoanelor din întreaga lume să scrie
Procurorului General al Republicii Moldova, Ministerului Afacerilor Interne
al Republicii Moldova şi Ambasadelor Republicii Moldova din ţările lor,
solicitându-le să întreprindă măsuri, precum efectuarea unei examinări
medicale a reclamantului, desfăşurarea unei anchete efective pe marginea
plângerilor acestuia cu privire la tortură şi acordarea permisiunii pentru
reclamant de a avea întrevederi cu avocatul său în condiţii de
confidenţialitate.
12. Ca urmare a acţiunii Amnesty International, autorităţile Republicii
Moldova au primit douăzeci şi şapte de scrisori din diferite ţări, iar cauza
reclamantului a fost larg mediatizată.
13. La 16 mai 2006, reclamantul a fost eliberat din detenţie. În aceeaşi
zi, el a solicitat asistenţă medicală Centrului medical de reabilitare a
victimelor torturii „Memoria”, o organizaţie non-guvernamentală finanţată
de Uniunea Europeană şi membru al Adunării Generale a Consiliului
Internaţional de Reabilitare a Victimelor Torturii (CIRVT). Se pare că acolo
el a fost supus unor analize şi examinări medicale detaliate de către diferiţi
specialişti medicali. Într-un document intitulat „Extras din fişa medicală”,
datat din 16 iunie 2006, emis de Centru, se menţiona inter alia că
reclamantul a suferit consecinţe ale unei traume cranio-cerebrale, otită
posttraumatică şi surditate mixtă în partea dreaptă, precum şi hipoacuzie de
percepţie (o slăbire a acuităţii auzului) în partea stângă.
14. La 18 mai 2006, reclamantul a fost supus unui control medical la
Institutul de Neurologie şi Neurochirurgie al Ministerului Sănătăţii. Se pare
că el a fost trimis acolo de către medicii de la Centrul medical de reabilitare
a victimelor torturii „Memoria”, care l-au diagnosticat cu traumă cranio-
cerebrală. El a fost examinat de un neurochirurg, care a confirmat că
reclamantul a suferit o traumă cranio-cerebrală şi o comoţie cu o dereglare
vegetativă vasculară permanentă şi avea tensiune intracraniană. Mai mult,
medicul a constatat că reclamantul îşi pierdea cunoştinţa, a suferit de otită
posttraumatică şi tulburări de somn. Fişa de examinare de la Institutul de
Neurologie şi Neurochirurgie nu a fost eliberată reclamantului până la 12

iunie 2006.
15. La 24 mai 2006, procurorul G.B. de la Procuratura Buiucani a
respins plângerea reclamantului cu privire la tortură. În rezoluţia sa, el a
menţionat inter alia că cei trei poliţişti, care se pretindea că au fost implicaţi
în actele de tortură, au fost interogaţi şi că ei au negat toate acuzaţiile; că
potrivit raportului medical datat din 28 aprilie 2006, reclamantul nu avea
semne de tortură pe corpul său; şi că în biroul unde el a pretins că a fost
torturat nu a fost găsit niciun cuier. În ceea ce priveşte tentativa sa de
sinucidere, procurorul a considerat că ea a fost simulată pentru a evita
răspunderea penală.
16. La 30 mai 2006, reclamantul a contestat rezoluţia din 24 mai 2006 la
Judecătoria Buiucani. El a susţinut inter alia că procurorul a refuzat să-i
permită efectuarea unei examinări medicale complete, pe care el a solicitat-
o la 2 mai 2006 şi că acest lucru a fost contrar obligaţiilor pozitive impuse
autorităţilor de articolul 3 al Convenţiei. De asemenea, el a informat instanţa
de judecată că, imediat după eliberarea sa din detenţie, el a fost supus unei
examinări medicale, care a stabilit că el a fost torturat în timpul detenţiei.
17. La 15 iunie 2006, Judecătoria Buiucani a ţinut o şedinţă
judecătorească în cauza cu privire la plângerea reclamantului de tortură.
Avocatul reclamantului a solicitat ca raportul medical din 18 mai 2006 al
Institutului de Neurologie şi Neurochirurgie să fie anexat la dosar.
Judecătorul M.D. a admis raportul ca probă. Totuşi, printr-o încheiere din
aceeaşi dată el a respins plângerea ca neîntemeiată, fără a da o apreciere
probelor de mai sus. El pur şi simplu a reprodus motivele aduse de
procurorul G.B. în rezoluţia acestuia din 24 mai 2006, prin care a respins
plângerea cu privire la tortură.
18. La 24 iunie 2006, după ce a obţinut raportul medical de la Centrul
medical de reabilitare a victimelor torturii „Memoria”, reclamantul a scris
Procuraturii Buiucani, solicitând reexaminarea plângerii sale cu privire la
maltratare prin prisma raportului medical. Totuşi, la 5 iulie 2006, el a fost
informat că nu existau temeiuri pentru redeschiderea investigaţiei.
19. Între timp, la 22 iunie 2006, reclamantul a depus o cerere la Curte, în
care s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că el a fost torturat şi
că nu a fost efectuată o investigaţie efectivă pe marginea acuzaţiilor sale de
tortură.
20. La 26 iunie 2006, Procurorul General al Republicii Moldova,
Valeriu Balaban, a scris o scrisoare Baroului Avocaţilor din Republica
Moldova, în care el a menţionat inter alia următoarele:
„În ultima perioadă, Procuratura Generală se confruntă cu fenomenul implicării de
către unii avocaţi din Republica Moldova a structurilor internaţionale specializate în
apărarea drepturilor omului, în procesul examinării de către autorităţile naţionale a
cazurilor penale concrete, ca o pîrghie de influenţă în soluţionarea intereselor
personale şi eschivarea persoanelor asupra cărora planează suspiciuni că ar fi comis
infracţiuni de răspundere penală.
Exemple de acest gen pot servi cazul G., declanşat de avocatul A.U., şi cazul Vitalie
Colibaba, declanşat de avocatul R. Zadoinov, mediatizarea pe plan internaţional ale
cărora au catalizat acţiuni active din partea reprezentanţilor organizaţiei Amnesty
International întru apărarea şi restabilirea presupuselor drepturi lezate ale clienţilor
acestora.
În urma examinării suficient de aprofundată a sesizărilor avocaţilor în care s-a

indicat la presupusele acţiuni de maltratare, tortură şi tratament inuman admise de
către reprezentanţii Ministerului Afacerilor Interne ... procurorii au refuzat în pornirea
urmăririi penale din motivul lipsei elementelor infracţiunii. ...
... În aceste împrejurări stîrneşte nedumerire şi ridică semne de întrebare atitudinea

iresponsabilă şi comportamentul de opoziţie neîntemeiat al avocaţilor A.U. şi R.
Zadoinov, care cunoscînd faptul că în privinţa clienţilor săi nu au fost aplicate acţiuni
cu caracter de tortură sau tratament inuman, intenţionat au apelat la instituţiile
internaţionale fără a utiliza preventiv mecanismul naţional de soluţionare a unor
asemenea cazuri, creînd astfel un cadru informaţional eronat şi utilizînd metode
neoneste în scopul obţinerii unui eventual cîştig de cauză. ...
Evoluţia în dinamică a unei astfel de practici va impune necesitatea iniţierii a

controalelor pentru stabilirea prezenţei sau absenţei în acţiunile avocaţilor a
elementelor infracţiunii prevăzute de articolul 335 § 2 din Codul penal, deoarece
răspîndirea pe larg comunităţii internaţionale a unor informaţii despre presupusele
încălcări grave ale drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în Republica Moldova,
generează prejudicii grave imaginii ţării noastre.
În temeiul celor expuse, urmează să luaţi atitudine de faptele expuse, cu aducerea la

cunoştinţa avocaţilor baroului a situaţiei create şi preîntîmpinarea, în măsura
posibilităţilor, a prejudicierii autorităţii statului Republica Moldova.”
21. Scrisoarea de mai sus a generat o dezbatere aprinsă în media. La 30
iunie 2006, Baroul Avocaţilor din Republica Moldova a făcut o declaraţie
oficială în care a calificat scrisoarea Procurorului General ca o încercare de
a intimida avocaţii. Într-un interviu acordat ziarului Ziarul de Gardă,
preşedintele Consiliului Baroului Avocaţilor a declarat inter alia că aceasta
a constituit o încercare de a intimida avocaţii, astfel încât ei să nu se mai
plângă Curţii. În acelaşi timp, Amnesty International a organizat o acţiune
în susţinerea avocaţilor menţionaţi în scrisoarea Procurorului General şi a
făcut o declaraţie în care a menţionat inter alia următoarele:
„[Amnesty International] este îngrijorată că scrisoarea adresată Baroului Avocaţilor
din Republica Moldova este o încercare intenţionată de a-i intimida pe A.U. şi Roman
Zadoinov, şi de a împiedica avocaţii din Republica Moldova să facă publice
informaţiile despre încălcările drepturilor omului. Ea este o încălcare a dreptului la
libertatea de exprimare şi, dacă avocaţii ar fi încarceraţi pentru această infracţiune,
Amnesty International i-ar considera prizonieri ai conştiinţei.”
22. Prevederile relevante ale Codului penal sunt următoarele:

„Articolul 335. Abuzul de serviciu
1. Folosirea intenţionată de către o persoană ... a situaţiei de serviciu, în interes material ori
în alte interese personale ... se pedepseşte cu amendă ... sau cu închisoare de pînă la 3 ani.
2. Aceeaşi acţiune săvîrşită de către un notar, auditor sau avocat se pedepseşte cu amendă
în mărime de la 10,000 la 16,000 lei sau cu închisoare de la 2 la 5 ani ...”.
ÎN DREPT
23. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că a fost
maltratat de poliţie în timpul detenţiei sale şi că, între 25 şi 27 aprilie 2006, lui nu
i s-a dat hrană şi apă. De asemenea, el s-a plâns de omisiunea autorităţilor
naţionale de a investiga în mod corespunzător acuzaţiile lui cu privire la
maltratare. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
degradante.”
24. Reclamantul a susţinut că el nu a avut un recurs efectiv în faţa unei
autorităţi naţionale în ceea ce priveşte încălcările articolului 3 şi a pretins în
această privinţă o violare a articolului 13, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost
încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale ... .”
25. In fine, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 34 al Convenţiei, că
scrisoarea Procurorului General din 26 iunie 2006 a avut drept scop intimidarea
avocatului său şi că, prin urmare, a constituit o încălcare a dreptului său de a
sesiza Curtea. Partea relevantă a articolului 34 este următoarea:
„... Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul
eficace al acestui drept.”
A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 3 cu privire la condiţiile de

detenţie a reclamantului
26. Reclamantul s-a plâns că, între 25 şi 27 aprilie 2006, lui nu i s-a dat hrană
şi apă. Guvernul a contestat această acuzaţie.
27. Curtea notează că reclamantul nu a prezentat nicio probă în sprijinul
acestei acuzaţii. Prin urmare, ea conchide că această pretenţie este în mod vădit
nefondată şi, prin urmare, inadmisibilă, în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al
Convenţiei.
B. Restul pretenţiilor
28. Curtea consideră că restul pretenţiilor reclamantului ridică chestiuni

de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să
depindă de o examinare a fondului şi niciun alt temei pentru a le declara
inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această parte a
cererii admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3
al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede
imediat la examinarea fondului pretenţiilor relevante.

29. Reclamantul a susţinut că raportul medical datat din 28 aprilie 2006
(a se vedea paragraful 13 de mai sus) nu era credibil, deoarece acesta s-a
bazat pe o examinare foarte superficială efectuată de un terapeut, şi nu de un
neurolog, oftalmolog sau psihiatru. Medicul nu a efectuat vreun test special
şi nici nu a folosit vreun echipament medical, ci doar l-a examinat vizual.
Mai mult, reclamantul şi-a exprimat dubii cu privire la independenţa
medicului şi a menţionat faptul că poliţiştii care l-au maltratat au fost
prezenţi în timpul examinării sale, pe când avocatului său nu i s-a permis să
asiste.
30. Reclamantul s-a referit la rapoartele medicale din 16 şi 18 mai 2006
(a se vedea paragrafele 18 şi 19 de mai sus) şi a susţinut că acestea indicau
clar că, la eliberarea sa din detenţie, el avea leziuni, fapt care susţinea
acuzaţia sa că, între 25 şi 27 aprilie 2006, el a fost torturat. El a susţinut că
aceste examinări medicale au fost efectuate de câţiva medici independenţi şi
că, prin urmare, erau credibile.
31. Reclamantul a contestat acuzaţia Guvernului potrivit căreia el ar fi
fost dependent de droguri şi a susţinut că Guvernul nu a prezentat nicio
probă medicală cu privire la aceasta.
32. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a fost supus niciunei forme de
maltratare, deoarece, în timpul examinării medicale din 29 aprilie 2006, pe
corpul său nu au fost găsite urme de violenţă (a se vedea paragrafele 12 şi
13 de mai sus). Încercarea sa de a se sinucide nu s-a datorat torturii, ci unei
stări cauzate de lipsa drogurilor, de care acesta era dependent.
33. Referindu-se la examinările medicale efectuate de medicii de la
Centrul medical de reabilitare a victimelor torturii „Memoria”, Guvernul a
susţinut că acestea nu erau convingătoare, deoarece au fost efectuate după o
lună de la eliberarea reclamantului din detenţie. În opinia Guvernului, data
de 16 iunie 2007, indicată pe documentul emis de Centru, era data la care

examinarea medicală a avut loc (a se vedea paragraful 19 de mai sus).
34. Referindu-se la raportul medical din 18 mai 2006 (a se vedea
paragraful 13 de mai sus), Guvernul a avut două poziţii diferite. În
observaţiile sale din 2 ianuarie 2007, Guvernul nu a contestat autenticitatea
sau credibilitatea lui; totuşi, Guvernul a susţinut că raportul era irelevant,
deoarece examinarea medicală a fost efectuată după două zile de la
eliberarea reclamantului şi că, între timp, el însuşi ar fi putut să-şi cauzeze
leziunile. În observaţiile sale din 17 aprilie 2006, Guvernul a exprimat dubii
cu privire la credibilitatea raportului, deoarece, atunci când s-a făcut referire
la datele pretinselor maltratări, au fost indicate „25, 27.05.2006” în loc de
„25, 27.04.2006”.

35. Reclamantul a susţinut că aceiaşi procurori, care au condus
urmărirea penală împotriva sa, au examinat plângerea sa cu privire la
maltratare şi că în investigaţie nu au fost implicate organe independente.
36. Guvernul a susţinut că, imediat ce reclamantul s-a plâns că a fost
maltratat, el a fost supus unei examinări medicale. La scurt timp după
aceasta, poliţistul acuzat de maltratare a fost înlăturat de la instrumentarea
cauzei, pentru ca obiectivitatea investigaţiei să nu fie pusă în pericol (a se
vedea paragraful 14 de mai sus). După ce poliţiştii acuzaţi au fost interogaţi
şi a fost efectuată o examinare obiectivă a tuturor probelor, s-a conchis că
reclamantul nu a fost maltratat. Această concluzie a fost confirmată de
instanţa de judecată care a examinat cauza în mod obiectiv şi în cadrul unor
proceduri contradictorii. Prin urmare, investigaţia a fost efectivă şi statul şi-
a onorat în mod satisfăcător obligaţiile sale procedurale.

42. După cum Curtea a menţionat de multe ori, articolul 3 consfinţeşte
una valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele
mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei
organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele
sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea
normelor materiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4,
articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar, conform
articolului 15 § 2, nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă,
chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se
vedea Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V şi
Assenov and Others v. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of

Judgments and Decisions 1998-VIII, p. 3288, § 93).
ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de
leziune va crea o prezumţie puternică că acea persoană a fost supusă
maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12
octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă
despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile, neîndeplinirea
căreia ridică o chestiune clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei
(Selmouni v. France, citată mai sus, § 87).
standardul de probaţiune „dincolo de un dubiu rezonabil” (a se vedea
Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr.
25, pp. 64-65, § 161). Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din
coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau
a unor similare prezumţii incontestabile ale faptelor. Atunci când
evenimentele într-o cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute
numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor aflate în custodia autorităţilor,
se vor crea prezumţii puternice ale faptelor în legătură cu leziunile
corporale apărute în perioada detenţiei. Într-adevăr, sarcina probaţiunii
aparţine autorităţilor, care trebuie să prezinte explicaţii satisfăcătoare şi
convingătoare (a se vedea Salman v. Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100,
ECHR 2000-VII).
37. Nu se contestă faptul că, între 21 aprilie 2006 şi 16 mai 2006,
reclamantul s-a aflat în custodia poliţiei. Totuşi, se contestă faptul dacă, în
acea perioadă de timp, reclamantul a suferit leziuni, altele decât cele care au
rezultat din încercarea sa de a se sinucide.
38. Guvernul s-a bazat pe raportul medical datat din 28 aprilie 2006 şi a
susţinut că reclamantul nu a suferit leziuni la datele pretinse. În acelaşi timp,
el a susţinut că rapoartele medicale din 16 iunie şi 18 mai 2006 nu dovedeau
că reclamantul suferea de o traumă cranio-cerebrală la eliberarea sa din
detenţie.
39. Curtea nu este convinsă de argumentele Guvernului şi notează că,
deşi documentul medical eliberat de Centrul medical de reabilitare a
victimelor torturii „Memoria” era datat din 16 iunie 2006, el prevedea în
mod clar încă de la început că reclamantul a venit la Centru la 16 mai 2006.
Mai mult, chiar şi titlul său indica că el constituia un rezumat al fişei
medicale a reclamantului (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
40. În ceea ce priveşte raportul medical din 18 mai 2006, Curtea notează
că acesta a confirmat constatările făcute de Centrul de reabilitare cu privire
la trauma cranio-cerebrală a reclamantului. Prin urmare, declaraţia
Guvernului că reclamantul ar fi putut suferi leziunile după eliberarea sa,
între 16 şi 18 mai 2006 (a se vedea paragraful 39 de mai sus), nu pare a fi
plauzibilă. În ceea ce priveşte declaraţia Guvernului cu privire la chestiunea
privind datele pretinselor leziuni indicate în raport (a se vedea paragraful 39

de mai sus), Curtea consideră că medicul a comis o greşeală evidentă de
redactare, deoarece reclamantul în mod clar a pretins la toate etapele
procedurilor că maltratarea sa a avut loc în aprilie, şi nu în mai 2006. Într-
adevăr, Curtea notează o chestiune similară în legătură cu datele din raportul
medical pe care s-a bazat Guvernul în susţinerea poziţiei sale. Deşi acel
raport este datat din 28 aprilie 2006, din conţinutul său şi din argumentele
părţilor rezultă clar că, de fapt, examinarea medicală a avut loc la 29 aprilie
2006 (a se vedea paragrafele 12 şi 13 de mai sus).
41. În acelaşi timp, Curtea are dubii în privinţa credibilităţii raportului
datat din 28 aprilie 2006. Ea notează cu îngrijorare că reclamantul a fost dus
la Centrul de Medicină Legală de către poliţiştii care se pretindea că l-au
maltratat şi că examinarea medicală a reclamantului a avut loc în prezenţa
acestora (a se vedea Batı and Others v. Turkey, nr. 33097/96 şi 57834/00,
§ 100, ECHR 2004-IV (extrase)). În astfel de circumstanţe, Curtea nu poate
exclude posibilitatea că reclamantul s-a simţit intimidat de persoanele pe
care el le-a acuzat că l-au torturat. Curtea se referă la acuzaţia reclamantului
că, la 27 aprilie 2006, el a fost supus în mod repetat torturii, deoarece s-a
plâns avocatului său (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Mai mult, Curtea
notează că chiar şi procuratura a considerat necesar să-l înlăture pe poliţistul
I.M. de la instrumentarea cauzei reclamantului şi să excludă orice contact
dintre cei doi, pentru a asigura obiectivitatea investigării acuzaţiei de
maltratare (a se vedea paragraful 14 de mai sus). În astfel de circumstanţe,
Curtea consideră că este dificil de a acorda importanţă unui raport medical
bazat pe o examinare medicală efectuată în prezenţa şi sub supravegherea
persoanelor care se pretinde că l-au torturat pe reclamant.
42. În lumina celor de mai sus, Curtea ajunge la concluzia că trauma
cranio-cerebrală a reclamantului a fost cauzată în timpul detenţiei acestuia.
43. Deoarece Guvernul nu a dat nicio explicaţie cu privire la originea
leziunii de mai sus şi având în vedere prezumţia puternică care apare în
asemenea situaţii (a se vedea paragraful 43 de mai sus), Curtea conchide că
Guvernul nu şi-a onorat sarcina impusă lui de a o convinge că trauma
cranio-cerebrală a reclamantului a fost cauzată prin orice altceva decât prin
maltratarea lui pe când se afla în custodia poliţiei. Prin urmare, a avut loc o
violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte maltratarea
reclamantului.

52. Curtea reaminteşte că atunci când o persoană face afirmaţii
credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al
Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi ai statului, prevederile acestui
articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului impuse de articolul
1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa
drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei
investigaţii oficiale efective. La fel ca şi o investigaţie efectuată în virtutea

articolului 2, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi
pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege
a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, în pofida
importanţei sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică şi ar face posibil,
în anumite cazuri, pentru agenţii statului, să comită abuzuri împotriva
persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate
virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, §
131, ECHR 2000-IV).
Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi
serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe
concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună
la baza deciziilor lor (a se vedea hotărârea Assenov and Others v.
Bulgaria, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii
rezonabili şi disponibili lor pentru a asigura probe cu privire la incident,
inclusiv inter alia declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale
(a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, § 104 et seq., ECHR
1999-IV şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice
omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina
posibilitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea
persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard.
44. Curtea notează o serie de carenţe grave în investigaţia efectuată de
autorităţile naţionale. În primul rând, ea notează că cererea reclamantului
din 2 mai 2006, adresată procuraturii, de a fi supus unei examinări medicale
independente în prezenţa rudelor sale, a fost respinsă fără a se aduce motive
plauzibile (a se vedea paragraful 15 de mai sus). În al doilea rând, instanţa
judecătorească, care a examinat plângerea reclamantului împotriva
rezoluţiei procuraturii din 24 mai 2006, a ignorat argumentul reclamantului
că lui nu i s-a permis efectuarea unei examinări medicale independente şi
nici măcar nu a considerat necesar să aducă motive (a se vedea paragraful
21 de mai sus). Mai mult, instanţa judecătorească nu a acordat nicio atenţie
argumentului reclamantului din plângerea sa că, la 16 mai 2006, el a fost
examinat de medici independenţi, care au constatat pe corpul său urme de
maltratare. Instanţa de judecată nu a manifestat niciun interes pentru a vedea
raportul medical din 18 mai 2006 prezentat de reclamant la 15 iunie 2006 (a
se vedea paragraful 22 de mai sus). Ulterior, procuratura a refuzat să
examineze cererea reclamantului de reexaminare a cauzei sale prin prisma
documentului emis de Centrul medical de reabilitare a victimelor torturii
„Memoria” (a se vedea paragraful 23 de mai sus).
45. În lumina deficienţelor grave la care s-a referit mai sus, Curtea
consideră că autorităţile naţionale nu au făcut o încercare serioasă pentru a
investiga plângerile reclamantului de maltratare. Prin urmare, a avut loc o
violare a articolului 3 al Convenţiei şi în această privinţă.
46. Reclamantul a mai pretins că nu a existat un recurs efectiv în ceea ce

priveşte plângerea sa cu privire la maltratare, contrar articolului 13 al
Convenţiei.
47. Guvernul nu a fost de acord şi a solicitat Curţii să respingă pretenţia.
48. Curtea consideră că pretenţia formulată în temeiul articolului 13 al
Convenţiei, în esenţă, repetă pretenţia formulată în temeiul articolului 3 şi
examinată mai sus cu privire la lipsa unei investigaţii efective. Prin urmare,
ea nu consideră necesar de a examina această pretenţie separat.
49. Reclamantul a susţinut că scrisoarea Procurorului General din 26

iunie 2006 a avut scopul de a-l intimida pe avocatul său prin ameninţarea
acestuia cu urmărirea penală, astfel încât acesta să nu se adreseze
organizaţiilor internaţionale specializate în protecţia drepturilor omului,
precum Amnesty International, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi
altele.
50. Scrisoarea a reprezentat o ameninţare serioasă, iar dovadă a acestui
lucru a fost faptul că celălalt avocat menţionat în ea, A.U., a renunţat să-şi
reprezinte clientul său la scurt timp după aceasta. Avocatul reclamantului
s-a simţit, de asemenea, descurajat şi intimidat.
51. Guvernul a susţinut că scrisoarea Procurorului General nu a avut
scopul de a descuraja avocaţii de a se adresa Curţii, iar acest lucru nici
măcar nu putea fi dedus din conţinutul scrisorii. Mai mult, niciunul din
avocaţii care au reprezentat clienţi în faţa Curţii nu a fost vreodată urmărit
penal pentru aceasta.
52. În opinia Guvernului, scrisoarea Procurorului General nu era altceva
decât un îndemn adresat avocaţilor de a se conforma Codului lor de etică şi
de a prezenta organizaţiilor internaţionale doar informaţii adevărate şi nu
supoziţii.
53. Declaraţia Procurorului General, precum că practicile avocaţilor ar
putea fi obiect al urmăririi penale şi referirea acestuia la articolul 335 alin. 2
al Codului penal, nu a însemnat că, ca în rezultat al unor astfel de urmăriri,
anumiţi avocaţi ar fi fost urmăriţi penal pe motiv că ei au reprezentat clienţi
în faţa Curţii. Mesajul acestuia a fost interpretat greşit de unii avocaţi.
54. Guvernul a calificat pretenţia reclamantului, formulată în temeiul
articolului 34, ca fiind defăimătoare pentru autorităţile Republicii Moldova
şi a negat existenţa unei legături cauzale între scrisoarea Procurorului
General şi decizia ulterioară a avocatului A.U. de a renunţa să-şi reprezinte

clientul.
55. Curtea reiterează că este de o deosebită importanţă pentru operarea

efectivă a sistemului de depunere a cererilor individuale, instituit de
articolul 34, ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să poată comunica
liber cu Curtea, fără a fi supuşi oricărei forme de presiune din partea
autorităţilor pentru a-şi retrage sau modifica pretenţiile (a se vedea, printre
altele, Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996,
Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, § 105; şi Aksoy v. Turkey,
hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, § 105). În acest context,
„presiune” presupune nu numai o constrângere directă şi fapte flagrante de
intimidare, dar şi fapte sau contacte indirecte şi nepotrivite destinate să
descurajeze sau să împiedice reclamanţii să apeleze la remediul instituit de
Convenţie (a se vedea Kurt v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports
1998-III, § 159).
Întrebarea dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant constituie
practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34, trebuie
examinată prin prisma circumstanţelor specifice ale fiecărei cauze (a se
vedea Akdivar and Others şi Kurt, ambele citate mai sus, § 105 şi, respectiv,
§ 160).
56. Reclamantul a susţinut că el a considerat scrisoarea Procurorului
General ca fiind o formă de intimidare, iar Guvernul a susţinut că ea nu a
avut scopul de a intimida pe cineva, ci doar de a îndemna avocaţii să
respecte etica lor profesională.
57. După examinarea scrisorii Procurorului General, Curtea tinde să fie
de acord cu reclamantul că ea nu pare să fie doar un îndemn adresat
avocaţilor de a respecta etica lor profesională, după cum a sugerat Guvernul.
Limbajul folosit de Procurorul General, faptul că el, în mod expres, l-a
numit pe avocatul reclamantului în contextul acestei cauze şi avertizarea că
ar putea fi iniţiată o urmărire penală, ca rezultat al pretinsei plângeri
necorespunzătoare a ultimului adresată organizaţiilor internaţionale, ar putea
fi, în opinia Curţii, percepută uşor ca fiind o presiune asupra avocatului
reclamantului şi asupra tuturor avocaţilor în general. Într-adevăr, se pare că
aceasta a fost percepţia tuturor avocaţilor din Republica Moldova şi a
Amnesty International (a se vedea paragraful 26 de mai sus).
58. În continuare, Curtea notează că scrisoarea Procurorului General nu
s-a referit în mod expres la cererile depuse de avocaţi la Curte, ci, mai
degrabă, la plângerile adresate „organizaţiilor internaţionale specializate în
protecţia drepturilor omului” şi că nu este clar dacă Procurorul General ştia
despre această cerere atunci când a scris scrisoarea sa. Totuşi, în opinia
Curţii, niciunul din lucrurile de mai sus nu este decisiv pentru a califica
această pretenţie, deoarece limbajul scrisorii contestate ar fi putut, în orice

caz, să aibă un efect descurajator asupra intenţiei avocatului reclamantului
de a depune şi menţine cererea clientului său la Curte.
59. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că statul pârât nu s-a
conformat obligaţiilor sale impuse de articolul 34 al Convenţiei.

A. Prejudiciu

moral suferit ca rezultat al maltratării la care el a fost supus şi al încălcării
dreptului său de a sesiza Curtea cu o cerere. El a susţinut că lui i-au fost
cauzate suferinţe fizice şi psihice, nelinişte, stres, frică pentru viaţa sa şi
umilire.
61. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant şi a susţinut că nu
au existat probe că el ar fi suferit vreun prejudiciu. El a solicitat Curţii să
62. Având în vedere violările constatate mai sus şi gravitatea acestora,
Curtea consideră că acordarea compensaţiilor cu titlu de prejudiciu moral
este justificată în această cauză. Făcând o evaluare în bază echitabilă, Curtea
63. Reclamantul a mai pretins EUR 12,067 cu titlu de costuri şi

cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată în care a
indicat timpul petrecut de avocatul său asupra cauzei şi o listă detaliată a
altor cheltuieli legate de examinarea cauzei. De asemenea, el a prezentat o
copie a unui contract încheiat de el cu avocatul său.
64. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare şi a
contestat inter alia numărul de ore prestate de avocatul reclamantului asupra
cauzei şi onorariul pe oră perceput de acesta. De asemenea, el a susţinut că
pretenţiile erau excesive, având în vedere realităţile economice din
Republica Moldova.
65. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la
rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale doar dacă s-a dovedit că acestea
au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime. În această

cauză, având în vedere informaţia de care dispune şi criteriile de mai sus,
Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantului suma de EUR 2,500


1. Declară pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei cu
privire la condiţiile de detenţie a reclamantului inadmisibilă, iar restul
cererii admisibil;

priveşte maltratarea reclamantului în detenţie;

priveşte omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă a plângerilor
reclamantului cu privire la maltratarea în detenţie;

5. Hotărăşte că statul pârât nu s-a conformat obligaţiilor sale impuse de

articolul 34 al Convenţiei;
6. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 14,000 (paisprezece mii euro) cu
titlu de prejudiciu moral şi EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu

procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA COOPERATIVA AGRICOLA SLOBOZIA-HANESEI

c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
3 aprilie 2007
DEFINITIVĂ
03/07/2007

1 HOTĂRÂREA COOPERATIVA AGRICOLA SLOBOZIA-HANESEI c. MOLDOVEI
În cauza Cooperativa Agricola Slobozia-Hanesei c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA,
D-a P. HIRVELÄ, judecători,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către Cooperativa Agricolă Slobozia-
Hanesei („reclamant”), o companie înregistrată în Republica Moldova, la 23
octombrie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl G. Botezat, avocat din
Ştefan Vodă. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat
de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti din
26 aprilie 2002, a fost încălcat dreptul său ca o instanţă să hotărască asupra
drepturilor sale cu caracter civil garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi
dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr.
1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 24 septembrie
2004, o Cameră din cadrul acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului
cererea. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să
HOTĂRÂREA COOPERATIVA AGRICOLA SLOBOZIA-HANESEI c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamantul, Cooperativa Agricolă „Slobozia Hanesei”, este o

companie înregistrată în Republica Moldova. El a fost reprezentat în faţa
Curţii de către dl G. Botezat, avocat din Ştefan Vodă.
felul următor.
8. Conform statutului întreprinderii de stat „Moldtranselectro” („M.”),
modificat la 7 noiembrie 2000, întreprinderea este împuternicită să
consolideze datoriile debitoare din sectorul energetic al Moldovei şi este
responsabilă să înainteze pretenţii împotriva entităţilor care au datorii faţă
de fostele întreprinderi (de stat) din sectorul energetic şi să plătească
datoriile acestor întreprinderi faţă de terţe persoane. Acest fapt este
reglementat în Legea nr. 336 privind restructurarea datoriilor
întreprinderilor din sectorul energetic (a se vedea paragraful 13 de mai jos).
Printr-o scrisoare din 26 februarie 2002, Agenţia Naţională pentru
Reglementare în Energetică (ANRE) a declarat inter alia că, în conformitate
cu Legea nr. 336-XIV, M. a preluat toate datoriile şi pretenţiile persoanelor
juridice faţă de Reţelele Electrice de Distribuţie Centru (RED Centru), o
întreprindere energetică de stat, care a fost privatizată după anul 1999.
9. Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva lui M. şi S.A. RED
Centru, ultima figurând ca persoană terţă. El a pretins că S.A. RED Centru îi
datora 23,557 lei moldoveneşti (MDL) încă din anul 1999 şi că datoriile
acestuia au trecut către M., în temeiul Legii nr. 336. La 26 aprilie 2002,
Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău a pronunţat o hotărâre
prin care M. a fost obligat să plătească reclamantului MDL 23,557 (1,943
euro (EUR) la acea dată). Instanţa a constatat că, conform articolului 6 al
Legii nr. 336, atât datoriile debitoare ale S.A. RED Centru, cât şi datoriile
sale creditoare, au trecut către M., după cum a fost confirmat printr-un act
de verificare din 8 februarie 2000. Această hotărâre nu a fost contestată şi a
devenit executorie la 12 mai 2002.
10. Reclamantul a obţinut un titlu executoriu, care însă nu a fost executat
de către executorul judecătoresc. La 27 mai 2002, acesta s-a adresat în scris
Departamentului de Executare a Deciziilor Judiciare a Ministerului Justiţiei,
solicitând executarea hotărârii şi sechestrarea proprietăţii debitorului său. La
1 septembrie 2002, reclamantul s-a adresat în scris „Guvernului”, solicitând
acestuia să întreprindă măsuri în vederea executării hotărârii. Reclamantul
nu a primit niciun răspuns la aceste cereri.
11. Hotărârea judecătorească din 26 aprilie 2002 nu a fost executată
până în prezent. La 26 octombrie 2006, Parlamentul a adoptat Legea privind
ameliorarea situaţiei economico-financiare a Întreprinderii de Stat
„Moldtranselectro” prin anularea unor obligaţii (nr. 311-XVI). Prin lege au

fost anulate un şir de penalităţi pentru neachitarea în termen a obligaţiilor
fiscale de către M. faţă de bugetul de stat.
12. Prevederile relevante ale dreptului intern au fost expuse în hotărârea

Curţii în cauza Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extrase)
§ 31).
13. Suplimentar, prevederile relevante ale Legii nr. 336-XIV privind
restructurarea datoriilor întreprinderilor din sectorul energetic, sunt
următoarele:
„Articolul 1
Întreprinderile ... din sectorul energetic … [RED Centru] ... se privatizează fără
datoriile creditoare şi debitoare cu termenul de peste 60 de zile…
Articolul 3
Pînă la [privatizarea] întreprinderilor din sectorul energetic, se îngheaţă datoriile

creditoare:
2) ale [lista întreprinderilor din sectorul energetic] faţă de întreprinderea de stat

„Moldtranselectro”;
Articolul 5
Datoriile, cu termenul de peste 60 de zile la data [privatizării] agenţilor economici

[privaţi] faţă de întreprinderile din sectorul energetic pasibile de privatizare se
transformă în datorii ale acestor agenţi economici faţă de întreprinderea de stat
„Moldtranselectro”.
Articolul 6
Guvernul
1) devine succesorul de drepturi:
b) în persoana întreprinderii de stat „Moldtranselectro”, la datoriile creditoare ale

întreprinderilor din sectorul energetic cu termenul de peste 60 de zile la data semnării
contractelor de vînzare-cumpărare a pachetelor lor de acţiuni de control, cu excepţia
datoriilor la salarii, (plăţilor) la bugetul asigurărilor sociale de stat şi a datoriilor
anulate conform articolului 4 pct.1;
... 3) va înainta, în termen de o lună de la data trecerii către întreprinderea de stat

„Moldtranselectro” a datoriilor creditoare şi debitoare conform articolului 5 din
prezenta lege şi pct.1) lit.b) din prezentul articol, propuneri privind sursele de
finanţare a diferenţei dintre datoriile creditoare şi datoriile debitoare menţionate.”
ÎN DREPT
aprilie 2002 a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § l al
Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

15. Guvernul a susţinut că însăşi reclamantul era responsabil de

neexecutarea hotărârii judecătoreşti. În special, el a susţinut că, în urma
celor două încercări nereuşite de a executa hotărârea, instanţa de judecată a
decis să restituie titlul executoriu reclamantului fără executare, din cauza
lipsei de bunuri ale debitorului. Totuşi, în anul următor, reclamantul nu a
înaintat titlul executoriu în mod repetat, după cum era în drept s-o facă în
conformitate cu legea.
16. Reclamantul a susţinut că debitorul său M. era o întreprindere de
stat, după cum era confirmat de statutul său, şi că statul trebuie să fie
responsabil pentru datoriile acesteia.
17. Curtea notează că din statutul său şi din Legea nr. 336 menţionată
mai sus, se pare că M., deşi avea un anumit grad de independenţă juridică şi
economică faţă de stat, şi-a asumat totuşi unele funcţii ale celui din urmă. În
special, el era responsabil, în perioada relevantă, de revendicarea datoriilor
creditoare ale întreprinderilor privatizate din sectorul energetic şi de plata,
cu mijloacele astfel obţinute, datoriilor avute de aceste întreprinderi
privatizate faţă de terţe persoane. Prin urmare, aceasta a fost un instrument
folosit de Guvern la privatizarea sectorului energetic de stat şi la
soluţionarea oricăror pretenţii ulterioare ale terţelor persoane. Suplimentar,
Legea nr. 336 menţiona expres că Guvernul, în persoana întreprinderii de
stat M., a devenit succesor de drept al datoriilor creditoare ale
întreprinderilor din sectorul energetic. Reclamantul a pretins o asemenea
datorie de la o întreprindere privatizată din sectorul energetic (a se vedea
18. Mai mult, în cazul în care sumele acumulate din datoriile creditoare
de la întreprinderile privatizate ar fi fost insuficiente pentru a plăti datoriile
preluate de către M. în temeiul Legii nr. 336 (a se vedea paragraful 13 de
mai sus), Guvernul trebuia să identifice surse suplimentare de finanţare. În
plus, în anul 2006, prin anularea penalităţilor debitorului, au fost luate
măsuri suplimentare pentru îmbunătăţirea situaţiei financiare a lui M. (a se
vedea paragraful 11 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că statul
deţine un control semnificativ asupra bunurilor lui M., majorându-le prin
acordarea lui M. a dreptului de a înainta pretenţii împotriva persoanelor
terţe, sau prin acordarea finanţării suplimentare şi anularea penalităţilor
acestuia, precum şi prin acordarea persoanelor terţe a dreptului de a înainta
pretenţiile lor împotriva lui M.
19. În lumina delegării unor funcţii ale statului către M. (a se vedea
paragraful 17 de mai sus) şi a unui control semnificativ asupra bunurilor lui
M. (a se vedea paragraful 18 de mai sus), Curtea consideră că statul este
responsabil pentru orice datorie a lui M. (a se vedea, mutatis mutandis,
Mykhaylenky and Others v. Ukraine, nr. 35091/02, 35196/02, 35201/02,
35204/02, 35945/02, 35949/02, 35953/02, 36800/02, 38296/02 şi 42814/02,
§§ 41-46, ECHR 2004-XII). Prin urmare, titlul executoriu în favoarea
reclamantului poate fi considerat ca eliberat împotriva statului însuşi.
20. Curtea reaminteşte că „unei persoane care a obţinut o hotărâre
judecătorească executorie împotriva statului, ca urmare a soluţionării
executare pentru a obţine executarea acesteia (a se vedea Koltsov v. Russia,
nr. 41304/02, § 16, 24 februarie 2005; Petrushko v. Russia, nr. 36494/02, §
18, 24 februarie 2005; şi Metaxas v. Greece, nr. 8415/02, § 19, 27 mai
2004). Prin urmare, obiecţia Guvernului bazată pe omisiunea reclamantului
de a înainta titlul executoriu în mod repetat nu poate fi acceptată, deoarece
statul trebuia să asigure executarea acestuia atunci când a fost prezentat
pentru prima dată, şi, dacă era nevoie, chiar din propriile fonduri.
21. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că cererea nu poate fi
declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Prin
urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.
articolului 6 § 1 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică
depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea
lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste

23. Reclamantul a pretins că neexecutarea până în prezent a hotărârii

pronunţate în favoarea sa a încălcat dreptul său garantat de articolul 6 § 1 al
Convenţiei la judecarea cauzei sale „într-un termen rezonabil”, deoarece
examinarea cauzei nu se sfârşeşte cu adoptarea unei hotărâri, ci trebuie, de
asemenea, să includă perioada de executare a acesteia.
24. De asemenea, reclamantul a pretins că acea neexecutare a încălcat
dreptul său la proprietate, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie şi că i-a cauzat un prejudiciu material şi moral considerabil.
25. Guvernul a susţinut că autorităţile au întreprins toate măsurile
rezonabile pentru a asigura executarea hotărârii şi nu poate fi considerat
responsabil pentru lipsa de bunuri ale debitorului.
26. Curtea se referă la constatarea sa (a se vedea paragraful 19 de mai
sus), conform căreia statul este responsabil pentru datoriile lui M. De
asemenea, ea reaminteşte că o autoritate de stat nu poate să invoce lipsa
fondurilor drept scuză pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti. Fireşte, o
speciale. Totuşi, aceasta nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esenţa
dreptului protejat conform articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea
Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 74, ECHR 1999-V). În
această cauză, reclamantul nu trebuia să fie lipsit de beneficiile litigiului
soluţionat în favoarea sa.
27. Chestiunile ridicate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţie şi al
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie sunt identice cu cele care au
dus la violări ale acestor articole în cauzele Prodan v. Moldova (citată mai
sus, §§ 56 şi 62) şi Sîrbu and Others v. Moldova (nr. 73562/01, 73565/01,
73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01, § 40, 15 iunie 2004). Nu există
niciun motiv de a ne abate de la aceste constatări în această cauză.
28. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a

A. Prejudiciu
30. În cererea sa iniţială, reclamantul a pretins plata sumei de

MDL 23,557, care reprezintă suma adjudecată care nu a fost executată. De
asemenea, el a pretins EUR 50,000 pentru compensarea prejudiciului moral.
31. Curtea notează că reclamantul a prezentat observaţiile sale cu privire
la fondului cauzei şi pretenţiile sale privind satisfacţia echitabilă cu
depăşirea termenului limită stabilit. Ea găseşte neconvingătoare explicaţiile
reprezentantului reclamantului cu privire la această întârziere, şi anume că
reprezentantul a înţeles că el trebuia să se prezinte la o audiere la Strasbourg
şi că, deoarece el era plecat şi nu a putut ajunge la timp, el nu a contactat
Grefa Curţii şi nu a întreprins nicio altă acţiune în această privinţă. Curtea
decide să nu acorde nicio compensaţie cu titlu de prejudiciu moral.
32. Totuşi, în lumina constatării sale că autorităţile nu au întreprins
măsuri necesare pentru a asigura executarea hotărârii pronunţate în favoarea
reclamantului şi a faptului că hotărârea nu a fost executată până în prezent,
Curtea constată că reclamantul este încă în drept să-şi recupereze creanţa
dobândită în temeiul hotărârii judecătoreşti naţionale (EUR 1,943).
33. Reclamantul nu a formulat nicio pretenţie cu titlu de costuri şi

cheltuieli.

calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de


Convenţie;
4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,943 (o mie nouă sute patruzeci şi

trei euro) cu titlu de prejudiciu material, care să fie convertite în valuta
procente;

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 3 aprilie 2007, în


Grefier Preşedinte

Regulamentului Curţii, opinia parţial concordantă a dlui Pavlovschi este
N.B.
T.L.E.
OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI

PAVLOVSCHI
În cauza examinată nu am avut nicio dificultate în a constata o violare a

articolului 6 § 1 al Convenţiei, deoarece perioada de executare a hotărârii
judecătoreşti definitive – aproximativ cinci ani – a fost într-adevăr excesivă.
În ceea ce priveşte violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie, situaţia este mai puţin clară şi, doar după mai multă ezitare, am
decis să ader la poziţia majorităţii.
Ca o chestiune de principiu, întreprinderile de stat nu pot fi considerate
responsabile pentru datoriile altora, tot aşa cum statul nu poate fi
responsabil pentru datoriile întreprinderilor de stat, care activează
independent de stat, conform dreptului privat. Desigur că există unele
excepţii, spre exemplu, în situaţiile în care statul îşi asumă datoriile unei
întreprinderi de stat sau situaţia în care o întreprindere de stat exercită
prerogativele statului sau acţionează din numele statului şi aşa mai departe.
În această cauză este foarte important de a examina dacă una sau mai
multe din aceste excepţii sunt aplicabile situaţiei reclamantului şi, mai exact,
dacă Guvernul Republicii Moldova – în persoana Întreprinderii de Stat
„Moldtranselectro” – şi-a asumat responsabilitatea pentru toate datoriile
sectorului energetic din Republica Moldova.
În viziunea mea, există două abordări posibile ale problemei articolului 1
al Protocolului nr. 1 la Convenţie în această cauză.
Prima abordare este una teoretică, juridică, bazată pe lege, iar a doua
abordare este una formală, bazată pe poziţia autorităţilor judiciare naţionale
şi a reprezentanţilor Guvernului Republicii Moldova.
Dacă folosim abordarea juridică, vom nota următoarele. Potrivit hotărârii
judecătoreşti pronunţate de Judecătoria Economică de circumscripţie
Chişinău la 26 aprilie 2002 „... se constată că, potrivit articolului 6 al Legii
nr. 336 din 1 aprilie 1999, atât datoriile creditoare ale [sectorului energetic],
precum şi datoriile debitoare ale [acestuia] au trecut către Î.S.
„Moldtranselectro”, fapt confirmat prin actul de verificare din 8 februarie
2000. ...” (a se vedea hotărârea Judecătoriei Economice de circumscripţie) 1 .
Bineînţeles că Judecătoria Economică de circumscripţie, la luarea
deciziei privind admiterea pretenţiilor reclamantului şi obligarea
Întreprinderii de Stat „Moldtranselectro” să plătească datoriile debitoare a
S.A. RED Centru, a făcut referire la articolul 6 al Legii nr. 336 din 1 aprilie
1999, ca bază juridică pentru decizia sa.
Trebuie să examinăm prevederile concrete ale articolului 6 al Legii nr.
336.
1
Textul original al hotărârii judecătoreşti este următorul – „…s-a constatat, că în
conformitate cu Legea RM nr. 336 din 1.04.99, art. 6, datoriile atât debitoriale, cât si
creditoriale, au fost transmise Î.S. „Moldtranselectro”. …”
Dacă studiem textul acestei legi, vom găsi următoarele prevederi: „...
Guvernul 1) devine succesorul de drepturi: 2) în persoana Întreprinderii de
Stat "Moldtranselectro", la datoriile creditoare ale întreprinderilor din
sectorul energetic supuse privatizării cu termenul de peste 60 de zile la data
semnării contractelor de vânzare-cumpărare a pachetelor lor de acţiuni de
control...” (a se vedea paragraful 13 al hotărârii).
Prin urmare, articolul 6 al Legii nr. 336 din 1 aprilie 1999, la care se face
referire, nu spune nimic despre datoriile debitoare ale sectorului energetic,
după cum este menţionat în hotărârea Judecătoriei Economice de
circumscripţie.
În hotărârea sa, Judecătoria Economică de circumscripţie nu a menţionat
dacă datoriile S.A. RED Centru faţă de Cooperativa Agricolă Slobozia-
Hanesei erau „datorii debitoare” în sensul Legii nr. 336.
Aici este necesară o scurtă remarcă. Termenii „datorii debitoare” şi
„datorii creditoare” sunt termeni contabili, care, în opinia mea, descriu două
situaţii absolut diferite. În ceea ce priveşte această cauză, şi într-un sens
foarte general, aceasta înseamnă următoarele – „datorii debitoare” ale
„Moldtranselectro” sunt datorii pe care această întreprindere trebuie să le
plătească altora, în timp ce „datorii creditoare” sunt datorii care trebuie
plătite acestei întreprinderi. Aceasta este diferenţa.
Din păcate, Judecătoria Economică de circumscripţie nu a făcut
deosebire dintre aceste două noţiuni şi l-a făcut pe „Moldtranselectro”
responsabil pentru datoriile care, în opinia mea, nu sunt acoperite de
articolul 6 al Legi nr. 336 din 1 aprilie 1999. În cele din urmă, nu pot găsi
un răspuns clar la această întrebare fără a stabili natura acestor datorii. După
cum am menţionat deja, Judecătoria Economică de circumscripţie nu a făcut
aceasta.
Mai mult, chiar dacă acceptăm abordarea agreată de Judecătoria
Economică de circumscripţie, trebuie să stabilim dacă datoriile S.A. RED
Centru faţă de reclamant erau mai vechi de 60 de zile, deoarece, potrivit
aceleiaşi legi (articolul 1) „... [RED Centru] ... se privatizează fără datoriile
creditoare şi debitoare cu termenul de peste 60 de zile ... .” (a se vedea
Dacă datoriile erau „cu termenul de până la 60 de zile”, ele ar fi trebuit să
fie stinse; dacă ele nu erau „cu termenul de peste 60 de zile”, ele ar fi trebuit
să fie plătite. Regret să menţionez, dar hotărârea Judecătoriei Economice de
circumscripţie nu ne dă niciun răspuns la această întrebare. Nici Guvernul
nu a atras atenţie la această chestiune.
Astfel, dacă acceptăm abordarea juridică a problemei examinate, trebuie
să recunoaştem că Întreprinderea de Stat „Moldtranselectro” nu poate fi
responsabilă pentru nicio datorie a lui RED Centru, din două motive
principale:
1. ”Moldtranselectro” a moştenit „datoriile creditoare” ale sectorului
energetic şi nu „datoriile debitoare”.
2. Reclamantul nu a pretins niciodată, iar Arbitrajul nu a stabilit

niciodată că datoriile debitoare ale RED Centru faţă de Cooperativa
Agricolă Slobozia-Hanesei nu erau, de fapt, „cu termenul de peste 60 de
zile”.
Procesul de adoptare a hotărârilor judecătoreşti internaţionale este unul
foarte dificil şi delicat. Există mulţi factori diverşi care influenţează
judecătorii internaţionali la adoptarea hotărârilor.
În opinia mea, problema cea mai dificilă pe care un judecător trebuie să o
rezolve este problema folosirii cunoştinţelor sale juridice, a experienţei şi a
înţelegerii sistemului juridic naţional, într-o situaţie în care informaţia
prezentată de către o parte sau părţi este contrară propriei înţelegeri a cauzei
de către judecător.
Revenind la prezenta cauză: în principiu, într-o asemenea situaţie, ar fi
trebuit să votez împotriva constatării violării articolului 1 al Protocolului
nr. 1 la Convenţie. Cu toate acestea, un judecător internaţional nu poate
acţiona doar în baza cunoştinţelor sale proprii şi, într-o anumită măsură, este
limitat de poziţia prezentată de către părţile în litigiu.
Deoarece în această cauză reprezentanţii Guvernului Republicii Moldova
nu au ridicat toate întrebările pe care le-am menţionat mai sus şi, deoarece
nici Judecătoria Economică de circumscripţie nu le-a analizat, ma aflu într-o
situaţie în care nu am o altă opţiune decât să adopt o abordare formală şi să
votez împreună cu majoritatea pentru constatarea violării articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie în această cauză.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CORSACOV c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 aprilie 2006
DEFINITIVĂ
04/07/2006
Această hotărâre Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

1 HOTĂRÂREA CORSACOV C. MOLDOVEI
În cauza Corsacov c. Moldovei,

compusă din:
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dna L. MIJOVIĆ,
PROCEDURA
Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei
(„Convenţia”), de către Mihai Corsacov („reclamant”), la 6 august 2001.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna Doina Străisteanu, care a
acţionat iniţial în numele „Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului
din Republica Moldova”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul la
Chişinău, iar ulterior în nume propriu. Guvernul Republicii Moldova
3. Reclamantul a pretins că el a fost supus unei brutalităţi severe din
partea poliţiei şi că autorităţile nu au efectuat o cercetare adecvată a
incidentului, ceea ce constituie o violare a articolului 3. De asemenea, el s-a
plâns în temeiul articolului 13 al Convenţiei.
4. Cauza a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 22 iunie 2004, o Cameră
din cadrul acestei Secţiuni a decis să comunice cererea Guvernului.
6. Printr-o decizie din 13 septembrie 2005, Curtea a declarat cererea
admisibilă.
fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).
HOTĂRÂREA CORSACOV C. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
8. Reclamantul s-a născut în 1981 şi locuieşte în Cărpineni, Moldova.

9. La 9 iulie 1998, reclamantul, care pe atunci avea vârsta de
şaptesprezece ani, a fost reţinut fiind acuzat de furt. În timp ce era condus
spre maşina de poliţie el a încercat să arunce un cuţit de buzunar. După ce
au fost atenţionaţi de un trecător, poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac l-au
trântit pe reclamant la pământ. Conform spuselor reclamantului, ei, de
asemenea, l-au lovit în faţă şi i-au pus cătuşele. Se pare că ei, de asemenea,
l-au agresat pe parcursul drumului spre secţia de poliţie.
10. Se pretinde că la secţia de poliţie poliţiştii au continuat să-l bată pe
reclamant pe durata interogării. Ei l-au lovit cu picioarele, i-au aplicat
lovituri cu pumnii şi l-au bătut cu bastoane pe tot corpul şi pe tălpile
picioarelor pentru a obţine recunoaşterea vinovăţiei. Pe parcursul bătăilor el
era încătuşat. De asemenea, el pretinde că a fost suspendat de o bară de
metal o perioadă îndelungată de timp. Guvernul neagă aceste acuzaţii.
11. La 10 iulie 1998, reclamantul pretinde că el a fost dus în pădure de
către poliţiştii care l-au arestat pentru reconstituirea faptelor. El pretinde că
a fost bătut pe parcursul drumului spre pădure. Se pretinde că în pădure unul
din poliţişti a pus pistolul la capul reclamantului şi l-a ameninţat că-l
împuşcă dacă nu-şi recunoaşte vina. El a fost eliberat din detenţie în seara
acelei zile. După cum se pare din documentele prezentate de către părţi,
reclamantul a recunoscut că a comis furtul. Totuşi, ulterior urmărirea penală
împotriva sa a fost încetată din motivul lipsei „elementelor constitutive” ale
unei infracţiuni.
12. Potrivit Guvernului, reclamantul nu a putut fi ameninţat cu arma de
către poliţişti, deoarece aceştia nu l-au însoţit în pădure. El a fost dus în
pădure în scopul efectuării investigaţiilor, dar nu în vederea reconstituirii
faptelor.
13. La 11 iulie 1998, starea sănătăţii reclamantului s-a înrăutăţit şi mama
sa l-a dus la un medic, care a stabilit că el a suferit o traumă cerebrală şi
sindromul cerebral postcontuzie.
14. La 13 iulie 1998, un medic legist a examinat reclamantul şi a stabilit
că el avea vânătăi surii-gălbui de 3 x 2 cm şi de 6 x 5 cm în jurul ochiului
drept, al urechii drepte, buzelor şi pe talpa piciorului stâng. Ţesutul moale
de pe cap, precum şi dinţii din partea dreaptă îi provocau durere la atingere.
Medicul a conchis că leziunile corporale puteau fi provocate de lovituri cu
un obiect contondent, posibil în condiţiile descrise de către reclamant şi
corespund categoriei de leziuni corporale uşoare.
15. La 13 iulie 1998, mama reclamantului a depus o plângere penală la
Procuratura Hânceşti, solicitând pornirea urmăririi penale împotriva
poliţiştilor care se pretindea că l-au maltratat pe fiul său şi l-au ameninţat cu

moartea.
16. La 14 iulie 1998, un ORL-ist l-a examinat pe reclamant şi a conchis
că el suferea de hiperemie şi că a suferit o perforare centrală a membranei
timpanului drept.
17. La 28 iulie 1998, un alt specialist a ajuns la concluzia că reclamantul
suferea de otită acută posttraumatică în partea dreaptă şi de otită agnogenică
în partea stângă cu surditate de percepţie.
18. Între 14 şi 25 iulie, 30 iulie şi 22 august, 2 şi 17 septembrie şi 14
octombrie şi 3 noiembrie 1998, reclamantul a fost spitalizat cu diagnosticul
de traumă cerebrală şi surditate de percepţie brusc instalată.
19. La 3 august 1998, mama reclamantului a fost informată de către
Procuratura Hânceşti că plângerea sa a fost respinsă din motivul lipsei
„elementelor constitutive” ale unei infracţiuni. Ea a contestat această
ordonanţă la procurorul ierarhic superior.
20. La 21 august 1998, mama reclamantului a primit o scrisoare de la un
procuror ierarhic superior din Procuratura Hânceşti, prin care era informată
că plângerea sa a fost respinsă. Ea a contestat această ordonanţă la
Judecătoria sectorului Hânceşti.
21. La 16 noiembrie 1998, Judecătoria sectorului Hânceşti a anulat
ordonanţa procurorului de respingere a plângerii reclamantului cu privire la
maltratare şi a dispus efectuarea unei anchete suplimentare. Ea a constatat
inter alia că nu era disputat faptul că reclamantul a suferit leziuni corporale
pe data de 9 iulie 1998, fie la secţia de poliţie, fie în drum spre aceasta, însă
circumstanţele nu erau clare. Instanţa, de asemenea, a constatat că
Procuratura Hânceşti nu a acordat suficientă atenţie faptului că începând din
9 iulie 1998 reclamantul a fost supus permanent tratamentului medical în
spital şi, astfel, a fost lipsit de posibilitatea de a frecventa şcoala.
22. La 15 ianuarie 1999, Procuratura Hânceşti a adoptat o nouă
ordonanţă prin care ea din nou a refuzat să pornească urmărirea penală
împotriva poliţiştilor care se pretindea că au maltratat reclamantul. În
ordonanţă se menţiona inter alia că leziunile suferite de reclamant au fost
cauzate prin căderea sa din 9 iulie 1998, atunci când poliţiştii au trebuit să-l
trântească la pământ pentru a contracara atacul său cu un cuţit asupra unuia
din ei. Ordonanţa se baza pe o expertiză medicală din 14 ianuarie 1999 care
menţiona că leziunile ar fi putut fi cauzate fie de un obiect contondent, fie
printr-o cădere. Mama reclamantului s-a adresat Procuraturii Generale.
23. La 25 februarie 1999, Procuratura Generală a anulat ordonanţa din 15
ianuarie 1999 ca fiind „emisă prematur”, iar dosarul a fost remis
Procuraturii Hânceşti pentru o examinare suplimentară. Procuratura a
constatat inter alia că cercetarea nu a elucidat circumstanţele pretinsului
atac cu cuţitul comis de către reclamant asupra unuia dintre poliţişti.
24. La 15 martie 1999, Procuratura Hânceşti a emis o nouă ordonanţă

prin care a refuzat pornirea urmăririi penale împotriva poliţiştilor pe motiv
că acţiunile lor nu prezentau niciun semn al unei infracţiuni.
25. La 25 martie 1999, procurorul ierarhic superior a anulat ordonanţa
din 15 martie 1999 pe motiv că pretinsul atac cu cuţitul al reclamantului
împotriva poliţiştilor nu a fost cercetat în mod corespunzător.
26. La 9 aprilie 1999, Procuratura Hânceşti a adoptat o nouă ordonanţă
prin care ea din nou a refuzat pornirea urmăririi penale împotriva
poliţiştilor, deoarece acţiunile lor au fost justificate. În acelaşi timp,
Procuratura a constatat că reclamantul nu a atacat poliţiştii cu cuţitul, ci mai
degrabă poliţiştii au crezut că exista riscul ca el să-i atace. Mama
reclamantului a contestat această ordonanţă la procurorul ierarhic superior.
27. La 1 mai 1999, procurorul ierarhic superior a anulat ordonanţa din 9
aprilie 1999 şi a dispus pornirea urmăririi penale împotriva celor doi
poliţişti.
28. La o dată nespecificată, reclamantul a depus o plângere la Ministerul
Afacerilor Interne.
29. La 14 iunie 1999, Ministerul Afacerilor Interne a informat
reclamantul că poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac vor fi sancţionaţi
disciplinar doar dacă va fi constatată vinovăţia lor într-un proces penal.
30. La 20 septembrie 1999, Procuratura Hânceşti a emis ordonanţa de
refuz de pornire a urmăririi penale. Ordonanţa a constatat inter alia că
reclamantul a avut un cuţit în mâna sa, dar că el nu a încercat să atace
poliţiştii cu el. Mama reclamantului a contestat această ordonanţă.
31. La 18 noiembrie 1999, procurorul ierarhic superior din cadrul
Procuraturii Lăpuşna a respins această plângere. În ordonanţă se prevedea
inter alia că leziunile suferite de reclamant au fost cauzate prin căderea sa la
9 iulie 1998, când reclamantul a încercat să arunce cuţitul său, iar poliţiştii
au crezut că el va folosi cuţitul împotriva lor şi l-au trântit la pământ. Starea
sănătăţii reclamantului era „normală” şi niciun martor nu a văzut că poliţiştii
l-au bătut. Mama reclamantului a contestat această ordonanţă.
32. La 10 februarie 2000, Procuratura Generală a admis plângerea
reclamantului şi a dispus redeschiderea urmăririi penale. Ea a declarat inter
alia că cercetarea a fost desfăşurată „într-o manieră extrem de superficială”.
Ea a indicat anchetatorilor inter alia să audieze din nou martorii şi părţile
cauzei şi să cerceteze dacă poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac au tras focuri de
armă în pădure. De asemenea, ea a dispus o examinare medicală a
reclamantului şi a notat câteva declaraţii contradictorii ale martorilor şi
încălcări procedurale.
33. La 28 februarie 2000, la cererea anchetatorului V.B. din Procuratura
Hânceşti, a fost instituită o comisie medicală independentă compusă din 4
medici legişti cu experienţă, care au efectuat o cercetare medicală detaliată.
În baza unor certificate medicale anterioare şi a propriei cercetări, comisia a
întocmit un raport care menţiona următoarele:
„Pe parcursul examinării medicale s-a constatat că reclamantul avea vânătăi în jurul
ochiului drept, al urechii drepte, pe buze şi pe talpa piciorului stâng.
Din fişele medicale ale reclamantului reiese că la vârsta de 8 luni el a suferit o otită
purulentă la urechea stângă.
La 11 iulie 1998, un medic neurolog a constatat că reclamantul a suferit o traumă

acută la cap cu sindrom cerebrostenic.
La 14 iulie 1998, un ORL-ist a constatat că reclamantul a suferit o hiperemie

timpanică şi a avut o perforare centrală a membranei timpanului ca rezultat al unei
barotraume [o leziune cauzată de schimbarea rapidă şi extremă a presiunii] suferite la
9 iulie 1998.
La 14 iulie 1998, reclamantul nu părea să aibă vreo leziune la dinţii săi.
La 28 iulie 1998, un ORL-ist a constatat că reclamantul a suferit o otită acută media

posttraumatică la urechea dreaptă şi o otită agnogenică la urechea stângă. El a suferit
de surditate de percepţie brusc instalată.
La 9 octombrie 1998, un medic neurolog a constatat că, în urma traumei suferite la

cap, reclamantul a suferit o hipertensiune intercraniană cu semne de epilepsie.
La 20 aprilie 2000, reclamantul a fost examinat de un otolaringolog care a constatat

că el a suferit o hipoacuzie bilaterală posttraumatică [o pierdere uşoară a capacităţii de
auz]. A fost recomandată spitalizarea sa.
...
1. În baza celor menţionate mai sus, comisia a ajuns la concluzia că domnul

Corsacov a suferit leziuni corporale sub formă de vânătăi pe faţă (ochiul drept,
urechea dreaptă şi buze) şi pe talpa piciorului stâng; o traumă la cap şi contuzie; otită
media acută posttraumatică la urechea dreaptă şi otită agnogenică la urechea stângă cu
hipoacuzie bilaterală.
... Leziunile corporale ale reclamantului au necesitat tratament medical de lungă

durată şi pot fi calificate ca mai puţin grave.
...
3. Comisia nu are niciun temei obiectiv să creadă că leziunile corporale ar fi putut fi

suferite de reclamant înainte de 9 iulie 1998.
4. Aceste leziuni au fost cauzate prin acţiunea unor corpuri contondente (lovire),
posibil în circumstanţele descrise de reclamant, şi ele nu au putut fi produse prin
cădere.
5. ... Actualmente starea sănătăţii domnului Corsacov este relativ satisfăcătoare, el

suferind de hipoacuzie bilaterală posttraumatică...”
34. La 10 iunie 2000, Procuratura Lăpuşna a emis o ordonanţă de refuz în
pornirea urmăririi penale. Ordonanţa prevedea inter alia că reclamantul a
avut un cuţit în mâna sa, dar că nu a încercat să atace poliţiştii cu acesta.

Mama reclamantului a contestat această ordonanţă.
35. La 12 iulie 2000, Procuratura Generală a anulat ordonanţa din 10
iunie 2000 şi a dispus desfăşurarea unei investigaţii suplimentare. Ea a
constatat inter alia că ordonanţa anulată a fost ilegală şi a avut un caracter
tendenţios. Ordonanţa prevedea inter alia:
„Contrar concluziei comisiei medicale care a constatat în mod clar că leziunile
corporale ale domnului Corsacov au fost cauzate prin lovituri cu un obiect contondent,
posibil în circumstanţele descrise de reclamant şi că ele n-au putut fi produse prin
cădere, anchetatorul V.B. a indicat în ordonanţa sa că leziunile corporale au fost
cauzate prin căderea reclamantului...”
36. La 30 august 2000, Procuratura Lăpuşna a emis o ordonanţă prin
care a refuzat pornirea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru
pretinsul atac cu cuţitul asupra poliţiştilor la 9 iulie 1998. Ea a constatat că
nu exista niciun temei să se creadă că reclamantul a intenţionat să folosească
cuţitul împotriva poliţiştilor.
37. La 31 august 2000, Procuratura Lăpuşna a emis o ordonanţă prin
care a fost refuzată pornirea urmăririi penale împotriva poliţiştilor. Ea a
declarat inter alia că reclamantul a avut un cuţit în mână şi că poliţiştii au
crezut că a existat o ameninţare la adresa lor şi l-au trântit la pământ. Prin
urmare, reclamantul a suferit leziunile sale corporale prin lovirea de pământ
cu capul, în timp ce poliţiştii au acţionat în legitimă apărare. Reclamantul a
contestat această ordonanţă.
38. La 21 ianuarie 2001, ordonanţa din 31 august 2000 a fost anulată de
către Procuratura Generală, urmărirea penală fiind redeschisă.
39. La 28 februarie 2001, Procuratura Lăpuşna a refuzat din nou
urmărirea penală împotriva poliţiştilor. Reclamantul a contestat această
ordonanţă.
40. La 20 martie 2001, procurorul ierarhic superior din Procuratura
Lăpuşna a anulat ordonanţa din 28 februarie 2001 şi a dispus redeschiderea
urmăririi penale.
41. La 20 iunie 2001, Procuratura Lăpuşna a emis o ordonanţă prin care
a respins plângerea reclamantului. Această ordonanţă prevedea inter alia că:
„... În conformitate cu certificatul medical din 15 iulie 1998, Corsacov avea vânătăi
în jurul ochiului drept, al urechii drepte şi consecinţe ale unei barotraume, o traumă la
cap, care ar fi putut fi cauzate prin cădere şi care puteau fi calificate drept leziuni
corporale uşoare.
Conform concluziei comisiei [raportul de expertiză medicală din 28 februarie 2000],

dinţii domnului Corsacov nu au suferit leziuni şi s-a constatat că el suferea de otită
media acută posttraumatică la urechea dreaptă şi otită agnogenică la urechea stângă cu
hipoacuzie bilaterală, care, de asemenea, ar fi putut fi cauzate prin lovituri.
Nu se dispută faptul că reclamantul avea leziuni corporale; totuşi, leziunile corporale

au fost cauzate în limitele legii. Referitor la otita agnogenică la urechea stângă, se
presupune că reclamantul suferea de această afecţiune încă din copilărie... În
conformitate cu opinia medicului A.M., otita agnogenică la urechea stângă nu are

nicio legătură cu otita de la urechea dreaptă şi ar fi putut fi cauzată de o răceală sau
infecţie, dar nu de lovituri.
Surditatea poate avea mai multe cauze şi pentru a cunoaşte etiologia sa este
important de a determina momentul apariţiei ei. În această cauză este imposibil de
stabilit momentul exact la care reclamantul a început să surzească; mai mult, în prima
sa declaraţie, Corsacov a declarat că numai după aplicarea loviturilor el a început să
audă sunete în urechea sa dreaptă, dar el nu a spus nimic despre durerea şi surditatea
la urechea sa stângă.
Ofiţerii de poliţie [A. Tulbu şi V. Dubceac] şi martorul C. au declarat că, la 9 iulie

1998, în drum spre secţia de poliţie, nu a fost folosită forţa fizică împotriva
reclamantului, cu excepţia cazului când el a fost deposedat de cuţitul pe care-l ţinea în
mână. Atunci, prin modalităţi tehnice speciale, reclamantul a fost trântit la pământ,
lovindu-se cu capul...
Corsacov a admis faptul că a avut un cuţit şi a explicat că el a încercat să-l arunce

pentru a evita orice conflict la secţia de poliţie.
Poliţiştii M.I. şi D.I., care erau prezenţi în secţia de poliţie la 9 iulie 1998, au
declarat că nimeni nu a folosit forţa fizică împotriva reclamantului în prezenţa lor, el
nu a fost încătuşat şi bătut cu bastonul. ...
Mama reclamantului a declarat că, în seara zilei de 9 iulie 1998, ea şi-a vizitat fiul la
secţia de poliţie şi acesta nu avea nicio leziune... Unchiul reclamantului, B.V., de
asemenea, a declarat că el a vizitat reclamantul la secţia de poliţie la 10 iulie 1998,
între orele 1:00 şi 2:00 noaptea, şi că el nu avea niciun semn de leziuni..., iar
reclamantul nu i s-a plâns de faptul că ar fi fost bătut.
...
Leziunile corporale suportate de dl Corsacov au fost cauzate prin lovirea de pământ

cu capul în momentul în care poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac s-au aflat într-un
pericol real de a fi răniţi. Poliţiştii au acţionat în limitele articolelor 14 şi 15 ale Legii
cu privire la poliţie atunci când l-au deposedat de cuţit.”
42. Ordonanţa nu conţinea nicio referire la acuzaţiile reclamantului că la
10 iulie 1998 el a fost dus în pădure şi ameninţat cu moartea. Reclamantul a
contestat această ordonanţă.
43. După 20 iunie 2001, urmărirea penală a fost redeschisă şi încetată de
mai multe ori. Ordonanţa definitivă de încetare a urmăririi penale a fost
emisă la 10 ianuarie 2002 de către Procuratura Lăpuşna.
44. După ce cauza a fost declarată admisibilă de către Curte la 7
noiembrie 2005, Procuratura Generală a ordonat redeschiderea urmăririi
penale. Această urmărire penală continuă. Potrivit Guvernului,
redeschiderea urmăririi penale a fost ordonată din cauza îngrijorării
Procurorului General că leziunile corporale cauzate reclamantului în iulie
1998 au dus la invaliditate de gradul II, care, în conformitate cu legislaţia
Republicii Moldova, este echivalentă cu pierderea capacităţii de muncă în
proporţie de 50-75 % şi că reclamantul a necesitat îngrijire medicală

permanentă.
45. Codul de procedură penală în vigoare între 24 martie 1961 şi 12

iunie 2003 prevede următoarele:
„Articolul 193. Plîngerile în scris împotriva actelor organului de cercetare penală
sau ale anchetatorului penal se adresează procurorului.
Articolul 194. În termen de trei zile de la primirea plîngerii, procurorul este obligat
s-o examineze şi să comunice celui care a întocmit-o hotărîrea sa. În caz de respingere
a plîngerii procurorul este obligat să arate motivele pentru care o consideră
neîntemeiată.
Articolul 195/1. Plîngerea împotriva hotărîrilor şi acţiunilor organului de urmărire

penală şi ale procurorului poate fi înaintată în instanţa de judecată de către bănuit,
învinuit, apărător, partea vătămată …
Persoanele specificate la alin.1 din prezentul articol au dreptul să atace în instanţa de

judecată … hotărîrile privind suspendarea sau clasarea dosarului penal ...
Plîngerea poate fi înaintată judecătorului judecătoriei din raza de activitate a

procuraturii în termen de 10 zile de la data primirii înştiinţării referitor la respingerea
plîngerii sau la expirarea termenului de 10 zile de la data depunerii plîngerii pe adresa
procurorului, dacă acesta nu a dat răspuns.
Articolul 195/3. Persoanele ale căror drepturi şi interese au fost lezate prin refuzul
de a porni procesul penal pot depune în instanţa de judecată o plîngere împotriva
legalităţii ordonanţei de refuz în termen de 10 zile de la data cînd au luat cunoştinţă de
ea.
Articolul 195/4. … Instanţa de judecată cercetează concluziile despre lipsa

motivelor şi temeiurilor legitime pentru pornirea procesului penal, cauzele pentru care
s-a emis o astfel de ordonanţă, precum şi corespunderea cu normele dreptului
procesual a temeiurilor referitoare la refuzul de a porni procesul penal.
În urma controlului judiciar, instanţa de judecată pronunţă una din următoarele

încheieri:
1) privind anularea ordonanţei despre refuzul de a porni procesul penal;
2) privind modificarea temeiurilor refuzului, considerîndu-l legal în esenţă;
3) privind respingerea plîngerii… .”

46. Vechiul Cod penal în vigoare între 24 martie 1961 şi 12 iunie 2003
„Articolul 185. … Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, însoţite

fie de acte de violenţă, fie de folosirea armei, fie de acţiuni de tortură şi care jignesc
demnitatea personală a părţii vătămate, se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un
termen de la trei la zece ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
practica anumite activităţi pe un termen de pînă la cinci ani. …”
47. Vechiul Cod civil în vigoare până la 12 iunie 2003 prevede
următoarele:
„Articolul 475. Dauna cauzată persoanei sau bunurilor unui cetăţean, trebuie
reparată de către persoana, care a cauzat dauna, în întregime…
…
Dauna cauzată prin fapte licite nu trebuie să fie reparată, decît în cazurile prevăzute
de lege.”
48. Legea cu privire la poliţie din 18 decembrie 1990 prevede
următoarele:
„Articolul 14. Condiţiile şi limitele aplicării forţei, mijloacelor speciale şi a
armei de foc
Poliţia are dreptul să aplice forţa fizică, mijloacele speciale şi arma de foc în
cazurile şi în modul prevăzute de prezenta lege.
Aplicarea forţei, mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie să fie precedată de
un avertisment privind intenţia recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient
pentru reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor în care tergiversarea aplicării forţei
fizice … generează un pericol direct pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor şi a
colaboratorilor poliţiei sau poate conduce la alte urmări grave.
În toate cazurile cînd aplicarea forţei nu poate fi evitată, colaboratorii poliţiei sînt
datori să se străduiască să aducă o daună cît mai mică sănătăţii, onoarei, demnităţii şi
bunurilor cetăţenilor, de asemenea, să asigure acordarea asistenţei medicale
victimelor.
În cazul rănirii sau decedării cetăţenilor ca urmare a aplicării forţei fizice …

colaboratorul poliţiei este dator să comunice despre aceasta şefului său direct, pentru
ca acesta să-l înştiinţeze pe procuror.
Depăşirea de către colaboratorii poliţiei a atribuţiilor lor în ceea ce priveşte aplicarea

forţei … atrage după sine răspunderea prevăzută de lege.
Articolul 15. Aplicarea forţei fizice
Colaboratorii poliţiei aplică forţa fizică, inclusiv procedee speciale de luptă, pentru
curmarea infracţiunilor, pentru înfrîngerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă
metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiilor ce le revin.”
ÎN DREPT
49. Reclamantul pretinde violarea articolului 3 al Convenţiei, care

degradante.”
50. Curtea notează că această pretenţie se referă atât la maltratarea la
care a fost supus reclamantul, cât şi la investigaţia plângerii cu privire la
maltratare de către autorităţi.
51. Potrivit reclamantului, salariile şi perspectivele profesionale ale

poliţiştilor din Republica Moldova depind de numărul infracţiunilor
descoperite. Acest lucru favorizează practici de maltratare a persoanelor
bănuite în scopul de a obţine recunoaşterea vinovăţiei lor.
52. El a declarat că a fost ameninţat cu moartea şi bătut crunt de către
poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac. El s-a referit, în special, la raportul de
expertiză medicală din 28 februarie 2000, întocmit de către o comisie
independentă de medici legişti numită de către procuratură (a se vedea
paragraful 33 de mai sus) care, potrivit lui, a confirmat gravitatea leziunilor
sale. Ca rezultat al bătăilor, el a devenit surd şi incapabil de a munci, pe
când era încă minor. Potrivit reclamantului, tratamentul aplicat lui a
constituit tortură.
53. În observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, din
septembrie 2004, Guvernul a reiterat argumentele din ordonanţa procuraturii
Lăpuşna din 20 iunie 2001 (a se vedea paragraful 41 de mai sus). În
observaţiile sale suplimentare cu privire la fondul cauzei, din noiembrie
2005, Guvernul a notat că declaraţiile reclamantului sunt nefondate şi că, în
orice caz, tratamentul aplicat lui nu a depăşit pragul stabilit de articolul 3 al
Convenţiei. El s-a referit la constatările Procuraturii Lăpuşna din ordonanţa
sa din 20 iunie 2001 şi a susţinut că toate leziunile suferite de reclamant au
fost cauzate prin căderea sa. Potrivit Guvernului, poliţiştii au acţionat în
limitele legii. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a putut dovedi existenţa
unei legături cauzale dintre acţiunile poliţiştilor şi invaliditatea sa. Potrivit
Guvernului, deteriorarea sănătăţii reclamantului ar fi putut fi rezultatul
faptului că sănătatea sa era deosebit de vulnerabilă sau din cauza unui
tratament medical inadecvat, precum ar fi medicamentele inadecvate.
Trântirea reclamantului la pământ i-a cauzat acestuia leziuni corporale
uşoare, dar nu invaliditate de gradul II.

54. După cum a declarat Curtea, de mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte
una din cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi
în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a
crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi
tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de
majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul
3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 §
2 nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul
unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea Selmouni v.
France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi Assenov and Others v.
Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and
Decisions 1998-VIII, p. 3288, § 93).
55. Curtea reaminteşte că atunci când unei persoane îi sunt cauzate
leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al
poliţiei, orice astfel de leziune va crea o puternică prezumţie că acea
persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr.
42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o
explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile
corporale, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul
articolului 3 al Convenţiei (Selmouni v. France, § 87). Nu este suficient
pentru stat să se refere doar la achitarea poliţiştilor acuzaţi în cadrul unei
urmăriri penale şi, prin urmare, achitarea poliţiştilor după ce au fost acuzaţi
de maltratarea unei persoane nu va scuti statul de sarcina probaţiunii, în
conformitate cu articolul 3 al Convenţiei, de a dovedi că leziunile corporale
suferite de această persoană în timp ce se afla sub controlul poliţiei nu au
fost cauzate de poliţişti (Ribitsch v. Austria, hotărâre din 4 decembrie 1995,
Seria A nr. 336, §§ 34, 38).
(a) Constatările Curţii cu privire la fapte

56. Nu se dispută faptul că, între reţinerea sa la 9 iulie 1998 şi seara zilei
de 10 iulie 1998, reclamantul s-a aflat sub controlul poliţiei. De asemenea,
nu poate fi disputat şi faptul că reclamantul a suferit leziuni corporale în
acea perioadă.
57. Esenţa declaraţiilor Guvernului este că leziunile corporale au fost
cauzate reclamantului când el a fost trântit la pământ la 9 iulie 1998 în drum
spre secţia de poliţie (a se vedea paragraful 53 de mai sus).
58. Curtea nu este convinsă de motivele prezentate de către Guvern şi
consideră că acesta nu a dat o explicaţie plauzibilă despre modul cum
reclamantului i-au fost cauzate leziunile corporale. Ea notează că raportul de
expertiză medicală din 28 februarie 2000, întocmit de către o comisie
independentă constituită din patru medici legişti cu experienţă, numită de

către procuratură, în mod clar, prevedea că leziunile corporale ale
reclamantului nu au putut fi cauzate prin cădere, dar numai prin lovituri cu
obiecte contondente (a se vedea paragraful 33 de mai sus). De asemenea, ea
notează că concluziile comisiei medicale nu au fost contestate de către
părţile în procedura naţională şi că Guvernul nu a prezentat nicio probă
Curţii care să pună la îndoială concluziile clare ale comisiei medicale. Prin
urmare, Curtea consideră că acest raport are o valoare probatorie temeinică
în ceea ce priveşte modul în care reclamantului i-au fost cauzate leziunile
corporale.
59. Suplimentar constatării că leziunile reclamantului din regiunea
capului au fost cauzate prin lovituri cu obiecte contondente şi că nu ar fi
putut fi cauzate prin cădere, trebuie, de asemenea, notat faptul că în raportul
de expertiză al comisiei medicale din 28 februarie 2000 există o constatare
clară că reclamantul avea vânătăi pe talpa piciorului stâng care, de
asemenea, puteau fi cauzate numai prin lovituri cu un obiect contondent.
Această constatare corespunde plângerii reclamantului că el a fost bătut cu
un baston la tălpi pentru a fi forţat să-şi recunoască vina. Totuşi, autorităţile
naţionale nu au luat în consideraţie constatările comisiei medicale şi au
ajuns la concluzia generală că toate leziunile corporale ale reclamantului au
fost rezultatul lovirii acestuia cu capul de pământ, o concluzie pe care
Curtea nu o consideră credibilă.
60. În baza tuturor materialelor prezentate, Curtea conchide că Guvernul
nu şi-a onorat sarcina să convingă Curtea că leziunile corporale ale
reclamantului au fost cauzate altfel decât prin maltratarea la care el a fost
supus în timp ce se afla în custodia poliţiei.
61. Probele medicale arată că reclamantul a fost bătut cu obiecte
contondente în cap şi la talpa piciorului stâng. Se pare că în urma acestor
bătăi reclamantul a suferit o traumă acută la cap şi o contuzie; el avea
numeroase vânătăi pe faţă, în jurul urechii drepte şi pe talpa piciorului
stâng; el a avut o perforare a membranei timpanului ca rezultat al leziunilor
(a se vedea paragraful 33) şi a suferit o surzenie brusc instalată care a avut
drept rezultat scăderea capacităţii de auz (ibid.). Se pare că mai recent
leziunile cauzate reclamantului s-au deteriorat în invaliditate de gradul II,
care, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, corespunde pierderii
capacităţii de muncă în volum de 50-75 %.
62. Luând în consideraţie că acuzaţia reclamantului că el ar fi fost
ameninţat cu arma este contestată de părţi şi că reclamantul nu a prezentat
nici o probă cu privire la acest fapt, Curtea consideră că este incapabilă de a
formula o concluzie în această parte.
(b) Caracterizarea tratamentului în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei

63. Curtea, în continuare, urmează să determine forma maltratării
aplicate reclamantului. Pentru a determina dacă o anumită formă de
maltratare poate fi calificată drept tortură, trebuie să se ia în consideraţie
distincţia prevăzută în articolul 3 dintre acest termen şi cel de tratament
inuman sau degradant. Aşa precum ea a constatat anterior, se pare că
intenţia a fost ca Convenţia să stigmatizeze printr-o astfel de distincţie
tratamentul inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte grave şi crude (a
se vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978,
Seria A nr. 25, pag. 66-67, § 167). Faptul că durerea sau suferinţa au fost
cauzate intenţionat pentru a obţine o recunoaştere a vinovăţiei este un factor
care trebuie luat în consideraţie atunci când se decide dacă maltratarea a
constituit tortură (Aksoy v. Turkey, hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports
1996-VI, § 64; Salman v. Turkey, [GC], nr. 21986/93, § 114,
ECHR 2000-VII).
64. În această cauză, Curtea notează, în special, intensitatea loviturilor
aplicate reclamantului în urma cărora el a suferit leziuni corporale foarte
serioase (a se vedea paragraful 61 de mai sus). În urma acestor leziuni,
reclamantul s-a aflat aproximativ 70 de zile în spital în diferite perioade
între lunile iulie şi noiembrie 1998 (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
Un element important care trebuie luat în consideraţie sunt consecinţele pe
care maltratarea le-a avut asupra sănătăţii reclamantului (a se vedea
paragraful 61 de mai sus). Curtea, de asemenea, acordă o mare importanţă
vârstei fragede a reclamantului (şaptesprezece ani în ziua evenimentelor)
fapt care l-a făcut deosebit de vulnerabil în faţa agresorilor săi.
65. Totuşi, elementul decisiv pentru determinarea formei maltratării este
practica numită falaka (lovirea tălpilor), la care a fost supus reclamantul.
Aceasta este o formă de maltratare deosebit de condamnabilă care
presupune intenţia de a obţine informaţii, a intimida sau a pedepsi. Curtea
reaminteşte că în cauza Salman v. Turkey (citată mai sus, § 115), ea a
constatat că folosirea practicii falaka însoţită de lovituri în zona pieptului a
constituit tortură.
66. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că violenţa aplicată faţă de
reclamant a fost de natură deosebit de gravă, capabilă să provoace dureri
severe şi suferinţe crude, care pot fi considerate ca acte de tortură în sensul
67. În lumina celor expuse mai sus, Curtea constată că a existat o violare
a articolului 3 al Convenţiei.

68. Curtea reaminteşte că atunci când o persoană face afirmaţii credibile
că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către
poliţie sau alţi agenţi de stat, prevederile acestui articol, citite în contextul
obligaţiei generale a statului conform articolului 1 al Convenţiei de a

„recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile
definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective.
La fel ca o investigaţie efectuată în temeiul articolului 2 al Convenţiei, o
astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea
persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, a
tratamentelor sau a pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei
sale fundamentale, ar fi ineficientă în practică şi ar face posibil, în anumite
cazuri, pentru agenţii de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate
sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se vedea,
printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
69. Investigaţia trebuie, de asemenea, să fie efectivă astfel încât să
permită stabilirea faptului dacă forţa folosită de poliţie a fost sau nu
justificată în circumstanţele unei cauze (a se vedea Kaya v. Turkey, hotărâre
din 19 februarie 1998, Reports 1998-I, § 87).
Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie deplină.
Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să depună eforturi
serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii
pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza
deciziilor lor (a se vedea hotărârea Assenov and Others v. Bulgaria, citată
mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi
disponibili lor pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv inter
alia declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea
Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 et seq. şi
Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe
parcursul desfăşurării investigaţiei care subminează capacitatea sa de a
stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile
riscă să nu corespundă acestui standard.
70. În fine, investigaţia trebuie să fie rapidă. În cauze care cad sub
incidenţa articolelor 2 şi 3 ale Convenţiei, atunci când se analiza eficienţa
investigaţiei oficiale, Curtea deseori a evaluat dacă la acel moment
autorităţile au reacţionat prompt la plângeri (a se vedea Labita v. Italy, citată
mai sus, § 133).
71. Curtea notează că investigaţia a durat mai mult de trei ani, perioadă
în care ea a fost încetată şi redeschisă de cel puţin douăsprezece ori. Toate
ordonanţele care au respins plângerile au avut aceeaşi concluzie: că singura
cauză a leziunilor corporale ale reclamantului a fost lovirea sa cu capul de
pământ, atunci când a fost trântit de către poliţişti pentru a-l deposeda de
cuţit. De asemenea, aceste decizii au indicat că poliţiştii au fost în drept să
utilizeze forţa, deoarece cuţitul reclamantului a prezentat o ameninţare
pentru viaţa şi sănătatea lor şi că ei au acţionat în limitele legii.
72. În continuare, Curtea notează că autorităţile naţionale nu au oferit
nicio explicaţie cu privire la discrepanţa dintre concluziile raportului de
expertiză al comisiei medicale din 28 februarie 2000, care, în mod clar, a
indicat că leziunile corporale au putut fi cauzate doar ca rezultat al bătăilor,

şi versiunea circumstanţelor faptelor prezentată de poliţiştii A. Tulbu şi V.
Dubceac.
73. Trebuie notat, de asemenea, că investigaţia nu a încercat să ofere o
explicaţie logică a cauzei vânătăilor de pe tălpile reclamantului, ignorându-
le.
74. Curtea mai notează că autorităţile naţionale nu au reacţionat în niciun
fel la plângerea reclamantului cu privire la ameninţarea din 10 iulie 1998 de
a fi împuşcat în cap, deşi reclamantul a făcut acuzaţii foarte clare în acest
sens.
75. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că investigaţia a fost
caracterizată printr-un număr de omisiuni grave şi inexplicabile. Ea s-a
încheiat cu adoptarea unor decizii care conţineau contradicţii şi concluzii
nesusţinute de o analiză atentă a faptelor. Autorităţile au ignorat anumite
fapte şi au omis să facă referire în deciziile lor la fapte îngrijorătoare.
76. În aceste circumstanţe Curtea constată că a existat o violare a
articolului 3 al Convenţiei şi în această parte.
77. Reclamantul susţine că el nu a avut un recurs efectiv în faţa unei

autorităţi naţionale pentru a invoca violarea articolului 3 al Convenţiei şi
pretinde violarea articolului 13, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie
au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale … .”
78. Reclamantul a declarat inter alia că din cauza rezultatului urmăririi

penale cu privire la maltratarea sa, el nu a putut să înainteze o acţiune civilă
de recuperare a daunelor împotriva poliţiştilor.
79. Potrivit Guvernului, pentru a-i oferi reclamantului un recurs efectiv,
la 7 noiembrie 2005, Procuratura Generală a dispus redeschiderea urmăririi
penale cu privire la pretinsa maltratare a reclamantului de către poliţiştii A.
Tulbu şi V. Dubceac. El consideră că nu a existat o violare a articolului 13.
80. Aşa cum s-a constatat mai sus, dreptul reclamantului de a nu fi supus
torturii şi de a beneficia de o investigaţie efectivă a plângerilor sale cu
privire la aplicarea torturii a fost încălcat de către stat. Prin urmare,
pretenţiile reclamantului în această privinţă au fost serioase şi legitime în
sensul articolului 13 (a se vedea Boyle and Rice v. the United Kingdom,

hotărâre din 27 aprilie 1988, Seria A nr. 131, p. 23, § 52).
81. În conformitate cu Codul Civil al Republicii Moldova în vigoare în
acea perioadă (a se vedea paragraful 47 de mai sus), reclamantul ar fi putut
pretinde compensaţii pentru cauzarea prejudiciului material şi moral numai
dacă prejudiciul ar fi fost cauzat prin acţiuni ilegale. Deoarece urmărirea
penală desfăşurată de autorităţile naţionale a conchis că acţiunile poliţiştilor
A. Tulbu şi V. Dubceac au fost legale, orice acţiune civilă împotriva lor ar fi
fost inefectivă.
82. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că reclamantul nu a avut un
recurs efectiv în conformitate cu dreptul naţional de a pretinde compensaţii
pentru maltratarea sa şi, prin urmare, constată că a existat o violare a
articolului 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte pretenţia în temeiul
articolului 3.

84. Reclamantul a pretins EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit

ca rezultat al torturii şi al omisiunii autorităţilor de a investiga cauza sa în
mod corespunzător. El a declarat că a suferit durere, nelinişte, stres şi frică
pentru viaţa sa. El a devenit invalid după ce a fost supus torturii şi a pierdut
din capacitatea de muncă. El a primit tratament medical timp de mai mult de
un an de zile în spitale şi continuă să fie dependent de medicamente.
85. Guvernul a susţinut inter alia că, luând în consideraţie faptul că
reclamantul nu a fost supus vreunei forme de tratament care să fie contrară
prevederilor articolului 3, el nu este în drept să primească vreo compensaţie.
Leziunile corporale ale reclamantului, care au fost iniţial caracterizate drept
uşoare, au evoluat în invaliditate de gradul II, iar starea sănătăţii
reclamantului s-a deteriorat. Acest lucru a constituit un motiv de îngrijorare
pentru Procuratura Generală, care a redeschis investigaţia. Totuşi,
redeschiderea investigaţiei nu a însemnat faptul că poliţiştii A. Tulbu şi V.
Dubceac erau vinovaţi. Acest lucru ar fi contribuit numai la determinarea
corectă a modului în care leziunile corporale au fost cauzate, precum şi
pentru a determina dacă tratamentul medical permanent necesar domnului
Corsacov a fost rezultatul bătăilor poliţiştilor sau al altor circumstanţe.
Guvernul a ajuns la concluzia că reclamantul nu a reuşit să demonstreze

existenţa unei legături cauzale între prejudiciul invocat de către el şi pretinsa
violare a Convenţiei. În orice caz, în eventualitatea în care Curtea ar
constata o violare, o atare constatare ar reprezenta în sine o satisfacţie
86. Curtea notează în primul rând gravitatea extremă a încălcărilor
drepturilor reclamantului. De asemenea, ea notează că, înainte de a fi
agresat de către poliţie, reclamantul era un adolescent care nu avea
probleme de sănătate. După ce a fost agresat, el a petrecut o perioadă lungă
de timp în spital, primind tratament medical şi şi-a pierdut parţial auzul. Mai
târziu, starea sănătăţii sale se pare că s-a deteriorat serios. O importanţă
deosebită trebuie acordată modului în care autorităţile naţionale au
desfăşurat investigaţia acuzaţiilor de tortură ale reclamantului şi faptului că
în urma acestei investigaţii, reclamantul nu a avut posibilitatea de a solicita
o compensaţie în faţa instanţelor judecătoreşti civile.
87. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că suferinţa şi frustrarea
reclamantului nu pot fi compensate printr-o simplă constatare a unei violări
a Convenţiei, aşa cum a sugerat Guvernul. Luând în consideraţie
jurisprudenţa sa precedentă cu privire la articolul 3 (a se vedea, în special,
Selmouni v. France, citată mai sus, Dikme v. Turkey, nr. 20869/92, ECHR
2000-VIII; Khudoyorov v. Russia, nr. 6847/02, ECHR 2005-... (extracts)) şi
hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului întreaga sumă
pretinsă, plus orice taxă care ar putea fi percepută.
88. Avocatul reclamantului a pretins EUR 5,042.67 cu titlu de costuri şi

cheltuieli. Ea a pretins că această sumă a acoperit cheltuielile de secretariat,
cheltuielile de traducere şi costurile de reprezentare. Ea a prezentat o listă
detaliată a tuturor cheltuielilor, potrivit căreia ea a petrecut 39 de ore asupra
acestei cauze la două rate diferite de EUR 50 şi 150.
89. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând inter alia că
reclamantul nu a demonstrat cheltuielile de reprezentare pretinse. Potrivit
lui, suma pretinsă este prea mare în comparaţie cu salariul mediu lunar în
Republica Moldova.
dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se
vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62,
ECHR 1999-VIII).
91. În această cauză, luându-se în consideraţie lista detaliată prezentată
de reclamant, criteriile de mai sus şi performanţa avocatului, Curtea acordă
C. Dobânda


priveşte tratamentul la care a fost supus reclamantul;

priveşte omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă a plângerilor
reclamantului cu privire la maltratarea sa de către poliţie;

priveşte lipsa recursurilor efective cu privire la pretinsa maltratare;
4. Hotărăşte
luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 20,000 (douăzeci mii euro) cu
titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de costuri şi
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CRAVCENCO c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 ianuarie 2008
DEFINITIVĂ
15/04/2008

1 HOTĂRÂREA CRAVCENCO c. MOLDOVEI
În cauza Cravcenco c. Moldovei,

Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Kristaq Traja,
Ján Šikuta,
PROCEDURA
Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
(„Convenţia”), de către dna Elena Cravcenco („reclamantul”), la 11 februarie
2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl I. Manole, avocat din Chişinău.
Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul
său la acea dată, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins, în special, că procedurile în cauza sa au fost
excesiv de lungi.
2005, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În
conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul
cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1954 şi locuieşte la Cahul. Faptele cauzei,

aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
HOTĂRÂREA CRAVCENCO c. MOLDOVEI 2
1. Concedierea iniţială a reclamantului şi procedurile privind

reintegrarea sa în serviciu
6. Reclamantul a lucrat pentru un teatru de stat din Cahul (Teatrul
Republican Muzical-Dramatic 'B.P. Haşdeu', „angajatorul”).
7. La 22 octombrie 1996, el a fost concediat şi a intentat o acţiune judiciară
prin care a solicitat anularea concedierii sale. La 5 februarie 1997, Judecătoria
sectorului Cahul a dispus reintegrarea sa în serviciu. Ca urmare a refuzului
angajatorului de a executa hotărârea judecătorească, la 6 februarie 1997, el s-a
adresat cu o plângere Ministerului Culturii („Ministerul”). La 20 martie 1997,
Ministerul l-a asigurat că angajatorul va executa hotărârea judecătorească şi că,
în caz de neexecutare, el va lua măsuri.
8. Reclamantul a fost reintegrat în serviciu la 31 martie 1997. În ciuda
acestui fapt, o altă persoană a continuat să figureze în statele de personal în
calitate de contabil-şef. La 3 iunie 1997, tribunalul a casat hotărârea instanţei
judecătoreşti ierarhic inferioare. Acesta a întocmit decizia sa motivată şase luni
mai târziu.
9. La 3 iunie 1997, reclamantul a fost din nou concediat de la serviciul său.
El a continuat să se plângă diferitor autorităţi, inclusiv Ministerului. La
26 august 1998, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia tribunalului din 3
iunie 1997 şi a menţinut hotărârea judecătorească din 5 februarie 1997. La
15 septembrie 1998, decizia din 3 iunie 1997 privind concedierea reclamantului
a fost anulată; în acelaşi timp, el a fost concediat din nou.
2. Al doilea set de proceduri

10. Procuratura a intentat o acţiune judiciară în interesul reclamantului,
solicitând anularea ordinului din 15 septembrie 1998 privind concedierea
acestuia. La 16 septembrie 1998, vicepreşedintele Judecătoriei sectorului Cahul
a informat procurorul regional despre eschivarea continuă a angajatorului şi, în
consecinţă, neexecutarea corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti din
5 februarie 1997. Mai mult, procurorul a fost informat despre concedierea
ulterioară a reclamantului la 15 septembrie 1998. În lumina acestor evenimente,
instanţa judecătorească a solicitat procurorului să pornească o urmărire penală
împotriva directorului angajatorului.
11. Reclamantul a continuat să se plângă de executarea incompletă a
hotărârii judecătoreşti din 5 februarie 1997. La 13 ianuarie 1999, Judecătoria
sectorului Cahul l-a informat despre o amendă administrativă aplicată
directorului teatrului la 16 septembrie 1998 şi despre cererea de pornire a
urmăririi penale împotriva acestuia. Angajatorul a prezentat instanţei
judecătoreşti un alt ordin din 26 martie 1999, prin care concedierea
reclamantului din 15 septembrie 1998 a fost anulată. La 6 aprilie 1999,
executorul judecătoresc a confirmat faptul că reclamantul nu a fost de facto
reintegrat în funcţia ocupată anterior. La 26 mai 1999, preşedintele Judecătoriei
sectorului Cahul a solicitat procurorului să pornească urmărirea penală
împotriva directorului teatrului pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 5

februarie 1997.
12. La 17 iulie 1999, reclamantul a fost concediat din funcţia de contabil-
şef. La aceeaşi dată, instanţa judecătorească a informat Ministerul despre
refuzul continuu al angajatorului de a executa hotărârea judecătorească din 5
februarie 1997. La o dată nespecificată, angajatorul a prezentat un nou ordin
din 2 aprilie 1999, potrivit căruia funcţia de „contabil-şef” a fost lichidată. La
27 iulie 1999, instanţa judecătorească a solicitat din nou procurorului să
pornească urmărirea penală împotriva directorului teatrului. De asemenea, ea a
informat Ministerul despre neexecutarea corespunzătoare de către angajator a
hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului. Ministerul a atras
atenţia angajatorului asupra necesităţii de a executa hotărârea judecătorească.
13. La 8 decembrie 1999, Judecătoria sectorului Cahul a anulat ordinul de
concediere din 17 iulie 1999 şi a dispus reintegrarea imediată a reclamantului în
serviciu.
14. La 11 decembrie 1999, angajatorul a adoptat un nou ordin („primul
ordin din 11 decembrie 1999”), prin care reclamantul a fost reintegrat în funcţia
de „contabil-şef”. La 13 decembrie 1999, executorul a confirmat că hotărârea
judecătorească nu a fost executată în mod corespunzător şi, la 14 decembrie
1999, a solicitat instanţei judecătoreşti să aplice directorului teatrului o amendă
administrativă.
15. La 11 ianuarie 2000, procuratura a informat reclamantul că în cadrul
verificării sale, s-a stabilit faptul neexecutării corespunzătoare a hotărârii
judecătoreşti din 5 februarie 1997 şi că ordinul angajatorului din 11 decembrie
1999 a fost contestat în instanţa judecătorească.
16. La 1 februarie 2000, angajatorul a emis un nou ordin, potrivit căruia
funcţia de „contabil-şef” era lichidată după 2 aprilie 2000. La 2 februarie 2000,
reclamantul a fost informat despre emiterea unui nou ordin din 11 decembrie
1999 („al doilea ordin din 11 decembrie 1999”), cu acelaşi număr ca şi ordinul
anterior din acea dată (a se vedea paragraful 14 de mai sus) privind reintegrarea
sa în funcţia iniţială de contabil-şef. El a mai fost avertizat despre lichidarea
acestei funcţii la 2 aprilie 2000.
17. La 15 februarie 2000, Tribunalul Cahul a menţinut hotărârea
judecătorească din 8 decembrie 1999. Printr-o altă decizie din aceeaşi dată,
instanţa judecătorească a respins cererea executorului judecătoresc de aplicare a
unei amenzi directorului teatrului.
18. La 21 februarie 2000, reclamantul a solicitat angajatorului să emită un
ordin prin care funcţia de contabil-şef să fie „creată în realitate” şi reflectată în
statele de personal, deoarece s-a pretins că o astfel de funcţie nu exista oficial,
în afară de ordinul privind reintegrarea sa în funcţie. De asemenea, pentru a-şi
îndeplini funcţiile, el a solicitat să i se acorde dreptul de acces la documente.
19. La 21 martie 2000, Tribunalul Cahul a casat decizia din 15 februarie
2000 de neaplicare a unei amenzi directorului teatrului şi a dispus rejudecarea
cauzei.
20. Reclamantul a intentat o nouă acţiune judiciară, solicitând anularea

ordinului din 1 februarie 2000 ca nelegitim.
21. La 19 aprilie 2000, Judecătoria sectorului Cahul a declarat nevalabil
primul ordin din 11 decembrie 1999 (ordinul nr. 1 de reintegrare a
reclamantului în funcţia de contabil-şef, a se vedea paragraful 14 de mai sus), şi
valabil celălalt ordin cu acelaşi număr şi aceeaşi dată (ordinul nr. 2 privind
reintegrarea reclamantului în funcţia de contabil-şef, a se vedea paragraful 16
de mai sus). La 24 august 2000, Tribunalul Cahul a casat această hotărâre
judecătorească cu emiterea unei noi hotărâri prin care, de asemenea, a anulat
primul ordin şi l-a menţinut pe cel de-al doilea. La 10 octombrie 2000, Curtea
de Apel a casat ambele hotărâri judecătoreşti şi a dispus rejudecarea cauzei.
3. Al treilea set de proceduri – rejudecarea cauzei

22. La 5 martie 2001, Judecătoria sectorului Cahul a dispus reintegrarea
reclamantului în funcţia de contabil-şef. La 30 octombrie 2001, Tribunalul
Chişinău a casat această hotărâre şi a încetat procedurile privind anularea
ordinului din 1 februarie 2000, declarând că decizia de lichidare a unei funcţii –
adoptată în conformitate cu procedura relevantă – este o chestiune internă a
teatrului şi nu este susceptibilă controlului judiciar. De asemenea, instanţa
judecătorească a dispus rejudecarea cauzei în privinţa anulării ordinului din 11
decembrie 1999, reintegrării de facto a reclamantului în serviciu şi plăţii
salariului pentru perioada absenţei forţate de la lucru a acestuia. La 15 ianuarie
2002, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului depus împotriva încetării
procedurilor privind anularea ordinului din 1 februarie 2000.
23. La 14 iunie 2002, Judecătoria sectorului Cahul a încetat procedurile în
privinţa anulării ordinului din 11 decembrie 1999 şi a reintegrării de facto a
reclamantului în serviciu, deoarece procedura a fost intentată incorect ca
acţiune civilă, fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ. La
aceeaşi dată, Judecătoria sectorului Cahul a respins propunerea executorului
judecătoresc de a aplica directorului teatrului o amendă pentru neexecutarea
hotărârii judecătoreşti din 8 decembrie 1999. Ultima hotărâre a fost menţinută
la 29 iunie 2004 de către Curtea de Apel Comrat.
24. La 24 septembrie 2003, reclamantul a solicitat să fie informat despre
motivele neexecutării hotărârii judecătoreşti din 5 februarie 1997. Se pare că el
nu a primit vreun răspuns. El a repetat cererea sa la 23 martie 2004, când a fost
informat despre hotărârile judecătoreşti din 14 iunie 2002. El le-a contestat cu
recurs.
25. La 13 iulie 2004, Curtea de Apel Comrat a casat prima din cele două
hotărâri judecătoreşti din 14 iunie 2002 (privind încetarea procedurilor din lipsă
de competenţă) şi a dispus rejudecarea cauzei. Instanţa judecătorească a
constatat că părţile nu au fost informate despre şedinţa de judecată, că nu le-a
fost expediată copia hotărârii şi că dosarul nu a parvenit în cancelaria instanţei
ierarhic inferioare până la 24 februarie 2004.
26. La 12 aprilie 2005, Judecătoria Cahul a constatat că reintegrarea

reclamantului în serviciu a fost dispusă de trei ori prin hotărâri judecătoreşti
definitive (la 5 februarie 1997, 8 decembrie 1999 şi 15 februarie 2002) şi că el a
fost reintegrat în serviciu în mod corespunzător la 11 decembrie 1999; prin
urmare, aceasta a respins pretenţia privind reintegrarea sa în serviciu. Instanţa
judecătorească totuşi a admis cererea acestuia privind plata salariului pentru
perioada absenţei sale forţate de la lucru între 15 februarie 2000 şi 25 august
2000, când el a fost concediat printr-un ordin pe care nu l-a contestat. Instanţa
judecătorească a lăsat fără examinare cererea privind compensarea efectelor
inflaţiei asupra plăţii întârziate şi cererea privind prejudiciul moral, care puteau
fi examinate în cadrul unor proceduri separate.
27. Reclamantul a declarat că nu a fost informat despre ordinul angajatorului
său din 25 august 2000, nu a confirmat primirea ordinului după cum prevede
legea şi, astfel, a fost în imposibilitate de a-l contesta în instanţa judecătorească.
Ordinul nu a fost prezentat nici instanţelor judecătoreşti şi nici oricărei alte
autorităţi în niciuna din procedurile care au urmat după august 2000, ceea ce
însemna că acesta era fals.
28. La 17 aprilie 2006, Judecătoria Cahul a admis în parte pretenţiile
reclamantului şi a constatat că angajatorul nu i-a plătit salariul pe anumite
perioade din anul 2000 şi nu a efectuat plăţi obligatorii în fondul public de
asigurări sociale în numele reclamantului. Instanţa judecătorească a declarat nul
primul ordin din 11 decembrie 1999 de reintegrare a reclamantului în serviciu
şi a constatat că cel de-al doilea ordin din aceeaşi dată şi cu acelaşi număr a
rămas valabil. Ea a acordat reclamantului compensaţii cu titlu de prejudiciu
moral în mărime de 350 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 22 euro
(EUR) la acea dată) pentru neplata unei părţi din salariul său în anul 2000,
constatând că angajatorul a plătit între timp alţi MDL 350 cu titlu de restanţe la
salariu.
29. Reclamantul a prezentat probe medicale cu privire la câteva tratamente
urmate în staţionar în timpul examinării cauzei sale şi a susţinut că a cheltuit o
sumă considerabilă de bani pentru tratamentul său şi cel al fiicei sale.
30. Potrivit unei scrisori a Ministerului Justiţiei adresată Agentului
guvernamental la 26 iunie 2006, cererea de apel a reclamantului a fost
expediată Curţii de Apel Cahul la 19 mai 2006. Această instanţă judecătorească
a expediat cauza Curţii Supreme de Justiţie, solicitându-i să se pronunţe asupra
imposibilităţii examinării apelului, pe motiv că toţi judecătorii de la Curtea de
Apel Cahul au participat anterior la examinarea acestei cauze. La o dată
nespecificată, cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Chişinău. Potrivit unui
certificat emis la 3 martie 2006 de către Direcţia Cahul a Departamentului de
Executare a Deciziilor Judiciare, reclamantul a primit MDL 1,680 în calitate de
restanţe la salariu pentru anul 1999.
31. La 1 noiembrie 2006, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărârea
judecătorească din 17 aprilie 2006. Această hotărâre a fost menţinută de Curtea
Supremă de Justiţie la 25 aprilie 2007 şi, astfel, a devenit irevocabilă.
32. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare înainte

de 12 iunie 2003, sunt următoarele:
„Articolul 208
Urmează să fie executată imediat hotărârea prin care pârâtul a fost obligat:
... (2) a plăti [unui muncitor] salariul …
... (4) a reintegra în serviciu pe un lucrător concediat sau transferat ilegal.”

33. Prevederile relevante ale noului Cod de procedură civilă sunt
următoarele:
„Articolul 192
... (2) Pricinile privind … litigiile de muncă … se judecă de urgenţă şi în mod prioritar.
Articolul 256
(1) Urmează a fi executate imediat ordonanţa sau hotărârea judecătorească prin care
pârâtul este obligat la plata:
... d) unui salariu mediu pentru absenţă forţată de la lucru, în cazul reintegrării în
serviciu.
(2) Hotărârea judecătorească privind reintegrarea în serviciu a salariatului concediat sau

transferat nelegitim urmează a fi executată imediat.”
34. Prevederile relevante ale Codului muncii (în vigoare în perioada
relevantă) sunt următoarele:
„Articolul 221
Salariaţii se pot adresa comisiei pentru soluţionarea litigiilor de muncă şi nemijlocit

judecătoriei populare în termen de o lună de la data când salariatul a aflat sau trebuia să
afle despre încălcarea dreptului său. În cazul concedierii salariatului termenul de o lună se
socoate din ziua când ordinul a fost adus la cunoştinţă salariatului contra semnătură.”
ÎN DREPT
35. Reclamantul s-a plâns că procedurile în cauza sa, inclusiv neexecutarea
hotărârii judecătoreşti din 26 august 1998, au fost excesiv de lungi, contrar
articolului 6 § 1 al Convenţiei, partea relevantă a căruia prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil ...
de către o instanţă, ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil ... .”
36. Reclamantul s-a mai plâns de violări ale articolelor 13 şi 17 ale

Convenţiei prin faptul că sistemul judecătoresc al Republicii Moldova este
ineficient şi contrar intereselor sale.
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost
încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când
încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
„Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un
stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini
un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta
Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea
prevăzute de această Convenţie.”

articolului 17 al Convenţiei este nefondată, deoarece în dosar nu există nimic
care să o sprijine.
Prin urmare, această pretenţie este vădit nefondată, în sensul articolului 35
§ 3 al Convenţiei, şi urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 § 4 al
Convenţiei.
38. De asemenea, Curtea consideră că pretenţia privind neexecutarea
hotărârilor judecătoreşti definitive din 5 februarie 1997 (menţinută de Curtea
Supremă de Justiţie la 26 august 1998) şi 8 decembrie 1999 este depusă cu
omiterea termenului, deoarece instanţele judecătoreşti naţionale au constatat că
reclamantul a fost reintegrat corespunzător în funcţia sa prin ordinul din 11
decembrie 1999 (a se vedea paragrafele 28 şi 31 de mai sus). Această cerere a
fost depusă la 11 februarie 2002, peste mai mult de doi ani de la executarea
hotărârilor judecătoreşti.
Prin urmare, această pretenţie a fost depusă cu omiterea termenului prevăzut
de articolul 35 § 1 al Convenţiei şi urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în
temeiul articolului 35 § 4 al Convenţiei. Această constatare nu are efect asupra
pretenţiei privind durata procedurilor în această cauză, inclusiv a procedurilor
în care reclamantul a contestat concluzia privind reintegrarea sa în serviciu în
anul 1999.
39. În observaţiile sale suplimentare privind evoluţia recentă a acestei
cauze, Guvernul a considerat că, atunci când a primit sume diferite de bani în
temeiul hotărârilor instanţelor judecătoreşti naţionale (a se vedea paragrafele 28
şi 30 de mai sus), reclamantul a fost compensat în întregime pentru orice
prejudiciu cauzat lui. Prin urmare, Guvernul a conchis, în esenţă, că
reclamantul nu mai poate fi considerat victimă a încălcării drepturilor sale.
40. Curtea notează că instanţele judecătoreşti care au acordat reclamantului

sumele în cauză, nu au recunoscut, nici chiar în esenţă, încălcarea dreptului
reclamantului la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale şi nu i-au
acordat vreo compensaţie pentru o astfel de încălcare. Mai degrabă, acestea au
obligat angajatorul să plătească restanţele la salariu şi alte plăţi datorate. În
aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul poate pretinde că este
victimă a violării articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis,
Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 47, ECHR 2004-III (extracts)).
articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt
fondului. Niciun temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin
urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa
de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus),
Curtea va trece imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
42. Reclamantul a pretins că procedurile în cauza sa, care au durat nouă ani,
în ciuda unor prevederi legale clare care dădeau prioritate unor asemenea
cauze, au fost excesiv de îndelungate. El a subliniat faptul că niciuna din
întârzierile în proceduri nu îi erau imputabile şi că autorităţile au permis
întreruperi îndelungate şi nenecesare.
43. Guvernul a susţinut că procedurile au inclus trei acţiuni judiciare
separate, fiecare având obiectul său propriu, care nu trebuie analizate în
ansamblu în scopul evaluării rezonabilităţii duratei procedurilor. El a adăugat
că reclamantul era responsabil de al treilea set de proceduri, deoarece el a
contestat în instanţa judecătorească ordinul angajatorului de reintegrare a sa în
funcţia pe care el a solicitat-o. Mai mult, cauza era extrem de complexă şi
includea numeroase hotărâri judecătoreşti şi alt gen de decizii. Un alt factor
care a complicat cauza a fost imposibilitatea de executare a hotărârii
judecătoreşti din cauza inexistenţei funcţiei în care trebuia reintegrat
reclamantul. Reclamantul a solicitat de câteva ori amânarea examinării cauzei
pe motivul sănătăţii sale precare. El a apărut la serviciu în februarie-martie
2000 pentru perioade scurte de timp, între absenţele sale pe motiv de sănătate,
ceea ce confirmă faptul că el a fost pe deplin reintegrat în serviciu.
44. Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată
în lumina circumstanţelor cauzei, ţinând cont de următoarele criterii:
complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor relevante
şi importanţa cauzei pentru reclamant (a se vedea, printre multe altele,
Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
45. Deşi dreptul de acces la o instanţă nu poate obliga statul să execute toate
hotărârile judecătoreşti, indiferent de circumstanţele cauzei (a se vedea Fociac
v. Romania, nr. 2577/02, § 68, 3 februarie 2005), inacţiunea autorităţilor
responsabile în procesul de executare angajează responsabilitatea statului (a se

vedea Scollo v. Italy, hotărâre din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315-C, § 44,
şi Istrate v. Moldova, nr. 53773/00, § 43, 13 iunie 2006).
1. Perioada care trebuie luată în consideraţie

46. În această cauză, Curtea notează că reclamantul a iniţiat proceduri în
octombrie 1996 şi că acestea s-au finisat cu pronunţarea la 25 aprilie 2007 a
unei decizii irevocabile de către Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, ea
notează că Republica Moldova a ratificat Convenţia la 12 septembrie 1997 şi
că, prin urmare, durata procedurilor trebuie calculată de la aceasta dată. Totuşi,
în aprecierea rezonabilităţii perioadei care s-a scurs de la acea dată, trebuie de
luat în consideraţie stadiul procedurilor la acea dată (a se vedea Tomláková
v. Slovakia, nr. 17709/04, § 36, 5 decembrie 2006). Prin urmare, perioada
rămasă reprezintă aproximativ nouă ani şi şapte luni.
47. În continuare, Curtea notează că părţile nu au ajuns la un acord cu
privire la faptul dacă această perioadă trebuie luată în consideraţie în ansamblu
sau privită drept trei proceduri separate. Curtea notează că primul set de
proceduri din această cauză a durat până la 15 septembrie 1998, când
reclamantul a fost reintegrat în serviciu ca urmare a deciziei irevocabile
pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie (a se vedea paragraful 9 de mai sus).
Ca urmare a concedierilor şi reintegrărilor ulterioare în serviciu, reclamantul a
fost din nou concediat la 17 iulie 1999. Totuşi, în perioada între 15 septembrie
1998 şi 17 iulie 1999 şi ulterior, autorităţile au considerat că hotărârea
judecătorească din 5 februarie 1997 nu a fost executată în mod corespunzător (a
se vedea paragrafele 10-12 şi 15 de mai sus). În consecinţă, la data concedierii
reclamantului la 17 iulie 1999, el nu a fost încă reintegrat în serviciu în mod
corespunzător. Astfel, anularea ultimei concedieri (a se vedea paragraful 13 de
mai sus) nu a schimbat faptul că hotărârea judecătorească din anul 1997 încă nu
a fost executată. De fapt, hotărârea judecătorească din 8 decembrie 1999 a
rezultat în instituirea unei obligaţii similare de reintegrare a reclamantului în
funcţia sa de contabil-şef, adică acelaşi rezultat ca în procedurile din anul 1997.
Curtea consideră că faptul că a fost pronunţată o nouă hotărâre judecătorească
cu privire la o altă perioadă de concediere nelegitimă a reclamantului după
prima hotărâre judecătorească nu înseamnă că perioada de timp cât a durat
primul set de proceduri trebuie exclusă din durata totală a procedurilor în
această cauză.
48. În ceea ce priveşte cel de-al doilea şi al treilea seturi de proceduri (care
vizau ordinul din 11 decembrie 1999), Curtea ia în consideraţie faptul că, după
adoptarea acestui ordin, executorul şi alte autorităţi naţionale au considerat că
hotărârea judecătorească din 8 decembrie 1999 nu a fost executată în mod
corespunzător (a se vedea paragrafele 14 şi 15 de mai sus). În calitate de cel de-
al treilea set de proceduri, părţile s-au referit la rejudecarea cauzei care a fost
examinată în cadrul celui de-al doilea set de proceduri şi care, prin urmare,
trebuie considerat drept parte a duratei integrale a procedurilor. Instanţele
judecătoreşti au decis că cel de-al doilea ordin din 11 decembrie 1999, care a
dus la reintegrarea reclamantului în funcţia sa, a reprezentat executarea
hotărârii judecătoreşti pronunţată în favoarea acestuia (a se vedea paragrafele
28 şi 31 de mai sus). Totuşi, la această concluzie s-a ajuns însă abia în aprilie
2007, când a fost adoptată hotărârea judecătorească irevocabilă.
49. Prin urmare, Curtea consideră că toate cele trei seturi de proceduri se
referă la aceeaşi chestiune, şi anume la eforturile reclamantului de a obţine
reintegrarea corespunzătoare în funcţia sa şi compensaţii, o parte din care au
fost acordate în anul 2007 (a se vedea paragrafele 28 şi 31 de mai sus). Prin
urmare, în scopul analizei sale prin prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei,
Curtea va lua în calcul întreaga perioadă, începând cu 12 septembrie 1997 (a se
50. Curtea nu consideră că această cauză a fost dificilă din punct de vedere
factologic sau juridic. De fapt, după hotărârea irevocabilă a Curţii Supreme de
Justiţie din august 1998, cauza s-a axat pe executarea acestei hotărâri
judecătoreşti, care nu necesita o muncă juridică sau factologică vastă asupra
cauzei. Existenţa unui număr mare de hotărâri judecătoreşti, la care s-a referit
Guvernul în calitate de factor care complica cauza, a fost rezultatul modului de
examinare a cauzei de către instanţele judecătoreşti, şi nu al complexităţii
inerente a cauzei în sine. Curtea reiterează că, „chiar dacă nu este în măsură să
analizeze calitatea jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti naţionale, ea
consideră că, deoarece remiterea cauzelor spre reexaminare este de obicei
dispusă ca urmare a erorilor comise de către instanţele judecătoreşti inferioare,
repetarea unor astfel de procedee în cadrul unui set de proceduri dezvăluie o
deficienţă serioasă în sistemul judiciar” (a se vedea Wierciszewska v. Poland,
nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi Pavlyulynets v. Ukraine,
nr. 70767/01, § 51, 6 septembrie 2005).
51. Curtea consideră necesar să examineze argumentul Guvernului privind
imposibilitatea executării hotărârii judecătoreşti din cauza inexistenţei funcţiei
la care trebuia reintegrat reclamantul. Ea a constatat mai sus că cererea privind
neexecutarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţată în favoarea
reclamantului a fost depusă cu omiterea termenului limită (a se vedea
paragraful 38 de mai sus). Această pretenţie se referă însă la durata procedurilor
în ansamblu.
3. Comportamentul reclamantului
52. Se pare că reclamantul nu a contribuit în niciun fel la tergiversarea
procedurilor, decât folosind drepturile sale procedurale. Curtea nu este de acord
cu declaraţia Guvernului, potrivit căreia trebuie să i se reproşeze reclamantului
faptul contestării reintegrării sale în serviciu din 11 decembrie 1999.
Reclamantul considera că acest ordin nu a reprezentat o executare integrală a
hotărârii judecătoreşti din 5 februarie 1997 (a se vedea paragraful 18 de mai

sus), şi aceasta se pare ca a fost opinia cel puţin a unor autorităţi naţionale (a se
vedea paragrafele 14 şi 15 de mai sus). Prin urmare, a fost firesc ca el să
conteste acest ordin în instanţa judecătorească.
53. Curtea este de acord că amânarea procedurilor solicitată de către
reclamant este relevantă. Guvernul a prezentat copii a trei astfel de solicitări şi
nicio încheiere privind amânarea procedurilor în baza acestora. Chiar dacă
presupunem că astfel de amânări au fost dispuse, acestea reprezintă o parte
neînsemnată din întreaga perioadă şi, mai mult, acestea par a fi întemeiate,
bazându-se pe certificate medicale. Curtea conchide că reclamantul nu a
contribuit în măsură semnificativă la tergiversarea procedurilor.
54. Curtea notează anumite perioade de inactivitate a instanţelor
judecătoreşti naţionale în examinarea cauzei, precum a fost perioada între 30
octombrie 2001, când Curtea de Apel a dispus rejudecarea cauzei, şi 13 iulie
2004, când Curtea de Apel Comrat a examinat cauza repetat. Cele două hotărâri
judecătoreşti adoptate între timp, la 14 iunie 2002, fără informarea părţilor, nu
pot fi considerate drept acte judecătoreşti corespunzătoare, deoarece acestora
le-a lipsit vreo formă de garanţie a echităţii şi, de asemenea, a ridicat, în opinia
instanţei judecătoreşti ierarhic superioare, dubii serioase privind autenticitatea
acestora (a se vedea paragraful 25 de mai sus). Prin urmare, aceste două
hotărâri judecătoreşti sunt irelevante pentru constatarea faptului că instanţele
judecătoreşti au rămas inactive în privinţa cauzei reclamantului pe parcursul
acestei perioade.
55. Se pare că a existat o altă perioadă de inactivitate între 12 aprilie 2005,
când Judecătoria Cahul a rejudecat cauza şi a pronunţat hotărârea sa asupra
fondului, şi 17 aprilie 2006, când a fost pronunţată următoarea hotărâre
judecătorească. Deşi Curtea înţelege dificultăţile cauzate de faptul că toţi
judecătorii Curţii de Apel Cahul au judecat deja cauza şi că aceasta trebuia să
fie strămutată la o altă instanţă judecătorească, ea, de asemenea, reaminteşte
lipsa complexităţii chestiunii, precum şi faptul că această cauză a fost
examinată de diverse instanţe judecătoreşti de un număr considerabil de ori.
56. Mai mult, Curtea consideră că autorităţile de stat nu au întreprins acţiuni
suficiente pentru a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti definitive
pronunţate în favoarea reclamantului într-un termen rezonabil. Ea acceptă că, în
anumite circumstanţe, statul nu poate fi găsit responsabil pentru neexecutarea
hotărârii judecătoreşti dacă este stabilit faptul că au fost întreprinse toate
măsurile rezonabile în această privinţă (a se vedea Fociac, citată mai sus, § 78).
Totuşi, trebuie de notat faptul că persoana care a împiedicat executarea
hotărârilor judecătoreşti în această cauză a fost directorul teatrului public, care
era direct subordonat şi finanţat de către Minister. Prin urmare, statul dispunea
de mai multe pârghii de a obliga angajatorul să execute hotărârea
judecătorească, doar dacă această chestiune s-ar referi la o companie privată.
Deşi au existat câteva încercări de a sancţiona directorul teatrului (a se vedea

paragrafele 10 şi 11 de mai sus), acestea s-au limitat la amenzi administrative
relativ mici, unele dintre care fiind chiar anulate de către instanţele
judecătoreşti (a se vedea paragraful 17 de mai sus), în timp ce procedurile
penale nu au avut ca efect punerea sub învinuire şi pronunţarea unei hotărâri.
Prin urmare, având în vedere refuzul vădit al directorului teatrului de a executa
hotărârile judecătoreşti definite, se pare că instanţele judecătoreşti au făcut
foarte puţin pentru a-l sancţiona.
5. Importanţa cauzei pentru reclamant

57. În final, Curtea notează că procedurile s-au referit la o chestiune extrem
de importantă pentru reclamant, şi anume angajarea acestuia. Legislatorul a
confirmat importanţa deosebită a unor astfel de proceduri pentru angajaţi prin
faptul că a prevăzut expres în legislaţie examinarea urgenţă şi prioritară a
litigiilor de muncă şi executarea imediată a hotărârilor judecătoreşti privind
reintegrarea în serviciu a angajaţilor (a se vedea paragrafele 32– 34 de mai sus).
Curtea consideră că instanţele judecătoreşti naţionale nu au manifestat diligenţa
deosebită care li se cerea atât de legislaţia naţională, cât şi de articolul 6 § 1 al
Convenţiei (a se vedea Guzicka v. Poland, nr. 55383/00, § 30, 13 iulie 2004, şi
Orel v. Slovakia, nr. 67035/01, § 58, 9 ianuarie 2007).
6. Concluzie
58. În lumina celor de mai sus, luând în consideraţie în primul rând
perioadele de inactivitate sus-menţionate, durata totală a procedurilor într-un
litigiu privind reintegrarea în serviciu şi având în vedere miza pentru reclamant,
Curtea conchide că cerinţa privind „termenul rezonabil”, prevăzută de articolul
6 § 1 al Convenţiei, nu a fost respectată în această cauză. Prin urmare, a avut
loc o violare a acestei prevederi.
59. Reclamantul s-a plâns de lipsa unui recurs efectiv în ceea ce priveşte
pretenţia sa privind durata procedurilor.
60. Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat argumente suficiente
în privinţa acestei pretenţii şi a solicitat Curţii să o respingă, având în vedere, de
asemenea, faptul că nu a avut loc vreo încălcare a drepturilor acestuia garantate
de articolul 6 al Convenţiei.
61. Curtea notează că, în pofida câtorva acţiuni întreprinse de către
autorităţi în vederea asigurării executării prompte a hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în favoarea reclamantului (a se vedea paragrafele 10-12, 15 şi 17 de
mai sus), el nu a dispus de niciun mijloc pentru a accelera procedurile sau a
obţine compensaţii. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul nu a dispus de
un recurs efectiv în privinţa pretenţiei sale privind durata procedurilor.
62. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei combinat

cu articolul 6 § 1 al Convenţiei.

echitabilă.”
64. Reclamantul a pretins MDL 124,155 (EUR 7,840) cu titlu de prejudiciu

material, reprezentând salariul său pentru perioada 1999-2006, având în vedere
faptul că el a primit deja salariul său acordat de către instanţele judecătoreşti
naţionale pentru anii 1996-1998, şi compensaţii pentru concediul anual
nefolosit, precum şi sancţiuni pentru plata întârziată a sumelor de mai sus.
65. Guvernul a contestat calculele reclamantului şi a considerat excesive
sumele pretinse.
66. Curtea notează că reclamantul a încercat să demonstreze faptul că
hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în favoarea sa nu a fost executată
integral. Totuşi, ea reaminteşte că a constatat violarea articolului 6 al
Convenţiei doar în privinţa duratei procedurilor de examinare a pretenţiei sale,
dar nu şi în privinţa neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive (a se
vedea paragraful 38 de mai sus). Instanţele judecătoreşti naţionale au constatat
în cele din urmă că hotărârea judecătorească a fost executată în anul 1999 şi
Curtea nu are vreun motiv să pună la îndoială această constatare. Prin urmare,
Curtea nu vede o legătură cauzală între violările constatate de ea în această
cauză şi pretenţia cu privire la un salariu restant şi prejudiciile care decurg din
acesta.
67. În lumina celor de mai sus, Curtea nu acordă nimic cu titlu de prejudiciu
material.
68. Reclamantul a pretins EUR 90,000 cu titlu de prejudiciu moral. El a

susţinut că a suferit stres şi umilire ca urmare a refuzului vădit al angajatorului
său de a executa hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea sa, a lipsei unor
acţiuni reale din partea autorităţilor pentru a asigura executarea şi a examinării
prelungite a cauzei sale de către instanţele judecătoreşti. El a prezentat probe
medicale pentru a-şi sprijini pretenţia sa potrivit căreia starea sa de sănătate s-a
înrăutăţit ca urmare al suferinţelor. Suplimentar, el şi familia sa au fost private
de o sursă importantă de venit timp de mai mulţi ani, iar el nu a avut posibilitate
să caute un serviciu alternativ din cauza procedurilor pendinte.
69. Guvernul a considerat că nu a existat o legătură cauzală între pretinsele
încălcări şi pretenţiile formulate cu acest titlu care, în plus, nu au fost susţinute
prin probe clare sau prin referinţe la jurisprudenţa Curţii. Mai mult, reclamantul
a fost reintegrat în serviciu la 11 decembrie 1999 şi, prin urmare, nu putea
pretinde prejudicii pentru perioadele ulterioare.
nivel de stres şi frustrare ca urmare al duratei excesive a procedurilor, luând în
consideraţie importanţa lor pentru venitul familiei acestuia şi problemelor lui de
sănătate. Având în vedere cele de mai sus şi durata totală a procedurilor, şi
hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 3,000 cu titlu de
prejudiciu moral.
71. Reclamantul a pretins EUR 4,425 cu titlu de costuri şi cheltuieli, care a

inclus onorariul avocatului său la nivel naţional şi pentru reprezentarea în faţa
Curţii.
72. Guvernul nu a fost de acord şi a considerat că suma pretinsă era excesivă
în comparaţie cu onorariile percepute la nivel naţional. De asemenea, el a
contestat numărul de ore necesar pentru pregătirea observaţiilor în această
cauză, care este relativ simplă.
realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, Croitoru
v. Moldova, nr. 18882/02, § 35, 20 iulie 2004). Potrivit articolului 60 § 2 al
Regulamentului Curţii, o listă detaliată a tuturor pretenţiilor urmează a fi
prezentată, în caz contrar, Camera poate respinge pretenţia în întregime sau în
parte.
74. În această cauză, Curtea ia notă de lista detaliată a orelor lucrate asupra
cauzei depusă la Curte. Ea consideră că numărul de ore lucrate pe marginea
cauzei şi suma totală pretinsă sunt excesive. Luând în consideraţie relativa lipsă
a complexităţii cauzei şi a chestiunilor examinate, precum şi volumul
materialelor care trebuia examinat, Curtea acordă reclamantului EUR 1,500 cu
titlu de costuri şi cheltuieli.


1. Declară inadmisibilă pretenţia reclamantului formulată în temeiul
articolului 6 al Convenţiei cu privire la neexecutarea hotărârilor
judecătoreşti din 5 februarie 1997 şi 8 decembrie 1999, precum şi
pretenţia formulată în temeiul articolului 17 al Convenţiei, iar restul
cererii admisibil;

ce priveşte durata procedurilor;

cu articolul 6 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni
de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de costuri şi
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CROITORU c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
20 iulie 2004
DEFINITIVĂ
20/10/2004

1 HOTĂRÂREA CROITORU c. MOLDOVEI
În cauza Croitoru c. Moldovei,

compusă din:
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl J. CASADEVALL,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dna E. FURA-SANDSTRÖM,
şi dna F. ELENS-PASSOS, Grefier Adjunct al Secţiunii,
PROCEDURA
(„Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dna Iulia Croitoru
(„reclamant”), la 14 martie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna L. Iabangi, care a acţionat în
numele „Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica
Moldova”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău. Guvernul
Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V.
Pârlog.
3. Reclamantul a pretins în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei că,
din cauza neexecutării hotărârii din 30 octombrie 2000, dreptul său ca o instanţă
să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil a fost încălcat şi că el nu a
putut beneficia de bunurile sale, fiind încălcat astfel dreptul său la protecţia
proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 4 februarie 2003, o Cameră
din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice cererea Guvernului. În
conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul
cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea sa.
ÎN FAPT
HOTĂRÂREA CROITORU c. MOLDOVEI 2
5. Reclamantul, dna Iulia Croitoru, este cetăţean al Republicii Moldova, care

s-a născut în 1938 şi locuieşte în Chişinău.
6. În 2000, el a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului
Finanţelor la Judecătoria Sectorului Rîşcani. Reclamantul a solicitat compensaţii
în legătură cu depozitele părinţilor săi la Banca de Economii în baza unei hotărâri
a Parlamentului din 29 iulie 1994 de indexare a depozitelor cetăţenilor de la
Banca de Economii ca compensaţie pentru pierderile cauzate de inflaţie.
7. La 30 octombrie 2000, Judecătoria Sectorului Rîşcani i-a acordat
reclamantului compensaţii în valoare de 2,940 lei moldoveneşti (MDL)
(echivalentul a 287.51 euro (EUR) la acea dată). Această hotărâre nu a fost
contestată cu apel şi a devenit irevocabilă. În aceeaşi zi, instanţa a eliberat un titlu
executor şi l-a transmis Trezoreriei de Stat spre executare. Totuşi, executarea a
fost refuzată, datorită lipsei de fonduri în contul Ministerului Finanţelor.
8. Pe parcursul anului 2001, reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârii
către Judecătoria Sectorului Rîşcani şi Ministerului Justiţiei. Printr-o scrisoare din
26 ianuarie 2001, ministerul a cerut judecătoriei să execute hotărârea şi să
informeze reclamantul despre rezultatul procedurilor de executare. Printr-o
scrisoare din 26 martie 2001, Preşedintele Judecătoriei Sectorului Rîşcani a
informat reclamantul că titlul executor eliberat în baza hotărârii sale din 30
octombrie 2000 a fost transmis Ministerului Finanţelor spre executare. La 9
februarie 2001, viceministrul Finanţelor l-a informat pe preşedintele judecătoriei
că hotărârea nu putea fi executată, deoarece în bugetul de stat anual nu au fost
prevăzute fonduri pentru executarea hotărârilor.
9. Hotărârea din 30 octombrie 2000 a fost executată la 22 aprilie 2003, după
comunicarea prezentei cereri Guvernului de către Curte, la 4 februarie 2003.
10. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acel

moment, erau următoarele:
„Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să
fie executate
Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile, încheierile

şi deciziile date de instanţele de judecată în pricinile civile…
Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce hotărârea a

rămas definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul executor se
eliberează imediat după darea hotărârii.

Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor, enumerate în

articolul 5 al prezentului cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al prezentului
articol - în urma dispoziţiei judecătorului.
Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti se exercită de către

Departamentul de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei”.
ÎN DREPT
drepturilor sale cu caracter civil a fost încălcat ca urmare a neexecutării de către
autorităţi a hotărârii din 30 octombrie 2000. El s-a bazat pe articolul 6 § 1 al
Convenţiei care, în partea sa relevantă, prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ... care va
hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”.
12. În continuare, reclamantul a pretins că din cauza neexecutării hotărârii, el
nu a putut beneficia de bunurile sale, astfel, dreptul său la protecţia proprietăţii,
garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, a fost încălcat. Articolul
1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:

pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
13. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 şi

articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică întrebări de drept care sunt
suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de o examinare a
fondului, şi că nici un alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost
stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate
cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de
mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
14. Reclamantul a susţinut că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii din

30 octombrie 2000 a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
Guvernul nu a contestat acest lucru.
15. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 asigură oricărei persoane dreptul de a
înainta orice pretenţie cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil în
faţa unei instanţe judecătoreşti sau tribunal; în acest fel el cuprinde „dreptul la o
instanţă”, un aspect al căruia este dreptul de acces, adică dreptul de a institui
proceduri în faţa instanţelor judecătoreşti în litigii civile. Totuşi, acest drept ar fi
iluzoriu dacă sistemul de drept al unui Stat Contractant ar permite ca o hotărâre
judecătorească irevocabilă şi obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul
unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanţiile
procedurale oferite părţilor aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile,
publice şi prompte – fără a proteja executarea hotărârilor judecătoreşti; a
interpreta articolul 6 ca referindu-se în exclusivitate la accesul la o instanţă şi
preeminenţei dreptului, pe care Statele Contractante şi-au asumat angajamentul
să-l respecte atunci când au ratificat Convenţia. Executarea unei hotărâri
pronunţate de orice instanţă trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a
„procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din
19 martie 1997, Reports 1997-II, p. 510, § 40).
16. O autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor ca scuză pentru
neexecutarea unei hotărâri. Fireşte, o întârziere în executarea unei hotărâri ar
putea fi justificată de circumstanţe speciale. Dar întârzierea nu poate fi astfel,
încât să prejudicieze esenţa dreptului protejat conform articolului 6 § 1 al
Convenţiei (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 74,
ECHR 1999-V). În această cauză, reclamantul nu trebuia împiedicat să
beneficieze de succesul obţinut în urma litigiului, care se referea la plata
compensaţiilor.
17. Curtea notează că hotărârea favorabilă reclamantului a rămas neexecutată
pe parcursul unei perioade de doi ani şi jumătate (după ce cauza a fost
comunicată Guvernului de către Curte, la 4 februarie 2003).
18. Prin omisiunea timp de doi ani şi jumătate de a lua măsurile necesare
pentru a executa hotărârea irevocabilă în această cauză, autorităţile moldoveneşti
au privat prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei de toate efectele benefice.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

LA CONVENŢIE
20. Reclamantul a susţinut că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii din

30 octombrie 2000 a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie. Guvernul nu a contestat acest lucru.

articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă ea este suficient de certă
pentru a fi executorie (a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v.
Greece, hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, § 59).
22. Curtea notează că reclamantul a avut pretenţii executorii care au rezultat
din hotărârea din 30 octombrie 2000. Prin urmare, rezultă că imposibilitatea
reclamantului de a obţine executarea hotărârii până la 22 aprilie 2003 a constituit
o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este prevăzut în
prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.
23. Prin neexecutarea hotărârii irevocabile, autorităţile naţionale au împiedicat
reclamantul să i se plătească compensaţiile şi să beneficieze de banii săi.
Guvernul nu a prezentat nici o justificare pentru această ingerinţă, iar Curtea
consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea,
mutatis mutandis, Ambruosi v. Italy, nr. 31227/96, §§ 28-34, 19 octombrie 2000).
Convenţie.

echitabilă”.
26. Reclamantul a solicitat EUR 98.36 cu titlu de prejudiciu material suferit ca

rezultat al neexecutării de către autorităţi a hotărârii. El a susţinut că această sumă
a rezultat din devalorizarea sumei de bani acordată, datorită ratei înalte a inflaţiei
între 2000 şi 2003, când hotărârea a fost executată.
27. Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă şi a lăsat aprecierea
28. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezultat
al neexecutării hotărârii din 30 octombrie 2000 şi devalorizării sumei de bani
neacordate, datorită ratei înalte a devalorizării valutei naţionale. Ea acordă
reclamantului EUR 98.36 cu acest titlu, plus orice taxă care poate fi percepută.
29. Reclamantul a mai solicitat EUR 4,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit
ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a hotărârii.
30. Guvernul a contestat pretenţia sa, susţinând că ea este excesivă în lumina

jurisprudenţei Curţii. El a declarat că în unele cauze simpla constatare de către
Curte a unei violări a fost considerată ca o satisfacţie echitabilă suficientă şi că, în
orice caz, în cauza Burdov v. Russia (nr. 59498/00, ECHR 2002-III),
reclamantului i s-au alocat EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral.
31. Atunci când acordă o sumă de bani cu titlu de prejudiciu moral, Curtea ia
în consideraţie asemenea factori precum vârsta reclamantului, venitul său
personal, perioada pe parcursul căreia hotărârea nu a fost executată şi alte aspecte
relevante.
32. Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un anumit stres şi
frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii, mai ales având în vedere starea
precară a sănătăţii sale şi a soţului său (a fost recunoscut invalid de „grupa I”) şi
faptul că unicul său venit – pensia lunară de stat - era de patru ori mai mic decât
suma prevăzută în hotărârea neexecutată. Ea acordă reclamantului EUR 800 cu
acest titlu, plus orice taxă care poate fi percepută.
33. Reclamantul a pretins rambursarea sumei de EUR 56.64 pentru onorariile

avocatului şi alte cheltuieli relevante. El a prezentat o divizare a acestor costuri,
incluzând numărul de ore lucrate de reprezentantul său legal la cauza sa. De
asemenea, el a cerut compensaţii pentru traducerea observaţiilor sale transmise
Curţii (5 pagini a câte EUR 2.5 pentru fiecare pagină). Costurile şi cheltuielile
totale pretinse au constituit, astfel, EUR 69.14.
34. Guvernul nu a fost de acord cu această pretenţie, declarând că este
excesivă şi că reclamantul nu a dovedit pretinsele costuri şi cheltuieli legale. De
asemenea, el a contestat includerea cheltuielilor de traducere în compensaţiile
solicitate.
35. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în
temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost
necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu,
Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr.23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
36. În conformitate cu articolul 60 § 2 al Regulamentului Curţii, trebuie
prezentată o listă detaliată a tuturor pretenţiilor, în lipsa căreia Camera poate
respinge pretenţiile în totalitate sau în parte.
37. În această cauză, Curtea a notat lista detaliată a cheltuielilor prezentată,
precum şi lipsa relativă a complexităţii cauzei; ea consideră că nivelul costului
pretins este rezonabil ca mărime, şi, prin urmare, acordă reclamantului EUR
69.14, plus orice taxă care poate fi percepută.
D. Dobânda



Convenţie;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească în termen de trei luni de la data la care
hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei,
EUR 98.36 cu titlu de prejudiciu material, EUR 800 cu titlu de prejudiciu
moral şi EUR 69.14 cu titlu de costuri şi cheltuieli, care vor fi convertite în


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CURĂRARU c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
09/01/2008

1 HOTĂRÂREA CURARĂRU c. MOLDOVEI
În cauza Curăraru c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Republicii Moldova la Curte, în temeiul articolului 34 al Convenţiei pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”),
de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Vasile Curăraru („primul
reclamant”) şi dna Ludmila Curăraru („al doilea reclamant”), la
11 septembrie 2002.
3. Reclamanţii au pretins că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti
executorii din 23 aprilie 1999 pronunţată în favoarea lor, a fost încălcat
dreptul lor ca o instanţă să hotărască într-un termen rezonabil asupra
drepturilor lor cu caracter civil, garantat de articolul 6 al Convenţiei, şi
dreptul lor la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr.
1 la Convenţie. Ei au mai pretins că procedurile judiciare cu privire la
concedierea lor nu au fost echitabile.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 23 iunie 2006,
ÎN FAPT
5. Reclamanţii s-au născut în anul 1936 şi, respectiv, 1940 şi locuiesc în

Chişinău.
felul următor.
1. Litigiul cu privire la dreptul la spaţiul locativ

7. La 27 ianuarie 1994, odaia în care locuiau reclamanţii a fost declarată
nelocuibilă. Raportul emis de Centrul Epidemiologic al Ministerului
Sănătăţii la 5 decembrie 1996 a confirmat că apa s-a scurs în odaie prin
acoperişul avariat şi a cauzat mucegai. Acesta a cerut autorităţilor locale să
reacţioneze corespunzător la această situaţie.
8. În anul 1999, reclamanţii au intentat proceduri judiciare. La 23 aprilie
1999, Judecătoria sectorului Centru a pronunţat o hotărâre în favoarea
reclamanţilor („hotărârea din anul 1999”), obligând Primăria municipiului
Chişinău să le aloce „spaţiu locativ conform numărului de membri ai
familiei”. Hotărârea judecătorească nu a fost contestată şi a devenit
irevocabilă 15 zile mai târziu.
9. La 11 mai 1999, reclamanţii au prezentat executorului judecătoresc
titlul executoriu, care însă nu l-a executat. Primăria a răspuns la toate
cererile executorului şi reclamanţilor, reiterând că nu poate să execute
hotărârea din cauza lipsei apartamentelor libere. Ea a fost amendată de
câteva ori (echivalentul sumei de 120 euro (EUR), însă nu este clar dacă
amenzile au fost plătite), însă hotărârea nu a fost executată.
10. În anul 2002, Departamentul de executare a deciziilor judiciare
(„Departamentul”) a solicitat instanţei judecătoreşti să remită titlul
executoriu reclamanţilor fără a fi executat. La 28 septembrie 2002,
Judecătoria sectorului Centru a admis această cerere. La 28 septembrie
2004, Curtea de Apel a casat această hotărâre, pe motiv că reclamanţii nu au
fost informaţi despre ea. Cererea executorului judecătoresc a fost remisă
spre o nouă examinare şi, la 22 decembrie 2004, aceasta a fost respinsă de
către Judecătoria Centru ca nefondată. Această hotărâre a fost menţinută de
către Curtea de Apel Chişinău la 16 martie 2005.
11. În anul 2003, reclamanţii au solicitat instanţei judecătoreşti să
stabilească un termen limită pentru executarea hotărârii judecătoreşti din
anul 1999. La 16 iulie 2003, Judecătoria Centru a stabilit un termen de două
luni, însă executarea nu a avut loc.
12. În anul 2003, reclamanţii au mai solicitat instanţei de judecată să
schimbe modul de executare a hotărârii judecătoreşti din anul 1999,
obligând Primăria Chişinău să le plătească preţul pentru un apartament cu
două odăi sau să înregistreze dreptul lor de proprietate asupra unui astfel de
apartament în unul din blocurile nou construite care aparţin statului şi să le
compenseze prejudiciul cauzat prin neexecutare. La 28 noiembrie 2003,
Judecătoria Centru a respins această cerere, motivând că astfel de cereri pot
fi examinate doar în cadrul unor proceduri separate. La 17 mai 2004, Curtea
de Apel Chişinău a respins recursul reclamanţilor.
13. Reclamanţii au intentat proceduri judiciare separate, solicitând
compensarea prejudiciului cauzat prin neexecutare şi înregistrarea în
registrul bunurilor imobile a dreptului lor asupra unui apartament cu două
odăi. Prin două hotărâri din 16 decembrie 2004, Judecătoria Centru a
respins ambele cereri ca nefondate. Aceste hotărâri au fost menţinute de
către Curtea de Apel Chişinău la 26 aprilie 2005. Ambele instanţe
judecătoreşti au scutit reclamanţii de plata taxelor de stat, din cauza situaţiei
lor financiare precare. Reclamanţii au depus un recurs, solicitând să fie
scutiţi de plata taxei de stat pentru recursul depus din cauza situaţiei lor
financiare precare. Ei au mai susţinut că au plătit partea cea mai mare din
preţul apartamentului (9,550 ruble sovietice) la începutul anilor 1990.
14. Printr-o scrisoare din 11 mai 2005, Curtea Supremă de Justiţie a
informat reclamanţii că recursul lor nu putea fi examinat, deoarece era scris
de mână şi deoarece taxa de stat nu a fost plătită. Instanţa de judecată a
informat reclamanţii că scutirea lor de plata taxei de stat, pe motiv că
situaţia lor financiară era precară, nu era posibilă. Reclamanţii nu au plătit şi
cererea lor a fost respinsă pe motiv de neplată a taxei de stat.
15. La 11 octombrie 2005, Primăria Chişinău a acordat apartamente cu
două odăi lui I.F., R.M., S.I., şi V.N., care erau în drept să primească spaţiu
locativ în baza încheierilor instanţei judecătoreşti din 3 aprilie 2000, 30
iunie 2003 şi, respectiv, 29 septembrie 2004 (două din persoanele sus-
menţionate au primit încheierile judecătoreşti în aceeaşi zi). Reclamanţii au
depus o cerere privind acordarea unui spaţiu locativ în mod prioritar, având
în vedere că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea lor a fost
adoptată în anul 1999, însă aceasta nu a fost examinată. Reclamanţii au
contestat în instanţa judecătorească neexaminarea cererii lor.
16. La 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel a casat decizia primăriei şi a
dispus reexaminarea demersului reclamanţilor şi repartizarea către aceştia a
unui apartament cu două odăi.
17. La 22 februarie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a casat această
hotărâre şi a dispus reexaminarea cauzei, pe motiv că primăria nu a fost
prezentă la şedinţa în care a fost pronunţată decizia Curţii de Apel. La 12
mai 2006, Curtea de Apel Chişinău a respins pretenţiile reclamanţilor. La 12
iulie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărâre,
constatând că persoanele la care s-au referit reclamanţii au primit
apartamente care depăşeau mărimea apartamentului la care aveau dreptul
reclamanţii. Prin urmare, aceste apartamente nu puteau fi repartizate
reclamanţilor. Această hotărâre este irevocabilă.
18. În cadrul unor proceduri paralele, la 1 septembrie 2005,

Departamentul a decis să interzică distribuirea apartamentelor în blocurile
locative construite de către primărie şi unele companii private, până la
executarea câtorva hotărâri judecătoreşti, inclusiv a hotărârii judecătoreşti
executorii pronunţată în favoarea reclamanţilor. La 18 octombrie 2005,
Judecătoria Centru a casat în parte această încheiere. La 15 decembrie 2005,
Curtea de Apel Chişinău a casat decizia Departamentului din 1 septembrie
2005. Primul reclamant a solicitat redeschiderea procedurilor, însă, la 30
martie 2006, Curtea de Apel Chişinău a respins această cerere ca nefondată.
Această încheiere a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie la 28 iunie
2006.
19. Potrivit unui document emis la 11 ianuarie 2007 de către Biroul
Naţional de Statistică, mai mult de o mie de apartamente noi erau
disponibile în municipiul Chişinău în fiecare an în perioada anilor 1999-
2006. Documentul nu specifica proporţia din cifra de mai sus a
apartamentelor care aparţineau statului.
20. Hotărârea din 23 aprilie 1999 nu a fost executată nici până în
prezent.
2. Litigiul cu privire la concedierea reclamanţilor

21. În două acţiuni separate, reclamanţii s-au plâns de concedierea lor
ilegală.
22. Pretenţia primului reclamant a fost iniţial respinsă prin hotărârea
Judecătoriei sectorului Centru din 12 noiembrie 1998, însă a fost admisă în
recurs de către Curtea de Apel la 17 iunie 1999. Procurorul General a depus
recurs în anulare la ultima hotărâre. La 10 septembrie 1999, Curtea Supremă
de Justiţie a admis acest recurs şi a casat decizia Curţii de Apel, menţinând
hotărârea din 12 noiembrie 1998.
23. Pretenţia celui de-al doilea reclamant, depusă în ianuarie 2001, a fost
admisă la 11 iunie 2002. Printr-o scrisoare din 9 martie 2004, el s-a plâns de
durata excesivă a acestor proceduri.

ÎN DREPT
25. Reclamanţii au pretins că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti
definitive pronunţate în favoarea lor, au fost încălcate drepturile lor
garantate de articolul 6 § l al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr.
1 la Convenţie. De asemenea, ei s-au plâns de mai multe violări ale

articolului 6 § 1 în cadrul procedurilor cu privire la concedierea lor.
următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, … într-un termen
internaţional.

amenzilor.”
I. ADMISIBILITATEA
26. Guvernul a pretins că pretenţiile reclamanţilor privind concedierea

lor din funcţiile deţinute (a se vedea paragrafele 21-23 de mai sus) nu au
fost depuse la Curte în termenul de şase luni de la data adoptării hotărârii
judecătoreşti irevocabile în fiecare caz. El a solicitat Curţii să respingă
aceste pretenţii, ca fiind depuse cu omiterea termenului.
27. Reclamanţii nu au comentat.
28. Curtea reiterează că, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenţiei,
ea nu poate fi sesizată decât într-un termen de şase luni, începând cu data
deciziei interne definitive (a se vedea, spre exemplu, Meriakri v. Moldova
(dec.), nr. 53487/99, 6 mai 2003). Ea notează că primul set de proceduri s-a
finalizat la 10 septembrie 1999, în timp ce această cerere a fost depusă la 11
septembrie 2002. Deşi al doilea set de proceduri s-a finalizat la 11 iunie
2002, reclamanţii s-au plâns Curţii de durata excesivă de examinare a
acestora abia la 9 martie 2004.
29. Rezultă că pretenţiile referitoare la aceste două proceduri au fost
depuse cu omiterea termenului şi urmează a fi respinse în conformitate cu
articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
Convenţie, privind neexecutarea hotărârii judecătoreşti executorii din 23
aprilie 1999, ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât
determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun alt temei


31. Reclamanţii au pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti

definitive pronunţate în favoarea lor a încălcat drepturile lor garantate de
articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.
32. Guvernul a susţinut că Primăria Chişinău s-a confruntat cu o situaţie
dificilă, din cauza nealocării în anii 1997-2002 a resurselor în bugetul de
stat pentru construcţia de noi apartamente. El a promis că hotărârea
pronunţată în favoarea reclamanţilor va fi executată în cel mai scurt timp.
33. Curtea a constatat deja, în cauze similare acestei cauze, unde
apartamentele care aparţin statului au fost acordate persoanelor în bază de
„închiriere”, că o „pretenţie” – chiar dacă vizează un anumit beneficiu social
– poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie” (a se vedea
Shpakovskiy v. Russia, nr. 41307/02, § 33, 7 iulie 2005; Malinovskiy
v. Russia, nr. 41302/02, §§ 43 şi 44, ECHR 2005-... (extracts) şi Lozan and
Others v. Moldova, nr. 20567/02, § 39, 10 octombrie 2006).
34. O autoritate de stat nu poate invoca lipsa fondurilor sau a spaţiului
locativ alternativ ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti.
Fireşte, o întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată de
circumstanţe speciale. Totuşi, întârzierea nu poate fi astfel încât să
prejudicieze esenţa dreptului protejat de articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se
vedea Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 74, ECHR 1999-V; şi
Prodan, citată mai sus, § 53). Prin urmare, argumentul Guvernului, potrivit
căruia Primăria Chişinău nu a găsit resurse pentru executarea hotărârii
judecătoreşti timp de peste opt ani, urmează a fi respins.
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în numeroase cauze care
vizau întârzieri în executarea hotărârilor judecătoreşti executorii (a se vedea,
printre altele, Prodan, citată mai sus, şi Lupacescu and Others v. Moldova,
nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, şi
32759/03, 21 martie 2006).
36. Prin urmare, din motivele expuse în acele cauze, Curtea constată că
întârzierea în executarea hotărârii judecătoreşti din 23 aprilie 1999 a
constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al

COMBINAT CU ARTICOLUL 6 AL CONVENŢIEI ŞI ARTICOLUL
33. Reclamanţii au mai pretins că au fost discriminaţi în privinţa

executării hotărârii judecătoreşti executorii pronunţate în favoarea lor. Ei s-
au referit la repartizarea apartamentelor persoanelor care au obţinut hotărâri
judecătoreşti executorii după ce hotărârea lor a devenit executorie (a se
vedea paragrafele 15-19 de mai sus).
34. Curtea constată că nimic din materialele cauzei nu indică asupra
faptului că reclamanţii au fost victime ale unui tratament discriminatoriu la
repartizarea apartamentelor (a se vedea paragraful 17 de mai sus).
39. Prin urmare, Curtea consideră că această pretenţie este vădit
nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei, şi urmează a fi respinsă
în temeiul articolului 35 § 4 al Convenţiei.

A. Prejudiciu
41. Reclamanţii au pretins 298,530 lei moldoveneşti (MDL)

(echivalentul a EUR 17,863 în perioada relevantă), EUR 165,000 şi 490,000
dolari americani (USD) cu titlu de prejudiciu moral şi material. Această
sumă includea salariul neplătit primului reclamant ca urmare a concedierii
acestuia, preţul unui apartament cu două odăi în Chişinău şi cheltuielile
pentru repararea acestuia, compensarea prejudiciului adus sănătăţii
reclamanţilor, precum şi prejudiciul moral pentru cei opt ani de trai într-o
odaie nelocuibilă şi supraaglomerată în pofida unei hotărâri judecătoreşti
definitive pronunţată în favoarea lor prin care li s-a acordat dreptul la un
apartament cu două odăi.
42. Guvernul a susţinut că aceste pretenţii erau cu mult exagerate şi că
reclamanţii nu au prezentat probe ale unei legături cauzale dintre violările
constatate şi prejudiciul cauzat. El a accentuat că instanţa de judecată nu a
acordat reclamanţilor dreptul de proprietate asupra apartamentului, ci doar
dreptul de folosinţă. Prin urmare, ei nu puteau pretinde preţul unui
apartament în procedurile în faţa Curţii.
1. Prejudiciul material
43. Curtea face referire la constatările sale, potrivit cărora pretenţiile
reclamanţilor privind concedierea lor din funcţiile deţinute sunt inadmisibile
(a se vedea paragraful 29 de mai sus). Prin urmare, nicio pretenţie privind
plata salariului sau altor compensaţii nu poate fi acordată cu acest titlu.
44. De asemenea, Curtea reiterează că, prin hotărârea judecătorească
executorie pronunţată în favoarea reclamanţilor, lor nu li s-a acordat
apartamentul în proprietate, ci doar dreptul de a folosi spaţiul locativ de stat
(a se vedea paragraful 8 de mai sus). Prin urmare, ei nu pot pretinde preţul
unui apartament şi alte cheltuieli aferente, ci doar acordarea unui spaţiu
locativ (a se vedea Lozan and Others v. Moldova, citată mai sus, § 43).
45. În lipsa unor probe concrete privind prejudiciul cauzat reclamanţilor
ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea lor,
Curtea nu acordă nimic cu titlu de prejudiciu material.
2. Prejudiciul moral
46. Totuşi, Curtea consideră că hotărârea din 23 aprilie 1999 trebuie
executată fără alte întârzieri.
47. Curtea mai consideră că reclamanţilor trebuia să le fi fost cauzat un
considerabil stres şi frustrare ca urmare a neexecutării hotărârii, în mod
special ţinând cont de condiţiile care erau incontestabil periculoase şi în care
ei au fost nevoiţi să locuiască timp de peste opt ani. Totuşi, suma pretinsă
este excesivă. Hotărând în mod echitabil şi luând în consideraţie
circumstanţele excepţionale ale acestei cauze, Curtea acordă reclamanţilor
EUR 4,000 cu titlu de prejudiciu moral (a se vedea Malinovskiy, citată mai
sus, § 52).
48. Reclamanţii au pretins EUR 70 pentru compensarea cheltuielilor lor

legate de procedurile în faţa Curţii. Ei au prezentat chitanţe pentru serviciile
de traducere şi cheltuielile poştale.
45. Guvernul nu a comentat.
50. Ţinând cont de documentele din dosar, Curtea admite această
pretenţie în întregime.


1. Declară admisibile pretenţiile formulate în temeiul articolului 6 § 1 al
Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie cu privire la
neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 23 aprilie 1999, iar restul cererii
inadmisibil;

urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti din 23 aprilie 1999;

Convenţie ca urmare a aceleiaşi neexecutări;
4. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 70 (şaptezeci euro) cu titlu de costuri şi
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DACIA SRL c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
18 martie 2008
DEFINITIVĂ
18/06/2008

1 HOTĂRÂREA DACIA SRL c. MOLDOVEI
În cauza Dacia SRL c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către hotelul „Dacia” („întreprinderea
reclamantă”), o întreprindere înregistrată în Chişinău, la 6 ianuarie 2004.
2. Întreprinderea reclamantă a fost reprezentată de către dl V.
Nagacevschi de la „Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-
(„Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V.
Pârlog.
3. Întreprinderea reclamantă a pretins, în special, că anularea privatizării
hotelului ei a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 1
al Protocolului nr. 1 la Convenţie. De asemenea, ea s-a plâns, în temeiul
articolului 6 § 1 al Convenţiei, de inechitatea procedurilor.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 11 aprilie 2006,
o Cameră din cadrul acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului
cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a
acesteia.
HOTĂRÂREA DACIA SRL c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
următor.
1. Privatizarea hotelului
6. În anul 1997, Guvernul Republicii Moldova a prezentat Parlamentului un
proiect de lege „cu privire la programul de privatizare pentru anii 1997-1998”.
Parlamentul a adoptat Legea în anul 1997. Anexa Legii conţinea lista
proprietăţii de stat, care urma să fie scoasă la privatizare şi includea hotelul de
patru stele „Dacia”. Legea stabilea că Departamentul Privatizării Proprietăţii de
Stat („Departamentul”) urma să organizeze privatizarea proprietăţii indicate în
anexă.
7. Departamentul a creat o Comisie pentru organizarea licitaţiei. În
decembrie 1998, Comisia pentru organizarea licitaţiei a publicat un anunţ
pentru privatizarea hotelului şi a stabilit un preţ iniţial de 20 milioane de lei
moldoveneşti (MDL) (2,006,782 dolari americani (USD)). Pentru a i se permite
să participe la licitaţie, fiecare participant trebuia să depună MDL 1 milion în
contul Departamentului.
8. Predecesorul întreprinderii reclamante, „Selikat-Mix” („S”), a participat
la licitaţie, iar la 23 ianuarie 1999 a fost declarat învingător, el oferind MDL
20,150,000. Pentru a putea plăti acea sumă, S. a încheiat un contract cu o
întreprindere austriacă „Kungan Overseas Corp.” cu privire la un împrumut în
mărime de USD 2.2 milioane. În conformitate cu condiţiile contractului, S.
trebuia să restituie împrumutul în termen de un an şi să plătească în cursul
acelei perioade o dobândă în mărime de 15%. Omisiunea de a restitui
împrumutul s-ar fi soldat cu o penalitate în mărime de 0.2% din datoria restantă
pentru fiecare zi de întârziere (penalitatea fiind aplicabilă pentru orice
prelungire eventuală a perioadei de restituire a împrumutului), iar omisiunea de
a plăti dobânda s-ar fi soldat cu o penalitate în mărime de 0.1% din datoria
restantă pentru fiecare zi de întârziere.
9. La cererea lui S., la 29 ianuarie 1999, Comisia pentru organizarea
licitaţiei a decis să extindă perioada pentru plata preţului licitaţiei până la 17
februarie 1999.
10. La 8 februarie 1999, S. a obţinut de la Banca Naţională a Moldovei un
certificat care confirma acordul de credit cu „Kungan Overseas Corp.”. El a
transferat MDL 20,150,000 în bugetul de stat până la expirarea noului termen-
limită stabilit de Comisia pentru organizarea licitaţiei. La 18 februarie 1999, el
a încheiat cu Departamentul un contract de cumpărare a hotelului.
11. În iunie 1999, S. a fost re-înregistrat ca „Dacia S.R.L.” (întreprinderea
reclamantă). La 13 septembrie 1999, întreprinderea reclamantă a cumpărat de
la Consiliul Municipal Chişinău 0.21 hectare de pământ pe care era situat

hotelul la preţul de MDL 50,840 (EUR 4,395).
12. Potrivit reclamantului, pe parcursul anilor de după cumpărarea hotelului,
au fost cheltuite sume mari de bani pentru renovarea acestuia şi pentru
cumpărarea mobilei noi şi a echipamentului.
13. În anul 2000, Procuratura Generală a pornit o urmărire penală cu privire
la pretinsa privatizare ilegală a hotelului. Ea a stabilit că nu a fost comisă o
infracţiune şi a încetat urmărirea penală la 30 august 2000.
14. La 31 ianuarie 2003, „Kungan Overseas Corp.” a transmis drepturile
sale cu privire la împrumutul acordat întreprinderii reclamante companiei
belgiene „Vikol NV” (V.). La 18 februarie 2003, întreprinderea reclamantă a
oferit drept garanţie pentru împrumutul de la V. hotelul şi pământul. Din cauza
omisiunii întreprinderii reclamante de a restitui împrumutul, V. a pretins în
instanţa de judecată dreptul de a deveni proprietarul hotelului.
15. La 23 iunie 2003, Judecătoria Economică de Circumscripţie Chişinău a
acceptat acea pretenţie şi a dispus transferarea hotelului către V.. Cancelaria de
Stat a cerut anularea acelei încheieri. La 25 iulie 2003, Judecătoria Economică
de Circumscripţie Chişinău a anulat încheierea din 23 iunie 2003, având în
vedere hotărârile Judecătoriei Economice din 6 iunie 2003 şi a Curţii Supreme
de Justiţie din 24 iulie 2003 (pronunţate în cadrul procedurilor de anulare a
privatizării descrise mai jos).
2. Procedurile cu privire la anularea privatizării

16. La 11 ianuarie 2003, Procuratura Generală a iniţiat proceduri
judecătoreşti în interesul statului (adică, al Cancelariei de Stat, o subdiviziune a
Guvernului, care era fostul administrator al hotelului) împotriva lui S. şi a
Departamentului, cerând anularea privatizării hotelului şi restituirea către
întreprinderea reclamantă a preţului plătit.
17. La o dată nespecificată, Procurorul General a cerut instanţei de judecată
să atragă întreprinderea reclamantă ca pârât în cauză, deoarece pârâtul pe care
acesta l-a indicat anterior în pretenţia sa (S.) a încetat să mai existe. La 31
martie 2003, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a acceptat acea
cerere şi a dispus citarea întreprinderii reclamante pentru următoarea sa şedinţă.
18. Pentru iniţierea acelor proceduri, Procurorul General nu a plătit taxa de
stat, în virtutea unei scutiri prevăzute de lege pentru acţiunile judecătoreşti
iniţiate de către el în interesele statului. În ceea ce priveşte termenul de
prescripţie, el a făcut referire la articolul 86 al Codului Civil (a se vedea
19. La 6 iunie 2003, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a
acceptat cererea Procurorului General şi a anulat decizia Comisiei pentru
organizarea licitaţiei din 23 ianuarie 1999 şi contractul din 18 februarie 1999 cu
privire la vânzarea hotelului. Întreprinderea reclamantă a fost obligată să
restituie hotelul către Cancelaria de Stat, iar Ministerului Finanţelor i s-a indicat
să restituie întreprinderii reclamante MDL 20,150,000 (EUR 1,219,055 la acea

dată).
20. Motivele aduse de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova
pentru constatarea faptului că privatizarea a fost ilegală au fost următoarele: (a)
Cancelaria de Stat, ca fost administrator al hotelului, nu şi-a dat acordul pentru
vânzarea hotelului; (b) S. (predecesorul întreprinderii reclamante) nu a plătit
întreaga sumă în termen de şapte zile de la câştigarea licitaţiei, după cum era
cerut de Regulamentul cu privire la licitaţii; şi (c) preţul plătit a fost cu aproape
MDL 5 milioane (EUR 511,996) mai mic decât valoarea reală a hotelului.
Instanţa de judecată a constatat că decizia Comisiei pentru organizarea licitaţiei
de a extinde perioada în care S. putea să plătească pentru hotel a fost luată ultra
vires. Totuşi, instanţa de judecată nu a anulat decizia de a extinde termenul-
limită şi decizia de a stabili preţul iniţial la MDL 20 milioane. Acest lucru nu a
fost făcut de nicio altă autoritate. De asemenea, instanţa de judecată a notat că
S. a fost singurul participant la licitaţia de privatizare, însă nu a indicat dacă
acest lucru a fost contrar legii.
Instanţa de judecată a obligat Departamentul să restituie întreprinderii
reclamante preţul plătit pentru hotel în anul 1999 (MDL 20,150,000).
21. In fine, instanţa de judecată a dispus ca fiecare din părţi să plătească câte
jumătate din taxa de stat, adică, MDL 302,340 (EUR 18,291), constatând că
atât autorităţile cât şi întreprinderea reclamantă au acţionat cu rea-credinţă din
cauza omisiunii sus-menţionate de a respecta, în mod corect, procedura cu
privire la licitaţii. În special, întreprinderea reclamantă a fost acuzată de faptul
că a contribuit la reducerea preţului de privatizare a hotelului.
22. Întrerpinderea reclamantă a depus recurs la Curtea Supremă de Justiţie,
susţinând că ea a fost un cumpărător de bună-credinţă şi că s-a conformat
tuturor cerinţelor stabilite de către autorităţile de stat în timpul privatizării şi că
acţiunea judecătorească intentată împotriva sa de către Procuratura Generală a
fost tardivă, deoarece ea a fost depusă peste aproape patru ani după
evenimentele relevante.
23. La 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a notat că întreprinderea
reclamantă a plătit doar MDL 50,000 (EUR 3,114) pentru taxa de stat din suma
totală în mărime de MDL 453,100 (EUR 28,227) care a fost cerută. Instanţa de
judecată a cerut plata întregii sume a taxei de stat. Întreprinderea reclamantă a
cerut permisiunea de a plăti în rate într-o perioadă de trei luni, însă i s-au dat la
dispoziţie doar şaisprezece zile. Ea a prezentat documente prin care a confirmat
incapacitatea sa de a plăti şi s-a bazat pe faptul că toate bunurile sale au fost
sechestrate de către autorităţi. La 24 iulie 2003, instanţa de judecată a refuzat să
examineze recursul, din cauza omisiunii de a plăti întreaga sumă a taxei de stat.
Acea hotărâre era irevocabilă.
3. Procedurile cu privire la lotul de pământ pe care este situat hotelul

24. Procurorul General a iniţiat noi proceduri „în interesele statului”, cerând
anularea contractului încheiat între întreprinderea reclamantă şi consiliul
municipal cu privire la cumpărarea lotului de pământ pe care este situat hotelul.
25. La 27 octombrie 2003, Colegiul de apel al Judecătoriei Economice a
Republicii Moldova a acceptat acea pretenţie şi a anulat contractul cu privire la
cumpărarea lotului de pământ, deoarece lotul de pământ nu putea fi separat de
hotelul însuşi.
26. La 19 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut acea
hotărâre judecătorească.
4. Procedurile de executare
27. La 25 iulie 2003, Comisia pentru transferarea bunurilor întreprinderii
„Dacia” S.R.L. către stat şi-a început activitatea pentru a executa hotărârea
judecătorească din 6 iunie 2003. Până la 7 august 2003, hotelul a fost transferat
noului său proprietar, Cancelaria de Stat (a se vedea paragraful 19 de mai sus).
28. La 29 iulie 2003, întreprinderea reclamantă a trimis titlul executoriu
pentru executarea hotărârii din 6 iunie 2003 la Departamentul de Executare a
Deciziilor Judecătoreşti. Ea a continuat să scrie la diverse autorităţi despre
neexecutarea hotărârii judecătoreşti.
29. Departamentul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat a cerut o
interpretare a textului hotărârii din 6 iunie 2003. De asemenea, întreprinderea
reclamantă a cerut o interpretare şi o re-evaluare a sumei, care i-a fost acordată
prin acea hotărâre, pentru a lua în consideraţie efectele inflaţiei asupra valorii
sumei acordate.
30. La 8 octombrie 2003, Colegiul de apel al Judecătoriei Economice a dat o
decizie explicativă în care a indicat Ministerul Finanţelor ca fiind responsabil
de restituirea către întreprinderea reclamantă a preţului hotelului. De asemenea,
el a respins pretenţia întreprinderii reclamante de a re-evalua suma acordată,
deoarece hotelul a fost cumpărat în lei moldoveneşti, şi nu într-o valută străină,
iar legislaţia nu prevedea acordarea compensaţiilor pentru efectele inflaţiei în
cazuri precum cel examinat. Instanţa de judecată a informat întreprinderea
reclamantă despre dreptul de a înainta o pretenţie separată pentru orice investiţii
făcute pentru reparaţia şi mobilarea hotelului.
31. La 13 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut acea
hotărâre judecătorească. Totuşi, ea a anulat, pe motiv de depăşire a
competenţelor de a interpreta hotărârile judecătoreşti, explicaţia instanţei
judecătoreşti inferioare potrivit căreia acea parte a hotărârii judecătoreşti din 6
iunie 2003 putea fi executată chiar dacă întreprinderii reclamante nu i s-a
restituit nicio parte din preţul hotelului. Hotelul a rămas în posesia statului.
32. La 3 decembrie 2003, având în vedere lipsa aparentă de resurse în
bugetul de stat, care împiedica executarea hotărârii pronunţate în favoarea sa,
întreprinderea reclamantă a cerut ca Departamentul de executare a deciziilor
judecătoreşti să execute hotărârea prin vânzarea hotelului „Dacia” şi a lotului

de pământ aferent acestuia.
33. La 4 februarie 2004, titlul executoriu pentru executarea hotărârii
judecătoreşti de interpretare din 8 octombrie 2003 a fost trimis Ministerului
Finanţelor.
34. Hotărârea din 6 iunie 2003 a fost executată în întregime în rate în
perioada între 13 aprilie şi 27 octombrie 2004.
5. Procedurile cu privire la recuperarea prejudiciilor cauzate

întreprinderii reclamante
35. Întreprinderea reclamantă a iniţiat proceduri judecătoreşti împotriva
Guvernului (inclusiv a Ministerului Privatizării şi a Ministerului Finanţelor),
pretinzând compensaţii pentru prejudiciul care i-a fost cauzat în calitatea sa de
cumpărător de bună-credinţă al hotelului. Prejudiciile cerute în mărime de
MDL 16,157,774 (echivalentul a EUR 979,259) includeau valoarea reparaţiilor
şi a echipamentului nou, penalităţile pentru întârzierile de a restitui împrumutul
lui V., sumele de bani luate de la hotel când acesta a fost transferat statului şi
dobânda pentru folosirea timp de peste patru ani a MDL 20,150,000, precum şi
compensaţii pentru efectele inflaţiei asupra acelei sume. Din sumele de mai sus
au fost deduse profiturile obţinute de întreprinderea reclamantă de la hotel pe
parcursul perioadei relevante. Ea a declarat că statul a comis erori la care s-a
făcut referire în hotărârea judecătorească din 6 iunie 2003 şi că, prin urmare,
statul trebuie să fie responsabil pentru consecinţele acelor greşeli.
36. La 10 martie 2005, Colegiul de Apel al Judecătoriei Economice a
Republicii Moldova a respins aceste pretenţii. Instanţa de judecată a constatat
că întreprinderea reclamantă nu putea pretinde că a fost un dobânditor de bună-
credinţă, deoarece ea nu a plătit pentru hotel în termen de şapte zile, după cum
era prevăzut în Regulamentul cu privire la licitaţii. De asemenea, instanţa de
judecată a constatat că hotărârea din 6 iunie 2003 a stabilit complicitatea
întreprinderii reclamante în „contribuirea la reducerea preţului hotelului” (fără a
da detalii), care, astfel, excludea buna-credinţă a întreprinderii reclamante ca
temei pentru solicitarea compensaţiilor şi că acest lucru era, de asemenea,
aplicabil în ceea ce priveşte pretenţia cu privire la dobânda la banii săi care se
aflau în posesia statului.
37. Instanţa de judecată a respins argumentul că statul a obţinut o îmbogăţire
fără justă cauză, deoarece exista un temei legal pentru creşterea patrimoniului
său – contractul cu întreprinderea reclamantă cu privire la cumpărarea
hotelului. Argumentul că statul a oferit spre vânzare un obiect afectat de vicii
juridice ascunse a fost, de asemenea, respins ca nefondat, în pofida omisiunii
autorităţilor de a respecta anumite reguli în timpul privatizării hotelului (cum ar
fi obţinerea acordului Cancelariei de Stat). Deoarece întreprinderea reclamantă
a ştiut din regulamentul intern al hotelului că Cancelaria era fondatorul acestuia
şi deoarece ultimul nu şi-a dat acordul pentru privatizare, întreprinderea
reclamantă nu putea pretinde că ea nu a ştiut despre viciul juridic în cauză.
38. Întreprinderea reclamantă a depus recurs, însă nu a putut plăti taxa de

stat în mărime de MDL 242,349 (aproximativ EUR 14,600). Ea a cerut să fie
scutită de la plata taxei de stat până după pronunţarea hotărârii, deoarece ea a
transferat creditorului său toţi banii primiţi de la Ministerul Finanţelor după
hotărârea judecătorească din 6 iunie 2003 şi că ea nu avea surse alternative de
venit, după cum a confirmat prin declaraţiile relevante de la bancă.
39. La 4 mai 2005, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea
întreprinderii reclamante pentru scutirea de la plata taxei de stat. Ea a informat
întreprinderea reclamantă că recursul nu putea fi examinat din cauza neplăţii
taxei de stat. Noul termen-limită pentru plata taxei de stat a fost 25 mai 2005;
întreprinderea reclamantă nu s-a încadrat în acest termen-limită.
40. Prevederile relevante ale Codului Civil, în vigoare în perioada relevantă,

sunt următoarele:
„Articolul 74
Termenul general pentru apărarea printr-o acţiune a drepturilor încălcate ale unei
persoane (prescripţia) este de trei ani, iar în litigiile dintre organizaţiile de stat, colhozuri şi
alte organizaţii cooperatiste şi celelalte organizaţii obşteşti – de un an.
Articolul 78
Instanţa judecătorească competentă ... aplică prescripţia independent de cererea părţilor.
Articolul 83
Împlinirea termenului de prescripţie înainte de intentarea acţiunii constituie un temei

pentru respingerea acţiunii.
Dacă instanţa judecătorească competentă ... constată că este întemeiat motivul, pentru
care termenul de prescripţie a fost depăşit, dreptul încălcat va fi apărat.
Articolul 86
Prescripţia nu se aplică:
...
2) cererilor organizaţiilor de stat privitoare la restituirea bunurilor de stat, care se află în

posesiunea nelegitimă a ... celorlalte organizaţii ... sau a cetăţenilor;”.
ÎN DREPT
41. Întreprinderea reclamantă s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al
Convenţiei, de inechitatea procedurilor şi de limitarea accesului său la o
instanţă. Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede
următoarele:
va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”.
42. De asemenea, întreprinderea reclamantă a pretins că drepturile sale
garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate ca
rezultat al anulării privatizării hotelului său.
Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, prevede următoarele:

I. ADMISIBILITATEA
43. Curtea notează că, în cererea sa iniţială, întreprinderea reclamantă s-a

referit la executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti din 6 iunie 2003. Totuşi,
în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, ea a cerut
Curţii să nu continue examinarea acestei pretenţii din cerere formulată în
temeiul articolului 6 al Convenţiei. Curtea nu găseşte vreun motiv de a o
examina.
44. Guvernul a susţinut că datorită executării depline a hotărârii din 6 iunie
2003, întreprinderea reclamantă nu mai poate pretinde că este victimă a unei
violări a drepturilor sale garantate de Convenţie.
45. Întreprinderea reclamantă nu a fost de acord şi a pretins că ea a avut
cheltuieli substanţiale atunci când a renovat şi mobilat hotelul şi că ea nu a
primit vreo compensaţie pentru aceste cheltuieli precum şi pentru alte pierderi.
46. Curtea notează că, drept urmare a executării hotărârii judecătoreşti din 6
iunie 2003, întreprinderea reclamantă a obţinut preţul iniţial plătit pentru hotel
în lei moldoveneşti, însă nu a fost compensată pentru cheltuielile suplimentare
pe care ea le-a avut între timp. Într-adevăr, pretenţia principală a întreprinderii
reclamante nu a vizat neexecutarea hotărârii din 6 iunie 2003 într-un termen
rezonabil, ci, mai degrabă, s-a referit la pierderea hotelului său şi primirea unei
compensaţii insuficiente (a se vedea paragrafele 43 şi 45 de mai sus).
47. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că întreprinderea reclamantă nu
şi-a pierdut statutul său de victimă a unei violări a drepturilor sale garantate prin
Convenţie.
48. De asemenea, Guvernul a susţinut că atunci când a prezentat pretenţiile

sale în anul 2005, întreprinderea reclamantă nu s-a referit la efectele inflaţiei
asupra sumei pe care ea a plătit-o pentru hotel. Prin urmare, ea nu a invocat
această pretenţie concretă în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi, prin
urmare, nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce priveşte această parte a
pretenţiilor sale. Întreprinderea reclamantă nu a fost de acord.
49. Curtea consideră că această chestiune este mai corespunzător de
examinat prin prisma articolului 41 al Convenţiei. În orice caz, ea a observat că
această parte a pretenţiilor întreprinderii reclamante a fost examinată de către o
instanţă de judecată naţională în anul 2003 (a se vedea paragraful 30 de mai
sus) şi a fost respinsă. Acea constatare a fost menţinută printr-o hotărâre
irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie. Prin urmare, rezultă că întreprinderea
reclamantă a epuizat, în mod corespunzător, căile de recurs interne, care i-au
fost disponibile, şi că această obiecţie a Guvernului urmează a fi respinsă.
50. Curtea consideră că pretenţiile întreprinderii reclamante formulate în
temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie ridică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase încât
determinarea lor să depindă de o examinare a fondului lor şi că niciun alt temei
pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară
aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29
§ 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina

1 LA CONVENŢIE
51. Întreprinderea reclamantă s-a plâns de o violare a dreptului său la

proprietate, ca rezultat al anulării privatizării hotelului său în lipsa motivelor
întemeiate. Ea consideră că a fost expropriată fără o compensaţie adecvată.
Instanţele judecătoreşti naţionale au invocat motive pur formale pentru anularea
privatizării şi nu au avut niciun temei pentru a declara că întreprinderea
reclamantă a acţionat cu rea-credinţă, deşi ea s-a conformat pe deplin tuturor
condiţiilor stabilite de către autorităţi.
52. În esenţă, Guvernul a susţinut că neexecutarea hotărârii din 6 iunie 2003
nu a constituit o ingerinţă în dreptul întreprinderii reclamante.
1. Dacă reclamantul a avut un bun

53. Nu se contestă de către părţi faptul că reclamantul a avut un „bun” în
sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, în temeiul contractului de
cumpărare (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Curtea împărtăşeşte această
opinie.
2. Dacă a existat o ingerinţă

54. Conform jurisprudenţei Curţii, „articolul 1 al Protocolului nr. 1 cuprinde
trei reguli distincte: prima regulă, prevăzută în prima propoziţie a primului
paragraf, este de natură generală şi enunţă principiul respectării bunurilor; a
doua regulă, conţinută în a doua propoziţie a primului paragraf, se referă la
lipsirea de proprietate şi o supune unor anumite condiţii; a treia regulă,
prevăzută în al doilea paragraf, recunoaşte că Statele Contractante sunt în drept,
inter alia, să reglementeze folosinţa bunurilor conform interesului general.
Totuşi, cele trei reguli nu sunt distincte, în sensul că nu au vreo legătură între
ele. A doua şi a treia regulă se referă la situaţiile specifice de ingerinţă în
dreptul la protecţia proprietăţii şi, prin urmare, ar trebui interpretate în lumina
principiului general enunţat în prima regulă” (a se vedea, printre altele,
Sporrong and Lönnroth v. Sweden, hotărâre din 23 septembrie 1982, Seria A
nr. 52, § 61; James and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 21
februarie 1986, Seria A nr. 98, § 37; şi Broniowski v. Poland [GC],
nr. 31443/96, § 134, ECHR 2004-V).
55. Curtea reaminteşte că, la stabilirea faptului dacă a avut loc o lipsire de
proprietate în sensul celei de-a doua „reguli”, este necesar nu numai de a
examina dacă a avut loc o lipsire formală sau o expropriere de proprietate, ci şi
de a analiza aparenţele şi a investiga realităţile situaţiei de care s-a plâns
reclamantul. Deoarece Convenţia are scopul de a garanta drepturi care sunt
„practice şi efective”, trebuie de stabilit faptul dacă situaţia a constituit de facto
o expropriere (a se vedea Sporrong and Lönnroth, citată mai sus, § 63, şi
Brumărescu v. Romania [GC], nr. 28342/95, § 76, ECHR 1999-VII).
56. Curtea observă că în urma mai multor hotărâri judecătoreşti în această
cauză reclamantul şi-a pierdut proprietatea asupra hotelului său şi a lotului de
pământ pe care este situat acesta, precum şi diferite investiţii legate de hotel şi a
primit, în schimb, doar preţul iniţial al hotelului. În aceste circumstanţe, a avut
loc o ingerinţă în drepturile de proprietate ale reclamantului, care trebuie
considerată ca o lipsire de proprietate faţă de care se aplică, prin urmare, cea
de-a doua regulă a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
3. Dacă ingerinţa a fost justificată

57. Rămâne a fi stabilit dacă ingerinţa constatată de către Curte a constituit
sau nu o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. Curtea reaminteşte că „o
lipsire de proprietate în sensul celei de-a doua reguli poate fi justificată dacă se
dovedeşte că aceasta este, inter alia, „în interes public” şi „în condiţiile prevăzute
de lege”. Mai mult, orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie, de asemenea,
să corespundă cerinţei de proporţionalitate. După cum Curtea a declarat, în mod
repetat, trebuie de asigurat un echilibru just între cerinţele interesului general al
comunităţii şi cerinţele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei, găsirea
unui astfel de echilibru just fiind inerentă întregii Convenţii. În continuare, Curtea
reaminteşte că echilibrul necesar nu va fi atins dacă persoana în cauză poartă o
povară individuală şi excesivă” (a se vedea Sporrong and Lönnroth, citată mai
sus, §§ 69-74, şi Brumărescu, citată mai sus, § 78).
58. Curtea face referire la constatarea sa de mai jos că prevederile legislaţiei
naţionale prin care se permite statului să intenteze o acţiune împotriva
întreprinderii reclamante în pofida expirării termenului general de prescripţie sunt
contrare articolului 6 al Convenţiei, deoarece ele permit instanţelor judecătoreşti
să continue examinarea unei cauze, chiar dacă orice pretenţie a unei entităţi
private înaintată în circumstanţe identice ar fi lăsată fără examinare (a se vedea
59. Deşi, în astfel de circumstanţe, se ridică chestiunea dacă exproprierea
proprietăţii reclamantului a fost „în condiţiile prevăzute de lege” în sensul
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, Curtea nu consideră necesar de a
decide acest lucru, având în vedere constatările sale de mai jos.
60. Curtea reaminteşte că cele trei motive pe care s-au bazat instanţele
judecătoreşti naţionale atunci când au dispus anularea privatizării hotelului
întreprinderii reclamante au fost: reducerea preţului iniţial al hotelului, omisiunea
de a obţine acordul administratorului hotelului şi omisiunea de a plăti preţul
hotelului în termen de şapte zile de la câştigarea licitaţiei (a se vedea paragraful
20 de mai sus). De asemenea, s-a mai constatat că decizia Comisiei pentru
organizarea licitaţiei de a extinde perioada pe parcursul căreia S. a putut plăti
pentru hotel a fost luată ultra vires şi că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă.
61. Curtea nu vede vreun element de rea-credinţă în comportamentul
reclamantului pe parcursul privatizării. În ceea ce priveşte primul temei pentru
anularea privatizării, Curtea notează că autorităţile au stabilit preţul iniţial al
hotelului în mărime de MDL 20 de milioane şi că reclamantul a plătit
suplimentar MDL 150,000. Deşi instanţele judecătoreşti au făcut referire la o altă
decizie în care hotelul era evaluat la MDL 25 de milioane, Guvernul nu a
prezentat Curţii o copie a unei astfel de decizii. Mai mult, deşi diminuarea
preţului proprietăţii de stat pentru a o vinde constituie o acuzaţie în comiterea
unei infracţiuni grave, procuratura a constatat deja că nu au fost comise acţiuni
ilegale în timpul privatizării hotelului (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Prin
urmare, rezultă că nu s-a dovedit faptul că întreprinderea reclamantă a jucat vreun
rol în pretinsa reducere a preţului iniţial, fapt care ţinea exclusiv de competenţa
autorităţilor. Nu există probe că întreprinderea reclamantă a cunoscut „preţul

real”, iar preţul plătit de către aceasta nu pare atât de nerezonabil de mic în
circumstanţele date încât să trezească îndoieli legitime cu privire la îmbogăţirea
fără justă cauză. In fine, Curtea notează în acest sens că autorităţile nu au încercat
vreodată să pretindă diferenţa dintre preţul de la privatizare şi pretinsul preţ real
pentru a repara orice prejudiciu pretins adus interesului public, ci, mai degrabă, a
cerut anularea în întregime a privatizării.
62. În ceea ce priveşte cel de-al doilea temei pentru anularea privatizării, este
adevărat faptul că Cancelaria de Stat nu şi-a dat acordul său formal pentru acest
lucru. Totuşi, Cancelaria de Stat făcea parte din Guvernul care a oferit hotelul
spre vânzare, o vânzare prevăzută de o lege care a fost publicată în Monitorul
Oficial. În calitatea sa de administrator al hotelului, ea trebuia să fi ştiut, de
asemenea, că altcineva conducea hotelul din anul 1999. Cu toate acestea, ea nu s-
a plâns unei instanţe de judecată până în anul 2003.
63. În ceea ce priveşte ultimul temei de anulare a privatizării, trebuie notat
faptul că, deşi au considerat că Comisia pentru organizarea licitaţiei a acţionat
ultra vires atunci când a prelungit termenul limită pentru plata de către reclamant
a preţului licitaţiei (a se vedea paragraful 9 de mai sus), nicio instanţă de judecată
nu a anulat acea decizie. Chiar dacă se presupune că Comisia pentru organizarea
licitaţiei şi-a depăşit de fapt competenţa sa, Curtea trebuie să examineze faptul
dacă doctrina ultra vires, care „asigură o protecţie importantă împotriva abuzului
de putere din partea autorităţilor locale sau constituţionale care acţionează în
afara competenţei acordate lor prin legislaţia naţională” (a se vedea Stretch v. the
United Kingdom, nr. 44277/98, § 38, 24 iunie 2003), a fost aplicată în mod
proporţional în circumstanţele acestei cauze.
64. Curtea notează că hotelul a rămas în posesia statului până la plata
integrală, fapt care a exclus orice acţiune abuzivă în ceea ce priveşte acea
proprietate. Mai mult, întreprinderea reclamantă a plătit o garanţie în mărime de
MDL 1 milion în contul Departamentului (a se vedea paragraful 7 de mai sus),
sumă care putea fi folosită drept compensaţie în cazul neplăţii preţului integral în
cadrul termenului care a fost extins şi stabilit de către Comisie. Mai mult, dacă
Comisia pentru organizarea licitaţiei ar fi anulat rezultatele licitaţiei în loc să
extindă termenul limită pentru plata de către întreprinderea reclamantă a preţului
deplin, ar fi avut loc o şi mai mare întârziere până când următoarea licitaţie ar fi
putut fi organizată, iar statul ar fi suportat cheltuieli suplimentare pentru a o
organiza. De asemenea, Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale nu au
identificat vreun prejudiciu sau risc de prejudiciu cauzat prin întârzierea
întreprinderii reclamante de a plăti preţul hotelului. În acelaşi timp, nu poate fi
contestat faptul că întreprinderea reclamantă avea nevoie de timp pentru a obţine
resursele financiare necesare, după cum a fost evident din propriile dificultăţi ale
Guvernului de a plăti integral aceeaşi sumă, fapt pe care acesta l-a făcut abia
după 16 luni după ce acest lucru a fost dispus de către o instanţă de judecată (a se
65. In fine, Curtea observă că hotelul a fost propus spre vânzare de către
autorităţile de stat, care au stabilit regulile, au determinat preţul iniţial şi au
desfăşurat licitaţia. Întreprinderea reclamantă s-a aflat într-o poziţie de inegalitate
când a acceptat toate condiţiile stabilite de către stat, condiţii pe care ea le-a
acceptat. Totuşi, după patru ani de la privatizare, autorităţile au considerat
vânzarea incorectă, iar preţul, subevaluat, şi au iniţiat procedurile de anulare a
tranzacţiei. Din circumstanţele cauzei, se pare că autorităţile au avut o discreţie
nelimitată de a revizui şi anula tranzacţiile pe care ele le-au iniţiat şi încheiat cu
ani mai devreme. Prin urmare, autorităţile nu „au acţionat la timpul potrivit, într-
un mod corespunzător şi cu maximă consecvenţă” (a se vedea, în legătură cu
aceasta, Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 120, ECHR 2000-I). Aceşti factori
trebuie, de asemenea, să aibă o pondere grea atunci când se examinează faptul
dacă deciziile instanţelor judecătoreşti naţionale au asigurat un echilibru just în
cauza reclamantului.
66. În aceste circumstanţe, având în vedere, în special, că iregularităţile în
privatizarea hotelului au fost de natură formală şi nesusţinute şi nu erau
imputabile întreprinderii reclamante, şi chiar prezumând faptul că lipsirea
acesteia de proprietate putea fi dovedită ca fiind în interes public, Curtea constată
că a fost încălcat echilibrul just şi că întreprinderea reclamantă a purtat şi
continuă să poarte o povară individuală şi excesivă. Prin urmare, a avut loc o
violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
67. Întreprinderea reclamantă a susţinut că dreptul său la un proces echitabil,
garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, a fost încălcat. Mai întâi de toate, ea s-a
referit la motivele insuficiente aduse de către instanţele judecătoreşti, care au fost
în contradicţie cu circumstanţele de drept şi de fapt ale cauzei.
68. De asemenea, întreprinderea reclamantă a pretins că principiul „egalităţii
armelor” a fost încălcat prin două aspecte separate ale procedurilor. Mai întâi de
toate, atunci când a intentat acţiunea împotriva întreprinderii reclamante,
Procurorul General nu a trebuit să plătească taxa de stat, spre deosebire de
întreprinderea reclamantă atunci când ea a depus recursul şi cererea sa pentru
obţinerea compensaţiei. În al doilea rând, Procurorul General a depus cererea
după expirarea termenului general de prescripţie stabilit în vechiul Cod Civil (a
se vedea paragraful 40 de mai sus). Acest lucru a fost posibil în conformitate cu
articolul 86 al Codului, care acorda un avantaj nejustificat statului şi care
contravenea principiului securităţii raporturilor juridice. Noul Cod Civil al
Republicii Moldova nu conţine vreo prevedere similară.
69. In fine, întreprinderea reclamantă s-a plâns de o violare a dreptului său de
acces la o instanţă, având în vedere refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a
examina recursul său pe motiv de neplată a taxei de stat.
70. Guvernul a considerat că cerinţele prevăzute de articolul 6 al Convenţiei

au fost respectate în această cauză. Cauza a fost examinată de către instanţe
judecătoreşti independente şi imparţiale, care au pronunţat hotărâri pe deplin
motivate în conformitate cu legea. Guvernul a considerat că procedurile nu au
fost tardive, după cum rezulta clar din formularea articolului 86 al Codului Civil,
pe care s-a bazat Procurorul General atunci când a depus cererea sa.
71. Guvernul a declarat că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut şi că
articolul 6 al Convenţiei nu interzice stabilirea unor restricţii, inclusiv a taxei de
stat. Instanţele judecătoreşti au acordat întreprinderii reclamante timp pentru a se
conforma obligaţiei de a plăti taxa de stat, însă au refuzat să examineze recursul
atunci când întreprinderea reclamantă nu a plătit.
72. Curtea reaminteşte că principiul egalităţii armelor „cere ca fiecărei părţi
să-i fie oferită o posibilitate rezonabilă de a prezenta cauza sa în condiţii care să
n-o plaseze într-un dezavantaj substanţial faţă de oponentul său” (a se vedea De
Haes and Gijsels v. Belgium, hotărâre din 24 februarie 1997, Reports of
Judgments and Decisions 1997-I, § 53).
73. În această cauză, Curtea notează că entităţilor statale, inclusiv Cancelariei
de Stat, li se permitea prin lege să înainteze pretenţii pentru restituirea proprietăţii
de stat fără nicio limită de timp, deoarece termenul de prescripţie nu se aplica
acestora (a se vedea paragraful 40 de mai sus).
74. Curtea observă că autorităţile erau pe deplin conştiente de toate
circumstanţele privatizării hotelului de către întreprinderea reclamantă, cu atât
mai mult cu cât au verificat legalitatea acesteia în cadrul unei urmăriri penale (a
se vedea paragraful 13 de mai sus). Procurorul General a intentat acţiunea în
interesul Cancelariei de Stat în luna ianuarie 2003, după aproape patru ani de la
privatizare. Această acţiune ar fi fost în afara termenului de prescripţie, dacă
termenul general de prescripţie se aplica (a se vedea paragraful 40 de mai sus).
75. Curtea consideră că, la îndeplinirea acţiunilor procedurale, respectarea
cerinţelor cu privire la admisibilitate constituie un aspect important al dreptului la
un proces echitabil. Rolul jucat de termenele de prescripţie este de o importanţă
majoră atunci când este interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în
partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a
Statelor Contractante (a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC], nr. 28342/95, §
61, ECHR 1999-VII şi Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005).
76. Curtea nu pune la îndoială competenţa legislatorului de a stabili diferite
termene de prescripţie pentru diferite tipuri de litigii. Totuşi, în această cauză nu
au fost aduse motive pentru a scuti organizaţiile de stat, atunci când cer restituirea
proprietăţii de stat, de obligaţia de a respecta termenele de prescripţie stabilite,
care ar bloca examinarea unor astfel de pretenţii înaintate de către orice persoană
sau companie privată. Acest lucru are potenţialul de a interveni în numeroase
raporturi juridice, care se bazează pe o situaţie deja stabilită şi acordă statului un
avantaj discriminatoriu fără motive convingătoare. Prin urmare, Curtea constată
că articolul 86 alin. 2 al vechiului Cod Civil (a se vedea paragraful 40 de mai sus)

care scutea entităţile statale de termenul general de prescripţie era, în sine, contrar
articolului 6 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Platakou v. Greece,
nr. 38460/97, § 48, ECHR 2001-I).
77. In fine, instanţele judecătoreşti naţionale i-au permis Procurorului General,
care a acţionat în numele Cancelariei de Stat, să intenteze acţiunea sa împotriva
întreprinderii reclamante, deşi termenul general de prescripţie a expirat.
Instanţele judecătoreşti naţionale au examinat litigiul, care a avut ca rezultat
pierderea de către întreprinderea reclamantă a hotelului său. Mai mult, Curtea
consideră că înrăutăţirea unei situaţii juridice, care a devenit irevocabilă datorită
aplicării termenului de prescripţie sau care – după cum este în această cauză – ar
fi trebuit să devină irevocabilă dacă termenul de prescripţie s-ar fi aplicat fără
discriminare în favoarea statului, este incompatibilă cu principiul securităţii
raporturilor juridice (a se vedea, mutatis mutandis, Popov v. Moldova (no. 2),
nr. 19960/04, § 53, 6 decembrie 2005).
78. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în această
cauză.
79. Curtea consideră că, având în vedere constatările sale de mai sus, nu este
necesar de a examina separat cealaltă pretenţie formulată prin prisma articolului
6 al Convenţiei.

echitabilă”.
81. Întreprinderea reclamantă a pretins EUR 2,263,951 cu titlu de prejudiciu

material, EUR 50,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 3,255 cu titlu de
82. Guvernul a declarat că legislaţia naţională nu prevedea acordarea
compensaţiilor pretinse de către întreprinderea reclamantă, care, mai mult, a
acţionat cu rea-credinţă.
83. Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al
Convenţiei nu este gata pentru decizie. Prin urmare, chestiunea trebuie rezervată,
iar procedura ulterioară trebuie fixată având în vedere posibilitatea ajungerii la un
acord între Guvernul Republicii Moldova şi întreprinderea reclamantă.

1. Declară în unanimitate cererea admisibilă;
2. Hotărăşte în unanimitate că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului

nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte cu cinci voturi pentru şi două împotrivă că a avut loc o violare a

articolului 6 al Convenţiei din cauza încălcării principiilor egalităţii armelor şi
al securităţii raporturilor juridice;
4. Hotărăşte în unanimitate că nu este necesar de a examina separat cealaltă

pretenţie a reclamantului formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei;
5. Hotărăşte în unanimitate că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al

Convenţiei nu este gata pentru decizie;
prin urmare,
(a) rezervă chestiunea respectivă;
decursul următoarelor trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la chestiunea
respectivă şi, în special, să notifice Curtea cu privire la orice acord la care ei
ar putea ajunge;


Grefier Preşedinte

Regulamentului Curţii, opinia parţial disidentă a Judecătorului Bratza, la care s-a
alăturat Judecătorul Pavlovschi, este anexată la această hotărâre.
N.B.
T.L.E
OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A

JUDECĂTORULUI BRATZA, LA CARE S-A
ALĂTURAT JUDECĂTORUL PAVLOVSCHI
1. La baza acestei cauze se află cererea întreprinderii reclamante potrivit
căreia, după ce în anul 1999 ea a cumpărat hotelul „Dacia” în cadrul unei
licitaţii publice în schimbul unei sume care a depăşit preţul iniţial stabilit de
către Comisia pentru organizarea licitaţiei şi a plătit în întregime preţul de
cumpărare în cadrul termenului extins, care a fost stabilit de către Comisia
respectivă şi, ulterior, a investit sume substanţiale în renovarea şi
remobilarea proprietăţii, ea a fost lipsită, circa patru ani mai târziu, de titlul
său de proprietate asupra hotelului, atunci când contractul de vânzare a fost
anulat de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova. Întreprinderii
nu numai că i s-a cerut să restituie hotelul către Cancelaria de Stat, fostul
administrator al acestuia, dar ea a recuperat doar preţul iniţial de cumpărare,
o sumă care a fost, în ultimă instanţă, pe deplin restituită abia peste aproape
16 luni după anularea contractului.
2. Din motivele expuse în hotărâre, eu consider că drepturile
întreprinderii garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 au fost încălcate.
Chiar presupunând faptul că anularea şi lipsirea ulterioară a reclamantului
de proprietatea sa ar putea fi considerate că au servit interesului public,
întreprinderea reclamantă a trebuit să poarte o povară individuală şi
excesivă, astfel încât nu a fost asigurat un echilibru just.
3. O parte importantă a motivării Curţii, atunci când ea a ajuns la această
concluzie, se referă la faptul că autorităţile de stat au fost cele care în anul
1999 au pregătit hotelul pentru vânzare, au stabilit regulile pentru licitaţii,
au determinat preţul iniţial şi au desfăşurat licitaţia (paragraful 65). Totuşi,
în anul 2003 aceleaşi autorităţi de stat, care au acţionat prin intermediul
Procuraturii Generale, au cerut anularea contractului de vânzare pe motiv că
cerinţele formale pentru vânzare nu au fost întrunite, că preţul de cumpărare
a fost mai mic decât valoarea reală a hotelului şi că preţul nu a fost plătit în
termen de 7 zile de la data licitaţiei. Deşi autorităţile trebuiau să fie
conştiente de fiecare din aceste pretinse temeiuri pentru anularea
contractului încă de la început sau, cel puţin, până la 30 august 2000, când
urmărirea penală cu privire la pretinsa privatizare ilegală a hotelului a fost
încetată, nu a fost oferită nicio explicaţie de ce s-a permis să treacă 4 ani
înainte ca procedurile de anulare să înceapă. La fel ca şi în cauza Beyeler
(Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 120, ECHR 2000-I), această
omisiune a autorităţilor de a acţiona „la timpul potrivit, într-un mod
corespunzător şi cu maximă consecvenţă” a fost, în opinia mea, un factor de
o importanţă principală la evaluarea rezonabilităţii şi proporţionalităţii
ingerinţei în drepturile de proprietate ale întreprinderii reclamante.
4. Ajungând la concluzia că drepturile reclamantului garantate prin
Protocol au fost încălcate, majoritatea judecătorilor Curţii a constatat o
violare suplimentară a articolului 6 § 1 pe motiv că a fost contrar

principiului egalităţii armelor faptul ca autorităţilor statului să li se permită,
în temeiul articolului 86 al Codului Civil, să intenteze acţiuni în afara
termenului de prescripţie de 3 ani aplicabil persoanelor private. S-a spus
faptul că nu au fost aduse motive pentru scutirea anumitor părţi aflate în
litigiu, cum ar fi autorităţile de stat, de obligaţia de a respecta termenele de
prescripţie stabilite şi că această scutire a acordat statului un avantaj
discriminatoriu (paragraful 76). În continuare, s-a spus (paragraful 77),
făcându-se referire la hotărârea Curţii în cauza Popov (Popov v. Moldova
(No. 2), nr. 19860/04, § 53, 6 decembrie 2005), că înrăutăţirea unei situaţii
juridice, care ar fi trebuit să devină irevocabilă, dacă termenul de prescripţie
s-ar fi aplicat fără discriminare, a fost incompatibilă cu principiul securităţii
raporturilor juridice.
5. Eu regret faptul că nu pot să susţin această concluzie a majorităţii.
Întreprinderea reclamantă nu a înaintat vreo pretenţie cu privire la
tratamentul discriminatoriu în temeiul articolului 14 al Convenţiei. Deşi ea,
în mod sigur, a pretins o încălcare a principiului egalităţii armelor, eu am
dubii considerabile în ceea ce priveşte aplicabilitatea acestui principiu în
această cauză în care întreprinderea se plânge nu de faptul că i s-a negat
posibilitatea în proceduri de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu au plasat-
o într-un dezavantaj esenţial faţă de autorităţile de stat, dar de faptul că
legislaţia naţională permitea, nemijlocit, autorităţilor de stat să intenteze
acţiuni. De asemenea, eu nu sunt convins de faptul că termenul de
prescripţie de 3 ani, care nu s-a aplicat pentru a împiedica apărarea
dreptului, a fost, în mod necesar, incompatibil cu articolul 6 pe motiv că
acest lucru constituia o încălcare a principiului securităţii raporturilor
juridice, un principiu care a fost dezvoltat (la fel ca şi în cauza Popov) în
contextul casării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
6. Totuşi, la sfârşit, eu aş prefera să las aceste chestiuni fără o decizie,
deoarece eu consider că pretenţia reclamantului formulată în temeiul
articolului 6 al Convenţiei este, în mod efectiv, absorbită de constatarea
Curţii cu privire la o violare a articolului 1 al Protocolului. După cum am
declarat mai sus, problema esenţială invocată în această cauză nu este faptul
că legislaţia naţională permitea autorităţilor de stat să iniţieze proceduri de
anulare după mai mult de 3 ani după încheierea contractului, ci faptul că
aceste autorităţi au întârziat nerezonabil înainte de a începe acele proceduri.
Deoarece Curtea a luat deja în consideraţie acest factor atunci când a
constatat o violare a Protocolului, nu a fost necesar, în opinia mea, de a
examina separat chestiunile ridicate prin prisma articolului 6 al Convenţiei.
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DACIA S.R.L. c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
(Satisfacţie echitabilă)
STRASBOURG
24 februarie 2009
DEFINITIVĂ
14/09/2009

1 HOTĂRÂREA DACIA S.R.L. c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ)
În cauza Dacia S.R.L. c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către o întreprindere înregistrată în
Republica Moldova, Dacia S.R.L. („reclamantul”), la 6 ianuarie 2004.
Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi de la „Juriştii
pentru drepturile omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în
2. Într-o hotărâre pronunţată la 18 martie 2008 („hotărârea principală”),
Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a drepturilor reclamantului
la Convenţie ca urmare a anulării privatizării hotelului reclamantului cu
încălcarea principiilor egalităţii armelor şi securităţii raporturilor juridice.
3. Deoarece chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei
nu era gata pentru decizie, Curtea a rezervat-o şi a invitat Guvernul şi
reclamantul să prezinte, în termen de trei luni, observaţiile lor scrise cu
privire la această chestiune.
4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii.
HOTĂRÂREA DACIA S.R.L. c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ) 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul, Dacia S.R.L., este o întreprindere înregistrată conform

legislaţiei Republicii Moldova.
1. Evenimentele care au avut loc până la adoptarea hotărârii

principale
6 . În anul 1997, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat legislaţia cu
privire la privatizarea unor bunuri proprietate de stat, inclusiv hotelul „Dacia”.
La 29 ianuarie 1999, reclamantul a fost declarat învingător al licitaţiei
desfăşurate pentru vânzarea hotelului. El a plătit 20,150,000 lei moldoveneşti
(MDL) (2,305,043 dolari SUA la acea dată). La 13 septembrie 1999,
reclamantul a cumpărat de la Consiliul municipal Chişinău 0.21 hectare de
teren, pe care era situat hotelul, la preţul de MDL 50,840 (4,395 euro (EUR) la
acea dată).
7. Potrivit reclamantului, pe parcursul anilor după cumpărarea hotelului, au
fost cheltuite sume mari de bani pentru renovarea acestuia şi pentru cumpărarea
mobilei noi şi a echipamentului.
8. La 11 ianuarie 2003, Procuratura Generală a iniţiat proceduri judiciare,
cerând anularea privatizării hotelului şi restituirea către reclamant a preţului
plătit. La 6 iunie 2003, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a acceptat
cererea Procurorului General şi a anulat privatizarea hotelului. Instanţa de
judecată a dispus restituirea către reclamant a sumei de MDL 20,150,000 şi
restituirea hotelului către stat.
9. La 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie nu a dat curs recursului
reclamantului, din cauza omisiunii acestuia de a plăti întreaga sumă a taxei de
stat.
10. În proceduri separate, care au culminat cu o hotărâre a Curţii
Supreme de Justiţie din 19 februarie 2004, vânzarea lotului de teren pe care
era situat hotelul a fost, de asemenea, anulată.
11. Hotărârea din 6 iunie 2003 a fost executată în întregime în rate în
perioada cuprinsă între 13 aprilie şi 27 octombrie 2004. În anul 2004, suma de
MDL 20,150,000 constituia echivalentul a aproximativ EUR 1,342,590.
12. Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva Guvernului,
pretinzând compensaţii pentru prejudiciul care i-a fost cauzat în calitatea sa de
cumpărător de bună-credinţă al hotelului. El a plătit MDL 484,733 ca taxă de
stat. La 10 martie 2005, Curtea de Apel Economică a respins aceste pretenţii.
La 4 mai 2005, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea reclamantului
privind scutirea de la plata taxei de stat. Ea a informat reclamantul că recursul
nu putea fi examinat din cauza neplăţii taxei de stat în mărime deplină. Noul
termen-limită pentru plata taxei de stat a fost 25 mai 2005; reclamantul nu s-a
încadrat în acest termen-limită.
2. Evenimentele care au avut loc după adoptarea hotărârii principale

13. Reclamantul a angajat un expert care să facă o evaluare a actualului
preţ de piaţă al hotelului şi al lotului de teren pe care este situat acesta.
Expertul a explicat că el putea să facă evaluarea doar dacă el ar avea acces
în hotel şi la toate documentele acestuia, inclusiv la documentele din
Registrul de stat al bunurilor imobile. Deoarece hotelul se află în prezent în
proprietatea statului, la 9 aprilie 2008, reclamantul a cerut asistenţa Direcţiei
Agent Guvernamental pentru asigurarea accesului expertului în hotel şi la
documentele relevante. Printr-o scrisoare datată din 23 aprilie 2008, Agentul
Guvernamental l-a informat pe reclamant că el ar trebui să contacteze
administraţia hotelului şi Agenţia Cadastru.
14. La 29 aprilie 2008, reclamantul a cerut administraţiei hotelului să
permită accesul expertului în hotel. Printr-o altă scrisoare din aceeaşi zi,
reclamantul a cerut Agenţiei Cadastru să permită accesul expertului său la
documentele relevante. Printr-o scrisoare datată din 5 mai 2008,
administraţia hotelului l-a informat pe reclamant că pentru a se asigura
accesul în hotel era necesară permisiunea Guvernului. Printr-o scrisoare
datată din 15 mai 2008, Agenţia Cadastru l-a informat pe reclamant că ea nu
avea dreptul să ofere acces la documentele cerute, deoarece ea „nu oferă
astfel de servicii”.
15. La 8 mai 2008, Curtea Supremă de Justiţie a emis o încheiere de
asigurare a acţiunii prin care a interzis înstrăinarea hotelului. În aceeaşi zi,
reclamantul a cerut Guvernului să permită accesul expertului său în hotel. El
nu a primit niciun răspuns. La 11 mai 2008, reclamantul l-a informat pe
Agentul Guvernamental cu privire la situaţia dată şi a cerut asistenţa
acestuia pentru obţinerea accesului în hotel şi la documentele relevante. De
asemenea, el a notat că refuzul de a oferi un astfel de acces ar putea fi
considerat ca o violare a drepturilor sale garantate de articolul 34 al
Convenţiei. Reclamantul nu a primit răspuns la această scrisoare.
16. La 29 aprilie 2008, reclamantul a depus la Curtea Supremă de Justiţie
o cerere privind casarea hotărârii judecătoreşti din 6 iunie 2003 şi a
hotărârilor judecătoreşti ulterioare pronunţate împotriva sa, invocând drept
temei pentru cererea sa hotărârea principală. Reclamantul a mai solicitat
aplicarea interdicţiei de înstrăinare a clădirii hotelului şi a lotului de teren şi
sechestrarea conturilor bancare până la examinarea cererii sale.
17. La prima şedinţă, care a avut loc la 12 iunie 2008, părţile au fost
informate despre amânarea şedinţei până la 3 iulie 2008 ca urmare a unei
cereri a Agentului Guvernamental. Reclamantul a cerut o copie a acestei
cereri, însă a fost refuzat. Atunci, el a cerut accesul la dosar, unde nu a găsit
vreo cerere de la Agentul Guvernamental, care nu a fost parte la niciuna din
procedurile la nivel naţional din anii 2003 şi 2005.
18. Înainte de şedinţa din 3 iulie 2008, unul din judecătorii completului
de judecată de la Curtea Supremă de Justiţie, care examina cauza, a fost
înlocuit cu un alt judecător. În timpul acelei şedinţe, Guvernul (reclamant în
procedurile naţionale iniţiale şi actualul proprietar al hotelului „Dacia”) a
prezentat referinţa sa la cererea reclamantului din 29 aprilie 2008. În
special, el a considerat că acordarea reclamantului a unei compensaţii în
mărime de EUR 962,660.70 va constitui o satisfacţie echitabilă suficientă,
în sensul articolului 41 al Convenţiei.
19. Până la următoarea şedinţă judecătorească, încă doi judecători ai
completului Curţii Supreme de Justiţie, care examina cauza, au fost înlocuiţi
cu alţi judecători. Examinarea cauzei a fost reluată de la început. La 29 iulie
2008, avocatul reclamantului a examinat dosarul pentru a stabili motivele
pentru cele trei înlocuiri ale judecătorilor în cauză. El nu a găsit vreo
explicaţie.
20. La 24 iulie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile
judecătoreşti din 6 iunie şi 27 octombrie 2003, precum şi pe cea din 19
februarie 2004, pronunţate împotriva reclamantului (a se vedea, pentru mai
multe detalii, circumstanţele cauzei din hotărârea principală), şi a dispus
rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Economică. Procedurile încă
sunt pendinte în această instanţă.
21. La 5 noiembrie 2008, Curtea a cerut părţilor să prezinte, până la 26
noiembrie 2008, observaţii suplimentare, care să se limiteze la chestiunea
privind valoarea hotelului Dacia şi a recomandat Guvernului să permită
accesul reclamantului în hotel şi la documentele acestuia. Doar după
aceasta, expertului reclamantului i s-a acordat acces în hotel şi la
documentele acestuia.
Evaluarea prezentată de reclamant la 26 noiembrie 2008 a fost pregătită
de un expert cu o experienţă de 30 de ani în domeniul proprietăţii
intelectuale şi a evaluării afacerilor şi a cuprins 65 de pagini şi mai multe
anexe. Valoarea finală a hotelului (MDL 98,700,000, aproximativ EUR
7,612,000) a fost calculată prin folosirea a trei metode diferite de evaluare.
La 26 noiembrie 2008, Guvernul a cerut prelungirea până la 2 decembrie
2008 a termenului limită pentru prezentarea evaluării sale. Totuşi, până la
acea dată, el nu a prezentat observaţii. El a trimis la 5 decembrie 2008 un
„raport preliminar” cu privire la valoarea hotelului Dacia. Potrivit acelui
„raport preliminar”, întocmit la 1 decembrie 2008, hotelul valora MDL
29,124,000 (EUR 2,219,191). „Raportul preliminar” avea cinci pagini, trei
dintre care erau copii ale licenţelor evaluatorului, o pagină enumera
„condiţiile şi termenii” cu privire la limitele răspunderii evaluatorului, iar
ultima descria denumirea şi adresa hotelului Dacia şi suma la care acesta a
fost evaluat. Nu au fost incluse calcule. La data adoptării acestei hotărâri,
Curtea nu a primit raportul final al evaluatorului angajat de Guvern.
22. Articolul 619 al Codului civil prevede următoarele:

„(1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobânzi pe perioada întârzierii. Dobânda de
întârziere reprezintă 5% peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 [rata dobânzii de
refinanţare a BNM] dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba
unui prejudiciu mai redus.
peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Nu
este admisă proba unui prejudiciu mai redus.”
ÎN DREPT
1. Argumentele reclamantului
24. În observaţiile sale din 30 iunie şi 26 noiembrie 2008, reclamantul a
cerut, ca parte a restitutio in integrum, restituirea hotelului şi a lotului de
teren pe care acesta este situat. Dacă, din orice motiv, restituirea este
imposibilă reclamantul a cerut compensaţii bazate pe valoarea de piaţă a
hotelului. Potrivit evaluării făcute la 21 noiembrie 2008 de către un expert
angajat de reclamant, hotelul Dacia valora MDL 98,700,000 (EUR
7,612,000).
25. De asemenea, reclamantul a prezentat o copie a unui anunţ publicat
de către Agenţia Proprietăţii de Stat în Monitorul Oficial din 23 mai 2008,
prin care se anunţa că statul expunea la licitaţie acţiuni ale hotelului Jolly
Alon. Valoarea acelui hotel, bazată pe preţul acţiunilor expuse spre vânzare,
era de MDL 150,974,025 (EUR 11,309,932). Acesta era un hotel de patru
stele, la fel ca şi hotelul Dacia şi era situat la o distanţă de aproximativ 500
metri de acesta. În opinia reclamantului, valoarea hotelului Jolly Alon era,
astfel, comparabilă cu valoarea hotelului Dacia, având în vedere faptul că
ultimul era puţin mai mic.
26. În observaţiile sale din 30 iunie 2008, reclamantul a pretins, pe lângă
restituirea hotelului, EUR 1,065,539.52 (sumă care a fost ulterior majorată,
a se vedea pretenţia (c) de mai jos) cu titlu de prejudiciu material cauzat ca
rezultat al anulării abuzive a privatizării. Suma pretinsă era constituită, la

data prezentării, din următoarele:
(a) taxa de stat plătită în anii 2003 şi 2005 pentru apărarea în cauzele
privind anularea privatizării (în total EUR 35,096.61 plus dobânda de
întârziere, a se vedea paragraful 22 de sus, în mărime de EUR 58,469.16). În
observaţiile sale din 29 iulie 2008, reclamantul a prezentat copii ale
documentelor care confirmau plata acestor taxe de stat. De asemenea, el a
prezentat o copie a încheierii Curţii Supreme de Justiţie din 10 mai 2004,
care nu a fost executată nici până în prezent, prin care s-a dispus restituirea
sumei de MDL 50,000 plătită ca taxă de stat.
(b) banii găsiţi în casieria hotelului în ziua când statul a preluat hotelul
(în total EUR 12,460.82) plus dobânda de întârziere (EUR 16,335.67).
(c) dobânda de întârziere pentru întârzierea în transferarea către
reclamant a sumei de MDL 20,150,000, după cum s-a dispus prin hotărârea
judecătorească din 6 iunie 2003, luându-se în consideraţie că suma
transferată în ultimă instanţă către reclamant a fost redusă cu MDL
350,000.60 din cauza taxei de stat, pe care el a fost obligat să o plătească
(dobânda constituind EUR 278,724.94). Deoarece în observaţiile sale din 1
iulie 2008 Guvernul a considerat că dobânda pentru această întârziere în
efectuarea plăţii constituia EUR 347,821, reclamantul, de asemenea, s-a
bazat pe această sumă în ultimele sale observaţii.
(d) profitul ratat pentru întreaga perioadă pe parcursul căreia reclamantul
nu a putut administra hotelul său (EUR 693,010). În susţinerea acestei
pretenţii, reclamantul s-a bazat pe declaraţiile sale fiscale pe anii 1999-2003,
pe parcursul cărora el a obţinut un profit net în mărime totală de MDL
9,564,250 sau un profit mediu lunar net în mărime de MDL 180,457 (EUR
11,755 la data expedierii observaţiilor reclamantului). Reclamantul a
subliniat că el nu şi-a bazat estimarea sa pe ultimii doi ani ai activităţii sale,
în timpul cărora el a avut un venit net mai mult decât de două ori mai mare,
însă s-a bazat pe rezultatele medii pe parcursul întregii sale perioade de
administrare. El a mai notat că el a exclus din calculele sale venitul
suplimentar care a fost reinvestit în mobilarea şi modernizarea hotelului. Ca
răspuns la argumentul Guvernului precum că calculul profitului ratat era
speculativ, deoarece depindea de circumstanţe imprevizibile (a se vedea
paragraful 31 de mai jos), reclamantul a declarat că exista o metodă
credibilă de stabilire a profitului ratat, care consta în examinarea profiturilor
obţinute de fapt de către stat din administrarea hotelului începând cu luna
august a anului 2003. Aparent, din anul 2003 hotelul a funcţionat normal, nu
a constituit obiect al unei proceduri de insolvabilitate şi nu exista nimic care
să indice că el, mai degrabă, a generat pierderi decât profituri. Deoarece
experţilor reclamantului nu li s-a permis să examineze documentele
hotelului, Guvernul însuşi, ca proprietar al hotelului, putea să prezinte probe
care să ajute Curtea să stabilească mai precis profitul ratat. Deoarece
Guvernul nu a făcut acest lucru, argumentul acestuia că metoda de calculare

a profitului ratat al reclamantului a fost speculativă nu ar trebui acceptat.
27. Deoarece el va suferi pierderi suplimentare din momentul prezentării
pretenţiilor cu titlu de satisfacţie echitabilă, până la restituirea hotelului şi
plata compensaţiei pentru pierderile sale, dacă aceasta va fi acordată de
Curte, reclamantul a mai pretins o compensaţie în mărime de EUR 551.38
pe zi cu titlu de dobândă la sumele pretinse (inclusiv MDL 149.6 (EUR
9.58) pe zi în ceea ce priveşte pretenţiile din punctul (c) de mai sus), până la
primirea acestor sume, şi MDL 180,457.55 pe lună cu titlu de profit ratat
până la ziua restituirii hotelului. Reclamantul a recunoscut că el trebuie să
restituie statului MDL 20,150,000, pe care i-a primit în anul 2004.
28. Guvernul a considerat că reclamantul a formulat, în textul
observaţiilor sale, pretenţii parţial diferite de cele formulate în concluziile
acelor observaţii şi a cerut Curţii să le ia în consideraţie doar pe ultimele.
29. Guvernul a susţinut că pretenţia reclamantului formulată cu titlu de
satisfacţie echitabilă era exagerată şi, în cea mai mare parte, neîntemeiată. În
primul rând, el a considerat că reclamantul nu putea pretinde restituirea
hotelului, deoarece în hotărârea principală nu s-a spus nimic despre acest
lucru. Pretenţia cu privire la lotul de teren pe care este situat hotelul ar
trebui respinsă din acelaşi motiv. În orice caz, hotelul Dacia nu valora mai
mult de MDL 29,124,000 (EUR 2,219,191) (a se vedea paragraful 21 de mai
sus).
30. Mai mult, reclamantul nu a pretins în anul 2005 în faţa instanţelor
judecătoreşti naţionale că valoarea investiţiei sale în lotul de teren pe care
era situat hotelul ar trebui, de asemenea, luată în consideraţie. Prin urmare,
el putea pretinde doar preţul plătit pentru acel lot de teren (MDL 50,840 sau
EUR 3,279).
31. Pretenţia reclamantului formulată cu titlu de compensaţii pentru
profitul său ratat era speculativă, deoarece nivelul profitului pe parcursul
perioadei în cauză (din anul 2003 şi până în prezent) putea fi afectat de
diferiţi factori imprevizibili, spre exemplu, calitatea managementului
hotelului, situaţia economică generală din ţară şi numărul variabil al
clienţilor cazaţi în hotel. Ca parte a riscurilor de afaceri implicate, hotelul
putea să genereze chiar pierderi în loc de profituri.
32. Guvernul a considerat că, în pofida renunţării de către reclamant la
pretenţia sa privind întârzierea în executarea hotărârii judecătoreşti din 6
iunie 2003, prin care s-a dispus restituirea preţului iniţial plătit pentru hotel,
şi în pofida acceptării de către Curte a acelei renunţări (a se vedea hotărârea
principală paragraful 43), anume această parte a creat o obligaţie de
compensaţii cu titlu de prejudiciu material. Guvernul a considerat că
principiile dezvoltate în jurisprudenţa Curţii cu privire la executarea
întârziată a hotărârilor judecătoreşti definitive ar trebui aplicate în această
cauză. El a susţinut că întârzierea în executarea hotărârii judecătoreşti din 6

iunie 2003, precum şi imposibilitatea de a folosi banii investiţi în reparaţia
hotelului şi în echipament i-au cauzat reclamantului un prejudiciu în mărime
de EUR 590,825.
33. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamantului îi erau datorate
prejudicii pentru imposibilitatea acestuia de a folosi banii luaţi din casierie
la data când hotelul a fost preluat de către stat. Totuşi, calculele
reclamantului au fost incorecte, suma totală de fapt datorată fiind de EUR
24,976.
34. Guvernul a considerat că reclamantul nu şi-a susţinut pretenţiile sale
în ceea ce priveşte taxa de stat plătită în anii 2003 şi 2005, precum şi
prejudiciile datorate. El a considerat că Curţii nu i-a fost prezentată vreo
probă cu privire la plata primei taxe de stat (MDL 484,733) şi că, în orice
caz, taxele de stat nu au fost discriminatorii sau nerezonabile. Mai mult,
cealaltă taxă de stat (MDL 50,000) care a fost, de fapt, plătită ar putea fi
restituită reclamantului la cerere printr-o încheiere judecătorească, fapt care
nu a fost vreodată solicitat de reclamant.
35. Deoarece în cererea sa adresată Curţii Supreme de Justiţie şi datată
din 29 aprilie 2008, reclamantul a cerut să i se permită restituirea către stat
în rate a preţului iniţial al hotelului (MDL 20,150,000) el, în mod implicit, a
recunoscut dreptul statului de a obţine restituirea acestei sume. Prin urmare,
şi statului i se datorează o dobândă de întârziere pentru folosirea acestei
sume începând cu anul 2004.
36. Guvernul a cerut Curţii să nu accepte pretenţiile reclamantului
formulate cu titlu de compensaţii pentru prejudiciul material care să
depăşească suma totală de EUR 897,805.
(a) Principiile aplicabile
statului pârât o obligaţie juridică de a pune capăt violării şi de a repara
consecinţele acesteia în aşa mod, încât să restabilească pe cât e posibil
situaţia existentă înainte de violare (a se vedea, Iatridis v. Greece (just
satisfaction) [GC], nr. 31107/96, § 32, ECHR 2000-XI, şi Former King of
Greece and Others v. Greece [GC] (just satisfaction), nr. 25701/94, § 72, 28
noiembrie 2002).
38. Trebuie subliniat de la bun început că acesta nu este un caz de
naţionalizare sau de o altă formă de lipsire legală de proprietate, unde unica
chestiune care trebuie examinată de Curte este dacă reclamantul a primit o
compensaţie corespunzătoare. Mai degrabă, după cum s-a constatat în
hotărârea principală, cauza se referă la o lipsire de proprietate fără un motiv
admisibil şi cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice. Cu
alte cuvinte, lipsirea de proprietate în sine, nu putea fi justificată în sensul

Convenţiei.
39. Prin urmare, reparaţia trebuie să aibă scopul de a repune reclamantul
în situaţia în care el s-ar fi aflat dacă violarea nu ar fi avut loc, adică dacă
acţiunea judiciară împotriva lui ar fi fost respinsă ca urmare a expirării
termenului de prescripţie, iar reclamantul nu şi-ar fi pierdut hotelul (a se
vedea Papamichalopoulos and Others v. Greece (Article 50), 31 octombrie
1995, § 36, Seria A nr. 330-B; Carbonara and Ventura v. Italy (just
satisfaction), nr. 24638/94, §§ 37-40, 11 decembrie 2003; Scordino v. Italy
(no. 3) (just satisfaction), nr. 43662/98, §§ 32-37, ECHR 2007-...; şi Melnic
v. Moldova, nr. 6923/03, § 51, 14 noiembrie 2006).
40. Curtea consideră că în această cauză, cea mai corespunzătoare formă
de restitutio in integrum este ca hotelul şi lotul de teren pe care acesta este
situat să fie restituite reclamantului şi ca acestuia să-i fie plătite compensaţii
pentru orice pierderi suplimentare cauzate. Totuşi, în cazul în care
restituirea hotelului şi a lotului de teren se va dovedi a fi imposibilă, în
principiu, ţine de competenţa Curţii să stabilească valoarea monetară a
hotelului, care să fie plătită reclamantului de către Guvernul pârât în
schimbul hotelului, dacă va fi necesar (a se vedea Papamichalopoulos,
citată mai sus, §§ 38-40, şi Brumărescu v. Romania (just satisfaction) [GC],
nr. 28342/95, §§ 22-24, ECHR 2001-I).
Totuşi, trebuie luate în consideraţie sumele restituite reclamantului, care
s-ar îmbogăţi fără justă cauză, dacă Curtea le va ignora (a se compara cu
hotărârea Scordino v. Italy (no. 3) (just satisfaction), citată mai sus, § 38).
(b) Valoarea hotelului

41. Curtea notează că, potrivit raportului de expertiză prezentat de
reclamant, hotelul Dacia valorează EUR 7,612,000. De asemenea, ea
notează că Guvernul a contestat această cifră şi a susţinut că hotelul
valorează EUR 2,219,191.
42. Curtea notează întârzierea Guvernului în prezentarea „raportului
preliminar” cu privire la valoarea hotelului Dacia (a se vedea paragraful 21
de mai sus). Totuşi, ea decide, în mod excepţional, să admită raportul şi să-l
anexeze la dosar. Cu toate acestea, Curtea notează că „raportul preliminar”
nu conţine calcule sau alte explicaţii cu privire la modul în care evaluatorul
a stabilit suma menţionată în acest document. Nu există nimic în acest
document care i-ar permite Curţii să ia în consideraţie această evaluare la
stabilirea faptului dacă pretenţia reclamantului este rezonabilă. Mai mult,
Guvernul nu a prezentat, la nicio etapă, raportul final cu privire la valoarea
hotelului Dacia.
43. Curtea notează că reclamantul a prezentat o evaluare a hotelului
făcută de un expert evaluator, care a folosit trei metode diferite pentru
evaluarea hotelului şi care a constatat că valoarea medie era echivalentă cu
suma de EUR 7,612,000. Mai mult, valoarea hotelului Dacia, după cum
pretinde reclamantul, pare a fi comparabilă cu valoarea hotelului Jolly Alon

situat în apropiere, luându-se în consideraţie diferenţa de mărime.
44. Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune la îndoială
rezonabilitatea pretenţiei formulate de reclamant în acest sens şi din cauza
lipsei vreunui raport de expertiză alternativ prezentat de către Guvern în
termenul stabilit. Prin urmare, în caz dacă hotelul nu poate fi restituit
reclamantului, Guvernul ar trebui să plătească reclamantului EUR
7,612,000, sumă care reprezintă valoarea de piaţă actuală a hotelului.
45. Decizia Curţii cu privire la prejudiciile acordate nu este afectată de
faptul că procedurile judiciare sunt pendinte la nivel naţional (a se vedea
paragrafele 16-20 de mai sus). Trebuie notat faptul că, în pofida
prevederilor clare ale hotărârii principale a Curţii şi a motivelor aduse de
către aceasta pentru constatarea unei violări a articolului 6 şi a articolului 1
al Protocolului nr. 1 la Convenţie, Curtea Supremă de Justiţie, fără a aduce
vreun motiv în acest sens, a decis să trimită cauza la rejudecare în loc să
caseze hotărârile judecătoreşti contestate şi să decidă singură cu privire la
consecinţele casării lor, după cum s-a întâmplat în mai multe cauze
anterioare (a se vedea, spre exemplu, Enachi v. Moldova (dec.), nr.
19274/03, 21 noiembrie 2006; Cumatrenco v. Moldova (dec.), nr. 28209/03,
20 martie 2007; Guranda v. Moldova (dec.), nr. 28412/03, 20 martie 2007;
şi Volghin v. Moldova (dec.), nr. 67517/01, 27 martie 2007).
Din aceste motive, Curtea este de opinia că ea trebuie să continue
examinarea cauzei în pofida faptului că procedurile judiciare sunt pendinte
la nivel naţional.
(c) Profitul ratat al reclamantului

46. Curtea consideră că reclamantul a ratat profituri pe care el le putea
obţine, dacă nu ar fi avut loc încălcarea drepturilor sale şi pierderea
hotelului său. Ea notează că hotelul de patru stele este situat în centrul
capitalei, lângă câteva clădiri guvernamentale importante, parcul central şi
câteva ambasade şi că el are un centru de afaceri şi un restaurant.
Profitabilitatea sa, după cum o dovedesc documentele fiscale, a crescut
progresiv după anul 2001 (când se pare că au fost investite sume
considerabile în reparaţia şi mobilarea lui). În pofida creşterii profitabilităţii
hotelului, reclamantul s-a bazat pe venitul său mediu net, şi nu pe ultimele
(cele mai bune) rezultate obţinute în anii 2002 şi 2003. Deşi Guvernul a
susţinut că metoda prin care reclamantul a calculat profitul său ratat a fost
speculativă, el nu a prezentat nicio metodă alternativă de calcul, considerând
că hotelul a putut să aibă chiar pierderi, decât profituri.
47. Curtea este conştientă de dificultăţile în calcularea profitului ratat în
circumstanţe în care astfel de profituri ar putea varia în funcţie de mai mulţi
factori imprevizibili. Totuşi, ea este de acord cu reclamantul că, în această
cauză, a fost destul de simplu de a stabili profitul hotelului, în mod precis, în
timpul perioadei de referinţă, deoarece acesta a continuat să fie administrat
fără prea multe schimbări, cu excepţia înlocuirii în anul 2003 a

proprietarului şi a administraţiei. Omisiunea de a prezenta informaţii cu
privire la profiturile obţinute de fapt sau pierderile suferite începând cu anul
2003 este imputabilă pe deplin Guvernului pârât, care a fost singurul care a
avut acces la acestea şi care a împiedicat Curtea să verifice estimările
reclamantului. Deşi reclamantului i-a fost, în ultimă instanţă, acordat acces
la documentele hotelului, observaţiile cerute de la părţi la acea etapă s-au
limitat, în mod expres, la chestiunea privind valoarea hotelului (a se vedea
paragraful 21 de mai sus). De asemenea, Curtea consideră că calculele
reclamantului nu sunt excesive, având în vedere ceea ce acesta ar fi putut
pretinde, în baza ultimelor rezultate financiare ale hotelului obţinute până la
transferul acestuia către stat. În aceste circumstanţe şi având în vedere lipsa
vreunei asistenţe din partea Guvernului, în sarcina sa de a calcula profitul
ratat datorat reclamantului, pretenţiile ultimului în acest sens sunt acceptate
pe deplin.
48. Luând în consideraţie întârzierea de şase luni între data prezentării
pretenţiei cu titlu de satisfacţie echitabilă şi data acestei hotărâri şi având în
vedere cererea expresă, susţinută prin calcule, de a acorda prejudicii şi
pentru perioada de după prezentarea pretenţiilor sale, Curtea acordă
reclamantului EUR 763,540 cu titlu de profit ratat.
(d) Taxa de stat şi banii luaţi din casierie

49. Curtea notează că reclamantul a prezentat probe că el a plătit taxe de
stat în suma pretinsă (în total EUR 35,096.61). De asemenea, el a prezentat
probe cu privire la încercările sale fără succes de a recupera cea mai mică
din sumele plătite ca taxă de stat inclusă în suma de mai sus (MDL 50,000,
a se vedea paragraful 26 de mai sus). Deoarece aceste taxe au fost plătite în
proceduri iniţiate împotriva reclamantului şi în care ultimul şi-a apărat
drepturile sale garantate de Convenţie, această sumă ar trebui restituită în
întregime. Legislaţia naţională (a se vedea paragraful 22 de mai sus)
prevede plata dobânzii de întârziere în cazul plăţilor întârziate şi stabileşte
metoda de calculare a acestei dobânzi. Deşi a fost împotriva restituirii taxei
de stat sau a dobânzii către reclamant, Guvernul nu a contestat calculele
făcute în acest sens, care par să fie în corespundere cu prevederile legislaţiei
naţionale. Prin urmare, Curtea acordă reclamantului EUR 98,565 pentru
taxele de stat şi dobânda de întârziere.
50. Curtea observă că părţile au fost de acord cu metoda care a fost
folosită pentru calcularea dobânzii de întârziere la sumele luate din casieria
hotelului în luna august 2003, însă calculele acestora nu au coincis.
Hotărând în baza materialelor de care dispune, Curtea acordă reclamantului
EUR 28,520 pentru sumele luate din casieria hotelului şi dobânda de
întârziere.
51. Luând în consideraţie perioada de aproximativ şase luni, care s-a
scurs între prezentarea de către reclamant a pretenţiilor sale şi data acestei
hotărâri, suma totală care trebuie acordată pentru taxa de stat şi banii luaţi
din casierie, inclusiv dobânda de întârziere este, astfel, de EUR 127,085.
(e) Dobânda de întârziere (suma de MDL 20,150,000)

52. În primul rând, Curtea notează că reclamantul a primit suma pe care
el a investit-o iniţial în hotel (MDL 20,150,000) în rate plătite în anul 2004.
Ambele părţi au prezentat pretenţii în legătură cu folosirea acestei sume.
Reclamantul a pretins dobânda de întârziere pentru întârzierea în transferul
către el a sumei de mai sus, în timp ce Guvernul a pretins dobânda de
întârziere pentru perioada pe parcursul căreia reclamantul a folosit această
sumă (din anul 2004 până în prezent).
53. Curtea reaminteşte că în hotărârea principală (§ 43) ea a acceptat
renunţarea de către reclamant la pretenţia cu privire la executarea întârziată
a hotărârii judecătoreşti din 6 iunie 2003 (prin care s-a dispus restituirea
către el a sumei de MDL 20,150,000). Mai mult, Curtea face referire la
decizia sa de mai sus prin care a acceptat pretenţia reclamantului privind
profitul ratat. Ea consideră că reclamantul nu poate pretinde concomitent
profitul ratat ca urmare a imposibilităţii sale de a administra hotelul şi
dobânda de întârziere pentru întârzierea în obţinerea preţului acestui hotel.
Prin urmare, ea respinge această pretenţie.
54. Curtea nu consideră că Guvernul are dreptul la dobânda de întârziere
în ceea ce priveşte folosirea de către reclamant, începând cu anul 2004, a
aceleiaşi sume de MDL 20,150,000. Guvernul nu a contestat argumentul
reclamantului că o parte din acei bani au fost reţinuţi în contul taxelor de
stat adiţionale. Mai important, după pierderea hotelului său în urma
acţiunilor autorităţilor de stat, reclamantul nu a mai putut să-şi îndeplinească
obligaţiile sale faţă de principalul său creditor (Vikol NV, a se vedea
circumstanţele cauzei din hotărârea principală). Ca rezultat, el a trebuit să
transfere creditorului toate sumele primite de la Stat. Prin urmare,
reclamantul nu a putut profita din folosirea banilor primiţi de la Stat.
(f) Concluzie
55. Curtea hotărăşte că Guvernul pârât trebuie să restituie reclamantului
hotelul „Dacia” cu toată mobila şi echipamentul din acesta şi lotul de teren
pe care acesta este situat sau să plătească EUR 7,612,000 care reprezintă
valoarea de piaţă actuală a hotelului. Ea mai constată că reclamantul are
dreptul la o sumă totală de EUR 890,625 cu titlu de prejudiciu material.
56. În acelaşi timp, Curtea consideră că reclamantul trebuie să restituie
Guvernului EUR 1,264,924 (echivalentul a MDL 20,150,000 la 27
octombrie 2004, atunci când el a primit ultima parte din această sumă).
Această sumă ar trebui, astfel, dedusă din suma totală datorată
reclamantului, dacă Guvernul nu poate să transfere hotelul înapoi
reclamantului, ci să plătească compensaţii. Dacă hotelul este restituit,
reclamantul trebuie să plătească diferenţa dintre EUR 1,264,924 pe care îi
datorează Guvernului şi EUR 890,625, care reprezintă prejudiciul material

cauzat reclamantului, diferenţa constituind EUR 374,299.
57. Curtea trebuie să pornească de la prezumţia că Guvernul se va
conforma cu bună-credinţă hotărârii ei. Din acest motiv, ea nu poate accepta
pretenţia reclamantului că lui ar trebui să-i fie plătite de către Guvern
prejudicii zilnice sau lunare pentru perioada cuprinsă între adoptarea
prezentei hotărâri şi executarea deplină a acesteia. În schimb, Curtea va
aplica conceptul său standard (a se vedea paragraful 67 de mai jos).

El s-a bazat pe jurisprudenţa Curţii în ceea ce el a considerat a fi cauze
similare. El a făcut referire la faptul că administraţia sa a pierdut locurile
sale de muncă şi că însăşi companiei i-a fost imposibil să-şi continue
activitatea. Şocul suferit de echipa de administrare a fost agravat de faptul
că ea a investit tot talentul şi eforturile sale pentru a face din hotel o afacere
profitabilă, însă această afacere le-a fost luată.
59. Guvernul a considerat că reclamantul nu a prezentat nicio probă
privind prejudiciul moral care i-a fost cauzat. Orice pierdere a reputaţiei
reclamantului se datorează comportamentului de rea-credinţă al acestuia
atunci când hotelul a fost privatizat.
60. Curtea reiterează că, „în lumina propriei sale jurisprudenţe ..., Curtea
nu poate ... exclude posibilitatea ca unei companii comerciale să i se poată
acorda compensaţii pecuniare cu titlu de prejudiciu moral”. Mai mult,
„prejudiciul moral suferit de astfel de companii poate include capete de
pretenţii care sunt într-o măsură mai mare sau mai mică „obiective” sau
„subiective”. Pe lângă acestea, trebuie luate în consideraţie reputaţia
companiei, incertitudinea în planificarea activităţilor şi luarea deciziilor,
întreruperea administrării companiei (pentru care nu există o metodă precisă
de calculare a consecinţelor) şi, în sfârşit, deşi într-o măsură mai mică,
anxietatea şi inconvenienţele care le-au fost cauzate membrilor echipei de
administrare” (a se vedea Comingersoll S.A. v. Portugal [GC], nr. 35382/97,
§ 35, ECHR 2000-IV, şi Sovtransavto Holding v. Ukraine (just satisfaction),
nr. 48553/99, § 79, 2 octombrie 2003).
61. În această cauză, Curtea notează că unica activitate a reclamantului
a constat, în mod exclusiv, în administrarea hotelului, numele căruia îl
purta. Ca urmare a pierderii hotelului, compania a încetat, în mod efectiv, să
funcţioneze, iar membrii administraţiei sale şi-au pierdut locurile de muncă
şi împreună cu acestea speranţele lor într-o afacere prosperă. Mai mult, după
cum a constatat Curtea în hotărârea principală, reclamantului nu i s-a putut
reproşa că ar fi acţionat în mod ilegal sau cu rea-credinţă. Totuşi, instanţele
judecătoreşti naţionale au declarat că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă,
ceea ce a constituit temei pentru respingerea tuturor pretenţiilor sale de
compensare, fapt care, fără îndoială, a agravat piederile emoţionale şi

pierderea reputaţiei comerciale suferite de administraţia acestuia.
62. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 25,000
cu titlu de prejudiciu moral suferit (a se vedea Sovtransavto Holding, citată
mai sus, § 82, şi Oferta Plus S.R.L. v. Moldova (just satisfaction), nr.
14385/04, § 76, 12 februarie 2008).
63. Reclamantul a pretins în total EUR 5,670 cu titlu de cheltuieli de

reprezentare, EUR 337 cu titlu de costuri pentru evaluarea hotelului şi EUR
165 cu titlu de costuri de traducere. El a prezentat probe potrivit cărora el i-a
plătit deja avocatului EUR 3,330 din sumele de mai sus şi că avocatul a
plătit deja taxele relevante, iar restul sumei urma să fie plătită când va fi
posibil. Reclamantul a prezentat o listă detaliată potrivit căreia avocatul său
a petrecut în total 82 de ore asupra cauzei, percepând un onorariu de EUR
60 pe oră. Acestea au inclus două seturi de observaţii suplimentare cerute de
către Curte cu privire la satisfacţia echitabilă. El a argumentat că numărul de
ore lucrate de avocat asupra cauzei nu a fost excesiv şi a fost justificat de
complexitatea acesteia. În ceea ce priveşte onorariul perceput pe oră, de
EUR 60, reclamantul a susţinut că acesta era în limitele ratelor recomandate
de către Baroul Avocaţilor din Republica Moldova, care constituiau EUR 40
până la 150 şi că Curtea a acceptat rate chiar şi mai mari în cauze
moldoveneşti anterioare cum ar fi cauza Boicenco v. Moldova (nr.
41088/05, § 176, 11 iulie 2006). De asemenea, el a făcut referire la costurile
înalte ale vieţii în Chişinău şi la faptul că în pofida cifrelor oficiale care
confirmau sărăcia în rândul populaţiei din Republica Moldova, în Chişinău
erau multe persoane înstărite şi companii care îşi puteau permite să
plătească şi care plăteau onorarii pe oră înalte. In fine, reclamantul a
prezentat probe că el a plătit în întregime pentru traducere, care a fost
necesară pentru cea mai bună prezentare a argumentelor, Direcţia Agent
Guvernamental beneficiind, de asemenea, de o traducere profesionistă a
observaţiilor sale din acelaşi motiv.
64. Guvernul a contestat necesitatea de a plăti pentru servicii de
traducere, deoarece reprezentantul unui reclamant în faţa Curţii ar trebui să
vorbească una din limbile oficiale ale Curţii. El nu a fost de acord cu suma
pretinsă pentru reprezentare, considerând-o excesivă şi nesusţinută prin
probe, deoarece nu a fost prezentat niciun contract încheiat cu avocatul. De
asemenea, el a făcut referire la caracterul neobligatoriu al recomandării
Baroului Avocaţilor din Republica Moldova şi la faptul că onorariul plătit
depăşea de paisprezece ori salariul mediu lunar în Republica Moldova
pentru anul 2006. Guvernul a contestat numărul de ore lucrate asupra
cauzei, cum ar fi timpul dedicat discuţiilor între directorul reclamantului şi
avocat cu privire la acţiunile care urmau a fi luate în procedurile în faţa
Curţii sau pentru întocmirea diferitelor scrisori şi alt lucru tehnic,

neintelectual. El a făcut referire la statutul de organizaţie non-profit al
organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului” în care lucra reprezentantul
reclamantului.
realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre
exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004-III).
66. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată şi
probele cu privire la plata deplină a unei părţi din costurile pretinse şi având
în vedere complexitatea cauzei şi aportul avocatului, Curtea acordă
reclamantului EUR 6,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli (a se vedea
Sovtransavto Holding, citată mai sus, § 86, şi Oferta Plus S.R.L., citată mai
sus, § 87).


1. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului, în termen de trei
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, hotelul Dacia şi echipamentul acestuia
împreună cu lotul de teren pe care este situat acesta, plus orice taxă care
poate fi percepută, iar reclamantul trebuie să plătească, în acelaşi timp,
Guvernului suma de EUR 374,299 (trei sute şaptezeci şi patru mii două
sute nouăzeci şi nouă euro), care să fie convertită în valuta naţională a
statului pârât conform ratei aplicabile la data acestei plăţi;
(b) că, în cazul nerestituirii hotelului, după cum este prevăzut în punctul
(a) de mai sus, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în cadrul
aceleiaşi perioade de trei luni la care se face referire în punctul (a) de
mai sus, EUR 7,237,700 (şapte milioane două sute treizeci şi şapte mii
şapte sute euro) cu titlu de prejudiciu material, care să fie convertiţi în
executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(c) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în cadrul aceleiaşi

perioade de trei luni la care se face referire în punctul (a) de mai sus,
următoarele sume, care să fie convertite în valuta naţională a statului
pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) EUR 25,000 (douăzeci şi cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu
moral;
(ii) EUR 6,000 (şase mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(d) că, de la expirarea perioadei de trei luni menţionată în punctul (a) de
mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la
sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate
de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus
trei procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DANILIUC c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
18 octombrie 2005
DEFINITIVĂ
18/01/2006

1 HOTĂRÂREA DANILIUC c. MOLDOVEI
În cauza Daniliuc c. Moldovei,

compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dra L. MIJOVIĆ,
PROCEDURA
(„Comisia”), în conformitate cu prevederile fostului articol 25 al Convenţiei
(„Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dna Ecaterina
Daniliuc („reclamant”), la 19 noiembrie 1997.
Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul a pretins, în special, că drepturile sale garantate de
articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie au
fost încălcate ca urmare a neexecutării a două hotărâri judecătoreşti în
favoarea sa şi ca urmare a casării uneia din ele în urma recursului în anulare
depus de Procurorul General.
Regulamentului Curţii). În cadrul acelei Secţiuni, Camera care urma să
examineze cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită, aşa
precum este prevăzut de articolul 26 § 1.
6. La 27 aprilie 2004, o Cameră din cadrul Secţiunii a Patra a decis să
examineze simultan admisibilitatea şi fondul cauzei în conformitate cu
HOTĂRÂREA DANILIUC c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
7. Reclamantul s-a născut în 1962 şi locuieşte la Costeşti.
1. Procedura cu privire la executarea hotărârii Judecătoriei sectorului

Ialoveni din 6 octombrie 1995
8. În 1995, reclamantul a înaintat o acţiune civilă la Judecătoria
sectorului Ialoveni împotriva Consiliului local Costeşti cerând compensaţii
pentru pretinse acţiuni ilegale.
9. La 6 octombrie 1995, Judecătoria sectorului Ialoveni a hotărât în
favoarea reclamantului şi i-a acordat 675 lei moldoveneşti (MDL). Această
hotărâre nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă.
10. Între 1995 şi 2003, reclamantul s-a plâns, în numeroase ocazii,
diferitelor autorităţi de stat de neexecutarea hotărârii din 6 octombrie 1995.
11. La 11 martie 2003, după comunicarea acestei cauze Guvernului,
hotărârea din 6 octombrie 1995 a fost executată.
2. Procedurile cu privire la executarea hotărârii Judecătoriei

sectorului Ialoveni din 16 septembrie 1996
12. În 1996, reclamantul a înaintat o acţiune civilă la Judecătoria
sectorului Ialoveni împotriva Consiliului local Costeşti şi a unei
întreprinderi agricole private.
13. La 16 septembrie 1996, Judecătoria sectorului Ialoveni a admis în
parte acţiunea şi i-a acordat reclamantului MDL 20,960.
14. La 26 februarie 1998, Tribunalul municipiului Chişinău a respins
apelul Consiliului local Costeşti pentru neplata taxei de stat. Hotărârea din
16 septembrie 1996 a devenit definitivă.
15. În 1998, reclamantul a depus recurs în care el a susţinut că suma
compensaţiei a fost insuficientă.
16. La 18 august 1998, Curtea de Apel a respins recursul, menţinând
hotărârea din 16 septembrie 1996.
17. La o dată nespecificată în anul 2000, Procuratura Generală a depus la
Curtea Supremă de Justiţie recurs în anulare la hotărârile din 16 septembrie
1996, 26 februarie 1998 şi 18 august 1998.
18. La 17 mai 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în
anulare al Procurorului General, a casat hotărârile din 16 septembrie 1996,
26 februarie 1998 şi 18 august 1998 şi a dispus reexaminarea cauzei.
19. Reexaminarea cauzei s-a sfârşit cu o hotărâre irevocabilă a
Judecătoriei sectorului Ialoveni din 2 decembrie 2002, prin care cererea
reclamantului a fost scoasă de pe rol pentru neprezentarea în instanţa de

judecată.

Moldova, nr. 49806/99, § 31, ECHR 2004-... şi în hotărârea Roşca v.
Moldova, nr. 6267/02, § 16, 22 martie 2005.
ÎN DREPT
21. Reclamantul pretinde că drepturile sale garantate de articolul 6 § l al
Convenţiei au fost încălcate, ca urmare a neexecutării într-un termen
corespunzător a hotărârilor din 6 octombrie 1995 şi din 16 septembrie 1996
şi casării hotărârii irevocabile din 16 septembrie 1996 în urma recursului în
anulare depus de Procurorul General. El s-a bazat pe articolul 6 § 1 al
Convenţiei care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
22. De asemenea, el a declarat că din cauza neexecutării hotărârilor în
favoarea sa şi a casării hotărârii din 16 septembrie 1996 el nu a putut
beneficia de bunurile sale, astfel, dreptul său la protecţia proprietăţii
garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie a fost încălcat. Articolul
1 Protocolul nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:

A. Pretinsa violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1

Protocolul nr. 1 la Convenţie ca urmare a casării hotărârii
irevocabile din 16 septembrie 1996
23. Într-o scrisoare din 27 iunie 2005, reclamantul s-a plâns de casarea
hotărârii irevocabile din 16 septembrie 1996 prin admiterea recursului în
anulare.
24. Curtea aminteşte că „casarea unei hotărâri irevocabile este un act

instantaneu, care nu creează o situaţie continuă, chiar dacă ea determină
redeschiderea procedurilor” (a se vedea Frunze v. Moldova, nr. 42308/02,
14 septembrie 2004). Casarea hotărârii irevocabile în această cauză a avut
loc la 17 mai 2000. Perioada de şase luni a început să curgă de la acea dată,
în timp ce reclamantul a prezentat această pretenţie cinci ani mai târziu.
25. Prin urmare, pretenţia a fost depusă în afara termenului-limită
prevăzut de articolul 35 § 1 al Convenţiei şi trebuie respinsă ca fiind
inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
26. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs

interne accesibile lui în conformitate cu dreptul naţional, aşa cum o cere
articolul 35 § 1 al Convenţiei. În special, el a declarat că reclamantul putea
să depună o cerere de revizuire în temeiul articolului 449 (j) al noului Cod
de procedură civilă.
27. Curtea aminteşte că, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenţiei,
reclamantul, în mod normal, ar trebui să folosească remediile care sunt
accesibile şi suficiente pentru a permite redresarea în ceea ce priveşte
încălcările pretinse. Existenţa remediilor în cauză trebuie să fie suficient de
certă nu numai în teorie, dar şi în practică, fără de care ele vor fi lipsite de
accesibilitatea şi eficienţa necesare (a se vedea, printre altele, Akdivar and
Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports of Judgments
and Decisions 1996-IV, p. 1210, § 66).
28. Este notat că noul Cod de procedură civilă a intrat în vigoare la 12
iunie 2003, în timp ce pretinsa neexecutare a hotărârilor irevocabile a
continuat numai până la 17 mai 2000 şi, respectiv, 11 martie 2003. În aceste
circumstanţe, Curtea consideră că acest remediu nu a fost accesibil
reclamantului în momentul când au avut loc evenimentele de care acesta se
plânge.
29. Prin urmare, Curtea este de părerea că cererea nu poate fi declarată
inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. În consecinţă,
această obiecţie trebuie respinsă.
C. Pretinsul abuz al reclamantului de dreptul de a depune la Curte o

cerere individuală
30. Reclamantul a declarat că după depunerea acestei cereri la Curte,

familia sa a devenit ţinta unei campanii de intimidare condusă de Guvern.
Potrivit reclamantului, soţul ei a fost învinuit ilegal de comiterea unei
infracţiuni şi a fost dus la un spital psihiatric pentru control medical.
Reclamantul ar fi fost contactat de reprezentanţi ai Guvernului, care i-au
cerut să-şi retragă cererea de la Curte.
31. Guvernul a susţinut că declaraţiile reclamantului erau neadevărate şi

defăimătoare şi a cerut ca cererea să fie radiată de pe rol datorită
caracterului său abuziv.
32. Curtea consideră că o cerere, în mod normal, nu va fi respinsă ca
fiind abuzivă în conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenţiei în baza
faptului că ea a fost „ofensatoare” sau „defăimătoare” decât dacă a fost, în
mod intenţionat, bazată pe fapte neadevărate. Totuşi, în baza materialelor
aflate în posesia sa, Curtea nu poate să conchidă că reclamantul şi-a bazat
învinuirile sale pe informaţii despre care el ştia că nu sunt adevărate. Prin
urmare, această declaraţie este respinsă (a se vedea Popov v. Moldova, nr.
74153/01, § 49, 18 ianuarie 2005).
D. Concluzia cu privire la admisibilitate

§ 1 şi articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte
neexecutarea hotărârilor irevocabile ridică întrebări de drept care sunt
suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de o examinare a
fondului şi că nici un alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost
stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenţii admisibile. În
pretenţii.

refuzul autorităţilor de a executa hotărârile Judecătoriei sectorului Ialoveni
din 6 octombrie 1995 şi 16 septembrie 1996.
35. Guvernul a declarat că, dată fiind casarea hotărârii din 16 septembrie
1996 şi executarea hotărârii din 6 octombrie 1995 la 17 mai 2000 şi,
respectiv, la 11 martie 2003, nu a existat o violare a articolului 6 § 1 al
Convenţiei.
37. Curtea notează că hotărârea Judecătoriei sectorului Ialoveni din 6
octombrie 1995 a rămas neexecutată până la 11 martie 2003. Perioada de
întârziere care urmează a fi luată în consideraţie a început abia la 12
septembrie 1997, când Convenţia a intrat în vigoare pentru Republica
Moldova. Totuşi, la evaluarea caracterului rezonabil al întârzierii, care a
avut loc după data intrării în vigoare a Convenţiei, trebuie luate în
consideraţie întârzierile care deja au avut loc până la acea dată. Perioada
totală de întârziere în această cauză a fost de peste 7 ani şi 5 luni, dintre care
5 ani şi 6 luni cad sub jurisdicţia temporală a Curţii.
38. În ceea ce priveşte hotărârea din 16 septembrie 1998, Curtea notează

că ea a fost casată prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 17 mai
2000, procedura fiind redeschisă.
39. Curtea observă că o situaţie similară a fost deja examinată în cauza
Popov v. Moldova (citată mai sus), în care Curtea a constatat că faptul
casării unei hotărâri irevocabile nu exclude responsabilitatea statului pentru
neexecutarea anterioară a hotărârii într-un termen rezonabil şi, prin urmare,
nu a fost pus la îndoială caracterul irevocabil al hotărârii în cauză. Deoarece
Guvernul nu a prezentat nici un temei pentru a distinge această cauză,
Curtea nu vede nici un motiv de a se îndepărta de decizia sa în cauza Popov.
40. Hotărârea din 16 septembrie 1996 a rămas neexecutată timp de
aproape 2 ani şi 3 luni după ce ea a devenit executorie şi până ce a fost
casată.
41. Curtea reiterează că autorităţile de stat nu pot invoca lipsa fondurilor
drept scuză pentru a nu onora o datorie care rezultă dintr-o hotărâre
judecătorească. Fireşte, o întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi
justificată de circumstanţe speciale. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât
să prejudicieze esenţa dreptului protejat conform articolului 6 § 1 (a se
vedea Prodan v. Moldova, citată mai sus, § 53). În această cauză, Guvernul
nu a prezentat nici un motiv plauzibil pentru perioadele lungi de întârziere
în executarea hotărârilor în cauză, iar Curtea nu găseşte justificări pentru
întârzierile care s-a constatat că au avut loc.
42. Curtea conchide că, prin omisiunea timp de mai mulţi ani de a lua
măsurile necesare pentru a executa hotărârile judecătoreşti irevocabile în
această cauză, autorităţile moldoveneşti au prejudiciat esenţa dreptului
protejat conform articolului 6 § 1 şi au privat prevederile acestui articol de
toate efectele benefice.

LA CONVENŢIE
44. Reclamantul a susţinut că neexecutarea de către autorităţi a

hotărârilor din 6 octombrie 1995 şi 16 septembrie 1996 a constituit o violare
a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
45. Guvernul a declarat că drepturile reclamantului garantate de articolul
1 Protocolul nr. 1 la Convenţie nu au fost încălcate.
pentru a fi executorie (a se vedea Prodan, citată mai sus, § 59).
47. Curtea notează că reclamantul a avut pretenţii executorii care au
rezultat din hotărârile din 6 octombrie 1995 şi 16 septembrie 1996. Prin
urmare, rezultă că imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea
hotărârilor până la 11 martie 2003 şi, respectiv, 17 mai 2000 a constituit o
ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este prevăzut în
prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 Protocolul nr. 1 la
Convenţie.
48. Guvernul nu a prezentat nici o justificare pentru această ingerinţă, iar
Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o astfel de omisiune (a se
vedea Prodan, citată mai sus, § 61).
Convenţie.

echitabilă”.
51. Reclamantul a solicitat EUR 132,915,960 cu titlu de prejudiciu material

suferit ca rezultat al refuzului autorităţilor de a executa hotărârea din 6
octombrie 1995. El a pretins că această sumă ar acoperi venitul ratat calculat în
baza unui business plan elaborat de el pentru creşterea porcilor. El nu a solicitat
prejudiciu material pentru neexecutarea hotărârii din 16 septembrie 1996.
52. Guvernul a considerat suma pretinsă de reclamant excesivă şi a contestat
metoda sa de calcul.
material ca rezultat al neexecutării hotărârii irevocabile din 6 octombrie 1995,
între 12 septembrie 1997 şi 11 martie 2003, totuşi, ea nu acceptă metoda de
calcul a reclamantului. Luând în consideraţie rata medie a dobânzii indicată de
Banca Naţională a Moldovei pentru perioada în cauză (a se vedea Prodan,
citată mai sus, § 73 in fine) şi circumstanţele cauzei examinate, Curtea acordă
reclamantului suma totală de EUR 100 cu titlu de prejudiciu material.
54. Reclamantul a pretins EUR 5,000,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit

ca rezultat al neexecutării hotărârii irevocabile în favoarea sa.
55. El a argumentat că neexecutarea hotărârii irevocabile din 6 octombrie
1995 pentru o perioadă îndelungată i-a cauzat stres şi îngrijorare.
56. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant.
stres şi frustrare ca rezultat al executării întârziate a hotărârii din 6 octombrie
1995 şi al imposibilităţii de a folosi banii săi pentru o perioadă de mai mult de

şase ani. Ea îi acordă EUR 1,000 cu titlu de prejudiciu moral.
C. Dobânda


1. Declară inadmisibile pretenţiile cu privire la casarea hotărârii din 16
septembrie 1996;
2. Declară admisibile restul pretenţiilor;
4. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească în termen de trei luni de la data la
care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al
Convenţiei, EUR 100 (o sută euro) cu titlu de prejudiciu material şi EUR
1,000 (o mie euro) cu titlu de prejudiciu moral, care vor fi convertiţi în


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DAVID c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
27/02/2008

1 HOTĂRÂREA DAVID c. MOLDOVEI
În cauza David c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA,
Dna P. HIRVELÄ, judecători
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către Gheorghe David („reclamantul”), la
31 octombrie 2005. La 21 iulie 2007, el a decedat. Sora lui, dna Maria
Vulpe, şi-a exprimat intenţia de a menţine cererea în faţa Curţii.
2. Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistenţă judiciară, a fost
reprezentat de către dl A. Postică, avocat din Chişinău. Guvernul
Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său,
dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că detenţia lui a fost ilegală şi a
susţinut că a avut loc o violare a articolului 5 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
4. La 23 ianuarie 2007, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis să
29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent
cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1943 şi locuia în Chişinău. El nu avea

familie şi locuia singur.
HOTĂRÂREA DAVID c. MOLDOVEI 2
6. În anul 1987, reclamantul a fost condamnat pentru critica autorităţilor

sovietice şi pentru exprimarea poziţiei sale potrivit căreia Moldova a fost
ocupată de Uniunea Sovietică şi că aceasta trebuia să se reunească cu România.
În baza unui raport medical întocmit la cererea instanţelor judecătoreşti
sovietice, el a fost declarat persoană care suferă de tulburări psihice şi trimis la
tratament forţat într-un spital de psihiatrie din estul Ucrainei. El a fost ţinut
acolo un an, după care a fost eliberat şi obligat să continue tratamentul
ambulatoriu în Chişinău.
7. În anul 1990, sentinţa în cauza reclamantului a fost casată, iar el a fost
achitat.
8. La o dată nespecificată, reclamantul a aflat că el putea să obţină
compensaţii pentru condamnarea şi detenţia sa ilegală în spitalul de psihiatrie şi
că nu exista termen de prescripţie pentru intentarea unei asemenea acţiuni.
9. În septembrie 2004, el a iniţiat proceduri judiciare civile împotriva
Ministerului Finanţelor, solicitând compensaţii. El a susţinut, inter alia, că,
după tratamentul medical forţat la care a fost supus în anii 1987-1988, el a
început să aibă probleme de sănătate, în special, el şi-a pierdut memoria, a
devenit închis în sine şi instabil din punct de vedere emoţional şi că, din acest
motiv, a fost nevoit să trăiască dintr-o indemnizaţie mică de invaliditate.
10. În cadrul procedurilor judiciare, Ministerul Finanţelor, ţinând cont de
tratamentul medical la care a fost supus anterior reclamantul, a pus la îndoială
capacitatea acestuia de a intenta o acţiune judiciară.
11. Reclamantul nu a fost de acord cu pârâtul, însă, din teamă că acţiunea sa
nu va fi examinată, a fost de acord să fie supus unei examinări medicale pentru
a demonstra contrariul.
12. La o dată nespecificată, reclamantul a fost supus unei examinări
medicale de către o comisie specializată; totuşi, comisia nu a reuşit să ia o
decizie. Într-un document din 25 februarie 2004, ea a conchis că este imposibil
de a lua o decizie fără o examinare completă a reclamantului în condiţii de
staţionar.
13. La 14 martie 2005, judecătorul V.G. de la Judecătoria Rîşcani a
examinat posibilitatea supunerii reclamantului la o examinare medicală în
staţionar. Deoarece reclamantul a fost de acord să fie spitalizat, la aceeaşi dată,
instanţa judecătorească a dispus efectuarea unei examinări medicale în staţionar
de către Spitalul Clinic de Psihiatrie, Secţia cu destinaţii psihico-judiciare.
14. La 4 aprilie 2005, reclamantul a venit la spital, unde, spre surprinderea
sa, i s-au luat toate lucrurile, iar el a fost internat împreună cu persoanele care
suferă de tulburări mintale şi care sunt limitate în libertatea de mişcare. Potrivit
lui, în luna aprilie, spitalul nu se mai încălzea şi, deoarece hainele care i s-au
dat erau prea subţiri pentru acea perioadă, el a răcit şi s-a îmbolnăvit de bronşită
acută. Peste două zile de la spitalizarea sa, el a cerut să fie eliberat pentru a
merge acasă, a-şi schimba hainele şi a-şi cumpăra medicamente pentru răceală.
Totuşi, medicii nu i-au permis să plece din secţia în care a fost internat.
15. Din fişa medicală a reclamantului reiese că, pe durata aflării sale în
spital, nimeni nu l-a vizitat. Potrivit lui, el nu se putea plânge nimănui de
detenţia sa, nu putea să telefoneze şi nici nu se putea plânge prin alte mijloace
persoanelor din afara spitalului.
16. El era vizitat de către medici doar câteva minute pe zi, în timpul
vizitelor obişnuite de dimineaţă. Restul zilei, el era la dispoziţia personalului
paramedical, care, de obicei, obliga pacienţii să îndeplinească munci de utilitate
publică în jurul spitalului. El nu a fost obligat să lucreze din cauza vârstei sale
şi a stării de sănătate precare.
17. La 29 aprilie 2005, reclamantul a fost eliberat din spital. Potrivit lui, el a
avut nevoie de mai mult timp pentru recuperare, însă, din frică de consecinţe
negative, a preferat să nu se plângă imediat. El a susţinut că se temea să nu fie
plasat din nou în detenţie sau ca rezultatele examinării medicale să fie
falsificate.
18. La 16 mai 2005, spitalul de psihiatrie a întocmit un raport în care a
conchis că reclamantul suferea de o boală mintală, însă discernământul său nu
era afectat şi că el era apt să intenteze acţiuni judiciare.
19. La 9 iunie 2005, reclamantul a depus o plângere la Procuratura
sectorului Centru, solicitând urmărirea penală a medicilor care l-au deţinut
contrar voinţei sale. El a descris condiţiile în care a fost deţinut şi a dat numele
a doi medici care au refuzat să-i permită să părăsească spitalul. El a susţinut că
aceşti medici au săvârşit infracţiunea prevăzută de articolul 166 al Codului
penal – privaţiunea ilegală de libertate – şi a solicitat compensaţii.
20. La 30 iunie 2005, procuratura a respins plângerea reclamantului.
Reclamantul a contestat refuzul la Judecătoria Centru.
21. La 21 iulie 2005, judecătorul A.B. de la Judecătoria Centru a admis
recursul reclamantului şi a constatat, inter alia, că procuratura nu a clarificat
condiţiile în care iniţial trebuia să fie efectuată examinarea medicală în staţionar
şi condiţiile în care aceasta a fost efectuată în realitate. De asemenea,
procuratura nu a examinat cererea scrisă a reclamantului, prin care el şi-a
exprimat acordul de a fi spitalizat şi regimul de spitalizare pentru care a fost dat
acordul. Judecătorul A.B. a dispus efectuarea unei noi investigaţii pe marginea
plângerii reclamantului.
22. La 12 octombrie 2005, procuratura a respins din nou plângerea
reclamantului fără a oferi argumente noi. Aceasta a declarat doar că indicaţiile
Judecătoriei Centru au fost urmate, însă aceasta nu a influenţat decizia iniţială
de a nu porni urmărirea penală. Reclamantul a contestat din nou refuzul.
23. La 9 noiembrie 2005, judecătorul A.B. de la Judecătoria Centru a
respins recursul reclamantului, constatând că detenţia sa a fost efectuată în
conformitate cu încheierea instanţei judecătoreşti din 14 martie 2005.
24. Codul de procedură civilă prevede o singură posibilitate pentru

supunerea persoanei la o examinare medicală psihiatrică contrar voinţei ei.
Capitolul 28 al Codului reglementează procedura de limitare în capacitatea de
exerciţiu a persoanei. Potrivit articolului 302, asemenea procese pot fi pornite la
cererea statului, procurorului sau a familiei persoanei care suferă de tulburări
psihice sau care consumă abuziv alcool sau droguri. Articolul 305 prevede că
judecătorul, examinând o acţiune privind limitarea capacităţii de exerciţiu a
persoanei, poate să ordone efectuarea unei expertize psihiatrice. Dacă persoana
se eschivează de la expertiză, instanţa poate pronunţa, în şedinţă de judecată, cu
participarea medicului psihiatru, o încheiere privind trimiterea forţată a
persoanei la expertiză psihiatrică.
25. Articolul 11 al Legii privind asistenţa psihiatrică prevede că o persoană
poate fi spitalizată într-un staţionar de psihiatrie pentru tratament fără liberul
său consimţământ numai în conformitate cu prevederile Codului penal sau în
conformitate cu prevederile articolului 28 al acestei legi. În ambele cazuri, cu
excepţia situaţiilor de urgenţă, spitalizarea se aplică în temeiul hotărârii
comisiei de medici psihiatri.
Articolul 28 al aceleiaşi legi stabileşte temeiurile pentru spitalizarea
persoanei pentru tratament fără consimţământul acesteia. El prevede că o
persoană care suferă de tulburări psihice poate fi spitalizată în staţionarul de
psihiatrie fără liberul ei consimţământ, până la emiterea în acest sens a unei
hotărâri judecătoreşti, dacă tulburarea psihică este gravă şi condiţionează
pericol direct pentru ea sau pentru alţii, dacă tulburarea psihică este de o
asemenea natură încât persoana este incapabilă să-şi satisfacă singură
necesităţile sale vitale şi dacă, lăsată netratată, tulburarea psihică ar putea cauza
un prejudiciu grav sănătăţii persoanei în cauză.
Potrivit articolului 32 al legii, instanţa judecătorească decide asupra
spitalizării forţate pentru tratament a persoanei în temeiul articolului 28.
Cererea de spitalizare este depusă în instanţa judecătorească de reprezentantul
staţionarului, în care se indică temeiurile pentru spitalizare şi la care se
anexează avizul argumentat al comisiei de medici psihiatri. Potrivit articolului
33, instanţa judecătorească care examinează cererea urmează să adopte o
hotărâre în decursul a trei zile din data la care cererea a fost depusă, iar
persoana vizată este în drept să participe la examinarea cauzei. Dacă starea
psihică a persoanei este gravă şi nu-i permite să se prezinte în instanţa
judecătorească, cererea este examinată de judecător în staţionarul de psihiatrie.
Hotărârea adoptată la sfârşitul şedinţei de judecată reprezintă temei pentru
spitalizarea forţată.
Articolul 39 al aceleiaşi legi prevede, inter alia, că pacientul spitalizat în
staţionarul de psihiatrie cu liberul lui consimţământ poate ieşi din staţionar în
baza cererii sale. Pe de altă parte, un pacient spitalizat forţat poate ieşi din
staţionar doar în temeiul avizului comisiei de medici psihiatri sau a hotărârii

judecătoreşti.
ÎN DREPT
26. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei, că
detenţia sa în staţionarul de psihiatrie a fost arbitrară. Articolul 5 § 1 prevede
următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent;
(b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării
unei obligaţii prevăzute de lege;
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau
când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o
infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
(d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii
competente;
(e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o
boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
(f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o
împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o
procedură de expulzare ori de extrădare.”
1. De asemenea, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 4 că nu a
avut un recurs efectiv în dreptul naţional pentru a contesta detenţia sa. Articolul
5 § 4 al Convenţiei prevede următoarele:
legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
2. Curtea notează, în primul rând, că reclamantul a decedat după depunerea

acestei cereri şi că sora lui şi-a exprimat dorinţa să continue procedurile în faţa
Curţii (a se vedea paragraful 1 de mai sus). Nu a fost contestat faptul că sora
reclamantului este în drept să menţină cererea în numele acestuia, iar Curtea nu

găseşte niciun motiv pentru a hotărî altfel (a se vedea mutatis mutandis
Lukanov v. Bulgaria, hotărâre din 20 martie 1997, Reports 1997-II, § 35).
39. Guvernul a susţinut că reclamantul nu s-a plâns imediat de refuzul
medicilor de a-l elibera. Potrivit acestuia, el putea să facă acest lucru în timpul
detenţiei lui. Administraţia spitalului era obligată să expedieze asemenea
plângeri autorităţii vizate în termen de douăzeci şi patru de ore.
30. În măsura în care această declaraţie poate fi considerată drept o obiecţie
cu privire la neepuizarea de către reclamant a căilor de recurs interne, Curtea
observă că scopul spitalizării reclamantului a fost de a stabili discernământul
acestuia de a intenta acţiuni judiciare. În asemenea circumstanţe, nu i se poate
imputa reclamantului, spre exemplu, faptul că el nu a iniţiat proceduri habeas
corpus pentru a asigura eliberarea sa până la examinarea de către medici a
capacităţii sale de a intenta acţiuni judiciare. Suplimentar, în cadrul
procedurilor penale pe care el le-a iniţiat ulterior eliberării sale nu a fost
disputat faptul dacă el şi-a exprimat expres dorinţa de a părăsi spitalul la scurt
timp după internarea sa la 4 aprilie 2005. Prin urmare, sarcina de a invoca
dispoziţii legale relevante pentru a refuza cererea reclamantului de a părăsi
spitalul ar fi trebuit să revină medicilor. În astfel de circumstanţe, Curtea
consideră că pretenţiile reclamantului nu pot fi declarate inadmisibile pentru
neepuizarea căilor de recurs interne.
31. Deoarece pretenţiile reclamantului ridică chestiuni de fapt şi de drept,
care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare
a fondului şi deoarece niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost
stabilit, Curtea declară această cerere admisibilă. În conformitate cu decizia sa
de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus),
Curtea va examina imediat fondul cererii.
32. Reclamantul a pretins, inter alia, că detenţia sa nu se încadrează în nicio

excepţie de la principiul libertăţii personale prevăzută în sub-paragrafele (a) -
(f) ale articolului 5 al Convenţiei. Având în vedere circumstanţele în care el a
fost deţinut, detenţia sa nu s-a bazat pe niciun temei legal adecvat prevăzut de
legislaţia Republicii Moldova.
33. Guvernul a susţinut că detenţia reclamantului trebuie examinată prin
prisma articolului 5 § 1 (e) al Convenţiei, şi anume ca o „detenţie legală a ...
unui alienat”. Potrivit Guvernului, spitalizarea sa a fost legală, deoarece a fost
recomandată de o comisie de medici (a se vedea paragraful 12 de mai sus) şi
dispusă de o instanţă judecătorească. Mai mult, reclamantul şi-a dat acordul
pentru a fi internat şi nu s-a plâns imediat de refuzul medicilor de a-l elibera.
34. Părţile nu contestă faptul că reclamantul a fost iniţial de acord să fie
internat în Spitalul Clinic de Psihiatrie. De asemenea, ambele părţi susţin că,
după internarea acestuia, el nu a avut libertatea să părăsească staţionarul şi,
după cum este menţionat mai sus, el şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce
acasă.
35. În măsura în care Guvernul pare să susţină că reclamantul a renunţat la
dreptul său la libertate prin faptul că a consimţit să fie internat, Curtea
reiterează că faptul că o persoană şi-a dat iniţial acordul să fie internată într-o
instituţie nu o împiedică să se bazeze pe articolul 5 al Convenţiei dacă ea
doreşte ulterior să plece (a se vedea De Wilde, Ooms and Versyp v. Belgium,
hotărâre din 18 iunie 1971, Series A nr. 12, § 65). Prin urmare, Curtea
consideră că detenţia continuă a reclamantului din momentul în care el şi-a
exprimat dorinţa de a părăsi spitalul a constituit „o lipsire de libertate” în sensul
36. Curtea notează că articolul 5 § 1 al Convenţiei conţine o listă exhaustivă
de temeiuri, stabilite în sub-paragrafele (a) - (f), care permit lipsirea unei
persoane de libertate; nicio lipsire de libertate nu va fi legală, decât dacă aceasta
se încadrează în unul din temeiurile prevăzute de aceste sub-paragrafe (a se
vedea Witold Litwa v. Poland, nr. 26629/95, § 49, ECHR 2000-III).
37. Pentru a justifica detenţia reclamantului, Guvernul nu a invocat niciun
alt temei decât cel din sub-paragraful (e). Ambele părţi sunt de acord că lipsirea
de libertate în această cauză nu cade sub incidenţa sub-paragrafelor (a), (b), (c),
(d) sau (f) ale articolului 5 § 1 al Convenţiei. Curtea nu vede niciun motiv
pentru a hotărî altfel. Prin urmare, ea trebuie să stabilească dacă detenţia
reclamantului a fost sau nu justificată în termenii sub-paragrafului (e) al
38. Curtea reiterează că în cauza Guzzardi v. Italy (hotărâre din 6 noiembrie
1980, Seria A nr. 39, § 98), ea a explicat că motivul existenţei în sub-paragraful
(e) a excepţiei de la dreptul la libertate este de a institui reglementări pentru
detenţia grupurilor vulnerabile pentru protecţia acestora şi/sau pentru protecţia
altora.
39. „Persoanele alienate” reprezintă acel grup vulnerabil la care Guvernul a
făcut referire în această cauză. Curtea reiterează că o persoană nu poate fi
considerată „alienată”, în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei, şi privată de
libertatea sa, decât dacă sunt întrunite cel puţin următoarele trei condiţii: trebuie
demonstrat în mod credibil că persoana este alienată; tulburarea mintală trebuie
să fie de o aşa natură sau grad încât să justifice detenţia obligatorie; şi
valabilitatea detenţiei continue depinde de persistenţa unei asemenea tulburări
(a se vedea Luberti v. Italy, hotărâre din 23 februarie 1984, Seria A nr. 75,
§ 27).
40. Din circumstanţele acestei cauze rezultă că niciuna din condiţiile de mai
sus nu a fost întrunită în cazul reclamantului. Încheierea judecătorească din 14
martie 2004 avea exclusiv scopul de a stabili capacitatea reclamantului de a
depune acţiunea pe care a înaintat-o împotriva statului, şi nu de a-l proteja pe el
sau pe alţii. Prin urmare, detenţia sa forţată din momentul în care el şi-a
exprimat dorinţa de a părăsi spitalul a fost contrară însăşi esenţei excepţiei
prevăzute de sub-paragraful (e) al articolului 5 § 1 al Convenţiei (a se vedea
paragraful 38 de mai sus). Mai mult, chiar dacă lăsăm la o parte acest aspect
fundamental, este de menţionat faptul că niciuna din cele trei condiţii stabilite
în paragraful precedent nu pare să fi fost întrunită.
41. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că detenţia reclamantului
din momentul în care el şi-a exprimat dorinţa de a părăsi spitalul nu cade sub
incidenţa excepţiei prevăzute de sub-paragraful (e) al articolului 5 § 1 al
Convenţiei, şi, astfel, a fost ilegală şi arbitrară. Prin urmare, a avut loc o violare
42. Reclamantul s-a mai plâns, în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei, de

lipsa unui recurs efectiv pentru a contesta detenţia sa.
43. Luând în consideraţie constatarea sa de mai sus cu privire la articolul 5
§ 1 al Convenţiei şi constatarea sa cu privire la chestiunea neepuizării căilor de
recurs interne (a se vedea paragraful 30 de mai sus), Curtea consideră că nu
este necesar de a examina separat dacă în această cauză a mai avut loc şi
violarea articolului 5 § 4 al Convenţiei (a se vedea Gajcsi v. Hungary,
nr. 34503/03, § 24, 3 octombrie 2006).

echitabilă.”
A. Prejudiciu
45. Reclamantul a pretins 8,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral

suferit ca rezultat al încălcării drepturilor sale garantate de Convenţie. El a
susţinut că a suferit stare de nelinişte, frustrare şi un sentiment de nedreptate.
Suferinţa lui a fost intensificată considerabil de experienţa sa anterioară în
legătură cu sistemul de justiţie sovietic care, drept pedeapsă pentru declaraţiile
şi părerile sale politice, l-a încarcerat într-o instituţie psihiatrică.
46. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant şi a susţinut că nu
existau probe că el a suferit vreun prejudiciu. Guvernul a cerut Curţii să
47. Ţinând cont de încălcarea constatată mai sus şi de gravitatea acesteia,
având în vedere în special situaţia deosebit de vulnerabilă a reclamantului,
Curtea consideră că acordarea unei compensaţii cu titlu de prejudiciu moral
este justificată în această cauză. Făcând o evaluare în mod echitabil, Curtea

acordă surorii reclamantului, care este succesorul legal al acestuia, EUR 4,000.
48. Reclamantul nu a formulat nicio pretenţie cu acest titlu.



temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească surorii reclamantului, în termen de
trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DECEV c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
24 februarie 2009
DEFINITIVĂ
la 24 mai 2010
Această hotărîre poate fi supusă unei revizuiri editoriale.

HOTĂRÎREA în cauza DECEV v. MOLDOVA 1
În cauza Decev c. Moldovei,

într-o Cameră compusă din:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Mihai Poalelungi,
şi Lawrence Early, Grefierul Secţiunii,
Deliberînd cu uşile închise la 3 februarie 2009,
Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (no. 7365/05) înaintată contra
Republicii Moldova la Curte, potrivit articolului 34 din Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”),
de către cetăţeanul moldovean, dl Leonid Decev (“reclamantul”), la 4
februarie 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl Ştefan Urîtu, avocat care
activează în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost
reprezentat de Agentul său, dl. V. Grosu.
3. La 20 noiembrie 2007, Preşedintele în exerciţiu al Secţiunii a Patra a
decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea
fondului cererii odată cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3).
ÎN FAPT
4. Reclamantul s-a născut în 1950 şi locuieşte în Comrat.
5. La 29 noiembrie 2006, în timpul unei conferinţe de presă,
Guvernatorul Găgăuziei, o regiune din Moldova, dl G.T., a făcut o
declaraţie pe care reclamantul a considerat-o defăimătoare. El a iniţiat
proceduri civile împotriva G.T. cu privire la defăimare, care s-au finalizat la
19 decembrie 2001 cu o hotărîre finală a Curţii de Apel adoptată în favoarea
sa. Instanţa a considerat declaraţia ca fiind defăimătoare şi l-a obligat pe
G.T. să o retragă şi să plătească reclamantului prejudiciu moral în valoare de
122 euro (EUR).
6. Reclamantul a obţinut un titlului executoriu şi, la 1 martie 2002, a
solicitat executarea hotărîrii, în conformitate cu procedura prevăzută de
Codul de procedură civilă (a se vedea paragraful 10 de mai jos). Totuşi, în
mai 2002, un executor judecătoresc a refuzat să execute hotărîrea invocînd

faptul că debitorul nu avea domiciliul în Comrat (oraşul principal din
Găgăuzia). Nu pare a fi că executarea a fost formal încetată printr-o decizie
judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă
(a se vedea paragraful 10 de mai jos).
7. Între timp, debitorului G.T. i-a expirat mandatul de Guvernator al
Găgăuziei şi, în februarie 2001, a fost ales deputat în Parlamentul Republicii
Moldova pe listele Partidului Comunist – actualmente partidul de
guvernămînt. În 2002 dl G.T. a fost reales drept Guvernator al Găgăuziei, la
fel în calitatea de reprezentant al Partidului Comunist şi totodată desemnat
în funcţia de membru din oficiu al Guvernului Republicii Moldova. El a
ocupat funcţiile menţionate pînă în 2006 şi, respectiv 2007, şi a avut birouri
de serviciu în edificiile Guvernului la Chişinău şi la Comrat.
8. Potrivit reclamantului, el s-a plîns de mai multe ori la autorităţile
competente despre neexecutarea hotărîrii definitive pronunţate în favoarea
lui, dar inutil. El a expediat Curţii o copie a scrisorii din 24 ianuarie 2005 pe
care a adresat-o Ministerului Justiţiei. Ministerul Justiţiei a expediat
scrisoarea respectivă Oficiului de Executare a Deciziilor Judiciare, dar nu a
urmat nici o acţiune. Corespondenţă ulterioară a avut loc în 2008, dar la fel
fără nici un folos.
9. Hotărîrea definitivă din 19 decembrie 2001 nu a fost executată pînă în
prezent.
II. DREPT INTERN PERTINENT
10. Prevederile relevante ale vechiului Cod de procedură civilă, în
vigoare pînă la 12 iunie 2003, privind executarea, sînt următoarele:
Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce hotărîrea
a rămas definitivă ...
Executorul judecătoresc începe executarea hotărîrilor la cererea [unei din părţi a
procesului]...
Articolul 367. Examinarea chestiunilor privind suspendarea sau încetarea

executării şi restituirea documentului de executare silită către creditorul-urmăritor
Chestiunile privind suspendarea executării, încetarea executării …
se examinează de judecătorul … Împotriva încheierii judecătorului asupra
suspendării executării, încetării executării … se poate face recurs.
11. Prevederile relevante din Codul de executare sînt următoarele:
Articolul 149. Executarea hotărîrilor privind efectuarea de către debitor a unor
acte obligatorii
(4) Dacă hotărîrea prin care debitorul este obligat să îndeplinească anumite acte ce pot
fi săvîrşite numai de el nu se execută, procesul-verbal se remite [de către executor] şefului
oficiului de executare pentru aplicarea sancţiunii pecuniare, iar debitorului i se stabileşte un
nou termen pentru executarea hotărîrii.. Amenda aplicată persoanelor fizice variază între
2,000 şi 4,000 lei moldoveneşti. Achitarea amenzii nu îl scuteşte pe debitor de executarea

hotărîrii.
(5) Dacă debitorul încalcă repetat termenele stabilite pentru executarea hotărîrii, şeful
oficiului de executare aplică din nou măsurile prevăzute în alin.(4) al prezentului articol.
12. Prevederile relevante din Codul penal sînt următoarele:
Articolul 320. Neexecutarea intenţionată a hotărîrii instanţei de judecată
(1) Neexecutarea intenţionată, precum şi eschivarea de la îndeplinire, a hotărîrii
instanţei de judecată se pedepsesc cu amendă în mărime de pînă 6,000 lei moldoveneşti sau
cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de
pînă la 2 ani.
ÎN DREPT
13. Reclamantul s-a plîns despre faptul că prin neexecutarea hotărîrii
judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa, acestuia i-au fost încălcate
drepturile prevăzute de articolul 6 § 1 şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.
Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în măsura în care este relevant, prevede
următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă … care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil …”
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea
bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de
utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.
I. SOLICITAREA GUVERNULUI DE A SCOATE CEREREA DE

PE ROL CONFORM ARTICOLULUI 37 AL CONVENŢIEI
14. La 17 septembrie 2008 Guvernul a înaintat o declaraţie unilaterală

similară cu cea din cauza Tahsin Acar contra Turciei ((obiecţii preliminare)
[GC], nr. 26307/95, CEDO 2003-VI) şi a informat Curtea că este gata să
accepte existenţa încălcării drepturilor reclamantului prevăzute de articolul
6 § 1 şi de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Guvernul a atras
atenţia Curţii la faptul că în procedurile interne debitorul avea calitatea de
persoană fizică şi hotărîrea nu a fost posibil să fie executată datorită
insuccesului autorităţilor de a-i stabili locul de aflare. Guvernul a propus
reclamantului achitarea sumei de 1 500 EUR în calitate de prejudiciu moral,
costuri şi cheltuieli şi a pledat că această sumă va constitui o satisfacţie
suficientă şi justă în prezenta cauză. Guvernul s-a bazat pe cauza Grivneac

contra Moldovei (nr. 35994/03, 9 octombrie 2007) în care o sumă similară a
fost acordată reclamantului ca rezultat al constatării unei încălcări din
pricina neexecutării unei hotărîri definitive. Guvernul a solicitat Curţii să
scoată cererea de pe rol în conformitate cu articolul 37 al Convenţiei.
15. Reclamantul nu a fost de acord cu propunerea Guvernului şi a pledat
că susţinerile Guvernului privind insuccesul autorităţilor de a găsi debitorul
erau neveridice şi abuzive. Potrivit reclamantului neexecutarea hotărîrii
definitive adoptate în favoarea sa s-a datorat influenţei politice a debitorului
şi a imixtiunii puterii politice a acestuia în sfera justiţiei.
16. Curtea recurge la principiile stabilite în jurisprudenţa sa (a se vedea,
de exemplu, Melnic contra Moldovei, nr. 6923/03, §§ 20-31, 14 noiembrie
2006) vizînd examinarea declaraţiilor unilaterale. În special s-a constatat că
“va depinde de circumstanţele particulare dacă declaraţia unilaterală oferă o
suficiente temeiuri pentru a considera că respectarea drepturilor omului
prevăzute în Convenţie nu cere Curţii continuarea examinării cazului
(articolul 37§ 1 in fine)”.
17. În ce priveşte oportunitatea scoaterii prezentei cereri de pe rol în
baza declaraţiei unilaterale formulate de Guvern, Curtea observă că
Guvernul a recunoscut încălcarea articolelor 6 şi 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie şi s-a oferit de a ai plăti reclamantului prejudiciu moral în
mărime de 1,500 EURO. Curtea consideră că scopul principal al procesului
civil privind defăimarea iniţiat de reclamant împotriva lui G.T. a fost de a
restabili reputaţia lezată şi achitarea prejudiciului moral de către ultimul a
fost subsidiară şi a rezultat din constatările instanţei asupra caracterului
defăimător al declaraţiei contestate. În aceste circumstanţe prezenta cauză
este diferită de cazul Grivneac (citat mai sus), la care s-a referit Guvernul,
unde banii au fost nucleul litigiului.
18. Curtea reiterează principiul stabilit în cauza Fostul Rege al Greciei
şi alţii contra Greciei ([GC] (satisfacţie echitabilă), nr. 25701/94, § 72, 28
noiembrie 2002) potrivit căruia o hotărîre, în care se constată o încălcare,
impune statului reclamat o obligaţie legală de a pune capăt încălcării şi de a
repara consecinţele, astfel încît să restabilească, cît este posibil, situaţia
existentă pînă la violare. Acelaşi principiu a fost reiterat ulterior în cazul-
pilot pentru Moldova privind neexecutarea hotărîrilor definitive (a se vedea
Prodan contra Moldovei, nr. 49806/99, § 70, CEDO 2004-III (extrase)).
Curtea este de opinia că acest principiu este, de asemenea, aplicabil în
cauze, cum este şi prezentul caz, unde un Guvern caută să obţină o decizie
privind scoaterea cererii de pe rol prin intermediul unei declaraţii
unilaterale.
19. În lumina acestor circumstanţe ale cauzei, Curtea nu este convinsă
că reparaţia propusă de Guvern ar “ a pune capăt încălcării şi de a repara
consecinţele, astfel încît să restabilească, cît este posibil, situaţia existentă
pînă la violare”. În special, Curtea notează că Guvernul, recunoscînd că a
avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie, a reiterat că nu s-a putut stabili locul de aflare a debitorului G.T.,
declaraţie pe care Curtea nu este gata s-o accepte din motivele stabilite mai
jos în paragraful 26. Prin urmare Curtea consideră că respectarea drepturilor
omului prevăzute în Convenţie şi Protocoalele sale impune continuarea
examinării cazului (a se vedea, pentru comparaţie, Akman contra Turciei
(scoaterea de pe rol), nr. 37453/97, §§ 23-24, CEDO 2001-VI).
20. Astfel, Curtea respinge solicitarea Guvernului de a scoate cererea de
pe rol conform articolului 37 al Convenţiei şi va proceda în continuare la
examinarea admisibilităţii ei şi fondul cauzei.
II. ADMISIBILITATEA CAZULUI
A. Plîngerile potrivit articolelor 17 şi 34 ale Convenţiei
21. În observaţiile sale asupra admisibilităţii şi fondului cauzei,

reclamantul a susţinut că Guvernul a prezentat Curţii informaţie incorectă cu
privire la imposibilitatea de a constata locul de aflare a debitorului G.T. şi a
afirmat că un asemenea comportament din partea Guvernului a condus la
încălcarea articolelor 17 şi 34 ale Convenţiei. Guvernul nu a comentat
aceste reclamaţii.
22. În contextul tuturor materialelor pe care le posedă, şi în măsura în
care aspectele reclamate sînt în limitele competenţei sale, Curtea consideră
că acestea nu relevă posibila încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în
Convenţie. Prin urmare această parte a cererii este vădit nefondată în sensul
articolului 35 § 3 din Convenţie şi urmează a fi respinsă potrivit articolului
35 § 4.
B. Restul plîngerilor
23. Curtea consideră că restul plîngerilor ridică întrebări de fapt şi de

drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de
examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acestora ca
inadmisibile nu s-au stabilit. Prin urmare Curtea declară aceste plîngeri
admisibile. În conformitate cu propria decizie de aplicare a articolul 29 § 3
din Convenţie (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea se va pronunţa
nemijlocit asupra fondului acestor plîngeri.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN
CONVENŢIE ŞI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 AL
CONVENŢIE
24. Reclamantul s-a plîns că drepturile sale garantate prin Articolele
sus-menţionate au fost încălcate în rezultatul neexecutării hotărîrii
judecătoreşti definitive adoptate în favoarea sa. El a susţinut că afirmaţia
Guvernului privind insuccesul autorităţilor de a localiza debitorul este
incorectă deoarece ultimul era o persoană publică care a ocupat importante
funcţii în administraţia de stat în timpul ultimului deceniu.
25. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că neexecutarea s-a datorat

omisiunii reclamantului de a asista autorităţile în găsirea debitorului G.T.
De asemenea, Guvernul a menţionat că hotărîrea nu a fost posibil să fie
executată deoarece instituţiile de executare nu l-au putut găsi pe debitor.
26. Curtea a constatat încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenţie şi ale
articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în numeroase cauze privind
întîrzierile în executarea hotărîrilor definitive (a se vedea, printre altele,
Prodan contra Moldovei, citată mai sus, şi Lupacescu şi Alţii contra
Moldovei, nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03,
13681/03 şi 32759/03, 21 martie 2006). În cazul de faţă, Curtea notează că
reclamantul s-a conformat cerinţelor Codului de procedură civilă (a se vedea
paragraful 6 de mai sus) prin obţinerea unui titlu executoriu, solicitînd
executorului judecătoresc executarea. Pe de altă parte, Curţii nu i-a fost
prezentată vreo probă că autorităţile de executare au întreprins careva paşi
pentru a executa hotărîrea. Curtea nu este convinsă de argumentul
Guvernului precum că debitorul G.T., care în perioada de neexecutare a fost
deputat în Parlament, Guvernator al Găgăuziei şi membru din oficiu al
Guvernului Republicii Moldova, nu a putut să fie localizat de instituţiile de
executare. Din aceste motive, Curtea constată că neexecutarea hotărîrîri din
12 iunie 2001 constituie o încălcare a articolului 6 § 1 şi articolului 1 al
“ Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă.”
A. Prejudiciul
28. Reclamantul a solicitat 10 462 EUR în calitate de prejudiciu

material şi moral.
29. Guvernul nu a comentat pretenţia respectivă a reclamantului.
30. Curtea consideră că reclamantului trebuie să-i fi fost cauzată o
anumită gravitate de stres şi frustrare ca rezultat al încălcărilor constatate
mai sus. Hotărînd pe principii echitabile, Curtea acordă reclamantului 2 500
EUR pentru prejudiciul moral.
31. De asemenea, reclamantul a solicitat 1 600 EUR în calitate de

costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii.
32. Guvernul nu a comentat pretenţia respectivă a reclamantului.
33. Curtea acordă 800 EUR pentru costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi
34. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie calculată

în rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se
adune trei procente.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN

UNANIMITATE
1. Respinge cererea Guvernului de radiere a cererii de pe rol;
2. Declară inadmisibile plîngerile reclamantului conform articolelor 17
şi 34 din Convenţie, iar restul cererii ca fiind admisibilă;
3. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;
4. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie;
5. Susţine
(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în decurs de trei
luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă potrivit
articolului 44 § 2 din Convenţie, 2 500 EUR (două mii cinci sute euro), cu
titlu de prejudiciu moral, şi 800 EUR (opt sute euro), cu titlu de costuri şi
cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută, sumele care urmează să fie
convertite în valuta naţională a statului reclamat, la rata de schimb valutară
aplicabilă la data executării;
(b) că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate pînă la data
executării trebuie să fie achitată o rată simplă a dobînzii la sumele de mai
sus, egală cu rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru
perioada de întîrziere, plus trei procente;
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 24 februarie 2009,


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DELIUCHIN c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
23/01/2008

1 HOTĂRÂREA DELIUCHIN c. MOLDOVEI
În cauza Deliuchin c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
dna Teodora Deliuchin („reclamantul”), la 17 decembrie 2002. Reclamantul
a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi de la „Juriştii pentru Drepturile
Omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău.
definitive din 22 august 2002 pronunţată în favoarea sa, a fost încălcat
drepturilor sale cu caracter civil, garantat de articolul 6 al Convenţiei, şi
1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 15 februarie
HOTĂRÂREA DELIUCHIN c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1946 şi locuieşte în Chişinău

felul următor.
7. În anul 1997, împotriva reclamantului a fost pornită o urmărire penală.
El s-a aflat în detenţie în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Ministerului
Afacerilor Interne între 18 iunie şi 15 iulie 1998. El s-a aflat din nou în
detenţie între 30 septembrie şi 31 octombrie 1998 în Izolatorul Anchetei
Preliminare al Ministerului Justiţiei. Reclamantul pretinde că s-a plâns
administraţiei penitenciarului de condiţiile rele de detenţie din Izolatorul de
Detenţie Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne.
8. Printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 20 mai 1999, Curtea
de Apel l-a achitat de toate capetele de învinuire aduse împotriva acestuia.
9. Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare civile, solicitând despăgubiri
pentru detenţia sa ilegală şi acţiunile conexe ale organelor de urmărire
penală şi instanţelor judecătoreşti.
10. La 26 decembrie 2001, Judecătoria sectorului Ciocana a hotărât în
favoarea lui şi i-a acordat 12,258 lei moldoveneşti (MDL, echivalentul a
1,065 euro (EUR) la acea dată) pentru compensarea prejudiciului material
cauzat şi MDL 100,000 (EUR 8,688) cu titlu de prejudiciu moral.
11. La 19 martie 2002, Tribunalul Chişinău a menţinut această hotărâre.
12. La 22 august 2002, Curtea de Apel a casat în parte această hotărâre,
reducând compensaţia pentru prejudiciul moral la MDL 10,000 (EUR 752).
Ea a menţinut suma acordată pentru compensarea prejudiciului material
cauzat. Această hotărâre era irevocabilă şi executorie.
13. Procurorul General, folosind o cale extraordinară de atac, a solicitat
casarea tuturor hotărârilor judecătoreşti anterioare şi reducerea sumei
acordate cu titlu de prejudiciu moral. La 19 martie 2003, Curtea Supremă de
Justiţie a respins această cerere.
14. La 21 noiembrie 2003, Ministerul Finanţelor a transferat
Departamentului de Executare a Deciziilor Judiciare suma acordată cu titlu
de compensaţie. Potrivit departamentului, reclamantul a primit banii la 26
februarie 2004. Reclamantul a prezentat departamentului titlul executoriu la
23 octombrie 2002.

ÎN DREPT
definitive din 22 august 2002 a încălcat drepturile sale garantate de articolul
6 § 1 al Convenţiei.
Articolul 6 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
rezonabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi
16. De asemenea, el a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti a
mai încălcat drepturile sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie. Acest articol prevede următoarele:

A. Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 3, 6, 8 şi 13 ale

Convenţiei
17. În cererea sa iniţială, reclamantul a mai formulat pretenţii în temeiul

articolelor 3, 6 (accesul la justiţie în ceea ce priveşte pretenţia sa formulată
în temeiul articolului 3), 8 şi 13 ale Convenţiei. Totuşi, în observaţiile sale
privind admisibilitatea şi fondul cauzei, el a solicitat Curţii să nu continue
examinarea acestor pretenţii. Curtea nu găseşte niciun temei pentru a le
examina.
B. Obiecţia preliminară a Guvernului
18. Guvernul susţine că, deoarece suma adjudecată reclamantului la 22

august 2002 a fost plătită la 21 noiembrie 2003, reclamantul nu mai poate
pretinde că este „victimă” a încălcării drepturilor sale garantate de articolul
6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
19. Reclamantul nu a fost de acord, declarând că el şi-a menţinut statutul
de victimă.
Guvernul pârât, deoarece „plata ... nu a implicat recunoaşterea violărilor
pretinse” (a se vedea, spre exemplu, Prodan, citată mai sus, § 47). Mai mult,
nu a fost plătită nicio compensaţie pentru executarea întârziată.
pretinde că este victimă a violării articolului 6 § 1 al Convenţiei şi


august 2002 pronunţată în favoarea sa a încălcat drepturile sale garantate de
articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
24. Guvernul a susţinut că drepturile reclamantului nu au fost încălcate,
deoarece el a primit într-un termen rezonabil întreaga sumă ce i-a fost
acordată. Mai mult, întârzierea în executarea hotărârii judecătoreşti s-a
datorat, în mare parte, procedurilor în recurs în anulare iniţiate de către
Procurorul General (a se vedea pragaraful 13 de mai sus).
25. Curtea reaminteşte că „unei persoane care a obţinut o hotărâre
judecătorească executorie împotriva statului, ca urmare a soluţionării
executare pentru a obţine executarea acesteia” (a se vedea Koltsov v. Russia,
nr. 41304/02, § 16, 24 februarie 2005; Petrushko v. Russia, nr. 36494/02, §
18, 24 februarie 2005; şi Metaxas v. Greece, nr. 8415/02, § 19, 27 mai
2004). Prin urmare, ea conchide că procedurile de executare trebuia să
înceapă imediat după ce hotărârea judecătorească a devenit definitivă la
22 august 2002.
26. De asemenea, Curtea consideră că data la care reclamantul a primit
compensaţia datorată era singura dată relevantă pentru stabilirea sfârşitului
procedurilor de executare, şi nu oricare altă dată anterioară la care o
autoritate de stat a transferat fonduri unei alte autorităţi în scopul executării.
Prin urmare, ea consideră că hotărârea judecătorească din 22 august 2002 a
fost executată la 26 februarie 2004 (a se vedea paragraful 14 de mai sus).
27. În consecinţă, hotărârea judecătorească a rămas neexecutată timp de
aproximativ optsprezece luni. Curtea reaminteşte că ea a constatat violări
ale articolului 6 § 1 al Convenţiei şi ale articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie în numeroase cauze care vizau întârzieri în executarea hotărârilor
judecătoreşti definitive (a se vedea, printre altele, Prodan, citată mai sus, şi

Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02,
21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02,
21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004).
Examinând materialele ce i-au fost prezentate, Curtea notează că dosarul
nu conţine niciun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită
în această cauză. În special, pentru stabilirea rezonabilităţii duratei
procedurilor de executare, ea consideră irelevant faptul folosirii unei căi
extraordinare de atac pentru a contesta hotărârea judecătorească irevocabilă.
Asemenea remedii, cu excepţia circumstanţelor cu adevărat excepţionale,
care nu par să fie prezente în această cauză, sunt, în sine, contrare
prevederilor Convenţiei (a se vedea Brumărescu v. Romania [GC],
nr. 28342/95, ECHR 1999-VII, şi Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, 22 martie
2005).
28. Prin urmare, Curtea constată, din motivele expuse în cauzele
menţionate mai sus, că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 22 august
2002 într-un termen rezonabil constituie o violare a articolului 6 § 1 al
Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

29. Reclamantul a pretins EUR 303 cu titlu de prejudiciu material,

bazându-se pe rata de bază a Băncii Naţionale a Moldovei.
30. Guvernul a contestat aceste calcule şi a declarat că nu a fost probat că
reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu material.
31. Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu
material ca urmare a neexecutării într-un termen rezonabil a hotărârii
judecătoreşti din 11 aprilie 2001. Având în vedere materialele din dosar,
Curtea admite integral pretenţia reclamantului.

El s-a referit la vârsta sa înaintată (pentru Republica Moldova) şi la suferinţa
ce i-a fost cauzată prin executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti

definitive pronunţată în favoarea sa.
33. Guvernul consideră că suma pretinsă era excesivă, nesusţinută şi fără
o legătură cauzală cu pretinsa violare.
anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării într-un termen rezonabil a
hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea lui, mai cu seamă având în
vedere natura recompensei, care viza compensarea pentru detenţia ilegală.
Suma pretinsă este, însă, excesivă. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă
35. Reclamantul a pretins EUR 300 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Avocatul său a redus onorariul său pentru pretenţiile retrase de către
reclamant.
36. Guvernul a considerat că suma pretinsă era excesivă şi că aceasta nu
a fost efectiv angajată.
37. Având în vedere materialele din dosar şi jurisprudenţa sa cu privire
la chestiunea în cauză, Curtea admite această pretenţie în întregime.



Convenţie;
4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 303 (trei sute trei euro) cu titlu de
prejudiciu material, EUR 800 (opt sute euro) cu titlu de prejudiciu moral
şi EUR 300 (trei sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie

data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DEORDIEV ŞI DEORDIEV c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
16/01/2008

1 HOTĂRÂREA DEORDIEV ŞI DEORDIEV c. MOLDOVEI
În cauza Deordiev şi Deordiev c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către dna Nina Deordiev şi dl Stanislav
Deordiev („reclamanţii”), la 28 iulie 2003.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Vitalie Zama, avocat din
către Agentul său la acea dată, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins că, prin executarea întârziată a hotărârii
judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea lor, a fost încălcat dreptul lor
ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor lor cu caracter civil, garantat de
articolul 6 al Convenţiei, şi dreptul lor la protecţia proprietăţii, garantat de
În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii
să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
HOTĂRÂREA DEORDIEV ŞI DEORDIEV c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamanţii, dna Nina Deordiev şi dl Stanislav Deordiev, s-au născut

în anul 1953 şi, respectiv, 1976 şi locuiesc în Orhei.
7. La 22 decembrie 1995, consiliul local Orhei („consiliul local”) a
închiriat un apartament reclamanţilor, oferindu-le posibilitatea să-l cumpere
la un preţ redus. Deoarece reclamanţii au plecat din ţară în anul 1999,
consiliul local a reziliat contractul de închiriere cu ei şi a încheiat un
contract similar cu un terţ, care ulterior a cumpărat apartamentul de la
consiliul local.
8. Între 2001 şi 2003, reclamanţii, consiliul local Orhei şi terţul au fost
antrenaţi într-un litigiu judiciar pe marginea apartamentului şi, la 9 iunie
2003, reclamanţii au obţinut în favoarea lor o hotărâre judecătorească
irevocabilă şi executorie a Curţii de Apel. Prin hotărârea sa, Curtea de Apel
a casat decizia consiliului local privind închirierea şi vânzarea
apartamentului către terţ. Curtea de Apel a menţionat, inter alia, că, pentru a
evita întârzieri în executarea hotărârii judecătoreşti, terţul trebuie evacuat
fără acordarea altui spaţiu locativ. În cadrul procedurilor judiciare,
reclamanţii au prezentat un certificat de la consiliul local în care se arăta că
terţul era proprietarul unei case cu o suprafaţă de 100 metri pătraţi. Un alt
certificat confirma faptul că apartamentul în litigiu era unica locuinţă a
reclamanţilor.
9. La 8 iulie 2003, executorul judecătoresc a primit titlul executoriu.
10. La o dată nespecificată în iulie 2003, terţul a solicitat instanţei
judecătoreşti să suspende procedurile de executare, susţinând că ar fi depus
o cerere de revizuire la decizia Curţii de Apel.
11. La 17 iulie 2003, Judecătoria Orhei a pronunţat o încheiere
judecătorească şi a dispus suspendarea procedurilor de executare pe motiv
că terţul a iniţiat procedura de revizuire. Reclamanţii au contestat această
încheiere, susţinând că terţul nu a depus nicio cerere de revizuire.
12. La 29 octombrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul
depus de reclamanţi, invocând motivele pe care s-a bazat şi judecătoria de
sector. Reclamanţii susţin că ei nu au fost citaţi la şedinţa judiciară.
13. La 14 noiembrie 2003, reclamanţii s-au plâns de neexecutare
Judecătoriei Orhei şi executorului judecătoresc. Ei au mai menţionat că
terţul nu a iniţiat proceduri de revizuire nici la Curtea de Apel şi nici la
14. Ca urmare a plângerilor privind neexecutarea hotărârii judecătoreşti
depuse de către reclamanţi la Ministerul Justiţiei, ultimul i-a informat că
hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea lor va fi executată imediat
după finalizarea procedurilor în revizuire iniţiate de terţ.
15. La 18 noiembrie 2003, reclamanţii au depus o cerere la Judecătoria

Orhei, solicitând eliberarea copiei de pe cererea de revizuire depusă de către
terţ şi care a servit drept temei pentru suspendarea procedurilor de
executare. Judecătoria de sector nu a răspuns la această cerere.
16. La 21 noiembrie 2003, reclamanţii au depus o cerere de revizuire a
deciziei din 17 iulie 2003 pe motiv că terţul nu a iniţiat procedura de
revizuire şi că suspendarea procedurilor de executare a fost ilegală.
17. Deşi reclamanţii au fost citaţi la şedinţa de judecată pe marginea
cererii lor de revizuire pentru data de 14 ianuarie 2004, Curtea de Apel
Chişinău a examinat cererea la 24 decembrie 2003 şi a respins-o ca
nefondată, fără însă a aduce vreun motiv. Reclamanţii au contestat această
decizie. De asemenea, ei s-au plâns Curţii de Apel Chişinău şi Consiliului
Superior al Magistraturii că judecătorii Curţii de Apel i-au indus în eroare în
privinţa datei şedinţei judiciare şi, astfel, i-au lipsit de posibilitatea să
prezinte probe pentru a demonstra că terţul nu a iniţiat nicio procedură de
revizuire. În răspunsul său, la 9 februarie 2004, Curtea de Apel Chişinău a
solicitat reclamanţilor să-i restituie copia deciziei acesteia din 24 decembrie
2003.
18. La 20 februarie 2004, Consiliul Superior al Magistraturii i-a informat
pe reclamanţi că grefa Curţii de Apel Chişinău le-a transmis din greşeală o
dată incorectă a şedinţei judiciare pe marginea cererii lor de revizuire.
19. La 13 şi 20 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie şi, respectiv,
Curtea de Apel Chişinău au emis certificate prin care au confirmat că terţul
nu a iniţiat niciodată proceduri de revizuire a deciziei Curţii de Apel din 9
iunie 2003.
20. Printr-o decizie din 1 iunie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a admis
recursul reclamanţilor împotriva deciziei din 24 decembrie 2003 şi a casat
încheierea Judecătoriei Orhei din 17 iulie 2003. Curtea Supremă de Justiţie
a constatat că nu existau probe în dosar care ar fi demonstrat că terţul a
iniţiat proceduri în revizuire şi, din acest motiv, a fost încetată procedura de
suspendare a executării hotărârii judecătoreşti executorii din 9 iunie 2003.
21. Potrivit unui raport din 28 iunie 2004 întocmit de către executorul
judecătoresc responsabil de această cauză şi reclamanţi, terţul a fost evacuat
din apartamentul reclamanţilor la 22 iunie 2004. Potrivit aceluiaşi raport, la
28 iunie 2004, reclamanţii au primit cheile de la apartament.

Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 31, ECHR 2004-III (extracts).
ÎN DREPT
23. Reclamanţii au pretins că neexecutarea hotărârii judecăroreşti
definitive pronunţată în favoarea lor a încălcat drepturile lor garantate de


Guvernul a susţinut că hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în
favoarea reclamanţilor a fost executată la 10 iunie 2004. În consecinţă,
reclamanţii şi-au pierdut „statutul de victimă”.
25. Reclamanţii au susţinut că hotărârea judecătorească definitivă
pronunţată în favoarea lor a fost executată doar după o întârziere
nerezonabilă. Ei au declarat că autorităţile naţionale nu au recunoscut
violarea Convenţiei şi nici nu le-au plătit vreo compensaţie pentru
executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti.
26. Curtea reaminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă
reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de statutul său
de „victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut violarea, expres
sau în substanţă, şi au oferit o redresare pentru violarea Convenţiei (a se
vedea Amuur v. France, hotărâre din 25 iunie 1996, Reports of Judgments
and Decisions 1996-III, p. 846, § 36, şi Dalban v. Romania [GC], nr.
28114/95, § 44, ECHR 1999-VI).
27. În această cauză, Curtea consideră că, deşi hotărârea judecătorească
relevantă a fost până la urmă executată, Guvernul nu a recunoscut încălcarea
şi nici nu a oferit o redresare adecvată pentru executarea întârziată. În
asemenea circumstanţe, reclamanţii continuă să aibă statutul de „victimă” a
încălcării drepturilor lor garantate de Convenţie ca urmare a neexecutării
îndelungate a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea lor
(Dumbrăveanu v. Moldova, nr. 20940/03, § 22, 24 mai 2005).
28. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor ridică chestiuni de drept

examinare a fondului. Niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu
a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În
pretenţii.

29. Guvernul a susţinut că, având în vedere executarea hotărârii

judecătoreşti din 9 iunie 2003, articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie nu au fost violate.
30. Curtea notează că principiile generale care se aplică cazurilor de
acest gen au fost expuse în hotărârea Prodan v. Moldova (citată mai sus §§
52-53 şi 59).
31. Reclamanţii susţin că cheile de la apartamentul lor le-au fost
înmânate de către executorul judecătoresc la 28 iunie 2004, data care, în
viziunea lor, trebuie considerată drept data executării. Guvernul a pretins
însă că data hotărâtoare este 10 iunie 2004, când terţul a fost evacuat. Având
în vedere materialele de care dispune (a se vedea paragraful 21 de mai sus),
Curtea acceptă versiunea faptelor prezentată de către reclamanţi. Prin
urmare, perioada neexecutării hotărârii judecătoreşti a fost de douăsprezece
luni şi douăzeci de zile.
32. Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale au dispus
suspendarea procedurilor de executare pentru o perioadă de aproape un an.
Totuşi, ulterior s-a constatat că nu au existat temeiuri pentru suspendare (a
se vedea paragrafele 11-12, 17 şi 20 de mai sus).
33. În asemenea circumstanţe, ea consideră că întârzierea în executare se
datorează exclusiv conduitei instanţelor judecătoreşti naţionale.
Neexecutând timp de un an şi douăzeci de zile hotărârea judecătorească
definitivă pronunţată în favoarea reclamanţilor, autorităţile naţionale au
încălcat dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă şi i-au împiedicat să
beneficieze de „bunurile” lor (a se vedea Prodan v. Moldova, citată mai sus,
§§ 56 şi 62, şi Sîrbu and Others v. Moldova, nr. 73562/01, 73565/01,
73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01, §§ 27 şi 33, 15 iunie 2004).

36. Reclamanţii au pretins 64,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu

moral suferit ca rezultat al executării întârziate a hotărârii judecătoreşti
definitive pronunţate în favoarea lor.
37. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamanţi,
susţinând că, în lumina jurisprudenţei Curţii, aceasta este excesivă.
anumit stres şi frustrare ca rezultat al executării întârziate a hotărârii
judecătoreşti şi acordă fiecăruia câte EUR 500.
39. Reclamanţii au mai pretins 1,950 dolari SUA cu titlu de costuri şi

cheltuieli angajate în faţa Curţii. În sprijinul pretenţiilor lor, reprezentantul
lor a prezentat Curţii o copie a contractului de reprezentare şi o listă
detaliată a orelor lucrate de acesta asupra cauzei.
40. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, susţinând că
reclamantul nu a probat cheltuielile de reprezentare pretinse.
exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62,
ECHR 1999-VIII).
către reclamanţi, criteriile de mai sus şi faptul că această cauză a fost relativ
simplă, Curtea acordă reclamanţilor suma totală de EUR 500.



ce priveşte executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti din 9 iunie
2003;

4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, câte EUR 500 (cinci sute euro) fiecăruia,
cu titlu de prejudiciu moral, şi suma totală de EUR 500 (cinci sute euro)
cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DESERVIRE S.R.L. c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
6 Octombrie 2009
DEFINITIVĂ
la 06 ianuarie 2010
Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea..

HOTĂRÎREA în cauza DESERVIRE S.R.L. c. MOLDOVEI 1
În cauza Deservire S.R.L. c. Moldovei,

o cameră constituită din:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Mihai Poalelungi,
Nebojša Vučinić, judecatori,,
şi Fatoş Aracı, Grefierul adjunct al Secţiunii,
Deliberînd în secret la 15 septembrie 2009,
PROCEDURA
Moldova, depusă la 02 aprilie 2004 la Curte, în conformitate cu articolul 34
din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale
(„Convenţie”) din partea companiei „Deservire SRL” înregistrate în
Republica Moldova, („compania reclamantă”).
2. Compania reclamantă a fost reprezentată de V. Nagacevschi de la
organizaţia neguvernamentală din Chişinău, „Juriştii pentru Drepturile
Omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de
3. Compania reclamantă a pretins, în special, că procedura în cazul său a
fost excesiv de lungă; instanţele judecătoreşti nu au prezentat suficiente
motive în hotărîrile sale, şi precum că nu există remedii efective pentru
accelerarea procedurilor.
4. La 6 noiembrie 2007, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să notifice
cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea în fond a cererii
odată cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenţie).
ÎN FAPT
5. Circumstanţele speţei, după cum au fost prezentate de părţi, pot fi

2 HOTĂRÎREA în cauza DESERVIRE S.R.L. c. MOLDOVEI
1. Crearea companiei reclamante şi acţiunea iniţială în ceea ce

priveşte activele sale
6. La 13 octombrie 1992, autorităţile locale din Briceni, au decis să
împartă capitalul de stat regional al Asociaţiei de producţie şi de servicii
(Asociaţia), în două societăţi, dintre care una a fost societatea reclamantului.
La 28 decembrie 1992, societatea reclamantă a fost înregistrată oficial de
autorităţi drept o societate privată, căreia ulterior i s-au distribuit anumite
active aparţinînd Asociaţiei.
7. Societatea reclamantului a operat pînă la 3 decembrie 1993, atunci
cînd autorităţile locale au sigilat sediul companiei, în scopul de a recupera
proprietate de stat deţinute de aceasta. La 16 decembrie 1993, autorităţile
locale au decis să creeze o societate de stat („Compania de Stat”), cu un
nume similar cu cel al companiei reclamante şi de a transfera la acesta
activele de asociere, care au fost alocate companiei reclamante în 1992.
8. Compania reclamantă a susţinut că proprietatea sa a fost confiscată la
3 decembrie 1993, împreună cu bunurile care au aparţinut anterior
Asociaţiei şi care i-au fost atribuite în 1992. De asemenea, compania a
pretins că a cumpărat proprietatea care i-a fost atribuită în 1992 şi, prin
urmare, confiscarea care a avut loc la 3 decembrie 1993 ar fi fost ilegală.
Atunci cînd compania de stat a refuzat să returneze bunurile confiscate,
compania reclamantă a formulat acţiune de chemare în judecată.
9. La 12 mai 1994, Judecătoria Briceni a admis acţiunea companiei
reclamante. La 1 iunie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a casat această
hotărîre şi a dispus reexaminarea cazului.
10. La 15 februarie 1995 Judecătoria Briceni a clasat cauza din motivul
că instanţele economice 1 sunt competente să examineze astfel de cazuri. La
22 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărîre.
11. La o dată necunoscută, în 1995 compania reclamantă a formulat
cererea de chemare în judecată în faţa Curţii Economice. La 27 noiembrie
1995, Curtea Economică a admis parţial pretenţiile companiei reclamante.
În aceeaşi zi, instanţa a emis un titlu de executare, care a fost modificat la
19 decembrie 1995.
12. La 5 februarie 1996, punerea executarea hotărîrii din 27 noiembrie
1995 a fost suspendată în legătură cu examinarea apelului în faţa Curţii
Supreme de Justiţie.
13. La 2 iulie 1996, hotărîrea din 27 noiembrie 1995 a fost modificată de
Curtea Economică, diminuîndu-se cuantumul despăgubirilor conferite
14. La 1 iulie 1997, Colegiul Economic al Curţii Supreme de Justiţie 1 , a
casat toate hotărîrile anterioare şi a dispus reexaminarea completă a cazului.
1
Nota: În varianta originală a hotărîrii Curtea utilizează noţiunea de “arbitration
court/courts” cea ce înseamnă “curtea/curţile de arbitraj”. În fapt aceste entităţi juridice nu
există în dreptul naţional, prin urmare în continuare a se subînţelege curte/curţi economice.
15. La 26 septembrie 1997, Curtea Economică Chişinău a admis parţial

pretenţiile companiei reclamante.
16. La 14 noiembrie 1997, compania reclamantă s-a plîns la diferitele
autorităţi, inclusiv Consiliului Superior al Magistraturii, de tergiversarea
inutilă a procedurilor judiciare. Plîngerile au fost trimise la instanţa care
examina cauza în fond.
17. La 16 ianuarie 1998, Colegiul Economic a Curţii Supreme de justiţie
a anulat hotărîrea din 26 septembrie 1997 şi a dispus reexaminarea completă
a cauzei.
18. La 23 martie 1998, Curtea Economică Chişinău a admis parţial
pretenţiile companiei reclamante. În aceeaşi zi, instanţa a emis un titlu de
executare. Nici un apel nu a fost depus şi hotărîrea a devenit definitivă
cincisprezece zile mai tîrziu.
2. Anularea hotărîrii judecătoreşti definitive şi procedurile ulterioare

19. La 4 mai 1998 Procuratura Generală a depus un recurs în anulare a
hotărîrii definitive şi a cerut Curţii Supreme de Justiţie să redeschidă
procedurile. La 3 iunie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul şi
a anulat hotărîrea definitivă din 23 martie 1998, dispunînd reexaminarea
completă a cauzei.
20. Curtea Economică Chişinău a programat circa treizeci şi una de
şedinţe de judecată în lunile care au urmat, aproape toate finalizîndu-se cu
decizii amînare a procedurilor şi citarea părţilor pentru altă zi, deoarece mai
multe probe erau necesare, sau una dintre părţi a fost absentă, sau pentru a
stabili exact cine va reprezenta societatea de stat, deoarece mai multe cauze
conexe erau pendinte. Această perioadă a durat de la 23 septembrie 1998
pînă la 25 martie 1999.
21. În timpul uneia dintre aceste şedinţe, la 8 octombrie 1999, instanţa a
observat că există un dezacord între părţi în ceea ce priveşte evaluarea
corectă a proprietăţii în litigiu şi a ajuns la concluzia că este necesară
efectuarea unei expertize. Prin urmare, instanţa suspendat judecarea cauzei
şi a ordonat efectuarea unei expertize cu privire la calculele companiilor,
necesare a fi achitate companiei reclamante. Raportul de expertiză, din 18
mai 2000, a confirmat faptul că societatea de stat era datoare companiei
reclamante 778,877 lei moldoveneşti (MDL). Potrivit Guvernului, raportul a
fost prezentat instanţei de la 21 iulie 2000.
22. La 15 decembrie 2000, compania reclamantă a solicitat instanţei să i
se permită achitarea taxei de stat în rate, şi s-a referit la starea financiară
precară. Instanţa a admis demersul, specificînd, inter alia, că procedurile au
1
Ibidem. În varianta originală a hotărîrii instanţa se numeşte „Arbitration Court of the
Republic of Moldova” ceea ce înseamnă Curtea de Arbitraj a Republicii Moldova. A se
avea în vedere Colegiul Economic a Curţii Supreme de Justiţie.
început în 1995, că această cauză a fost trimisă la o nouă examinare şi însăşi

cercetarea judecătorească a cauzei a durat deja o perioadă lungă de timp.
23. La 19 noiembrie 2002, Curtea Economică Chişinău parţial a admis
pretenţiile companiei reclamante.
24. La 12 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a declinat
competenţa examinării cauzei în favoarea Curţii de Apel Chişinău, avînd în
vedere faptul că toţi judecătorii Colegiului Economic a Curţii de Apel
anterior au participat la examinarea cazului.
25. La 3 iunie 2003, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărîrea din
19 noiembrie 2002.
26. La 23 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărîrile
instanţelor inferioare şi a adoptat o nouă hotărîre, respingînd drept
nefondate toate pretenţiile companiei reclamante. Instanţa Supremă a
constatat, în special, că nu a fost dovedit suficient de cert că compania
reclamantă a dobîndit alte bunuri în proprietate privată, suplimentar la
proprietatea care i-a fost atribuită în 1992 şi care i-a restituit-o societăţii de
stat. Mai multe bunuri, care compania reclamantă a reuţit să le probeze drept
proprietatea privată au fost restituite de societatea de stat, sau o compensaţie
a fost achitată. Crearea companiei reclamante, în baza unei proprietăţii de
stat dar deţinută în proprietate privată, a fost contrară legii, şi o serie de de
creanţe în ceea ce priveşte relaţiile sale financiare cu compania de stat nu
puteau fi verificate, deoarece documentele originale au fost distruse după
expirarea termenului-limită destinat păstrării lor. Hotărîrea Curţii Supreme
de Justiţie a fost definitivă.
27. La 28 martie 2008, Curtea de Apel Economică din Moldova a decis
să iniţieze procesul de lichidare a companiei reclamante pentru neachitarea
datoriilor.
ÎN DREPT
28. Compania reclamantă s-a plîns, conform Articolului 6 § 1 din
Convenţie, cu privire la durata excesivă a procedurilor, casarea hotărîrii
definitive din 23 martie 1998, precum şi asupra motivării insuficiente a
hotărîrii adoptate de Curtea Supremă de Justiţie la 23 octombrie 2003.
Partea relevantă a Articolului 6 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,…într-un termen rezonabil
a cauzei sale, de către o instanţă …, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil…”.
29. Compania reclamantă, de asemenea, s-a plîns sub aspectul
Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, cu privire la pierderea
proprietăţii sale urmare a hotărîrilor adoptate de instanţele naţionale.
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor

sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de
utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale
ale dreptului internaţional.”
30. În cele din urmă, compania reclamantă sa plîns că nu beneficiat de
remedii eficiente în ceea ce priveşte contestaţiile sale vizavi de durata
procedurilor, contrar Articolului 13 din Convenţie. Articolul 13 prevede
următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta
Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe
naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au
acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA
31. În cererea iniţială, compania reclamanta s-a plîns conform

Articolului 6 § 1 din Convenţie cu privire la casarea unei hotărîri definitive
în favoarea sa. Cu toate acestea, în observaţiile sale asupra admisibilităţii şi
fondului cauzei, compania reclamantă a solicitat Curţii să nu procedeze la
examinarea acestui capăt de plîngere. Prin urmare, Curtea nu constată
necesitatea să-l examineze.
32. Curtea a procedat la examinarea plîngerilor companiei reclamante în
conformitate cu Articolul 6 § 1 din Convenţie, referitoare la motivarea
insuficientă din partea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi în temeiul
Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte pierderea
proprietăţii. Cu toate acestea, Curtea, avînd în vedere toate materialele aflate
în posesia sa, constată că aceste reclamaţii nu dezvăluie existenţa unei
violări a drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie sau în protocoalele
sale. Rezultă că această parte a cererii urmează a fi respinsă ca fiind în mod
vădit nefondată, în temeiul Articolului 35 § § 3 şi 4 din Convenţie.
33. Curtea consideră că plîngerea societăţii reclamante, conform
Articolului 6 § 1 al Convenţiei (în ceea ce priveşte durata procedurilor),
precum şi plîngerile sub aspectul Articolului 13 din Convenţie, ridică
întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor
depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acesteia
drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară această
plîngere admisibilă. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului
29 § 3 din Convenţie (a se vedea mai sus paragraful 4), Curtea va proceda
direct la examinarea fondului.
34. Compania reclamanta s-a plîns că procedurile în cazul său, care au

durat mai mult de nouă ani de zile, din care şase ani nu cad în jurisdicţia
Curţii conform principiului ratione temporis, au fost excesiv îndelungate.
Compania reclamantă a adăugat că această cauză nu a fost foarte complexă,
implica numai două părţi, şi precum că a existat doar singură amînare
indispensabilă - nouă luni necesare pentru expert în vederea evaluării valorii
bunurilor în cauză. Mai mult decît atît, au existat hotărîri inexplicabile din
partea instanţelor judecătoreşti de amînare a procedurilor de la două pînă la
patru luni, şi alte amînări inexplicabile, cum ar fi amînarea pentru trei luni
de zile a examinării demersului societăţii de stat din 12 martie 2001 în
vederea audierii unui expert, şi efectiv audierea acestui expert doar la 06
iunie 2001. Instanţa a fixat alte două amînări cîte trei luni de zile la
demersurile societăţii de stat din 16 iulie 2001 şi 18 iulie 2002. Instanţei i-a
trebuit mai mult de patru luni de zile pentru începerea examinării apelului
societăţii de stat din 4 decembrie 2002, şi la fel au aproape patru luni de zile
pîna a la examinarea de Curtea Supremă de Justiţie a recursului în anulare
depus de societatea de stat la 18 iunie 2003. Compania reclamantă, de
asemenea, s-a referit la anularea din 3 iunie 1998 de Curtea Supremă de
Justiţie a unei hotărîrii definitive în cauza sa.
35. Guvernul a susţinut că durata procedurii urmează să fie calculată din
12 septembrie 1997, data la care Moldova a ratificat Convenţia. Guvernul
consideră că procedurile de fapt au fost destul de complexe, care impuneau
efectuarea expertizelor şi mai multor reexaminări a cazului. În plus,
procedurile au durat pe fundalul statuării Moldovei ca un stat independent şi
formării unei noi ordini de drept bazate pe valori noi, care au cerut timp
pentru a le institui.
36. Potrivit Guvernului, compania reclamantă a solicitat amînări a
procedurilor cu şaptesprezece ocazii diferite, în rezultat tergiversarea a
constituit în total doi ani. În alte opt situaţii, societatea de stat nu a fost
prezentă la examinare, fapt care compania reclamanta l-a considerat un
obstacol pentru continuarea examinării judiciare. Aceste circumstanţe au
determinat alte nouă luni de tergiversare, pentru care a fost responsabilă
compania reclamantă, suplimentar la o altă amînare pentru examinarea
recuzării judecătorului. Alte zece amînări au fost solicitate de pîrît sau
dispuse de instanţe pentru obţinerea probelor suplimentare. Guvernul prin
urmare a pledat precum că aceste amînări au fost rezonabile avînd în vedere
complexitatea cauzei şi luînd în consideraţie că compania reclamantă a fost
responsabilă pentru cele mai multe amînări.
37. Curtea reiterează că caracterul rezonabil al duratei procedurilor
trebuie să fie evaluat în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu referire la
următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi
a autorităţilor relevante şi care a fost interesul reclamantului în litigiu (a se
vedea, printre alte imperative, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, §

43, ECHR 2000-VII, and Cravcenco v. Moldova, no. 13012/02, § 44, 15
January 2008).
38. Curtea cade de acord cu părţile precum că perioada care urmează să
fie luată în consideraţie în speţă, începe de la 12 septembrie 1997. Prin
urmare perioada rămasă se ridică la şase ani şi patruzeci şi una de zile.
39. Curtea notează că instanţele naţionale au considerat necesar să
dispună o expertiză cu privire la valoarea proprietăţii în litigiu, fapt care
sugerează un anumit grad de complexitate. Cu toate acestea, o atare
complexitate nu poate, în sine, explica durata totală a procedurilor, în
special luînd în consideraţie că expertului i-au fost necesare nouă luni de
zile pentru finalizarea raportului şi alte acţiuni procedurale extensive în
legătură cu acest aspect, aparent nu au avut loc.
2. Conduita companiei reclamante

40. Curtea atrage atenţia asupra observaţiilor Guvernului precum că
compania reclamantă a fost responsabilă pentru tergiversarea cu durata de
circa trei ani din toată perioada procedurilor. De asemenea, Curtea notează
că procedurile respective includ şi perioada de nouă luni de zile de efectuare
a unei expertize. Curtea observă că instanţa naţională a observat dezacordul
între părţi vizavi de evaluarea corectă a proprietăţii în litigiu şi în consecinţă
a dispus efectuarea expertizei (a se vedea mai sus paragraful 21). În astfel de
circumstanţe, Curtea nu poate să accepte că tergiversarea s-a datorat
companiei reclamantului, deoarece însuşi instanţa a fost acea care considerat
necesară numirea unei expertize pentru soluţionarea disputei, bazîndu-se pe
faptul că instanţa nu a dispus de competenţa tehnico-ştiinţifică necesară
(evaluarea proprietăţii). Mai mult decît atît, Curtea Supremă de Justiţie în
cele din urmă nu s-a bazat în hotărîrea sa finală pe rezultatele raportului
expertului, faptul care sugerează concluzia că demersul instanţei inferioare
întru dispunerea expertizei nu a fost necesar.
41. Din materialele prezentate de părţi Curtea constată că compania
reclamantă este responsabilă pentru tergiversarea cu durata aproximativ de
zece luni, cele mai multe amînări s-au datorat necesităţii obţinerii dovezilor
suplimentare, de aşteptare a concluziilor experţilor, sau contestarea în
contencios administrativ a probelor aduse de cealaltă parte în formă de acte
administrative Aceste acţiuni reprezintă un exerciţiu de bună-credinţă a
drepturilor procedurale din partea companiei reclamantului.
42. Curtea observă, de asemenea argumentul Guvernului precum că
compania reclamantă a considerat imposibilă examinarea cazului în absenţa
reprezentantului companiei de stat, astfel amînările rezultate de asemenea
pot fi puse pe seama companiei reclamante. Cu toate acestea, Curtea
consideră în primul rînd de competenţa instanţelor naţionale de a decide

dacă urmează ori nu să fie amînată judecarea cauzei, şi instanţele pot face
acest lucru, indiferent de poziţia oricărei părţi participante la proceduri. În
acelaşi timp, solicitînd instanţei să procedeze la examinarea cauzei în lipsa
pîrîtului compania reclamantă riscă să vadă cauza sa retrimisă la
reexaminare, deoarece examinarea cauzei în lipsa părţilor constituie un
temei formal pentru reexaminare. În final, compania reclamantă nu poate fi
considerată satisfăcută ori indiferentă faţă de durata procedurilor din
momentul în care aceasta a formulat o plîngere corespunzătoare în acest
sens (a se vedea mai sus paragraful 16).
43. Curtea consideră, chiar dacă în ipoteza că compania reclamantă este
responsabilă pentru tergiversare timp de aproximativ zece luni ca rezultat al
exercitării drepturilor sale procesuale, aceste circumstanţe nu pot justifica
întreaga durată a procedurilor.
3. Conduita autorităţilor
44. În ceea ce priveşte conduita autorităţilor judiciare, Curtea reiterează
teza că este în sarcina Statelor Contractante la Convenţie să organizeze
propriile sale sisteme de drept în aşa măsură încît instanţele de judecată să
poată garanta fiecărei persoane dreptul la soluţionarea într-un termen
rezonabil a pretenţiilor şi obligaţiilor sale de natură civilă. (a se vedea
Frydlender v. France [MC], nr. 30979/96, § 45, ECHR 2000-VII).
Modalitatea în care Statul instituie mecanisme pentru a se conforma acestei
condiţii – fie prin majorarea numărului judecătorilor, fie prin instituirea
termenelor sau instrucţiunilor stricte, fie prin alte metode – rămîne să decidă
Statul. Dacă Statul admite continuarea procedurilor peste „termenul
rezonabil” prescris de Articolul 6 din Convenţie, fără a efectua anumite
acţiuni pentru urgentarea lor, Statul va fi responsabil pentru tergiversare
produsă (a se vedea Price and Lowe v. the United Kingdom, nr. 43185/98 şi
43186/98, § 23, 29 iulie 2003).
45. Curtea notează, că necătînd la numeroase şedinţe de judecată
programate în prezenta cauză, mai multe din acestea au fost amînate, de
obicei cu o lună de zile între acestea. Unele şedinţe de judecată au fost
amînate pentru trei luni sau chiar la patru luni, fără nici o motivaţie (a se
vedea pledoariile companiei reclamante referitoare la cîteva din aceste
amînări, paragraful 34 supra, şi explicaţiile Guvernului precum că instanţele
de judecată erau supra încărcate).
46. Curtea adiţional notează că durata excesiv de lungă a procedurilor s-
a datorat şi reexaminărilor cazului. Curtea observă că nu poate fi susţinută
teza că cazul reprezintă o anumită compelxitate, cu excepţia evaluării
proprietăţilor în litigiu, totuşi instanţele naţionale l-au considerat astfel cu
trei ocazii (a se vedea mai sus paragrafele 14, 17 şi 19). Deşi Curtea nu este
în poziţia de a analiza calitatea practicii judiciare a instanţelor naţionale,
totuşi Curtea consideră că din momentul în care retrimiterea cauzelor pentru
reexaminare se datorează unor erori admise de instanţele inferioare,

repetarea unor astfel de erori în cadrul unei singure proceduri relevă o
deficienţă serioasă a sistemului judiciar. (a se vedea de exemplu
Wierciszewska v. Poland, no. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003;
Pavlyulynets v. Ukraine, no. 70767/01, § 51, 6 septembrie 2005; şi
Cravcenco, citată supra, § 50).
47. Curtea la fel accentuează că cauza deja a fost o dată soluţionată
printr-o hotărîre judecătorească definitivă din 23 martie 1998. Ulterior
procedurile au fost redeschise (a se vedea mai sus paragraful 19) folosindu-
se căile extraordinare de atac care prin sine sunt contrare Articolului 6 din
Convenţie (a se vedea spre exemplu Brumărescu v. Romania [MC],
nr. 28342/95, § 65, ECHR 1999-VII şi Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 29,
22 martie 2005). Compania reclamantă a depus o plîngerea faţă de Curte cu
privire la acest aspect peste termenul de şase luni de zile prevăzut de
Articolul 35 din Convenţie. Oricum, rămîne adevărat că urmare a revizuirii
unei hotărîri judecătoreşti definitive, autorităţile judiciare urmau să fie mult
mai prudente întru asigurarea unei soluţionări prompte a cauzei redeschise.
Curtea prezumă că din momentul în care o hotărîre judecătorească definitivă
a fost adoptată în cauză aspectele de fapt şi de drept au fost deja exhaustiv
soluţionate. Pînă cînd fapte noi şi importante nu au fost descoperite pentru a
constitui temei pentru reexaminare, instanţele nu au avut să examineze
aspecte dificile în cadrul procedurilor redeschise. Oricum, în prezenta cauză,
în cea mai mare parte tergiversarea a avut loc după casarea hotărîrii
48. În final, Curtea notează că instanţele naţionale au fost conştiente că
procedurile judiciare s-au prelungit excesiv, şi chiar au menţionat acest
aspect în hotărîrile sale (a se vedea mai sus paragraful 22). Necătînd la
aceasta, Curţii Economice Chişinău i-a luat aproape doi ani să adopte
hotărîre asupra cazului, chiar dacă a recunoscut durata excesivă a
procedurilor.
4. Concluzii
49. Curtea consideră că speţa nu a fost foarte complexă şi compania
reclamantă reclamantă a fost responsabilă doar pentru un număr relativ mic
de amînări. Unele din amînări care au fost expres recunoscute de instanţele
judiciare au rămas neexplicate. Mai mult ca atît, după ce cauza a fost deja
soluţionată printr-o hotărîre judecătorescă definitivă, redeschiderea acesteia
mai degrabă impunînd soluţionarea promptă a unor aspecte suplimentare, şî
mai puţin o nouă examinare durabilă. În legătură cu cele expuse, Curtea
concluzionează că condiţia examinării într-un „termen rezonabil”, stipulată
în Articolul 6 § 1 din Convenţie, nu a fost respectată în prezenta cauză. Prin
urmare a avut loc încălcarea acestei prevederi.
50. Compania Reclamantă s-a plîns de lipsa unui remediu efectiv în ceea
ce priveşte plîngerea sa referitoare la durata procedurilor.
51. Guvernul a considerat că societatea reclamantă nu a prezentat
suficiente argumente în ceea ce priveşte această plîngere şi a solicitat Curţii
să o respingă, în acelaşi timp avînd în vedere faptul că nici o violare a
drepturilor companiei reclamante în temeiul articolului 6 din Convenţie nu a
avut loc. De asemenea, Guvernul a făcut referire la competenţa instanţelor
ierarhic superioare de a verifica respectarea exigenţei „rezonabilităţii
timpului” de examinare, aşa după cum în mod expres stipulează articolul
192 din Codul de procedură civilă (după cum s-a citat în Boboc v. Moldova,
no. 27581/04, § 17, 4 noiembrie 2008).
52. Curtea aminteşte că plîngerea companiei reclamante cu privire la
durata excesivă a procedurilor, contrare Articolului 6 din Convenţie, a fost
fără îndoială una disputabilă (a se vedea mai sus paragraful 49). Compania
reclamantă prin urmare a fost în drept să beneficieze de un remediu naţional
eficient, în sensul Articolului 13. În consecinţă, Curtea va examina dacă un
astfel de remediu a fost pus la dispoziţia companiei reclamante.
53. Curtea notează argumentele Guvernului cu privire la remediile
disponibile companiei reclamante conform dreptului naţional. Oricum,
Curtea observă că asemenea argumente deja au fost respinse în Boboc (citat
supra, paragraful 41). Curtea în special constată precum că compania
reclamantă s-a plîns diferitor autorităţi, inclunzînd şi Consiliul Superior al
Magistraturii (a se vedea mai sus paragraful 16), şi instanţa expres a
menţionat despre durata excesivă a procedurilor (a se vedea mai sus
paragraful 22), totuşi fără accelerarea procedurilor sau acordarea
compensaţiilor în acest sens. Prin urmare Curtea constată precum că
compania reclamantă nu a avut la dispoziţie remediu efectiv în ce priveşte
plîngerea sa cu privire la durata procedurilor.
54. Respectiv, a avut loc violarea Articolului 13 luat în conexitate cu
Articolul 6 § 1 din Convenţie.

“ Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale
cazul, o reparaţie echitabilă...”
56. Compania reclamantă a pretins suma de 85 301 euro (EUR) pentru

compensarea prejudiciului moral, care include sumele acordate de prima şi a
doua instanţe, pînă la hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie din 23 octombrie
2003, precum şi dobînda legală.
57. Guvernul a contestat pretenţiile companiei reclamante considerîndu-
le nefondate şi excesive.
58. Curtea notează că a găsit o încălcare a Articolului 6 din Convenţie în
ce priveşte durata excesivă a procedurilor în cauza companiei reclamante, şi
de asemenea, o încălcare a Articolului 13 luat în conexitate cu Articolul 6
din Convenţie. Cu toate acestea, nici o altă încălcare a fost constatată şi din
momentul în care instanţele naţionale a respins ca nefondate toate pretenţiile
companiei reclamantei, aceasta nu poate pretinde să obţină sumele acordate
prin hotărîri care au fost ulterior anulate, precum şi orice alte dobînzi de
întîrziere.
59. Curtea consideră că nu există nici o legătură de cauzalitate între
încălcările constatate în speţă, şi pretenţiile companiei reclamantului pentru
despăgubiri cu titlu de prejudiciu material. Respectiv aceste pretenţii
urmează a fi respinse.
60. Compania reclamantă a pretins 20 000 EUR pentru prejudiciul

moral, susţinînd că activitatea sa ar fi fost paralizată timp de mai mulţi ani
de zile, fapt care în cele din urmă a condus la lichidarea companiei.
61. Guvernul a considerat că nu există nici o legătură de cauzalitate între
pretinsele încălcări şi capătul respectiv de pretenţii de satisfacţie echitabilă,
care de altfel, nu a fost susţinut prin dovezi clare.
62. Curtea consideră că administraţiei companiei reclamante urma să i se
cauzeze un anumit nivel de stres şi frustrare în rezultatul duratei excesive a
procedurilor, nefiind clar în ce măsură compania reclamantă în cadrul
procedurilor respective ar fi avut posibilitatea să obţină compensarea pentru
bunuri pretinse a fi în proprietatea sa. Luînd în consideraţie cele expuse şi
apreciind durata totală a procedurilor, hotărînd în baza principiilor
echitabile, Curtea acordă companiei reclamante 600 EUR pentru prejudiciul
moral.
63. Compania reclamantă a pretins 1 575 EUR pentru cheltuielile de

judecată şi de 50 EUR pentru serviciile de traducere.
64. Guvernul nu a fost de acord şi a considerat suma solicitată ca fiind
exagerată comparativ cu remunerarea percepută la nivel naţional. De
asemenea, Guvernul a pus la îndoială numărul de ore necesare pentru

formularea observaţiilor în această relativ de simplă speţă.
65. Curtea reiterează că, pentru rambursarea costurilor şi cheltuielilor în
conformitate cu Articolul 41, urmează să fie stabilit dacă acestea au fost
necesare şi efectuate realmente, precum au fost oare acestea rezonabile după
cantitate.(a se vedea Croitoru v. Moldova, no. 18882/02, § 35, 20 iulie
2004).
66. În prezenta cauză, ţinînd seama de complexitatea relativ scăzută a
speţei precum şi a aspectelor invocate, de asemenea avînd în vedere şi
volumul de materiale care urmau a fi analizate, Curtea acordă companiei
reclamante 1 000 EUR pentru costuri şi cheltuieli.
D. Penalităţi
67. Curtea consideră adecvat ca penalităţile de întîrziere să fie calculate

în baza ratei minime a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, la
care să se adauge trei procente.

UNANIMITATE
1. Declară inadmisibile plîngerile companiei reclamante în temeiul
Articolului 6 § 1 (cu privire la motivarea hotărîrilor) şi Articolului 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie, şi restul capetelor de cerere admisibile;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie în ce

priveşte durata procedurilor;
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 13 luat în conexitate cu

Articolul 6 al Convenţiei;
4. Hotărăşte:
(a) că Statul reclamat urmează să achite companiei reclamante în decurs
de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în
conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, 600 EUR
(şase sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, şi 1 000 EUR (o mie euro)
pentru compensarea costurilor şi cheltuielilor, sumele care urmează a fi
aplicabilă la data achitării, plus orice taxă care poate fi aplicată;
executării trebuie să fie achitată o rată simplă a dobînzii la sumele de
mai sus, egală cu rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene

pentru perioada de întîrziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor companiei reclamante cu privire la satisfacţia

echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la data de 6 octombrie

2009, în conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DOLNEANU c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
13/02/2008

1 HOTĂRÂREA DOLNEANU c. MOLDOVEI
În cauza Dolneanu c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL, Preşedinte,,
Dl G. BONELLO,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Pavel Dolneanu („reclamantul”), la 21 februarie 2003. La 11 martie 2003, el
a decedat. Fiica acestuia, dna Maria Zavdei („succesorul reclamantului”), şi-
a exprimat dorinţa de a menţine cererea la Curte.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna L. Iabangi de la
„Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova”, o organizaţie
non-guvernamentală cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova
(„Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V.
Pârlog.
3. Reclamantul a pretins, în special, încălcarea drepturilor sale garantate
de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie separat şi combinat cu
articolul 13 al Convenţiei, ca urmare a plăţii întârziate a compensaţiei pentru
deprecierea depozitelor sale de la Banca de Economii, care era o bancă de
stat.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 4 aprilie 2006, o
Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea.
HOTĂRÂREA DOLNEANU c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1930 şi locuia la Puhoi.

felul următor.
7. Reclamantul a depozitat bani în trei conturi diferite ale Băncii de
Economii („Banca”), care, în perioada sovietică, era proprietate a statului.
8. În anul 1994, Parlamentul a adoptat Hotărârea nr. 201-XIII „privind
indexarea depunerilor populaţiei în instituţiile Băncii de Economii a
Moldovei” („hotărârea din 1994”), prin care persoanele care au atins vârsta
de 60 de ani până la 1 ianuarie 1994 şi care aveau solduri în conturile lor din
Bancă la 2 ianuarie 1992 aveau dreptul de a recupera o parte din depozitele
lor la rata de un leu moldovenesc (MDL) pentru o rublă sovietică pentru
prima mie de ruble depozitată în fiecare cont.
9. La 16 februarie 1995, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 108, prin care
a creat o Comisie împuternicită să stabilească suma compensaţiei care urma
să fie transferată Băncii pentru compensaţii de către Ministerul Finanţelor
(„Ministerul”) până la cea de-a 25-ea zi a fiecărei luni, din alocaţiile făcute
în acest scop în bugetul de stat pentru anul relevant.
10. Reclamantul avea mai mult de o mie de ruble în fiecare din cele trei
conturi ale sale în Bancă şi, prin urmare, el a pretins MDL 3,000
(echivalentul a 750 dolari americani (USD)). La 7 iunie 2000, el a primit
MDL 570 după ce Ministerul a transferat Băncii banii pentru compensaţii.
El a continuat să solicite suma restantă şi să se plângă diferitor autorităţi.
11. La 8 noiembrie 2001, el a iniţiat proceduri judecătoreşti împotriva
Băncii şi a Ministerului pentru a recupera suma restantă, solicitând
compensaţii pentru plata întârziată (deoarece valoarea banilor se deprecia
din cauza inflaţiei mari) şi pentru prejudiciul moral cauzat prin faptul că a
trebuit să aştepte plata banilor (reclamantul a fost recunoscut invalid de
gradul doi şi avea o pensie de stat lunară în mărime de MDL 89). Ambii
pârâţi au acceptat că reclamantul avea dreptul de a obţine suma
compensaţiei datorate şi au declarat că întârzierea în efectuarea plăţii se
datora omisiunii de a include în bugetul de stat alocaţiile în acest scop.
Potrivit Ministerului, în anii 1995-1997, el a transferat Băncii 26% din banii
necesari pentru a plăti compensaţia în întregime tuturor celor faţă de care se
aplica hotărârea din 1994. Totuşi, în anii 1998-2000, bugetul de stat nu a
mai alocat fonduri, deşi adiţional au fost alocate 7% din suma totală în
bugetul pentru anul 2001. Reclamantul nu a primit nicio compensaţie în
anul 2001.
12. La 4 martie 2002, Judecătoria sectorului Centru a acceptat în parte
pretenţia reclamantului. Ea a constatat că principala responsabilitate pentru
întârzierea la plata compensaţiei datorate reclamantului aparţinea

Ministerului, care nu a transferat Băncii banii necesari. Ea a indicat Băncii
să-i plătească reclamantului MDL 266, iar Ministerului să-i plătească
acestuia MDL 2,163, care constituiau suma restantă datorată în temeiul
hotărârii din 1994 (în total MDL 2,429 sau EUR 210 la acea dată). Instanţa
de judecată a respins pretenţia pentru compensarea prejudiciului material şi
moral, deoarece nu exista o lege care să reglementeze astfel de pretenţii.
13. În apel, reclamantul a cerut în mod expres instanţei de judecată, în
temeiul articolului 4 al Constituţiei, să aplice direct articolul 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie şi articolul 13 al Convenţiei din cauza lipsei
recursurilor naţionale.
14. La 7 mai 2002, Tribunalul Chişinău a menţinut hotărârea
judecătorească din 4 martie 2002, repetând motivarea dată de prima instanţă
atunci când aceasta a respins pretenţia cu privire la compensarea
prejudiciului material şi moral.
15. În recurs, reclamantul a repetat argumentele sale prezentate în faţa
instanţelor judecătoreşti inferioare, bazându-se suplimentar pe articolul 6 al
Codului civil (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
16. La 3 septembrie 2002, Curtea de Apel, de asemenea, a menţinut
hotărârile instanţelor judecătoreşti inferioare şi a confirmat motivarea
acestora pentru respingerea pretenţiei cu privire la compensaţii cu titlu de
prejudiciu material şi moral, deoarece aceasta „nu avea suport legal”. Acea
decizie era irevocabilă. La 29 iulie 2004, suma datorată a fost transferată în
contul reclamantului.
17. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

„Articolul 4. Drepturile şi libertăţile omului
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se

interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne,
prioritate au reglementările internaţionale.
Articolul 20. Accesul liber la justiţie
(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi
interesele sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie. ”

18. Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare până la 12 iunie

2003, sunt următoarele :
„Articolul 6. Apărarea drepturilor civile
Apărarea drepturilor civile se înfăptuieşte, potrivit regulilor stabilite de instanţa

judecătorească competentă … prin recunoaşterea acestor drepturi; … prin obligarea
persoanei, care a încălcat un drept, de a plăti daunele cauzate …, precum şi prin alte
mijloace prevăzute de lege.
Articolul 215. Obligaţia debitorului de a repara daunele
În cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor a obligaţiei,

el este obligat să repare daunele cauzate creditorului.
Prin daune se înţeleg cheltuielile făcute de creditor, pierderea sau deteriorarea

bunului lui, precum şi veniturile neobţinute de creditor, pe care el le-ar fi obţinut, dacă
obligaţia ar fi fost executată de debitor. ”
19. Hotărârea Parlamentului „privind indexarea depunerilor populaţiei în
instituţiile Băncii de Economii a Moldovei” (nr. 201-XIII, 29 iulie 1994)
prevede următoarele :
„Articolul 1 - Se indexează depunerile populaţiei în instituţiile Băncii de Economii a
Moldovei, … luîndu-se ca bază soldul acestora conform situaţiei din 2 ianuarie 1992,
pentru depunătorii care pînă la 1 ianuarie 1994 au atins vîrsta de 60 de ani - prima mie
de ruble la toate conturile în raportul 1 rublă: 1 leu.
Articolul 2 - Guvernul şi Banca Naţională a Moldovei:
în termen de o lună vor elabora şi vor propune modul şi mecanismul de amortizare a

sumelor indexate şi sursele de compensare;
vor face propuneri privind modul de indexare a celorlalte depuneri ale populaţiei în
instituţiile Băncii de Economii a Moldovei. ”
20. Prevederile relevante ale Legii privind indexarea depunerilor băneşti
ale cetăţenilor în Banca de Economii (nr. 1530-XV, 12 decembrie 2002)
(„Legea din 2002”) sunt următoarele:
„... Articolul 2. Indexarea
Se indexează depunerile cetăţenilor Republicii Moldova în Banca de Economii, …

luîndu-se ca bază soldul acestora conform situaţiei din 2 ianuarie 1992:
a) în raport de 1 rublă: 1 leu, la prima mie de ruble a soldului cumulativ din toate
conturile deţinute de o persoană fizică (deponent);
b) în raport de 2,5 ruble: 1 leu, la soldul ce depăşeşte suma indicată la lit.a) pentru o
persoană fizică (deponent).
Articolul 3. Modul de plată
Sumele indexate indicate la art. 2 se vor plăti în etape, începînd cu anul 2003.
Articolul 4. Mijloacele financiare de plată
(1) Plata sumelor indexate se efectuează din mijloacele bugetului de stat.
(2) În legea bugetară anuală se va stabili pentru anul respectiv cuantumul

mijloacelor financiare destinate plăţii sumelor indexate. …
Articolul 5. Etapele de indexare şi de plată
(1) Indexarea sumelor şi plata sumelor indexate se efectuează, la solicitarea

depunătorilor, în etape, prioritar la prima mie de ruble, apoi pentru soldul ce depăşeşte
prima mie de ruble, în funcţie de anul naşterii depunătorului.
Articolul 7
Guvernul:
a) va aproba, în termen de o lună, un regulament privind indexarea şi modul de plată

a sumelor indexate la depunerile băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii;
b) va preciza anual, în funcţie de sumele prevăzute în bugetul de stat pentru

indexare, categoriile de cetăţeni ale căror depuneri se vor indexa; …”
ÎN DREPT
21. Reclamantul a pretins că plata întârziată a compensaţiei datorată lui a
fost contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede
următoarele:

22. El s-a mai plâns de o violare a drepturilor sale garantate de articolul
13 al Convenţiei, care prevede următoarele:
când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor
lor oficiale.”
23. În esenţă, reclamantul s-a mai plâns şi de o violare a articolului 6 § 1

al Convenţiei, partea relevantă a căruia este următoarea:
I. ADMISIBILITATEA
24. Curtea notează de la început că reclamantul a decedat după

depunerea acestei cereri şi că succesorul lui şi-a exprimat dorinţa de a
continua procedurile în faţa Curţii (a se vedea paragraful 1 de mai sus). Ea
nu vede niciun impediment pentru examinarea în continuare a cauzei.
25. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs
interne disponibile lui. În special, el ar fi putut, însă nu a făcut acest lucru,
să folosească prevederile articolului 20 al Constituţiei (a se vedea paragraful
17 de mai sus) şi câteva articole ale noului Cod civil. Succesorul
reclamantului încă mai putea iniţia proceduri în această privinţă şi acesta
putea, de asemenea, să invoce direct Convenţia.
26. Succesorul reclamantului a făcut referire la apelul şi recursul depuse
la instanţele judecătoreşti naţionale, care s-au referit, în mod expres, la
articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi la articolul 13 al Convenţiei.
27. Curtea notează că reclamantul a iniţiat proceduri judecătoreşti
pretinzând compensaţia restantă şi că instanţele judecătoreşti au examinat
pretenţiile lui şi le-au acceptat. Astfel, el a epuizat în mod corespunzător
căile de recurs interne disponibile.
Totuşi, atunci când au constatat pârâţii responsabili pentru plata
întârziată a compensaţiei restante, instanţele judecătoreşti au notat în mod
expres lipsa legilor care să le permită să acorde reclamantului prejudicii.
Făcând acest lucru, instanţele judecătoreşti nu au răspuns la cererea
reclamantului de a aplica Convenţia direct. Prin urmare, reclamantul nu a
avut niciun alt recurs în acest sens.
În astfel de circumstanţe, această pretenţie nu poate fi respinsă pentru
neepuizarea căilor de recurs interne disponibile.
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi al articolelor 6 şi 13 ale
Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase
încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului lor. Niciun alt
temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare,

1 LA CONVENŢIE
29. Reclamantul a declarat că plata întârziată a compensaţiei, la care el

avea dreptul în temeiul hotărârii din 1994, i-a încălcat drepturile sale
garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. El a subliniat că
dreptul la proprietate, pe care el l-a invocat, a rezultat din hotărârea din 1994,
şi nu din depozitele în ruble ruseşti deschise în conturile sale înainte de anul
1992 sau din careva pretenţii cu titlu de prejudicii pentru omisiunea de a plăti.
30. Guvernul a considerat că reclamantul nu a avut un „bun” în sensul
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi că, prin urmare, nu a avut loc
o ingerinţă în drepturile sale.
1. Dacă reclamantul a avut un „bun”?

31. Curtea reiterează că, „conform jurisprudenţei sale, un reclamant poate
pretinde o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie doar dacă
hotărârile contestate se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.
„Bunuri” pot fi „bunuri existente” sau proprietăţi, inclusiv pretenţii, în
anumite situaţii bine-definite. Pentru ca o pretenţie să poată fi considerată un
„bun” care să cadă sub incidenţa articolului 1 al Protocolului nr. 1, persoana
care are o pretenţie trebuie să stabilească dacă aceasta are o bază suficientă în
legislaţia naţională, de exemplu, atunci când există o jurisprudenţă stabilită a
instanţelor judecătoreşti care s-o confirme. Atunci când acest lucru a fost
făcut, conceptul de „speranţă legitimă” poate intra în joc” (a se vedea
Draon v. France [GC], nr. 1513/03, § 65, 6 octombrie 2005). Totuşi, articolul
1 al Protocolului nr. 1 nu garantează orice drept de a dobândi un drept de
proprietate (a se vedea Gayduk and Others v. Ukraine (dec.), nr. 45526/99, 2
iulie 2002). Prin urmare, el nu impune statelor vreo obligaţie generală de a
menţine puterea de cumpărare a sumelor depozitate prin intermediul indexării
sistematice a economiilor (a se vedea Rudzińska v. Poland (dec.),
nr. 45223/99, ECHR 1999-VI şi X. v. Germany, cererea nr. 8724/79, decizia
Comisiei din 6 martie 1980, DR 20, p. 226).
32. În această cauză, Curtea notează că reclamantul a avut o pretenţie
bazată pe hotărârea din 1994. Acea hotărâre (a se vedea paragraful 19 de mai
sus) prevedea dreptul la compensaţii pentru fiecare cetăţean al Republicii
Moldova care întrunea două condiţii: să aibă, la 2 ianuarie 1992, bani într-un
cont bancar şi să fi atins, până la 1 ianuarie 1994, vârsta de 60 de ani. Nu se
contestă faptul că reclamantul întrunea ambele condiţii. De asemenea,
hotărârea stabilea sumele exacte pe care le puteau pretinde cei care erau
eligibili pentru a obţine compensaţii: MDL 1,000 pentru fiecare cont în care
el sau ea avea, la 2 ianuarie 1992, cel puţin 1,000 de ruble sovietice.
Reclamantul a prezentat instanţelor judecătoreşti naţionale probe potrivit
cărora, până la 2 ianuarie 2002, el a avut trei conturi bancare cu mai mult de
1,000 de ruble sovietice în fiecare din ele. Prin urmare, suma totală la care el
avea dreptul în temeiul legii era de MDL 3,000.
33. Curtea mai notează că atât pârâţii în procesul naţional, cât şi instanţele
judecătoreşti nu au invocat vreodată vreo îndoială cu privire la dreptul
reclamantului de a obţine compensaţii în temeiul hotărârii din 1994 şi nici nu
s-a contestat vreodată suma exactă la care acesta avea dreptul. Mai mult,
reclamantul a primit o parte din compensaţii în anul 2000 (a se vedea
paragraful 8 de mai sus), pârâţii recunoscând astfel, în mod implicit,
pretenţiile lui.
34. În hotărârea sa din 1994, Parlamentul nu a supus dreptul la
compensaţii niciunor alte criterii decât celor două menţionate mai sus, pe care
reclamantul le-a întrunit. În special, nu a existat nicio referire la
disponibilitatea fondurilor pentru compensaţii sau pentru plata progresivă sau
în rate, iar executivului nu i s-a dat competenţa de a decide care categorii de
beneficiari urmau să fie compensaţi cu prioritate sau de a suspenda plăţile în
baza vreunui temei. Deşi hotărârea a obligat Guvernul şi Banca Naţională a
Moldovei să găsească surse pentru finanţarea plăţii compensaţiilor, ea nu a
condiţionat dreptul de a obţine compensaţii de capacitatea executivului de a
identifica astfel de surse. Prin urmare, introducerea de către Guvern a unor
condiţii suplimentare pentru plata compensaţiilor, precum alocarea de bani în
acest scop în bugetul de stat (a se vedea paragraful 9 de mai sus), deşi
rezonabilă per se, nu a fost prevăzută în hotărârea Parlamentului şi nu putea
afecta dreptul reclamantului de a obţine compensaţii. Hotărârile judecătoreşti
în cauza reclamantului oferă sprijin acestei opinii: deşi singura apărare a
Ministerului a fost indisponibilitatea banilor în bugetul de stat alocaţi pentru
compensaţii, instanţele judecătoreşti au recunoscut Ministerul responsabil de
omisiunea de a plăti. Atunci când au făcut acest lucru, instanţele judecătoreşti
nu au considerat necesar de a verifica dacă bugetul pentru anul 2002, atunci
când au fost pronunţate hotărârile, prevedea plata compensaţiilor datorate în
temeiul hotărârii din 1994.
35. Prin urmare, această cauză trebuie distinsă de cele în care legislativul,
în mod clar, a avut intenţia de a limita dreptul la compensaţii şi a delegat, în
mod expres, executivului competenţa de a ajusta plăţile în funcţie de
întrunirea unor criterii specifice (a se vedea decizia în cauza Gayduk, citată
mai sus). Atunci când Parlamentul Republicii Moldova a avut intenţia de a
supune dreptul la compensaţii unor diverse limitări şi criterii, el a făcut acest
lucru în mod expres (a se vedea paragraful 20 de mai sus).
36. Mai mult, Curtea a stabilit că lipsa fondurilor nu poate fi invocată ca
un motiv pentru omisiunea autorităţilor de a se conforma obligaţiilor lor (a se
vedea, mutatis mutandis, Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 53, ECHR
2004-III (extracts)) şi, de asemenea, a constatat o violare a articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie în cauze unde omisiunea de a plăti a rezultat
din omisiunea Parlamentului de a prevedea mijloacele necesare în bugetul de
stat (a se vedea Voytenko v. Ukraine, nr. 18966/02, §§ 41-43, 29 iunie 2004).
37. Mai mult, Curţii i se pare că nu disponibilitatea banilor în buget a

afectat plata compensaţiilor. După cum însuşi Ministerul a confirmat, el a
obţinut şi a transferat Băncii mai mult de un sfert din suma totală necesară în
anii 1995-1997 (a se vedea paragraful 11 de mai sus) şi, totuşi, până în anul
2000, reclamantul nu a primit niciun ban, în pofida numeroaselor lui cereri. În
anul 2001, au fost disponibili mai mulţi bani şi, totuşi, reclamantul nu a primit
nimic până în anul 2004, în pofida unei hotărâri judecătoreşti definitive, care
dispunea plata banilor în anul 2002. Curtea este conştientă de faptul că, între
timp, Banca a devenit o bancă comercială, însă, de asemenea, notează faptul
că schema stabilită pentru plata compensaţiei relevante a continuat să fie
implementată prin intermediul acestei bănci. În acest sens, Curtea reiterează
că, atunci când autorităţile de stat decid să delege unele din funcţiile lor unor
entităţi private, ele îşi menţin responsabilitatea pentru modul în care astfel de
entităţi exercită acele funcţii (a se vedea Van der Mussele v. Belgium, hotărâre
din 23 noiembrie 1983, Seria A nr. 70, § 30).
38. Prin urmare, rezultă că hotărârea din anul 1994 a stabilit în detalii
suficiente criteriile pentru determinarea beneficiarilor compensaţiilor şi
sumele la care aceştia aveau dreptul. În faţa Curţii nu a fost contestat
niciodată faptul că exista vreo jurisprudenţă naţională, care să contrazică
această constatare şi propria cauză a reclamantului confirmă acest lucru.
39. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că reclamantul a avut o
„speranţă legitimă” de a obţine compensaţii şi, astfel, a avut un „bun” în
sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
2. Dacă a existat o ingerinţă legală în proprietatea reclamantului?

40. Curtea reiterează că articolul 1 al Protocolului nr. 1, care, în esenţă,
garantează dreptul la proprietate, cuprinde trei reguli distincte: prima regulă,
prevăzută în prima propoziţie a primului paragraf, este de natură generală şi
enunţă principiul respectării bunurilor; a doua regulă, conţinută în a doua
propoziţie a primului paragraf, se referă la lipsirea de proprietate şi o supune
unor anumite condiţii; a treia regulă, prevăzută în al doilea paragraf,
recunoaşte că Statele Contractante sunt în drept, printre altele, să
reglementeze folosinţa bunurilor conform interesului general. A doua şi a
treia regulă se referă la situaţiile specifice de ingerinţă în dreptul la protecţia
proprietăţii şi, prin urmare, ar trebui interpretate în lumina principiului
general enunţat în prima regulă (a se vedea Iatridis v. Greece [GC],
nr. 31107/96, § 55, ECHR 1999-II).
41. Curtea consideră că omisiunea de a plăti reclamantului vreo
compensaţie timp de aproximativ şase ani după cererea acestuia, urmată de
omisiunea de a plăti partea mai mare din compensaţie timp de încă
aproximativ patru ani, a constituit o ingerinţă în drepturile sale garantate de
42. Curtea „reiterează că prima şi cea mai importantă cerinţă prevăzută de
articolul 1 al Protocolului nr. 1 este că orice ingerinţă a unei autorităţi publice
în dreptul la protecţia proprietăţii trebuie să fie legală: a doua propoziţie a

primului paragraf permite lipsirea de proprietate numai „în condiţiile
prevăzute de lege”, iar al doilea paragraf recunoaşte că Statele au dreptul de a
reglementa folosinţa bunurilor prin adoptarea „legilor”. Mai mult, supremaţia
legii, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este
inerent tuturor articolelor din Convenţie (a se vedea Amuur v. France,
hotărâre din 25 iunie 1996, Reports 1996-III, pp. 850-51, § 50). Prin urmare,
rezultă că chestiunea dacă a fost asigurat un echilibru just între cerinţele
interesului general al comunităţii şi cerinţele protecţiei drepturilor
fundamentale ale unei persoane (a se vedea Sporrong and Lönnroth v.
Sweden, hotărâre din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52, p. 26, § 69) devine
relevantă numai odată ce a fost stabilit faptul că ingerinţa în cauză a întrunit
cerinţa cu privire la legalitate şi nu a fost arbitrară (a se vedea Iatridis, citată
mai sus, § 58).
43. În această cauză, instanţele judecătoreşti au constatat că această
ingerinţă în dreptul reclamantului a fost ilegală, constatând că
responsabilitatea aparţine, în principal, Ministerului. Prin urmare, ingerinţa a
fost incompatibilă cu dreptul reclamantului la protecţia proprietăţii sale.
Această concluzie înlătură necesitatea de a stabili dacă a fost asigurat un
echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele
protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei.
44. Totuşi, Curtea notează că, deşi instanţele judecătoreşti au recunoscut o
încălcare a drepturilor reclamantului la proprietate, acestea nu i-au acordat
nicio compensaţie pentru prejudiciul cauzat de plata întârziată a banilor la
care el avea dreptul. Acest lucru, în opinia Curţii, nu a constituit o redresare
suficientă pentru reclamant, care a continuat să sufere consecinţele încălcării
drepturilor sale.
45. Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că în această cauză a
avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

COMBINAT CU ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA
CONVENŢIE
46. Reclamantul s-a mai plâns de lipsa recursurilor efective în ceea ce

priveşte pretenţia sa formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie. Deşi el a încercat să obţină un astfel de remediu invocând, în mod
direct, în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale articolul 13 combinat cu
articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi bazându-se pe prevederile
generale ale Codului civil, instanţele judecătoreşti au respins pretenţiile lui.
47. Guvernul a considerat că reclamantul a invocat articolul 13 combinat
cu articolul 6 al Convenţiei. Având în vedere lipsa vreunui motiv de a crede
că în această cauză articolul 6 a fost încălcat, Guvernul a considerat că
articolul 13 nu putea fi invocat, deoarece reclamantul nu a avut o pretenţie

serioasă şi legitimă în temeiul articolului 6 al Convenţiei.
48. Curtea notează că reclamantul a invocat articolul 13 combinat cu
articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. În continuare, ea notează că,
deşi instanţele judecătoreşti au constatat că Ministerul şi-a încălcat obligaţiile,
ele au notat, în mod expres, lipsa vreunei prevederi legale care să le permită
să acorde reclamantului prejudicii.
49. Prin urmare, rezultă că reclamantul nu a avut niciun recurs efectiv în
ceea ce priveşte pretenţia sa formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului
nr. 1 la Convenţie. Prin urmare, în această cauză a avut loc o violare a
50. Curtea a considerat că, atunci când a comunicat această cerere,

reclamantul a mai invocat, în esenţă, o pretenţie în temeiul articolului 6 al
Convenţiei. Totuşi, în lumina constatării sale cu privire la o violare a
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi a articolului 13 al
Convenţiei, Curtea nu consideră necesar de a examina această pretenţie
separat.

satisfacţie echitabilă”.
52. Succesorul reclamantului a pretins EUR 513 cu titlu de prejudiciu

material, bazându-se inter alia pe efectele inflaţiei asupra compensaţiei pe
care el trebuia să le primească.
53. Guvernul a considerat că această pretenţie era nesusţinută şi excesivă.
Mai mult, încă mai era posibil de a pretinde compensaţii în instanţele
judecătoreşti naţionale, ceea ce nu a fost făcut în această cauză.
54. Curtea reiterează că regula cu privire la epuizarea căilor de recurs
interne prevăzută de articolul 35 § 1 al Convenţiei nu se aplică în ceea ce
priveşte pretenţiile cu titlu de satisfacţie echitabilă formulate în temeiul
articolului 41 al Convenţiei (a se vedea De Wilde, Ooms and Versyp v.
Belgium (Article 50), hotărâre din 10 martie 1972, Seria A nr. 14, §§ 15 şi 16,
şi Becciev v. Moldova, nr. 9190/03, § 80, 4 octombrie 2005). Prin urmare,
reclamantului nu i se poate cere să iniţieze noi proceduri prin care să pretindă

compensaţii pentru violările constatate în această hotărâre.
55. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca
rezultat al omisiunii de a-i plăti acestuia compensaţii într-un termen rezonabil.
În baza informaţiilor pe care le posedă, Curtea acceptă pretenţia reclamantului
în întregime.
56. Succesorul reclamantului a mai pretins EUR 3,500 cu titlu de

prejudiciu moral. El s-a referit la vârsta sa înaintată şi la pensia sa mică, care
ar fi fost substanţial suplimentată prin compensaţiile pretinse.
57. Guvernul a considerat că succesorul reclamantului nu putea pretinde
un prejudiciu moral în nume propriu şi că, în orice caz, suma cerută era
excesivă.
58. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzate stres şi
frustrare ca rezultat al omisiunii timp de mulţi ani de a-i plăti acestuia
compensaţii. De asemenea, ea consideră că succesorul reclamantului este în
drept să pretindă un prejudiciu moral în nume propriu (a se vedea Lukanov
v. Bulgaria, hotărâre din 20 martie 1997, Reports of Judgments and Decisions
1997-II, § 53). Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă EUR 2,000 cu acest
titlu.
59. Succesorul reclamantului a pretins EUR 1,588 cu titlu de costuri şi

cheltuieli. În sprijinul acestor pretenţii, el a prezentat un contract cu avocatul
său şi o listă detaliată a orelor lucrate asupra cauzei (17.5 ore).
60. Guvernul a contestat suma pretinsă pentru reprezentare. El a declarat
că aceasta era excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de avocat nu a fost suma
care a fost de fapt plătită acestuia de către reclamant. El a contestat numărul
de ore lucrate de avocatul reclamantului şi onorariul pe oră perceput de
acesta.
complexitatea cauzei, Curtea acceptă în întregime pretenţia formulată cu titlu
de costuri şi cheltuieli.



Convenţie;

cu articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;

5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească succesorului reclamantului, în
termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în
conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 513 (cinci sute
treisprezece euro) cu titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 (două mii
euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,588 (o mie cinci sute optzeci
şi opt euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DRĂGUŢĂ c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
31 octombrie 2006
DEFINITIVĂ
31/01/2007

1 HOTĂRÂREA DRĂGUŢĂ c. MOLDOVEI
În cauza Drăguţă c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
dna Valentina Drăguţă („reclamant”), la 16 iulie 1999.
3. Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârilor judecătoreşti
din 10 octombrie 1995 şi 29 septembrie 1998, dreptul său la o instanţă care
să hotărască într-un termen rezonabil asupra drepturilor sale cu caracter
civil, garantat de articolul 6 al Convenţiei, precum şi dreptul la respectarea
bunurilor sale, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, au
fost încălcate.
2003, o Cameră din cadrul acestei Secţiuni a decis să comunice cererea
Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să
examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea ei.
ÎN FAPT

invalid (de gradul doi).
HOTĂRÂREA DRĂGUŢĂ c. MOLDOVEI 2
6. Reclamantul împreună cu familia sa (soţul şi trei copii, doi dintre care

erau minori în perioada relevantă) au închiriat un apartament de la stat. În
anul 1994, apartamentul a fost grav deteriorat ca urmare a unei scurgeri din
ţevile de apă. Două comisii speciale ale Primăriei municipiului Chişinău au
confirmat prejudiciul cauzat apartamentului, constatând că acesta a devenit
nelocuibil şi se afla în pericol iminent de prăbuşire. Cererile reclamantului
de a-i repartiza un alt spaţiu locativ, după cum prevedea legea, au fost
respinse de Primărie din motivul lipsei apartamentelor disponibile.
Reclamantul şi familia sa au continuat să locuiască în acest apartament până
în decembrie 2000, când s-au mutat într-o odaie închiriată.
7. În aprilie 1995, reclamantul a intentat o acţiune civilă împotriva
Primăriei, revendicându-şi dreptul de a primi un nou apartament. La
10 octombrie 1995, Judecătoria sectorului Centru, municipiul Chişinău, a
decis în favoarea reclamantului şi a obligat Primăria să-i repartizeze o
locuinţă familiei acestuia, compusă din cinci persoane („hotărârea din anul
1995”). Instanţa de judecată a eliberat titlul executoriu nr. 2-383/95. La 21
octombrie 1995, reclamantul a solicitat executorului judecătoresc şi
instanţei de judecată să execute acest titlu.
8. Ca urmare a refuzului Primăriei de a se conforma hotărârii
judecătoreşti din 10 octombrie 1995, reclamantul a solicitat instanţei de
judecată schimbarea modului de executare a hotărârii, solicitând valoarea
bănească a apartamentului.
9. La 29 septembrie 1998, Judecătoria sectorului Centru, municipiul
Chişinău, a pronunţat o nouă hotărâre, prin care a obligat Primăria să
plătească reclamantului suma de 146,440 lei moldoveneşti (MDL)
(echivalentul a 24,000 dolari SUA la acea dată), ceea ce reprezenta
valoarea de piaţă a unui apartament cu patru camere în Chişinău („hotărârea
din anul 1998”). Instanţa de judecată a eliberat un nou titlu executoriu sub
acelaşi număr ca şi cel eliberat în anul 1995 (nr. 2-383/95).
10. La 27 octombrie 1998, Tribunalul Chişinău a menţinut această
hotărâre. Hotărârea în cauză nu a mai fost contestată şi a devenit
irevocabilă.
11. Reclamantul a obţinut un titlu executoriu, care însă nu a fost executat
de către executorul judecătoresc. La 13 noiembrie 1998, la cererea
reclamantului, Judecătoria sectorului Centru, municipiul Chişinău, a
sechestrat contul bancar al Primăriei, însă pe acest cont se pare că nu existau
bani. La 9 iunie 1999, reclamantul a adresat o scrisoare Ministerului
Justiţiei, în care s-a plâns de neexecutarea hotărârii din anul 1998.
Ministerul Justiţiei a expediat această scrisoare Judecătoriei sectorului
Centru, municipiul Chişinău.
12. La cererea reclamantului, a fost pus sechestru asupra uneia din
clădirile Primăriei, pentru a fi vândută la licitaţie publică. Totuşi, clădirea nu
a fost vândută.
13. Potrivit reclamantului, hotărârea din anul 1998 a fost executată la 11

ianuarie 2002. Potrivit Guvernului, data executării este 26 decembrie 2001.

Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extrase).
Suplimentar, prevederile relevante ale Legii nr. 824 din 24 decembrie
1991 privind indexarea veniturilor băneşti ale populaţiei sunt următoarele:
„Articolul 1
Indexarea veniturilor băneşti ale populaţiei înseamnă recuperarea deplină sau

parţială a pierderilor din veniturile populaţiei cauzate de majorarea preţurilor şi
tarifelor la mărfurile de consum şi la servicii şi constituie un mecanism permanent de
corectare automată a mărimii veniturilor băneşti curente ale populaţiei. ...
Articolul 3
Se indexează toate veniturile băneşti ale cetăţenilor în formă de remunerare a

muncii, ale lucrătorilor instituţiilor şi organizaţiilor bugetare, precum şi ale
întreprinderilor şi organizaţiilor ce vând producţie la preţuri fixe, pensiile, bursele,
indemnizaţiile şi alte venituri ce nu au caracter unic, veniturile băneşti ale populaţiei
în formă de depuneri în instituţiile sistemului financiar şi de credite.”
ÎN DREPT
15. Reclamantul pretinde că, prin neexecutarea hotărârilor din anul
1995 şi anul 1998 în favoarea sa, au fost încălcate drepturile sale garantate
de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.
următoarele:
internaţional.

amenzilor.”
16. Guvernul pretinde că, deoarece suma a fost plătită la 26 decembrie

2001, reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă a încălcării
drepturilor sale prevăzute de Convenţie.
17. Curtea notează că a respins deja o obiecţie similară înaintată de
Guvernul pârât pe motiv că „plata ... nu a fost urmată de nici o recunoaştere
a pretinselor violări” (Prodan v. Moldova, citată mai sus, § 48). Mai mult,
nu a fost plătită nici o compensaţie pentru executarea întârziată.
pretinde că este victimă a unei violări a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a
articolului 6 § 1 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică
chestiuni de drept care sunt suficient de serioase, încât determinarea lor să
depindă de o examinare a fondului şi că nici un alt temei pentru declararea
lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste

20. Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârilor

judecătoreşti în favoarea sa din anul 1995 şi 1998, dreptul său garantat de
articolul 6 § 1 al Convenţiei a fost încălcat.
21. De asemenea, reclamantul a pretins că dreptul său la protecţia
proprietăţii a fost încălcat ca urmare a necompensării de către autorităţi a
devalorizării sumei acordate acestuia ca urmare a executării întârziate.
22. Curtea notează că hotărârea din anul 1995 a rămas neexecutată, chiar
după modificarea ei în anul 1998, cel puţin până în decembrie 2001. Totuşi,
ea notează că Republica Moldova a aderat la Convenţie la 12 septembrie
1997. Prin urmare, doar perioada dintre această dată şi decembrie 2001,
adică de patru ani şi trei luni, ţine de competenţa ratione temporis a Curţii.
23. Curtea a constatat violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a
vizau întârzieri în executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea,
printre altele, Prodan v. Moldova, citată mai sus, şi Luntre and Others
v. Moldova, nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02,
20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi
21945/02, 15 iunie 2004). Examinând materialele prezentate ei, Curtea

consideră că dosarul nu conţine vreun element care i-ar permite să ajungă la
o concluzie diferită în această cauză.
24. Prin urmare, din motivele expuse în cauzele menţionate mai sus,
Curtea constată că neexecutarea în termen rezonabil a hotărârii din anul
1995, modificată în anul 1998, constituie o violare a articolului 6 § 1 al


material şi moral. El a pretins MDL 163,573 (EUR 10,724) cu titlu de
prejudiciu material suferit ca urmare a neexecutării de către autorităţi timp
de peste trei ani a hotărârii din 29 septembrie 1998. El a prezentat date
statistice, conform cărora în perioada anilor 1998-2002 rata inflaţiei a fost
de 111.7 %, reducând astfel valoarea sumei ce i-a fost acordată în anul
1998.
27. Guvernul a declarat că, în temeiul Legii nr. 824 (a se vedea
paragraful 14 de mai sus), reclamantul ar fi putut pretinde compensarea
efectelor inflaţiei asupra sumei acordate acestuia.
De asemenea, Guvernul a declarat că executorul judecătoresc a întreprins
toate măsurile rezonabile pentru executarea hotărârii, însă aceasta s-a
dovedit a fi imposibil de realizat din motivul lipsei de bani în contul
Primăriei.
28. Curtea observă că Guvernul nu a prezentat nici o jurisprudenţă
naţională care ar demonstra că Legea nr. 824, pe care acesta se bazează, a
fost interpretată de către instanţele judecătoreşti ca fiind aplicabilă unor
situaţii similare celei a reclamantului, şi anume persoanelor care deţin
hotărâri judecătoreşti în favoarea lor.
29. Cât priveşte argumentul Guvernului, conform căruia executorul
judecătoresc a întreprins toate măsurile rezonabile pentru a asigura
executarea hotărârii, Curtea notează că debitorul reclamantului era Primăria
municipiului Chişinău, adică o autoritate de stat. Ea reaminteşte că „o
autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor şi a spaţiului locativ
alternativ ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri. Fireşte, o întârziere
în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată de circumstanţe speciale.

Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esenţa dreptului
protejat de articolul 6 § 1 al Convenţiei” (Prodan, citată mai sus, § 53).
Prin urmare, argumentul Guvernului, precum că Primăria municipiului
Chişinău nu dispunea de bani pentru a-şi onora creanţa, nu poate fi luat în
consideraţie.
30. Curtea consideră că deprecierea valorii reale a sumei acordate prin
hotărârea din 29 septembrie 1998, pe parcursul perioadei în care aceasta nu
a fost executată, constituie un prejudiciu material suportat de reclamant care
trebuie compensat de către statul pârât (a se vedea, de exemplu, Akkuş v.
Turkey, hotărâre din 9 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions
1997-IV, § 35). Curtea consideră că reclamantul a demonstrat deprecierea
sumei şi, din acest motiv, îi acordă întreaga sumă solicitată în această parte.
31. De asemenea, reclamantul a pretins că familia sa a acumulat datorii
pentru apartamentul pe care el a fost obligat să-l părăsească împreună cu
familia sa în decembrie 2000 (electricitate, apă etc.). Totuşi, facturile
prezentate au fost emise în anul 2004 şi, ţinând cont că hotărârea a fost
executată în decembrie 2001, nu este clar la ce perioadă se referă ele. Curtea
consideră că reclamantul nu şi-a argumentat această parte a pretenţiilor sale.
32. Mai mult, din decembrie 2000, familia reclamantului a trebuit să
închirieze o odaie şi, astfel, a suportat cheltuieli suplimentare. Reclamantul
a prezentat o confirmare în acest sens, însă nu a specificat suma de bani
plătită pentru chirie şi nu a prezentat vreo dovadă a acestor cheltuieli.
33. Guvernul a indicat asupra faptului că cheltuielile suportate nu au fost
specificate şi a declarat că reclamantul beneficia de scutiri la plăţile de
chirie, electricitate etc. pe motivul invalidităţii sale.
34. În circumstanţele în care reclamantul nu a specificat cheltuielile pe
chirie şi nu a prezentat probe justificative, precum şi luând în consideraţie
că din 29 septembrie 1998 procedura de executare a vizat suma de bani
datorată acestuia şi nu acordarea unei locuinţe, Curtea nu acordă nici o sumă
în această parte.
35. Luând în consideraţie circumstanţele de mai sus şi hotărând în mod
echitabil, Curtea acordă reclamantului suma totală de EUR 10,724 cu titlu
de prejudiciu material suferit ca urmare a executării întârziate a hotărârii din
29 septembrie 1995, în varianta modificată în anul 1998.
36. Reclamantul a mai pretins că a suferit un prejudiciu moral ca urmare

a neexecutării de către autorităţi a celor două hotărâri într-un termen
rezonabil. Reclamantul a atras atenţia că executarea întârziată a împiedicat
mai bine de şase ani familia sa să trăiască în condiţii acceptabile şi că, prin
urmare, el s-a îmbonăvit de cancer şi a devenit invalid.
37. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant, considerând-o

excesivă şi a susţinut că nu a fost stabilită o legătură cauzală între condiţiile
de trai şi boala acestuia.
38. Atunci când acordă o sumă de bani cu titlu de prejudiciu moral,
Curtea ia în consideraţie asemenea factori precum vârsta reclamantului,
venitul său personal, perioada pe parcursul căreia hotărârea nu a fost
executată şi alte aspecte relevante. (Croitoru v. Moldova, nr. 18882/02, §
31, 20 iulie 2004).
39. Curtea consideră că reclamantului i-au fost cauzate un considerabil
stres şi frustrare ca urmare a executării întârziate a hotărârii din anul 1995,
în varianta modificată în anul 1998, în mod special ţinând cont de starea
precară a sănătăţii acestuia şi perioada destul de îndelungată în care el şi
familia sa, inclusiv doi minori, au fost nevoiţi să locuiască în condiţii
inacceptabile şi periculoase. Curtea acordă reclamantului EUR 3,000 cu
acest titlu (Prodan v. Moldova, citată mai sus, § 82 şi Malinovskiy v. Russia,
nr. 41302/02, § 52, ECHR 2005-... (extrase)).
40. Reclamantul nu a formulat nici o pretenţie în acest sens.
D. Dobânda

în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca


Convenţie;
4. Hotărăşte
la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2
al Convenţiei, EUR 10,724 (zece mii şapte sute douăzeci şi patru euro)
cu titlu de prejudiciu material şi EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral, care vor fi convertite în valuta naţională a statului
pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice

taxă care poate fi percepută;
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DUCA c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
(Radiere)
STRASBOURG
10 iunie 2008
DEFINITIVĂ
10/09/2008

1 HOTĂRÂREA DUCA c. MOLDOVEI
În cauza Duca c. Moldovei,

Giovanni Bonello,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
PROCEDURA
(„Convenţia”), de către Eugenia Duca („reclamantul”), la 14 ianuarie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl A. Tănase, avocat din
3. Reclamantul s-a plâns, inter alia, în temeiul articolului 8 al Convenţiei,
de ingerinţa administraţiei închisorii în dreptul său la respectarea
corespondenţei sale cu avocaţii săi.
3. Printr-o decizie din 11 aprilie 2006, Curtea a declarat această pretenţie
admisibilă, iar restul cererii inadmisibil.
5. Guvernul, dar nu şi reclamantul, a prezentat observaţii scrise (articolul 59
§ 1 al Regulamentului Curţii), iar Camera a decis, după consultarea părţilor, că
o audiere cu privire la fondul cererii nu era necesară (articolul 59 § 3 in fine al
ÎN FAPT
7. În perioada la care se referă cererea, dna Duca era conducătorul unei
întreprinderi private. În anul 1998, doi angajaţi ai companiei au intentat o
acţiune la Judecătoria sectorului Rîşcani, municipiul Chişinău, prin care au
solicitat recunoaşterea lor ca fondatori ai companiei. În anul 2000, Curtea
HOTĂRÂREA DUCA c. MOLDOVEI 2
Supremă de Justiţie, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a respins

acţiunea lor.
5. În anul 1999, reclamanţii din procesul sus-menţionat au depus o plângere
penală împotriva reclamantului, învinuindu-l de comiterea sustragerii în
proporţii deosebit de mari şi de fals în acte publice. La 11 august 1999,
Inspectoratul de poliţie al municipiului Chişinău a pornit urmărirea penală
împotriva reclamantului pe marginea învinuirii sus-menţionate.
9. La 1 noiembrie 2002, reclamantul a fost condamnat la cinci ani de
închisoare. La 12 decembrie 2002, Tribunalul Chişinău a casat în parte
hotărârea primei instanţe. Procesul s-a terminat la 18 februarie 2003 cu
adoptarea de către Curtea de Apel a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin
care reclamantul a fost achitat.
10. În cadrul acestui proces, reclamantul s-a aflat de două ori în detenţie:
prima dată, sub arest preventiv, între 21 decembrie 2001 şi 24 aprilie 2002, şi a
doua oară, după ce a fost condamnat, între 1 noiembrie 2002 şi 12 decembrie
2002.
6. Potrivit reclamantului, în timpul primei sale detenţii, administraţia
închisorii a cenzurat constant corespondenţa lui cu avocaţii săi.
7. După achitarea sa, reclamantul a intentat o acţiune civilă împotriva
Guvernului în temeiul Legii nr. 1545 (a se vedea „Dreptul intern relevant”),
solicitând despăgubiri în mărime de 461,800 euro (EUR) pentru acţiunile ilicite
ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti.
8. La 1 septembrie 2004, Judecătoria Rîşcani a hotărât în favoarea
reclamantului şi i-a acordat suma totală de 150,000 lei moldoveneşti
(echivalentul a EUR 10,289 la acea dată). Ea a menţionat, inter alia, că:
„La 11 august 1999, împotriva reclamantului a fost pornită urmărirea penală. ...
...
[descrierea procedurilor]
...
La 18 februarie 2003, Curtea de Apel l-a achitat pe reclamant pe motiv că nu a fost

comisă vreo infracţiune. Astfel, reclamantul a fost pus ilegal sub învinuire de patru ori. El
s-a aflat sub obligaţia de a nu părăsi oraşul, fiind astfel limitat în libertatea sa de circulaţie
timp de 778 de zile. El a fost deţinut ilegal în închisoare timp de 169 de zile şi 7 ore, din
care 111 zile s-a aflat în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Ministerului Afacerilor
Interne.
Este evident faptul că, în timp ce a fost învinuit ilegal de comiterea unei infracţiuni,
reclamantul şi familia sa au îndurat suferinţe psihice.
Mai mult, avocatul reclamantului a declarat că reclamantul a fost deţinut în condiţii

inumane în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne, fapt care a
fost confirmat în raportul CPT din anul 2001.
3 HOTĂRÂREA DUCA c. MOLDOVEI
Nu există îndoială că aceste circumstanţe au intensificat suferinţele sale morale.”

9. La 1 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat această
hotărâre judecătorească.
PRETENŢII
Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, de ingerinţa
administraţiei închisorii în dreptul său la respectarea corespondenţei sale cu
avocaţii săi.
ÎN DREPT
Printr-o scrisoare din 29 ianuarie 2008, reclamantul a informat Curtea că el a
decis să nu-şi mai menţină cererea pe rolul Curţii. În urma solicitării Curţii de a
fi informată despre motivele acestei decizii, la 22 aprilie 2008, reclamantul a
comunicat în scris că a primit o compensaţie suficientă din partea instanţelor
judecătoreşti naţionale şi că, mai mult, el nu a prezentat observaţiile privind
fondul cauzei şi satisfacţia echitabilă.
10. Curtea ia notă de lipsa de intenţie a reclamantului de a-şi menţine
cererea şi de solicitarea lui de a scoate cererea de pe rol (Articolul 37 § 1 (a) al
Convenţiei). Ea consideră că respectarea drepturilor omului, garantate prin
Convenţie şi Protocoalele sale, nu cere continuarea examinării cererii (articolul
37 § 1 in fine al Convenţiei). Prin urmare, restul cererii urmează a fi scos de pe
rol.
Decide să scoată restul cererii de pe rolul său.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DUMBRAVEANU c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
24 mai 2005
DEFINITIVĂ
24/08/2005

1 HOTĂRÂREA DUMBRAVEANU c. MOLDOVEI
În cauza Dumbraveanu c. Moldovei,

compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl R. MARUSTE,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
Alexandru Dumbraveanu („reclamant”), la 20 mai 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Aurel Băieşu, avocat din
noiembrie 2000 a constituit o încălcare a dreptului său la accesul la o
instanţă garantat de articolul 6 al Convenţiei şi a dreptului său la protecţia
proprietăţii garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Guvernului. În temeiul prevederilor articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a
decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea ei.
HOTĂRÂREA DUMBRAVEANU c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamantul, dl Alexandru Dumbraveanu, este cetăţean al Republicii

Moldova, care s-a născut în 1968 şi locuieşte în Chişinău.
7. Reclamantul este poliţist. Conform Legii cu privire la poliţie din 18
decembrie 1990, administraţia locală este obligată să asigure poliţiştii cu
apartamente în decurs de un an de la angajarea în serviciu. La o dată
nespecificată, reclamantul a depus o cerere oficială la Consiliul Municipal
pentru un apartament. Consiliul Municipal a respins cererea, iar reclamantul
a înaintat o acţiune civilă împotriva acestuia.
8. La 22 iunie 1998, Judecătoria sectorului Centru a hotărât în favoarea
reclamantului şi a indicat Consiliului Municipal să-l asigure cu un
apartament.
9. La o dată nespecificată în 2000, reclamantul a depus o cerere la
Judecătoria sectorului Centru, cerând schimbarea modului de executare a
hotărârii din 22 iunie 1998. În special, el a cerut bani de la Consiliul
Municipal în locul unui apartament.
10. La 8 septembrie 2000, Judecătoria sectorului Centru a decis să
schimbe modul de executare a hotărârii din 22 iunie 1998 şi a indicat
Consiliului Municipal să plătească reclamantului 180,357 lei moldoveneşti
(MDL) (echivalentul a 16,800 euro (EUR) la acea dată), valoarea de piaţă a
apartamentului. Consiliul Municipal a depus recurs împotriva acestei
încheieri.
11. La 8 noiembrie 2000, Tribunalul municipiului Chişinău a admis
recursul şi, printr-o hotărâre irevocabilă, a redus suma de la MDL 180,357
la MDL 111,240 (echivalentul a aproximativ EUR 10,500 la acea dată).
12. La cererea Consiliului Municipal, Procuratura Generală a depus
recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie, însă recursul a fost respins
la 4 aprilie 2001.
13. Reclamantul a obţinut un titlu executoriu pe care executorul
judecătoresc nu l-a executat.
14. La o dată nespecificată, reclamantul a scris Ministerului Justiţiei,
plângându-se de neexecutarea hotărârii. Printr-o scrisoare adresată
Consiliului Municipal la 17 martie 2003, Ministerul Justiţiei l-a somat pe
acesta din urmă să execute hotărârea judecătorească.
15. Hotărârea din 8 noiembrie 2000 a fost executată la 11 septembrie
2003.

Moldova, nr. 49806/99, § 31, ECHR 2004-....
ÎN DREPT
drepturilor sale cu caracter civil a fost încălcat ca urmare a neexecutării de
către autorităţi a hotărârii din 8 noiembrie 2000 până la 11 septembrie 2003.
El s-a bazat pe articolul 6 § 1 care, în partea sa relevantă, prevede
următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ...
care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil... .”
18. De asemenea, el a declarat că din cauza neexecutării hotărârii în
favoarea sa, el nu a putut beneficia de bunurile sale, astfel, dreptul său la
protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie a
fost încălcat. Articolul 1 Protocolul nr. 1 prevede următoarele:

19. Guvernul a declarat că de la executarea hotărârii la 11 septembrie

2003 reclamantul şi-a pierdut statutul de victimă.
20. Reclamantul a susţinut că el şi-a menţinut statutul de victimă,
deoarece Guvernul nu a recunoscut, expres sau în substanţă, încălcarea
drepturilor sale garantate de Convenţie şi nici nu a oferit o redresare pentru
încălcările respective.
21. Curtea aminteşte că o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu
este, în principiu, suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”,
violarea şi au oferit o redresare pentru violarea Convenţiei (a se vedea
Decisions 1996-III, p. 846, § 36; Dalban v. Romania, hotărâre din 28
septembrie 1999, Reports 1999-VI, § 44).
22. În această cauză, Curtea notează că Guvernul nu a recunoscut şi nici

nu a oferit o redresare adecvată pentru violarea pretinsă. În aceste
circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul continuă să aibă statutul de
„victimă” pentru a pretinde că neexecutarea hotărârii irevocabile din 8
noiembrie 2000 a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 6 § 1 şi al
articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
§ 1 şi articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie ridică întrebări de drept
examinare a fondului şi că nici un alt temei pentru declararea lor

refuzul autorităţilor de a executa hotărârea Judecătoriei sectorului Centru
din 8 noiembrie 2000 până la 11 septembrie 2003.
25. Guvernul a declarat că, dată fiind executarea hotărârii la 11
septembrie 2003, nu a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
Potrivit lui, hotărârea a fost executată într-un termen rezonabil.
27. Curtea notează că hotărârea Judecătoriei sectorului Centru din 8
noiembrie 2000 a rămas neexecutată timp de mai mult de treizeci şi patru de
luni. Ea reaminteşte că a constatat o violare în cauze în care perioadele de
spre exemplu, Pasteli and Others v. Moldova, nr. 9898/02, 9863/02,
6255/02 şi 10425/02, § 23, 15 iunie 2004; Shmalko v. Ukraine, nr.
60750/00, § 46, 20 iulie 2004). Prin urmare, ea nu poate fi de acord cu
Guvernul că hotărârea din 8 noiembrie 2000 a fost executată într-un termen
rezonabil.
Convenţiei de toate efectele benefice.

LA CONVENŢIE
30. Reclamantul a susţinut că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii

din 8 noiembrie 2000 a constituit o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la
Convenţie.
31. Guvernul a declarat că el nu a încălcat în nici un fel drepturile
reclamantului garantate de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
pentru a fi executorie (a se vedea Prodan, § 59).
33. Curtea notează că reclamantul a avut o pretenţie executorie care a
rezultat din hotărârea din 8 noiembrie 2000. Prin urmare, rezultă că
imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea hotărârii până la 11
septembrie 2003 a constituit o ingerinţă în dreptul său la respectarea
bunurilor sale, aşa cum este prevăzut în prima propoziţie a primului paragraf
al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
34. Prin neexecutarea hotărârii irevocabile, autorităţile naţionale l-au
împiedicat pe reclamant să beneficieze de banii săi. Guvernul nu a prezentat
nici o justificare pentru această ingerinţă, iar Curtea consideră că lipsa
fondurilor nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea Prodan, § 61).
Convenţie.

37. Reclamantul a pretins 40,430 dolari SUA (USD) cu titlu de

prejudiciu material suferit ca rezultat al refuzului autorităţilor de a executa
hotărârea din 8 noiembrie 2000. El a pretins că această sumă ar acoperi
dobânda neobţinută, calculată de el în baza ratei medii a dobânzii indicată
de Banca Naţională a Moldovei pentru perioada în cauză, pierderile suferite
ca rezultat al creşterii preţurilor la apartamentele din Chişinău şi cheltuielile
suferite de el în căutarea spaţiului locativ alternativ.
38. Guvernul a considerat excesivă suma pretinsă de reclamant şi a
contestat metodologia sa de calcul.

material ca rezultat al neexecutării hotărârii irevocabile din 8 noiembrie
2000 până la 11 septembrie 2003. Luând în consideraţie rata medie a
dobânzii indicată de Banca Naţională a Moldovei pentru perioada în cauză
(a se vedea Prodan, citată mai sus, § 73 in fine) şi circumstanţele cauzei
aflată în examinare, Curtea acordă reclamantului suma totală de EUR 3,400
cu titlu de prejudiciu material.
40. Reclamantul a pretins USD 10,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit

ca rezultat al neexecutării hotărârii irevocabile în favoarea sa.
41. El a susţinut că neexecutarea hotărârii irevocabile pentru o perioadă
lungă de timp i-a cauzat stres şi nelinişte. De asemenea, ea a avut un impact
negativ asupra vieţii sale de familie. Soţia sa a înaintat o acţiune de divorţ
împotriva sa, susţinând inter alia că el nu era capabil să asigure necesităţile
financiare ale familiei sale şi să-i ofere condiţii decente de viaţă.
Reclamantul a prezentat o copie a acţiunii de divorţ a fostei sale soţii.
42. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant. El a citat
cauzele Burdov v. Russia (nr. 59498/00, ECHR 2002-III), Slimane-Kaïd v.
France (nr. 3) (nr. 45130/98, 6 aprilie 2004) şi Krzak v. Poland (nr.
51515/99, 6 aprilie 2004), unde reclamanţilor li s-au acordat EUR 3,000,
EUR 8,000 şi, respectiv, EUR 3,500 cu titlu de prejudiciu moral.
43. Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un anumit stres şi
frustrare ca rezultat al executării întârziate a hotărârii din 8 noiembrie 2000
şi al imposibilităţii de a folosi banii săi pentru o perioadă de aproximativ
treizeci şi patru de luni. Ea îi acordă EUR 1,360 cu titlu de prejudiciu moral.
44. Reclamantul a pretins, de asemenea, USD 500 cu titlu de costuri şi

cheltuieli făcute pentru reprezentarea în faţa Curţii. În sprijinul pretenţiilor
sale, reclamantul a prezentat copii ale două chitanţe care confirmă plata
sumei sus-menţionate.
45. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că ea este
excesivă şi că reclamantul nu a dovedit cheltuielile de reprezentare pretinse.
necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de
47. În această cauză, luând în consideraţie criteriile de mai sus, Curtea
acordă reclamantului EUR 390 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
D. Dobânda


3. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte
Convenţiei, EUR 3,400 (trei mii patru sute euro) cu titlu de prejudiciu
material, EUR 1,360 (o mie trei sute şaizeci euro) cu titlu de prejudiciu
moral şi EUR 390 (trei sute nouăzeci euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli,
care vor fi convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei
aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 24 mai 2005, în


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA ERMICEV c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 august 2006
DEFINITIVĂ
08/11/2006

1 HOTĂRÂREA ERMICEV c. MOLDOVEI
În cauza Ermicev c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
şi dl T. L. EARLY, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 4 iulie 2006 în şedinţă închisă,
PROCEDURA
Alexandru Ermicev („reclamant”), la 11 noiembrie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl A. Gavriliţa, avocat din
şi dreptul la respectul bunurilor sale au fost încălcate ca urmare a casării
unei hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţate în favoarea sa.
5. La 18 mai 2004, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să
comunice cererea Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 3 al
admisibilitatea ei.
ÎN FAPT

HOTĂRÂREA ERMICEV c. MOLDOVEI 2
7. În anul 2000, reclamantul i-a împrumutat lui A. suma de 10,000 dolari

SUA (USD). Atunci când A. a putut să-i restituie doar USD 2,500, ei au
convenit, împreună cu T. (soţia lui A. la acea dată) ca apartamentul lor să fie
vândut reclamantului în scopul garantării rambursării, în rate, a datoriei
rămase. Acordul (semnat la 10 noiembrie 2000) prevedea că, odată ce ratele
vor fi achitate, reclamantul va vinde apartamentul înapoi lui T.
1. În conformitate cu acel acord, la 11 decembrie 2000, reclamantul a
încheiat un contract de vânzare-cumpărare a apartamentului de la T.
Contractul conţinea adresa şi suprafaţa apartamentului şi confirma că,
înaintea încheierii contractului, reclamantul achitase suma integrală
convenită de comun acord între părţi, şi anume suma de 96,720 lei
moldoveneşti (MDL) (echivalentul a USD 7,818 la acea dată).
9. Conform contractului, fostul proprietar (T.) trebuia să elibereze
apartamentul până la 1 aprilie 2001. Ca rezultat al neachitării de către A. a
niciunei rate, reclamantul a solicitat familiei să elibereze apartamentul. Ei au
refuzat şi reclamantul a înaintat o acţiune judiciară în care a cerut evacuarea
lor. La rândul său, T. a înaintat o cerere reconvenţională, solicitând
declararea nulă a contractului de vânzare-cumpărare, pe motiv că în realitate
intenţia ei a fost doar să garanteze, prin încheierea contractului, rambursarea
datoriei soţului ei către reclamant.
10. La 11 iunie 2001, Judecătoria sectorului Centru a hotărât în favoarea
reclamantului şi a respins cererea reconvenţională a lui T. La 17 octombrie
2001, Tribunalul Chişinău a menţinut hotărârea Judecătoriei sectorului
Centru. La 7 februarie 2002, Curtea de Apel, de asemenea, a menţinut
această hotărâre. Această hotărâre a devenit irevocabilă şi executorie.
11. T. s-a adresat mai multor autorităţi de stat (Preşedintelui,
Guvernului, Parlamentului etc.) cerând ajutorul lor în redeschiderea
procedurilor. La 22 aprilie 2002, dl V. Mişin, vicepreşedintele
Parlamentului, s-a adresat Procurorului General, solicitând iniţierea
reexaminării cauzei la Curtea Supremă de Justiţie. Scrisoarea a fost anexată
la dosarul cauzei.
12. La 5 mai 2002, Procurorul General a înaintat un recurs în anulare
prin care a solicitat casarea tuturor hotărârilor menţionate mai sus şi
redeschiderea procedurilor. La 10 iulie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a
admis recursul în anulare al Procurorului General şi a dispus rejudecarea în
întregime a cauzei de către prima instanţă. Instanţa a constatat că instanţele
judecătoreşti ierarhic inferioare nu au acordat atenţie suficientă faptului că
reclamantul împrumutase soţului lui T. USD 10,000 şi că T. încheiase
contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului cu intenţia clară de a
garanta rambursarea banilor, şi nu de a-l vinde. În opinia Curţii Supreme de
Justiţie, „totalitatea circumstanţelor menţionate pune la îndoială temeinicia,
legalitatea şi echitatea hotărârilor adoptate în cauza dată”.
13. La 4 decembrie 2002, Judecătoria sectorului Centru a pronunţat o
hotărâre în favoarea lui T. şi a declarat contractul de vânzare-cumpărare nul
şi fără efecte, respingând cererea reclamantului de evacuare. Această

hotărâre a fost menţinută la 12 februarie 2003 de către Tribunalul Chişinău
şi la 8 mai 2003 de către Curtea de Apel.

Roşca v. Moldova (nr. 6267/02, 22 martie 2005, §§ 16-17).
ÎN DREPT
15. Reclamantul a pretins că casarea hotărârii irevocabile din 7 februarie

2002 a încălcat drepturile sale prevăzute în articolul 6 § 1 al Convenţiei şi
acestor două articole ridică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase,
încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Niciun alt

17. Reclamantul a pretins că, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din
10 iulie 2002, prin care a fost casată o hotărâre irevocabilă pronunţată în
favoarea sa, a fost violat articolul 6 § 1 al Convenţiei.
Partea relevantă a articolului 6 § 1 este următoarea:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public ... a cauzei
sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ...
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ...”
18. În continuare, reclamantul a pretins că decizia Curţii Supreme de
Justiţie din 10 iulie 2002 a avut drept consecinţă încălcarea dreptului său la
protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie, care prevede următoarele:

19. Guvernul a respins pretenţiile reclamantului şi a susţinut că, după
redeschiderea procedurilor, părţile au beneficiat de aceleaşi
drepturi procedurale şi că această redeschidere a fost justificată.
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în numeroase cauze ce au
vizat chestiuni similare cu cele din această cauză (a se vedea, printre altele,
Brumărescu v. România [GC], nr. 28342/95, §§ 61 şi 74, ECHR 1999-VII şi
Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, 22 martie 2005, §§ 29 şi 32).
notează că Guvernul nu a invocat niciun fapt sau argument capabil să o
convingă să ajungă la o concluzie diferită în această cauză.
22. Luând în consideraţie jurisprudenţa sa cu privire la această
chestiune, Curtea constată că, prin casarea hotărârii judecătoreşti irevocabile
pronunţate în favoarea reclamantului, Curtea Supremă de Justiţie i-a încălcat
dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de articolul 6 § 1 al
Convenţiei, şi dreptul la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al
23. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a

25. Reclamantul a pretins USD 38,943 cu titlu de prejudiciu material

suferit ca rezultat al casării deciziei irevocabile a Curţii de Apel din 7
februarie 2002, din care suma de USD 34,147 reprezenta valoarea
apartamentului la care a avut dreptul în baza acelei hotărâri, USD 4,680
reprezenta suma pe care el ar fi putut să o obţină în urma închirierii
apartamentului şi USD 731 constituia dobânda ratată la ultima sumă,
calculată în baza ratei medii a dobânzii pe parcursul perioadei în cauză.
26. Reclamantul a mai susţinut că, având în vedere faptul că el mai avea
un alt apartament în Chişinău în care locuia, el ar fi putut închiria
apartamentul litigios dacă hotărârea judecătorească irevocabilă ar fi fost
executată la timp, şi anume la 11 iunie 2001, şi nu ar fi fost casată de către
Curtea Supremă de Justiţie la 10 iulie 2002. Pentru a-şi susţine afirmaţiile,

reclamantul a prezentat copia de pe cartea sa de imobil, care confirma faptul
că el locuia într-un alt apartament din Chişinău. De asemenea, el a prezentat
două evaluări efectuate de către unul din principalii agenţi imobiliari, prima
evaluare datând din 4 octombrie 2005, conform căreia preţul de piaţă al
apartamentului era USD 34,147 şi, luând în consideraţie suprafaţa,
amplasarea apartamentului şi faptul că el nu fusese modernizat, chiria lunară
a acestuia ar fi fost de USD 60 în 2001, USD 80 în 2002, 100 USD în 2003,
120 USD în 2004 şi 150 USD în 2005.
27. Reclamantul a pretins că preţul plătit lui T. conform contractului din
decembrie 2000 era preţul real al apartamentului. Drept dovadă a acestui
fapt el a prezentat un certificat eliberat la 27 noiembrie 2000 de către
organul cadastral, în care preţul apartamentului în cauză era estimat la MDL
21,708 (echivalentul a USD 1,763 la acea dată). El a susţinut că preţurile la
apartamente în Chişinău au crescut considerabil, fapt dovedit de cea de a
doua evaluare a apartamentului, efectuată de către un agent imobiliar la 3
aprilie 2006, conform căreia valoarea de piaţă a apartamentului se ridicase
în acea perioadă deja la MDL 500,000 (aproximativ USD 39,703). Mai
mult, pretenţia sa nu viza pierderea unei sume de bani, ci casarea unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care reclamantul a fost declarat
proprietarul apartamentului.
28. Guvernul nu a contestat caracterul rezonabil al preţului iniţial plătit
pentru procurarea apartamentului, nici valoarea de piaţă a acestuia
confirmată prin evaluarea efectuată în 2005, şi nici estimările mărimii
chiriei efectuate de agentul imobiliar. El a susţinut că reclamantul nu putea
cere despăgubiri pentru faptul că a fost privat de posibilitatea de a închiria
apartamentul, deoarece, conform deciziei irevocabile a Curţii de Apel din 8
mai 2003, el nu era proprietarul acestuia. De asemenea, era important de
remarcat că mărimea chiriei nu era stabilă şi putea varia de la o lună la alta.
În final, reclamantul nu a prezentat niciun document ce ar confirma
suprafaţa exactă a apartamentului.
29. Curtea notează că, în conformitate cu hotărârea internă irevocabilă,
reclamantul a fost recunoscut proprietar al unui apartament cu două camere.
Ca rezultat al casării acestei hotărâri, el a pierdut proprietatea asupra acestui
apartament. Curtea consideră că reclamantului trebuie să i se acorde
valoarea de piaţă a apartamentului. Reclamantul a prezentat o evaluare a
apartamentului, pe care Guvernul nu a contestat-o. În consecinţă, Guvernul
trebuie să-i plătească reclamantului suma de EUR 29,000.
30. Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să sufere un prejudiciu
material ca urmare a imposibilităţii de a închiria apartamentul. Este de
remarcat faptul că reclamantul dispunea deja de o locuinţă şi, astfel, este
rezonabil a presupune că el ar fi încercat să închirieze apartamentul
respectiv. Curtea nu este de acord cu argumentul Guvernului conform căruia
nu există dovezi care ar confirma suprafaţa apartamentului reclamantului.
Aceasta este menţionată clar în contractul de vânzare-cumpărare din 2000 şi

în evaluarea efectuată de către agentul imobiliar.
31. Atunci când face evaluarea sa, Curtea ia în consideraţie faptul că
reclamantul, în mod inevitabil, ar fi suportat anumite întârzieri în găsirea
chiriaşilor potriviţi şi ar fi suportat anumite cheltuieli de întreţinere a casei,
precum şi de plată a impozitelor.
32. Luând în consideraţie metodologia folosită în cauzele Prodan v.
Moldova, nr. 49806/99, §§ 70-76, ECHR 2004-II (extrase) şi Popov v.
Moldova (nr. 2), nr. 19960/04, §§ 64-69, 6 decembrie 2005, şi
circumstanţele de mai sus, Curtea, hotărând în mod echitabil, acordă
reclamantului suma de EUR 2,465 pentru chiria ratată.
33. Reclamantul a pretins USD 10,000 cu titlu de prejudiciu moral

suferit ca rezultat al casării hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţate în
favoarea sa. Reclamantul a susţinut că casarea hotărârii irevocabile i-a
cauzat suferinţă, stres şi nelinişte timp de cinci ani.
34. Guvernul a contestat suma pretinsă de către reclamant, susţinând că
acesta nu a adus dovezi suficiente pentru a-şi susţine pretenţiile şi că nu
exista o legătură cauzală între violările pretinse şi prejudiciul moral solicitat.
35. Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un anumit stres
şi frustrare ca rezultat al casării hotărârii judecătoreşti irevocabile din 7
februarie 2002 şi a imposibilităţii de a se folosi de apartamentul său timp de
mai mult de patru ani. Ea acordă reclamantului EUR 2,000 cu titlu de
compensaţii pentru prejudiciul moral.
C. Costuri si cheltuieli

cheltuieli suportate în faţa Curţii, din care EUR 1,380 o constituiau
onorariile de reprezentare, iar restul sumei - cheltuielile de evaluare a
apartamentului.
37. În susţinerea pretenţiilor sale cu privire la onorariile de reprezentare,
reclamantul a expediat Curţii copia contractului semnat cu avocatul său la 1
iunie 2003, în conformitate cu care onorariul perceput pe oră era de EUR
60. Conform unei anexe la contract, semnată la 4 octombrie 2005, avocatul
a lucrat asupra cauzei douăzeci şi trei de ore şi, astfel, suma datorată a fost
de EUR 1,380. În ceea ce priveşte cheltuielile de evaluare a apartamentului,
reclamantul a prezentat Curţii o copie a chitanţei respective.
38. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse. Potrivit Guvernului,
suma pretinsă de reclamant pentru reprezentare a fost prea mare în raport cu
salariul mediu lunar în Republica Moldova şi taxele oficiale plătite de stat
avocaţilor din oficiu. Făcând o evaluare în baza regulilor aplicabile în
Republica Moldova la reprezentarea din oficiu, Guvernul a susţinut că

reclamantul nu poate pretinde decât EUR 23 pentru onorarii de reprezentare.
40. Curtea notează că reprezentantul reclamantului nu a prezentat
observaţii cu privire la admisibilitatea şi fondul cererii, dar numai pretenţiile
de satisfacţie echitabilă. În consecinţă, ea decide să aloce reclamantului
EUR 300 cu titlu de costuri de reprezentare.
C. Dobânda


1. Declară admisibilă pretenţia cu privire la articolul 6 § 1 al Convenţiei şi
articolul 1 al Protocolui nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 al Protocolui nr. 1 la

Convenţie;
4. Hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de

trei luni de la data la care hotărârea devine irevocabilă, în conformitate
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care urmează să fie
data executării hotărârii:
(a) EUR 29,000 (douăzeci şi nouă mii euro), ce reprezintă valoarea de
piaţă a apartamentului;
(b) EUR 2,465 (două mii patru sute şaizeci şi cinci euro) cu titlu de
prejudiciu material;
(c) EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(d) EUR 300 (trei sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(e) orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus;
(f) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la

procente;

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 8 august 2006, în


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA EUGENIA ŞI DOINA DUCA c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 75/07)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
3 Martie 2009
DEFINITIVĂ
la 14 septembrie 2009
potrivit articolului 44 § 2 (c) din Convenţie

HOTĂRÎREA în cauza EUGENIA ŞI DOINA DUCA c. MOLDOVEI 1
În cauza Eugenia şi Doina Duca c. Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Patra Secţiune), statuînd într-
o Cameră compusă din:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
and Fatoş Aracı, Grefierul Adjunct al Secţiunii,
Deliberînd în secret la 10 februarie 2009,
PROCEDURA
Moldova, din 27 decembrie 2006, depusă la Curte în conformitate cu
articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale („Convenţie”) de către dna Eugenia Duca şi dna
Doina Duca ( „reclamantele”).
2. Reclamantele au fost reprezentaţi de dnul Alexandru Tănase şi dna
Janeta Hanganu, avocaţi care practică în Chişinău. Guvernul Republicii
Moldova a fost reprezentat de către Agentul său, dnul Vladimir Grosu.
3. Reclamantele au pretins, în special, încălcarea dreptului la un proces
echitabil şi dreptului la proprietate urmare a casării abuzive hotărîrii
judecătoreşti pronunţate în favoarea acestora.
4. La 1 februarie 2008 Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să notifice
5. Judecătorul Poalelungi, ales din partea Republicii Moldova, s-a
abţinut de la examinarea cauzei (Regula 28 din Regulamentul Curţii), după
comunicarea cererii Guvernului. La 31 ianuarie 2009, potrivit Regulii 29 § 1
(a), Guvernul a informat Curtea precum că este de acord să fie numit un alt
judecător în loc, oferindu-i Preşedintelui Camerei opţiunea desemnării. La 1
februarie 2009, Preşedintele a desemnat judecătorul Šikuta să participe la
examinarea cauzei.
2 HOTĂRÎREA în cauza EUGENIA ŞI DOINA DUCA c. MOLDOVEI
ÎN FAPT
6. Reclamantele sunt mamă şi fiică, născute în 1953 şi în 1957,

respectiv, locuiesc în Chişinău.
7. Reclamantele sunt acţionari în compania C. Fondul cauzei rezidă într-
un litigiu, începînd din 1998, iscat între reclamante şi alţi doi acţionari ai
companiei (I.A. şi S.A.). La acel moment prima reclamantă deţinea optzeci
de procente din acţiunile societăţii în timp ce I.A şi S.A pretindeau a fi
deţinătorii de mai mult de cincizeci de procente din acţiuni. Litigiul a fost
adus în faţa instanţei de judecată şi prima reclamantă a avut cîştig de cauză
în faţa primelor două instanţe, fiindu-i admise pretenţiile prin hotărîrile
Judecătoriei sectorului Rîşcani din 25 iulie 1999 şi a Tribunalului
municipiului Chişinău din 27 septembrie 1999. Totuşi, hotărîrile
judecătoreşti au fost casate de Curtea de Apel la 21 decembrie 1999.
8. Prima reclamantă a declarat o contestaţie în anulare, care la 5 iulie
2000 a fost admisă de Curtea Supremă de Justiţie. Curtea Supremă a casat
hotărîrea Curţii de Apel din 21 decembrie 1999 şi a menţinut hotărîrea
Tribunalului municipiului Chişinău din 27 septembrie 1999 cu titlu de
soluţie finală în cauză.
9. După acea dată, I.A şi S.A au declarat numeroase constestaţii în
anulare şi cereri de revizuire atacînd hotărîrea din 27 septembrie 1999.
Oricum, toate au fost fără rezultat.
10. În 2000 prima reclamantă a achiziţionat 13.15 % din acţiunile
societăţii şi în anul 2003 a donat toate acţiunile sale celei de-a doua
reclamantă. În acelaşi an, a doua reclamantă a achiziţionat 1.31% din
acţiuni, astfel devenind proprietarul a 94.46% din acţiuni.
11. La 3 iulie 2006 I.A. şi S.A. au depus o nouă cerere de revizuire la
Curtea Supremă de Justiţie contestînd hotărîrea judecătorească din 27
septembrie 1999. Cererea s-a bazat pe articolul 449 p.p.(b), (c) şi (h) din
Codul de Procedură Civilă, expunîndu-se drept motiv existenţa a două
expertize solicitate de ultimii şi finalizate la 18 şi 19 mai 2006, care au
stabilit falsul diverselor documente care au stat la baza hotărîrii din 27
septembrie 1999. I.A şi S.A, de asemenea, au afirmat că au depus o cerere la
Curtea Europeană invocînd încălcarea principiului securităţi raporturilor
juridice prin casarea abuzivă la 5 iulie 2000 de Curtea Supremă de Justiţie a
hotărîrii Curţii de Apel din 21 decembrie 1999. În susţinerea demersului
său, I.A. şi S.A. au anexat la cererea de revizuire copiile cererii înaintate la
Curte şi a documentelor aferente corespondenţei vizavi de cererea nr.
10232/03.
12. Prima reclamantă şi compania C. au înaintat obiecţii şi au pledat,
inter alia, precum cererea de revizuire era prescrisă şi simplul fapt al
înaintării unei cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu

reprezenta un temei suficient pentru a casa o hotărîrire definitivă potrivit
prevederilor Codului de Procedură Civilă. Ei de asemenea au contestat
alegaţiile privind documentele false şi au invocat precum că aceleaşi
argumente au fost deja înaintate în cererile de revizuire precedente, depuse
de I.A. şi S.A., şi au fost respinse de instanţele judecătoreşti. În special,
reclamantele au susţinut precum concluzia din raportul de expertiză din 18
şi 19 mai 2006 a fost preluată dintr-un raport de expertiză anterior, datat cu
12 iulie 2005, şi întocmit de acelaşi expert. Mai mult, prima reclamantă la
18 februarie 2003 a fost achitată pe capete de acuzaţie penală întru
pretinsele falsuri în documentele sus-menţionate. În cele din urmă,
reclamantele au susţinut că I.A. şi S.A. nu au achitat taxa de stat.
13. La 27 noiembrie 2006 Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de
revizuire a lui I.A. şi S.A. În consecinţă, hotărîrea Tribunalului Municipiului
Chişinău din 27 septembrie 1999 a fost casată iar hotărîrea Curţii de Apel
din 21 decembrie 1999 a devenit soluţia definitivă în cauză. Curtea Supremă
de Justiţie nu s-a referit la nici contestaţie a pîrîţilor, care s-au înaintat în
procedura de revizuire şi, după luarea cunoştinţei despre existenţa
rapoartelor de expertiză din 18 şi 19 mai 2006, precum şi despre cererea
depusă la Curte din partea I.A. şi S.A., a constatat precum casarea la 5 iulie
2000 de Curtea Supremă de Justiţie a hotărîrii Curţii de Apel din 21
decembrie 1999 a fost contrară principiului securităţii raporturilor juridice.
14. După executarea hotărîrii menţionate supra, I.A. şi S.A. au obţinut
controlul a 50.925% din acţiunile societăţii C.; prima reclamantă a menţinut
controlul a 48.775% din acţiuni, în timp ce a doua reclamantă şi-a pierdut
toate acţiunile.
15. La 20 februarie 2007 un comitet din 3 judecători al Curţii Europene
a declarat cererea nr. 10232/03, înaintată de I.A. şi S.A. ca fiind vădit
nefondată şi, prin urmare, inadmisibilă.
16. După ce au aflat despre decizia Curţii în cauza menţionată supra,
reclamantele au iniţiat o procedură de revizuire la Curtea Supremă de
Justiţie, solicitînd revizuirea hotărîrii din 27 noiembrie 2006. În special,
acestea au argumentat precum cererea adresată Curţii, care a servit drept
temei pentru revizuirea hotărîrii definitive din 27 septembrie 1999, a fost
declarată inadmisibilă. De asemenea, s-a susţinut că a doua reclamantă, care
deţinea peste 94% din acţiunile societăţii, nu era parte a procesului de
revizuire care s-a finalizat cu adoptarea hotărîrii din 27 noiembrie 2006.
17. La 2 iulie 2007, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a respins cererea
de revizuire a reclamantelor. Judecătorul D.V. a formulat opinie separată în
care şi-a exprimat dezacordul cu opinia majorităţii şi a expus punctul de
vedere considerînd că cererea de revizuire a reclamantelor urma a fi admisă,
în special în virtutea deciziei Curţii Europene de a respinge cererea nr.
10232/03.
18. Prevederile relevante a Codului de Procedură Civilă stipulează după

cum urmează:
“Articolul 449
Revizuirea se declară în cazul în care:
(b) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu
au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;
(c) după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reţinute
de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei într-o
împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces;
(h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau

libertăţilor fundamentale…
Articolul 450
Cererea de revizuire se depune:
(c) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de
circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi
nu i-au putut fi cunoscute - în cazurile prevăzute la art.449 lit.b);
(d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv - în cazurile
prevăzute la art.449 lit.c);
(g) în termen de 3 luni după emiterea hotărîrii Curţii Europeane a Drepturilor

Omului - în cazul prevăzut la art.449 lit.h) “
ÎN DREPT
19. Reclamantele s-au plîns precum casarea hotărîrii definitive din 27
septembrie 1999 de Curtea Supremă de Justiţie la 27 noiembrie 2006 a
condus la încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie. Partea relevantă a
Articolului 6 § 1 prevede după cum urmează:
de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa…“
20. De asemenea, reclamantele au pretins precum anularea hotărîrii
definitive pronunţate în favoarea lor, a rezultat în violarea dreptului la
respectarea bunurilor sale, garantat de Articolul 1 din Protocolul Nr. 1 la

Convenţie, care prevede:
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. ”
21. Guvernul a pledat precum că a doua reclamantă nu poate pretinde la

calitatea de victimă în sensul Articolului 34 din Convenţie, deoarece
procedurile de revizuire în faţa Curţii Supreme de Justiţie din 27 noiembrie
2006 nu s-au referit la problema transferului de acţiuni între prima şi a doua
reclamantă. Mai mult, a doua reclamantă a primit gratuit acţiunile de la
prima reclamantă şi prin urmare nu ar fi putut avea vre-un prejudiciu, chiar
în cazul deposedării de acţiunile respective. În orice caz, Guvernul a
exprimat opinia că transferul prin donaţie de acţiuni între prima şi a doua
reclamantă nu era un act juridic real, în fapt fiind urmărită evitarea restituirii
acţiunilor în favoarea lui I.A şi S.A.
22. Reclamantele nu au căzut de acord cu poziţia Guvernului şi au
argumentat, din momentul în care decizia Curţii Supreme de Justiţie nu s-a
referit în mod expres la soarta acţiunilor celei de-a doua reclamantă, totuşi
dar în rezultatul executării hotărîrii judecătoreşti respective dînsa a pierdut
toate acţiunile. De asemenea reclamantele au contestat alte declaraţii ale
Guvernului.
23. Curtea reiterează, cuvîntul “victimă” din Articolul 34 se referă la
persoana direct afectată de acţiunea sau omisiunea în speţă; şi existenţa unei
încălcări este posibilă chiar în absenţa unui prejudiciu, paguba fiind
relevantă doar în sensul Articolului 41 (a se vedea, inter alia, Walstonc
c. Norvegiei, nr. 37372/97, § 58, 3 iunie 2003, şi Eckle c. Germaniei,
hotărîre din 15 iulie 1982, Seria A nr. 51, § 66).
24. Este neîndoielnic faptul precum urmare a hotărîrii Curţii Supreme de
Justiţie din 27 noiembrie 2006, a doua reclamantă şi-a pierdut toate acţiunile
în societatea C. Curtea nu consideră că ar fi avut vre-o importanţă faptul
precum Curtea Supremă de Justiţie nu a anulat în mod expres titlul de
proprietate a celei de-a doua reclamantă. Privarea a avut loc ulterior în
cadrul procedurilor de executare a hotărîrii din 27 noiembrie 2006. Curtea
nu consideră relevant nici faptul că a doua reclamantă a primit acţiunile cu
titlu gratuit.
25. Curtea de asemenea reaminteşte, în jurisprudenţa anterioară privind
chestiunea anulării unei hotărîri definitive, a fost stabilit că noul proprietar
al unui bun afectat de casare, şi nu oricine din proprietarii anteriori, poate
revendica toate drepturile, inclusiv cele procesuale, care ar putea fi pretinse
de partea în favoarea căreia a fost adoptată hotărîrea iniţială (a se vedea
Anghelescu c. României, nr. 29411/95, §§ 49 şi urm. şi §§ 66 şi urm.,
9 aprilie 2002; Mihailescu c. României (dec.), nr. 32913/96, 22 iunie 2004).

Această abordare subliniază valabilitatea continuă şi finalitatea hotărîrilor
iniţiale, care constituie baza jurisprudenţei Curţii vizînd problema anulării
hotărîrilor definitive (a se vedea Moldovahidromaş c. Moldovei (decizie),
nr. 30475/03, 4 aprilie 2006).
26. Respectiv, Curtea concluzionează că a doua reclamantă a fost direct
afectată prin faptul casării hotărîrii judecătoreşti din 27 septembrie 1999 şi
prin urmare poate să pretindă de a fi victimă în sensul Articolului 34 din
Convenţie. Obiecţia Guvernului este respinsă.
27. Curtea consideră că prezenta cerere ridică întrebări de fapt şi de
inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară această plîngere
admisibilă. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din
Convenţie (a se vedea mai sus paragraful 4), Curtea va proceda direct la
examinarea fondului.
28. Reclamantele s-au plîns că principiul securităţii raporturilor juridice

a fost încălcat şi s-au întemeiat pe Articolul 6 § 1 din Convenţie. Dînsele au
susţinut că procedura de revizuire era de fapt un recurs deghizat deoarece
I.A. şi S.A. doar au încercat să obţină o reexaminare şi o nouă soluţionare a
cauzei. Reclamantele s-au bazat pe aceleaşi argumente invocate anterior,
cum ar fi chestiunea privind falsul documentelor, faptul depunerii unei
cereri la Curte. Curtea Supremă de Justiţie nu a prezentat motive suficiente
pentru admiterea cererii de revizuire vizate.
29. Guvernul nu a fost de acord şi a pledat precum Curtea Supremă de
Justiţie, admiţind argumentele I.A. şi S.A privind falsificarea documentelor,
a corectat o eroare judiciară. Mai mult decît atît, Curtea Supremă de Justiţie
a constatat că admiterea recursului în anulare a Procurorului General a
încălcat dreptul la un proces echitabil al lui I.A. şi S.A deoarece a răsturnat
în întregime un proces judiciar finalizat cu o hotărîre definitivă. Prin faptul
admiterii cererii de revizuire din 27 noiembrie 2007, Curtea Supremă de
Justiţie a corectat acea eroare.
30. Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti, în
modul garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie trebuie interpretat în lumina
Preambulului la Convenţie, care, în partea sa relevantă, declară supremaţia
legii drept valoarea comună al Statelor Contractante. Unul din aspectele
fundamentale a supremaţiei legii este principiul securităţii raporturilor
juridice, care instituie, printre altele, în cazul în care instanţele judecătoreşti
au stabilit definitiv o chestiune, hotărîrea lor nu ar trebui pusă la îndoială (a
se vedea Brumărescu c. România [MC], nr. 28342/95, § 61, CEDO 1999-
VII, şi Roşca c. Moldovei, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005).

res judecata (a se vedea Brumarescu, citat supra, § 62), şi anume, principiul
autorităţii lucrului judecat. Acest principiu instituie că nici o parte nu este în
drept să solicite revizuirea unei hotărîri definitive şi obligatorii întru
obţinerea unei reexaminări şi unei noi soluţii în cauză. Competenţa de
revizuire a instanţelor superioare ar trebui să fie exercitată pentru a corecta
erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă
examinare. Revizuirea nu ar trebui apreciată ca un recurs deghizat, şi simpla
eventualitate de existenţă a două opinii asupra subiectului nu constituie un
temei pentru reexaminare. O distanţare de la principiul respectiv este
justificată doar atunci cînd este determinată de circumstanţe cu caracterele
substanţiale şi obligatorii (a se vedea Roşca, citat supra, § 25).
32. Concluzia sus-menţionată în Roşca a fost formulată vizavi de cererea
de recurs în anulare, în care Procuratura Generală putea solicita revizuirea
hotărîrilor definitive cu care nu era de acord. Curtea a susţinut că această
procedură, deşi posibilă în dreptul naţional, era incompatibilă cu Convenţia
deoarece a avut ca rezultat “lipsa” a unei hotărîri definitive în favoarea părţii
litigantă.
33. Cît priveşte revizuirea cauzei datorită unor circumstanţe noi
descoperite, Curtea observă că această chestiune a fost examinată în Popov
c.Moldova (nr. 2) (nr. 19960/04, 6 decembrie 2005) şi în Oferta Plus SRL
c.Moldova (nr. 14385/04, 19 decembrie 2006), unde a constatat o încălcare
a Articolului 6 § 1 din cauza unei aplicării necorespunzătoare a procedurii
de revizuire. Curtea a susţinut în acele cauze că redeschiderea nu este, în
fapt, incompatibilă cu prevederile Convenţiei. Totuşi, deciziile de a revizui
hotărîrile definitive urmează să fie în concordanţă cu criteriile statutare
relevante; şi utilizarea necorespunzătoare a unei asemenea proceduri ar
putea fi deopotrivă incompatibilă prevederilor Convenţiei, dat fiind faptul că
rezultatul lor– “lipsa” hotărîrii – este acelaşi cum şi în cazul cererii de
anulare. Principiile securităţii raporturilor juridice şi supremaţia legii
impune Curţii să fie vigilentă în acest domeniu (a se vedea Popov (nr. 2),
citată supra, § 46).
34. În cauza de faţă Curtea notează, procedura de revizuire prevăzută de
articolul 449 din Codul de Procedură Civilă serveşte într-adevăr scopului
corectării erorilor judiciare şi omisiunilor justiţiei. Sarcina Curţii, exact cum
în Popov (nr. 2) şi în Oferta Plus, este de a determina dacă această
procedură a fost aplicată într-un mod compatibil cu Articolul 6 din
Convenţie, astfel asigurîndu-se respectarea principiului securităţii
raporturilor juridice. Procedînd astfel, Curtea trebuie să ţină cont că, în
primul rind, ţine de responsabilitatea instanţelor naţionale să interpreteze
prevederile dreptului naţional (a se vedea Waite şi Kennedy c. Germaniei
[MC], nr. 26083/94, § 54, CEDO 1999-I).
35. Revizuienţii şi-au întemeiat cererea lor de revizuire pe articolul 449
(b), (c) şi (h) din Codul de Procedură Civilă. Este de remarcat că potrivit
punctelor (b) şi (c), procesul poate fi revizuit atunci cînd au fost descoperite
fapte noi şi esenţiale, circumstanţe sau documente, care nu au fost şi nu
puteau fi cunoscute părţii interesate anterior. Potrivit punctului (h) a
articolului, procesul poate fi revizuit după ce a avut loc constatarea unei
încălcări de către Curtea Europeană. Potrivit articolului 450 al aceluiaşi
Cod, o cerere de revizuire, în temeiurile prevăzute la punctele (b) şi (c),
poate fi depusă în termen de trei luni de la data la care persoanei interesate
i-au devenit cunoscute circumstanţe sau fapte esenţiale a cauzei sau
documente ce nu i-au fost sau nu i-au putut fi cunoscute mai devreme. Cît
priveşte circumstanţele prevăzute la punctul (h), termenul de prescripţie este
de trei luni de la data la care Curtea a adoptat hotărîrea.
36. Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 27 noiembrie 2006, aparent
citează rapoartele de expertiză din 18 şi 19 mai 2006, cu constatările de
falsificare a mai multor documente în calitate de temeiuri de redeschidere a
procesului, potrivit articolului 449 lit. (b) şi (c) din Codul de Procedură
Civilă (a se vedea paragraful 11 supra).
37. Curtea notează că nu există nici o referire în decizia Curţii Supreme
de Justiţie la faptul că rapoartele de expertiză din 18 şi 19 mai 2006 erau
documente ce nu puteau fi obţinute anterior sau dacă ele conţineau
informaţii care, de asemenea imposibile de a fi obţinute anterior de către
I.A. şi S.A. De asemenea, nu exista vreo probă care ar confirma afirmaţiile
revizuienţilor că ar fi încercat fără rezultat să obţină acele documente
anterior. În cadrul procesului de revizuire reclamantele au contestat, inter
alia, că rapoartele de expertiză din 18 şi 19 mai 2006 conţineau o concluzie
ce a fost luată dintr-un raport precedent datat din 12 iulie 2005 şi întocmit
de acelaşi expert şi precum afirmaţiile privind falsificarea de documente au
fost deja respinse de instanţe pe durata etapelor precedente ale procesului.
Curtea Supremă de Justiţie nici într-un fel nu a comentat această obiecţie
importantă. De asemenea instanţa respectivă nu s-a referit nici la obiecţia
privind prescripţia dar pur şi simplu a extins termenul pentru depunerea
cererii de revizuire, fără a oferi nici un motiv.
38. În asemenea circumstanţe, Curtea nu poate afirma faptul că
rapoartele din 18 şi 19 mai 2006 se califică ca fapte noi, circumstanţe sau
documente care erau necunoscute şi nu puteau fi cunoscute anterior de către
părţile în proces.
39. Cît priveşte temeiul potrivit articolului 449 lit. (h), Curtea consideră
uimitor faptul că Curtea Supremă de Justiţie nu a respins cererea de
revizuire, în circumstanţele în care I.A. şi S.A. s-au întemeiat pe depunerea
unei cereri la Curte. Curtea nu poate decît să noteze o abordare diferită
aplicată de Curtea Supremă de Justiţie în cauza Moldovahidromaş c.
Moldovei (nr. 30475/03, §§ 38 şi 39, 27 februarie 2007). În acea cauză, după
ce Curtea a declarat cererea admisibilă, în contextul negocierii unui acord de
reglementare amiabilă, Agentul Guvernamental a solicitat Curţii Supreme
de Justiţie revizuirea unei decizii prin care a fost admisă o cerere de genul
Brumarescu. Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea de revizuire pe

motiv că, inter alia, Curtea nu a adoptat o hotărîre asupra fondului cauzei.
40. În lumina celor sus-expuse, Curtea consideră că procedura de
revizuire în speţă a fost în esenţă o încercare de a rejudeca cauza după mai
mult de şase ani. Acesta a reprezentat, în fapt, un “recurs deghizat” al cărui
scop real a fost obţinerea unei noi examinări a fondului şi nu o procedură
veritabilă de revizuire, în modul prevăzut de articolele 449-451 din Codul
de Procedură Civilă. În plus, Curtea Supremă de Justiţie a omis să ofere
vreun motiv pentru extinderea termenul de prescripţie pentru depunerea
cererii de revizuire de către reclamanţi (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz
Torija, citat supra).
41. Prin admiterea cererii de revizuire, Curtea Supremă de Justiţie a
violat principiul securităţii raporturilor juridice şi “dreptul la un tribunal” al
reclamantelor potrivit Articolului 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis
mutandis, Roşca, citat supra, § 28). Mai mult, fără a oferi nici un motiv
pentru extinderea termenului de prescripţie în favoarea revizuienţilor,
Curtea Supremă de Justiţie a încălcat dreptul reclamantelor la un proces
echitabil.
42. Astfel, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL

NR. 1 LA CONVENŢIE
43. Reclamantele s-au plîns că hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie din

27 noiembrie 2006 a avut drept consecinţă încălcarea dreptului la
respectarea bunurilor sale, garantat de Articolul 1 din Protocolul Nr.1 la
Convenţie. Guvernul a contestat alegaţia reclamantelor.
44. Curtea consideră că reclamantele au deţinut un “bun” în sensul
Articolului 1 din Protocolul Nr. 1, în baza hotărîrii Tribunalului
municipiului Chişinău din 27 septembrie 1999 (a se vedea, printre alte
cauze, Brumărescu, citat supra, § 70). Casarea acelei hotărîri peste şase ani
după ce ultima a devenit definitivă şi irevocabilă constituie o ingerinţă în
dreptul beneficiarilor hotărîrii de a se bucura de o posesie netulburată (a se
vedea Brumărescu, citat supra, § 74). Chiar presupunînd că o asemenea
ingerinţă poate fi privită ca servind unui interes public, Curtea constată că
aceasta nu a fost justificată deoarece nu s-a păstrat un just echilibru, iar
reclamantele au fost impuse să suporte o povară individuală şi excesivă ( a
se vedea Brumărescu, citat supra, § 75-80).
45. Astfel rezultă că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul
Nr.1 la Convenţie.

şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare
47. Reclamantele au pretins 140 815 EURO cu titlu de prejudiciu
material cauzat urmare a casării hotărîrii judecătoreşti din 27 septembrie
1999. De asemenea, au pretins 3 000 EURO cu titlu de prejudiciu moral şi
3000 EUR pentru costuri şi cheltuieli.
48. Guvernul şi-a exprimat dezacordul cu sumele pretinse şi a solicitat
Curţii să respingă pretenţiile reclamantelor.
49. Curtea consideră că aspectul cu privire la aplicarea Articolului 41 nu
este finalizat întru adoptarea unei soluţii în privinţa tuturor reclamanţilor.
Acest aspect urmează a fi rezervat în modul corespunzător, şi o nouă
procedură urmează să fie fixată, ţinînd seama de posibilitatea unei înţelegeri
la care pot ajunge Guvernul Moldovei şi reclamantele.

2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 1 din Protocolul Nr. 1 la

Convenţie;
4. Hotărăşte
(a) că aspectul cu privire la aplicarea Articolului 41 din Convenţie nu
este finalizat întru adoptarea unei soluţii şi respectiv,
(b) rezervă acest aspect;
(c) invită Guvernul şi compania reclamantă să prezinte, în decursul a
trei luni, observaţiile sale scrise asupra acestui aspect şi, în special, să
informeze Curtea despre orice înţelegere la care pot ajunge părţile;
(d) rezervă procedura ulterioară şi deleagă competenţele în favoarea
Preşedintelui Camerei de a o stabili în cazul în care este aceasta va fi
necesară.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 3 martie 2009 potrivit

Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA FEDOTOV c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
15 decembrie 2009
DEFINITIVĂ
la 15 martie 2010
Această hotărîre poate fi supusă unei revizuiri din punct de vedere redacţional.
HOTĂRÎRE FEDOTOV c.MOLDOVA 1
În cauza Fedotov c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuînd la
15 decembrie 2009 în Cameră compusă din:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Deliberînd cu uşile închise la 24 noiembrie 2009,
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 6484/05) depusă la 21
decembrie 2004 contra Republicii Moldova la Curtea Europeană, în
conformitate cu Articolul 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean
al Republicii Moldova, dl Eduard Fedotov.
Agentul său, dl Vladimir Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, încălcarea drepturilor sale, garantate
Articolele 6 şi 13 din Convenţie şi Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie, prin faptul că hotărîrea definitivă în favoarea sa nu a fost
executată într-un termen rezonabil.
4. La 14 noiembrie 2007, Preşedintele Secţiunii a IV-a a decis să
comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea fondului
cererii odată cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3 din Convenţie).
5. Judecătorul M. Poalelungi, ales din partea Republicii Moldova, s-a
retras de la examinarea cauzei date (Articolul 28 din Regulamentul Curţii).
La 25 iunie 2009, Guvernul a informat Curtea, în conformitate cu articolul
29 § 1 (a) din Regulament, că este de acord ca în locul lui să fie numit un alt
judecător ales şi a lăsat la discreţia Preşedintelui Camerei să-l numească pe
acesta. La 14 septembrie 2009, Preşedintele Camerei l-a numit pe
judecătorul Šikuta să examineze cauza dată.
2 HOTĂRÎRE FEDOTOV c.MOLDOVA
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în 1937 şi a locuit în Chişinău.

8. Reclamantul a fost angajatul Ministerului Afacerilor Interne („MAI”).
După pensionare, în 1984, el primea o pensie de stat. La 23 iunie 1993,
Parlamentul a promulgat Legea nr.1544-XIII asigurării cu pensii a
militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor
afacerilor interne („Legea din 1993”), în care se stabilea modul de calculare
a pensiilor pentru anumite categorii de militari şi personalul afiliat, lege care
era aplicabilă şi în cazul reclamantului. La 21 februarie 1994, Guvernul a
adoptat Decizia nr. 78 cu privire la modul de calculare a vechimii în muncă,
stabilire şi plată a pensiilor şi indemnizaţiilor militarilor, persoanelor din
corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne („Decizia din
1994”). În opinia reclamantului, Decizia din 1994 a redus, în mod ilegal,
mărimea pensiei pe care el era îndreptăţit să o primească, în conformitate cu
Legea din 1993.
9. În 1998, reclamantul a solicitat o recalculare a pensiei sale, în temeiul
Legii din 1993. În urma refuzului din partea MAI de a răspunde solicitării
sale, el a iniţiat o acţiune în instanţă. La 18 iunie 1999, Judecătoria
sectorului Centru a respins plîngerile sale.
10. În luna septembrie 2000, reclamantul a cerut din nou să-i fie
recalculată pensia, considerînd că Decizia din 1994 a schimbat în mod ilegal
prevederile Legii din 1993, prin reducerea mărimii pensiei care trebuia să
fie plătită categoriei de persoane din care făcea parte şi el. Reclamantul a
cerut 9.656 MDL (920 EUR la acel moment), ceea ce constituia diferenţa
dintre mărimea pensiei sale şi suma la care avea dreptul prin lege, în vigoare
din 1 iulie 1993.
11. La 22 octombrie 2001, Curtea de Apel Chişinău a admis cererea
reclamantului şi a obligat MAI să recalculeze pensia sa începînd cu 1 iulie
1993, în conformitate cu Legea din 1993. Hotărîrea nu a fost atacată cu
recurs şi a devenit definitivă şi executorie, cincisprezece zile mai tîrziu.
12. La 28 august 2002, Departamentul de Executare a Deciziilor
Judecătoreşti din cadrul Ministerului de Justiţie („Departamentul”) a
informat reclamantul că cererea sa de executare silită a hotărîrii a fost
înregistrată la 15 noiembrie 2001. Pe data de 10 iunie 2002, Departamentul
a stabilit un termen-limită pentru MAI de a se conforma hotărîrii
judecătoreşti. La 15 august 2002, MAI a răspuns că pensia reclamantului a
fost calculată corect. Departamentul a solicitat MAI să prezinte „registrul de
calcul a sumelor pe baza cărora a fost calculată pensia”. Departamentul

promis să ţină reclamantul la curent cu informaţiile respective.
13. La 5 septembrie 2002, Departamentul a expediat o scrisoare similară
reclamantului.
14. La 17 aprilie 2003, MAI a informat reclamantul că hotărîrea în
favoarea sa a fost executată. În aceeaşi scrisoare, MAI a declarat că pensia
reclamantului a fost calculată în temeiul Legii din 1993 şi a Deciziei din
1994 pînă în anul 1998. De la 5 februarie 1998, pensia sa a fost calculată pe
baza unor amendamente la Legea din 1993, adoptate în 1997. Pensia sa a
fost recalculată din nou, în baza unei Decizii a Guvernului, adoptate în
2000. MAI a mai informat reclamantul că urmau să mai fie executate încă
710 titluri executorii, suma totală constituind 5.100.000 lei. Odată ce
bugetul MAI pentru 2003 nu prevedea o astfel de sumă substanţială ca să fie
plătită pentru aceste scopuri, plata în baza titlurilor executorii, inclusiv cel al
reclamantului, urma să fie efectuată după modificările la Legea bugetului de
stat pe anul 2003, iar titlurile executorii să fie depuse, treptat, la Trezoreria
Ministerului de Finanţe.
15. La 18 aprilie 2003, Departamentul a informat reclamantul că la 26
noiembrie 2001 a stabilit un termen-limită pentru ca MAI să se conformeze
hotărîrii din 22 octombrie 2001 şi că, în răspunsul său, MAI a declarat că
hotărîrea a fost executată corespunzător. În scrisoarea MAI era inclusă o
anexă în care se prezentau sumele pensiei plătite reclamantului între
ianuarie şi iunie 2003.
16. Reclamantul s-a plîns mai multor autorităţi de stat, inclusiv
Preşedinţiei şi Ministerului Justiţiei, susţinînd că hotărîrea în favoarea sa nu
a fost executată. La 2 iunie 2003, Ministerul Justiţiei a informat reclamantul
că debitorul l-a informat că s-a conformat pe deplin hotărîrii şi că nu mai
existau sume restante în cazul dat.
17. Drept răspuns la cererea reclamantului de a iniţia o acţiune penală
împotriva persoanelor responsabile de neexecutarea deplină a hotărîrii din
22 octombrie 2001, Procuratura Generala a informat că hotărîrea a fost
executată. Documentele din dosar au demonstrat că pensia sa a fost
recalculată pentru perioada 1998-2003.
18. Reclamantul a iniţiat două acţiuni noi în instanţă împotriva MAI. În
prima acţiune a cerut instanţei să dispună calculul corect al pensiei sale
începînd cu 1 iunie 1993 şi să i se achite suma de 1.556 lei, precum şi
prejudiciul de 300.000 lei. În cea de-a doua acţiune a cerut să fie executată
hotărîrea din 22 octombrie 2001 şi plata pentru prejudicii în valoare de
300.000 EUR.
19. În prima acţiune, la 11 octombrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a
admis parţial pretenţiile sale şi a constatat că hotărîrea din 22 octombrie
2001 nu a fost pe deplin executată. Instanţa i-a acordat 7.245 MDL din
pensia reţinută pentru perioada dintre 1 iulie 1993 şi 5 februarie 1998. La 8
decembrie 2004, Ministerul Afacerilor Interne a transferat această sumă la

Banca de Economii, pentru a plăti reclamantului.
20. În a doua acţiune, la 8 decembrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a
dispus scoaterea cererii de pe rol din motivul că în instanţa de drept comun a
Judecătoriei sectorului Centru se afla în procedură de examinare pricina
civilă cu aceleaşi cerinţe ale reclamantului. La 21 aprilie 2004, Curtea
Supremă de Justiţie a casat această decizie şi a precizat că pretenţiile
reclamantului, în cele două acţiuni în instanţă au fost distincte. La 3 iunie
2004, Curtea de Apel Chişinău a respins plîngerea sa privitor la cererea de a
executa hotărîrea, din motiv că aceasta nu putea fi obiectul procedurilor
judiciare noi. Reclamantul a fost informat despre dreptul său de a solicita
executarea hotărîrii din 22 octombrie 2001 în cadrul procedurilor de
executare. La 3 noiembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins un
recurs depus de reclamant ca fiind nefondat.
21. Dreptul intern relevant a fost stabilit în cauza Prodan c. Moldovei (nr.
49806/99, CEDO 2004-III (extrase)).
ÎN DREPT
22. Reclamantul s-a plîns, în temeiul Articolelor 6 § 1 şi 13 din
Convenţie, precum şi în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie, de omisiunea de a executa hotărîrea definitivă în favoarea sa
într-un timp rezonabil. Partea relevantă a Articolului 6 prevede că:
„Orice persoană are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public şi intr-un
de lege, care va hotări fie asupra incălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil…”
cand incălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor
oficiale.”
Partea relevantă a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie prevede
următoarele:
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauză de utilitate publică şi in
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. ...”
23. Reclamantul s-a plîns, în cele din urmă, în temeiul Articolului 14, că
lui nu i s-au eliberat unele documete traduse în limba rusă, cum ar fi
hotărîrea din 8 decembrie 2003. Articolul 14 prevede următoarele:
fie asigurată fără nicio deosebire bazată, in special, pe sex, rasă, culoare, limbă,
I. ADMISIBILITATEA
24. Guvernul a susţinut că reclamantul a abuzat de dreptul său de a

adresa petiţii individuale. La 8 decembrie 2004, el a fost informat despre
faptul că banii transferaţi pentru executarea hotărîrii din 11 octombrie 2004
erau disponibili într-un cont bancar, însă acesta a preferat să depună cererea
sa la 21 decembrie 2004 şi să-şi ridice banii două zile mai tîrziu.
25. În ceea ce priveşte menţiunea Guvernului cu privire la pretinsul abuz,
Curtea consideră că o cerere, în mod normal, nu ar putea fi respinsă ca fiind
abuzivă, în temeiul Articolului 35 § 3 din Convenţie, decît în cazul în care a
fost întemeiată cu bună ştiinţă pe fapte neadevărate (a se vedea Varbanov c.
Bulgariei, nr 31365. / 96, § 36, CEDO 2000-X; Rehak v. Republica Cehă
(dec.), nr 67208/01, 18 mai 2004; şi Popov c. Moldovei (nr. 1), nr.
74153/01, § 49 , 18 ianuarie 2005). Pe baza materialelor aflate în posesia sa,
Curtea nu este în măsură să concluzioneze că reclamantul şi-a bazat
alegaţiile sale pe informaţii care a ştiut că sunt false. De fapt, el ar putea să
se mai plîngă de neexecutarea unei hotărîri definitive în favoarea sa într-un
termen de şase luni de la data executării, cu condiţia ca, înainte de aplicare,
întîrzierea să fi fost suficient de lungă pentru a ridica o chestiune prevăzută
de Articolul 6 al Convenţiei. În consecinţă, această obiecţie trebuie să fie
respinsă.
26. Reclamantul s-a plîns că a fost discriminat, contrar Articolului 14 al
Convenţiei, ca urmare a refuzului de a i se elibera traducerea în limba rusă a
hotărîrii din 8 decembrie 2003 şi a altor documente. Curtea constată, totuşi,
că această plîngere a fost depusă la 21 decembrie 2004, ceea ce constituie
mai mult de un an după ce lui nu i s-ar fi eliberat pretinsele traduceri ale
documentelor relevante. Această plîngere a fost, astfel, introdusă în afara
termenului stabilit de Articolul 35 § 1 al Convenţiei şi trebuie să fie respinsă
ca inadmisibil, în temeiul Articolului 35 § 4 din Convenţie.
27. Curtea consideră că plîngerile reclamantului în temeiul Articolelor 6
§ 1 şi 13 din Convenţie, precum şi în temeiul Articolului 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie, ridică probleme de drept, care sunt suficient de relevante
încît determinarea acestora să depindă de o examinare a fondului. Nu au
fost identificate motive pentru a le declara inadmisibile. Prin urmare, Curtea
declară aceste plîngeri admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica
Articolul 29 § 3 din Convenţie (a se vedea punctul 4 de mai sus), Curtea va

lua în considerare imediat fondul acestor plîngeri.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENŢIE ŞI

A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE
28. Reclamantul s-a plîns că neexecutarea hotărîrii din 22 octombrie

2001 într-un timp rezonabil i-a încălcat dreptul său garantat de Articolului 6
§ 1 al Convenţiei şi de Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
29. Guvernul a susţinut că autorităţile au luat toate măsurile necesare
pentru a executa hotărîrea judecătorească şi l-a informat corespunzător pe
reclamant că hotărîrea a fost, de fapt, executată (a se vedea punctele 15-17
de mai sus). A doua hotărîre în favoarea reclamantului (adoptată la 11
octombrie 2004) a fost executată chiar înainte ca solicitantul să depună titlul
de executare la 11 ianuarie 2005. Nu există nici un dubiu că, avînd în
vedere numărul titlului executoriu menţionat în ordinul de plată efectuată la
23 decembrie 2004, că această hotărîre fusese executată la acea dată. Mai
mult decît atît, noul Cod de Executare, în vigoare din 1 iulie 2005, descrie în
detaliu procesul de executare şi nu permite vreo derogare sau o întîrziere a
procesului.
30. Curtea observă că părţile au opinii diferite privitor la faptul dacă sau
cînd anume hotărîrea din 22 octombrie 2001 a fost executată pe deplin.
Curtea observă că, în conformitate cu această hotărîre, Ministerul Afacerilor
Interne a fost obligat să recalculeze pensia reclamantului, începînd de la 1
iulie 1993 şi pînă la data adoptării hotărîrii (a se vedea punctul 11 de mai
sus). De asemenea, constată că, în una dintre acţiunile în instanţă depuse
ulterior, reclamantul a cerut calcularea corectă a pensiei sale pentru aceeaşi
perioadă şi că instanţa a admis parţial cererea sa şi a dispus să fie acordată o
sumă de bani în favoarea sa (a se vedea punctul 19 de mai sus). Curtea
consideră că, dacă hotărîrea din 22 octombrie 2001 s-ar fi executat pe
deplin, după cum a susţinut Guvernul, reclamantul ar fi obţinut întreaga
sumă datorată pentru perioada începînd de la 1 iulie 1993. Cu toate acestea,
faptul că o instanţă a trebuit să decidă acordarea unei sume suplimentare
pentru aceeaşi perioadă şi vizînd acealaşi drepturi de pensie în 2004,
confirmă faptul că reclamantul nu a obţinut întreaga sa pensie înainte de
hotărîrea din 2004. Această concluzie este în concordanţă cu scrisoarea
debitorului însuşi, expediată la 17 martie 2003, în conformitate cu care MAI
nu avea bani suficienţi în conturile sale pentru a executa titlul executoriu al
reclamantului (a se vedea punctul 14 de mai sus). În cele din urmă,
Guvernul a recunoscut, în mod expres, că executarea hotărîrii din 22
octombrie 2001 a avut loc la 23 decembrie 2004 (a se vedea punctul 29 de
mai sus).
31. Curtea concluzionează că hotărîrea în favoarea reclamantului nu a
fost pe deplin executată cel puţin pînă la 23 decembrie 2004.
32. Curtea notează că a constat încălcări ale Articolului 6 § 1 din

Convenţie şi a Articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie în numeroase
cazuri referitoare la întîrzierea conformării sau executării hotărîrilor
judecătoreşti definitive (a se vedea, printre alte autorităţi, Prodan, citate mai
sus, § 56, şi Luntre şi alţii c. Moldovei, 2916/02, 21960/02, 21951/02,
21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02,
21943/02, 21947/02 şi 21945/02, § 36, 15 iunie 2004).
33. Examinînd materialele trimise pe adresa Curţii, Curtea constată că
dosarul nu conţine niciun element pe care i-ar permite să ajungă la o altă
concluzie în speţa dată. În special, se reafirmă principiul menţionat în
Prodan (citat mai sus, § 53) că:
„Nu se cuvine ca o autoritate de stat să invoce lipsa de fonduri ... ca scuză pentru
neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti. Desigur, o întîrziere în executarea unei
hotărîri poate fi justificată în circumstanţe speciale. Dar întîrzierea nu poate fi de o aşa
natură încît să afecteze esenţa dreptului garantat de Articolului 6 §1 din Convenţie”.
34. Prin urmare, din motivele prezentate în cazurile menţionate mai sus,
Curtea constată că neexecutarea hotărîrii din 22 octombrie 2001 într-un
termen rezonabil constituie o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenţie şi a
Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 COROBORAT CU

ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENŢIE
35. În continuare, reclamantul s-a plîns că nu a dispus de căi efective de

atac în legătură cu plîngerea sa, în temeiul Articolului 6 § 1 al Convenţiei.
36. Guvernul a susţinut că reclamantul a avut la dispoziţie astfel de căi de
atac privitor la plîngerea sa în temeiul Articolului 13 cum ar fi cererea de a
iniţia o procedură administrativă sau penală împotriva persoanei
37. Curtea observă că plîngerile reclamantului asupra faptului că refuzul
de a executa hotărîrea în favoarea sa a încălcat drepturile sale în temeiul
Articolului 6, au fost discutabile, fără îndoială (a se vedea punctul 34 de mai
sus). Reclamantul a fost îndreptăţit, prin urmare, la un recurs efectiv, în
sensul Articolului 13. În consecinţă, Curtea va examina dacă un astfel de
remediu a stat la dispoziţia reclamantului.
38. Curtea constată că hotărîrea în favoarea reclamantului nu a fost
executată mai mult de trei ani după ce acesta a fost adoptată. Debitorul, în
acest caz, a fost un Minister. Mai mult decît atît, în ciuda mai multor
încercări ale reclamantului de a accelera executarea hotărîrii judecătoreşti şi
de a-i trage la răspundere penală pe cei responsabili de neexecutare, nu a
existat vreo îmbunătăţire a situaţiei pentru mai bine de trei ani.
39. Prin urmare, este evident că reclamantul nu a avut vreun remediu fie
pentru a preveni continuarea încălcării drepturilor sale, garantate de
Articolul 6 § 1 din Convenţie, fie de a obţine despăgubiri. În consecinţă, a
avut loc o încălcare a Articolului 13, luat împreună cu Articolul 6 § 1 din

Convenţie (a se vedea Romashov c. Ucraina, nr. 67534/01, § 47, 27 iulie
2004; Voytenko c. Ucraina, nr. 18966/02, § 43, 29 iunie 2004; şi Botnari c.
Moldovei, nr. 19981/02, § 26, 19 iunie 2007).

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale
şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare
41. Reclamantul a pretins suma de 103.892 MDL (aproximativ 6500

EUR) pentru daunele morale suferite în rezultatul întîrzierii de a-şi obţine
banii.
42. Guvernul a considerat că reclamantul nu poate pretinde vreo
compensaţie în absenţa unei violări a drepturilor sale garantate de
Convenţie. În special, odată ce la 23 decembrie 2004, el a primit restul
sumei ce i se cuvenea, în conformitate cu hotărîrea din 22 octombrie 2001,
el nu mai putea solicita compensaţii suplimentare.
43. Curtea constată că Guvernul a recunoscut că hotărîrea în favoarea
reclamantului nu a fost executată într-o perioadă de mai mult de trei ani de
la data la care aceasta a devenit rezonabilă (a se vedea paragraful anterior).
Cu toate acestea, reclamantului nu i-a fost plătită vreo compensaţie pentru
perioada în care acesta nu a putut să-şi utilizeze banii. În consecinţă, Curtea
acordă 250 EUR pentru prejudiciu material cauzat.
44. Reclamantul a pretins 300.000 EUR în vederea compensării

prejudiciului moral rezultat din neexecutarea hotărîrii judecătoreşti în
favoarea sa. El a afirmat că s-a îmbolnăvit şi a suferit în urma necesităţii
constante de a solicita autorităţilor să coopereze.
45. Guvernul a considerat că suma solicitată este excesivă în lumina
jurisprudenţei Curţii.
46. Curtea consideră că reclamantului trebuie să-i fi fost cauzat un
anumit volum de stres şi frustrare în rezultatul neexecutării hotărîrii, cu atît
mai mult cu cît el a fost privat de o parte din pensia sa, care constituia
unicul său venit. Cu toate acestea, suma solicitată este excesivă.
Conducîndu-se de o bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului 1.800

EUR pentru prejudiciul moral.
47. Reclamantul a pretins, de asemenea, compensaţii pentru costurile şi

cheltuielile suportate în faţa Curţii, lăsînd aceast aspect la discreţia Curţii.
48. Guvernul a considerat că nu este rezonabilă achitarea vreunei
compensaţii.
49. Curtea acordă reclamantului 250 EUR pentru costuri şi cheltuieli.
D. Penalităţi
50. Curtea consideră că este oportun ca dobînda de întîrziere ar trebui să

se bazeze pe rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care
se vor adăuga trei procente.
DIN ACESTE CONSIDERNTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Declară inadmisibilă plîngerea în temeiul Articolului 14 din Convenţie,
iar restul cererii –admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a Articolelor 6 § 1 şi 13 din

Convenţie, precum şi a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că statul trebuie să achite reclamanţilor în comun, în termen de trei
luni de la data la care hotărîrea devine definitivă, în conformitate cu
Articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care urmează a fi
convertite în lei moldoveneşti la cursul aplicabil la data achitării:
(i) 250 EUR (două sute cincizeci euro) plus orice taxă care poate fi
exigibile, cu titlu de prejudiciu material;
(ii) EUR 1.800 (una mie opt sute euro) plus orice taxă care poate fi
exigibile, cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) 250 EUR (două sute cincizeci euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli;
Europene, plus trei procente.

Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 15 decembrie 2009, în


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA FLUX (nr. 2) c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
3 iulie 2007
DEFINITIVĂ
03/10/2007

1 HOTĂRÂREA FLUX (nr. 2) c. MOLDOVEI
În cauza Flux (nr. 2) c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către Flux („reclamant”), un ziar cu sediul
în Chişinău, la 15 septembrie 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Gribincea, avocat din
drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost
3. Reclamantul a pretins, în special, încălcarea dreptului său la libertatea
de exprimare, deoarece el a fost găsit vinovat de defăimarea unui politician.
4. La 9 februarie 2006, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea.
În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis
ÎN FAPT
4. La 19 iunie 2002, Flux a publicat pe prima sa pagină titlul unui articol

care urma să apară într-o ediţie viitoare împreună cu un rezumat al
articolului. Titlul rezumatului era „Milionarii Roşii” şi era însoţit de o
HOTĂRÂREA FLUX (nr. 2) c. MOLDOVEI 2
fotografie mare a liderului fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor,

Victor Stepaniuc, purtând o pălărie.
5. Rezumatul conţinea următoarele:
„Comuniştii vor să vândă cu amănuntul Fabrica de conserve Anenii Noi.
Fabrica de conserve din Anenii Noi este singura întreprindere din zonă, care a mai
rămas întreagă. Restul fabricilor au fost dezafectate şi vândute. De la venirea la putere
a comuniştilor, a început o campanie de lichidare a acestei întreprinderi. Persoane
concrete din Parlamentul Republicii Moldova doresc cu orice preţ desfiinţarea fabricii
şi vinderea ei cu amănuntul. Surse din cadrul conducerii fabricii ne-au spus că
deputatul comunist M.A., care este responsabil de sectorul Anenii Noi, susţinut de
principalii creditori ... stă în spatele acestei afaceri murdare. Având o mare influenţă şi
beneficiind de imunitate parlamentară, acesta vrea să-şi îngroaşe buzunarele cu o
sumă frumuşică în urma vinderii fabricii.
În momentul de faţă, fabrica nu funcţionează, înregistrând pierderi enorme, fapt
speculat la maximum de parlamentarul comunist. Deoarece, atâta timp cât fabrica nu
produce, aceasta este declarată nerentabilă, acţionarii vor s-o lichideze. Problema e că
fabrica ar putea funcţiona în regim normal, cu condiţia ca acţionarii să nu bage beţe-n
roate colectivului care vrea să muncească.
(Un articol amplu despre această afacere va fi publicat în ediţia de vineri pe pagina
5)”.
6. În următoarea zi, la 20 iunie 2002, dl Stepaniuc a iniţiat proceduri
civile în defăimare împotriva ziarului şi împotriva autorului articolului. El a
susţinut inter alia că:
„... pârâţii au răspândit informaţii care-mi lezează onoarea şi demnitatea mea ca
cetăţean, deputat şi preşedinte al fracţiunii comuniştilor în Parlament ...
... articolul, care este însoţit de publicarea fotografiei mele, conţine următoarele
informaţii ponegritoare: „Comuniştii vor să vândă cu amănuntul S.A. Fabrica de
Conserve Anenii Noi” ... „De la venirea la putere a comuniştilor, a început o campanie
de lichidare a acestei întreprinderi. Persoane concrete din Parlamentul Republicii
Moldova doresc cu orice preţ desfiinţarea fabricii şi vinderea ei cu amănuntul.”
Publicând articolul respectiv, pârâţii, cu rea-voinţă, induc în eroare opinia publică
referitor la activitatea mea personală în calitate de deputat, precum şi a fracţiunii
parlamentare a comuniştilor pe care eu o reprezint, învinuindu-ne de distrugerea şi
lichidarea unei întreprinderi din economia naţională a Republicii Moldova.”.
7. La 21 iunie 2002, Flux a publicat articolul anunţat în ediţia sa din 19
iunie. Articolul se baza pe descrierea faptelor făcută de V.N., directorul
adjunct al S.A. Fabrica de conserve Anenii Noi, şi relata despre evenimente
cu privire la pretinsele încercări ale unui parlamentar comunist (M.A.) de a
obţine declararea insolvabilităţii fabricii şi de a o vinde. El a relatat inter
alia că parlamentarul a folosit în acest scop Inspectoratul Fiscal, precum şi
alte autorităţi de stat şi că el (M.A.) i-a spus lui V.N. că acţiunile sale erau
sprijinite de fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor. Potrivit lui
V.N., alte trei fabrici din regiune au fost deja declarate insolvabile şi
vândute în acelaşi mod.
8. La 1 august 2002, judecătorul I.M., care era, de asemenea,

preşedintele Judecătoriei sectorului Buiucani, a hotărât în favoarea dlui
Stepaniuc, bazându-se pe următoarele motive:
„Din conţinutul şi sensul articolului [din 19 iunie 2002] rezultă cu certitudine că
ziarul Flux şi autorul articolului au răspândit despre reclamantul Victor Stepaniuc
informaţii incontestabil ponegritoare, calomnioase, false în particular precum că
acesta, fiind în calitate de deputat şi preşedinte al Fracţiunii Comuniştilor în
Parlamentul Republicii Moldova, a întreprins acţiuni îndreptate spre distrugerea unor
întreprinderi din economia naţională a Republicii Moldova din interes şi scopuri
meschine.
În plus, articolul a fost însoţit de fotografia reclamantului.
Inserând articolul, pârâţii n-au făcut trimitere la nicio probă ce ar fi demonstrat
veridicitatea celor publicate.
În aşa împrejurări, instanţa consideră necesar să remarce că orice publicaţie trebuie
să fie sinceră, corectă, cu dezvăluiri adevărate, care corespund realităţii, şi nu bazate
pe zvonuri, scrisori anonime sau informaţii verificate superficial din surse nedemne de
încredere.
Pârâţii însă, publicând articolul, n-au ţinut cont de bunul-simţ şi nejustificat l-au
defăimat pe reclamant.
În acest caz, pârâţii au depăşit vădit dreptul la o critică constructivă a persoanelor
publice necesară într-o societate democratică.
În opinia instanţei, faptul că în articolul contestat nu este specificat direct numele lui
Victor Stepaniuc nu este convingător, întrucât publicând fotografia acestuia şi reieşind
din sensul şi conţinutul articolului era evident că articolul era îndreptat împotriva
reclamantului. În consecinţă, el a fost supus la suferinţe morale şi psihice, care
urmează a fi reparate din contul pârâţilor.
La stabilirea cuantumului recuperării daunei morale cauzate reclamantului, instanţa
ţine cont de atacul vehement întreprins de pârâţi la adresa lui Victor Stepaniuc, de
sfera şi gradul de răspândire a informaţiilor defăimătoare într-o ediţie republicană, cu
tiraj sporit şi de gradul suferinţelor morale la care a fost supus reclamantul.
Instanţa la fel ţine seama şi de funcţia publică ocupată de dl Stepaniuc - deputat în
Parlament şi lider al unei fracţiuni parlamentare - fapt ce sporeşte cuantumul daunei
morale şi, de aceea, instanţa consideră ca fiind necesar să încaseze din contul
pârâţilor, drept recompensă a daunei morale, sume băneşti în limitele maxime
prevăzute de lege.”
9. Instanţa de judecată a constatat ca fiind defăimătoare declaraţia:
„Comuniştii vor să vândă cu amănuntul S.A. Fabrica de conserve Anenii
Noi” şi a dispus ca ziarul şi autorul să plătească reclamantului în procedurile
naţionale 3,600 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 270 euro (EUR) la
acea perioadă) şi, respectiv, MDL 1,800. În continuare, ea a obligat ziarul să
publice o dezminţire în termen de cincisprezece zile. De asemenea, pârâţii
în procedurile naţionale au fost obligaţi să plătească taxa de stat.
10. Ziarul a depus apel împotriva hotărârii, în care a declarat inter alia
că articolul era îndreptat împotriva lui M.A., un alt deputat al fracţiunii
parlamentare a Partidului Comuniştilor, şi nu împotriva dlui Stepaniuc.
Fotografia celui din urmă a fost publicată pentru a facilita identificarea

fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor, deoarece el era liderul
acestei fracţiuni.
11. De asemenea, reclamantul a susţinut că articolul contestat era doar
un rezumat al unui articol ce urma a fi publicat ulterior şi că declaraţia care
a fost constatată ca fiind defăimătoare de către prima instanţă nu era decât o
concluzie subiectivă formulată de autor în baza informaţiei publicate în
articolul principal. În continuare, reclamantul a susţinut că M.A., de
asemenea, a iniţiat proceduri în defăimare împotriva ziarului şi a solicitat ca
cele două acţiuni iniţiate de dl Stepaniuc şi de M.A. să fie conexate şi
examinate împreună.
12. In fine, reclamantul a declarat că judecătorul I.M. nu a fost
independent şi imparţial, deoarece el era prieten cu dl Stepaniuc şi a fost
numit în calitate de preşedinte al Judecătoriei sectorului Buiucani de către
fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor. Majoritatea cauzelor cu
privire la defăimare dintre Flux şi dl Stepaniuc au fost examinate de el
personal, iar hotărârile sale erau stereotipizate. În alte cauze cu privire la
defăimare dintre Flux şi reprezentanţi ai Guvernului, judecătorul I.M. a
hotărât, întotdeauna, în favoarea ultimilor şi le-a acordat acestora suma
maximă prevăzută de lege.
13. La 6 februarie 2003, Tribunalul Chişinău a respins apelul ca
nefondat. El nu a luat în consideraţie articolul publicat la 21 iunie 2002.
14. Ziarul a depus recurs, invocând aceleaşi motive ca şi în apelul său şi
a adăugat inter alia că articolul contestat doar a reprodus opinia conducerii
S.A. Fabrica de conserve Anenii Noi.
15. La 1 aprilie 2003, Curtea de Apel a respins recursul. Ea a declarat
inter alia că era evident că informaţia publicată în articol despre dl
Stepaniuc nu corespundea realităţii; mai mult, fotografia lui a fost anexată la
articol.
16. Se pare că acţiunea în defăimare iniţiată de dl M.A. împotriva Flux a
fost scoasă de pe rol pe motiv că dl M.A. nu s-a prezentat în instanţa de
judecată.
18. Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în acea perioadă,

sunt următoarele:
„Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii
(1) Orice persoană fizică sau juridică este în drept să ceară prin judecată
dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea şi demnitatea ei, dacă cel care a
răspîndit asemenea informaţii nu dovedeşte că ele corespund realităţii.
(2) În cazul în care asemenea informaţii au fost răspîndite prin intermediul unui
mijloc de informare în masă, instanţa de judecată obligă redacţia acestuia să publice,
în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii instanţei de judecată, o
dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în acelaşi program sau ciclu de

emisiuni.”
(1) Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspîndirii unor informaţii care
nu corespund realităţii şi care lezează onoarea şi demnitatea acesteia, se repară în
folosul reclamantului de către persoana fizică sau juridică care a răspîndit aceste
informaţii.
aparte, de la şaptezeci şi cinci pînă la două sute de salarii minime, în cazul în care
informaţiile au fost răspîndite de o persoană juridică, şi de la zece pînă la o sută de
salarii minime, în cazul în care au fost răspîndite de o persoană fizică. …”
III. MATERIALELE INVOCATE DE RECLAMANT
19. Raportul de ţară pentru Republica Moldova pentru 2003 al

Organizaţiei Freedom House, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„... În anul 2002, principiul supremaţiei legii era sfidat în Republica Moldova. Acest
lucru era dovedit prin creşterea numărului de cauze depuse de către cetăţenii
Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi acţiunile întreprinse
de Parlament şi Guvern în vederea reprimării independenţei autorităţii judecătoreşti.
De asemenea, o serie de numiri în funcţia de judecător bazate pe loialitatea faţă de
partidul la guvernământ, demiterea ombudsmanului şi încercările de a limita
independenţa Curţii Constituţionale, au afectat echilibrul fragil dintre puterile
legislativă, executivă şi judecătorească în 2002.
...
În aprilie, Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova (AJM) a semnalat că
Guvernul a început o „epurare în masă” în sistemul judecătoresc. Şapte judecători şi-
au pierdut posturile, inclusiv Tudor Lazăr, un membru al Curţii de Apel, şi Gheorghe
Ulianovschi, Preşedintele Tribunalului Chişinău. În cazul dlui Lazăr, înlăturarea a fost
mai curând o răzbunare din partea Guvernului pentru hotărârile Curţii de Apel în
favoarea Mitropoliei Basarabiei şi a importatorilor locali de petrol.
Situaţia s-a agravat atunci când Preşedintele Voronin a refuzat să prelungească
mandatele altor 57 de judecători. AJM a făcut o declaraţie cu privire la chestiunea în
cauză raportorilor Consiliului Europei, care se aflau la Chişinău în acel moment într-o
misiune de lucru. Guvernul a poruncit Ministerului Justiţiei să tergiverseze executarea
hotărârilor instanţelor de judecată referitoare la plata prejudiciilor materiale de către
instituţiile de stat. În octombrie, Gheorghe Susarenco, preşedintele Asociaţiei
Judecătorilor din Republica Moldova, a declarat în cadrul unei conferinţe de presă că
oficiali guvernamentali de rang înalt făceau presiuni asupra judecătorilor pentru ca ei
să emită hotărâri în favoarea organelor de stat.
În decembrie, Preşedintele Voronin a promulgat o modificare constituţională care-i
dădea dreptul să numească judecătorii. Potrivit modificării, şeful statului numeşte
preşedinţii instanţelor, vicepreşedinţii acestora, precum şi judecătorii ierarhic inferiori
pe un termen de patru ani, la recomandarea Consiliului Superior al Magistraturii.
Parlamentul numeşte pe un termen de patru ani judecătorii Curţii Supreme de Justiţie,
inclusiv preşedintele CSJ, Procurorul General şi ministrul Justiţiei. Aceste schimbări
dovedesc că liderii comunişti din ţară slăbesc independenţa judecătorească şi
subordonează această putere autorităţii lor... .”
20. Raportul de ţară pentru Republica Moldova pentru anul 2003 al

Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii, în părţile sale
relevante, prevede următoarele:
„... Constituţia consacră independenţa autorităţii judecătoreşti; totuşi, presiunea
politică şi corupţia în rândul judecătorilor rămân a fi o problemă.
Continuă să existe rapoarte credibile că procurorii şi judecătorii locali iau mită
pentru a reduce învinuirile sau sentinţele.
Ca urmare a unei reorganizări majore din luna mai, sistemul judecătoresc constă din
trei niveluri: judecătoriile de sector, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. O
Curte Constituţională separată are competenţă exclusivă în cauze privind
constituţionalitatea proiectelor de legi sau a legilor în vigoare, a decretelor, precum şi
a altor acte ale Guvernului. În timp ce Curtea Constituţională în general a fost
considerată ca echitabilă şi obiectivă, observatorii au acuzat deseori celelalte instanţe
de judecată că sunt corupte şi influenţate politic.
Constituţia îl autorizează pe Preşedinte, la recomandarea Consiliului Superior al
Magistraturii, să numească judecătorii pentru o perioadă iniţială de 5 ani. Înainte de a
fi reconfirmaţi în funcţie, judecătorii trebuie să facă o instruire judiciară specializată şi
să dea un examen evaluat de Consiliul Superior al Magistraturii. Factorii politici au
jucat un rol important în reconfirmarea în funcţie a judecătorilor.”
ÎN DREPT
21. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că nu au
fost aduse motive pentru hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi că
judecătorul I.M. din prima instanţă nu a fost independent şi imparţial.
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege … care va hotărî … asupra încălcării
22. De asemenea, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 10 al
Convenţiei, că hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale au constituit o
ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, care nu putea fi
considerată necesară într-o societate democratică.
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta

autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei cu

privire la independenţa şi imparţialitatea judecătorului I.M.
23. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a adus nicio probă credibilă în

susţinerea declaraţiei sale conform căreia judecătorul I.M. nu a fost
imparţial şi independent. Potrivit acestuia, simplul fapt că reclamantul nu a
avut de câteva ori succes în procedurile în faţa acelui judecător nu este o
probă suficientă a lipsei independenţei şi imparţialităţii acestuia. În orice
caz, reclamantul a putut să-l recuze pe judecătorul I.M.
24. Reclamantul a susţinut că judecătorul I.M. nu a fost independent şi
imparţial. Deşi el a fost reconfirmat în funcţie până la atingerea plafonului
de vârstă în anul 2000 în timpul Guvernului anterior, el a fost numit
preşedinte al Judecătoriei sectorului Buiucani în anul 2001 de către
fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor, care deţinea 71 de locuri
în Parlament din 101 şi al cărei lider era dl Stepaniuc. De atunci, el a
examinat alte patru cauze în defăimare iniţiate de dl Stepaniuc împotriva
reclamantului şi în toate acele cauze el a hotărât în favoarea dlui Stepaniuc
şi a acordat compensaţii maxime permise de lege. Potrivit reclamantului, era
o coincidenţă stranie faptul că însuşi preşedintele instanţei de judecată a
trebuit să examineze majoritatea acţiunilor în defăimare iniţiate de dl
Stepaniuc. Acest lucru este cu atât mai straniu, cu cât el nu a examinat
niciodată proceduri în defăimare împotriva Flux iniţiate de reclamanţi
„obişnuiţi”. În toate cauzele, acţiunile au fost admise chiar dacă dl
Stepaniuc nu a plătit taxa de stat, o omisiune care constituia, în conformitate
cu Codul de procedură civilă, un temei formal pentru inadmisibilitate. Dl
Stepaniuc nici măcar nu s-a prezentat vreodată în faţa instanţei de judecată,
iar toate acţiunile sale au fost examinate în absenţa sa, de obicei, la prima
şedinţă de judecată. Judecătorul I.M. nu a adresat niciodată întrebări
pârâtului în procedurile naţionale, însă a ţinut să prezinte motive în
susţinerea poziţiei reclamantului în procedurile naţionale, motive care nu au
fost niciodată invocate de însuşi reclamantul în procedurile naţionale. Acest
lucru a dovedit „grija deosebită” manifestată de judecătorul I.M. faţă de dl
Stepaniuc.
La 18 martie 2004, judecătorul I.M. a fost promovat, fiind numit de
Parlament judecător la Curtea Supremă de Justiţie. Potrivit reclamantului,
acesta a fost primul caz când un judecător dintr-o judecătorie de sector a
fost promovat direct la Curtea Supremă de Justiţie. Mai mult, la 14 mai
2004, judecătorul I.M. a fost numit vicepreşedinte al Colegiului economic al
Curţii Supreme de Justiţie, iar la 7 iulie 2006, el a fost decorat cu distincţia
de stat Meritul Civic de către Preşedintele Republicii Moldova, care era, de

asemenea, preşedintele Partidului Comuniştilor din Republica Moldova.
25. De asemenea, reclamantul a făcut referire inter alia la rapoartele
Organizaţiei Freedom House şi ale Departamentului de Stat al Statelor Unite
ale Americii (a se vedea paragrafele 19 şi 20 de mai sus) şi a conchis că, în
lumina perceperii generale a sistemului judecătoresc din Republica
Moldova, a circumstanţelor în care a evoluat cariera judecătorului I.M. şi a
comportamentul acestuia în alte cauze similare dintre reclamant şi dl
Stepaniuc, el avea motive pentru o temere obiectiv justificată şi legitimă că
judecătorul în cauză nu a fost independent şi imparţial atunci când a
examinat cauza.
26. Curtea consideră că nu este necesar de a examina dacă reclamantul
nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece, în orice caz, ea constată că
pretenţia este vădit nefondată şi din următoarele motive.
27. Curtea reiterează că numirea judecătorilor de către executiv sau
legislativ este admisibilă, cu condiţia că cei numiţi sunt liberi de orice
influenţă sau presiune atunci când îşi îndeplinesc rolul lor de a judeca (a se
vedea Campbell and Fell v. the United Kingdom, hotărâre din 28 iunie
1984, Seria A nr. 80, § 79). În această cauză, se pare că judecătorul I.M. a
fost reconfirmat în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă şi nu putea
fi eliberat din funcţie de către executiv sau legislativ. Reclamantul nu a
prezentat nicio probă care să dovedească că judecătorul I.M. a fost supus
vreunei forme de influenţă sau presiune din partea executivului sau a
legislativului. În lumina celor de mai sus, Curtea nu poate conchide că
judecătorul I.M. nu a fost independent şi imparţial atât din punct de vedere
obiectiv, cât şi subiectiv, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei, atunci
când a examinat acţiunea civilă iniţiată împotriva reclamantului. Prin
urmare, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă ca fiind vădit
nefondată în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Pretenţiile formulate în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1

la Convenţie şi al articolului 13 al Convenţiei
28. În cererea sa iniţială, reclamantul, de asemenea, a formulat pretenţii

în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi articolului 13 al
Convenţiei. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul
cauzei, el a solicitat Curţii să nu examineze aceste pretenţii. Curtea nu vede
niciun motiv pentru a le examina.
C. Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 10 şi 6 ale Convenţiei

articolului 10 al Convenţiei şi pretenţia formulată în temeiul articolului 6 cu
privire la insuficienţa motivelor aduse în hotărârile instanţelor judecătoreşti
naţionale ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase

încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului şi niciun alt temei
declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul
29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede
imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
1. Reclamantul
30. Reclamantul a declarat că ingerinţa nu a fost prevăzută de lege,
deoarece în Republica Moldova legislaţia şi practica judecătorească nu
făceau distincţie între fapte şi judecăţi de valoare.
31. De asemenea, reclamantul a susţinut că articolul din 19 iunie 2002
era doar un rezumat al articolului publicat la 21 iunie 2002, care, la rândul
său, reflecta declaraţiile făcute de o persoană terţă - V.N. Titlul rezumatului,
pentru care ziarul a fost sancţionat, nu era decât o concluzie formulată de
autor din declaraţiile făcute de V.N. şi, astfel, a reprezentat o simplă
judecată de valoare bazată pe un substrat factologic suficient.
32. Articolul a fost scris în contextul unei dezbateri cu privire la o
chestiune de o importanţă publică deosebită, şi anume administrarea
proprietăţii de stat şi pretinsele abuzuri ale oficialilor de stat. Mai mult,
articolul nu conţinea nicio critică a dlui Stepaniuc, ci doar a lui M.A., care
era un parlamentar al fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor.
Fotografia dlui Stepaniuc a fost publicată doar pentru a face mai uşoară
identificarea grupului parlamentar. În orice caz, în această cauză, marja de
apreciere de care dispuneau instanţele judecătoreşti naţionale a fost foarte
limitată, deoarece reclamantul în procedurile naţionale era un politician.
2. Guvernul
33. Guvernul a fost de acord că faptele cauzei dezvăluiau o ingerinţă în
dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Totuşi, ingerinţa a fost
justificată în temeiul articolului 10 § 2 al Convenţiei. Reclamantul a fost
obligat să plătească prejudicii morale pentru defăimare în baza articolelor 7
şi 7/1 ale Codului civil. Astfel, ingerinţa a fost „prevăzută de lege”, iar legea
a fost accesibilă şi previzibilă. Ea a urmărit scopul legitim de protecţie a
demnităţii dlui Stepaniuc; mai mult, măsura a fost necesară într-o societate
democratică.
34. Guvernul a notat marja de apreciere a autorităţilor naţionale în
stabilirea necesităţii ingerinţei şi a susţinut că, atunci când Convenţia se
referă la legislaţia naţională, ţine în primul rând de competenţa autorităţilor
naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională. El a declarat că, în

această cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit această marjă de apreciere
şi au folosit-o cu bună credinţă, cu precauţie şi într-un mod rezonabil.
35. În continuare, Guvernul a susţinut că motivele aduse pentru a
justifica ingerinţa au fost „relevante şi suficiente”.
36. După cum au recunoscut ambele părţi şi Curtea este de acord,

hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi obligarea reclamantului să
plătească prejudiciile au constituit un „amestec al autorităţilor publice” în
dreptul reclamantului la libertatea de exprimare în sensul primului paragraf
al articolului 10. O astfel de ingerinţă va constitui o violare a articolului 10,
decât dacă este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop sau scopuri care sunt
legitime în conformitate cu paragraful 2 al articolului şi este „necesară într-o
societate democratică” pentru a atinge un astfel de scop sau scopuri.
37. Curtea notează că ingerinţa invocată a avut o bază legală, şi anume
articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil (a se vedea paragraful 18 de mai sus). În
hotărârea sa în cauza Busuioc v. Moldova (nr. 61513/00, § 52-54, 21
decembrie 2004), Curtea a constatat că aceste prevederi erau accesibile şi
previzibile. Prin urmare, Curtea conchide că şi în această cauză ingerinţa a
fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 10 § 2.
urmărit scopul legitim de protecţie a reputaţiei dlui Stepaniuc. Prin urmare,
urmează a se examina dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate
democratică”.

39. Principiile generale relevante au fost rezumate în hotărârea Busuioc
v. Moldova, citată mai sus, §§ 56-62, 2004 şi în hotărârea Savitchi v.
Moldova, nr. 11039/02, §§ 43-50, 11 octombrie 2005.
40. Suplimentar, Curtea reaminteşte că în hotărârea Lingens v. Austria
(hotărâre din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, § 42) ea a constatat că:
„[politicienii] trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a
fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului larg,
şi, în consecinţă, trebuie să dea dovadă de un grad mai mare de toleranţă. Fără
îndoială, articolul 10 para. 2 garantează că reputaţia altora – adică a tuturor
persoanelor fizice - este protejată şi că această protecţie se extinde şi asupra
politicienilor, chiar şi atunci când aceştia nu acţionează ca persoane private; însă, în

astfel de cazuri, cerinţele unei astfel de protecţii trebuie evaluate prin prisma
intereselor de a asigura discuţii libere cu privire la chestiuni politice.”

41. Curtea notează că, în esenţă, reclamantul a fost sancţionat pentru
publicarea unei fotografii a preşedintelui fracţiunii parlamentare a Partidului
Comuniştilor în contextul unui rezumat al unui viitor articol care conţinea
critici la adresa acelui grup pentru pretinsa implicare în acţiuni ilegale. Se
poate spune că alăturarea fotografiei la textul rezumatului a dat impresia
unei presupuneri că a existat o legătură între pretinsele ilegalităţi şi dl
Stepaniuc. Mai mult, rezumatul nu a indicat clar că articolul principal urma
să se bazeze pe declaraţiile unei persoane terţe. Totuşi, în el s-a declarat că
detaliile vor urma în articolul principal, iar rezumatul a indicat clar că el se
referea la politicieni şi la chestiuni politice.
42. Curtea notează că articolul a fost scris de un jurnalist şi reaminteşte
sarcina proeminentă a presei într-o societate democratică de a comunica idei
şi opinii cu privire la chestiuni politice şi la alte chestiuni de interes public
(a se vedea Sunday Times v. the United Kingdom (no. 1), hotărâre din 26
aprilie 1979, Seria A nr. 30, § 65). De asemenea, Curtea reaminteşte că
statele dispun de o marjă de apreciere foarte limitată în cauzele cu privire la
politicieni (a se vedea paragraful 40 de mai sus) şi notează că dl Stepaniuc
era un politician de un rang foarte înalt la momentul evenimentelor. In fine,
Curtea notează că rezumatul şi declaraţia contestate s-au bazat pe informaţii
care proveneau de la o sursă care era prima facie sigură, şi anume de la
directorul fabricii (a se vedea, mutatis mutandis, Bladet Tromsø and
Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, § 68, ECHR 1999-III).
43. Curtea notează că reclamantul a susţinut în apelul şi în recursul său
că articolul din 19 iunie 2002 era doar un rezumat al unui articol care urma
să apară la 21 iunie 2002 şi că fraza contestată „Comuniştii vor să vândă cu
amănuntul Fabrica de conserve Anenii Noi” era doar o concluzie trasă de
autor din informaţia prezentată în acel articol. La rândul ei, informaţia din
articolul principal s-a bazat pe declaraţiile directorului fabricii şi nu a fost
niciodată constatată ca fiind defăimătoare sau necorespunzând realităţii (a se
vedea paragrafele 8 şi 17 de mai sus). Totuşi, instanţele judecătoreşti
naţionale nu au acordat nicio atenţie argumentelor reclamantului şi nu au
încercat să le aprecieze, tratându-le aparent ca irelevante şi au conchis că
declaraţia contestată nu corespundea realităţii şi era defăimătoare pentru dl
Stepaniuc, fără ca măcar să citească articolul principal.
44. Curtea reaminteşte că, cerând unui reclamant să dovedească adevărul
declaraţiilor sale, iar în acelaşi timp privându-l de o posibilitate efectivă de a
aduce probe în susţinerea declaraţiilor sale şi, astfel, de încercarea de a
stabili adevărul acestora sau de a dovedi că conţinutul lor nu era în
întregime fără un substrat factologic, constituie o ingerinţă disproporţională
în dreptul la libertatea de exprimare (a se vedea, spre exemplu, Busuioc,

citată mai sus, § 88 şi Saviţchi, citată mai sus, § 59).
45. Luând în consideraţie cele menţionate mai sus, ţinând cont de
limbajul folosit de ziar în declaraţia contestată, de faptul că libertatea
jurnalistică acoperă, de asemenea, posibila recurgere la un grad de exagerare
sau chiar de provocare şi evaluând diferitele interese implicate în această
cauză, Curtea ajunge la concluzia că ingerinţa în dreptul reclamantului la
libertatea de exprimare nu a fost „necesară într-o societate democratică”.
46. Prin urmare, Curtea conchide că a avut loc o violare a articolului 10
al Convenţiei.
47. Reclamantul a mai pretins o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei,

susţinând că instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus motive pentru
hotărârile lor. Deoarece această pretenţie nu ridică o chestiune separată de
cea examinată mai sus prin prisma articolului 10, Curtea nu consideră
necesar de a o examina separat.

49. Reclamantul a pretins suma de EUR 278 cu titlu de prejudiciu

material, reprezentând prejudiciile plătite de el dlui Stepaniuc şi taxa de stat
pe care el a trebuit s-o plătească pentru examinarea apelului şi recursului
său.
50. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă şi a susţinut că
reclamantul nu ar trebui să fie în drept s-o recupereze, deoarece procedurile
au fost echitabile şi hotărârile judecătoreşti au fost amplu motivate. El a
solicitat Curţii să respingă pretenţia reclamantului cu titlu de prejudiciu
material.
51. Curtea consideră că pretenţia reclamantului cu titlu de prejudiciu
material este fondată şi o acordă integral.

cauzat lui prin încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie. Atunci
când şi-a argumentat pretenţiile sale cu privire la prejudiciul moral cauzat
prin violarea articolului 10, reclamantul a susţinut că el a fost obligat să
publice o dezminţire a declaraţiilor contestate şi s-a bazat pe jurisprudenţa
anterioară în cauzele moldoveneşti. În special, el s-a bazat pe cauzele
Busuioc (citată mai sus) şi Saviţchi (citată mai sus), în care au fost acordate
patru şi, respectiv, trei mii euro.
53. Guvernul a contestat pretenţia şi a susţinut că aceasta era nefondată
şi excesivă.
54. Având în vedere violarea articolului 10 al Convenţiei constatată mai
sus, Curtea consideră că acordarea compensaţiilor cu titlu de prejudiciu
moral este justificată în această cauză. Făcând o evaluare în mod echitabil,
55. Avocatul reclamantului a pretins EUR 2,680 cu titlu de costuri şi

cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată a orelor
lucrate şi un contract potrivit căruia onorariul pentru o oră de lucru a
avocatului era de EUR 60. Calculul din lista detaliată a timpului de lucru nu
a inclus timpul petrecut asupra pretenţiilor formulate în temeiul articolului
13 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1, care au fost ulterior retrase de către
reclamant.
56. El a susţinut că numărul de ore lucrate de el asupra cauzei nu a fost
excesiv şi a fost justificat de complexitatea acesteia şi de faptul că
observaţiile trebuiau scrise în engleză.
57. În ceea ce priveşte onorariul pe oră de EUR 60, avocatul a susţinut
că acesta a fost în limitele ratelor recomandate de Baroul Avocaţilor din
Republica Moldova, care erau de EUR 40-150. De asemenea, el a făcut
referire la costul înalt al vieţii în Chişinău, dând ca exemple preţurile la
locuinţe şi benzină.
a declarat că aceasta era excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de avocat nu
a fost suma care i-a fost în realitate plătită lui de către reclamant. El a
contestat numărul de ore lucrate de avocatul reclamantului şi onorariul pe
oră perceput de acesta. De asemenea, el a susţinut că ratele recomandate de
Baroul Avocaţilor din Republica Moldova erau prea înalte în comparaţie cu
salariul mediu lunar din Republica Moldova şi a făcut referire la caracterul
non-profit al organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”.

60. Rambursarea onorariilor nu poate fi limitată doar la acele sume care
au fost deja plătite de către reclamant avocatului său; într-adevăr, o
asemenea interpretare ar descuraja mulţi avocaţi să reprezinte în faţa Curţii
reclamanţi mai puţin înstăriţi. În orice caz, Curtea întotdeauna a acordat
costuri şi cheltuieli în situaţii când onorariile nu au fost plătite de reclamanţi
avocaţilor lor înainte de hotărârea Curţii (a se vedea, printre altele, Ilaşcu
and Others v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, § 493, ECHR
2004-VII, şi Christian Democratic People's Party v. Moldova, nr. 28793/02,
§ 85, ECHR 2006-...).
În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi
complexitatea cauzei, precum şi faptul că o pretenţie a fost declarată
inadmisibilă, Curtea acordă reclamantului EUR 1,800 cu titlu de costuri şi
cheltuieli.


1. Declară, cu o majoritate de voturi, inadmisibilă pretenţia formulată în
temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei cu privire la pretinsa lipsă a
independenţei şi imparţialităţii judecătorului I.M.;
2. Declară, în unanimitate, restul cererii admisibil;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare a articolului 10 al

Convenţiei;
4. Hotărăşte, cu şase voturi pentru şi unul împotrivă, că nu este necesar de

a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al
Convenţiei;
5. Hotărăşte, în unanimitate,
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite
în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data

(i) EUR 278 (două sute şaptezeci şi opt euro) cu titlu de prejudiciu
material;
(ii) EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) EUR 1,800 (o mie opt sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli,
(iv) orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus;
procente;



Grefier Preşedinte

Regulamentului Curţii, opinia parţial disidentă a dlui Bonello este anexată la
N.B.
T.L.E.

BONELLO
1. În această cauză, Curtea ar fi putut să-şi expună opiniile cu privire la
patologia administrării justiţiei. Ea nu a făcut acest lucru.
2. Reclamantul, ziarul Flux, a formulat pretenţii cu privire la două violări ale

articolului 6 al Convenţiei. Majoritatea a declarat inadmisibilă prima pretenţie cu
privire la lipsa independenţei şi imparţialităţii judecătorului I.M. În ceea ce
priveşte cea de-a doua pretenţie cu privire la pretinsa omisiune a instanţelor
judecătoreşti naţionale de a aduce motive pentru hotărârile lor, majoritatea a
constatat că această pretenţie nu ridică o chestiune separată de pretenţia cu privire
la libertatea de exprimare formulată în temeiul articolului 10 şi, prin urmare,
Curtea nu a considerat necesar s-o examineze separat.
3. Deoarece prima pretenţie a reclamantului formulată în temeiul articolului 6

a fost declarată inadmisibilă nu printr-o hotărâre, dar printr-o „decizie” separată a
Curţii, eu sunt constrâns de a mă exprima asupra faptului dacă şi de ce eu am fost
de acord sau nu cu acea decizie, găsind un pic de consolare în faptul că nu este
pentru prima dată când instanţele judecătoreşti se poticnesc de semantică în calea
lor spre justiţie. Această restrângere, însă, nu se aplică faţă de cea de-a doua
pretenţie, care a fost examinată în hotărâre; ceea ce-mi permite să intru în detalii
şi să fac publice motivele dezacordului meu.
4. Îmi este dificil să fiu de acord cu concluzia majorităţii că o pretenţie cu

privire la încălcarea garanţiilor unui proces echitabil (care derivă dintr-o pretinsă
omisiune a instanţelor judecătoreşti naţionale de a aduce motive pentru hotărârile
lor) nu ridică o chestiune separată de cea cu privire la o încălcare a libertăţii de
exprimare. Instanţele judecătoreşti naţionale l-au obligat pe reclamant să
plătească prejudicii plus costuri şi să prezinte scuze unui politician de rang înalt.
Curtea, în unanimitate, a constatat că aceste hotărâri judecătoreşti naţionale au
încălcat libertatea de exprimare a reclamantului. Această constatare cu privire la
„libertatea de exprimare” cu certitudine a stabilit o chestiune totalmente distinctă
de cea cu privire la faptul dacă garanţiile unui proces echitabil ale reclamantului
au fost sau nu respectate şi, în opinia mea, această pretenţie separată ar fi trebuit
examinată şi determinată separat.
5. Curtea se bucură de o discreţie incontestabilă de a se abţine să decidă

asupra pretenţiilor care, deşi sunt admisibile şi temeinice, nu ridică chestiuni în
esenţă diferite de alte chestiuni în care a fost deja constatată o încălcare a unor
garanţii prevăzute de Convenţie. În mod empiric, cu siguranţă poate fi spus că,
dacă anterior a fost stabilită o violare mai gravă, Curtea, în mod corect, va
constata ca fiind inutil să determine, de asemenea, o violare mai puţin gravă care
rezultă din aceleaşi fapte.
6. În circumstanţele acestei cauze, eu nu consider că o posibilă încălcare a

garanţiilor unui proces echitabil este mai puţin însemnată sau mai puţin valoroasă
decât o încălcare a libertăţii de exprimare. Faptele foarte specifice pe care se
bazează această cerere indică că una din chestiunile fundamentale care trebuie
determinată ar fi trebuit să fie dacă garanţiile unui proces echitabil prevăzute în
articolul 6 au fost sau nu respectate.
7. Reclamantul pretinde că instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus

motive pe care să se bazeze sancţionarea sa pentru defăimare – nu întâmplător,
nu datorită unei neglijenţe cauzate de un volum într-adevăr intens de lucru, dar,
deoarece judecătorul care a hotărât împotriva reclamantului nu a fost independent
şi imparţial „fiindcă el era un prieten al dlui Stepaniuc (reclamantul în
procedurile în defăimare) şi a fost numit preşedinte al Judecătoriei sectorului
Buiucani de către fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor” al cărei
lider a fost reclamantul în procedurile în defăimare intentate împotriva
reclamantului.
8. Reclamantul a adăugat că, în alte cauze în defăimare dintre Flux şi

reprezentanţi ai guvernului, judecătorul I.M. a hotărât întotdeauna în favoarea
ultimilor şi le-a acordat acestora compensaţiile maxime prevăzute de lege. Printr-
o „coincidenţă stranie”, acelaşi judecător a examinat majoritatea acţiunilor în
defăimare iniţiate de către prietenul său, dl Stepaniuc. Toate pretenţiile dlui
Stepaniuc au fost admise întotdeauna de judecătorul I.M., chiar şi în acele
procese în care reclamantul în procedurile naţionale nu a plătit taxa de stat, fapt
care, în sine, ar fi trebuit să ducă la declararea acţiunii ca inadmisibilă din motive
procedurale. Nici faptul că reclamantul în procedurile naţionale, în mod
sistematic, nu s-a prezentat la şedinţele judecătoreşti la care s-au examinat
cauzele sale, nu a avut un impact negativ asupra cauzelor sale care erau pendinte
– ele toate au fost examinate şi soluţionate de judecătorul I.M., de obicei, la
prima şedinţă de judecată.
9. Acestea sunt acuzaţiile de fapt ale reclamantului pentru a explica de ce

judecătorul I.M. nu putea fi considerat independent şi imparţial şi de ce el nu a
adus motive pentru obligarea reclamantului să plătească prejudiciile maxime
prevăzute de lege.
10. Aceste acuzaţii în sine, dacă sunt dovedite, ar constitui indicatori

îngrijorători ai unei independenţe contestabile a judecătorului faţă de părţile în
litigiu sau faţă de una din ele. Totuşi, alerta sună încă mai tare, dacă pretinsa
omisiune a judecătorului I.M. de a aduce motive pentru hotărârea sa (hotărâre
care a fost constatată, în unanimitate, de Curte ca fiind o violare a Convenţiei) ar
fi evaluată într-un context istoric mai larg. Dacă, aşa cum se pretinde, această
omisiune a judecătorului merge mână în mână cu probe sistemice cu privire la
garanţiile slabe pentru independenţa şi imparţialitatea sistemului judecătoresc în

întregime, alerta ar trebui să sune şi mai ferm.
11. Anexez la această opinie scurte rezumate ale câtorva rapoarte externe cu
privire la starea sistemului judecătoresc din Republica Moldova, toate extrem de
negative şi îngrijorătoare. Din motive de asigurare a unui echilibru, am vrut să
includ rapoarte şi din alte surse cu autoritate care să nege că independenţa
sistemului judecătoresc din Republica Moldova este o minciună gogonată. Însă
nu am găsit niciunul.
12. În opinia mea, aceste îngrijorări universale evidente cu privire la pretinsa

omisiune a judecătorului I.M. de a-şi motiva hotărârea ar fi trebuit să determine
Curtea să ia notă de acest lucru. Curtea ar fi putut să se întrebe dacă reticenţa de a
motiva o hotărâre nerezonabilă este un minim care se aşteaptă de la un sistem
judecătoresc, care se respectă pe sine însuşi. Curtea ar fi putut sau ar fi trebuit să
investigheze dacă aceasta a fost „o justiţie la telefon” în care telefonul a fost
inutil, iar justiţia - ilară.
13. Consider că este iluzoriu de a folosi formule impresionante pentru a evita

confruntarea chestiunilor fundamentale ale administrării justiţiei, iar apoi de a te
simţi împlinit de o măturare abilă a fărâmiturilor sub covor. Fără îndoială, eu cred
mai mult decât las să se înţeleagă că cred. Eu credeam că Strasbourgul are un rol
în fortificarea standardelor, departe de cel de a căuta refugiu în spatele unor
ficţiuni juridice. În perspectivă lungă, el doar măreşte determinarea celor care
consideră independenţa sistemului judecătoresc un lucru amuzant. Cei care
încearcă să facă din independenţa sistemului judecătoresc un lucru desuet ştiu că
nu trebuie să caute mai departe.
14. M-aş fi aşteptat ca Curtea să folosească această oportunitate pentru a da

speranţă populaţiei din Republica Moldova. A lăsa nişte speranţe timide pentru
justiţie neatinse de politic. M-aş fi aşteptat ca Curtea să investigheze minuţios
dacă hotărârea care l-a sancţionat pe reclamant s-a bazat pe motive întemeiate sau
dacă ea s-a bazat, în genere, pe vreun motiv. M-aş fi simţit împlinit dacă Curtea
ar fi întrebat cât de des judecătorul I.M. şi alţi candidaţi la premiul eroii
rezistenţei au hotărât împotriva partidului de guvernământ sau a exponenţilor
acestuia în procese de judecată politic sensibile. S-ar părea că administrarea
justiţiei în Republica Moldova respectă câteva principii. Eu le-am căutat în
articolul 6 şi nu am putut să găsesc niciunul din ele acolo.
15. Toate acestea mă îngrijorează profund. Am această prejudecată de modă
veche împotriva judecătorilor aproape imparţiali. Eu nu răspund cu pasiune
constantă convingerii unor politicieni precum că judecătorilor le stă bine oriunde,
însă cel mai bine în buzunarele lor. Consider stupidă sau chiar neimportantă
doctrina conform căreia justiţia trebuie nu doar făcută, dar trebuie văzută evident
ca fiind făcută. Mult mai relevantă pentru mine este doctrina conform căreia
pentru ca cei obsedaţi de control să acţioneze nestingherit, injustiţia trebuie nu

doar făcută, dar trebuie văzută evident ca fiind făcută.
16. Cariera judecătorului I.M. a explodat de la un simplu judecător dintr-o

judecătorie de sector până la funcţia de preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie
într-un timp mai scurt decât ar fi necesar de a spune „partidul are întotdeauna
dreptate”. Într-un astfel de tablou deprimant, este încurajator de notat că
sacrificiul judecătorilor care-şi canalizează eforturile în slujba bunăstării unei
clase politice aflate la guvernare, nu întotdeauna le compromite carierele.
17. Am crezut că acesta a fost momentul potrivit pentru Curte să intre în

panică. Această oportunitate de la sine evidentă de a îmbunătăţi administrarea
justiţiei. În schimb, eu am fost nevoit să fiu martor la faptul că Curtea a acordat
sistemului judecătoresc din Republica Moldova cea mai largă marjă de
depreciere.
ANEXĂ
1. Potrivit rapoartelor prezentate de reclamant şi necontestate de statul pârât,
în perioada relevantă au avut loc o serie de numiri în funcţia de judecător bazate
pe loialitatea faţă de partidul de guvernământ, demiterea ombudsmanului şi
încercări de a limita independenţa Curţii Constituţionale. Asociaţia Judecătorilor
din Republica Moldova a semnalat că guvernul a început o „epurare în masă” în
sistemul judecătoresc. Şapte judecători au fost demişi, iar Preşedintele Republicii
Moldova a refuzat să prelungească mandatul altor 57 de judecători. Preşedintele
Asociaţiei Judecătorilor a declarat public în faţa mass-media că „oficiali
guvernamentali de rang înalt făceau presiuni asupra judecătorilor pentru ca ei să
emită hotărâri în favoarea organelor de stat.”
2. Prin intermediul unei modificări constituţionale, Preşedintele a obţinut

dreptul să numească judecătorii şi să selecteze preşedinţii instanţelor,
vicepreşedinţii acestora, precum şi judecătorii ierarhic inferiori pe un termen de
patru ani, la recomandarea Consiliului Superior al Magistraturii. Parlamentul
(prin vot politic majoritar) a obţinut dreptul să numească pe un termen de patru
ani judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, inclusiv preşedintele acesteia,
Procurorul General şi ministrul Justiţiei.
3. Un alt raport, raportul de ţară pentru Republica Moldova pentru anul 2003
al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii, a subliniat că
„presiunea politică şi corupţia în rândul judecătorilor rămân a fi o problemă …
observatorii deseori au acuzat celelalte instanţe de judecată că sunt corupte şi
influenţate politic … factorii politici au jucat un rol important în reconfirmarea în
funcţie a judecătorilor.”
4. Raportul Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei

(Com D+1 (2003) 7) nu a făcut secret din faptul că independenţa sistemului
judecătoresc din Republica Moldova reprezintă o „îngrijorare serioasă”. El a
notat că exercitarea competenţei de a numi, reconfirma în funcţie şi demite
judecătorii, cu care este înzestrat Preşedintele Republicii Moldova constituie „o
ingerinţă gravă în independenţa sistemului judecătoresc”. Delegaţia oficiului
Comisarului a încercat, fără succes, să stabilească ce garanţii se aplică în
procedura care are ca rezultat neconfirmarea în funcţie a judecătorilor. Raportul a
conchis că „practica prezidenţială curentă de a numi şi de a reconfirma în funcţie
judecătorii nu oferă garanţii suficiente ale supremaţiei legii şi, prin urmare, par a
fi arbitrare … Astfel, este urgent ca practica prezidenţială să fie revizuită pentru a
asigura independenţa sistemului judecătoresc şi supremaţia legii”.
5. În mod similar, Comisia Internaţională pentru Jurişti a prezentat o imagine

foarte sumbră cu privire la funcţionarea sistemului judecătoresc în urma unei
misiuni comune în Republica Moldova împreună cu Centrul pentru Independenţa
Judecătorilor şi Avocaţilor din februarie 2004. Raportul său din 30 noiembrie
2004 a criticat tot ceea ce se referă la numirea, reconfirmarea în funcţie şi
demiterea judecătorilor; el a constatat că aceste practici nu corespundeau deloc
garanţiilor europene de bază minime pentru independenţa şi imparţialitatea
sistemului judecătoresc şi a notat recurgerea masivă de către executiv şi legislativ
la „justiţia la telefon” pentru a controla hotărârile judecătorilor.
6. În acelaşi context a fost şi declaraţia Federaţiei Internaţionale Helsinki

pentru Drepturile Omului cu privire la „violările libertăţii media şi ale
independenţei sistemului judecătoresc din Republica Moldova” din 10 iunie
2003, care a pretins că Federaţia era „profund îngrijorată de … gravele violări ale
libertăţii media şi ale independenţei sistemului judecătoresc … sistemul
judecătoresc continuă să fie supus ingerinţei politice excesive, statutul
judecătorilor nu este sigur din cauza procedurii de reconfirmare în funcţie, a
reformării larg contestate a sistemului judecătoresc şi precedentele de demiteri
ilegale ale judecătorilor motivate politic … abolirea garanţiilor pentru numirea în
funcţie pe viaţă a judecătorilor şi numărul mare de demiteri din funcţie, de
asemenea, exercită o presiune suplimentară asupra judecătorilor … un mod de
operare necriticabil în fond care are ca rezultat posibilitatea continuă pentru
controlul executivului asupra sistemului judecătoresc şi încălcarea principiului
separaţiei puterilor.”
7. Un spectru mai larg de relatări din străinătate cu privire la independenţa şi

imparţialitatea sistemului judecătoresc din Republica Moldova poate fi găsit în
prima anexă la raportul CIJ menţionat mai sus.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 iunie 2007
DEFINITIVĂ
12/09/2007

1 HOTĂRÂREA FLUX (nr.3) c. MOLDOVEI

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către Flux („reclamant”), un ziar cu sediul
în Chişinău, la 13 mai 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Gribincea, avocat din
3. Reclamantul a pretins, în special, încălcarea dreptului său la libertatea
de exprimare, deoarece el a fost găsit vinovat de defăimarea unui politician.
4. La 9 februarie 2006, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea.
În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis
ÎN FAPT
5. La 27 martie 1999, în cadrul unei emisiuni televizate, şeful

Departamentului pentru Combaterea Crimei Organizate şi a Corupţiei, N.
A., l-a acuzat de corupţie pe Valeriu Matei, vicepreşedinte al Parlamentului
de atunci şi preşedinte al unuia dintre partidele politice reprezentate în
Parlament, şi, împreună cu o grupare mafiotă, de protejarea câtorva
HOTĂRÂREA FLUX (nr.3) c. MOLDOVEI 2
companii care se pretindea că erau implicate în activităţi criminale. El a

declarat inter alia că:
„... Dl Matei trebuia să fie arestat pentru că el a comis o infracţiune ... [şi] o
contravenţie administrativă. ... Noi am pregătit materialele care vor fi remise
Procuraturii Generale şi instanţei judecătoreşti. ... Aceste companii [care erau
suspectate de a fi implicate în activităţi criminale] erau protejate de o grupare
criminală în frunte cu M. şi de dl Matei din partea Parlamentului... .”
6. La 30 martie 1999, Flux a publicat un articol intitulat „Războiul
anticorupţie: Generalul N.A. împotriva Preşedintelui Matei. Nicolae Alexei
afirmă că Valeriu Matei este „acoperişul” politic al unui clan mafiot.”
7. Articolul conţinea reproducerea cuvânt cu cuvânt a emisiunii
televizate din 27 martie 1999 şi comentariul ziarului.
8. La 30 aprilie 1999, Valeriu Matei a iniţiat o acţiune civilă în
defăimare împotriva Flux, susţinând că o mare parte din declaraţiile lui N.A.
publicate de Flux nu corespundeau realităţii şi îl defăimau. Titlul articolului
nu se conţinea printre acele declaraţii.
9. La 20 februarie 2003, printr-o decizie irevocabilă, Curtea de Apel a
constatat că declaraţiile contestate de Valeriu Matei nu erau defăimătoare
pentru acesta, inter alia, deoarece Flux nu a făcut decât să reproducă
declaraţiile lui N.A. Totuşi, ea a constatat ca fiind defăimătoare pentru
Valeriu Matei următoarea parte a titlului articolului: „N.A. afirmă că
Valeriu Matei este „acoperişul” politic al unui clan mafiot.” Instanţa de
judecată a constatat că o astfel de propoziţie nu a fost pronunţată de N.A. în
cadrul emisiunii din 27 martie 1999 şi că ziarul nu a adus probe care să
dovedească că Valeriu Matei era membru al unui clan mafiot. Instanţa a
obligat ziarul să plătească reclamantului în procedurile naţionale 3,600 lei
moldoveneşti (MDL) şi să publice o dezminţire în termen de cincisprezece
zile. De asemenea, ziarul a fost obligat să plătească taxa de stat.

sunt următoarele:
răspândit asemenea informaţii nu dovedeşte că ele corespund realităţii.
(2) În cazul în care asemenea informaţii au fost răspândite prin intermediul unui
emisiuni.”

(1) Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspândirii unor informaţii care
folosul reclamantului de către persoana fizică sau juridică care a răspândit aceste
informaţii.
aparte, de la şaptezeci şi cinci până la două sute de salarii minime, în cazul în care
informaţiile au fost răspândite de o persoană juridică, şi de la zece până la o sută de
salarii minime, în cazul în care au fost răspândite de o persoană fizică. …”
ÎN DREPT
11. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că
procedurile în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale nu au fost echitabile,
că nu au fost aduse motive pentru hotărârile instanţelor judecătoreşti
naţionale şi că instanţele nu au fost independente.
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege … care va hotărî … asupra încălcării
12. De asemenea, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 10 al
Convenţiei, că hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale au constituit o
ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, care nu putea fi
considerată necesară într-o societate democratică.
13. În cererea sa iniţială, reclamantul a formulat alte pretenţii în temeiul

articolului 6 § 1 al Convenţiei, pretinzând că instanţele judecătoreşti
naţionale au adus motive insuficiente pentru hotărârile lor şi nu au fost
independente. De asemenea, el s-a plâns în temeiul articolului 1 al
Protocolului nr. 1 şi articolului 13 al Convenţiei. Totuşi, în observaţiile sale

cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, el a cerut Curţii să nu
examineze pretenţiile formulate în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1
şi articolului 13. Curtea nu vede niciun motiv pentru a le examina.
14. Curtea consideră că pretenţia reclamantului în temeiul articolului 10
al Convenţiei şi pretenţia în temeiul articolului 6 cu privire la echitatea
procedurilor ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de
serioase încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului şi niciun
alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare,
Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica
purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
1. Reclamantul
15. Reclamantul a susţinut că titlul articolului pentru care ziarul a fost
sancţionat nu a fost altceva decât o concluzie făcută de autor din declaraţiile
făcute de N.A. şi, astfel, a reprezentat o simplă judecată de valoare bazată
pe un substrat factologic suficient.
16. Articolul a fost scris în contextul unei dezbateri cu privire la o
chestiune de o importanţă publică deosebită, şi anume pretinsa implicare a
unui politician de rang înalt în activităţi ilegale. Prin urmare, în această
cauză, marja de apreciere de care dispuneau instanţele judecătoreşti
naţionale a fost foarte limitată.
2. Guvernul
17. Guvernul a fost de acord că faptele cauzei dezvăluiau o ingerinţă în
justificată în temeiul articolului 10 § 2 al Convenţiei. Reclamantul a fost
şi 7/1 ale Codului civil. Astfel, ingerinţa a fost „prevăzută de lege”, iar legea
demnităţii lui Valeriu Matei; mai mult, măsura a fost necesară într-o
societate democratică.
18. Guvernul a notat marja de apreciere a autorităţilor naţionale în
referă la legislaţia naţională, ţine în primul rând de competenţa autorităţilor
naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională. El a declarat că, în
această cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit această marjă de apreciere
şi au folosit-o cu bună credinţă, cu precauţie şi într-un mod rezonabil.
19. Guvernul a susţinut că motivele aduse pentru a justifica ingerinţa au

fost „relevante şi suficiente” şi că instanţele judecătoreşti naţionale au
acţionat în limitele marjei de apreciere pe care ele o aveau în această cauză.
20. După cum au recunoscut ambele părţi şi Curtea este de acord,

hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi obligarea reclamantului să
plătească prejudicii au constituit un „amestec al autorităţilor publice” în
dreptul reclamantului la libertatea de exprimare în sensul primului paragraf
al articolului 10. De asemenea, nu se contestă faptul că ingerinţa a fost
„prevăzută de lege” şi a urmărit un scop legitim. Sarcina Curţii este de a
stabili dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”.
21. Verificarea dacă ingerinţa invocată a fost „necesară într-o societate
democratică” cere Curţii să stabilească dacă aceasta a corespuns „unei
necesităţi sociale imperioase”, dacă ea a fost proporţională scopului legitim
urmărit (impactul potenţial al împrejurărilor în care a fost făcută exprimarea
în cauză este un factor important în determinarea proporţionalităţii
ingerinţei) şi dacă motivele aduse de autorităţile naţionale pentru a o
justifica sunt relevante şi suficiente. La stabilirea faptului dacă o astfel de
„necesitate” există şi ce măsuri ar trebui luate pentru aceasta, autorităţile
naţionale se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, această marjă
de apreciere nu este nelimitată şi este însoţită de supravegherea europeană
exercitată de către Curte, a cărei sarcină este de a da o apreciere finală
faptului dacă o restricţie este conformă cu libertatea de exprimare, după cum
aceasta este protejată de articolul 10 (pentru recapitularea mai detaliată a
principiilor relevante, a se vedea Giniewski v. France, nr. 64016/00, §§ 43-
54, ECHR 2006-...; Aydın Tatlav v. Turkey, nr. 50692/99, §§ 22-27, 2 mai
2006; Gündüz v. Turkey, nr. 35071/97, § 38, ECHR 2003-XI; Murphy v.
Ireland, nr. 44179/98, §§ 65-69, ECHR 2003-IX (extrase), cu referinţele
cuprinse în ele).
22. Curtea reaminteşte că în hotărârea Lingens v. Austria (hotărâre din 8
iulie 1986, Seria A nr. 103, § 42) ea a constatat că:
fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului larg,
23. Curtea notează, în primul rând, că instanţele judecătoreşti naţionale
au constatat ca fiind defăimătoare o declaraţie de care nici măcar
reclamantul în procedurile naţionale nu s-a plâns. Acest lucru în sine ar fi
suficient pentru ca Curtea să constate o violare în această cauză. Totuşi,

chiar dacă se presupune că aceasta nu a fost cazul, declaraţia contestată a
constituit o declaraţie cu privire la fapte care se pare că este foarte corectă.
Într-adevăr, N.A. l-a acuzat pe Valeriu Matei de protecţia unei grupări
criminale şi că părţile nu au contestat că o astfel de acuzaţie a fost adusă.
24. Având în vedere circumstanţele de mai sus, faptul că declaraţia
contestată a fost făcută de un jurnalist în cadrul unei dezbateri cu privire la o
chestiune de interes public, că reclamantul în procedurile naţionale era un
politician de rang înalt şi având în vedere limbajul folosit, Curtea conchide
că ingerinţa nu a corespuns unei necesităţi sociale imperioase şi că, astfel, ea
nu a fost necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc o
25. Reclamantul a mai pretins o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei,

susţinând că procedurile au fost inechitabile, deoarece instanţele
judecătoreşti naţionale au constatat ca fiind defăimătoare o declaraţie de
care reclamantul în procedurile naţionale nici măcar nu s-a plâns. Deoarece
această pretenţie nu ridică o chestiune separată de cea examinată mai sus
prin prisma articolului 10, Curtea nu consideră necesar de a o examina
separat.

27. Reclamantul a pretins suma de EUR 260 cu titlu de prejudiciu

material, reprezentând prejudiciile plătite de el lui Valeriu Matei şi taxa de
stat pe care a trebuit s-o plătească pentru examinarea apelului şi recursului
său.
reclamantul nu ar trebui să fie în drept s-o recupereze, deoarece procedurile
au fost echitabile şi hotărârile judecătoreşti au fost amplu motivate. El a
solicitat Curţii să respingă pretenţia reclamantului cu titlu de prejudiciu
material.
29. Curtea consideră că pretenţia reclamantului cu titlu de prejudiciu
material este fondată şi o acordă integral.

cauzat lui prin încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie. Atunci
când şi-a argumentat pretenţiile sale cu privire la prejudiciul moral cauzat
prin violarea articolului 10, reclamantul a susţinut că el a fost obligat să
publice o dezminţire a declaraţiilor contestate şi s-a bazat pe jurisprudenţa
anterioară în cauzele moldoveneşti. În special, el s-a bazat pe cauzele
Busuioc v. Moldova (nr. 61513/00, § 104, 21 decembrie 2004) şi Saviţchi v.
Moldova (nr. 11039/02, § 64, 11 octombrie 2005), în care au fost acordate
patru şi, respectiv, trei mii euro.
31. Guvernul a contestat pretenţia şi a susţinut că aceasta era nefondată
şi excesivă.
moral este justificată în această cauză. Făcând o evaluare în mod echitabil,
Curtea acordă reclamantului EUR 3,000 (a se vedea Saviţchi, citată mai sus,
§ 64).

lucrate şi un contract potrivit căruia onorariul pentru o oră de lucru a
avocatului era de EUR 60. Calculul din lista detaliată a timpului de lucru nu
a inclus timpul petrecut asupra pretenţiilor formulate în temeiul articolului
13 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care au
fost ulterior retrase de către reclamant.
34. El a susţinut că numărul de ore lucrate de el asupra cauzei nu a fost
excesiv şi a fost justificat de complexitatea acesteia şi de faptul că
observaţiile trebuiau scrise în engleză.
35. În ceea ce priveşte onorariul pe oră de EUR 60, avocatul a susţinut
că acesta a fost în limitele ratelor recomandate de Baroul Avocaţilor din
Republica Moldova, care erau de EUR 40-150. De asemenea, el a făcut
referire la costul înalt al vieţii în Chişinău, dând ca exemple preţurile la
locuinţe şi benzină.
a fost suma care i-a fost în realitate plătită lui de către reclamant. El a
oră perceput de acesta. De asemenea, el a susţinut că ratele recomandate de
Baroul Avocaţilor din Republica Moldova erau prea înalte în comparaţie cu
salariul mediu lunar din Republica Moldova şi a făcut referire la caracterul
non-profit al organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”.

48. Rambursarea onorariilor nu poate fi limitată doar la acele sume care
au fost deja plătite de către reclamant avocatului său; într-adevăr, o
asemenea interpretare ar descuraja mulţi avocaţi să reprezinte în faţa Curţii
reclamanţi mai puţin înstăriţi. În orice caz, Curtea întotdeauna a acordat
costuri şi cheltuieli în situaţii când onorariile nu au fost plătite de reclamanţi
avocaţilor lor înainte de hotărârea Curţii (a se vedea, printre altele, Ilaşcu
and Others v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, § 493, ECHR
2004-VII, şi Christian Democratic People's Party v. Moldova, nr. 28793/02,
§ 85, ECHR 2006-...).
În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi
complexitatea cauzei, Curtea acordă avocatului reclamantului EUR 1,200 cu


3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia formulată în temeiul

articolului 6 § 1 al Convenţiei cu privire la omisiunea instanţelor
judecătoreşti naţionale de a-şi motiva hotărârile;
4. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite
(i) EUR 260 (două sute şaizeci euro) cu titlu de prejudiciu material;
(iii) EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli,
plus orice taxă care poate fi percepută;
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 februarie 2008
DEFINITIVĂ
12/05/2008


Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Kristaq Traja,
Ján Šikuta,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către Flux („ziarul reclamant”), un ziar cu
sediul în Chişinău, la 5 aprilie 2004.
2. Ziarul reclamant a fost reprezentat de către dl V. Gribincea, avocat
din Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru
3. Ziarul reclamant a pretins, în special, încălcarea dreptului său la
libertatea de exprimare ca urmare a faptului că a fost găsit vinovat de
defăimarea unui politician.
4. La 27 martie 2006, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis să
ÎN FAPT
5. La 6 decembrie 2002, Flux a publicat un articol intitulat „Sabatul

Parveniţilor”. În acest articol, ziarul se referea la pretinsa îmbogăţire peste
noapte a preşedintelui Parlamentului, a liderului fracţiunii parlamentare a
Partidului Comuniştilor şi a fiului preşedintelui Republicii Moldova. Ideea

principală a articolului era că, înainte de a deveni personalităţi publice, ei
erau simpli cetăţeni, fără o avere considerabilă; averea lor însă a crescut
semnificativ după victoria Partidului Comuniştilor la alegeri şi ocuparea de
către ei a unor funcţii publice.
6. Rezumatul articolului este următorul:
„Corectam alaltăieri ştirea despre cele două maşini de lux în care se plimba
Preşedintele Parlamentului, E. O., şi, volens-nolens, mă întăream în convingerea că
definiţia „parvenitului” are origini moldoveneşti. Scena noastră politică este plină de
asemenea exemple.
De exemplu, primul lucru pe care l-a făcut E.O., odată ajunsă, intr-un anumit
context politic, în postul de preşedinte al Parlamentului, a fost să-şi rezolve
problemele locative. A abuzat de funcţia pe care o deţine pentru a se pricopsi, pe banii
statului, cu un apartament uriaş chiar in centrul capitalei. Cine era E.O. înainte de a
ajunge în fotoliul de spicher? O modestă plăcintăreasă cu modeste performanţe
profesionale. Ce a ajuns? Mare şef! Nu încape într-un singur BMW, mai are nevoie şi
de un Mercedes Benz. Să luăm un alt exemplu.
Cine era Victor Stepaniuc înainte de a prinde deputăţia? Un simplu învăţătoraş de

limba rusă în satul Costeşti. Modest ca intelect şi puţin isteric. Cine este el acum? Nu
este numai un fel de Sulla al Parlamentului, adică un dictator peste fracţiunea PCRM,
fără aprobarea căruia nu zboară nici muştele prin clădirea fostului Comitet Central, ci
şi un afacerist prosper. Este dealer la combinatul de tutun din Chişinău, scoate
profituri enorme din vinderea ţigărilor, are microbuze, controlează ruta Chişinău -
Ialoveni şi, în genere, arată ca un veritabil dandy moldovean - cu cravată de mătase,
cu straie italieneşti, pantofi nemţeşti şi negru sub unghii.
Cine era O. V., înainte ca tatăl sau, Vladimir Voronin, să fie întronat preşedinte al R.
Moldova? Un afacerist începător, specializat în mulgerea fabricilor de zahar din
nordul republicii. Cine este el în momentul de faţă? Este cel mai prosper businessman
din spaţiul pruto-nistrean. Deţine pachetul majoritar de acţiuni la F., este proprietarul
firmei de construcţii M., are comenzi de milioane din partea statului şi face afaceri cu
ţigări de la CTC Tutun. Este vedeta lumii mondene, VIP-ul revistelor economice şi e
oferit drept exemplu businessmenilor începători. ...”
7. La 12 decembrie 2006, dl Stepaniuc, liderul fracţiunii parlamentare a
Partidului Comuniştilor, care deţinea 71 de locuri în Parlament din numărul
total de 101, a înaintat o acţiune împotriva ziarului reclamant şi a autorului
articolului. El nu a plătit taxa de stat la depunerea cererii, nu s-a prezentat la
nicio şedinţă de judecată şi nici nu a delegat pe cineva care să-l reprezinte.
El a susţinut, inter alia, că:
„...pârâtul a răspândit informaţii false şi defăimătoare despre mine. ...
... Atât în titlul, cât şi în textul articolului, eu sunt descris ca: „un dictator peste
fracţiunea PCRM, fără aprobarea căruia nu zboară nici muştele prin clădirea fostului
Comitet Central, ci şi un afacerist prosper. Este dealer la combinatul de tutun din
Chişinău, scoate profituri enorme din vinderea ţigărilor, are microbuze, controlează
ruta Chişinău - Ialoveni şi, în genere, arată ca un veritabil dandy moldovean - cu
cravată de mătase, cu straie italieneşti, pantofi nemţeşti şi negru sub unghii.
Niciuna din aceste afirmaţii nu corespunde realităţii şi sunt nişte calomnii

obraznice.”
Dl Stepaniuc a cerut instanţei judecătoreşti să declare afirmaţiile de mai
sus drept defăimătoare, să oblige pârâţii să publice o dezminţire pe aceeaşi
pagină a ziarului şi să-i plătească compensaţii în mărimea maximă prevăzută
de Codul civil.
8. Cauza a fost repartizată spre examinare judecătorului I.M.,
preşedintele Judecătoriei sectorului Buiucani în perioada examinării cauzei.
9. În apărarea sa, ziarul reclamant a prezentat instanţei judecătoreşti
copii ale unor scrisori deschise adresate preşedintelui Republicii Moldova
de către o companie de transport, în care dl Stepaniuc era acuzat de
însuşirea câtorva rute de autobuz care aparţineau acestei companii.
10. La 17 februarie 2003, ziarul reclamant a informat instanţa
judecătorească că informaţiile privind implicarea dlui Stepaniuc în afaceri
ilegale cu produse din tutun au fost obţinute din surse de la serviciile secrete
ale Moldovei şi a susţinut că serviciile secrete au pregătit un raport despre
pretinsa implicare a funcţionarilor de rang înalt în afaceri ilegale la
combinatul de tutun din Chişinău. Ziarul reclamant a informat instanţa
judecătorească că a solicitat oficial copia raportului şi a cerut amânarea
examinării cauzei până la prezentarea acestei copii de către serviciul secret.
11. La 19 februarie 2003, judecătorul I. M. a respins cererea de amânare
a examinării cauzei până la prezentarea copiei raportului de către serviciul
secret; totuşi, el a dispus amânarea examinării cauzei până la 24 martie
2003.
12. La 24 martie 2003, ziarul reclamant a informat instanţa
judecătorească despre faptul că serviciul secret nu a răspuns la cererea sa şi
că, în consecinţă, el a înaintat o acţiune în instanţa de judecată solicitând
obligarea acestuia să-i prezinte copia raportului. Ziarul reclamant a solicitat
amânarea examinării cauzei în defăimare până la finalizarea acestor
proceduri.
13. Şedinţe de judecată în această cauză au mai avut loc la 24 şi 26
martie şi la 15 aprilie 2003, iar judecătorul I. M. a respins cererea de
amânare până la finalizarea celuilalt set de proceduri. El a hotărât totuşi să
amâne examinarea cauzei până la 30 aprilie 2003.
14. La 30 aprilie 2003, judecătorul I. M. a examinat cauza în lipsa
părţilor şi a hotărât în favoarea dlui Stepaniuc. El a constatat că declaraţiile
de care s-a plâns reclamantul (a se vedea paragraful 7 de mai sus) erau
defăimătoare şi a obligat ziarul şi autorul articolului să plătească dlui
Stepaniuc 3,600 lei moldoveneşti (MDL) (228 euro (EUR) la acea dată) şi,
respectiv, MDL 1,800 (EUR 114 la acea dată). De asemenea, el a obligat
ziarul să publice o dezminţire în termen de 15 zile. Pârâţii au mai fost
obligaţi să plătească taxa de stat.
15. Judecătorul I. M. a adus următoarele motive în susţinerea concluziei
sale:
„În opinia instanţei judecătoreşti, denumirea, textul şi sensul informaţiei publicate

despre reclamant se impun a fi calificate ca defăimătoare, deoarece pârâţii, fără a
invoca careva probe, au răspândit informaţii cu caracter factologic. În special, ei au
declarat că V. Stepaniuc, contrar prevederilor articolului 70 al Constituţiei, practică
activităţi incompatibile cu statutul său de deputat, că el este dealer la combinatul de
tutun, scoate profituri enorme din vânzarea ţigărilor şi controlează ruta Chişinău -
Ialoveni.
Pe parcursul judecării cauzei, instanţa a acordat pârâţilor posibilitatea de a prezenta

dovezi ... însă nici redacţia ziarului, nici autorul articolului nu au adus vreo dovadă
care ar confirma veridicitatea informaţiei răspândite. Nici în articol pârâţii nu au făcut
trimitere la careva probe.
[urmează reproducerea articolului 10 al Convenţiei]
În cazul dat informaţia răspândită de pârâţi nu poate fi tratată ca o afirmaţie de

opinie şi, prin urmare, nu poate fi protejată prin prisma acestei prevederi din
Convenţie. De asemenea, instanţa judecătorească ia în consideraţie faptul că dl
Stepaniuc este o persoană publică şi că faţă de astfel de persoane se cere un grad
sporit de toleranţă atunci când este vorba de defăimare. Totuşi, informaţia răspândită
de către pârâţi depăşeşte în mod clar limitele rezonabile de critică a persoanelor
publice într-o societate democratică.”
16. Ziarul reclamant a contestat această hotărâre, susţinând, inter alia, că
judecătorul I. M. nu a fost independent şi imparţial din cauza legăturilor sale
apropriate cu dl Stepaniuc şi Partidul Comuniştilor, precum şi din cauza
comportamentului său în celelalte dosare în defăimare intentate de dl
Stepaniuc împotriva Flux-ului. De asemenea, ziarul reclamant a susţinut că
instanţa de fond nu a luat deloc în consideraţie argumentele sale, şi anume
scrisorile adresate Preşedintelui Republicii Moldova (a se vedea paragraful
9 de mai sus) şi, refuzând amânarea cauzei până la finalizarea examinării
procedurilor între Flux şi serviciul secret, a refuzat să-i acorde posibilitatea
de a prezenta probe în privinţa implicării dlui Stepaniuc în afacerea cu
produse din tutun. De asemenea, ziarul reclamant a susţinut că
caracterizarea dată dlui Stepaniuc în articolul contestat era o judecată de
valoare şi că nu i se putea cere demonstrarea veridicităţii acesteia.
17. La 26 iunie 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul şi a
menţinut hotărârea primei instanţe, reiterând că ziarul reclamant nu a adus
vreo probă în sprijinul declaraţiilor sale despre dl Stepaniuc. Ea nu s-a
referit la niciun argument invocat în apelul ziarului reclamant.
18. Ziarul reclamant a depus recurs. El a susţinut, inter alia, că
judecătorul I. M. nu era independent şi imparţial şi că instanţele ierarhic
inferioare au refuzat să amâne examinarea cauzei până la finalizarea
procedurilor între Flux şi serviciul secret, afectând astfel echitatea
procedurilor. Ziarul reclamant a informat Curtea Supremă că a obţinut în
sfârşit de la serviciile secrete copia unei anexe la raportul privind afacerile
ilegale la combinatul de tutun din Chişinău şi a anexat-o la cererea de
recurs. Anexa avea denumirea „schema relaţiilor cu tutun a organizaţiilor
criminale” şi prezenta, în formă grafică, interacţiunile pretinse între

administraţia combinatului de tutun din Chişinău, două grupări criminale,
câteva companii şi funcţionari de rang înalt, inclusiv dl Victor Stepaniuc.
19. La 5 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a redus suma
compensaţiei care urma a fi plătită dlui Stepaniuc de către ziar şi autorul
articolului până la MDL 1,350 şi, respectiv, MDL 180. Ea a susţinut că dl
Stepaniuc era o persoană publică şi, prin urmare, trebuia să fie mai tolerant
faţă de presă, mai mult, el nu s-a prezentat în faţa instanţelor judecătoreşti.
Curtea Supremă însă nu s-a îndepărtat de la concluziile primelor două
instanţe judecătoreşti în privinţa fondului cauzei şi nu a examinat vreunul
din argumentele ziarului reclamant.
20. Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare la acea dată, sunt
următoarele:
emisiuni.”
(1) Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspîndirii unor informaţii care
informaţii.
salarii minime, în cazul în care au fost răspîndite de o persoană fizică.”
ÎN DREPT
21. Ziarul reclamant a pretins, în temeiul articolului 10 al Convenţiei,
că hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale au reprezentat o ingerinţă în
dreptul său la libertatea de exprimare care nu putea fi considerată necesară
într-o societate democratică. Articolul 10 prevede următoarele:

22. În cererea sa iniţială, ziarul reclamant a mai formulat o pretenţie în

temeiul articolului 6 al Convenţiei cu privire la lipsa de independenţă şi
imparţialitate a judecătorului I. M. şi nemotivarea hotărârilor judecătoreşti
naţionale. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul
cauzei, el a cerut Curţii să nu examineze această pretenţie. Curtea nu
găseşte vreun motiv pentru a o examina.
23. În ceea ce priveşte pretenţia ziarului reclamant formulată în temeiul
articolului 10 al Convenţiei, Curtea consideră că aceasta ridică chestiuni de
fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să
depindă de o examinare a fondului, şi că niciun temei pentru declararea ei
inadmisibilă nu a fost stabilit. Din aceste motive, Curtea declară această
pretenţie admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3
1. Ziarul reclamant
24. Ziarul reclamant a fost de acord că ingerinţa a fost prevăzută de lege
şi urmărea un scop legitim. Totuşi, aceasta nu era necesară într-o societate
democratică, deoarece articolul contestat doar răspândea declaraţii ale unor
persoane terţe şi făcea parte din dezbateri pe chestiuni de o importanţă
publică deosebită, şi anume administrarea transportului public şi pretinsele
afaceri ilegale ale unor funcţionari publici. Reclamantul a acţionat cu bună-
credinţă la publicarea articolului şi a verificat declaraţiile persoanelor terţe.
El a considerat că sursa era credibilă, deoarece era o scrisoare adresată

preşedintelui ţării, conţinea multe detalii şi avea anexate rapoartele oficiale
ale autorităţilor de stat în domeniul transportului.
25. În ceea ce priveşte actul serviciilor secrete privind implicarea dlui
Stepaniuc în afaceri ilegale cu produse din tutun, ziarul reclamant a susţinut
că veridicitatea acestui document nu a fost pusă la îndoială nici de instanţele
judecătoreşti naţionale şi nici de Guvern. Totuşi, instanţele judecătoreşti
naţionale nu au dat vreo apreciere acestei probe.
26. De asemenea, instanţele judecătoreşti naţionale au ignorat faptul că dl
Stepaniuc era un politician de rang înalt şi că, din acest motiv, limitele
criticii în privinţa lui erau largi.
2. Guvernul
27. Guvernul a fost de acord că faptele cauzei relevau o ingerinţă în
justificată în termenii articolului 10 § 2 al Convenţiei. Reclamantul a fost
şi 7/1 ale Codului civil. Astfel, ingerinţa a fost „prevăzută de lege” iar legea
demnităţii dlui Stepaniuc; mai mult, măsura a fost necesară într-o societate
democratică.
28. Guvernul s-a referit la marja de apreciere a autorităţilor naţionale la
referă la legislaţia naţională, este în primul rând competenţa autorităţilor
naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională. El a susţinut că, în
această cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit marja lor de apreciere şi
au aplicat-o cu bună-credinţă, cu precauţie şi într-un mod rezonabil.
30. După cum au recunoscut ambele părţi, şi Curtea este de acord,

hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi obligarea ziarului reclamant
să plătească prejudicii au reprezentat un „amestec al autorităţilor publice” în
dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în sensul primului paragraf
al articolului 10 al Convenţiei. Este de asemenea incontestabil faptul că
această ingerinţă a fost „prevăzută de lege” şi urmărea un scop legitim.
Sarcina Curţii este să stabilească dacă această ingerinţă a fost „necesară într-
o societate democratică”.
necesităţi sociale imperioase”, dacă ea a fost proporţională scopului
legitim urmărit şi dacă motivele aduse de autorităţile naţionale pentru a o

faptului dacă o restricţie este conformă cu libertatea de exprimare, după
cum aceasta este protejată de articolul 10 (pentru recapitularea mai
detaliată a principiilor relevante, a se vedea Giniewski v. France, nr.
64016/00, §§ 43-54, ECHR 2006-...; Aydın Tatlav v. Turkey, nr. 50692/99,
§§ 22-27, 2 mai 2006; Gündüz v. Turkey, nr. 35071/97, § 38, ECHR
2003-XI; Murphy v. Ireland, nr. 44179/98, §§ 65-69, ECHR 2003-IX
(extracts), cu referinţele cuprinse în ele).
32. Curtea reaminteşte că în hotărârea Lingens v. Austria (hotărârea din 8
iulie 1986, Seria A nr. 103, § 42), ea a constatat că:
fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului larg
că rolul proeminent al presei într-o societate democratică este de a
comunica idei şi opinii cu privire la chestiuni politice şi alte chestiuni de
interes public (a se vedea Sunday Times v. the United Kingdom (nr. 1),
hotărâre din 26 aprilie 1979, Seria A nr. 30, § 65). Articolul contestat se
referea la chestiuni precum pretinsul comportament ilegal al politicienilor
de rang înalt şi al persoanelor publice şi pretinsa administrare proastă a
fondurilor publice. Nu există îndoială că acestea reprezintă chestiuni extrem
de importante într-o societate democratică, despre care publicul are un
interes legitim să fie informat, şi care pot fi apreciate ca dezbateri politice.
34. De asemenea, Curtea reaminteşte că statele dispun de o marjă de
apreciere foarte limitată în cauzele cu privire la politicieni (a se vedea
paragraful 40 de mai sus) şi notează că dl Stepaniuc era un politician de un
rang foarte înalt la momentul evenimentelor.
35. Ziarul reclamant a fost obligat la plata despăgubirilor, deoarece nu a
putut demonstra veridicitatea câtorva declaraţii despre dl Stepaniuc (a se
vedea paragraful 7 şi 14 de mai sus). În opinia Curţii, declaraţiile contestate
puteau fi divizate în trei grupe: declaraţiile privind implicarea dlui Stepaniuc
în afaceri în domeniul transportului, declaraţiile privind pretinsa lui
implicare în afacerile ilegale cu produse din tutun şi descrierea dlui
Stepaniuc la începutul şi sfârşitul pasajului contestat.
36. În ceea ce priveşte prima declaraţie, este clar că ea reprezintă o

declaraţie cu privire la fapte şi, prin urmare, ziarul reclamant trebuia să
demonstreze veridicitatea acesteia. Într-adevăr, ziarul reclamant a prezentat
instanţelor judecătoreşti naţionale copii ale unor scrisori deschise, adresate
Preşedintelui de către o companie de transport, prin care dl Stepaniuc era
acuzat de abuz de putere (a se vedea paragraful 9 de mai sus); cu toate
acestea, instanţele judecătoreşti naţionale nu au acordat deloc atenţie acestor
dovezi, nu le-au dat vreo apreciere şi, aparent, le-au tratat ca irelevante.
37. În ceea ce priveşte cea de-a doua declaraţie, Curtea consideră că
aceasta, de asemenea, reprezintă o declaraţie cu privire la fapte şi notează că
ziarul reclamant a cerut de câteva ori amânarea examinării cauzei în vederea
prezentării copiei raportului serviciului secret privind pretinsa implicare a
dlui Stepaniuc în activităţi ilegale cu produse din tutun (a se vedea
paragrafele 10, 12 şi 17 de mai sus). În pofida acestui fapt, instanţele
judecătoreşti naţionale nu numai că au respins cererile reclamantului fără a
aduce vreun motiv (a se vedea paragrafele 11 şi 14 de mai sus), dar chiar
după ce a primit copia anexei la raportul serviciului secret (a se vedea
paragraful 18 de mai sus), Curtea Supremă de Justiţie nu l-a menţionat în
decizia sa, nu i-a dat o apreciere şi nici nu l-a respins prin vreun motiv.
38. Curtea reiterează că solicitarea de la ziarul reclamant să dovedească
veridicitatea declaraţiilor sale, iar în acelaşi timp privarea de posibilitatea
efectivă de a aduce probe sau ignorarea probelor prezentate, constituie o
ingerinţă disproporţionată în dreptul la libertatea de exprimare (a se vedea,
spre exemplu, Busuioc v. Moldova, nr. 61513/00, § 88, 21 decembrie 2004
şi Saviţchi v. Moldova, nr. 11039/02, § 59, 11 octombrie 2005).
39. În ceea ce priveşte cea de-a treia declaraţie contestată, Curtea
notează că ziarul reclamant a fost găsit vinovat şi impus la plata
despăgubirilor pentru următoarea declaraţie: „[Dl Stepaniuc este] un
dictator fără aprobarea căruia nu zboară nici muştele prin clădirea fostului
Comitet Central … şi, în genere, arată ca un veritabil dandy moldovean - cu
cravată de mătase, cu straie italieneşti, pantofi nemţeşti şi negru sub unghii”.
În opinia Curţii, această declaraţie reprezintă clar o judecată de valoare.
40. Curtea reiterează că existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce
adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil probării. Condiţia de a
dovedi adevărul unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi
încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului
protejat de articolul 10 al Convenţiei (a se vedea Jerusalem v. Austria, nr.
26958/95, § 42, ECHR 2001-II, şi Busuioc, citată mai sus, § 61). Mai mult,
trebuie reamintit faptul că libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea,
posibile recurgeri la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (a se
vedea Prager and Oberschlick v. Austria, hotărâre din 26 aprilie 1995, Seria
A nr. 313, § 38).
41. În final, Curtea reaminteşte că consideraţiile privind echitatea
procedurilor pot fi luate în calcul la examinarea ingerinţei în exercitarea
dreptului garantat de articolul 10 (a se vedea, Stoll v. Switzerland [GC],

nr. 69698/01, § 137, 10 decembrie 2007). Curtea nu poate să nu observe
anumite stranietăţi în modul în care s-au derulat procedurile în faţa
instanţelor judecătoreşti naţionale. Într-adevăr, Curtea notează o serie de
elemente care, examinate cumulativ, au dus la o asemenea concluzie. În
special, acţiunea dlui Stepaniuc a fost examinată în pofida faptului că el nu a
plătit taxa de stat, fapt care, în mod normal, ar fi trebuit să rezulte în
inadmisibilitatea acţiunii pe motive procedurale. Mai mult, el nu numai că
nu s-a prezentat în faţa instanţei judecătoreşti, dar nici măcar nu a fost
reprezentat. În acelaşi timp, cererile reclamantului de amânare a şedinţei au
fost respinse fără vreun motiv, în timp ce probele prezentate de el nu au fost
în genere luate în consideraţie de către judecători. Curtea de Apel şi Curtea
Supremă de Justiţie nici măcar nu s-au expus asupra argumentului
reclamantului cu privire la pretinsa lipsă de independenţă şi imparţialitate a
judecătorului I. M.
42. Luând în consideraţie circumstanţele de mai sus, faptul că
declaraţiile contestate au fost făcute de un jurnalist în contextul dezbaterii
unei chestiuni de interes public şi faptul că reclamantul în procedurile
naţionale era un politician de rang înalt, Curtea conchide că ingerinţa nu a
corespuns unei necesităţi sociale imperioase şi, astfel, nu a fost necesară
într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului
10 al Convenţiei.

44. Ziarul reclamant a pretins EUR 100 cu titlu de prejudiciu material,

reprezentând suma prejudiciilor pe care le-a plătit dlui Stepaniuc şi taxa de
stat pe care el a trebuit să o plătească pentru examinarea apelului şi
recursului.
45. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă şi a susţinut că ziarul
reclamant nu ar trebui să fie în drept s-o recupereze, deoarece procedurile au
fost echitabile, iar hotărârile judecătoreşti au fost amplu motivate. El a
solicitat Curţii să respingă pretenţia ziarului reclamant formulată cu titlu de
prejudiciu material.
46. Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată cu titlu de

prejudiciu material este întemeiată şi o acordă integral.
47. Ziarul reclamant a pretins EUR 8,000 cu titlu de prejudiciu moral,

ce i-a fost cauzat prin încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie. În
susţinerea pretenţiei sale, ziarul reclamant a susţinut că el a fost obligat să
publice o dezminţire a declaraţiilor contestate şi a invocat jurisprudenţa
anterioară.
48. Guvernul a contestat pretenţia şi a susţinut că aceasta era
neîntemeiată şi excesivă.
moral este justificată în această cauză. Făcând evaluarea sa în mod echitabil,
Curtea acordă ziarului reclamant EUR 3,000.
50. Avocatul ziarului reclamant a pretins EUR 2,050 cu titlu de costuri şi

lucrate. Calculul din lista detaliată a inclus şi timpul lucrat asupra
pretenţiilor formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei.
a considerat-o excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de avocat nu era suma
plătită în realitate de către ziarul reclamant. El a contestat numărul de ore
lucrate de avocatul reclamantului şi onorariul pe oră perceput de acesta.
52. În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată,
complexitatea cauzei, precum şi faptul că pretenţia formulată în temeiul
articolului 6 al Convenţiei a fost retrasă de către reclamant, Curtea acordă
avocatului ziarului EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli.


3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească ziarului reclamant, în termen de
trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în
conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să
la data executării hotărârii:
(i) EUR 100 (o sută euro) cu titlu de prejudiciu material;
(iii) EUR 1,800 (o mie opt sute euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli;
procente;
4. Respinge restul pretenţiilor ziarului reclamant cu privire la satisfacţia

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 12 februarie 2008,


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
1 iulie 2008
DEFINITIVĂ
01/10/2008


Lech Garlicki,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
PROCEDURA
sediul în Chişinău, la 5 aprilie 2004.
libertatea de exprimare ca urmare a faptului că a fost găsit vinovat de
defăimarea unui fost adjunct al Procurorului General.
4. La 14 septembrie 2006, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis
să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului
ÎN FAPT
5. La 15 noiembrie 2002, Flux a publicat un articol intitulat „Dosarul

penal al Eugeniei Duca, cât cinci kilograme de maculatură”. Acesta descria
evoluţia unei cauze penale de rezonanţă pornită împotriva unei femei de
afaceri, care fusese condamnată în acea perioadă, însă care a fost, ulterior,
achitată, acordându-i-se compensaţii pentru urmărirea şi detenţia ilegale şi a
publicat cu caractere italice extrase dintr-o scrisoare deschisă adresată de
către fiica acesteia preşedintelui ţării, preşedintelui Parlamentului, primului
ministru, Consiliului Europei, Misiunii OSCE în Moldova, precum şi altor
organizaţii. În scrisoare ea se plângea de pretinsele abuzuri comise de
procuratură şi de instanţele de judecată împotriva mamei sale. Scrisoarea
conţinea, inter alia, următoarea propoziţie:
„La 10 iulie 2001, adjunctul Procurorului General, V.S. (concediat ulterior pentru
afaceri dubioase), semnează concluziile de învinuire pe dosarul penal intentat
Eugeniei Duca ... şi-l remite Judecătoriei sectorului Rîşcani, fără ca măcar învinuita să
ia cunoştinţă de respectivul rechizitoriu.”
6. La o dată nespecificată, dl V.S., care, între timp, fusese retrogradat, a
iniţiat proceduri civile în defăimare împotriva ziarului, susţinând că
declaraţia cu privire la demisia sa din cauza afacerilor dubioase nu
corespundea realităţii şi că îl defăima.
7. La 12 februarie 2003, Judecătoria Buiucani a hotărât în favoarea dlui
V.S., constatând faptul că declaraţia potrivit căreia dl V.S. a fost demis din
cauza afacerilor dubioase nu corespundea realităţii şi era defăimătoare. De
asemenea, ea a constatat că V.S. era angajat în acea perioadă în cadrul
Procuraturii pentru a contribui la exercitarea justiţiei în Curtea de Apel şi a
indicat ziarului să publice o dezminţire în termen de cincisprezece zile şi să-
i plătească lui V.S. 2,700 lei moldoveneşti (178 euro (EUR)).
8. Ziarul reclamant a contestat această hotărâre, susţinând, inter alia, că
articolul era de fapt o răspândire a declaraţiilor făcute de fiica dnei Duca în
scrisoarea sa deschisă. Bazându-se pe hotărârea Jersild v. Denmark din 23
septembrie 1994, Seria A nr. 298, ziarul reclamant a susţinut că el nu putea
fi sancţionat pentru răspândirea declaraţiilor făcute de către persoane terţe.
9. La 29 aprilie 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul,
menţinând hotărârea primei instanţe. Ea nu a examinat argumentele
prezentate de către ziarul reclamant referitoare la răspândirea declaraţiilor
făcute de către alte persoane. Ziarul reclamant a depus recurs, susţinând că
expresia „afaceri dubioase” constituia o judecată de valoare.
10. La 19 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul,
constatând că dl V.S. a fost demis din funcţia sa printr-o hotărâre a
Parlamentului, fără a fi aduse motive. Ea nu a examinat argumentele
ziarului reclamant cu privire la răspândirea declaraţiilor făcute de către o
terţă persoană.

sunt următoarele:
„(1) Orice persoană fizică sau juridică este în drept să ceară prin judecată
emisiuni.”
„(1) Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspîndirii unor informaţii care
informaţii.

ÎN DREPT
12. Ziarul reclamant a pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că
instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus motive suficiente în hotărârile
lor. Partea relevantă a articolului 6 este următoarea:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … de către o instanţă …
care va hotărî … asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
dreptul său la libertatea de exprimare, care nu putea fi considerată necesară


14. În cererea sa iniţială, ziarul reclamant a mai formulat pretenţii în

temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi al articolului 13
al Convenţiei. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi
fondul cauzei, el a cerut Curţii să nu examineze aceste pretenţii. Curtea nu
găseşte vreun motiv pentru a le examina.
15. În ceea ce priveşte celelalte pretenţii ale ziarului reclamant, Curtea
consideră că acestea ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de
serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că
niciun temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare,
Curtea le declară admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica
1. Ziarul reclamant
16. Ziarul reclamant a fost de acord că ingerinţa a fost prevăzută de lege
şi a urmărit un scop legitim. Totuşi, ea nu a fost necesară într-o societate
democratică, deoarece articolul contestat doar a răspândit declaraţii făcute
de persoane terţe şi a făcut parte din discuţii cu privire la o chestiune de
interes public. Declaraţia contestată a fost o cotaţie dintr-o scrisoare
deschisă adresată preşedintelui ţării, primului ministru, Consiliului Europei,
Misiunii OSCE în Moldova, Centrului pentru Drepturile Omului din
Republica Moldova şi Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Chişinău.
În afara dlui V.S., scrisoarea făcea referire la cel puţin alţi cinci judecători şi
procurori implicaţi în cauza penală. Dl V.S. nu a cerut niciodată ziarului să
publice o dezminţire a declaraţiei sau dreptul la replică. Articolul a fost scris
în baza unei cercetări detaliate. Jurnalistul l-a contactat pe autorul scrisorii
deschise şi l-a intervievat. De asemenea, jurnalistul a obţinut o opinie
juridică din partea unui avocat şi a studiat stenograma unei dezbateri din
Parlament cu privire la procedurile penale împotriva dnei Duca. Dl V.S. a
fost, într-adevăr, demis din funcţia sa în luna iunie 2002, rămânând angajat
ca un simplu procuror. Motivele retrogradării nu au fost făcute publice
niciodată; totuşi, investigaţia efectuată de către jurnalist şi faptul
retrogradării dlui V.S. puteau, în mod rezonabil, să-l determine pe jurnalist

să creadă că informaţia din scrisoarea deschisă era adevărată.
2. Guvernul
17. Guvernul a fost de acord că faptele cauzei relevau o ingerinţă în
dreptul ziarului reclamant la libertatea de exprimare. Totuşi, ingerinţa a fost
justificată prin prisma articolului 10 § 2 al Convenţiei. Ziarul reclamant a
fost obligat să plătească prejudicii morale pentru defăimare în baza
articolelor 7 şi 7/1 ale Codului civil. Astfel, ingerinţa a fost „prevăzută de
lege”, iar legea a fost accesibilă şi previzibilă. Ea a urmărit scopul legitim
de protecţie a demnităţii dlui V. S.; mai mult, măsura a fost necesară într-o
18. Guvernul s-a referit la marja de apreciere a autorităţilor naţionale la
referă la legislaţia naţională, este în primul rând competenţa autorităţilor
naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională. El a susţinut că, în
această cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit marja lor de apreciere şi
au aplicat-o cu bună-credinţă, cu precauţie şi într-un mod rezonabil.
20. După cum au recunoscut ambele părţi, şi Curtea este de acord,

hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi obligarea ziarului reclamant
să plătească prejudicii au constituit un „amestec al autorităţilor publice” în
dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în sensul primului paragraf
al articolului 10 al Convenţiei. Este, de asemenea, incontestabil faptul că
această ingerinţă a fost „prevăzută de lege” şi a urmărit un scop legitim.
Sarcina Curţii este să stabilească dacă această ingerinţă a fost „necesară într-
necesităţi sociale imperioase”, dacă ea a fost proporţională scopului
legitim urmărit şi dacă motivele aduse de autorităţile naţionale pentru a o
faptului dacă o restricţie este conformă cu libertatea de exprimare, după
cum aceasta este protejată de articolul 10 (pentru recapitularea mai
detaliată a principiilor relevante, a se vedea Giniewski v. France, nr.
64016/00, §§ 43-54, ECHR 2006-...; Aydın Tatlav v. Turkey, nr. 50692/99,
§§ 22-27, 2 mai 2006; Gündüz v. Turkey, nr. 35071/97, § 38, ECHR

2003-XI; Murphy v. Ireland, nr. 44179/98, §§ 65-69, ECHR 2003-IX
(extracts) şi referinţele cuprinse în ele).
că rolul proeminent al presei într-o societate democratică este de a
comunica idei şi opinii cu privire la chestiuni politice şi la alte chestiuni de
interes public (a se vedea Sunday Times v. the United Kingdom (no. 1),
hotărâre din 26 aprilie 1979, Seria A nr. 30, § 65). Articolul contestat se
referea la chestiuni precum pretinse proceduri penale abuzive şi rolul jucat
în acestea de un procuror de rang înalt. Nu există îndoială că acestea
reprezintă chestiuni extrem de importante într-o societate democratică,
despre care publicul are un interes legitim să fie informat.
23. Ziarul reclamant a fost obligat la plata despăgubirilor, deoarece nu a
putut demonstra veridicitatea unei declaraţii cu privire la dl V.S.. Declaraţia
contestată a fost de fapt o cotaţie dintr-o scrisoare deschisă scrisă de fiica
unei pretinse victime a procedurilor penale abuzive la adresa diferitor
politicieni de rang înalt şi a organizaţiilor internaţionale.
24. Curtea reiterează că „pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la
răspândirea declaraţiilor făcute de o altă persoană … ar afecta serios
contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui
să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face
acest lucru” (a se vedea Jersild v. Denmark, hotărâre din 23 septembrie
1994, Seria A nr. 298, § 35; şi Thoma v. Luxembourg, nr. 38432/97, § 62,
ECHR 2001-III).
25. În continuare, Curtea notează că plângerile din scrisoarea deschisă
despre abuzurile comise de procuratură şi instanţele judecătoreşti împotriva
dnei Duca nu au fost lipsite de temei, deoarece instanţele judecătoreşti
naţionale au constatat, ulterior, că dna Duca a fost victimă a abuzurilor
comise de organul de urmărire penală şi procuratură, care au avut ca rezultat
acuzarea ei de comiterea unei infracţiuni şi detenţia acesteia (a se vedea
Duca v. Moldova (nr. 1579/02), decizie parţială cu privire la admisibilitate,
11 aprilie 2006). De asemenea, ea notează că în timpul procedurilor
judecătoreşti naţionale nu s-a contestat faptul că dl V.S. a fost implicat în
procedurile penale pornite împotriva dnei Duca în calitatea sa de procuror şi
că, ulterior, el a fost retrogradat. În astfel de circumstanţe şi având în vedere
limbajul declaraţiei contestate, Curtea nu este convinsă de faptul că au
existat motive deosebit de întemeiate pentru a sancţiona ziarul reclamant
pentru faptul că a ajutat-o pe fiica dnei Duca să răspândească scrisoarea sa
deschisă.
26. Prin urmare, Curtea conchide că ingerinţa nu a corespuns unei
necesităţi sociale imperioase şi, astfel, nu a fost necesară într-o societate
democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 10 al
Convenţiei.
27. Ziarul reclamant a mai pretins o violare a articolului 6 § 1 al

Convenţiei, susţinând că instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus
motive în hotărârile lor. Deoarece această pretenţie nu ridică o chestiune
separată de cea examinată mai sus prin prisma articolului 10, Curtea nu
consideră necesar de a o examina separat.


reprezentând suma prejudiciilor pe care el le-a plătit dlui V.S. şi taxa de
stat pe care el a trebuit să o plătească pentru examinarea apelului şi
recursului.
30. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă şi a susţinut că ziarul
reclamant nu ar trebui să fie în drept s-o recupereze, deoarece procedurile au
fost echitabile, iar hotărârile judecătoreşti au fost amplu motivate. El a
solicitat Curţii să respingă pretenţia ziarului reclamant formulată cu titlu de
31. Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată cu titlu de
prejudiciu material este întemeiată şi o acordă integral.
32. Ziarul reclamant a pretins EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu moral,

care i-a fost cauzat prin încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie.
În susţinerea pretenţiei sale, ziarul reclamant a susţinut că el a fost obligat să
publice o dezminţire a declaraţiilor contestate şi a invocat jurisprudenţa
anterioară.
moral este justificată în această cauză. Făcând evaluarea sa în mod echitabil,
Curtea acordă ziarului reclamant EUR 3,000.

lucrate. Calculul din lista detaliată a inclus şi timpul lucrat asupra pretenţiei
formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei.
a considerat-o excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de avocat nu era suma
care a fost de fapt plătită acestuia de către ziarul reclamant. El a contestat
numărul de ore lucrate de avocatul reclamantului şi onorariul pe oră
perceput de acesta.
37. În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată,
complexitatea cauzei, precum şi faptul că pretenţia formulată în temeiul
articolului 6 al Convenţiei a fost retrasă de către reclamant, Curtea acordă
avocatului ziarului reclamant EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli.



4. Hotărăşte
conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să
la data executării hotărârii:
(i) EUR 185 (o sută optzeci şi cinci euro) cu titlu de prejudiciu
material;
(iii) EUR 1,800 (o mie opt sute euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută de la reclamant;
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
29 iulie 2008
DEFINITIVĂ
29/10/2008


Lech Garlicki, Preşedinte,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Deliberând la 8 iulie 2008 în şedinţă închisă,
PROCEDURA
sediul în Chişinău, la 13 mai 2004.
libertatea de exprimare, deoarece el a fost găsit vinovat în cadrul unor
proceduri civile de defăimare a unui director de liceu.
4. La 14 septembrie 2006, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis
ÎN FAPT
5. La 4 februarie 2003, ziarul reclamant a publicat un articol despre

Liceul „Spiru Haret”. Articolul nu s-a bazat pe investigaţii ale reporterilor
ziarului, ci doar a citat o scrisoare anonimă pe care, după cum se pretinde, el
a primit-o de la părinţii unui grup de elevi. Scrisoarea critica situaţia din

şcoală, în special, supraaglomerarea şi lipsa condiţiilor corespunzătoare
pentru copii. În ea s-a pretins că directorul şcolii a folosit fondurile şcolii în
scopuri neadecvate, cheltuind bani pentru decorarea biroului său, construcţia
unei băi separate pentru el însuşi şi lansarea unui ziar al şcolii în care se
publicau doar articole cu privire la relaţii şi sex. De asemenea, în ea se
pretindea că acesta a primit mită în mărime de 200-500 dolari SUA pentru
admiterea copiilor la studii şi că autorilor scrisorii le-a fost frică s-o
semneze de teama unor răzbunări împotriva copiilor lor.
6. La o dată nespecificată, directorul şi echipa editorială a ziarului şcolii
au cerut Flux să publice o replică la articolul din 4 februarie 2003; totuşi,
cererea lor a fost respinsă. In fine, ei au reuşit să-şi publice replica într-un alt
ziar numit Jurnal de Chişinău.
7. În replica lor, ei şi-au exprimat nesatisfacţia faţă de faptul că Flux nu a
cerut versiunea lor cu privire la situaţie înainte de a publica scrisoarea
anonimă şi au spus că modul în care a acţionat Flux a fost contrar eticii
jurnalistice. În opinia lor, faptul că Flux a publicat o scrisoare anonimă, fără
ca măcar să viziteze şcoala sau să desfăşoare orice fel de investigaţii
dovedea că scopul lui era, pur şi simplu, de a produce senzaţie. Este
adevărat faptul că şcoala era supraaglomerată, însă acest lucru se datora
popularităţii sale. Dacă jurnalistul de la Flux ar fi vizitat şcoala, el ar fi
observat că nu doar biroul directorului a fost renovat, dar şi multe alte părţi
ale şcolii. În ceea ce priveşte chestiunea cu privire la mită, aceasta era o
acuzaţie mult prea gravă ca să fie publicată în lipsa probelor care s-o
susţină. Echipa editorială a ziarului şcolii a subliniat că scrisoarea anonimă a
dezinformat cititorii, citând doar anumite aspecte şi trecând cu vederea
multe altele cu privire la chestiuni cum ar fi sportul, evenimentele culturale
şi evenimentele din cadrul şcolii.
8. La 14 februarie 2003, ziarul reclamant a reacţionat la răspunsul
publicat în Jurnal de Chişinău, prin publicarea unui nou articol, care
menţiona, inter alia:
„Primii „vizaţi” care au poposit la redacţie au fost, spre surprinderea noastră, nu
protagonistul [directorul], ci „echipa de creaţie a publicaţiei şcolare ... diriguiţi de
profesoara M.C. „Petiţionarii” aveau ticluită şi o aşa-zisă replică la articolul din
FLUX [din 4 februarie 2003], în realitate o fiţuică ofensatoare la adresa redacţiei
noastre, doldora de fraze ţâfnoase, de genul „FLUX, ziarul care pretinde că scrie
adevărul”. Nu avem nimic cu această gazetă şcolărească, care s-a apucat să ne pună
note la purtare. Am încercat să le explicăm mult prea tinerilor noştri colegi, amical
fireşte, că, întrucât FLUX s-a angajat să publice scrisoarea [anonimă] integral, nu
putea şi chiar nu avea dreptul moral, să-i ştirbească din conţinut. Am reprodus un
punct de vedere, care, orice s-ar spune, avea dreptul să vadă lumina tiparului. Alte
detalii, precum ar fi calitatea „Vlăstarului” [ziarul şcolii] sau coeficientul de
inteligenţă al celor care îl fac, nu ne-au interesat pur şi simplu.
Poate că replica „echipei de creaţie” a publicaţiei de la „Spiru Haret” ar fi fost

publicată în FLUX, dacă tonul ei ar fi corespuns cu pretenţiile redactorilor, respectând
bunul-simţ şi afişând măcar o brumă de respect pentru o publicaţie [Flux] de la care

„Vlăstarul” are încă multe de învăţat. Nu mai spunem că respectiva „echipă de
creaţie”, care ne-a vizitat cu hurta la redacţie, a avut un comportament, eufemistic
vorbind, arogant, ca să nu-i zicem înfumurat, „dialogând” cu redactorul-şef al FLUX-
ului de la o înălţime de-a dreptul alpină. Ni s-a creat impresia că această „echipă de
creaţie” îşi câştigă lefile la „New York Times” sau, cel puţin, „Le Monde”. Apropo,
între altele, mai târziu aveam să aflăm că şeful „echipei de creaţie” a publicaţiei
„Vlăstarul”, M.C., este concubina directorului liceului, dar am trecut uşurel peste
acest amănunt picant.
...
Atunci când am decis să publicăm răvaşul părinţilor de la liceul „Spiru Haret” nu

am ars de dorinţa de a „produce senzaţii tari”, precum se insinuează în scrisoarea dlui
Ambroci. Că în instituţiile de învăţământ universitare şi preuniversitare starea de fapt
este deloc roză, o ştie toată lumea. Acest lucru nu mai şochează pe nimeni. Liceul
„Spiru Haret” nu este primul şi nici ultimul despre care am scris şi vom mai scrie. ...
Am publicat scrisoarea cu pricina cu speranţa că personajul vizat [directorul

liceului] se va autosesiza şi va recunoaşte, de la înălţimea soclului pe care s-a cocoţat,
faptul că există şi părinţi nemulţumiţi. Mai multă lume ni s-a plâns că directorul
liceului este om ranchiunos. Drept dovadă, după publicarea articolului din FLUX,
dânsul a convocat o adunare a liderilor comitetului părintesc, în cadrul căreia le-a
cerut să recunoască cine a scris scrisoarea. Mai mult, le-a ordonat să ticluiască o
ţidulă, în care să facă publicaţia noastră cu ou şi cu oţet. ...
Evident, cea mai dureroasă e problema mitei, de care, zic gurile rele, dlui director
nu-i este deloc greaţă. Am fost învinuiţi că-l acuzăm pe nedrept, fără a avea dovezi
concrete. Numai că nu noi l-am învinuit, ci părinţii şi suntem siguri că în instanţa de
judecată, dacă va fi cazul, vom veni cu martori vii. Se vor găsi persoane care îşi vor
învinge frica. ...
Acum, credem că este momentul să ne referim şi la persoana care ne-a telefonat la

redacţie [după publicarea articolului din 4 februarie 2003]. Este vorba de V.L.. Dânsul
este un fost coleg de facultate al directorului liceului „Spiru Haret”. Înainte de a se
stabili la Chişinău, acesta a locuit în or. Ungheni. Revenit în capitală, dl L. urma să-şi
transfere fiica la una din şcolile din Chişinău. Normal, s-a adresat fostului coleg, care,
surpriză! i-a dat de înţeles că trebuie să plătească nu numai cu amintiri plăcute din
căminele studenţeşti, ci şi cu bani cash. L. a refuzat să facă acest lucru, spunându-i lui
A. [directorului] din start că nu are cu ce să-i satisfacă poftele materiale. După ce a
fost purtat cu zăhărelul mai mult timp, acesta a renunţat la gândul de a-şi înmatricula
copilul la „Spiru Haret”.
„Motivul oficial invocat de către director a fost faptul că locuim în alt sector al
oraşului. Mare, însă, mi-a fost mirarea când o prietenă de-a fiicei mele, care abitează
în acelaşi sector cu noi, i-a spus că taică-său a plătit directorului suma de 300 de
dolari. Astăzi, fiica părintelui darnic este elevă la liceul [„Spiru Haret”], iar a mea – la
un altul, fără pretenţii pecuniare”, ne-a declarat V.L.
9. La o dată nespecificată, directorul a iniţiat proceduri civile în
defăimare împotriva ziarului reclamant, susţinând că multe declaraţii din
articolul de mai sus îl defăimau.
10. În timpul procedurilor, ziarul reclamant a chemat trei martori,

inclusiv pe V.L., care au declarat că pentru admiterea copiilor la Liceul
„Spiru Haret” se lua mită.
11. La 18 septembrie 2003, Judecătoria Buiucani a hotărât în favoarea
directorului, constatând că acuzaţiile de luare de mită nu corespundeau
realităţii şi erau defăimătoare. Ea a conchis că declaraţiile celor trei martori
chemaţi de către ziarul reclamant nu erau suficiente pentru a răsturna
prezumţia nevinovăţiei pe care o avea directorul. Ea a obligat ziarul să
publice o dezminţire în termen de cincisprezece zile şi să-i plătească
directorului 1,350 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 88 euro (EUR) la
acea perioadă). În ceea ce priveşte martorii chemaţi de către ziar, în hotărâre
se menţiona:
„Instanţa nu are motive să nu-i creadă pe martorii V.L., C.G. şi M.N.. Totuşi, pentru
a putea declara, în mod public, că cineva ia mită, este necesară o hotărâre a unei
instanţe de judecată penale prin care acea persoană să fie găsită vinovată de luare de
mită. Deoarece nu există o astfel de constatare împotriva directorului, el nu poate fi
acuzat de luare de mită.”
12. Atât ziarul reclamant, cât şi directorul au contestat cu apel această
hotărâre. Ziarul reclamant a contestat constatarea că declaraţia cu privire la
luarea de mită era defăimătoare, susţinând că el nu l-a acuzat direct pe
director de luare de mită, dar că a adus în atenţia publicului un fenomen
binecunoscut de luare de mită în şcoli. Directorul a pretins că declaraţia cu
privire la luarea de mită nu a fost unica declaraţie defăimătoare din articol.
La 23 decembrie 2003, ambele apeluri au fost respinse de către Curtea de
Apel Chişinău, care a constatat că argumentele ziarului reclamant erau
nefondate. În ceea ce priveşte apelul depus de către director, el a declarat că
deoarece acesta era o persoană publică, el trebuia să fie mai tolerant faţă de
critici.
13. Ziarul reclamant a depus recurs la Curtea Supremă de Justiţie,
susţinând, din nou, inter alia, că scopul articolului nu a fost de a acuza
directorul de luare de mită, ci, pur şi simplu, de a face publice zvonurile cu
privire la acest lucru. El a declarat că circulaţia unor astfel de zvonuri a fost
confirmată de către martori. Sancţionarea ziarului pentru lipsa unei hotărâri
judecătoreşti penale împotriva directorului era disproporţională şi nu era
necesară într-o societate democratică. Mai mult, ziarul pur şi simplu a
răspândit declaraţii făcute de către persoane terţe.
14. La 31 martie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
acestuia.

sunt următoarele:
„(1) Orice persoană fizică sau juridică este în drept să ceară prin judecată
emisiuni.”
„(1) Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspîndirii unor informaţii care
informaţii.

ÎN DREPT
dreptul său la libertatea de exprimare, care nu putea fi considerată necesară

I. ADMISIBILITATEA
17. Curtea notează că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul

articolului 35 § 3 al Convenţiei. În continuare, ea notează că aceasta nu este
inadmisibilă în baza oricărui alt temei. Prin urmare, ea trebuie declarată
admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al
II. FONDUL
18. Ziarul reclamant a declarat că el a respectat regulile eticii jurnalistice

şi că instanţele judecătoreşti naţionale nu au constatat contrariul. Înainte de
a publica articolul, el a desfăşurat o investigaţie rezonabilă. Jurnalistul în
cauză a verificat autenticitatea scrisorii anonime şi a urmărit evenimentele
de la Liceul „Spiru Haret” după publicarea acestuia. Jurnalistul cunoştea
identitatea autorilor scrisorii, însă nu a dezvăluit-o pentru a-i proteja pe
copiii acestora. Jurnalistul s-a întâlnit cu V.L. şi cu alte persoane pentru a
aduna informaţii suplimentare cu privire la acuzaţiile de corupţie conţinute
în scrisoarea anonimă.
19. Ziarul reclamant a adăugat că articolul din 14 februarie 2003 trebuia
tratat ca o continuare a celui din 4 februarie 2003, care a ridicat chestiuni
evidente de interes public, şi anume condiţiile de studii la un liceu vestit din
Chişinău şi pretinsa corupţie din acea instituţie.
20. Refuzul ziarului reclamant de a publica replica directorului la primul
articol nu indica rea-credinţă. El s-a bazat pe caracterul injurios al replicii.
El a cerut directorului să-şi modifice replica, însă din cauza refuzului
acestuia de a face acest lucru, replica nu a fost publicată.
21. Articolul din 14 februarie 2003 a fost un răspuns la articolul care a
apărut în Jurnal de Chişinău şi a avut scopul de a proteja reputaţia ziarului.
Mai mult, directorul era o persoană publică, fapt confirmat de către
instanţele judecătoreşti naţionale, iar ziarul reclamant şi-a îndeplinit sarcina
sa de a acţiona ca un „câine de pază public”.
22. Guvernul a susţinut că ziarul reclamant nu şi-a îndeplinit sarcinile şi
nu şi-a asumat responsabilităţile inerente exercitării libertăţii de exprimare.
În special, el nu a verificat informaţia înainte de publicare, iar modul în care
a fost scris articolul nu era compatibil cu rolul presei de câine de pază
public.
23. În continuare, el s-a referit la marja de apreciere a autorităţilor
naţionale la stabilirea necesităţii ingerinţei şi a susţinut că, atunci când
Convenţia se referă la legislaţia naţională, este în primul rând de competenţa
autorităţilor naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională. El a
susţinut că, în această cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit marja lor de
apreciere şi au aplicat-o cu bună-credinţă, cu precauţie şi într-un mod

rezonabil.
24. Curtea reiterează că libertatea de exprimare constituie unul din
fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, iar protecţia care
trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită. Presa are nu doar
sarcina de a comunica astfel de informaţii şi idei: publicul, de asemenea, are
dreptul de a le primi. Altfel, presa nu ar putea să joace rolul său vital de
„câine de pază public” (a se vedea, printre altele, Observer and Guardian v.
the United Kingdom, hotărâre din 26 noiembrie 1991, Seria A, nr. 216, pp.
29-30, § 59).
25. Totuşi, articolul 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de
exprimare totalmente nelimitată, chiar şi în ceea ce priveşte relatarea de
către presă a chestiunilor de interes public deosebit. Acolo unde, aşa cum
este în această cauză, este vorba despre atacarea reputaţiei persoanelor şi,
astfel, de subminarea drepturilor lor garantate de articolul 8 al Convenţiei (a
se vedea, inter alia, Pfeifer v. Austria, nr. 12556/03, § 35, ECHR 2007-...),
trebuie de atras atenţia la echilibrul just care trebuie asigurat între interesele
opuse în cauză. De asemenea, pentru exerciţiul de asigurare a echilibrului pe
care Curtea trebuie să-l realizeze în această cauză este relevant faptul că, în
conformitate cu articolul 6 § 2 al Convenţiei, orice persoană acuzată de o
infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi stabilită.
26. Conform prevederilor din paragraful 2 al articolului, exercitarea
libertăţii de exprimare presupune „obligaţii şi responsabilităţi”, care, de
asemenea, se aplică presei. Datorită acestor „obligaţii şi responsabilităţi”
inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia acordată de articolul 10
jurnaliştilor în ceea ce priveşte relatarea cu privire la chestiunile de interes
general, este supusă condiţiei ca ei să acţioneze cu bună-credinţă pentru a
oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică (a se
vedea Bladet Tromsø and Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, § 65,
ECHR 1999-III). Curtea va examina dacă jurnalistul care a scris articolul
contestat a acţionat cu bună-credinţă şi în conformitate cu etica profesiei de
jurnalist. În opinia Curţii, acest lucru depinde în special de natura şi gradul
defăimării în cauză, modul în care a fost scris articolul contestat şi măsura în
care ziarul reclamant a putut, în mod rezonabil, să considere sursele sale ca
fiind de încredere în ceea ce priveşte acuzaţiile în cauză. Această ultimă
chestiune trebuie stabilită prin prisma situaţiei aşa cum i s-a părut ea
jurnalistului în perioada relevantă, decât din retrospectivă (a se vedea Bladet
Tromsø and Stensaas, citată mai sus, § 66).
27. Curtea notează că ziarul reclamant a încercat în timpul procedurilor
la nivel naţional să prezinte declaraţiile contestate nu ca o acuzaţie directă
de luare de mită de către directorul Liceului „Spiru Haret”, dar ca o
încercare de a aduce în atenţia publicului fenomenul luării de mită în şcoli
(a se vedea paragraful 12 de mai sus). Curtea găseşte acest argument
neconvingător şi consideră că atât în primul, cât şi în al doilea articol
acuzaţiile au fost suficient de explicite încât să sugereze cititorilor că

directorul era vinovat de comiterea infracţiunii de luare de mită.
28. Curtea este de acord cu reprezentantul reclamantului că articolele din
4 şi 14 februarie 2003 nu pot fi disociate unul de celălalt (a se vedea
paragraful 19 de mai sus) şi, prin urmare, ea consideră că este important să
examineze comportamentul profesional al ziarului reclamant în contextul
ambelor articole.
29. Ea notează că, în pofida gravităţii acuzaţiilor aduse directorului,
conţinute în scrisoarea anonimă publicată la 4 februarie 2003, jurnalistul nu
a încercat să-l contacteze pe acesta şi să-i ceară opinia cu privire la
chestiunea în cauză. De asemenea, din textul articolului nu rezultă că
jurnalistul a făcut vreo investigaţie cu privire la chestiunile menţionate în
scrisoarea anonimă. Mai mult, atunci când directorul şi echipa redacţională
a ziarului şcolii au cerut dreptul de a publica o replică, acest lucru le-a fost
refuzat pe motiv că replica lor a fost considerată injurioasă. Având în vedere
termenii folosiţi în replica ce a fost publicată în Jurnal de Chişinău, Curtea
nu consideră că limbajul folosit a fost injurios. Într-adevăr, directorul a
acuzat ziarul reclamant de comportament neprofesionist, însă o astfel de
reacţie a fost normală şi proporţională în raport cu conţinutul primului
articol.
30. Ca răspuns la replica directorului, ziarul reclamant a publicat încă un
articol la 14 februarie 2003. El a susţinut în faţa Curţii că scopul acelui
articol a fost de a discuta chestiuni de interes public (a se vedea paragraful
19 de mai sus); totuşi, având în vedere repetarea unor acuzaţii aduse
directorului, preluate din articolul din 4 februarie 2003, şi limbajul folosit,
Curtea apreciază acest articol mai mult ca o formă de răzbunare împotriva
persoanelor care au pus la îndoială profesionalismul ziarului. Într-adevăr,
tonul articolului implică o anumită ironie şi articolul conţine insinuări
despre o pretinsă relaţie personală dintre director şi o profesoară, fără a fi
aduse probe şi fără a lua în consideraţie reputaţia şi autoritatea pe care
profesorii de la liceu trebuie s-o aibă în ochii elevilor lor.
31. Ziarul reclamant a încercat să repare o omisiune pe care el a făcut-o
în primul articol prin citarea unor probe indirecte pentru a-şi susţine
acuzaţia de luare de mită. Abia atunci când s-a confruntat cu ameninţarea
iniţierii procedurilor civile, el a chemat alţi doi martori, încercând să-şi
fundamenteze acuzaţiile sale de luare de mită. În cursul procedurilor
contradictorii, Judecătoria Buiucani nu a acceptat argumentele şi probele
ziarului reclamant şi a constatat că acuzaţiile nu au corespuns realităţii şi că
au fost defăimătoare. Curtea subliniază că ea nu acceptă motivarea primei
instanţe, şi anume că acuzaţiile cu privire la un comportament ilegal grav
aduse reclamantului în procedurile naţionale ar fi trebuit dovedite mai întâi
în cadrul procedurilor penale. Totuşi, trebuie subliniat faptul că dreptul la
libera exprimare nu poate fi interpretat ca oferind ziarelor un drept absolut
de a acţiona într-un mod iresponsabil prin acuzarea persoanelor de
comiterea infracţiunilor, în lipsa la acel moment a unui substrat factologic (a

se vedea Bladet Tromsø and Stensaas, citată mai sus, § 66) şi fără a le oferi
posibilitatea de a respinge acuzaţiile. Există limite ale dreptului lor de a
comunica informaţii publicului, iar între acest drept şi drepturile celor
prejudiciaţi trebuie asigurat un echilibru.
32. Suplimentar, Curtea a luat în consideraţie comportamentul
neprofesionist al ziarului reclamant şi suma relativ modestă a prejudiciilor
pe care el a trebuit să le plătească ca rezultat al unei acţiuni civile.
33. Având în vedere toate circumstanţele acestei cauze, Curtea constată
că soluţia dată de către instanţele judecătoreşti naţionale a asigurat un
echilibru echitabil între interesele opuse ale reclamantului în procedurile
naţionale şi cele ale ziarului reclamant.
34. Având în vedere cele de mai sus şi faptul că ziarul reclamant a
acţionat cu încălcarea flagrantă a obligaţiilor jurnalismului responsabil şi,
astfel, a încălcat drepturile garantate de Convenţie ale altor persoane,
ingerinţa în exercitarea dreptului său la libera exprimare a fost justificată.
Prin urmare, nu a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei.

1. Declară în unanimitate cererea admisibilă;
2. Hotărăşte cu patru voturi pentru şi trei împotrivă că nu a avut loc o


Lawrence Early Lech Garlicki

Grefier Preşedinte

Regulamentului Curţii, următoarea opinie disidentă a Judecătorului Bonello,
la care s-au alăturat Judecătorii David Thór Björgvinsson şi Šikuta, este
L.G.
T.L.E.
OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BONELLO,

LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII DAVID
THÓR BJÖRGVINSSON ŞI ŠIKUTA
1. Hotărârea instanţelor judecătoreşti naţionale prin care ziarul
reclamant a fost obligat să plătească prejudicii şi să publice o dezminţire
a constituit, în opinia mea, o încălcare a libertăţii de exprimare garantată
de articolul 10 al Convenţiei şi eu am votat fără ezitare în favoarea unei
astfel de constatări.
2. Hotărârea descrie cele mai relevante fapte ale cauzei în paragrafele
5 până la 14. Eu aş sublinia următoarele ca fiind deosebit de importante.
În cele două articole contestate, ziarul reclamant a adus mai multe
acuzaţii împotriva directorului liceului de stat „Spiru Haret”. Unele
acuzaţii nu erau grave, altele, cum ar fi luarea de mită şi corupţia
directorului liceului, dimpotrivă, erau foarte grave.
3. Din cele patru acuzaţii mai puţin grave, primele două se pare că nu
au fost contestate: că liceul era supraaglomerat şi că nu avea facilităţile
necesare. Cea de-a treia acuzaţie, potrivit căreia directorul a cheltuit bani
pentru decorarea propriului birou, de asemenea corespunde faptelor. La
fel, este adevărat faptul că directorul a folosit fonduri publice pentru a
îmbunătăţi alte câteva părţi ale liceului. În opinia mea, nu există absolut
nimic necorespunzător în a presupune că atunci când există fonduri
insuficiente pentru a acoperi toate necesităţile liceului, cheltuirea banilor
publici pentru a decora biroul directorului nu trebuia să fi constituit o
prioritate. Acest lucru, în mod sigur, constituie o judecată de valoare
acceptabilă, contestabilă sau dezagreabilă protejată de articolul 10.
4. Cea de-a patra acuzaţie că ziarul şcolii „relata doar despre relaţii şi
sex” nu este, în sine, deloc defăimătoare; abilităţile cu privire la o relaţie
şi educaţia sexuală constituie scopuri semnificative ale unui sistem
educaţional care se respectă pe sine. Faptul dacă critica în cauză este
satisfăcătoare sau controversată rămâne în continuare o judecată de
valoare, dorită sau nedorită, însă protejată.
5. Cea de-a cincea acuzaţie adusă de către ziar directorului – că el
primea mită în valoare de 200-500 dolari SUA pentru înmatricularea
copiilor în liceu, constituie o parte din totalul acuzaţiilor şi va fi
examinată în conformitate cu criteriile stabilite de mult timp în
jurisprudenţa Curţii, în primul rând, cu privire la libertatea discuţiilor
democratice referitoare la chestiuni de interes public serios – şi acest
lucru ar trebui să includă, în opinia mea, investigaţii cu privire la faptul
dacă corupţia este sau nu frecventă în sistemul educaţional public. O altă
chestiune este dacă, pentru a atrage protecţia prevăzută de articolul 10,
acuzaţiile publicate de către ziare în cursul dezbaterii deschise cu privire
la tematici de interes public serios trebuie dovedite ca fiind „adevărate”
sau dacă este suficient ca ele să fie bazate pe probe corespunzătoare care
pot fi verificate (doctrina „substratului factologic”).
6. În cadrul procedurilor naţionale, ziarul a prezentat trei martori
independenţi, care au confirmat toţi că, pentru a asigura înmatricularea
copiilor în liceu, directorul trebuia să fie plătit. Instanţa de judecată
naţională care a examinat declaraţiile acestor martori „nu are motive să
nu-i creadă pe martorii L.V., C.G. şi M.N.”. Însă, ulterior, acea instanţă
a decis să respingă declaraţiile identice – credibile – ale acestora, dintr-
un motiv pe care eu îl consider de-a dreptul bizar. Deşi instanţa de
judecată a stabilit credibilitatea celor trei martori, ea a adăugat că
„pentru a putea declara, în mod public, că cineva ia mită, este necesară o
hotărâre a unei instanţe de judecată penale prin care acea persoană să fie
găsită vinovată de luare de mită. Deoarece nu există o astfel de
constatare împotriva directorului, el nu poate fi acuzat de luare de mită.”
Bine. Acum noi ştim că sarcina sfântă a unei prese libere – „câine de
pază” – este de a da publicităţii copii ale sentinţelor penale.
7. De asemenea, acest lucru presupune că, în opinia instanţei
judecătoreşti naţionale, chiar dacă o mie de martori credibili ar fi jurat
că directorul a luat mită, instanţa oricum ar fi găsit ziarul vinovat de
defăimare – deoarece ziarul nu a prezentat cititorilor săi o sentinţă
penală, care să constate vinovăţia penală a directorului. Ceea ce mă
deranjează pe mine nu este atât faptul că nu există o sentinţă penală
împotriva directorului, ci că, în pofida unor acuzaţii atât de grave
confirmate de martori, care au fost consideraţi de încredere, împotriva
acestuia nu au fost aduse acuzaţii cu caracter penal. Deoarece nimeni nu
s-a deranjat vreodată să-l acuze pe director, ziarul va trebui să aştepte o
perioadă destul de lungă de timp, mai mult sau mai puţin o eternitate, o
hotărâre judecătorească, care să confirme sau să infirme vinovăţia
acestuia. Noua democraţie cere să fie pedepsită acea persoană care
aduce acuzaţii credibile, şi nu acea persoană împotriva căreia sunt aduse
acuzaţii credibile, iar câinele de pază public ar face bine dacă nu ar lătra
deloc, chiar dacă are în posesia sa probe demne de încredere. Înainte de
a spune acest lucru, eu am omis să iau în consideraţie faptul că este
treaba presei libere să respecte liniştea eternă, aşteptând, în mod
respectuos, o sentinţă penală care ar putea să nu vină niciodată.
8. Curtea de la Strasbourg s-a distanţat – în mod corect – de gândirea
destul de învechită a instanţei judecătoreşti naţionale, însă, cu toate
acestea, ea a hotărât împotriva ziarului pentru că acesta a făcut publice
acuzaţii cu privire la comportamentul necorespunzător al oficialilor
guvernamentali, acuzaţii care au fost susţinute prin martori, care au fost
consideraţi credibili de către instanţele judecătoreşti naţionale.
9. Libertatea de exprimare ar dispărea dacă ziarele ar fi pedepsite, cu
acordul acestei Curţi, pentru că contribuie la dezbaterea publică a unor
chestiuni de interes civic serios prin răspândirea unei informaţii demne
de încredere – considerată ca fiind de încredere de către instanţele

judecătoreşti naţionale. Opinia mea despre responsabilităţile unei mass-
media sănătoase, viguroase – „un câine de pază public esenţial”, după
cum a numit-o cineva atunci când încă nu şi-a revenit pe deplin după o
supradoză de optimism – e că ajung mult mai departe decât publicarea
comunicatelor de presă sterile emise de către autorităţi. Acum mi s-a
spus că eu greşesc.
10. În mod diferit de Curte, eu nu m-aş fi axat excesiv pe argumentul
cu privire la „comportamentul neprofesionist” al reclamanţilor, sau pe
cel că jurnalismul trebuie exercitat în mod responsabil conform eticii
profesionale. Eu personal nu consider deosebit de negativ
comportamentul ziarului reclamant, însă, pentru a-mi susţine opinia, eu
sunt gata să mă alătur majorităţii şi să consider că a fost aşa. Unde duce
acest lucru? Buna guvernare şi comportamentul profesional bun ar
trebui să meargă mână-n mână, însă dacă acesta din urmă nu s-ar solda
cu succes, eu, în continuare, aş opta în favoarea unei bune guvernări în
detrimentul profesionalismului unei mass-media bune. Adevărul este că
în această cauză Curtea a acordat mai multă valoare comportamentului
profesional decât dezvăluirii corupţiei.
11. Faptele arată că ziarul a făcut investigaţii cu privire la zvonurile
care persistau, a găsit trei martori a căror integritate nu a fost pusă la
îndoială şi care au susţinut acuzaţiile de corupţie sub jurământ,
asumându-şi consecinţele grave ale declaraţiilor false şi consecinţele şi
mai grave ale victimizării. Curtea a penalizat ziarul nu pentru faptul că a
publicat neadevăruri (dacă acesta ar fi fost cazul, eu m-aş fi grăbit să mă
alătur acelei constatări cu o fervoare emfatică), ci pentru „comportament
neprofesionist” care a fost, în orice caz, destul de nedeterminant. Eu voi
explica mai târziu cum acest lucru distorsionează complet exerciţiul de
proporţionalitate.
12. Aşa-numitul „comportament neprofesionist” pedepsit de către
Curte se pare că constă în faptul că ziarul a prezentat primul său martor
– credibil – înainte de publicarea articolelor, iar pe cel de-al doilea şi al
treilea martori – credibili –, după publicarea articolelor. Această
sancţionare se pare că acordă mai multă importanţă perioadei de timp
decât adevărului, mai mult calendarului decât dezvăluirii corupţiei.
13. O altă omisiune a ziarului, potrivit Curţii, a fost omisiunea
acestuia de a-i solicita directorului opinia lui. Şi unde, mă rog, duce
acest lucru? Să presupunem că ziarul, cu o fineţe jurnalistică grosolană,
l-ar fi întrebat pe director înainte de publicarea articolelor: este adevărat
că tu iei mită? Răspunsul ar fi fost fie un da, fie un nu şi cu puţin efort
eu aş ghici care din cele două răspunsuri ar fi fost mai probabil. Dacă el
ar fi negat corupţia (iar acest lucru nu ar fi fost deloc surprinzător), ar fi
fost ziarul nevoit să tacă pentru totdeauna sau el ar fi publicat toate
constatările sale – credibile? Instanţa judecătorească naţională şi Curtea
de la Strasbourg dau răspunsuri diferite la această întrebare. Instanţa de

judecată naţională răspunde că ziarul nu poate publica absolut nimic,
deoarece nu există o condamnare res judicata a directorului într-o cauză
penală. O susţinere viguroasă a dezbaterii democratice şi a libertăţii de
exprimare.
14. Cu regret, Curtea de la Strasbourg merge şi mai departe: ziarul
este sancţionat pentru că nu a adresat o întrebare la care răspunsul era
total previzibil şi, în orice caz, nedeterminant. Ziarele (şi cititorii
acestora) sunt lipsiţi de libertatea lor de exprimare dacă jurnalistul omite
să întrebe o persoană care este considerată, în baza unor probe credibile,
ca având legătură cu comiterea unei infracţiuni, dacă acesta este
suficient de altruist faţă de public încât să-şi recunoască fapta sau dacă
el preferă să nege orice implicare. Nu adresa o întrebare stupidă şi vei
avea probleme la Strasbourg. Aici Curtea mă pierde.
15. De asemenea, Curtea a considerat că ziarul a greşit atunci când nu
a publicat o replică grosolană din partea directorului şcolii. În mod
sigur, acest lucru s-a datorat confundării a două chestiuni total diferite.
Dacă ziarul, în mod nerezonabil, nu a publicat o replică, el ar fi trebuit
să fie sancţionat – în mod corect – de către instituţia naţională
competentă să supravegheze etica în comunicaţii pentru nerespectarea
obligaţiilor inerente eticii jurnalistice. Totuşi, o încălcare a unei obligaţii
etice, după publicarea unei informaţii care se pretinde a fi defăimătoare,
nu trebuie să atragă în mod retroactiv vinovăţia unui ziar pentru
defăimare – redactorul poate fi sancţionat pentru nerespectarea unei
obligaţii etice, însă, în niciun caz, pentru defăimare. Curtea nu a văzut că
acestea sunt două chestiuni total distincte care trebuiau soluţionate
separat. Dimpotrivă, ea a constatat că a avut loc o defăimare, ca urmare
a unei omisiuni de a respecta corectitudinea profesională.
16. Pentru a constata că instanţele judecătoreşti naţionale au respectat
libertatea de exprimare, Curtea, de asemenea, s-a referit la ecuaţia
proporţionalităţii „suma relativ modestă a prejudiciilor”. Din partea mea,
eu nu cred că Guvernul pârât câştigă puncte prin faptul că a mers
departe, însă nu atât de departe pe cât ar fi putut.
17. Mi-e teamă că această hotărâre a împins înapoi protecţia libertăţii
de exprimare pe cât de mult a fost posibil. Jurnaliştilor li s-a spus la ce
să se aştepte dacă ei publică orice informaţie care deranjează autorităţile,
indiferent de necesitatea socială presantă şi substratul factologic
suficient, dacă comportamentul lor profesional lasă de dorit. Chiar dacă
faptele alarmante sunt susţinute suficient prin probe, în exerciţiul de
echilibru pentru a stabili proporţionalitatea, nerespectarea normelor
profesionale este considerată de către Strasbourg mai gravă decât
suprimarea dezbaterii democratice a corupţiei publice. Pentru a mă
exprima diferit, în opinia Curţii necesitatea socială de a lupta împotriva
jurnalismului prost este mai presantă decât cea de a lupta împotriva
îmbogăţirii prin corupţie. „Efectul de descurajare” al sancţiunilor

împotriva libertăţii presei notat cu îngrijorare de către vechea
jurisprudenţă a Curţii s-a materializat prin noua jurisprudenţă a Curţii.
18. Salman Rushdie, victima unei fatwa, a remarcat: ce este libertatea
de exprimare. Fără libertatea de a ofensa, ea încetează să mai existe.
Poate că libertatea de exprimare ar trebui să înceteze să mai existe atunci
când ea ofensează, şi acest lucru nu m-ar nelinişti foarte mult.
Consecinţa serioasă a acestei hotărâri este că libertatea de exprimare
încetează să mai existe şi atunci când ea este pedepsită pentru înaintarea
către o dezbatere publică a acuzaţiilor cu privire la infracţionalitatea
publică aduse de către martori care sunt consideraţi credibili, însă într-o
manieră considerată neprofesionistă. Atunci când respectarea bunelor
practici profesionale prevalează asupra cercetării adevărului în sine, este
o zi tristă pentru libertatea de exprimare.
SECŢIUNEA A PATRA
FLUX c. MOLDOVEI (nr. 7)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
24 noiembrie 2009
DEFINITIVĂ
la 24 Februarie 2010
Această hotărâre poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
HOTĂRÎREA FLUX C. MOLDOVEI (nr. 7) 1
În cauza Flux c. Moldovei (nr. 7),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a patra), statuînd în
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Mihai Poalelungi,
and Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii,
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 25367/05) depusă împotriva
Republicii Moldova potrivit articolului 34 din Convenţia pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”), de către
Flux, un ziar înregistrat în Moldova (“ziarul reclamant”) la 28 iunie 2005.
2. Ziarul reclamant, a fost reprezentat de dl V. Gribincea de la
organizaţia nonguvernamentală Juriştii pentru Drepturile Omului situată în
Chişinău, şi dl L. Cazan, avocat ce îşi desfăşoară activitatea în Chişinău.
Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul
său, dl. V. Grosu.
3. Ziarul reclamant a invocat, în particular, că dreptul său la libertatea de
exprimare a fost încălcat în rezultatul sancţiunii aplicate de instanţele
judecătoreşti naţionale după publicarea unui articol.
2007 Preşedintele Secţiunii a decis să comunice cererea Guvernului. Potrivit
prevederilor articolului 29 § 3 din Convenţie, s-a decis examinarea fondului
cererii o dată cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
5. Circumstanţele cauzei după cum au fost prezentate de către ziarul

reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
2 HOTĂRÎREA FLUX C. MOLDOVEI (nr. 7)
6. La începutul lunii martie 2004 un depozit care aparţinea

Parlamentului în Chişinău a fost transformat în patru apartamente. La 18
martie 2004 dl Vlad Cubreacov, membru al Parlamentului, a solicitat
conducerii Parlamentului să i se permită accesul la informaţia cu referire la
modul în care deputaţilor din cele patru parlamente alese din data
proclamării independenţei Moldovei le-a fost acordat ajutor din banii
publici şi dacă acesta a fost corect. El nu a obţinut acces la acea informaţie.
7. La 9 aprilie 2004 ziarul reclamant a publicat un articol denumit „Încă
patru comunişti s-au pricopsit cu case din banii noştri”. Articolul informa
cititorii despre apartamentele construite în fostul depozit al Parlamentului.
Ziariştii au vizitat apartamentele şi au văzut lucrătorii care finisau
reparaţiile. Ele erau aproape finisate, din moment ce ţevile şi contoarele
pentru apă erau deja instalate. Autorul a adăugat că:
“Potrivit unor surse din Parlament, care au solicitat anonimatul, printre viitorii
proprietari ai apartamentelor respective se numără V.S., preşedintele fracţiunii
comuniste în Parlament, C.G., şeful aparatului Parlamentului, şi M.R., preşedintele
raionului Floreşti”.
8. În articol se menţiona că ziarul a încercat să verifice această informaţie
şi să-l contacteze pe V.S. la telefonul mobil şi la telefonul de la serviciu, dar
nu l-a găsit, secretarul său răspundea că acesta era ocupat. Tentativele de a
contacta speakerul Parlamentului sau consilierul acesteia, precum şi
adjunctul speakerului nu au avut nici un rezultat. Dl Ş. Secăreanu, deputat, a
informat ziarul că C.G. şi M.C., alt adjunct al speakerului în Parlament, că
Parlamentul a plătit pentru apartamente.
9. În continuare, în articol se enumerau toate tentativele de a descoperi
informaţia despre sursele de finanţare pentru cele patru apartamente noi de
la alţi funcţionari de stat, inclusiv C.G., care nu au putut fi contactaţi. Ziarul
a concluzionat că nici unul dintre funcţionarii de stat nu le-a oferit
posibilitatea să verifice informaţia cu privire la viitorii proprietari ai
apartamentelor. De asemenea, se menţiona că cu trei ani mai devreme E.O.,
un speaker al parlamentului şi membrul partidului la putere, a obţinut într-
un mod similar, un apartament cu mărimea de 200 m.p. în acelaşi fost
depozit. În articol s-au descris eforturile dlui Secăreanu să obţină informaţia
privind controlul financiar efectuat la Parlament şi Preşedenţie de la
Preşedintele Curţii de Conturi, informaţie care a fost restricţionată de
ultimul, fiind descrisă la fel şi eforturile sale să obţină acea informaţie de la
conducerea Parlamentului.
În încheiere, în articol s-a făcut referire la interpelarea dlui Cubreacov
din 18 martie 2004 (a se vedea paragraful 6 supra) şi interpelarea sa din
2002 ca să obţină aceeaşi informaţie. Două fotografii cu exteriorul şi
interiorul apartamentelor au fost inserate în articol.
10. La 5 mai 2004 V.S. a iniţiat o acţiune în judecată împotriva ziarului
reclamant, invocînd că prin articolul respectiv a fost defăimat şi mai cu
seamă prin fraza citată supra (a se vedea paragraful 7 supra).
11. Ziarul reclamant a afirmat în prima instanţă de judecată că a publicat

opiniile persoanelor terţe asupra unei probleme de interes major, opinii la
care ei nu au contribuit. De asemenea, s-a referit la tentativele fără succes a
ziariştilor să verifice informaţia contactîndu-l pe V.S. şi alţi funcţionari de
stat, şi despre refuzul conducerii Parlamentului să facă publică informaţia
despre proprietarii apartamentelor. Suplimentar, reclamantul a dat dovadă că
este de rea-credinţă, prin omisiunea de a se prezenta, cel puţin o dată, în
instanţa de judecată sau de a delega un reprezentant, şi prin omisiunea de a
solicita ziarului reclamant să publice o dezminţire înainte de a iniţia
acţiunea în judecată. În final, ziarul reclamant a afirmat că V.S. a iniţiat 15
acţiuni de defăimare împotriva lui, demonstrînd puţină toleranţă faţă de
critică, cu toate că era un politician proeminent.
12. La 7 iunie 2004 Judecătoria Buiucani a admis integral pretenţiile lui
V.S., acordîndu-i 30000 lei moldoveneşti (MDL) (2046 euro (EUR) la acel
moment), şi a obligat ziarul să publice o dezminţire. Instanţa de judecată a
constatat că fraza relevantă (a se vedea paragraful 7 supra) a fost
defăimătoare pentru V.S. şi că ziarul reclamant nu a prezentat nici o dovadă
ca să demonstreze că informaţia publicată despre V.S. era adevărată.
9. Ziarul reclamant a depus apel, bazîndu-se pe argumentele similare
celor formulate iniţial. A adăugat că instanţa de fond a respins argumentele
sale fără a oferi vreun motiv, ceea ce a privat ziarul reclamant de dreptul de
a înainta un apel efectiv împotriva hotărîrii judecătoreşti. De asemenea a
invocat că instanţa de judecată a acordat o sumă semnificativă în calitate de
compensaţie, în pofida omisiunii lui V.S. de a demonstra natura şi
întinderea prejudiciului cauzat lui, şi fără a-l audia fie pe V.S., fie pe
reprezentatul acestuia.
10. În acelaşi timp în care a înaintat apel, ziarul reclamant, de asemenea,
a înaintat cerere de recuz a judecătorului C., de la Curtea de Apel Chişinău.
Motivul recuzării judecătorului a fost faptul că acesta a judecat trei cauze
între aceleaşi părţi, şi a dat cîştig de cauză de fiecare dată lui V.S., fără a
motiva deciziile sale.
El, de asemenea, a examinat alte cauze cu privire la defăimare, iniţiate de
politicieni sau alţi funcţionari publici împotriva ziarului reclamant, cu
acelaşi final. Mai mult ca atît, cîteva din acele hotărîri au fost casate sau
modificate de Curtea Supremă de Justiţie. În final, a afirmat că judecătorul
C. era o rudă a unui membru al fracţiunii comuniste în Parlament şi că a fost
numit în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, care era şi liderul
Partidului Comunist din Moldova.
11. Referindu-se la lipsa de probe că judecătorul C. era rudă cu un
membru al Parlamentului, după cum a afirmat ziarul reclamant, un judecător
al Curţii de Apel Chişinău a respins recuzul judecătorului C. declarat de
ziarul reclamant.
12. La 16 septembrie 2004 la şedinţa de judecată de la Curtea de Apel
Chişinău, condusă de judecătorul C., hotărîrea primei instanţe în partea ce
ţine de compensaţia acordată, a fost casată, reducînd-o pînă la 15000 MDL

pentru a reflecta nivelul real al prejudiciului cauzat lui V.S. Instanţa de
judecată a constatat că ziarul reclamant a publicat informaţie care nu putea
fi dovedită dacă era adevărată şi care l-a defăimat pe V.S.
13. În recursul împotriva deciziei de respingere a recuzului judecătorului
C. şi a hotărîrii asupra fondului, ziarul reclamantul a reiterat argumentele
expuse în cele două instanţe inferioare. A mai afirmat că atunci cînd recuzul
judecătorului C. a fost respins, numai unul din trei temeiuri invocate au fost
examinate de judecător la Curtea de Apel Chişinău. Ziarul reclamant a
solicitat ca decizia prin care a fost respinsă cererea de recuz al judecătorului
C. să fie casată, deoarece a fost demonstrat că îndoielile cu privire la
imparţialitatea lui a fost examinată.
14. La 9 martie 2005 Curtea Supremă de Justiţie a constatat că instanţele
inferioare au determinat corect natura defăimătoare şi incorectă a
afirmaţiilor făcute în privinţa lui V.S., dar a redus suma pentru compensaţie
pînă la 5000 MDL (300 EUR).
15. Ziarul reclamant a prezentat Curţii o copie a şedinţelor de judecată
naţionale la primele instaţe de judecată, care demonstrau că instanţele de
judecată nu au adresat nici o întrebare cu privire la esenţa cauzei, s-au
limitat la etapele procedurale obligatorii şi nu au încercat să clarifice sau să
verifice argumentele sau probele prezentate de ziarul reclamant.
16. Potrivit ziarului reclamant, C.G., una dintre persoanele menţionate în
paragrafele de mai sus, locuieşte în prezent în unul dintre apartamentele
disputate în acel articol. Guvernul nu a comentat acest fapt.
17. Partea relevantă din art. 16 al Codului civil prevede:
(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale
profesionale.
(2) Orice persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează

onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională dacă cel care a răspîndit-o nu
dovedeşte că ea corespunde realităţii.
… (4) Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională
este răspîndită printr-un mijloc de informare în masă, instanţa de judecată îl obligă să
publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program sau ciclu de
emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti.
… (7) Persoana lezată în drepturile şi interesele sale, ocrotite de lege, prin

publicaţiile unui mijloc de informare în masă, este în drept să publice replica sa în
respectivul mijloc de informare în masă pe contul acestuia.
(8) Orice persoană în a cărei privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează

onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională este în drept, pe lîngă dezminţire, să
ceară repararea prejudiciului material şi moral cauzat astfel.
18. Articolul 18 din Codul de executare din 3 martie 2005 prevede:
Articolul 18. Termenele de prezentare a documentelor executorii spre executare
(1) Hotărîrea judecătorească poate fi prezentată spre executare în decurs de 3 ani de

la rămînerea ei definitivă, dacă legea nu prevede altfel.
ÎN DREPT
19. Ziarul reclamant s-a plîns în temeiul 6 § 1 din Convenţie, că la
examinarea apelului său judecătorul C. a demonstrat lipsă de imparţialitate
şi că instanţele de judecată nu au motivat suficient hotărîrile sale. Partea
relevantă a art. 6 prevede:
La hotărîrea încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil…orice

persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil …de către o instanţă…
20. Ziarul reclamant de asemenea, s-a plîns în temeiul art. 10 din

Convenţie, deoarece dreptul său la libertatea sa la exprimare a fost încălcat.
Articolul 10 prevede:
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde

impiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă indatoriri şi responsabilităţi poate fi

supusă unor formalităţi, condiţii, restrangeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care
constituie măsuri necesare, intr-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
altora, pentru a impiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
I. ADMISIBILITATEA
21. Curtea menţionează că în cererea sa iniţială. Ziarul reclamant a

prezentat o plîngere în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie. Cu toate acestea, în
observaţiile sale asupra fondului şi admisibilităţii a solicitat Curţii să nu
examineze plîngerea respectivă. În scrisoarea din 3 martie 2008 ziarul
reclamant a solicitat Curţii să examineze plîngerea respectivă. Solicitarea

dată, care a fost făcută după ce părţile au prezentat observaţiile sale asupra
cauzei, nu a fost acceptată deoarece nu a fost solicitată. Prin urmare, Curtea
nu va examina această plîngere.
22. Curtea consideră că plîngerea ziarului reclamant în temeiul art. 10 din
Convenţie ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase,
astfel încît determinarea lor depinde de examinarea fondului, şi nu există
temeiuri pentru a le declara inadmisibile. Prin urmare, Curtea declară
această parte din cerere admisibilă. În conformitate cu decizia de a aplica
art. 29 § 3 din Convenţie (a se vedea paragraful 4 supra), Curtea va examina
imediat fondul acestei plîngeri.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE
1. Ziarul reclamant
23. Ziarul reclamant s-a plîns în legătură cu încălcarea dreptului său la
libertatea de exprimare. El a considerat că a existat o ingerinţă în dreptul
său, dar a recunoscut că a fost în concordanţă cu legea şi a continuat cu
scopul legitim de a proteja drepturile altora.
24. Ziarul reclamant s-a bazat pe jurisprudenţa Curţii referitoare la
protecţia specială pentru presă şi limitele largi a criticii acceptabile, la care
politicienii se supun conştient. De asemenea, a notat că natura interesului
public a temei discutate în articolul respectiv, justifică nivelul înalt de
protecţie a art. 10. Ziarul reclamant a acţionat în conformitate cu regulile
eticii ziariştilor, deoarece a publicat articolul cu bună credinţă şi nu a
concentrat atenţia asupra lui V.S. pentru a-l compromite în special pe el.
Mai mult ca atît, sursa ziarului reclamant era credibilă, ceea ce era
demonstrat prin faptul că una din cele patru personae menţionate în articol
(C.G.) încă locuieşte în unul din apartamentele respective. Înainte de
publicărea articolului respectiv, a fost organizată o investigaţie echitabilă, şi
acest fapt nu a fost negat de nici o parte la şedinţele de judecată. Tentativa
ziarului reclamant de a verifica informaţia, la fel ca şi ale celor doi membri
ai Parlamentului au fost fără succes. Aceasta a însemnat că folosind alte căi,
precum înaintind o cerere în temeiul Legii cu privire la accesul la
informaţie, era puţin probabil să fie cu succes. O astfel de măsură, ar fi luat,
în orice caz, foarte mult timp, ţinînd cont de natura perisabilă a informaţiei.
25. Ziarul reclamant, de asemenea, a considerat că redactarea articolului
a fost corectă şi moderată. Nu a fost discutată informaţia despre viaţa
privată a lui V.S., şi informaţia despre utilizarea fondurilor publice nu a fost

prezentat cititorului ca un fapt stabilit.
Mai mult ca atît, presei i se permite un nivel anumit de exagerare.
Instanţele judecătorelti naţionale nu au analizat în hotărîrile lor nici unul
dintre elementele menţionate supra. Ele aparent au insistat asupra aplicării
stricte a art. 16 § 2 din Codul civil (a se vedea paragraful 21 supra): că
ziarul reclamant trebuia să demonstreze că conţinutul articolului era
adevărat. Legea era atît de inflexibilă, încît nu a permis instanţelor
judecătoreşti, decît să adopte hotărîri contrar art. 10 din Convenţie.
2. Guvernul
26. Guvernul a recunoscut că a existat o ingerinţă în dreptul ziarului
reclamant cu privire la liberatatea de exprimare, dar a afirmat că aceasta a
fost prevăzută de lege (articolul 16 din Codul civil), a avut un scop legitim,
de a proteja reputaţia altor persoane şi « a fost necesară într-o societate
democratică ».
27.Autorităţile au beneficiat de o anumită marjă de apreciere la adoptarea
deciziilor sale şi instanţele judecătoreşti au adoptat decizii motivate în care
ele au au ţinut cont de două valori concurente – libertatea de exprimare şi
protecţia reputaţiei – şi a constatat că a existat «o necesitate socială
imperioasă » de a-i aplica o amendă ziarului reclamant. Astfel, ingerinţa a
fost proporţională scopului legitim propus. Suplimentar, în timp ce ziarul
reclamant a afirmat că a încercat să-l contacteze fără succes pe V.S., a omis
să depună o cerere în temeiul Legii cu privire la accesul la informaţie.
28. În final, luînd în consideraţie statutul financiar al ziarului reclamant
şi faptul că era un ziar de stat, amenda care urma să fie plătită nu era
excesivă.
29. Părţile au căzut de acord, iar Curtea acceptă, că deciziile instanţelor

naţionale şi suma prejudiciilor cauzate ziarului reclamant a condus la
“ingerinţa din partea unei autorităţi publice” în dreptul ziarului reclamant la
libertatea de exprimare în temeiul primului paragraf al art. 10. O astfel de
ingerinţă va determina o încălcare a art. 10 chiar dacă este “prevăzută de
lege”, are un scop sau scopuri legitime în temeiul paragrafului 2 din articol
şi este “necesară într-o societate democratică” pentru a atinge astfel de scop
sau scopuri.
1. “Prevăzut de lege”
30. Curtea menţionează că ingerinţa a avut un temei legal, şi anume art.

16 din Codul civil (a se vedea paragraful 21 supra). Curtea consideră că
această prevedere este accesibilă şi indicată în cerere. Astfel, Curtea
conchide că în această cauză ingerinţa “a fost prevăzută de lege” în sensul

art. 10 § 2.
2. “Scop legitim”
31. Nu este disputat de părţi, şi Curtea este de acord, că ingerinţa a servit
ca scop legitim de a proteja reputaţia lui V.S. Rămîne, în continuare, să se
examineze dacă ingerinţa a fost “necesară într-o societate democratică”.
3. “Necesară într-o societate democratică”
32. Principiile generale relevante au fost rezumate în cauza Busuioc

c. Moldovei (nr. 61513/00, §§ 56-62, 21 decembrie 2004); Timpul Info-
Magazin şi Anghel c. Moldovei, nr. 42864/05, §§ 29-30, 27 noiembrie 2007;
şi Flux c. Moldovei (nr. 6), nr. 22824/04, § 24-26, 29 iulie 2008).
33. Curtea menţionează că în prezenta cauză articolul a fost scris de un
ziarist şi subliniază rolul preeminent a presei într-o societate democratică în
împărtăşirea ideilor şi exprimarea opiniilor asupra temelor politice şi alte
teme de interes public (a se vedea Sunday Times c. the United Kingdom (nr.
1), 26 aprilie 1979, § 65, Seria A nr. 30). În particular, trebuie să fie
prevăzute motive serioase pentru orice măsură care ar tulbura acest rol al
presei şi ar limita accesul la informaţie pe care publicul are dreptul să-l
obţină (a se vedea, Oberschlick c. Austriei (nr. 1), 23 mai 1991, § 58,
Seria A nr. 204).
34. Reclamantul în procedurile naţionale era un politician şi preşedintele
fracţiunii comuniste în Parlament la momentul evenimentelor. Astfel, el
“trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui
cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului larg
şi, în consecinţă, trebuie să dea dovadă de un grad mai mare de toleranţă.”
(a se vedea Lingens c. Austriei, 8 iulie 1986, § 42, Seria A nr. 103).
Instanţele judecătoreşti naţionale urmau să constate în particular „o
necesitate socială imperioasă” pentru a sancţiona ziarul în astfel de
cirumstanţe. Curtea observă, că articolul în cauză avea mai exact scopul să
critice Parlamentul pentru pretinsa lipsă de transparenţă, decît să-l
compromită pe V.S. Numele ultimului a apărut de două ori în articol. Nu a
fost concentrată atenţia asupra unei persoane în particular, în articol au fost
menţionate numele tuturor pretinşilor beneficiari a celor patru apartamente
şi au fost descrise tentativele efectuate de a verifica informaţia referitoare la
unii dintre ei, inclusiv V.S.
35. Curtea, de asemenea, menţionează că articolul publicat de ziarul
reclamant se referea la chestiunea dacă liderul Parlamentului a cheltuit banii
publici într-un mod non-transparent. Aceasta a fost, prin urmare o temă de
interes public, care, de asemenea, urmează să fie protejată în temeiul art. 10

din Convenţie.
36. Curtea consideră, că expresia pe care s-a bazat instanţele
judecătoreşti naţionale la sancţionarea ziarului reclamant (a se vedea
paragraful 7 supra) poate fi considerată ca o circumstanţă a faptei sau cel
puţin ca implicînd cei patru membri ai Partidului Comunist, inclusiv V.S.,
care urmau să obţină cele patru apartamente. Curtea reiterează că, în
conformitate cu jurisprudenţa sa, existenţa faptelor poate fi demonstrată,
avînd în vedere că adevărul aprecierii nu este susceptibil probării (a se
vedea Jerusalem c. Austriei, nr. 26958/95, § 42, CEDO 2001-II). Cu toate
acestea, Curtea, de asemenea, reiterează, că făcînd parte din rolul de
«supraveghetorul public», raportarea de către media despre ""poveşti" sau
"zvonuri" – care provin de la alte persoane decât reclamantul – sau despre
"opinia publică"" urmează a fi protejată dacă acestea nu sunt complet lipsite
de temei (a se vedea Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, 25 iunie 1992, § 65,
Seria A nr. 239, şi Timpul Info-Magazin şi Anghel, citat supra, § 36).
37. În astfel de situaţii, cînd pe de o parte este prezentată o circumstanţă
a faptei şi nu sunt aduse suficiente probe să o demonsterze, şi pe de altă
parte ziaristul se referă la o problemă de interes public, verificarea faptului
dacă ziaristul a acţionat profesional şi cu bună credinţă devine primordial (a
se vedea Flux c. Moldovei (nr. 6), citat supra, § 26).
38. Curtea menţionează că articolul conţinea un număr de circumstanţe
reale, care nu au fost contestate în instanţa de judecată. Acestea includeau
faptul că cele patru apartamente au fost construite şi erau în ultima etapă a
renovării în fostul depozit al Parlamentului, că speakerul Parlamentului a
obţinut deja unul dintre apartamente şi că informaţia despre alocarea
apartamentelor membrilor Parlamentului, împreună cu altă informaţie
referitoare responsabilitatea financiară a Parlamentului, care a fost tăinuită
de Curtea de Conturi şi de conducerea Parlamentului. Chiar şi membrii
Parlamentului nu au putut obţine acea informaţie (a se vedea paragrafele 6-9
supra). Aceste fapte necontestate au acordat o credibilitate sursei
Parlamentului care l-a contactat pe ziarist.
39. Mai mult ca atît, ziarul reclamant nu numai că a publicat sursa care i-
a spus, dar a verificat unele fapte, prin vizitarea apartamentelor respective şi
stabilirea că ele erau într-adevăr pregătite pentru alocare. În continuare, el a
încercat să obţină opinia celor implicaţi. El a încercat să contacteze două din
patru persoane cărora le-au fost acordate apartamentele, la fel ca şi un
număr de funcţionari ai Parlamentului pentru a verifica informaţia.
40. Curtea consideră că ziarul reclamant a acţionat într-un mod
profesional şi a încercat cu bună credinţă să verifice faptele pe cît era de
posibil. Faptul că ştirile sunt lucruri perisabile (a se vedea Observer and
Guardian v. the United Kingdom, 26 noiembrie 1991, § 60, Seria A nr. 216)
a făcut nepotrivită orice cerere pentru acces la informaţie, propusă de
Guvern, deoarece ar fi durat prea mult timp pentru a obţine un răspuns. Mai
mult ca atît, este dificil de a crede cum o cerere de la un ziar ar fi avut

succes dacă cererile făcute de mebrii Parlamentului au eşuat (a se vedea
paragraful 9 supra). Suplimentar, lipsa oricărei informaţii oficiale asupra
temei respective, în pofida tentativelor ziarului reclamant de a obţine
asemenea detalii, plus alte fapte necontestate care ridică îndoieli cu privire
la legalitatea acordării apartamentelor (a se vedea paragrafele 6-9 şi 42
supra), ar fi putut grăbi autorul să scrie despre ceea ce exista la moment,
inclusiv zvonuri neconfirmate (a se vedea Timpul Info-Magazin şi Anghel,
citata supra, § 36). În mod semnificativ, ziarul reclamant a informat cititorii
în articol că a fost imposibil să se verifice adevărul despre informaţia
recepţionată, astfel evitînd să prezinte zvonurile ca fiind fapte stabilite.
Prin urmare, prezenta cauză trebuie să fie deosebită de Flux c. Moldovei
(nr. 6), citat supra, în care acelaşi ziar, fiind în imposibilitate să
demonstreze faptele despre care a scris, nici nu a încercat să le verifice sau
să ofere şansa celor implicaţi să comenteze sau să facă o replică (a se vedea,
de asemenea, Rumyana Ivanova c. Bulgariei, nr. 36207/03, §§ 55-71, 14
februarie 2008).
41. În aceste circumstanţe, şi luînd în consideraţie buna credinţă a
ziarului reclamant la comunicarea unei chestiuni de interes public, fundalul
real şi lipsa detaliilor asupra faptului cum au fost cheltuiţi banii publici de
Parlament, şi în pofida imposibilităţii ziarului reclamant să demonstreze
unele fapte pe care le-a comunicat, Curtea consideră că ingerinţa în dreptul
ziarului reclamant la libertatea de exprimare nu a fost «necesară într-o
societate democratică».
42. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie.
III. APPLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare
o satisfacţie echitabilă.
44. Reclamantul a solicitat 312, 25 EUR în calitate de prejudiciu

material, care constă din suma prejudiciilor pe care trebuie să-i le achite lui
V.S. în conformitate cu hotărîrile instanţelor judecătoreşti naţionale şi
cheltuielile de judecată.
45. Guvernul a susţinut că nu urmează să i se acorde compensaţie
deoarece drepturile ziarul reclamant garantate de Convenţie nu au fost
încălcate. În orice caz, Curţii nu i-a fost prezentată vreo dovadă că suma
acordată lui V.S. a fost într-adevăr achitată.
46. Curtea consideră că suma solicitată de ziarul reclamant este efectul
direct cauzat de încălcarea art. 10, care a fost stabilită. Cu toate acestea,
Curtea, de asemenea, menţionează că ziarul reclamant urma să achite suma
numai dacă V.S. ar fi prezentat titlul executoriu pentru executare.
Deoarece Curtea nu are informaţie cu privire la efectul dat, este de acord
cu Guvernul că probele prezentate nu sunt suficiente pentru acordarea unei
sume. De asemenea, este de menţionat, dacă un titlu executoriu nu este
prezentat timp de trei ani de la momentul acordării, poate fi executat numai
dacă debitoru doreşte să achite (a se vedea paragraful 22 supra). Rezultă, că
dacă titlul executoriu nu a fost încă prezentat, titlul executoriu din 2005 nu
mai poate fi prezentat pentru executare. Astfel, pretenţiile ziarului reclamant
cu privire la suma de 300 EUR pentru compensarea prejudiciilor acordată
lui V.S. urmează să fie respinse.
47. În acelaşi timp, cheltuielile de judecată (12,25 EUR) probabil că au
fost achitate, deoarece instanţele de judecată nu ar fi examinat cauza în caz
contrar. Astfel, Curtea acordă 12,25 EUR în acest sens.
48. Ziarul reclamant a solicitat 5000 EUR în calitate de prejudiciu moral.

S-a referit la lipsa oricărei justificări cu privire la suma acordată lui V.S. şi
la prejudiciul cauzat reputaţiei sale în rezultatul hotărîrii.
49. Guvernul a considerat că pretenţiile ziarului reclamant au fost
nefondate şi în orice caz excessive.
50. Apreciind în mod echitabil şi ţinînd cont de jurisprudenţa sa în cauze
similare, Curtea acordă ziarului reclamant 3000 EUR (a se vedea Savitchi c.
Moldovei, nr. 11039/02, § 64, 11 octombrie 2005, şi Flux c. Moldovei (nr.
3), nr. 32558/03, § 32, 12 iunie 2007).
51. Ziarul reclamant a pretins 2199, 75 EUR în calitate de costuri şi

cheltuieli în faţa Curţii. El a prezentat documente detaliate şi contractul în
conformitate cu care avocatul a lucrat 29, 33 ore, iar o oră de lucru
constituie 75 EUR. Preţul respectiv, era în orice caz jumătate din preţul
maxim recomandat de Baroul Avocaţilor din Moldova pentru reperezentarea
în faţa instanţelor internaţionale.
52. Guvernul a contestat suma pretinsă şi a susţinut că cauza nu a fost
foarte complexă în comparaţie cu cauze similare, astfel ca cererile
precedente depuse de acelaşi ziar.
53. În prezenta cauză, ţinînd cont de lista prezentată şi de complexitatea

cauzei, Curtea acordă reclamantului 1800 EUR în calitate de costuri şi
cheltuieli.
D. Dobînda
54. Curtea consideră că este corespunzător ca dobînda să fie calculată în

funcţie de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală

2. Hotărăşte că a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că Statul reclamat urmează să achite reclamantului, timp de trei luni
din momentul în care hotărîrea devine definitivă în conformitate cu
articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care vor fi convertite
în lei moldoveneşti la rata aplicabilă din data executării hotărîrii:
(i) 12, 25 (doisprezece euro şi douăzeci şi cinci cenţi), plus orice
taxă care poate fi percepută, în calitate de prejudiciu material;
(ii) 3000 EUR (trei mii euro), plus orice taxă care poate fi
percepută, în calitate de prejudiciu moral;
(iii) 1800 EUR (una mie optsute euro), plus orice taxă care poate fi
percepută, în calitate de costuri şi cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus pînă la
executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o dobîndă la sumele de mai
sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca
Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei
procente;
Întocmit în limba engleză şi notificată în scris la 24 noiembrie 2009, în

conformitate cu Regula 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA FLUX c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
20 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
20/02/2008

1 HOTĂRÂREA FLUX c. MOLDOVEI
În cauza Flux c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către un ziar din Republica Moldova,
Flux („ziarul reclamant”), la 10 iulie 2003.
2. Ziarul reclamant a fost reprezentat de către dl V. Gribincea de la
„Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu
reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.
3. Ziarul reclamant a pretins, în special, că dreptul său la libertatea de
exprimare a fost încălcat ca rezultat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate
în cadrul procedurilor în defăimare iniţiate împotriva lui.
2006, Preşedintele Secţiunii a decis să comunice Guvernului cererea. În
HOTĂRÂREA FLUX c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate

în felul următor.
6. La 19 iulie 2001, Parlamentul Republicii Moldova a modificat
Legea bugetului pentru anul 2001 şi a permis Departamentului Vamal să
amâne până la trei luni perceperea taxelor pentru importul de carburanţi în
Republica Moldova. În seara aceleiaşi zile, liderul majorităţii comuniste
din Parlament (dl V. Stepaniuc) s-a întâlnit cu vicepreşedintele
Parlamentului (dl V. Mişin) pentru a lua masa în restaurantul unui hotel de
lux din Chişinău. Potrivit ziarului reclamant, surse care au preferat să
rămână anonime au confirmat că pentru masă a plătit „L.”, un importator
important de carburanţi în Republica Moldova.
7. La 24 iulie 2001, ziarul reclamant a publicat un articol intitulat „Pe
banii lui L. comuniştii V. Stepaniuc şi V. Mişin au tras un chiolhan pe
cinste la „Jolly Allon””. Articolul, care includea fotografiile celor doi
deputaţi lângă text, informa cititorii despre modificările la Legea bugetului
şi despre profiturile pe care acele modificări le-ar fi adus câtorva mari
importatori de carburanţi, care aveau legături cu Departamentul Vamal,
permiţând, astfel, concurenţa neloială. Articolul a pretins că amânarea
plăţii taxelor a constituit o formă de creditare din partea statului fără
dobânzi sau garanţii şi a respins explicaţia dată de un deputat al
Parlamentului cu privire la modificare.
Un paragraf din articol prevedea:
„E de remarcat că în seara aceleiaşi zile, la restaurantul „Jolly Allon” (...),
comuniştii V. Stepaniuc şi V. Mişin, lăsând la o parte orice pudoare proletară, au
tras un chiolhan pe cinste pe banii rechinilor de la „L.”. Să fie bairamul cu pricina o
simplă coincidenţă? Nu ştim.”
Articolul a continuat cu expunerea planurilor legislative ale partidului
comunist şi a beneficiilor care rezultau din acestea pentru marii
importatori de carburanţi pe seama muncitorilor obişnuiţi.
8. La 8 iulie 2002, dl Stepaniuc, liderul fracţiunii parlamentare a
Partidului Comuniştilor, care, la acea dată, deţinea 71 de voturi din totalul
de 101 în Parlament, a intentat o acţiune împotriva ziarului reclamant,
identificând paragraful citat mai sus ca fiind defăimător. El nu a plătit
nicio taxă de stat atunci când a depus plângerea sa şi nici nu s-a prezentat
în instanţa de judecată la vreo etapă a procedurilor, precum şi nici nu a
delegat vreo persoană care să-l reprezinte.
9. La 1 august 2002, judecătorul I.M., preşedintele Judecătoriei
Buiucani la acea dată, a constatat că reclamantul a declarat, în esenţă, că dl
Stepaniuc „a votat legi în interesul unor companii private, iar, ulterior, a
avut o petrecere din banii acestora”. Instanţa de judecată a denunţat

folosirea unor simple zvonuri ca bază pentru jurnalism şi a constatat că
ziarul reclamant a acţionat cu rea-credinţă. Instanţa a luat act de „atacul
vehement” împotriva dlui Stepaniuc, de tirajul mare al ziarului şi de
„gradul suferinţelor morale şi psihologice” cauzate. În plus, instanţa a
constatat că funcţia dlui Stepaniuc de deputat în Parlament şi de lider al
unei fracţiuni parlamentare „a sporit prejudiciul moral”, ceea ce a avut ca
rezultat aplicarea sancţiunii maxime.
10. Instanţa de judecată a admis pretenţia dlui Stepaniuc şi a dispus ca
ziarul reclamant, în temeiul articolelor 7 şi 7/1 ale Codului civil, să publice
o dezminţire şi să plătească reclamantului în procedura naţională
despăgubirile maxime prevăzute de legislaţie, precum şi taxa de stat (în
total 3,690 lei moldoveneşti (MDL), echivalentul a 278 euro (EUR) la
acea dată). Potrivit ziarului reclamant, instanţa de judecată a avut doar o
şedinţă de judecată, care a durat mai puţin de 15 minute, iar ziarului
reclamant nu i s-a adresat nicio întrebare.
11. În apelul său, ziarul reclamant a declarat că frazele contestate au
constituit judecăţi de valoare, care nu puteau fi dovedite, şi că aceste opinii
s-au bazat pe fapte, şi anume pe petrecerea care a avut loc la hotelul în
cauză la data menţionată în articol, fapt care nu a fost contestat, şi pe
modificările din lege adoptate de către Parlament. Mai mult, având în
vedere perioada de timp care a trecut după publicarea articolului, a fost
imposibil pentru reclamant să dovedească că persoanele respective au fost
văzute în restaurantul hotelului, unde ele au avut o petrecere, sau să
verifice sursa de plată pentru aceasta. De asemenea, ziarul reclamant a
declarat că judecătorul I.M. nu a fost independent şi imparţial, deoarece el
era prieten cu dl Stepaniuc şi a fost numit preşedinte al Judecătoriei
Buiucani de fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor.
Majoritatea cauzelor de defăimare dintre Flux şi dl Stepaniuc au fost
examinate de el personal, iar hotărârile lui erau stereotipice şi nu aduceau
motive suficiente. În alte cauze de defăimare dintre Flux şi reprezentanţi ai
Guvernului, judecătorul I.M. a hotărât întotdeauna în favoarea ultimilor şi
le-a acordat compensaţiile maxime prevăzute de lege.
12. La 30 ianuarie 2003, Tribunalul Chişinău a constatat că ziarul
reclamant a omis termenul pentru depunerea apelului său împotriva acelei
hotărâri, însă a început examinarea fondului cauzei. El a menţinut
hotărârea instanţei de judecată inferioare, constatând că hotărârea acesteia
a fost legală şi motivată. Instanţa nu a răspuns la pretenţia reclamantului
cu privire la pretinsa lipsă de imparţialitate a judecătorului I.M. Şedinţa de
judecată a durat mai puţin de 10 minute, iar ziarului reclamant nu i s-a
adresat nicio întrebare.
13. În recurs, ziarul reclamant a invocat articolul 10 al Convenţiei şi
distincţia dintre judecăţi de valoare şi declaraţii cu privire la fapte, pe care
instanţele de judecată inferioare nu au făcut-o. Mai mult, instanţele
judecătoreşti nu l-au audiat niciodată pe reclamantul în procedura

naţională şi nici nu au luat în consideraţie statutul acestuia de persoană
publică, care ar fi trebuit să limiteze posibilitatea ingerinţei în libertatea de
exprimare a reclamantului, şi rolul special jucat de presă într-o societate
democratică. In fine, instanţele judecătoreşti inferioare nu au răspuns la
marea majoritate a chestiunilor invocate de reclamant.
14. La 1 aprilie 2003, Curtea de Apel a menţinut hotărârile instanţelor
judecătoreşti inferioare, constatând că ele au fost legale şi au corespuns
probelor din dosar. Nu a fost făcut niciun comentariu cu privire la pretinsa
lipsă de imparţialitate a judecătorului I.M.

Busuioc v. Moldova (nr. 61513/00, §§ 39-40, 21 decembrie 2004).
ÎN DREPT
16. Ziarul reclamant a pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că
hotărârile instanţelor de judecată naţionale nu au fost motivate şi că
judecătorul I.M. din prima instanţă nu a fost independent şi imparţial.
Partea relevantă a articolului 6 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”.
17. Ziarul reclamant a mai pretins, în temeiul articolului 10 al
Convenţiei, că hotărârile instanţelor de judecată naţionale au constituit o
ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, care nu poate fi
considerată ca necesară într-o societate democratică. Articolul 10 prevede
următoarele:
constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
18. In fine, ziarul reclamant s-a plâns de o încălcare a drepturilor sale

garantate de articolul 13 al Convenţiei combinat cu articolul 10 al
Convenţiei. Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie
au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi
atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea
atribuţiilor lor oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA
A. Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei

şi în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie
19. În cererea sa iniţială, ziarul reclamant a formulat o pretenţie în

temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei şi în temeiul articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la
admisibilitatea şi fondul cauzei, el a cerut Curţii să lase fără examinare
aceste pretenţii. Guvernul a cerut Curţii să respingă această cerere în ceea
ce priveşte pretenţia formulată în temeiul articolului 6 şi să constate că nu
a avut loc o violare a Convenţiei în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de
independenţă şi imparţialitate a judecătorului I.M. Având în vedere
termenii clari şi univoci din cererea reclamantului, Curtea nu constată
niciun motiv să examineze aceste pretenţii în această cauză.
B. Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 10 şi 6 ale Convenţiei

articolului 10 al Convenţiei şi pretenţia formulată în temeiul articolului 6
cu privire la motivele insuficiente aduse în hotărârile instanţelor de
judecată naţionale ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient
de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi
niciun temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare,
Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica
articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea
va examina imediat fondul acestor pretenţii.
21. Ziarul reclamant s-a plâns de o încălcare a dreptului său la libertatea

de exprimare. El s-a bazat pe jurisprudenţa Curţii cu privire la distincţia
dintre fapte şi judecăţi de valoare, pe rolul special jucat de presă într-o
societate democratică şi pe limitele mai largi ale criticii acceptabile la care

politicienii se supun în mod conştient. El s-a mai referit la gravitatea
sancţiunii impuse de instanţele de judecată, care era cea mai mare posibilă
în conformitate cu legislaţia. De asemenea, el a notat că dl Stepaniuc a
depus cererea sa de chemare în judecată după un an de la publicarea
articolului şi că legislaţia moldovenească nu prevedea termene de
prescripţie pentru depunerea unor astfel de cereri, impunând mijloacelor
de informare o sarcină disproporţională de a păstra înscrieri şi probe
referitoare la evenimente din trecut, mult timp după relatarea acestora. In
fine, el a invocat buna sa credinţă în relatarea unei chestiuni de veritabil
interes public.
22. Guvernul a declarat că instanţele de judecată au pronunţat hotărâri
motivate, în care ele au ţinut cont de cele două valori opuse: libertatea de
exprimare şi protecţia reputaţiei şi au constatat că a existat o „necesitate
socială imperioasă” pentru obligarea ziarului reclamant de a plăti
prejudicii. Instanţele de judecată, acţionând în limitele marjei lor de
apreciere, au constatat că ziarul reclamant a depăşit limitele criticii
admisibile prin lansarea unor atacuri nesusţinute la adresa dlui Stepaniuc.
Deşi ele au recunoscut că presa joacă un rol special într-o societate
democratică, ele s-au bazat pe „responsabilităţile şi obligaţiile speciale”
aferente acestui rol.
23. După cum au recunoscut părţile şi Curtea este de acord, hotărârile

instanţelor judecătoreşti naţionale şi obligarea reclamantului să plătească
prejudicii au constituit un „amestec al autorităţilor publice” în dreptul
reclamantului la libertatea de exprimare în sensul primului paragraf al
articolului 10. O astfel de ingerinţă ar constitui o violare a articolului 10,
cu excepţia cazului când ea este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop
sau scopuri care sunt legitime în conformitate cu paragraful 2 al articolului
şi este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge un astfel de
scop sau scopuri.
24. Curtea notează că ingerinţa pretinsă a avut o bază legală, şi anume
articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil (a se vedea paragraful 10 de mai sus).
În hotărârea sa în cauza Busuioc v. Moldova (nr. 61513/00, § 52-54,
21 decembrie 2004), Curtea a constatat că aceste prevederi erau accesibile
şi previzibile. Prin urmare, Curtea conchide că şi în această cauză ingerinţa
a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 10 § 2.
urmărit scopul legitim de protecţie a reputaţiei dlui Stepaniuc. Prin
urmare, rămâne a fi examinat dacă ingerinţa a fost „necesară într-o
societate democratică”.

26. Principiile generale relevante au fost rezumate în hotărârile Busuioc
(citată mai sus, §§ 56-62) şi Saviţchi v. Moldova (nr. 11039/02, §§ 43-50,
11 octombrie 2005).
27. Suplimentar, Curtea reaminteşte că în hotărârea Lingens v. Austria
(hotărâre din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, § 42) ea a constatat că:
fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului larg

28. În această cauză, Curtea notează că ziarul reclamant a fost găsit
vinovat şi i s-a impus plata prejudiciilor pentru faptul că nu a putut să
dovedească adevărul câtorva declaraţii făcute în ediţia sa datată din 24
iulie 2001 (a se vedea paragraful 7 de mai sus). Ziarul reclamant a
argumentat în faţa instanţelor de judecată naţionale că declaraţiile au
reprezentat judecăţi de valoare care, în principiu, nu puteau fi probate.
Instanţele de judecată naţionale nu au făcut niciun comentariu cu privire la
aceste argumente.
29. Curtea consideră că paragraful invocat de către instanţele de
judecată în hotărârile lor conţine atât declaraţii cu privire la fapte („în
seara aceleiaşi zile, la hotelul „Jolly Allon” (...), comuniştii V. Stepaniuc
şi V. Mişin, ... au tras un chiolhan ... pe banii rechinilor de la „L.””.), cât şi
judecăţi de valoare (caracterizarea petrecerii ca fiind una „pe cinste”,
declaraţia „lăsând la o parte orice pudoare proletară” şi întrebarea „Să fie
bairamul cu pricina o simplă coincidenţă? Nu ştim.”). Ea notează că
instanţele de judecată au constatat că întregul paragraf nu corespundea
realităţii, inclusiv judecăţile de valoare sus-menţionate. Curtea reiterează
că existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de
valoare nu este susceptibil probaţiunii. Cerinţa de a dovedi adevărul unei
judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi încalcă însăşi libertatea
de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului protejat de articolul

10 (a se vedea Jerusalem v. Austria, nr. 26958/95, § 42, ECHR 2001-II, şi
Busuioc, citată mai sus, § 61), deşi opiniile care nu au un substrat
factologic suficient pot fi, de asemenea, excesive (Oberschlick v. Austria
(no. 2), hotărâre din 1 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions
1997-IV, p. 1276, § 33). Prin urmare, rezultă că nu se putea aştepta ca
reclamantul să dovedească „adevărul” propriilor sale opinii despre faptele
publicate, dat fiind faptul că instanţele de judecată naţionale nu au
constatat ca fiind incorecte astfel de declaraţii cu privire la fapte ca:
petrecerea care a avut loc la hotelul relevant şi că legea a fost modificată
după cum a fost descris în articol.
30. Pe de altă parte, Curtea consideră că declaraţia că a avut loc o
petrecere „pe banii rechinilor de la L.” constituie o declaraţie cu privire la
fapte, care este susceptibilă de a fi dovedită şi care, după cum au constatat
instanţele de judecată naţionale, nu a fost dovedită de ziarul reclamant.
Curtea reiterează că:
„Articolul 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de exprimare nelimitată chiar
şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la chestiuni de interes public
deosebit. Conform termenilor din paragraful 2 al articolului, exercitarea acestei
libertăţi presupune „obligaţii şi responsabilităţi”, care, de asemenea, se aplică
presei. Aceste „obligaţii şi responsabilităţi” pot avea însemnătate când, la fel ca şi în
această cauză, există o întrebare cu privire la atacul asupra reputaţiei unor persoane
private şi subminarea „drepturilor altor persoane”. Datorită „obligaţiilor şi
responsabilităţilor” inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia acordată de
articolul 10 jurnaliştilor în ceea ce priveşte relatarea cu privire la chestiunile de
interes general este supusă condiţiei ca ei să acţioneze cu bună-credinţă pentru a
oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică” (a se vedea
Saviţchi v. Moldova, nr. 11039/02, § 46, 11 octombrie 2005).
31. Din dosar se pare că în această cauză ziarul reclamant nu a
îndeplinit pe deplin cerinţele menţionate mai sus în ceea ce priveşte unele
din faptele pretinse în articol. Totuşi, Curtea notează argumentul ziarului
reclamant că pentru el a fost imposibil de a dovedi, după un an de la
evenimente, toate faptele relevante (a se vedea paragraful 11 de mai sus),
precum şi faptul că instanţele de judecată naţionale nu au luat în
consideraţie argumentul respectiv. Ea consideră că, odată cu trecerea
timpului, nu numai că devine mai dificil pentru mijloacele de informare de
a dovedi faptele pe care ele s-ar fi putut baza, dar şi că prejudiciul cauzat
persoanei, care se pretinde defăimată de materialul relevant, ar putea
dispărea (a se vedea, ca exemplu, Editions Plon v. France, nr. 58148/00,
§ 53, ECHR 2004-IV).
rolul proeminent al presei într-o societate democratică de a comunica idei
şi opinii cu privire la chestiuni politice şi la alte chestiuni de interes public
(a se vedea Sunday Times v. the United Kingdom (no. 1), hotărâre din 26
aprilie 1979, Seria A nr. 30, § 65). De asemenea, Curtea reaminteşte că
statele dispun de o marjă de apreciere limitată în cauzele cu privire la

politicieni (a se vedea paragraful 27 de mai sus) şi notează că dl Stepaniuc
era un politician de un rang foarte înalt la momentul evenimentelor.
33. În continuare, Curtea notează că articolul în întregime a ridicat
chestiuni de veritabil interes public, şi anume pretinsa folosire a
competenţelor legislative pentru a oferi preferinţe la perceperea taxelor,
promovând avantaje anti-competitive în favoarea unor afaceri, şi
planificarea unor modificări ulterioare ale legislaţiei, care să aibă drept
rezultat pierderi pentru muncitorii de rând. Prin urmare, articolul a fost
publicat în cadrul unei dezbateri publice continue a chestiunii respective,
ceea ce dă conţinutului acestuia protecţie suplimentară conform articolului
10 al Convenţiei (a se vedea Jersild v. Denmark, hotărâre din
23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, § 33). Niciunul din celelalte fapte
publicate în articol nu a fost constatat ca nefiind adevărat, ceea ce oferă
articolului în întregime un substrat factologic suficient.
34. In fine, Curtea reiterează că gravitatea sancţiunii constituie, de
asemenea, o parte din criteriile pentru verificarea faptului dacă o ingerinţă
în dreptul garantat de articolul 10 a fost proporţională (a se vedea Tolstoy
Miloslavsky v. the United Kingdom, hotărâre din 13 iulie 1995, Seria A
nr. 316-B, § 51; Karatas and Sari v. France, nr. 38396/97, § 53, 16 mai
2002). Ea notează că instanţele de judecată i-au acordat dlui Stepaniuc
suma maximă posibilă în conformitate cu legislaţia (a se vedea paragraful
10 de mai sus), deşi ele nu l-au audiat niciodată pentru a evalua prejudiciul
care se pretinde că i-a fost cauzat.
35. Având în vedere importanţa chestiunilor invocate în articolul
publicat de ziarul reclamant şi că cea mai mare parte a acestuia nu a fost
considerată neadevărată sau abuzivă, că ziarul reclamant a întâmpinat
dificultăţi deosebite pentru a dovedi evenimentele care au avut loc cu mult
timp înainte ca procedurile să fie iniţiate, că orice prejudiciu cauzat
reclamantului în procedurile naţionale a fost, în mod substanţial, diminuat
odată cu trecerea timpului, că unele din declaraţiile pentru care
reclamantul a fost sancţionat au constituit judecăţi de valoare, care nu sunt
susceptibile de a fi dovedite, şi având în vedere mărimea sancţiunii impuse
de către instanţele de judecată naţionale, Curtea conchide că ingerinţa nu a
corespuns unei necesităţi sociale imperioase şi că, astfel, nu a fost
necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a
36. Ziarul reclamant a mai pretins o violare a articolului 6 § 1 al

Convenţiei, susţinând că instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus
motive pentru hotărârile lor. Deoarece această pretenţie nu ridică o
chestiune separată de cea examinată mai sus prin prisma articolului 10,
Curtea nu consideră necesar de a o examina separat.


reprezentând suma prejudiciilor pe care el a trebuit să le plătească.
39. Guvernul a declarat că nu a existat o legătură cauzală între violarea
pretinsă şi pretenţiile formulate de către ziarul reclamant.
40. Curtea consideră că pretenţia ziarului reclamant formulată cu titlu
de prejudiciu material este fondată şi o acordă integral.
41. Ziarul reclamant a mai pretins EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu

moral, făcând referire la sumele acordate de către Curte în cauzele
anterioare cu privire la articolul 10.
42. Guvernul nu a fost de acord şi a considerat că nu a fost prezentată
nicio probă cu privire la prejudiciul moral.
43. Având în vedere constatarea sa cu privire la violarea articolului 10
al Convenţiei, Curtea consideră că acordarea compensaţiei cu titlu de
prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând o evaluare, în
mod echitabil, Curtea acordă ziarului reclamant EUR 3,000 (a se vedea
Saviţchi, citată mai sus, § 64; Ukrainian Media Group v. Ukraine,
nr. 72713/01, § 75, 29 martie 2005; şi Kommersant Moldovy v. Moldova,
nr. 41827/02, §§ 49 şi 52, 9 ianuarie 2007).
44. Avocatul ziarului reclamant a pretins EUR 2,500 cu titlu de costuri

şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată potrivit
căreia el a lucrat 41.67 de ore asupra cauzei, percepând un onorariu de
EUR 60 pentru o oră de lucru. Calculul din lista detaliată a timpului de
lucru nu a inclus timpul dedicat pretenţiilor formulate în temeiul
articolelor 6, 8 şi 13 şi în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie, care au fost ulterior retrase de către ziarul reclamant.
45. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare.

El a considerat-o excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de avocat nu a
fost suma care i-a fost în realitate plătită lui de către ziarul reclamant. El a
oră perceput de acesta. De asemenea, el a susţinut că ratele recomandate
de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova erau prea înalte în
comparaţie cu salariul mediu lunar din Republica Moldova şi a făcut
referire la caracterul non-profit al organizaţiei „Juriştii pentru drepturile
omului”.
complexitatea cauzei, Curtea acordă avocatului reclamantului EUR 1,000


1. Declară admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 10 al
Convenţiei şi articolului 6 § 1 al Convenţiei în partea care se referă la
omisiunea instanţelor de judecată de a aduce motive suficiente pentru
hotărârile lor;
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată

în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească ziarului reclamant, în termen
de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în
conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 278 (două sute
şaptezeci şi opt euro) cu titlu de prejudiciu material, EUR 3,000 (trei
mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,000 (o mie euro) cu
titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a

procente;

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 20 noiembrie

2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA FLUX ŞI SAMSON c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
23/01/2008

1 HOTĂRÂREA FLUX ŞI SAMSON c. MOLDOVEI
În cauza Flux şi Samson c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către un ziar din Republica Moldova, Flux
(„ziarul reclamant”), şi dra Aurelia Samson („al doilea reclamant”), la 13
mai 2003.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl V. Gribincea de la „Juriştii
pentru drepturile omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în
3. Ziarul reclamant a pretins, în special, că dreptul său la libertatea de
exprimare a fost încălcat ca rezultat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în
cadrul procedurilor în defăimare iniţiate împotriva lui. Al doilea reclamant a
pretins o încălcare a dreptului său la reputaţie, ceea ce contravine articolului
8 al Convenţiei.
2006, Preşedintele Secţiunii a decis să comunice Guvernului cererea. În
HOTĂRÂREA FLUX ŞI SAMSON c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

felul următor.
6. La 13 decembrie 2001, ziarul reclamant a publicat un articol bazat pe o
expunere făcută de dna Z. Samson despre fiica sa (al doilea reclamant).
Articolul descria problemele celui de-al doilea reclamant cu vecinul său,
G.C., fostul ministru al Construcţiilor.
7. G.C. a iniţiat proceduri judecătoreşti, pretinzând prejudicii pentru
defăimare. El nu a specificat care părţi din articol le-a considerat
defăimătoare. Înainte ca prima instanţă să pronunţe hotărârea sa, la cererea
celui de-al doilea reclamant şi a lui G.C., ziarul reclamant a publicat scuze la
adresa lui G.C.
8. La 17 octombrie 2002, Judecătoria sectorului Buiucani a admis în parte
pretenţia lui G.C., datorită publicării scuzelor, şi a indicat ziarului să publice o
dezminţire pe aceeaşi pagină ca şi articolul iniţial şi să plătească prejudicii şi
taxa de stat în sumă totală de 1,404 lei moldoveneşti (MDL), echivalentul a
105 euro (EUR).
9. Instanţa de judecată a constatat că următoarea „informaţie” din articol
nu „corespundea adevărului”:
„un fost demnitar de stat îşi înalţă castele”, „vecinii spun că el le dă în chirie,
agonisind o groază de bani”, „ex-ministrul Construcţiilor, G.C., a hotărât să se
îmbogăţească pe sărăcia altora”, „prin diferite metode acesta îi forţa pe bătrânii care
locuiau într-o curte cu [cel de-al doilea reclamant], să-şi părăsească casele în schimbul
unor sume mizere”, „el i-a spus [celui de-al doilea reclamant] că îşi va atinge scopul cu
orice preţ” şi „că-i va face viaţa imposibilă”.
10. Articolul mai conţinea următoarele declaraţii, dintre care niciuna nu a
fost considerată de instanţele de judecată ca necorespunzând adevărului:
„una dintre aceste căsuţe atrăgătoare ale G.C. a fost construită lângă casa [celui de-al
doilea reclamant]” şi „se înălţa mult deasupra casei sale”; „pentru a-şi extinde avuţiile,
G.C. a dărâmat saraiul [celui de-al doilea reclamant]”; „faptul că [G.C.] deţine trei
apartamente, nu-l va opri să facă rost şi de al patrulea”.
Articolul mai releva neîncrederea [celui de-al doilea reclamant] în
capacitatea sistemului judecătoresc de a-l proteja de un vecin mult mai
înstărit. A fost publicată o fotografie a casei celui de-al doilea reclamant şi a
lui G.C. Articolul se sfârşea cu opinia lui G.C. cu privire la acel subiect, care
a fost exprimată prin telefon, şi cu un rezumat al câtorva documente expediate
de acesta prin fax, care sugerau că cel de-al doilea reclamant a încălcat unele
din obligaţiile sale legale.
11. Instanţa de judecată a constatat că menţionarea repetată a funcţiei de
ministru ocupată anterior de G.C. a sporit prejudiciul cauzat acestuia şi a
constatat că nu existau probe că acesta ar fi folosit în mod ilegal funcţia sa

anterioară.
12. În apel, ziarul reclamant a susţinut că declaraţiile făcute erau judecăţi
de valoare, care nu erau susceptibile de a fi probate. De asemenea, el s-a plâns
că instanţa de judecată a avut o atitudine favorabilă faţă de G.C., identificând
din propria iniţiativă unele expresii ca fiind defăimătoare, chiar dacă G.C. nu
le-a indicat. Mai mult, el a menţionat că nu a urmat nicio reacţie la faptul că
dna Z. Samson şi-a confirmat declaraţiile sale în instanţa de judecată.
13. La 14 ianuarie 2003, Tribunalul Chişinău a menţinut hotărârea
judecătorească, respingând mai multe argumente ale ziarului şi constatând că
„...informaţia expusă în articol a servit drept temei pentru o eventuală
propunere de demisie a lui [G.C.]”. Argumentul că articolul reproducea
opiniile vecinilor lui G.C. a fost respins, deoarece ziarul le-a publicat. De
asemenea, instanţa de judecată a presupus că două pasaje (şi anume „el i-a
spus [celui de-al doilea reclamant] că îşi va atinge scopul cu orice preţ” şi
„că-i va face viaţa imposibilă”) puteau fi făcute doar de cel de-al doilea
reclamant.
14. În recursul ce a urmat (din 30 ianuarie 2003 şi 3 martie 2003), ziarul
reclamant a susţinut că câţiva vecini ai celui de-al doilea reclamant au fost
evacuaţi din casele lor, că unul din ei a fost lăsat fără loc de trai şi că G.C. a
devenit proprietarul acelor case. De asemenea, el a susţinut că, deşi potrivit
legislaţiei naţionale G.C. trebuia să dovedească faptul că cel de-al doilea
reclamant a făcut cele două declaraţii în cauză, instanţa de judecată, pur şi
simplu, a presupus că acesta le-a făcut.
15. La 20 martie 2003, Curtea de Apel a menţinut hotărârea
judecătorească. Ea a respins recursul ziarului ca nefondat şi tardiv, fără a da
detalii cu privire la această concluzie.
16. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Busuioc v. Moldova

(nr. 61513/00, § 39, 21 decembrie 2004).
ÎN DREPT
17. Ziarul reclamant a pretins o încălcare a drepturilor sale garantate de
articolul 10 al Convenţiei, care prevede următoarele:

I. ADMISIBILITATEA
18. Curtea notează că, în observaţiile sale din 4 septembrie 2006, ziarul
reclamant a solicitat Curţii să lase fără examinare pretenţiile sale formulate în
temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei şi în temeiul articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie. În aceleaşi observaţii, cel de-al doilea
reclamant a solicitat Curţii să lase fără examinare pretenţia sa formulată în
temeiul articolul 8 al Convenţiei, deoarece, între timp, el a soluţionat
conflictul cu vecinul său. Prin urmare, Curtea nu va examina aceste pretenţii.
19. Curtea consideră că pretenţia ziarului reclamant formulată în temeiul
articolului 10 al Convenţiei ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de
temei pentru a declara această pretenţie inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin
urmare, Curtea o declară admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica
purcede imediat la examinarea fondului acestei pretenţii.
20. Părţile au fost de acord că, în această cauză, a avut loc o ingerinţă în
libertatea de exprimare a ziarului reclamant, că aceasta a fost prevăzută de
lege şi a urmărit un scop legitim, în sensul articolului 10 § 2 al Convenţiei.
Sarcina Curţii este de a stabili dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate
democratică”.
21. Curtea se referă la principiile generale aplicabile stabilite în
jurisprudenţa sa cu privire la libertatea de exprimare (a se vedea, printre multe
altele, Sunday Times v. the United Kingdom (no. 1), hotărâre din 26 aprilie
1979, Seria A nr. 30; Busuioc v. Moldova, nr. 61513/00, 21 decembrie 2004
şi Saviţchi v. Moldova, nr. 11039/02, 11 octombrie 2005).
22. Curtea notează că ziarul reclamant a fost amendat pentru că nu a putut
să probeze veridicitatea câtorva declaraţii făcute în ediţia sa din 13 decembrie
2001 (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Ziarul reclamant a susţinut în faţa
instanţelor de judecată naţionale că majoritatea declaraţiilor erau judecăţi de
valoare care, în principiu, nu pot fi probate. În recurs, el s-a referit la câteva
fapte suplimentare care, în opinia sa, susţineau judecăţile de valoare făcute (a
23. Curtea notează că nicio instanţă de judecată naţională nu a răspuns la

aceste argumente prin verificarea faptului dacă declaraţiile puteau fi considerate
judecăţi de valoare sau prin verificarea veridicităţii faptelor suplimentare, la
care s-a referit ziarul reclamant. Curtea reiterează că existenţa faptelor poate fi
dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil
probaţiunii. Cerinţa de a dovedi adevărul unei judecăţi de valoare este imposibil
de îndeplinit şi încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte
fundamentală a dreptului garantat de articolul 10 (a se vedea Jerusalem v.
Austria, nr. 26958/95, § 42, ECHR 2001-II şi Busuioc, citată mai sus, § 61),
deşi chiar şi o judecată de valoare fără niciun substrat factologic care s-o
susţină poate fi excesivă (a se vedea Oberschlick v. Austria (no. 2), hotărâre din
1 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-IV, p. 1276, § 33).
24. Curtea consideră că pasajele „un fost demnitar de stat îşi înalţă castele”
şi „ex-ministrul construcţiilor, G.C., a hotărât să se îmbogăţească pe sărăcia
altora” sunt judecăţi de valoare care exprimau opinia ziarului despre lucrările
de construcţie ale lui G.C. şi consecinţele lor asupra vecinilor lui. Mai mult,
aceste opinii s-au bazat pe fapte, care nu s-a dovedit că au fost neadevărate,
unele fiind menţionate chiar în articol (a se vedea paragraful 10 de mai sus), iar
la altele s-a făcut referire pe parcursul procedurilor (a se vedea paragraful 14 de
mai sus). În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că de la ziar nu se putea
cere să probeze veridicitatea judecăţilor de valoare făcute de el şi că, mai mult,
opiniile sale nu au fost lipsite de un substrat factologic.
25. De asemenea, Curtea notează că instanţele de judecată naţionale nu au
reacţionat la confirmarea propriilor declaraţii date ziarului, făcută de mama
celui de-al doilea reclamant. Curtea consideră că, cerând reclamantului să
dovedească adevărul declaraţiilor sale şi în acelaşi timp ignorând probele
prezentate în susţinerea declaraţiilor sale şi, astfel, a veridicităţii lor, constatarea
instanţelor de judecată moldoveneşti că declaraţia a fost defăimătoare nu poate
fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică (a se vedea
Jerusalem v. Austria, citată mai sus, §§ 45-46, Saviţchi, citată mai sus, § 59 şi
Busuioc, citată mai sus, § 88).
26. De asemenea, Curtea ia în consideraţie tonul echilibrat al articolului.
După ce a prezentat opinia unei părţi, el, de asemenea, a informat cititorul
despre versiunea celeilalte părţi şi s-a referit la nişte documente care sugerau că
şi cel de-al doilea reclamant a încălcat anumite obligaţii legale (a se vedea
paragraful 10 de mai sus). Având în vedere cele de mai sus, Curtea este
convinsă de buna-credinţă a ziarului şi de faptul că el a acţionat în conformitate
cu principiile jurnalismului responsabil (a se vedea Bladet Tromsø and
Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, § 63, ECHR 1999-III), deşi a recurs la
„un grad de exagerare sau chiar provocare”, care trebuia protejat (a se vedea
Prager and Oberschlick v. Austria, hotărâre din 26 aprilie 1995, Seria A nr.
313, § 38).
27. In fine, trebuie notat faptul că articolul a pus în discuţie chestiuni de un
veritabil interes public, şi anume pretinsele abuzuri ale unui fost demnitar de
stat şi incapacitatea sistemului judecătoresc de a reacţiona adecvat la un astfel

de pretins abuz. De asemenea, el a redat opiniile unor terţe persoane, indicând,
în mod clar, acest lucru cititorului. Acest lucru este de o relevanţă specifică în
ceea ce priveşte următoarele pasaje din articol „vecinii spun că el le dă în
chirie, agonisind o groază de bani”, „el i-a spus [celui de-al doilea reclamant]
că îşi va atinge scopul cu orice preţ” şi „că-i va face viaţa imposibilă”.
Curtea reiterează că pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la
răspândirea declaraţiilor făcute de o altă persoană … ar afecta serios contribuţia
presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui să fie admisă
decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (a se
vedea Jersild v. Denmark, hotărâre din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, §
35 şi Thoma v. Luxembourg, nr. 38432/97, § 62, ECHR 2001-III). În această
cauză, dat fiind tonul echilibrat al articolului, Curtea nu vede motive atât de
întemeiate pentru ingerinţa în libertatea de exprimare a ziarului.
28. Având în vedere cele de mai sus şi faptul că orice prejudiciu cauzat
reputaţiei lui G.C. a fost înlăturat prin publicarea promptă a scuzelor (a se
vedea paragraful 7 de mai sus), Curtea conchide că ingerinţa nu a corespuns
unei necesităţi sociale imperioase şi, astfel, nu a fost necesară într-o societate
democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei.

echitabilă.”

reprezentând amenda şi taxa de stat plătită de el.
31. Guvernul a susţinut că nu a existat o legătură cauzală între pretinsa
violare şi pretenţiile ziarului reclamant.
32. Curtea consideră pretenţia ziarului reclamant ca fiind întemeiată şi o
admite în întregime.
33. Ziarul reclamant a mai pretins EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu moral,
referindu-se la sumele acordate de Curte în cauzele anterioare cu privire la
articolul 10.
34. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că nu a fost prezentată nicio
probă cu privire la prejudiciul moral.
35. Având în vedere că ea a constatat o violare a articolului 10 al

Convenţiei, Curtea consideră că acordarea compensaţiilor cu titlu de prejudiciu
moral este justificată în această cauză. Făcând o evaluare în bază echitabilă,
Curtea acordă ziarului reclamant EUR 3,000 (a se vedea Savitchi, citată mai
sus, § 64; Ukrainian Media Group v. Ukraine, nr. 72713/01, § 75, 29 martie
2005 şi Kommersant Moldovy v. Moldova, nr. 41827/02, §§ 49 şi 52, 9 ianuarie
2007).

cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată a orelor lucrate,
potrivit căreia el a prestat 27.75 ore lucrând asupra cauzei, fiind perceput un
onorariu de EUR 60 pe oră. Calculele din lista detaliată nu au inclus timpul
lucrat asupra pretenţiilor formulate în temeiul articolelor 6, 8 şi 13 ale
Convenţiei, precum şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care
ulterior au fost retrase de ziarul reclamant.
37. În ceea ce priveşte onorariul de EUR 60 perceput pe oră, avocatul a
susţinut că acesta a fost în limitele ratelor recomandate de Baroul Avocaţilor
din Republica Moldova, care erau de EUR 40-150. De asemenea, el a făcut
referire la costul înalt al vieţii în Chişinău, dând ca exemple preţurile la locuinţe
şi benzină.
38. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare. El a
considerat-o excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de avocat nu a fost suma
care a fost în realitate plătită lui de către ziarul reclamant. El a contestat
numărul de ore lucrate de avocatul ziarului reclamant şi onorariul perceput pe
oră de acesta. De asemenea, el a susţinut că ratele recomandate de Baroul
Avocaţilor din Republica Moldova erau prea înalte în comparaţie cu salariul
mediu lunar din Republica Moldova şi a făcut referire la caracterul non-profit al
organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”.
39. Curtea reiterează că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate
în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost necesare, realmente
angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Amihalachioaie v.
Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004-III).
40. Rambursarea onorariilor nu poate fi limitată doar la acele sume care au
fost deja plătite de către reclamant avocatului său; într-adevăr, o asemenea
interpretare ar descuraja mulţi avocaţi să reprezinte în faţa Curţii reclamanţi
mai puţin înstăriţi. În orice caz, Curtea întotdeauna a acordat costuri şi
cheltuieli în situaţii când onorariile nu au fost plătite de reclamanţi avocaţilor
lor înainte de hotărârea Curţii (a se vedea, printre altele, Ilaşcu and Others v.
Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, § 493, ECHR 2004-VII şi Christian
Democratic People's Party v. Moldova, nr. 28793/02, § 85, ECHR 2006-...).

complexitatea cauzei, Curtea acordă avocatului ziarului reclamant EUR 1,000


3. Hotărăşte
trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 112 (o sută doisprezece euro) cu titlu
de prejudiciu material, EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu
moral şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie
convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data

echitabilă.


Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA GAVRILOVICI C. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
15 decembrie 2009
DEFINITIVĂ
la 15 aprilie 2010

HOTĂRÎREA în cauza GAVRILOVICI c. MOLDOVEI 1
În cauza Gavrilovici c. Moldovei

o cameră compusă din următorii judecători:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Mihai Poalelungi,
Deliberînd în secret la 15 decembrie 2009,
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 25464/05) depusă împotriva
Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit
articolului 34 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale („Convenţia”), de cetăţeanul Republicii Moldova
dl Alexandru Gavrilovici („reclamantul”), la 28 iunie 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl V. Gribincea, ce activează în
cadrul organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru Drepturile Omului”
cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost
reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins că a fost deţinut în condiţii inumane şi precum
că dreptul său la libera exprimare a fost încălcat în rezultatul sancţiunii care
i s-a aplicat.
2008, Preşedintele Secţiunii a decis să comunice cererea Guvernului. În
temeiul dispoziţiilor articolului 29 § 3 din Convenţie, s-a decis examinarea
fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în 1954 şi locuieşte în Palanca.

2 HOTĂRÎREA în cauza GAVRILOVICI c. MOLDOVEI
1. Contextul general al cauzei

7. Începînd cu anul 1998 şi, respectiv 2002, soţia şi fiul reclamantului
suferă de insuficienţă renală cronică (o pierdere treptată şi progresivă a
capacităţii rinichilor de a elimina deşeuri, concentrarea urinei şi conservare
de electroliţi). În consecinţă, dînşii necesită efectuarea hemodializei (o
procedură medicală care implică folosirea unui aparat pentru filtrarea
deşeurilor din circulaţia sangvină şi restabilirea componenţilor normali în
sînge). Ambii sunt inapţi pentru muncă din cauza bolii (invalizi de gradul I,
incapacitate de muncă de 100%).
8. Locuind în satul Palanca din raionul Ştefan-Vodă, fiul şi soţia
reclamantului, necesită deplasări la Chişinău pentru a urma tratamentul cu
hemodializă. Iniţial, costurile de transport erau acoperite de spitalul raional.
Totuşi, începînd cu anul 2004, spitalul nu a mai rambursat aceste cheltuieli.
Pentru a beneficia în continuare de ajutor financiar, soţia şi fiul
reclamantului au depus o cerere în această privinţă la Consiliul raional, care
putea să includă cheltuielile în cauză în bugetul raional. Spitalul a informat
consiliul raional despre situaţia respectivă. Consiliul a cerut şi o confirmare
a faptului că soţia şi fiul reclamantului locuiau la acel moment în Palanca.
Un astfel de certificat obţinut de la autorităţile competente a fost prezentat la
12 mai 2004.
9. La 15 iulie 2004, Consiliul raional a pus în discuţie modificarea
bugetului raional prin includerea cheltuielilor suplimentare care să acopere
costul transportului a cinci persoane din raion care solicitau efectuarea
hemodializei. Toate persoanele care necesitau asemenea ajutor au beneficiat
de acesta, cu excepţia soţiei şi fiului reclamantului. Drept motiv pentru refuz
a servit pretinsa informaţie referitoare la faptul că aceştia în fapt locuiau în
Chişinău şi nu în Palanca, şi, prin urmare, nu aveau nevoie de transport
pentru efectuarea tratamentului cu hemodializă. Adoptarea deciziei vizavi
de soţia şi fiul reclamantului a fost amînată.
10. La 5 august 2004, Consiliul raional nu a inclus pe ordinea de zi a
şedinţei problema acordării ajutorului financiar soţiei şi fiului reclamantului.
11. La 4 noiembrie 2004, Consiliul raional s-a întrunit din nou şi o
declaraţie a soţiei reclamantului a fost distribuită tuturor consilierilor.
Problema acordării ajutorului financiar soţiei şi fiului a fost inclusă pe
ordinea de zi. Cînd aceasta era examinată, cîţiva consilieri s-au pronunţat
împotriva introducerii modificărilor. Preşedintele raionului I.M., a
menţionat că l-a văzut pe reclamant doar de două ori (insinuînd că ultimul
nu locuia în Palanca) şi precum că el era contra deturnării fondurilor
publice. Cîţiva consilieri au menţionat adrese exacte din Chişinău unde ar fi
locuit soţia şi fiul reclamantului şi precum că aceştia nu aveau nevoie de
ajutor financiar. Alţii au menţionat despre plîngerile reclamantului depuse la
diverse autorităţi, inclusiv instanţe judecătoreşti, împotriva lui I.M., precum
şi despre necesitatea protejării acestuia împotriva atacurilor neîntemeiate.
12. După aceasta, cuvînt a luat reclamantul. Conform procesului-verbal

al şedinţei, el a declarat: „… cel mai jignitor este faptul că fiul meu a fost
într-adevăr student pînă în anul 2002, cînd starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit şi
el a fost nevoit să-şi abandoneze studiile. Soţia mea s-a adresat după ajutor
în 2004, dar acesta i s-a refuzat. I s-a spus că e bună de prăşit. Băiatul meu
nu este [în Chişinău]. Nu-mi retrag cuvintele că [I.M.] este fascist…”.
13. Conform reclamantului, acesta nu a insultat pe nimeni în timpul
şedinţei şi nu a utilizat cuvîntul fascist.
14. După declaraţia reclamantului, dînsul a fost invitat să părăsească sala
şi, în cele din urmă, el s-a conformat.
15. I.M., preşedintele raionului Ştefan-Vodă, fusese anterior comisarul
poliţiei din acest raion. În aprilie 2001, el a iniţiat urmărirea penală
împotriva reclamantului pentru neachitarea impozitelor, urmare a căreia
reclamantul a fost condamnat la 12 decembrie 2001. În cadrul şedinţei din 4
noiembrie 2004, un consilier a remarcat faptul că reclamantul a depus 37 de
plîngeri împotriva lui I.M. la diverse autorităţi, inclusiv la instanţe
judecătoreşti.
2. Procesul împotriva reclamantului

16. La 27 decembrie 2004, I.M. a solicitat Comisariatului raional de
poliţie să iniţieze o cauză împotriva reclamantului, în scopul atragerii lui la
răspundere pentru insultarea membrilor consiliului raional „în timpul unei
şedinţe din 3 decembrie 2004.” El a depus o cerere identică la procuratură.
17. Reclamantul a solicitat, fără succes, poliţiei încetarea procedurii
administrative, din motivul absenţei vreunei înregistrări audio a declaraţiilor
făcute în timpul şedinţei din 4 noiembrie 2004. Conform susţinerilor
reclamantului, la începutul şedinţei s-a anunţat că aceasta se înregistrează
audio. El a solicitat o copie a înregistrărilor audio şedinţei, dar i s-a refuzat.
Ulterior, reclamantul a iniţiat o acţiune în instanţă, pentru a obţine această
înregistrare, însă instanţa i-a respins acţiunea.
18. La 26 ianuarie 2005, un ofiţer de poliţie i-a imputat reclamantului
comiterea insultei în adresa I.M., pretinsă a fi avută loc la 4 noiembrie 2004.
Dosarul contravenţional a fost expediat judecătoriei din localitate, împreună
cu procesul-verbal al şedinţei din 4 noiembrie 2004 şi declaraţiile a trei
martori. Unul din martori a declarat că reclamantul l-a numit fascist pe I.M.,
din cauza lipsirii familiei sale de orice ajutor, iar un alt martor a declarat că
reclamantul a utilizat mai multe cuvinte insultătoare, fără a le specifica. Al
treilea martor (V.B.) a explicat că reclamantul nu a insultat pe nimeni şi,
deşi unele dintre cuvintele sale ar fi putut fi considerate vulgare, nimeni nu a
fost afectat.
19. Tot la 26 ianuarie 2005, reclamantul a apărut în faţa instanţei de
judecată. Conform reclamantului, el a solicitat audierea martorilor care ar fi
putut confirma că el nu a insultat pe nimeni. Fără a reacţiona la această
cerere şi după o audiere de 5 minute, judecătorul l-a considerat vinovat şi a
aplicat sancţiunea administrative sub formă de arest administrativ pe un

termen de 5 zile. Instanţa a constatat că reclamantul l-a numit pe I.M.
„fascist” şi „cu alte cuvinte insultătoare.” Reclamantul a fost imediat arestat
şi deţinut toate cele 5 zile.
20. În aceeaşi zi, reclamantul a înaintat recurs, invocînd lipsa unei
înregistrări audio a şedinţei şi declaraţia unuia dintre cei trei martori privind
absenţa caracterului jignitor al cuvintelor sale pronunţate în cadrul şedinţei
consiliului.
21. Curtea de Apel Bender a programat examinarea recursului
reclamantului pentru 16 februarie 2005. În dimineaţa acelei zile, în
cancelaria Curţii de Apel Bender a fost înregistrată o cerere a reclamantului
privind amînarea examinării recursului din cauza faptului că acesta avea
deja programată o audiere în faţa Curţii Supreme de Justiţie în aceeaşi zi.
Curtea de Apel Bender a examinat recursul la 16 februarie 2005 şi nu s-a
expus asupra cererii reclamantului. Instanţa a respins recursul reclamantului
ca neîntemeiat, constatînd că instanţa inferioară a examinat în mod
corespunzător cauza şi a stabilit că reclamantul l-a insultat pe I.M.
22. La 25 martie 2005, ziarul Flux a publicat un articol care descris
cazul reclamantului. Ca reacţie la acest articol, la 26 aprilie 2005, V.B. şi un
alt consilier raional prezent la şedinţa din 4 noiembrie 2004 i-au scris soţiei
reclamantului, explicîndu-i motivele deciziei luate anterior prin care, din
cauza lipsei de informaţie, dînsei şi fiului său li s-a refuzat în acordarea
ajutorului. Consilierii au mai adăugat că reclamantul nu insultase pe nimeni
în timpul acelei şedinţe.
23. Reclamantul a solicitat redeschiderea procedurilor din cauza absenţei
sale la şedinţa de judecată din 16 februarie 2005, însă la 25 mai 2005
cererea i-a fost respinsă. O cerere ulterioară adresată Procurorului General
pentru a iniţia reexaminarea cauzei, la fel a fost respinsă la 30 mai 2005.
24. În paralel cu evenimentele menţionate mai sus, la 28 decembrie 2004
I.M. a solicitat poliţiei să iniţieze urmărirea penală împotriva reclamantului
pentru fals de documente care confirmau viza de reşedinţă a familiei sale în
Palanca. Urmărirea penală a fost încetată la 8 aprilie 2005, deoarece
reclamantul şi familia sa cu adevărat domiciliau în Palanca. La 22 aprilie
2005, Procuratura raionului Ştefan-Vodă a depus o cerere de chemare în
judecată prin care au solicitat radierea menţiunii despre reşedinţa familiei
reclamantului în Palanca. La 9 iunie 2005, Procuratura Generală a retras
cererea respectivă.
3. Condiţiile de detenţie în comisariatul raional de poliţie

25. Reclamantul susţine că a fost deţinut timp de 5 zile, împreună cu alte
trei persoane, într-o cameră de circa 12 m2. Celula se afla în subsolul
Comisariatului de poliţie, era umedă şi întunecoasă, fereastra fiind acoperită
cu o placă de metal găurită. În celulă se găsea o laiţă din lemn, măsurînd
circa 1,8 metri în lăţime, care era utilizată în calitate de pat de către toţi cei
patru deţinuţi. Lenjeria de pat nu era oferită şi toţi deţinuţii erau nevoiţi să
doarmă îmbrăcaţi. Încălzirea era redusă şi în celulă era frig. Toţi ceilalţi
deţinuţi fumau, astfel expunînd reclamantul la fumatul pasiv. Hrana era
servită de trei ori pe zi şi două dintre mese se rezumau la o ceaşcă de ceai şi
o felie de pîine. În celulă lipseau veceul şi apa curgătoare. Deţinuţii erau
escortaţi la veceu de 2 ori pe zi a cîte 3-5 minute fiecare, ceea ce era
insuficient pentru nevoile lor. Prin urmare, între vizitele lor la veceu, aceştia
trebuiau sa urineze în sticle de plastic, în văzul celorlalţi deţinuţi. Apa caldă
lipsea şi reclamantul nu a avut posibilitate să facă baie în timpul detenţiei.
26. La 27 ianuarie 2005, soţia şi fiica reclamantului au dorit să-l
viziteze, dar li s-a refuzat motivîndu-se prin termenul scurt de detenţie a
reclamantului. Solicitarea lui de a-şi vedea familia de asemenea a fost
respinsă pentru că el era deţinut „fără ieşire”, după cum era indicat în
procesul-verbal de percheziţie corporală la care acesta a fost supus odată cu
plasarea în detenţie.
27. La 29 ianuarie 2005, reclamantul a cerut permisiunea de a merge la
biserică pentru a asista la slujba funerară a mamei sale decedate la 24
ianuarie 2005. Această cerere i-a fost refuzată, deoarece el nu ispăşise încă
cele 5 zile de arest. Reclamantul nu a părăsit celula pe parcursul celor 5 zile,
cu excepţia scurtelor ieşiri la veceu. Dat fiind faptul că i s-au ridicat
ochelarii odată cu plasarea în detenţie, el nu putea să citească ziare, iar
radioul şi televizorul lipseau în celulă.
II. MATERIALE RELEVANTE ÎN AFARĂ DE CONVENŢIE
A. Dreptul intern şi practica judiciară relevantă
28. Dispoziţiile relevante din Codul cu privire la contravenţiile

administrative sunt următoarele:
„Articolul 31. Arestul administrativ
Arestul administrativ se stabileşte şi se aplică numai în cazuri excepţionale pentru

unele categorii de contravenţii administrative pe un termen de pînă la treizeci de zile.
Arestul administrativ se stabileşte de instanţa de judecată …”
„Articolul 47/3. Injuria
Injuria, adică înjosirea premeditată a onoarei şi a demnităţii unei persoane prin

acţiune, verbal sau în scris, atrage aplicarea unei amenzi de la şapte la cincisprezece
unităţi convenţionale sau arest administrativ pe un termen de pînă la cincisprezece zile
…”
29. Guvernul a prezentat exemple din jurisprudenţa instanţelor naţionale
privind acordarea de despăgubiri persoanelor care au fost deţinute în
condiţii inumane de detenţie. Instanţele s-au bazat pe articolul 1422 al

Codului Civil. Cazurile au cuprins speţele lui T. Ciorap c. Ministerului
Finanţelor, Ministerului Afacerilor Interne şi Procuraturii Generale (nr. 2a-
1529/07) şi cazul lui V. Drugalev (citat în Holomiov c. Moldova,
nr. 30649/05, § 88, 7 noiembrie 2006).
B. Raportul Comitetului pentru Prevenirea Torturii şi a Pedepselor

sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT) şi răspunsul
Guvernului la acesta
30. În raportul privind vizita sa în Moldova între 14-24 septembrie 2007,

CPT a constatat, inter alia, următoarele (traducere neoficială din franceză):
“4. Condiţiile de detenţie
...
b. celulele din comisariatele de poliţie
40. Celulele din comisariatele de poliţie vizitate de delegaţie erau necorespunzătoare

pentru deţinerea persoanelor mai mult de cîteva ore. Acestea erau întunecoase, fără
aerisire, reci, dărăpănate şi murdare, erau echipate cel mult cu o laiţă. În afară de
celule, comisariatele de poliţie aveau o anexă îngrădită, considerată „cameră de
aşteptare,” cu suprafaţa, de obicei, între 5-6 m2 şi lipsită de orice garnitură.
Conform personalului poliţiei, celulele erau utilizate pentru perioade de detenţie

care nu depăşeau 3 ore. Totuşi, delegaţia a primit mai multe declaraţii – şi a găsit
documente probante în înregistrările cu privire la deţinuţi – precum că persoanele erau
deseori deţinute peste noapte, ocazional pînă la 5 zile… . În plus, a devenit clar că
contravenienţii au petrecut pînă la 10 zile în celulele comisariatelor de poliţie.
Persoanelor în cauză nu li s-au asigurat saltele sau pături şi nu li s-a oferit nimic de
mîncare (unica hrană disponibilă era acea adusă de familiile deţinuţilor).
Situaţia respectivă este totalmente inacceptabilă. CPT sesizează autorităţile

Moldovei să ia măsuri efective în vederea excluderii detenţiei peste noapte în
comisariatele de poliţie. Măsuri imediate ar trebui luate pentru echiparea
tuturor celulelor şi a „camerelor de aşteptare” cu mijloace pentru odihnă (de
exemplu, o banchetă). Mai mult, tuturor persoanelor deţinute în comisariatele de
poliţie, indiferent de statutul lor juridic, trebuie să li se ofere hrană la orele
normale de masă.”
1. Răspunsul Guvernului la paragraful 40 din raportul CPT din 2007 a
inclus următoarea declaraţie (traducere neoficială din franceză):
“În pofida măsurilor luate în vederea creării condiţiilor decente de detenţie, luînd în
consideraţie finanţarea insuficientă, în anumite IDP-uri situaţia rămîne complicată. În
urma controalelor efectuate pe parcursul primelor opt luni ale anului 2008, Ministerul
Afacerilor Interne a ordonat, constatînd derogări de la legislaţia în vigoare, închiderea
IDP-urilor din comisariatele de poliţie din…, Ştefan-Vodă, …”.
ÎN DREPT
32. Reclamantul s-a plîns de încălcarea Articolului 3 din Convenţie, din
cauza condiţiilor inumane şi degradante ale detenţiei sale. Articolul 3
“Nimeni nu va fi supus torturii ori pedepsei sau tratamentelor inumane sau
degradante.”
33. Dînsul s-a plîns, de asemenea, de încălcarea dreptului său la libera
exprimare, contrar Articolului 10 din Convenţie, care prevede:
“1. Fiecare are dreptul la libera exprimare. Acest drept include libertatea de a avea
opinii şi de a primi şi împărtăşi informaţii şi idei fără imixtiune din partea autorităţilor
publice şi indiferent de hotare. Acest articol nu va împiedica Statele să oblige
întreprinderile de radiodifuziune, televiziune şi cinematografie să deţină licenţă.
Exerciţiul acestor libertăţi, datorită faptului că implică drepturi şi obligaţii, poate fi

supus anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau penalităţi prescrise de lege şi care
sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale, integrităţii
teritoriale sau siguranţei publice, în vederea prevenirii dezordinilor sau criminalităţii,
pentru protecţia sănătăţii sau a bunelor moravuri, pentru protecţia reputaţiei sau
drepturilor altor persoane, pentru prevenirea divulgării informaţiei obţinute în condiţii
de confidenţialitate, sau pentru menţinerea autorităţii şi imparţialităţii organelor
judiciare.”
34. Guvernul a considerat că reclamantul nu a epuizat toate remediile

naţionale disponibile, deoarece nu a formulat acţiune civilă prin care să
pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de pretinsele condiţii
inumane de detenţie. Guvernul a adus exemple din jurisprudenţa instanţelor
naţionale privind acordarea de despăgubiri persoanelor care au fost deţinute
în condiţii inumane de detenţie (a se vedea mai sus paragraful 29).
Reclamantul a considerat că remediile sugerate erau neefective, deoarece
presupuneau proceduri judiciare îndelungate, fapt confirmat chiar prin
exemplele pe care s-a bazat Guvernul. Mai mult, jurisprudenţa instanţelor
naţionale, în general, nu era disponibilă publicului larg, cu excepţia unei
părţi a jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie şi începînd cu sfîrşitul
anului 2008. În plus, despăgubirea acordată în jurisprudenţa invocată de
Guvern nu reflecta o legătură rezonabilă cu nivelul suferinţei suportată de
cei doi deţinuţi.
35. Referitor la remediul pe calea unei acţiuni civile prin s-ar cere
încetarea imediată a presupusei încălcări (cazul Drugalev), Curtea a
constatat deja că acesta nu constituie dovadă suficientă a eficacităţii
remediului la momentul potrivit (a se vedea Holomiov, citat mai sus,
§ 106).Cazul mai recent indicat de Guvern (cazul Ciorap) nu schimbă
această concluzie, din momentul în care nu s-a pledat că instanţa ar fi avut
posibilitatea să dispună ameliorarea imediată a condiţiilor de detenţie.

Procedura ar fi durat cu certitudine mai mult decît cele 5 zile pe parcursul
cărora reclamantul a fost deţinut. De asemenea, este de remarcat că în cazul
menţionat mai sus, dl Ciorap a depus o cerere la Curte (nr. 7481/06)
conform căreia dînsul considera despăgubirile care i-au fost acordate (3,000
lei moldoveneşti (MDL), echivalentul a 181 euro (EUR) la momentul
respectiv), ca fiind foarte minore pentru acte de tortură confirmate,
neacordarea ajutorului medical şi condiţii inumane de detenţie. În asemenea
circumstanţe şi din moment ce cererea dlui Ciorap se află pe rol, Curtea nu
poate accepta că acest caz stabileşte clar o practică naţională de redresare
eficientă a prejudiciului cauzat prin încălcarea Articolului 3 din Convenţie.
În final, Curtea menţionează că în speţa Malai c. Moldova (nr. 7101/06,
§§ 45-46, 13 noiembrie 2008), aceasta a constatat o încălcare a Articolului
13 din Convenţie din cauza lipsei remediilor eficiente împotriva condiţiilor
de detenţie inumane şi degradante în Moldova. Această constatare a fost
confirmată în Străisteanu şi alţii c. Moldova (nr. 4834/06, § 67, 7 aprilie
2009).
Prin urmare, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat suficiente
dovezi că o acţiune civilă ar fi oferit repararea completă a pretinsului
prejudiciu cauzat reclamantului. Prin urmare, această obiecţie urmează a fi
respinsă.
36. Curtea menţionează, de asemenea, că iniţial reclamantul s-a plîns în
temeiul Articolului 6 din Convenţie, referindu-se în esenţă la aceleaşi
chestiuni procedurale precum cele invocate în temeiul Articolului 10 din
Convenţie. În observaţiile sale ulterioare, dînsul nu a mai urmărit
menţinerea acestui capăt de plîngere. Din acest motiv, Curtea nu îl va
examina.
37. Curtea consideră că cererea ridică întrebări de fapt şi de drept care
sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea
fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-
au stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste capete de cerere admisibile. În
conformitate cu decizia sa de examinare a fondului cauzei împreună cu
admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3 din Convenţie - a se vedea mai sus
§ 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului acestor plîngeri.
1. Reclamantul
38. Reclamantul s-a plîns de încălcarea drepturilor sale garantate prin
Articolul 3 din Convenţie. Acesta s-a referit la descrierea proprie anterioară
a condiţiilor de detenţie (a se vedea paragrafele 25-27 supra) şi a adăugat că
Guvernul nu a respins la cîteva dintre pretenţiile sale referitoare la astfel de
condiţii, precum suprapopularea, umiditatea ridicată, faptul că dînsul a fost
nevoit să doarmă pe o laiţă mică din lemn şi nu pe un pat, împărţind-o cu
alte trei persoane, că a fost expus fumatului pasiv, că în celulă lipsea un
veceu sau apă curgătoare, că putea să meargă la veceu doar de două ori pe zi
şi că nu a putut să facă duş pe toată durata detenţiei sale, precum şi nu a avut
parte de plimbări zilnice. De asemenea, nu s-a contestat faptul că soţiei şi
fiicei reclamantului li s-a negat dreptul de a-l vizita şi că dînsul a fost
împiedicat de la participarea la slujba religioasă de după decesul mamei
sale.
39. Reclamantul a adăugat că condiţiile descrise sunt caracteristice
comisariatelor de poliţie din întreaga ţara. Lipsea careva dovadă că
autorităţile ar fi alocat bani pentru ameliorarea condiţiilor de detenţie din
cadrul comisariatelor de poliţie. Constatările CPT erau valide pentru
comisariatul Ştefan-Vodă, în care a fost deţinut reclamantul, deşi CPT nu a
vizitat niciodată acel comisariat (CPT a vizitat 32 din 39 de comisariate).
Guvernul nu a prezentat dovezi care să confirme pretenţia sa, conform
căreia Comisariatul de poliţie Ştefan-Vodă ar fi fost diferit de toate celelalte
comisariate similare pe care CPT le-a vizitat. Faptul că situaţia era proastă
pretutindeni în ţară a fost confirmat prin concluzia CPT, cuprinsă în raportul
său din 2004, că bugetul alocat pentru alimentarea fiecărui deţinut constituia
0,28 euro/zi sau 30% din minimul calculat chiar de autorităţile naţionale.
Iarăşi, aceasta a coincis cu pretenţia reclamantului că dînsul primise foarte
puţină alimentaţie de o calitate foarte proastă şi, mai mult, a fost împiedicat
să primească mîncare de la familia sa. Din ultimul punct de vedere, cazul a
fost diferit de speţa Gorea c. Moldovei (nr. 21984/05, §§ 47-51, 17 iulie
2007). În plus, în acel caz reclamantul a avut posibilitatea să-şi vadă familia
şi să beneficieze de condiţii minime de igienă, fapt care lipsea totalmente în
prezenta cauză. În final, spre deosebire de speţa Gorea, reclamantul din
prezenta cauză a suferit considerabil din cauza imposibilităţii de a onora în
modul cuvenit decesul mamei sale în cadrul unei slujbe religioase şi şi-a
făcut griji pentru starea sănătăţii familiei sale, al cărei unic întreţinător era,
ceilalţi membri fiind foarte bolnavi.
2. Guvernul
40. Guvernul a afirmat că reclamantul a fost deţinut într-o celulă bine
luminată şi aerisită şi avea acces la apă caldă şi aşternut pentru pat. În plus,
în celulă exista spaţiu suficient pentru a satisface cerinţele de 4 m2 pentru un
deţinut, acceptate de CPT drept condiţii minime. Reclamantul a primit
alimentaţie de o calitate şi cantitate suficientă, conform hotărîrii de Guvern
pertinente. Bugetul prevedea cîte 9.19 MDL zilnic pentru hrana fiecărui
deţinut, echivalentul a 0.56 EUR la momentul respectiv. De asemenea,
reclamantul nu a cerut asistenţă medicală sau să-i fie acceptate vizite. În
orice caz, reclamantul a fost deţinut doar timp de cinci zile, o perioadă mult
mai scurtă decît detenţia de paisprezece zile a reclamantului din cauza
Gorea, pre-citată, în care nu s-a constatat o încălcare a Articolului 3.
41. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, rele

tratamente urmează să atingă nivelul minim de severitate pentru a fi
încadrate sub protecţia Articolului 3. Aprecierea acestui nivel minim este
relativă prin definiţie; aceasta depinde de toate circumstanţele cauzei,
precum durata tratamentelor, efectele fizice şi psihice şi, în anumite cazuri,
sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea Kudła c. Poland [GC],
nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000-XI, şi Peers c. Greece, nr. 28524/95, § 67,
ECHR 2001-III). Deşi scopul unui asemenea tratament este un factor care
urmează a fi luat în consideraţie, în special dacă a fost îndreptat spre
umilirea sau degradarea victimei, absenţa unui asemenea scop nu atrage în
mod inevitabil constatarea lipsei violării Articolului 3 (a se vedea Peers,
pre-citat, § 74).
42. În prezenta cauză, Curtea notează că reclamantul a prezentat o
descriere detaliată a condiţiilor de detenţie în care s-a deţinut în comisariatul
din Ştefan-Vodă. Acea descriere a fost doar parţial contestată de către
Guvern, care nu a disputat afirmaţiile reclamantului referitoare la
dimensiunile celulei; la numărul persoanelor deţinute în acesta, cu care
dînsul era nevoit să împartă laiţa din lemn pentru a dormi; la lipsa încălzirii,
absenţa unui veceu în celulă sau la faptul că reclamantul a suferit pasiv din
cauza fumatului. Mai important, din declaraţia Guvernului ca răspuns la
raportul CPT din 2007 reiese că în 2008 izolatorul de detenţie al
Comisariatului de poliţie din Ştefan-Vodă era unul dintre cele care urmau a
fi închise de Ministerul Afacerilor Interne, considerat necorespunzător
normelor (a se vedea paragraful 31 supra). Prin urmare, însăşi autorităţile
naţionale au considerat condiţiile de detenţie din comisariatele de poliţie
vizate, inclusiv cel din Ştefan-Vodă, atît de proaste încît să fie considerate
incompatibile oricărei detenţii.
43. Curtea de asemenea evidenţiază recomandarea făcută de CPT în

raportul său din 2007, după vizita efectuată în cîteva locuri de detenţie din
comisariatele de poliţie din Republica Moldova, precum că în asemenea
instituţii de detenţie o persoană nu ar trebui deţinută decît pentru o perioadă
scurtă de timp, şi nu poate fi deţinută peste noapte (a se vedea paragraful 30
supra). Totuşi, reclamantul a fost deţinut acolo timp de cinci zile. Din acest
punct de vedere, prezenta speţă trebuie deosebită de cauza Gorea, citată
supra. Atît din raportul CPT, cît şi din soluţia de a închide centrul de
detenţie respectiv, reiese că acesta era într-un mod special neadecvat
oricărei detenţii. Aceste circumstanţe nu s-au constatat în cauza Gorea.
44. Curtea consideră condiţiile deosebit de grele ale detenţiei
reclamantului, combinate cu suferinţe adăugătoare cauzate de
imposibilitatea acestuia de a-şi vedea membrii familiei şi de a asista la
slujbe religioase oficiate cu ocazia decesului mamei sale (a se vedea mai sus
paragrafele 16 şi 27, Guvernul nu a susţinut precum că reclamantul nu a
înaintat cele două solicitări la care se face referinţă în aceste două paragrafe
sau precum că acestea i-au fost acceptate), au atins un nivel minim de
severitate, astfel încît să fie considerate un tratament contrar Articolului 3
din Convenţie. În circumstanţele particulare ale prezentei cauze, perioada
scurtă de detenţie nu influenţează această constatare.
Prin urmare, s-a produs o încălcare a articolului 3 din Convenţie.
1. Reclamantul
45. Reclamantul a susţinut că dreptul său la libera exprimare a fost
încălcat urmare a sancţiunii administrative care i-a fost aplicată. Dînsul a
pretins existenţa unei ingerinţe în drepturile sale garantate prin Articolul 10
din Convenţie, dar a recunoscut că aceasta a fost „prevăzută de lege.” El şi-a
exprimat îndoieli că adevăratul scop al sancţiunii a fost apărarea reputaţiei
lui I.M. şi nu pedepsirea sa pentru plîngerile multiple pe care le-a depus
împotriva conducerii raionului.
46. Ingerinţa nu a fost una „necesară într-o societate democratică,”
deoarece ea a constituit o modalitate de răzbunare din partea lui I.M., care
anterior l-a acţionat în judecată reclamantul, pentru critica adusă.
Reclamantul a încercat să demonstreze că el nu insultase I.M., solicitînd
audierea martorilor şi examinarea înregistrării audio a şedinţei, dar fără nici
un succes. Unul din cei trei martori aduşi de poliţie, de fapt a negat că
reclamantul l-ar fi insultat pe I.M. În plus, reclamantul a fost sancţionat
pentru că l-a numit pe I.M. „fascist” şi pentru folosirea altor „cuvinte

jignitoare”. În timpul şedinţei judiciare, care a durat aproximativ cinci
minute, nici una dintre cele două instanţe care au examinat cazul nu a
încercat să verifice versiunea reclamantului privind evenimentele respective
sau cel puţin să stabilească exact ce „alte cuvinte jignitoare” a utilizat
acesta. În plus, nu era clar de ce cei trei martori au dat explicaţii scrise
poliţiei referitor la incidentul din 10 şi 22 decembrie 2004, odată ce I.M. nu
a depus o plîngere la poliţie decît la data de 28 decembrie 2004.
47. La şedinţa din 4 noiembrie 2004 a avut loc o confruntare aprinsă şi
reacţia reclamantului a venit ca răspuns la cuvintele provocatoare ale lui
I.M. Cu toate că timp de zece luni soţia şi fiul dînsului nu au primit ajutorul
de care aveau nevoie, aceştia timpul şedinţei repetat au fost acuzaţi de abuz.
Aşadar, chiar dacă reclamantul a exagerat, această reacţie era firească în
contextul în disputei sale. În cele din urmă, cele cinci zile de detenţie
aplicate de instanţă au constituit o sancţiune evident disproporţionată, dat
fiind faptul că legea stipula şi amenda ca o pedeapsă alternativă. Instanţele
naţionale nu au încercat niciodată să aplice principiile Articolului 10 şi nu
au fost preocupate de chestiuni precum cea a proporţionalităţii.
2. Guvernul
48. Guvernul a afirmat că reclamantul şi-a utilizat libertatea de expresie
în mod „iresponsabil” prin insultarea lui I.M. Într-o societate democratică
este inadmisibilă numirea cuiva „fascist” şi atacarea onoarei sau reputaţiei
unei persoane prin insulte nefondate.
49. În plus, sancţiunea aplicată reclamantului nu a fost cea mai severă
măsură, deoarece legea permitea aplicarea pînă la cincisprezece zile de arest
administrativ. Arestul însuşi nu era incompatibil cu respectarea Articolului
10 şi exprimările reclamantului au fost cu siguranţă suficient de grave
pentru a justifica o reacţie serioasă.
50. Este acceptabil pentru ambele părţi şi Curtea cade de acord că

deciziile instanţelor naţionale precum şi sancţiunea aplicată reclamantului
au constituit o „ingerinţă a [unei] autorităţi publice” în dreptul reclamantului
la libera exprimare în temeiul paragrafului întîi din Articolul 10. Asemenea
ingerinţă va atrage încălcarea Articolului 10, cu excepţia cazului în care
aceasta este „prevăzută de lege”, are un scop, sau scopuri care sunt legitime
conform paragrafului 2 al articolului şi este „necesară într-o societate
democratică” pentru realizarea unui astfel de scop, sau scopuri.
1. „Prevăzut de lege”
51. Curtea notează că ingerinţa reclamată a fost întemeiată juridic în
articolul 47 din Codul cu privire la contravenţiile administrative (a se vedea
paragraful 28 supra). Curtea consideră că această prevedere legală este
accesibilă şi previzibilă în aplicare. Respectiv, Curtea concluzionează că în
acest caz ingerinţa a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 10 § 2.
2. „Scop legitim”
52. Curtea notează că reclamantul contestă că ingerinţa a urmărit scopul
legitim de protecţie a reputaţiei lui I.M. Totuşi, Curtea nu vede nici un
motiv pentru a pune la îndoială faptul că ingerinţa servea scopului legitim
de apărare a reputaţiei lui I.M. Prin urmare este necesar de a examina dacă
ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”.
3. “Necesară într-o societate democratică”

53. Principiile generale relevante au fost rezumate în speţele Busuioc
c. Moldovei (nr. 61513/00, §§ 56-62, 21 decembrie 2004), Timpul Info-
Magazin şi Anghel c. Moldovei, nr. 42864/05, §§ 29-30, 27 noiembrie 2007
şi Flux c. Moldovei (nr. 6), nr. 22824/04, § 24-26, 29 iulie 2008).
54. Curtea notează că în prezenta cauză reclamantul a fost sancţionat
pentru numirea lui I.M. „fascist” şi pentru folosirea „altor cuvinte
jignitoare”, care niciodată nu au fost specificate de instanţe. Curtea
consideră că sancţionarea unei persoane pe baza unor fapte atît de neclare şi
neverificate precum „alte cuvinte jignitoare”, cel puţin fără a concretiza care
anume cuvinte, constituie prin sine o încălcare a Articolului 10 din
Convenţie.
55. Referitor la numirea lui I.M. drept „fascist”, reclamantul pretinde că
nu a utilizat niciodată acest cuvînt. Dînsul a cerut audierea martorilor şi
examinarea înregistrării audio, precum şi a procesului-verbal al şedinţei,
pentru a fi verificate cele invocate. Totuşi, instanţele au refuzat solicitările
fără a expune motivele pentru care au considerat veridică versiunea lui I.M.
şi fără audierea vreunui martor. Curtea consideră că, prin ignorarea probelor
aduse în sprijinul afirmaţiilor reclamantului, astfel în scopul demonstrării că
dînsul nu l-a insultat pe I.M., constatarea instanţelor naţionale că el ar fi
rostit astfel de insulte nu poate fi justificată ca fiind necesară într-o societate
democratică (a se vedea mutatis mutandis, Jerusalem c. Austriei,
nr. 26958/95, § 45-46, ECHR 2001-II; Savitchi c. Moldovei, nr. 11039/02, §
59, 11 octombrie 2005, şi Busuioc, pre-citat, § 88).
56. De asemenea, Curtea consideră, chiar dacă s-ar presupune că
reclamantul l-a numit pe I.M. „fascist”, instanţele naţionale au omis să
examineze problema decisivă referitoare la faptul dacă cuvintele atribuite
lui puteau reprezenta o judecată de valoare, a cărei veridicitate, spre
deosebire de o expunere de fapte, nu este susceptibilă probării. Curtea
reaminteşte că a statuat anterior că termeni precum „neo-fascist” şi „nazist”

nu justifică din oficiu sancţionarea pentru defăimare, bazîndu-se doar pe
sensul stigmatizant al acestora (a se vedea Scharsach şi News
Verlagsgesellschaft c. Austriei, nr. 39394/98, § 43, ECHR 2003-XI). În
Bodrožić c. Serbiei (nr. 32550/05, § 51, 23 iunie 2007), Curtea şi-a reiterat
viziunea conform căreia, expresiile general ofensatoare „idiot” şi „fascist”
pot fi considerate drept o critică tolerabilă în anumite circumstanţe (a se
vedea Bodrožić, pre-citat; Oberschlick c. Austriei (nr. 2), hotărîre din 1 iulie
1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-IV; Feldek c. Slovaciei,
nr. 29032/95, ECHR 2001-VIII). Suplimentar, Curtea a observat în cauza
Bodrožić că numirea unei persoane fascist, nazist sau comunist nu poate fi
considerată o afirmaţie faptică asupra afilierii politice a persoanei respective
(a se vedea mutatis mutandis, Feldek c. Slovaciei, pre-citat, § 86).
57. Curtea urmează să examineze circumstanţele specifice ale unei cauze
în ansamblu, pentru a stabili dacă sancţionarea de natură represivă a unui
reclamant pe motivul utilizării unor asemenea expresii poate fi considerată
proporţională scopului legal urmărit (a se vedea, de exemplu, Bodrožić, pre-
citat, § 51).
58. Revenind la prezenta cauză, chiar dacă s-ar presupune că
reclamantul a utilizat cuvintele contestate, acestea trebuie considerate o
evidentă reacţie la declaraţiile proprii ale lui I.M., făcute în contextul
animozităţii îndelungate dintre ei (a se vedea mai sus paragrafele 11 şi 15).
Deoarece reclamantul a participat la şedinţă şi a văzut că familiei sale urma
să-i fie refuzată din nou asistenţa financiară extrem de necesară, în pofida
faptului că a prezentat toate documentele care confirmau dreptul lor de a o
primi, reclamantul trebuia să fi fost într-o stare de disperare şi mînie.
Intervenţia sa la scurt timp după cea a lui I.M. a fost asemănătoare uneia
„făcute în timpul unui schimb de replici verbale, şi nu a celei scrise după o
analiză atentă” (a se vedea Fuentes Bobo c. Spaniei, nr. 39293/98, § 48, 29
februarie 2000 şi Raichinov c. Bulgariei, nr. 47579/99, § 51, 20 aprilie
2006). Aceste consideraţiuni nu au fost analizate de instanţele naţionale.
59. În acelaşi timp, instanţa naţională nu a ţinut cont de faptul că
presupusele cuvinte utilizate de reclamant ar fi fost rostite împotriva unui
funcţionar public la o şedinţă a Consiliului raional, constituind judecăţi de
valoare în contextul politic care merită o protecţie deosebită. Este notabil,
de asemenea, că şedinţa Consiliului raional s-a desfăşurat în auditoriu şi
incidentul nu a fost acoperit de mass-media. Curtea reiterează că limitele
criticii tolerabile sunt mai extinse privindu-l un politician, decît vizavi de o
persoană privată. În orice caz, efectul discursului său în circumstanţele
respective urma să fie unul minim, în special luînd în consideraţie faptul că
toţi cei prezenţi erau conştienţi de tensiunile dintre reclamant şi I.M. şi au
auzit afirmaţiile care au provocat reacţia reclamantului (a se vedea mutatis
mutandis, Nikula c. Finlanda, nr. 31611/96, § 52 in limine, ECHR 2002-II).
60. În sfîrşit, Curtea reiterează că aplicarea sancţiunilor penale asupra

unei persoane care îşi exercită dreptul la libera exprimare poate fi
considerată compatibilă cu Articolul 10 „…doar în circumstanţe
excepţionale, în special cînd alte drepturi fundamentale au fost grav
prejudiciate…” (a se vedea mutatis mutandis, Cumpǎnǎ şi Mazǎre c.
României [GC], nr. 33348/96, § 115, ECHR 2004-XI). În prezenta cauză,
instanţele nu s-au referit la asemenea circumstanţe şi nu au stabilit dacă
prejudiciul cauzat lui I.M. a atins gradul prejudiciabil, încît să conducă la
necesitatea aplicării asupra reclamantului a unui arest pe un termen de cinci
zile.
61. Curtea consideră că prin sancţionarea sumară a reclamantului fără
încercarea de a verifica circumstanţele cauzei şi prin omiterea examinării
contextului în care a fost făcută pretinsa afirmaţie a reclamantului, precum
şi fără o analiză a necesităţii sancţionării reclamantului cu privaţiune de
libertate, instanţele naţionale nu au constatat o „necesitate socială
imperioasă” pentru ingerinţa în dreptul acestuia la libera exprimare. În
consecinţă, în prezenta cauză a fost încălcat Articolul 10 din Convenţie.

“ Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor
sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare
A. Prejudiciu
63. Reclamantul a pretins 9,000 euro (EUR) drept compensaţie pentru

prejudiciul moral rezultat din condiţii inumane de detenţie, cauzat în urma
unei sancţionări total neîntemeiate, prin încălcarea Articolului 10 din
Convenţie. Reclamantul s-a referit la compensaţii similare acordate în alte
cauze cu privire la Articolul 3 şi Articolul 10.
64. Guvernul a susţinut că suma pretinsă este excesivă în comparaţie cu
alte cauze similare, considerînd de asemenea că în prezenta cauză nu au fost
pusă în discuţie libertatea presei şi rolul fundamental acesteia în notificarea
informaţiei.
65. În contextul circumstanţelor prezentei cauze şi judecînd pe principii
echitabile, Curtea acordă reclamantului 6,000 euro (EUR).
66. Reclamantul de asemenea a pretins 2,826.5 euro (EUR) pentru

compensarea costurilor şi cheltuielilor. El a prezentat un contract şi o listă
detaliată a numărului de ore lucrate de avocat pentru pregătirea cauzei,
conform căreia acesta a lucrat 33.25 ore pentru un onorariu de 85 euro pe
oră. Plata percepută a fost oricum în jumătate din maximul recomandat de
Baroul Avocaţilor din Moldova pentru reprezentarea în faţa instanţelor
internaţionale, iar reputaţia avocatului, ca fiind o persoană care ar fi
reprezentat cu succes reclamanţi în faţa Curţii în numeroase cauze
importante, i-a permis acestuia să solicite asemenea onorarii. În plus, cauza
cu certitudine a fost complexă.
prezenta cauză nu a fost una foarte complicată în comparaţie cu alte cauze
similare, în care Curtea a acordat compensaţii mai mici pentru cheltuieli de
judecată.
68. În prezenta cauză, ţinînd cont de lista prezentată şi de complexitatea
cazului, Curtea acordă reclamantului 2,000 euro (EUR) cu titlu de costuri şi
cheltuieli.
C. Penalităţi


4. Hotărăşte
luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă în conformitate cu
prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care
urmează a fi convertite în lei moldoveneşti la rata de schimb aplicabilă
la data executării:
(i) 6,000 EUR (şase mii euro), plus orice taxă care ar putea fi
percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 2,000 EUR (două mii euro), plus orice taxă care ar putea fi
percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că din momentul expirării termenului menţionat de trei luni pînă la
achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o dobîndă
egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 15 decembrie 2009,

potrivit Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA GODOROZEA c. MOLDOVEI
(Cererea no. 17023/05)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
6 Octombrie 2009
DEFINITIVĂ
la 06 ianuarie 2010

HOTARÎREA în cauza GODOROZEA c. MOLDOVEI 1
În cauza Godorozea c. Moldovei,

o cameră constituită din:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecatori,,
şi Fatoş Aracı, Grefierul adjunct al Secţiunii,
Deliberînd în secret la 15 septembrie 2009,
PROCEDURA
Moldova, depusă la 26 aprilie 2005 la Curte, în conformitate cu articolul 34
din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale
(„Convenţie”) din partea cetăţeanului Republicii Moldova, dna Maria
Godorozea („reclamantul”).
2. Reclamanta a fost reprezentata de V. Nagacevschi de la organizaţia
neguvernamentală din Chişinău, „Juriştii pentru Drepturile Omului”.
Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul
său, dl V. Grosu.
3. Reclamanta a pretins, în special, precum că Curtea Supremă de
Justiţie a adoptat o hotărîre în absenţa sa, contrar cerinţelor prevăzute de
Articolul 6 din Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a patra Curţii (articolul 52 § 1 din
Regulamentul de Curţii). La 11 februarie 2008, preşedintele camerei a
acestei Secţiuni a decis să notifice cererea Guvernului. În temeiul
dispoziţiilor articolului 29 § 3 din Convenţie, s-a decis examinarea în fond a
cererii odată cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI.
5. Reclamanta s-a născut în 1958 şi locuieşte în Chişinău.

2 HOTARÎREA în cauza GODOROZEA c. MOLDOVEI
6. Reclamanta este acţionar intr-o companie privată (M). La 20 iulie

1999 ea şi alţi cinci acţionari au acţionat în judecată societatea (L.), care de
asemenea deţinea acţiuni în M., cerînd anularea unui număr de contracte şi
decizii adoptate de asociaţia acţionarilor.
7. La 10 ianuarie 2001 Judecătoria din Grigoriopol parţial a admis
pretenţiile reclamantei. Nu a fost depus nici un apel şi hotărîrea a devenit
definitivă după cincisprezece zile.
8. Reclamanta a solicitat punerea în aplicare a hotărîrii judecătoreşti şi a
solicitat luarea unor măsuri întru executarea acestei hotăriri.
9. Într-o scrisoare semnată la 30 noiembrie 2001 (dar aparent depusă în
instanţă de judecată la 6 decembrie 2001) compania L. a declarat apel
împotriva hotărîrii din 10 ianuarie 2001. Compania L. a susţinut că nu a
primit o copie a hotărîrii pînă la mijlocul lunii noiembrie. Reprezentantul
reclamantei şi a altor cinci reclamanţi a solicitat instanţei să respingă apelul
ca tardiv, pledînd că compania L., începînd din aprilie 2001, a ştiut despre
hotărîrea pronunţată la 10 ianuarie 2001. Reprezentantul a susţinut în
special, precum că la 25 mai 2001 a înmînat personal o copie a hotărîrii
judecătoreşti directorului companiei L., în prezenţa tuturor acţionarilor.
10. La 30 aprilie 2002 Tribunalul din Chişinau a admis apelul companiei
L. fără a lua în consideraţie termenul de 15 zile pentru declararea apelului.
11. În recursul în anulare, reclamanta a subliniat omisiunea companiei L.
de a depune apelul în termenul stabilit de lege.
12. La 11 iulie 2002 Curtea de Apel a trimis cauza la rejudecare în prima
instanţă pentru adoptarea deciziei cu privire la plata taxei de stat.
13. La 3 septembrie 2002 Tribunalul Chişinău a decis că reclamanta şi
alţi co-reclamanţi au achitat taxa de stat.
14. La 28 ianuarie 2003 Curtea de Apel a respins recursul în anulare a
reclamantei şi a menţinut hotărîrea din 30 aprilie 2002.
15. La cererea reclamantei, la 14 aprilie 2003, adjunctul Procurorului
General a depus un recurs la Curtea Supremă de Justiţie, solicitînd
redeschiderea cazului. Unul din motivele invocate a fost faptul că în
momentul depunerii apelului din 6 decembrie 2001, compania L. a depăşit
termenul de cincisprezece zile pentru contestare şi nu s-a conformat
obligaţiei legale de a solicita repunerea în termenul de apel şi de a prezenta
cauzele omisiunii termenului. Mai mult decît atît, Tribunalul Chişinău a
examinat cauza în absenţa reclamantei, şi a privat-o de drepturile sale
procedurale.
16. La 4 iunie 2003 Curtea Suprema de Justiţie a admis recursul şi a
dispus examinarea în fond a cauzei de Curtea de Apel. Instanţa Supremă a
notat faptul că compania L. depusese apelul său la 6 decembrie 2001,
depăşind termenul de declarare a apelului. De asemenea, Instanţa a constatat
că examinarea recursului, în absenţa reprezentantului reclamantului a
condus la nerespectarea drepturilor tuturor părţilor în proces, „în special,
luînd în consideraţie că o nouă hotărîre a fost adoptată”.
17. La 24 septembrie 2003 Curtea de Apel Chisinău a respins apelul

companiei L. depus împotriva hotărîrii din 10 ianuarie 2001. Instanţa de
apel a constatat că compania L. a depăşit termenul de cincisprezece zile
pentru declararea apelului. Chiar dacă compania L. la momentul depunerii
apelului afirma adevărul că pînă la mijlocul lunii noiembrie 2001 nu a
cunoscut despre hotărîrea pronunţată la 10 ianuarie 2001, totuşi compania ar
fi trebuit să depună apel pînă la sfîrşitul lunii noiembrie, şi nu la 6
decembrie 2001 aşa cum a făcut-o. Mai mult decît atît, nici un argument nu
a fost prezentat pentru a convinge instanţa că termenul limită a fost omis din
motive rezonabile.
18. La 3 martie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărîrea din 24
septembrie 2003 şi a dispus reexaminarea cazului, constatînd că instanţa
inferioară nu a adoptat o decizie corecta din punct de vedere procedural în
ceea ce priveşte constatarea depăşirii termenului de către compania L. De
asemenea, Instanţa Superioară a accentuat precum că, în conformitate cu
legislaţia naţională, termenul de cincisprezece zile a început să curgă,
(pentru părţile care nu au fost prezente la pronunţarea hotărîrii), din ziua
cînd o copie a dispozitivului hotărîrii a fost înmînată părţilor. În materialele
dosarului civil nu există nici o dovadă a faptului că companiei L. i-a fost
prezentat conţinutul hotărîrii din 10 ianuarie 2001.
19. Ulterior la o dată nespecificată, compania L. a depus un demers la
Curtea de Apel solicitînd să admiterea motivelor care au servit depăşirii
termenului de cincisprezece zile.
20. La 17 iunie 2004, Curtea de Apel Chişinău a admis demersul,
constatînd că nu a existat nici o dovadă precum că compania L. ar fi fost
familiarizată cu dispozitivul hotărîrii înainte de noiembrie 2001. În aceeaşi
zi, Curtea de Apel a respins apelul companiei L. şi a menţinut hotărîrea din
10 ianuarie 2001. Compania L. a contestat.
21. La 11 noiembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărîrile
din 10 ianuarie 2001 şi 17 iunie 2004 şi a adoptat o nouă hotărîre, prin care
a admis recursul companiei L şi a respins toate pretenţiile reclamantului.
22. Instanţa a notat că reclamanta nu a fost prezentă la şedinţă de
judecată, necătînd la faptul că dînsa şi ceilalţi participanţi au fost citaţi în
modul corespunzător. Reclamanta pretinde că niciodată nu a recepţionat nici
o citaţie. Hotărîrea din 11 noiembrie 2004 a rămas definitivă.
DREPTUL ŞI PRACTICA NAŢIONALĂ RELEVANTĂ
23. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură civilă stipulează după

cum urmează:
„Articolul 105. Înmînarea citaţiei …
Citaţia … se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire sau prin persoana
împuternicită de judecată. Data înmînării citaţiei sau înştiinţării se înscrie pe citaţie
sau înştiinţare în partea care se înmînează destinatarului, precum şi pe cotor, care se

restituie instanţei.
…
(5) Citaţia … adresată persoanei fizice se înmînează personal contra semnătură pe
cotor. …”.
„Articolul 441
(2) Preşedintele colegiului lărgit stabileşte, în cel mult o lună, termenul de judecare
a recursului şi dispune să se comunice faptul participanţilor la proces. O dată cu
citarea, părţilor li se expediază copia de pe recurs, cu înştiinţarea necesităţii depunerii
obligatorii, cel tîrziu cu 5 zile înainte de judecată, a referinţei asupra recursului
declarat.
„Articolul 444
…(2) Judecarea recursului se face cu citarea părţilor. Neprezentarea lor însă nu

împiedică examinarea recursului.
Articolul 445
(1) Instanţa, după ce judecă recursul, este în drept:
b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei de apel şi

hotărîrea primei instanţe, pronunţînd o nouă hotărîreŞ;…”
24. La 12 Decembrie 2005 Plenul Curţii Supreme de Justiţie, a adoptat o
Hotărîre explicativă cu privire la “aplicarea normelor din Codul de
procedură civilă la examinarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti în
primă instanţă”. În punctul 5 al acestei hotărîri Plenul a menţionat precum
că examinarea unui caz, în absenţa uneia din părţi/sau parţilor care nu a fost
citată în modul corespunzător se consideră contrară legii. Plenul a adăugat
că, în temeiul articolului 105 alin. 5 din Codul de procedură civilă, o
persoană urmează să fie considerata ca fiind legal citata numai în cazul în
care citaţia i-a fost înmînata personal contra semnătură.
25. Reclamanta a prezentat trei copii de hotărîri adoptate de Curtea
Supremă de Justiţie la 30 ianuarie (nr. 2ra-3/08), 4 iunie (nr. 2ra-1097/08) şi
25 iunie 2008 (nr. 2r-156/08), în care Instanţa Superioară a reafirmat
condiţia recepţionării personale a citaţiilor şi contrasemnarea din partea
adresatului, în caz contrar procedura citării nu se consideră legal îndeplinită.
ÎN DREPT
26. Reclamanta s-a plîns de încălcarea dreptului său de acces la justiţie,
contrar Articolului 6 din Convenţie. Partea relevantă a Articolului 6 prevede
următoarele:
„1.Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un
civil”
I. ADMISIBILITATEA.
27. Curtea consideră că plîngerea reclamantei conform Articolului 6 § 1

din Convenţie ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de
serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri
pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare,
Curtea declară această plîngere admisibilă. În conformitate cu decizia sa de
aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea mai sus paragraful
4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului.
28. Reclamanta a susţinut că, în pofida argumentelor Guvernului,

precum că Curtea Supremă de Justiţie i-a trimis o citaţie, dînsa nu a primit
niciodată o astfel de citaţie pentru şedinţa din 11 noiembrie 2004, şi nu
există vreo dovadă în acest sens. În acelaşi timp, Curtea Supremă de Justiţie
în repetate rînduri a afirmat, că numai înmînarea citaţiei personal
destinatarului şi contrasemnarea de acesta este proba acceptabilă a înmînării
unei citaţii (a se vedea mai sus paragrafele 24 şi 25). Reprezentantul
reclamantei a adăugat precum că corespondenţa adresata organizaţiei sale,
inclusiv şi scrisorile Curţii, se pierdeau pînă a ajunge la destinatar.
29. Mai mult ca atît, reclamanta nu era în cunoştinţă de cauză despre
depunerea unui recurs în anulare din partea companiei L. şi, prin urmare, nu
a reuşit să prezinte nici un fel de comentariu, nici în scris nici verbal în
cadrul şedinţei de judecată propriu-zisă. Dînsa a subliniat faptul că Curtea
Supremă de Justiţie nu a examinat exclusiv aspectele procedurale dar a s-a
pronunţat asupra fondului cauzei, şi a modificat integral hotarîrea instanţei
inferioare. Prin urmare era esenţialmente necesară ascultarea tuturor
părţilor, fapt care deosebeşte prezenta cauză de speţa Nesme v. France (no.
72783/01, 14 December 2004), citata de Guvern.
30. Guvernul a susţinut că reclamanta a fost corespunzător citată în
şedinţă, după cum rezultă din înregistrarea despre trimiterea citaţiei în
adresa dumneaei. Mai mult ca atît, Curtea a găsit încălcarea Articolului 6 în
speţa Nesme, citată mai sus, dat fiind faptul că reclamantul în acel caz a fost
personal culpabil, pierzîndu-şi unele oportunităţi rezonabile de a-şi prezenta
observaţiile în scris pînă la şedinţă.
31. Curtea notează că, în speţa Russu v. Moldova (no. 7413/05, § § 23-
28, 13 noiembrie 2008) deja a constatat că “în practică, instanţele naţionale
nu acceptă drept o dovadă pertinentă faptul expedierii unei scrisori din
instanţă şi solicită o dovadă de recepţionare.” Similar acestui caz, şi avînd în
vedere jurisprudenţa naţională prezentată de reclamantă, care nu a fost
contestată de Guvern (a se vedea mai sus paragrafele 24 şi 25), Curtea
consideră că Guvernul nu a demonstrat satisfăcător precum că reclamanta,
în speţă, a fost citată în modul corespunzător la şedinţă din 11 noiembrie
2004, în conformitate cu legislaţia şi practica naţională.
32. De asemenea, Curtea concluzionează, cum a făcut-o în speţa Russu
(citată mai sus, § 27), precum că “neavînd nici-o notificare prealabilă despre
şedinţă, reclamanta nu reuşit să-şi pregătească apărarea sa şi nici nu a fost
reprezentată de un avocat.” Curtea cade de acord cu reclamanta că prezenta
cauză se deosebeşte de speţa Nesme, citată mai sus. Avînd în vedere faptul
că Curtea Supremă de Justiţie a inversat hotărîrea pronunţată de instanţa
inferioară, care a fost favorabilă reclamantei, a fost necesar pentru ea să fie
audiată personal.
33. Respectiv a fost o violare a Articolului 6 § 1 din Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIE

“ Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale
cazul, o reparaţie echitabilă...”
A. Cu privire la Prejudiciul Moral.
35. Reclamanta a pretins 4.000 de euro (EUR), pentru compensarea

prejudiciul moral cauzat. Dînsa s-a referit la sentimentul de frustrare,
explicînd că avînd certitudinea că are o hotărîre definitivă în favoarea ei, în
lipsa unor date adverse din instanţă, doar mai tîrziu a aflat că a fost adoptată
o hotărîre nouă, în absenţa sa, şi prin care i s-au respins toate pretenţiile.
36. Guvernul a considerat că reclamantei nu i se cuvin despăgubiri, şi
oricum, suma pretinsă este nefondată şi excesivă în raport cu jurisprudenţa
anterioară.
37. Din momentul în care Curtea nu poate să se pronunţe dacă în
procedurile ulterioare în faţa Curţii Supreme de Justiţie reclamanta a fost
audiată in personam, Curtea considera că omisiunea de ai oferi şansă să fie
ascultată i-a cauzat reclamantei un prejudiciu, care nu poate fi compensat

doar prin constatarea violării drepturilor sale în prezenta cauză. Respectiv,
hotărînd în baza principiilor echitabile, sub acest aspect Curtea acordă
reclamantei 1,000 EUR.
38. Reclamanta a pretins 500 EUR pentru costuri şi cheltuieli şi 30 EUR

pentru servicii de traducere.
39. Guvernul a considerat că reclamanta nu a probat cheltuielile sale din
momentul în care nu a prezentat vre-un contract cu avocatul său descifrarea
detaliată a orelor de lucru în această cauză. Oricum, Guvernul a considerat
că sumele pretinse sunt exagerate şi nefondate.
40. Curtea constată că reclamanta a fost reprezentata de un avocat, care a
prezentat toate observaţiile relevante şi realmente a lucrat în cauza
respectivă. Curtea consideră că suma solicitată este rezonabila şi, prin
urmare, acceptă pretenţiile reclamantei în întregime.
C. Penalităţile


UNANIMITATE
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că Statul reclamat urmează să achite companiei reclamante în decurs
de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în
conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, 2,000
(două mii) Euro cu titlu de prejudiciu moral, şi 1,550 (o mie şi cinci sute
cincizeci) Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli, sumele care urmează a fi
aplicabilă la data achitării, plus orice taxă care poate fi aplicată;

Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 13 octombrie 2009,


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA GOREA c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
17 iulie 2007
DEFINITIVĂ
17/10/2007

1 HOTĂRÂREA GOREA c. MOLDOVEI
În cauza Gorea c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de un cetăţean al Republicii Moldova, dl
Grigore Gorea („reclamantul”), la 7 iunie 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl A. Tănase şi dl V. Nicoară,
avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost
3. Reclamantul a pretins, în special, că a fost deţinut în condiţii inumane
şi degradante, că a fost deţinut ilegal şi că instanţele judecătoreşti nu au adus
motive relevante şi suficiente pentru detenţia sa.
Regulamentului Curţii). În cadrul acelei Secţiuni, Camera care urma să
examineze cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în
conformitate cu articolul 26 § 1 al Regulamentului Curţii.
5. La 25 octombrie 2005, o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice
HOTĂRÂREA GOREA c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

felul următor.
1. Evenimentele anterioare reţinerii reclamantului

8. Reclamantul a lucrat ca şef adjunct al serviciului anchetă penală al
Comisariatului de Poliţie Botanica din Chişinău. La 13 noiembrie 2001,
împotriva lui a fost pornită o urmărire penală pentru eliberarea ilegală din
arest preventiv a două persoane acuzate.
9. La 12 martie 2002, Procuratura municipiului Chişinău a încetat
urmărirea penală, constatând că acuzaţiile se bazau doar pe declaraţiile a doi
martori care, ulterior, le-au retras, declarând că ei au făcut declaraţiile ca
rezultat al maltratării de către poliţişti. Declaraţiile lor nu au fost susţinute de
alte probe. În aceeaşi zi, procurorul l-a informat pe reclamant despre decizie
prin expedierea unei scrisori la adresa apartamentului nr. 140, unde
reclamantul s-a mutat recent. El a trimis o copie a deciziei sale procurorului
municipiului Chişinău „pentru informare şi control”. Totuşi, reclamantul a
fost eliberat din funcţie.
10. Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare, solicitând restabilirea sa în
funcţie şi plata salariului neplătit pentru întreaga perioadă de absenţă forţată
de la serviciu. La 25 aprilie 2002, Curtea de Apel a admis pretenţia lui.
Instanţa de judecată a constatat că urmărirea penală împotriva reclamantului
nu a stabilit vinovăţia lui şi că a fost încetată. De asemenea, ea a constatat că
reclamantul nu a influenţat procedurile iniţiate împotriva arestaţilor eliberaţi,
unul dintre ei fiind, ulterior, găsit că nu a comis nicio infracţiune, iar celălalt
fiind arestat din nou. Cauza acestuia este încă pendinte.
11. La 13 octombrie 2003, reclamantul a fost angajat ca ofiţer în cadrul
Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei („CCCEC”).
12. După cum se pretinde, la 19 noiembrie 2004, el a fost chemat de
superiorii săi şi obligat să-l reţină pe dl Şarban, secretarul Consiliului
municipal Chişinău. În aceeaşi zi, reclamantul l-a reţinut pe dl Şarban.
13. La 20 decembrie 2004, o înregistrare video a declaraţiei reclamantului
cu privire la reţinerea dlui Şarban a fost difuzată de televiziune. Reclamantul
a declarat că urmărirea penală împotriva dlui Şarban a fost inventată din
motive politice şi că nu a existat niciun motiv legal pentru pornirea acesteia.
(a se vedea Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 18, 4 octombrie 2005).
14. Potrivit reclamantului, la 21 decembrie 2004, şeful Direcţiei securitate
internă a Procuraturii Generale a cerut procurorului municipiului Chişinău să-
i transmită dosarul penal împotriva reclamantului.
15. La 29 decembrie 2004, Procurorul General a reluat urmărirea penală,

constatând că încetarea acesteia în martie 2002 a fost ilegală, deoarece nu s-a
bazat pe o apreciere corespunzătoare a tuturor circumstanţelor, că
discrepanţele dintre probe nu au fost pe deplin soluţionate şi că faptele
pretinse nu au fost dovedite ca fiind adevărate. Nu a fost dată nicio indicaţie
de a porni o investigaţie împotriva ofiţerului care a încetat urmărirea penală
împotriva reclamantului.
16. La 8 februarie 2005, reclamantului i s-a cerut să se prezinte, în calitate
de bănuit, la un procuror de la Procuratura Generală. Scrisoarea în cauză a
fost trimisă pe adresa apartamentului nr. 121, unde reclamantul nu mai locuia
încă de la începutul anului 2002. La 14 februarie 2005, un procuror a raportat
că el nu a putut să înmâneze reclamantului citaţia, deoarece nimeni nu se afla
acasă, aşa că ea a trebuit prinsă în uşa de la intrare. La 13 aprilie 2005, a fost
expediată o altă citaţie, iar la 14 aprilie 2005, a fost întocmit un raport similar,
ambele în privinţa apartamentului nr. 121.
17. La 18 aprilie 2005, procurorul a dispus aducerea reclamantului în faţa
sa, iar în caz de necesitate, chiar cu forţa. La 25 aprilie 2005, un alt raport a
confirmat absenţa reclamantului din apartamentul nr. 121.
18. La 25 aprilie 2005, procurorul l-a pus sub învinuire pe reclamant. Nu s-
a făcut nicio menţiune cu privire la omisiunea acestuia de a se prezenta pe
parcursul urmăririi penale.
19. La 26 aprilie 2005, Judecătoria Rîşcani a emis un mandat pentru
arestarea şi detenţia reclamantului pentru 30 de zile, constatând că el s-a
eschivat de la urmărirea penală, a împiedicat stabilirea faptelor, putea să
comită o nouă infracţiune şi că a fost dat în căutare.
20. La 11 mai 2005, procurorul a trimis documentele relevante
Comisariatului de Poliţie Buiucani, pentru darea reclamantului în căutare.
2. Evenimentele care au urmat după reţinerea reclamantului

21. La 18 mai 2005, reclamantul a fost reţinut pe stradă şi i s-a spus despre
mandatul cu privire la arestarea sa emis la 26 aprilie 2005. La 19 mai 2005, el
a fost adus în faţa unui judecător, care l-a informat despre încheierea din 26
aprilie 2005. Reclamantul a depus recurs, pretinzând că el nu a fost informat
despre urmărirea penală şi că, prin urmare, era injust ca el să fie acuzat de
eschivare de la aceasta. El a susţinut că avea domiciliu permanent, serviciu şi
o familie cu doi copii, pe care o întreţinea. El nu avea antecedente penale şi,
dacă ar fi intenţionat să se eschiveze de la urmărirea penală sau să o
obstrucţioneze, el ar fi făcut acest lucru mai devreme. De asemenea, el a
subliniat că urmărirea penală pornită împotriva sa a fost încetată în 2002. El a
invocat articolul 5 al Convenţiei şi a cerut să fie eliberat sub control judiciar,
promiţând că el nu va părăsi oraşul.
22. La 24 mai 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul său,
constatând că instanţa judecătorească inferioară „a adus motive
corespunzătoare pentru aplicarea măsurii preventive şi nu a comis nicio

încălcare procedurală”.
23. La 30 mai 2005, procurorul a întocmit rechizitoriul, iar la 1 iunie 2005,
cauza a fost transmisă instanţei de judecată pentru examinare.
24. Potrivit Guvernului, instanţa de judecată a stabilit data primei şedinţe
preliminare pentru 24 iunie 2005. La acea dată, Procurorul General a
desemnat un alt procuror în dosar şi, prin urmare, şedinţa judecătorească a
fost amânată pentru 28 iunie 2005. Deoarece acest nou procuror avea deja
programată o cauză pentru acea dată, a avut loc o altă amânare. La 4 iulie
2005, procurorul a cerut strămutarea cauzei la o altă instanţă de judecată,
cerere care, la o dată necunoscută ulterioară, a fost respinsă de către Curtea
Supremă de Justiţie. O nouă dată pentru şedinţa judecătorească preliminară a
fost stabilită pentru 26 august 2005, însă şedinţa de judecată a fost amânată pe
motiv de absenţă a martorilor. Potrivit reclamantului, el a depus cereri habeas
corpus la fiecare şedinţă de judecată, însă niciuna dintre ele nu a fost
examinată din cauza amânărilor şi nicio decizie formală nu a fost emisă
vreodată. Guvernul nu a negat acest lucru.
25. La 30 august 2005, reclamantul a adresat o cerere scrisă pentru
schimbarea arestării preventive cu o altă măsură preventivă. El a pretins că
citaţiile au fost, în mod intenţionat, trimise la o adresă incorectă, iar
examinarea cauzei sale era tergiversată fără niciun motiv.
26. La 2 septembrie 2005, Judecătoria Botanica a respins acea cerere, în
principal, deoarece ea a constatat că reclamantul s-a eschivat de la urmărirea
penală. Instanţa de judecată a notat că reclamantului i s-au prezentat citaţii de
două ori pe adresa „...apartamentului nr. 121, unde, potrivit dosarului
personal, el era înregistrat”, însă el nu s-a prezentat la procuror şi nu a putut fi
adus forţat, deoarece el nu a fost găsit la acea adresă. Instanţa de judecată a
conchis că temeiurile în baza cărora s-a decis aplicarea arestării preventive au
rămas valabile, deoarece reclamantul putea să se eschiveze sau să
obstrucţioneze urmărirea penală. Atunci când a respins cererea habeas
corpus, instanţa de judecată a decis că „măsura preventivă sub formă de arest
preventiv trebuie menţinută”.
27. La 3 noiembrie 2005, reclamantul a depus o altă cerere habeas corpus,
plângându-se de tergiversarea nenecesară a cauzei sale. Procurorul a fost de
acord, în parte, şi a cerut instanţei de judecată eliberarea reclamantului şi
plasarea lui sub arest la domiciliu, deoarece, până la acea etapă, niciun martor
nu a fost încă audiat. În aceeaşi zi, Judecătoria Botanica a admis cererea şi a
dispus aplicarea arestului la domiciliu faţă de reclamant, interzicându-i să-şi
părăsească apartamentul, să vorbească cu martorii acuzării sau să folosească
telefonul. În baza anexei la buletinul său de identitate, care prevedea că adresa
sa permanentă era apartamentul nr. 140, instanţa de judecată a dispus
arestarea la domiciliu a reclamantului la acea adresă. La 15 decembrie 2005,
arestarea la domiciliu a reclamantului a fost înlocuită cu obligaţia de a nu
părăsi oraşul.
28. În decembrie 2006, reclamantul a cerut instanţei de judecată care

examina cauza sa să anuleze decizia Procurorului General din 29 decembrie
2004, prin care a fost reluată urmărirea penală în cauza sa şi să înceteze
urmărirea penală. El a susţinut că reluarea urmăririi penale i-a încălcat atât
dreptul său de a nu fi urmărit de două ori pentru aceeaşi faptă, cât şi principiul
securităţii raporturilor juridice, ceea ce era contrar articolelor 22 şi 287 ale
Codului de procedură penală şi articolului 5 § 1 al Convenţiei.
În hotărârea sa din 13 decembrie 2006, Judecătoria Buiucani a citat
articolele 22 şi 287 ale Codului de procedură penală („CPP”) şi a constatat că:
„...
Analizând în şedinţa de judecată probele acumulate, instanţa consideră necesar de
încetat procesul în legătură cu existenţa circumstanţelor care exclud pornirea urmăririi
penale şi tragerea la răspundere penală şi anume împiedicarea punerii repetate sub
învinuire a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.
În şedinţa de judecată s-a stabilit că urmărirea penală în privinţa lui Gorea Grigore a
fost pornită în baza ordonanţei de intentare a procesului penal din 13.11.2001 (vol.
I/f.d. 1).
Conform ordonanţei anchetatorului superior în Procuratura municipiului Chişinău, I.
Batalai, din 12.03.2002, procesul penal în privinţa lui Gorea Grigore a fost clasat din
lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii (vol. II/f.d.71).
Prin ordonanţa Procurorului General al Republicii Moldova din 29.12.2004,
ordonanţa din 12.03.2002 de clasare a procesului penal a fost anulată şi urmărirea
penală a fost reluată. Drept motiv este indicată ilegalitatea ordonanţei de clasare a
procesului, care contravine probelor acumulate în procesul anchetei, neexistând
circumstanţele care au determinat adoptarea ei, că nu au fost înlăturate contradicţiile
dintre declaraţiile lui Gorea G. şi ale martorilor şi că nu au fost efectuate acţiuni
procesuale în vederea stabilirii persoanelor care au introdus informaţia în registrele de
evidenţă şi fişele statistice (vol. II/f.d.75).
Instanţa reţine că o astfel de concluzie contravine materialelor prezentei cauze.
În ordonanţa de clasare a procesului penal din 12 martie 2002 sunt descrise detaliat
probele administrate şi analiza acestora, cu deducerea concluziei respective. În
ordonanţa de anulare a acesteia din 29 decembrie 2004, însă, nu este dată analiza
circumstanţelor şi motivele respingerii concluziei privind lipsa elementelor
constitutive ale infracţiunii. O simplă indicare la ilegalitatea acestui act procedural nu
poate servi drept un temei legal pentru reluarea urmăririi penale.
Aşadar, instanţa concluzionează că ordonanţa de clasare a procesului penal din 12
martie 2002 a fost determinată de probele administrate şi că a fost emisă conform
prevederilor legislaţiei în vigoare.
Astfel, nu sunt întrunite condiţiile de reluare a urmăririi penale prevăzute de art. 287
CPP şi este prezent cazul urmăririi repetate a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă,
care exclude pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală în privinţa lui
Gorea Grigore.
...
În conformitate cu art. 391 Cod de procedură penală, judecata decide:
ÎNCETAREA PROCESULUI
Se încetează procesul penal împotriva [reclamantului] ... în legătură cu existenţa

circumstanţelor care exclud pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală,
şi anume împiedicarea punerii repetate sub învinuire a aceleiaşi persoane pentru
aceeaşi faptă.”
Această hotărâre a fost menţinută de Curtea de Apel Chişinău la
12 februarie 2007. Nu a fost depus recurs şi hotărârea a devenit irevocabilă.
3. Condiţiile de detenţie între 18 mai şi 8 iunie 2005

29. Potrivit reclamantului, el a fost deţinut în Izolatorul de Detenţie
Provizorie al comisariatului de poliţie în condiţii inumane şi degradante. În
special, acolo exista un acces foarte limitat la lumina zilei şi nu aveau loc
plimbări în afara celulei; hrană de calitate proastă; supraaglomerare (trei
bărbaţi într-o celulă de 6 m2, o parte a căreia era ocupată de un veceu care
nu era separat de restul celulei); căldură şi umiditate; ventilare artificială
neregulată, care avea loc pe perioade scurte, în pofida faptului că alţi
deţinuţi fumau în celulă, ceea ce i-a creat reclamantului probleme
respiratorii; lipsa oricărei lenjerii de pat şi accesul la duş o singură dată pe
săptămână. Lui nu i s-a permis să primească vizite de la soţia sa şi, deşi era
fost ofiţer de urmărire penală, a fost plasat într-o celulă cu infractori
condamnaţi (a se vedea paragraful 38 de mai jos). El a prezentat o
înregistrare video a unui interviu cu una din persoanele cu care el a fost
deţinut în celulă. În acea înregistrare, persoana intervievată a confirmat
descrierea condiţiilor de detenţie dată mai sus. Guvernul nu a comentat acest
interviu.
30. Reclamantul a susţinut că sănătatea sa s-a deteriorat grav, că a suferit
dureri de cap în timpul detenţiei şi că tratamentul medical care i-a fost
acordat nu a fost eficient. Lui i s-a refuzat examinarea medicală din partea
unui specialist pentru a se determina de ce suferea el şi cum ar fi fost mai
bine să fie tratat.
31. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost ţinut în trei celule diferite, în
care fiecare deţinut a avut cel puţin 4 m2 de spaţiu. Una din celulele în care
a fost deţinut reclamantul (nr. 22) măsura 12.8 m2, iar reclamantul o
împărţea cu alţi trei deţinuţi (inclusiv A.M. şi G.A.). Acolo exista ventilare
şi acces la lumina zilei suficiente, acces nelimitat la apa din robinet, iar
veceul era separat de restul celulei printr-un perete lateral. Hrana era de o
cantitate şi calitate adecvate şi era pregătită de personalul de la o
universitate, după cum era confirmat prin chitanţele relevante. Mai mult,
reclamantului i s-a permis să primească lenjerie de pat de la soţia sa.
Detenţia reclamantului a fost scurtă şi, în iunie 2005, el a fost transferat într-
un alt izolator.
32. Pentru a arăta schimbările în condiţiile de detenţie din penitenciarele
din Republica Moldova, Guvernul s-a referit la câteva documente cu privire
la programe elaborate pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie din
penitenciarele din Republica Moldova (a se vedea paragraful 39 de mai jos).
33. În opinia Guvernului, reclamantului i-a fost acordată asistenţă

medicală suficientă, după cum era dovedit prin fişa sa medicală prezentată
Curţii. Toate cererile sale au fost înregistrate în mod corespunzător şi el a
fost examinat de diferiţi specialişti, care au recomandat tratamentul medical,
pe care l-a urmat. În special, reclamantul a fost supus unei analize detaliate
(RMN), care nu a constatat vreo schimbare în starea sănătăţii sale
anterioare, care era satisfăcătoare. Mai mult, reclamantul a refuzat să
prezinte rezultatele examinărilor sale medicale făcute înainte de detenţie,
ceea ce a însemnat că nu au existat temeiuri medicale pentru o cercetare
RMN suplimentară, după cum a fost confirmat de medicii din penitenciar.
Reclamantul nu a fost deţinut împreună cu persoane anterior condamnate,
după cum a fost dovedit printr-o scrisoare a ministrului Justiţiei.
1. Rapoarte ale Comitetului pentru prevenirea torturii şi tratamentelor

sau pedepselor inumane sau degradante (CPT)
34. Constatările relevante ale CPT sunt următoarele:
Vizita în Republica Moldova din 20-30 septembrie 2004
„11. ... Se pare că constatările delegaţiei CPT precum că în 2004 practica de a deţine
bănuiţii pentru perioade îndelungate – uneori luni de zile – în IDP-uri este încă pe larg
urmată. Vizita a confirmat că IDP-urile Ministerului Afacerilor Interne nu vor putea
oferi vreodată condiţii de detenţie corespunzătoare adaptate la necesităţile persoanelor
arestate preventiv pentru perioade prelungite.
4. Condiţiile de detenţie.
a. Instituţiile Ministerului Afacerilor Interne
41. Din 1998, când a vizitat pentru prima dată Republica Moldova, CPT a avut
îngrijorări serioase în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie din instituţiile
Ministerului Afacerilor Interne.
42. În ceea ce priveşte secţiile de poliţie sau IDP-urile vizitate, condiţiile materiale
de detenţie constituie, fără îndoială, subiect al aceloraşi critici ca şi în trecut. Celulele
de detenţie nu au acces la lumina zilei ori au un acces foarte limitat; lumina artificială
– cu rare excepţii – era mediocră. În niciuna una din instituţii, persoanele obligate să
petreacă noaptea în detenţie nu primesc saltele şi pături, nici chiar cele deţinute pentru
perioade prelungite. Persoanele care dispuneau de asemenea obiecte au putut să le
obţină doar de la familiile lor... .
47. În concluzie, condiţiile materiale de detenţie în secţiile de poliţie rămân
problematice; ele rămân dezastruoase în IDP-uri, continuând, în multe privinţe, să
constituie pentru deţinuţi tratament inuman şi degradant.”
Prevederile relevante ale standardelor CPT (CPT/Inf/E (2002) 1,
Rev. 2004) sunt următoarele:
„Sarcina de a proteja persoanele aflate în custodia poliţiei include responsabilitatea
de a garanta integritatea lor fizică şi psihică. Rezultă că supravegherea
corespunzătoare a spaţiilor de detenţie este o parte componentă a îndatoririi de a
proteja asumată de poliţie. Trebuie întreprinse măsuri corespunzătoare pentru a

garanta că persoanele din custodia poliţiei sunt întotdeauna într-o poziţie din care intră
uşor în contact cu personalul de supraveghere.”
2. Dreptul şi practica interne relevante

Şarban v. Moldova (citată mai sus, § 51 et seq.). Suplimentar, următoarele
prevederi sunt relevante pentru această cauză:
36. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:
„Articolul 4
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se
interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne,
prioritate au reglementările internaţionale.
Articolul 25
(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de
legii, cel mult pînă la 12 luni.”
37. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală sunt

următoarele:
„Articolul 22
(1) Nimeni nu poate fi urmărit de organele de urmărire penală, judecat sau pedepsit
de instanţa judecătorească de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.
... (3) Hotărîrea organului de urmărire penală de scoatere a persoanei de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, precum şi hotărîrea judecătorească
definitivă, împiedică reluarea urmăririi penale, … cu excepţia cazurilor cînd fapte noi ori
recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat
hotărîrea pronunţată.
Articolul 287
(1) Reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei
penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire se dispune de către procurorul ierarhic
superior prin ordonanţă dacă, ulterior, se constată că nu a existat în fapt cauza care a
determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut circumstanţa pe care se întemeia
încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.
... (4) În cazurile în care ordonanţele de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei
penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire au fost adoptate legal, reluarea urmăririi
penale poate avea loc numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu
fundamental în cadrul urmăririi precedente au afectat hotărîrea respectivă. În cazul
descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai tîrziu de un an
de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau
scoatere a persoanei de sub urmărire.”
38. Prevederile relevante ale Legii nr. 1226-XIII cu privire la arestarea
preventivă, în vigoare în acea perioadă, sunt următoarele:
„Articolul 14
(1) La repartizarea preveniţilor în camere este obligatoriu să se respecte următoarele
cerinţe:
2) Sunt deţinuţi separat de ceilalţi preveniţi:
… f) persoanele care, pînă la arestare, au lucrat în autorităţile publice, inclusiv în
instanţele de judecată, în organele procuraturii, justiţiei, afacerilor interne, securităţii
naţionale; ...”.

privind aprobarea Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor
omului pentru anii 2004-2008. Planul include mai multe obiective pentru
anii 2004-2008 cu scopul de îmbunătăţire a condiţiilor de detenţie, inclusiv
Planului.
ÎN DREPT
A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei
40. Reclamantul a pretins că condiţiile sale de detenţie în Izolatorul de

Detenţie Provizorie (IDP) al Comisariatului General de Poliţie al
municipiului Chişinău, inclusiv lipsa asistenţei medicale şi deţinerea sa
împreună cu infractori condamnaţi, au constituit tratament inuman şi
degradant contrar articolului 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
degradante.”
41. Reclamantul şi-a reiterat argumentele sale anterioare (a se vedea

paragrafele 29 şi 30 de mai sus) şi a notat că Guvernul nu a prezentat nicio
probă că el ar fi primit asistenţă medicală în timpul aflării sale în detenţie în
IDP al Comisariatului General de Poliţie al municipiului Chişinău.
Condiţiile de detenţie şi asistenţa medicală, care a fost disponibilă lui după
transferul său în Izolatorul Anchetei Preliminare al Ministerului Justiţiei, au
fost, în opinia sa, nesatisfăcătoare, în special, din cauza că unele din cererile
sale cu privire la o evaluare detaliată a stării sale de sănătate au fost refuzate
din motive formale, în pofida recomandării medicilor, precum şi a
plângerilor sale constante de dureri de cap şi durere. El a obiectat
declaraţiilor Guvernului potrivit cărora condiţiile de detenţie în IDP erau
bune şi a notat că declaraţiile erau contrare constatărilor CPT (a se vedea
42. Mai mult, la 25 mai 2005, el a fost transferat într-o celulă cu
persoane anterior condamnate pentru diverse infracţiuni, deşi el era fost
ofiţer de urmărire penală. El a prezentat copii ale confirmărilor de la
Ministerul Afacerilor Interne care dovedeau că fiecare din cei trei deţinuţi,
cu care el a împărţit o celulă, a fost acuzat de una sau mai multe infracţiuni
grave (inclusiv omor, producerea şi păstrarea armelor de foc, circulaţia
ilegală a substanţelor narcotice, fraudă), iar unii fuseseră deja condamnaţi
pentru infracţiuni grave similare.
interne disponibile lui.
44. El a considerat că condiţiile de detenţie a reclamantului au fost
conforme cu cerinţele articolului 3 (a se vedea paragrafele 31-33 de mai
sus), având în vedere perioada scurtă de detenţie în care el s-a aflat acolo. El
a susţinut că constatările CPT făcute în urma vizitei sale din septembrie
2004 nu reflectau schimbările majore care au avut loc înainte de luna mai
2005, când reclamantul a fost plasat în izolatorul respectiv. El s-a referit la
iniţiativele autorităţilor în legătură cu aceasta (a se vedea paragrafele 32 şi
39 de mai sus).
45. Potrivit Guvernului, reclamantului i-a fost acordată asistenţa
medicală deplină, iar analiza detaliată (RMN), pe care el a solicitat-o, având
în vedere testul similar care a fost efectuat anterior şi refuzul său de a
coopera pe deplin, nu a fost considerată necesară de către medicii din
penitenciar (a se vedea paragraful 33 de mai sus).
46. După cum a fost confirmat prin chitanţele relevante, hrana servită în
izolator era pregătită la bucătăria unei universităţi locale şi, prin urmare, era
de bună calitate. Mai mult, reclamantul nu a fost niciodată deţinut cu
persoane anterior condamnate, deoarece acest lucru ar fi fost contrar Legii
cu privire la arestarea preventivă, care interzicea o astfel de plasare în
termeni absoluţi (a se vedea paragraful 38 de mai sus).
47. Curtea notează că, în această cauză, reclamantul a fost deţinut în
Izolatorul de Detenţie Provizorie al Comisariatului General de Poliţie timp
de 21 de zile, 14 dintre care s-a aflat într-o celulă cu alţi trei deţinuţi, iar
şapte zile s-a aflat în două celule diferite împreună cu, după cum a susţinut
reclamantul, persoane anterior condamnate. În opinia Curţii, efectul
cumulativ al supraaglomerării şi al plasării intenţionate a unei persoane într-
o celulă cu persoane care ar putea prezenta un pericol pentru aceasta ar
putea, în principiu, să ridice o chestiune prin prisma articolului 3 al
Convenţiei (a se vedea standardele CPT la care s-a făcut referire în

paragraful 34 de mai sus). Totuşi, Curtea notează că, în timpul perioadei
sale relativ scurte de detenţie, reclamantul nu s-a plâns că ar fi fost vreodată
ameninţat de colegii săi de celulă. Mai mult, el nu a invocat niciodată
prevederile articolului 14 alin. 2 (f) al Legii nr. 1226-XIII cu privire la
arestarea preventivă (a se vedea paragraful 38 de mai sus), care interzicea în
termeni absoluţi deţinerea inter alia a lucrătorilor afacerilor interne în
aceeaşi celulă cu alte categorii de persoane arestate sau condamnate.
48. Mai mult, Curtea notează, în continuare, că reclamantul nu şi-a
susţinut pretenţia sa că starea sănătăţii sale a avut de suferit ca urmare a
detenţiei sale în condiţiile descrise de el. Ea nu este convinsă că
reclamantului i-a fost refuzată asistenţa medicală în mod sistematic,
deoarece el a fost examinat de mai mulţi medici şi a urmat tratament în
conformitate cu recomandările lor. Deşi el a solicitat să fie efectuată o
examinare suplimentară, trebuie notat faptul că medicii care l-au examinat
nu au considerat acest lucru ca fiind necesar (a se vedea paragraful 33 de
mai sus). Nicio informaţie care ar contrazice această concluzie nu a fost
prezentată Curţii.
49. Curtea reaminteşte că ea trebuie să fie convinsă, în baza materialelor
prezentate ei, că condiţiile de detenţie a reclamantului au constituit un
tratament care a depăşit nivelul minim de severitate necesar pentru ca
articolul 3 al Convenţiei să devină aplicabil. În legătură cu aceasta, ea
notează că detenţia reclamantului în condiţiile invocate a fost relativ scurtă.
Deşi mărimea celulei pe care el a împărţit-o cu alţi trei deţinuţi ar putea,
potenţial, să ridice o chestiune prin prisma articolului 3 din Convenţie (a se
vedea Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, § 60, 13 septembrie 2005),
trebuie notat faptul că el a fost deţinut acolo doar 14 zile. Reclamantul nu şi-
a susţinut argumentul că condiţiile materiale ale detenţiei sale au fost atât de
rele încât să trezească îngrijorări. De asemenea, Curtea notează că hrana
oferită reclamantului pare să fi fost adecvată şi că nu existau restricţii ale
drepturilor soţiei sale de a-l vizita. Deşi este regretabil faptul că soţia
reclamantului a trebuit să-i aducă lenjerie de pat, el, cel puţin, a putut astfel
să beneficieze de un anumit nivel de igienă în celula sa.
50. Curtea observă că referirea reclamantului la constatările CPT (a se
vedea paragrafele 34 şi 41 de mai sus) în sine şi în absenţa probelor cu
privire la suferinţa individuală de o intensitate necesară pentru a constata
violarea articolului 3, nu oferă o bază pentru concluzia că a avut loc o
violare a articolului 3 al Convenţiei în cazul reclamantului.
51. Prin urmare, Curtea conchide că pretenţia formulată în temeiul
articolului 3 al Convenţiei este în mod vădit nefondată, în sensul articolului
35 § 3 al Convenţiei. Din acest motiv, Curtea nu va examina argumentul
Guvernului precum că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în
ceea ce priveşte pretenţia sa cu privire la condiţiile materiale de detenţie (a
B. Pretenţiile formulate în temeiul articolului 5 al Convenţiei
52. Reclamantul a pretins că drepturile sale garantate de articolul 5 §§ 1 şi 3

al Convenţiei au fost încălcate, deoarece urmărirea penală împotriva sa nu ar fi
putut fi în mod legal reluată şi, astfel, detenţia sa a fost ilegală şi deoarece
instanţele judecătoreşti nu au adus motive relevante pentru deciziile lor de a-l
deţine. În continuare, el a susţinut că a fost deţinut fără un temei legal după 1
iunie 2005 şi a invocat în acest sens cauza Baranowski v. Poland (nr.
28358/95, ECHR 2000-III).
Părţile relevante ale articolului 5 sunt următoarele:
... (c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau
când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o
infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; ...
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în
cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure
prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
1. Legalitatea reluării urmăririi penale împotriva reclamantului

53. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 1, de legalitatea
detenţiei sale, deoarece aceasta a fost dispusă în baza unei urmăriri penale
reluate în mod necorespunzător.
(a) Argumentele părţilor

54. Reclamantul a pretins că urmărirea penală împotriva sa, care a fost
încetată în anul 2002, nu putea fi reluată din cauza prevederilor articolului 22 al
CPP (a se vedea paragraful 37 de mai sus). În orice caz, ea nu putea fi reluată
decât în termen de un an după încetarea acesteia (articolul 287 alin. 4 CPP, a se
vedea paragraful 37 de mai sus). Deoarece reluarea urmăririi penale a fost
ilegală, detenţia sa, care s-a bazat pe această urmărire penală, a fost, de
asemenea, ilegală. Mai mult, constatarea din 2002, precum că el nu a comis
nicio infracţiune, a exclus existenţa, în 2004, a unor „motive verosimile de a
bănui” că el ar fi putut săvârşi aceeaşi infracţiune. El a prezentat câteva articole
din presă cu privire la existenţa în Republica Moldova a unei practici de
folosire a urmăririlor penale ca mijloc de şantajare sau de asigurare a obedienţei
faţă de autorităţi, inclusiv a practicii de încetare a urmăririlor penale cu
posibilitatea de a le relua atunci când persoana a supărat autorităţile.
55. Reclamantul a respins interpretarea articolului 287 alin. 4 al CPP făcută
de Guvern. El a susţinut că acel articol nu întrunea cerinţele „calităţii legii”
cerute de articolul 5 al Convenţiei şi că atât procuratura, cât şi instanţele
judecătoreşti naţionale nu au prezentat detalii care ar permite clarificarea
aplicabilităţii acestei norme. In fine, reclamantul a susţinut că ordonanţele de

reluare a urmăririi penale nu puteau fi contestate.
56. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a invocat, nici măcar în substanţă,
această pretenţie în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale până în decembrie
2006. Mai mult, reluarea urmăririi penale împotriva reclamantului a fost
dispusă de un procuror ierarhic superior în strictă conformitate cu legislaţia
(articolul 287 alin. 1 al CPP).
57. El a susţinut că articolul 287 alin. 4 al CPP nu era aplicabil cauzei
reclamantului pe motiv că acel articol era aplicabil doar urmăririlor penale
încetate legal, în timp ce ordonanţa Procurorului General de reluare a urmăririi
penale a constatat, în mod clar, că încetarea urmăririi penale împotriva
reclamantului a fost ilegală. El a susţinut că, în practică, articolul 287 alin. 4 al
CPP nu a fost niciodată aplicat de către procuratură.
58. De asemenea, el a susţinut că articolul 22 al CPP nu era aplicabil,
deoarece acesta se referea doar la scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea
urmăririi penale, şi nu la clasarea cauzei penale, aşa cum s-a întâmplat în cauza
reclamantului.
(b) Aprecierea Curţii

59. Curtea ia notă de faptele noi prezentate de părţi, şi anume de
pronunţarea hotărârilor din 13 decembrie 2006 şi 12 februarie 2007 (a se vedea
paragraful 28 de mai sus). Aceste hotărâri au anulat ordonanţa Procurorului
General din 29 decembrie 2004 ca fiind contrară articolelor 22 şi 287 ale CPP
şi au dispus încetarea urmăririi penale în cauza reclamantului, constatând că
reluarea nemotivată a urmăririi penale, urmată de încetarea legală a acesteia, au
constituit o urmărire repetată a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.
60. În opinia Curţii, este necesar, mai întâi de toate, de a stabili dacă acest
fapt nou poate s-o determine să decidă că nu se mai justifică continuarea
examinării acestei pretenţii conform articolului 37 § 1 (c) al Convenţiei, care
„1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri
atunci când circumstanţele permit să se tragă concluzia că:
...
(c) pentru orice alt motiv constatat de Curte care nu mai justifică continuarea examinării
cererii.
Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate
prin Convenţie şi Protocoalele sale o cere.”
61. Curtea reaminteşte că ea „se bucură de o discreţie largă la identificarea
temeiurilor pe care se poate baza la radierea unei cereri de pe rolul său în
temeiul acestei norme, fiind înţeles, totuşi, faptul că astfel de temeiuri trebuie să
fie deduse din circumstanţele specifice ale fiecărei cauze” (a se vedea
Association SOS Attentats and de Boery v. France [GC], (dec.), nr. 76642/01, §
37, ECHR 2006-... şi principiile menţionate în ea cu privire la aplicarea

articolului 37 § 1 al Convenţiei).
62. În această cauză, Curtea notează că urmărirea penală în privinţa
reclamantului a fost încetată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Astfel, el a obţinut o redresare din partea instanţelor judecătoreşti naţionale
înainte ca Curtea să adopte hotărârea sa. Mai mult, Curtea notează că
argumentele reclamantului cu privire la violarea articolului 5 § 1 al Convenţiei
s-au bazat pe reluarea ilegală a urmăririi penale în temeiul dreptului intern, şi
anume al articolelor 22 şi 287 ale CPP. Instanţele judecătoreşti au confirmat
acea ilegalitate, bazându-se exact pe acele articole ale CPP (a se vedea
paragraful 28 de mai sus). Imediat ce reclamantul a solicitat expres instanţelor
judecătoreşti să verifice legalitatea reluării procedurilor în cauza sa, ele au
acceptat pretenţiile sale.
63. Este adevărat că reclamantului nu i s-au acordat compensaţii pentru
şapte luni de detenţie ilegală, care au rezultat din redeschiderea cauzei sale.
Totuşi, el nu a solicitat instanţelor judecătoreşti naţionale să-i acorde
compensaţii şi el încă mai poate să iniţieze proceduri pentru a obţine
compensaţii.
64. În concluzie, hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale cu privire la
această pretenţie şi condamnarea univocă de către acestea a reluării urmăririi
penale, când nu au fost aduse motive convingătoare pentru aceasta, omisiunea
reclamantului de a invoca această pretenţie de la începutul detenţiei sale sau de
a solicita compensaţii instanţelor naţionale atunci când el a invocat această
pretenţie, sunt circumstanţe care, luate împreună, determină Curtea să conchidă
că nu se mai justifică continuarea examinării acestei pretenţii, în sensul
articolului 37 § 1 (c) al Convenţiei.
65. De asemenea, Curtea consideră că niciun alt element cu privire la
respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale nu
cere ca această pretenţie să fie examinată în continuare în temeiul articolului 37
§ 1 in fine. Prin urmare, această parte a cererii urmează a fi scoasă de pe rol.
2. Legalitatea detenţiei reclamantului după 1 iunie 2005

66. Guvernul a susţinut că, în conformitate cu principiului subsidiarităţii,
ţine, în primul rând, de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale să
determine legalitatea detenţiei reclamantului. Dacă instanţele judecătoreşti
naţionale ar fi constatat că reclamantul a fost deţinut ilegal, el ar fi putut
pretinde prejudicii în conformitate cu legislaţia. Mai mult, instanţele
judecătoreşti au competenţa de a aplica direct Convenţia. Reclamantul nu a fost
de acord.
67. Curtea a constatat deja că în Republica Moldova exista o practică de a-i
deţine pe inculpaţi, fără a emite o încheiere judecătorească în acest sens, după
transmiterea dosarelor lor pentru examinare în instanţa de judecată. Ea
reaminteşte poziţia Guvernului pârât şi a instanţelor judecătoreşti naţionale în
mai multe cauze recente (a se vedea Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, § 146,
11 iulie 2006 şi Holomiov v. Moldova, nr. 30649/05, § 123, 7 noiembrie 2006),

în care Guvernul a considerat această practică ca fiind legală şi bazată pe mai
multe prevederi ale Codului de procedură penală. El nu a prezentat exemple de
derogări ale instanţelor judecătoreşti naţionale de la practica descrisă mai sus.
Într-adevăr, reclamanţii în ambele cauze menţionate mai sus, în mod expres, au
ridicat această chestiune în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, însă
plângerile lor au fost respinse.
68. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, având în vedere
practica generală care permitea autorităţilor să-l deţină fără o încheiere emisă
de către o instanţă judecătorească, reclamantul nu a avut o şansă reală de succes
prin depunerea unei plângeri cu privire la lipsa unei baze legale pentru detenţia
sa.
69. Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că pretenţia formulată
în temeiul articolului 5 al Convenţiei cu privire la lipsa unei baze legale pentru
detenţia reclamantului după 1 iunie 2005 nu poate fi declarată inadmisibilă
pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Prin urmare, obiecţia Guvernului
urmează a fi respinsă.
3. Concluzia privind pretenţiile formulate în temeiul articolului 5

articolului 5 §§ 1 şi 3 al Convenţiei (cu excepţia pretenţiei privind legalitatea
reluării urmăririi penale împotriva sa) ridică chestiuni de fapt şi drept, care sunt
fondului. Prin urmare, ea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu
decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 5 de
mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
71. În scrisoarea sa din 19 octombrie 2005, reclamantul s-a plâns în temeiul

articolului 5 § 1 al Convenţiei de ilegalitatea detenţiei sale după transmiterea, la
1 iunie 2005, a dosarului său în instanţa de judecată pentru examinare.
72. Guvernul a susţinut că, după transmiterea, la 1 iunie 2005, a dosarului
reclamantului în instanţa de judecată pentru examinare, ţinea de competenţa
acelei instanţe de judecată să examineze orice cerere cu privire la detenţia
acestuia pe durata examinării cauzei, aşa cum, în mod clar, prevede legislaţia.
Guvernul a invocat aceleaşi prevederi legale ca şi în cauza Boicenco (citată mai
sus, §§ 64-71).
73. Curtea reaminteşte că ea a constatat o violare a articolului 5 § 1 al
Convenţiei privind această chestiune în cauza Baranowski v. Poland (citată mai
sus, § 58); a se vedea, de asemenea, Boicenco (citată mai sus, § 154) şi
Holomiov (citată mai sus, § 130). După examinarea materialelor prezentate ei,
Curtea consideră că dosarul nu conţine niciun element care i-ar permite să
ajungă la o concluzie diferită în această cauză.
74. Din motivele aduse în cauzele citate mai sus, Curtea constată că detenţia
reclamantului pe durata examinării cauzei, după 1 iunie 2005, când încheierea
judecătorească care autoriza detenţia sa a expirat, nu a fost bazată pe nicio
prevedere legală.
76. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei de lipsa

motivelor pentru detenţia sa pe durata examinării cauzei sale de către instanţa
de judecată.
77. În lumina constatării sale (a se vedea paragraful 75 de mai sus) că
detenţia reclamantului după 1 iunie 2005 nu a avut nicio bază legală (a se
vedea, de asemenea, Şarban, citată mai sus, § 104), Curtea nu consideră
necesar să examineze separat această pretenţie.

echitabilă.”
A. Prejudiciu
79. Reclamantul a pretins 23,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral

suferit ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate de Convenţie: EUR
8,000 pentru violarea articolului 3, EUR 10,000 pentru violarea articolului 5 §
1 şi EUR 5,000 pentru violarea articolului 5 § 3. El a invocat jurisprudenţa
Curţii pentru a dovedi că sume comparabile au fost acordate pentru violarea
acestor articole.
80. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, susţinând
că, în lumina jurisprudenţei Curţii, ea era excesivă. El a susţinut că
jurisprudenţa invocată de reclamant se referea la situaţii care nu aveau nimic în
comun cu cauza reclamantului în ceea ce priveşte natura şi gravitatea
încălcărilor pretinse, efectele asupra reclamantului şi atitudinea autorităţilor
statului. Autorităţile au întreprins toate măsurile pentru a asigura necesităţile
reclamantului, iar tratamentul la care el a fost supus nu a atins nivelul minim de
severitate cerut de articolul 3 al Convenţiei. Orice constatare a violării
articolului 5 al Convenţiei ar trebui să constituie în sine o satisfacţie echitabilă.
81. Curtea reaminteşte că ea nu a constatat în această cauză o violare a
articolului 3 al Convenţiei. Ea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost
cauzat un anumit stres şi nelinişte ca rezultat al omisiunii autorităţilor de a
respecta drepturile sale garantate de articolul 5, şi anume detenţia sa fără nicio

bază legală timp de peste şase luni. Ea acordă reclamantului suma totală de
EUR 9,000 cu titlu de prejudiciu moral (a se vedea Baranowski, citată mai sus,
§ 82 şi Ječius v. Lithuania, nr. 34578/97, § 109, ECHR 2000-IX).
82. Reclamantul a mai pretins EUR 10,212 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

El a prezentat o listă a orelor lucrate pentru pregătirea cauzei (105 ore) şi
onorariul pentru o oră de lucru pentru fiecare tip de activitate, inclusiv
pregătirea observaţiilor suplimentare solicitate de Curte cu privire la practica
naţională. De asemenea, el a prezentat o hotărâre a Baroului Avocaţilor din
Republica Moldova, adoptată la 29 decembrie 2005, care recomanda nivelul de
remunerare pentru avocaţii care reprezintă reclamanţi în faţa instanţelor
internaţionale.
83. Guvernul a considerat aceste pretenţii ca fiind nejustificate, având în
vedere realităţile economice ale vieţii din Republica Moldova. El a susţinut că
reclamantul nu a prezentat nicio copie a vreunui contract de reprezentare a sa.
El a pus la îndoială necesitatea de a lucra 105 ore pentru cercetarea
jurisprudenţei Curţii şi a numărului de ore prestate pentru a scrie observaţiile
reclamantului.
rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost realmente
angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea Şarban, citată mai sus, §
139). În conformitate cu articolul 60 § 2 al Regulamentului Curţii, trebuie
85. În această cauză, Curtea notează că, deşi reclamantul nu a prezentat o
copie a contractului cu avocaţii săi, el, în mod corespunzător, i-a împuternicit
să-l reprezinte în procedurile în faţa Curţii şi a fost de acord cu lista orelor
lucrate pentru pregătirea cauzei sale. De asemenea, este evident faptul că un
anumit volum de lucru a fost făcut, având în vedere calitatea observaţiilor.
Totuşi, suma cerută este excesivă şi urmează a fi acceptată doar în parte. Având
în vedere lista detaliată a orelor lucrate, numărul şi complexitatea chestiunilor
examinate şi faptul că s-a constatat doar o violare a articolului 5 al Convenţiei,
Curtea acordă reclamantului EUR 2,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli (cf.
Şarban, citată mai sus, § 139).


1. Decide să radieze cererea de pe rolul său în partea care se referă la pretenţia
reclamantului formulată în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei privind
detenţia acestuia între 18 mai 2005 şi 1 iunie 2005, după reluarea urmăririi
penale;
2. Declară admisibile pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 1 al

Convenţiei în ceea ce priveşte detenţia reclamantului fără nicio bază legală
şi pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei, iar restul
cererii inadmisibil;

priveşte detenţia reclamantului fără o bază legală după 1 iunie 2005;
4. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia reclamantului

formulată în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei;
5. Hotărăşte:
articolul 44 § 2 al Convenţiei EUR 9,000 (nouă mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de costuri
şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA GRĂDINAR c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 aprilie 2008
DEFINITIVĂ
08/07/2008

1 HOTĂRÂREA GRĂDINAR c. MOLDOVEI
În cauza Grădinar c. Moldovei,

Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Lech Garlicki,
Ján Šikuta,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către dna Nina Grădinar („reclamantul”), la
28 noiembrie 2000.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl N. Arnăut, avocat din
3. Reclamantul s-a plâns, în special, de omisiunea autorităţilor de a
proteja viaţa soţului ei decedat şi de inechitatea procedurilor penale pornite
împotriva lui.
Regulamentului Curţii). La 11 aprilie 2006, o Cameră din cadrul acestei
Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu
prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererii să
fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
HOTĂRÂREA GRĂDINAR c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1956 şi locuieşte în Comrat. Ea

acţionează în numele soţului ei decedat, dl Petru Grădinar („G.”).
felul următor.
1. Contextul cauzei
7. G. era în conflict cu mai mulţi poliţişti de la poliţia din Comrat şi, după
cum se pretinde, era persecutat de către acei poliţişti pentru critica adusă
acestora şi pentru acordarea ajutorului pretinselor victime ale abuzului din
partea poliţiei. În anul 1993, după cum se pretinde, G. a fost răpit de către
poliţia din localitate, fiind cerută o răscumpărare. După ce a fost ţinut timp de
15 zile în pădure, el a fost eliberat şi, la 24 decembrie 1993, a depus o
plângere împotriva câtorva poliţişti din cadrul poliţiei din localitate, inclusiv
împotriva lui D., vicecomisarul inspectoratului de poliţie din Comrat. A fost
pornită o urmărire penală, însă aceasta a fost încetată din lipsă de probe.
8. La 11 martie 1995, M., un subordonat al lui D., a depus o plângere
împotriva lui G. pe motiv că ultimul nu s-a conformat cerinţelor legale ale
poliţiei. În aceeaşi zi, G. a depus o plângere împotriva lui D., M. şi a unui alt
poliţist pe motiv că aceştia au abuzat de funcţia lor, bătându-l în casa sa, şi a
cerut pornirea unei urmăriri penale. Judecătorul care a examinat cele două
cauze a încetat prima cauză din lipsă de probe. Urmărirea penală cu privire la
plângerea lui G. a fost încetată mai târziu.
9. La 4 mai 1995, angajaţii inspectoratului de poliţie din localitate au scris
o scrisoare către diferite autorităţi în sprijinul celor trei poliţişti şi împotriva
lui D.C. (unul din cei trei co-acuzaţi în această cauză). Procurorul General a
constatat că multe din declaraţiile făcute de către poliţişti în acea scrisoare
erau nefondate şi tendenţioase şi conţineau acuzaţii neîntemeiate împotriva lui
G., a lui D.C. şi a procurorului care a pornit urmărirea penală. Acolo se
menţiona despre nişte discuţii între poliţişti despre o posibilă recurgere la
„metode ilegale de luptă” împotriva bănuiţilor.
10. La 16 septembrie 1995, într-o pădure de lângă Comrat a fost găsită o
maşină arsă. Poliţia a găsit în portbagajul maşinii rămăşiţele unei persoane. A
fost pornită o urmărire penală care a ajuns la concluzia că victima era D. Trei
persoane au devenit principalii bănuiţi: fraţii C. (D.C. şi G.C.) şi G.
11. Potrivit acuzării, următoarele evenimente au dus la omorul lui D. în
noaptea de 15 spre 16 septembrie 1995. În anul 1994, D. a pornit o urmărire
penală împotriva lui G.C. pentru „huliganism agravat”. Fraţii C. şi G. erau în
conflict serios cu D. La 15 septembrie 1995, D. a vizitat un bar din Comrat,
unde el s-a întâlnit cu fraţii C. şi cu G., aceştia l-au insultat şi l-au lovit în
afara barului. Ei s-au înţeles să se întâlnească în jurul orei 4 dimineaţa la o

intersecţie cu sens giratoriu pentru a pune capăt conflictului.
12. Atunci când ei s-au întâlnit la ora 4 dimineaţă, fraţii C. împreună cu G.
l-au bătut pe D. şi, mai apoi, l-au împins în spatele maşinii de poliţie a
acestuia şi au condus până într-o pădure, fiind urmaţi de către G. în maşina
personală a acestuia. În pădure, ei au continuat să-l bată pe D. şi, ulterior, l-au
închis în portbagajul maşinii acestuia, au stropit-o peste tot cu benzină şi i-au
dat foc.
Reclamantul a contestat această versiune cu privire la evenimente.
13. La 20 mai 1997, Tribunalul Chişinău i-a achitat pe toţi cei trei acuzaţi.
La 21 octombrie 1997, Curtea de Apel a menţinut acea hotărâre.
14. La 5 decembrie 1997, lângă casa lui G. a explodat o bombă, însă
nimeni nu a fost rănit. G. a depus o plângere şi a cerut măsuri de protecţie.
Urmărirea penală pornită la cererea sa nu a putut identifica persoanele care au
pus bomba şi a fost încetată în luna februarie 1998. Ministerul Afacerilor
Interne a refuzat să aplice măsuri de protecţie faţă de el, deoarece el nu a
primit ameninţări şi nu a existat vreun motiv de a se aştepta la repetarea
atacului cu bombă.
15. La 12 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile
instanţelor judecătoreşti inferioare din 20 mai şi 21 octombrie 1997 şi a
dispus rejudecarea cauzei.
16. La 11 iunie 1999, G. împreună cu fiul său au fost omorâţi în maşina lor
de persoane înarmate. Urmărirea penală pornită ulterior nu a stabilit
identitatea ucigaşilor. La 6 iulie 1999, reclamantul a insistat asupra
continuării rejudecării cauzei soţului ei decedat pentru a dovedi nevinovăţia
acestuia. Ea a fost recunoscută ca reprezentant legal al acestuia şi i s-a permis
să aducă argumente în faţa instanţelor judecătoreşti suplimentar celor
prezentate de către avocatul pe care l-a angajat ea.
2. Constatările Tribunalului Chişinău (hotărârea din 16 septembrie

1999)
17. La 16 septembrie 1999, Tribunalul Chişinău („prima instanţă”),
singura instanţă care a examinat nemijlocit declaraţiile martorilor în această
cauză (cu excepţia lui P.O., medicul spitalului închisorii), a constatat
următoarele fapte:
(a) Procedurile administrative împotriva lui D.C. şi a lui G.

18. La 17 septembrie 1995, D.C. a fost dus la inspectoratul de poliţie din
localitate şi interogat în calitate de martor cu privire la evenimentele din
noaptea de 15 spre 16 septembrie 1995. La 18 septembrie 1995, G. a fost, de
asemenea, dus la acelaşi inspectorat de poliţie şi a fost interogat în calitate de
martor cu privire la aceleaşi evenimente.
19. Ei nu au fost informaţi despre drepturile lor şi nu au fost asistaţi de
către avocaţi. În timpul interogatoriului, ei erau încătuşaţi. După interogare,
au fost deschise dosare administrative în baza pretinselor insulte aduse lui D.

de către ei în bar, iar ca sancţiune administrativă un judecător a dispus
arestarea lor pe un termen de zece zile. În timpul arestului administrativ au
mai avut loc interogări ulterioare şi au fost întreprinse alte măsuri procesuale,
care au avut ca rezultat acumularea de probe, care au fost folosite mai târziu
în cauza penală pornită împotriva acestora. În special, pe parcursul acestei
perioade (18-22 septembrie 1995), G. şi D.C. au recunoscut că l-au omorât pe
D.
20. Instanţa de judecată a constatat că procesele-verbale, care au servit ca
bază pentru arestul administrativ, au fost întocmite cu încălcarea procedurilor
corespunzătoare. Nu au existat temeiuri pentru arestul administrativ, deoarece
cei doi bărbaţi erau bănuiţi într-o cauză penală şi detenţia trebuia dispusă în
baza acestui temei.
21. La 19 septembrie 1995, G. şi D.C. au fost duşi într-un izolator de
detenţie provizorie din Chişinău unde ei au fost din nou interogaţi până la 21
septembrie 1995 în calitate de martori şi fără vreo asistenţă juridică. În timpul
interogatoriului, ei au făcut declaraţii prin care şi-au recunoscut vinovăţia lor.
22. La 21 septembrie 1995, ei au fost interogaţi, pentru prima dată, în
calitate de bănuiţi (şi nu în calitate de martori), însă nici de această dată lor nu
li s-au explicat drepturile lor şi nu au avut acces la un avocat.
(b) Pretinsa maltratare

23. La 9 octombrie 1995, atât D.C. cât şi G. au fost interogaţi, pentru
prima dată, în prezenţa avocaţilor lor şi fiecare din ei a recunoscut că a
săvârşit infracţiunea. Totuşi, atunci când ei au semnat procesul-verbal de
audiere, fiecare a scris că nu şi-a recunoscut vina. Acelaşi lucru s-a întâmplat
la 7 noiembrie 1995 în ceea ce-l priveşte pe G.C., care a fost reţinut în Rusia
şi extrădat în Republica Moldova. În declaraţia sa, G.C. a menţionat că G. şi
D. s-au bătut în pădure şi au căzut ambii la pământ înainte ca D. să fie
imobilizat şi ars în maşina lui. D.C. a notat că după ce a dus-o pe C.S. la
spital, unde ea a lucrat după ora 3 dimineaţa, ei s-au întors înapoi cu maşina,
trecând pe lângă clădirea inspectoratului de poliţie şi prin intersecţia cu sens
giratoriu. Totuşi, instanţa de judecată a constatat că acest lucru a fost
contrazis de către poliţistul P.V., care se afla într-o maşină de poliţie parcată
lângă inspectoratul de poliţie şi care nu a văzut vreo maşină trecând la acea
oră pe lângă inspectorat.
24. La începutul lunii octombrie 1995, G. a depus două plângeri cu privire
la maltratarea de către poliţie. La 15 decembrie 1995, judecătorul care
examina cauza a cerut procurorului să investigheze acuzaţiile. La 1 martie
1996, procurorul a răspuns la una din plângeri că faptele nu s-au confirmat,
însă nu a anexat vreun document al cercetării, după cum era prevăzut de lege.
Nu există probe cu privire la vreo investigaţie desfăşurată pe marginea celei
de-a doua plângeri.
25. În luna octombrie 1995, G. a fost internat într-un spital pentru deţinuţi,
unde a fost examinat, la 13 octombrie 1995, de către dr. P.O. Dr. P.O. a
declarat în instanţa de judecată că G. s-a plâns lui că a fost maltratat de către
poliţie, însă deoarece nu existau semne vizibile, acest lucru nu a fost înscris în
raportul de examinare medicală. Instanţa de judecată a notat că raportul
medical a fost întocmit după aproape o lună de la pretinsa maltratare, ceea ce
a împiedicat verificarea acuzaţiilor. Totuşi, raportul medical al lui G. arăta că
el s-a plâns de durere la rinichi şi de coaste rupte şi că el a fost tratat de răni la
cap şi la picioare („nevrită post-traumatică la piciorul drept”). Dr. P.O. a
declarat că astfel de răni la picior puteau, în mod normal, apărea ca rezultat al
loviturilor sau contuziilor în acea parte a corpului. Concluzia medicului că nu
au fost găsite fracturi ale coastelor nu a fost susţinută prin probe de
radiografie, după cum era cerut prin lege. Fotografiile ulterioare ale
radiografiei erau de o calitate prea proastă pentru a stabili faptul dacă oasele
erau intacte.
26. La 20 martie 1996, la cererea ofiţerului de urmărire penală, a fost
efectuată o altă examinare a lui G. Deşi nu au fost găsite semne de maltratare,
diagnosticul a fost „consecinţe uşoare ale unei traume cranio-cerebrale cu
sindrom hipertonic”, iar lui G. i s-a prescris un tratament în condiţii de
staţionar. El a refuzat, însă, în luna mai 1996, el a fost internat în spital ca
rezultat al traumelor cranio-cerebrale şi nevritei la picior. El a stat în spital
până în luna decembrie 1996.
27. De asemenea, instanţa de judecată a constatat că, datorită diferitelor
încălcări ale prevederilor codului de procedură penală, inclusiv folosirea
maltratării cu scopul de a obţine recunoaşterea vinovăţiei, declaraţiile auto-
incriminatorii făcute de către cel de-al treilea bănuit, G.C., care a fost reţinut
în Rusia, nu puteau fi acceptate ca probe. Autorităţile Republicii Moldova nu
au făcut o cerere corespunzătoare către omologii acestora din Rusia pentru
interogarea lui G.C., iar acesta nu putea fi interogat, în mod corespunzător, de
către autorităţile ruse, deoarece el nu era cetăţean al Rusiei.
28. Instanţa de judecată a constatat că în toate declaraţiile făcute de către
bănuiţi nu au existat fapte pe care procuratura nu le cunoştea deja înainte de
interogare. Mai mult, plângerea lui G. că lui i s-a arătat înregistrarea video a
declaraţiilor lui D.C., inclusiv cele făcute în timpul cercetării la faţa locului, a
fost făcută în perioada în care el era încă martor şi nu avea dreptul de a avea
acces la dosar; el nici nu putea să ştie despre existenţa înregistrării video.
Instanţa de judecată a conchis că singurul mod ca G. să ştie despre
înregistrare a fost ca el să fi văzut acea înregistrare, ceea ce a confirmat
plângerea sa că lui i-a fost arătată înregistrarea video pentru a se asigura ca
declaraţiile lui să coincidă cu cele ale lui D.C.
29. În baza tuturor probelor, instanţa de judecată a constatat că declaraţiile
făcute de bănuiţi în timpul interogatoriului nu au fost făcute în mod voluntar,
dar au fost luate de la ei, în mod ilegal, sub constrângere şi nu puteau
constitui probe valabile.
(c) Declaraţiile martorilor

30. Ulterior, instanţa de judecată a examinat declaraţiile martorilor.
Martorii au dat declaraţii cu privire la trei chestiuni: (i) cearta din bar; (ii)
existenţa unor relaţii neprietenoase între acuzat şi D. (motivul crimei); şi (iii)
evenimentele care au avut loc în jurul orei 4 dimineaţa în casa părinţilor
fraţilor C. (alibiul lui G.).
(i) Declaraţiile martorilor cu privire la cearta din bar
31. Instanţa de judecată a audiat mai mulţi martori, ale căror declaraţii
scrise, făcute la inspectoratul de poliţie, cu privire la evenimentele care au
avut loc în bar, aparent, au confirmat că acuzatul a început cearta şi a fost
agresiv faţă de D. Mai mulţi din acei martori au declarat în instanţa de
judecată că ei au fost ameninţaţi sau forţaţi de către poliţie să semneze
declaraţiile martorilor, deşi ei nu au fost martori la evenimentele descrise în
declaraţii. Unul din acei martori, a fost C.E., care a declarat că, fiind presat de
către poliţie, el a semnat o declaraţie falsă potrivit căreia el a văzut cum
maşina acuzatului era condusă în jurul orei 3 dimineaţa la data la care a fost
comisă crima în direcţia intersecţiei cu sens giratoriu.
32. Declaraţiile luate de către poliţie de la alţi şapte martori în anul 1995
au fost citite în instanţa de judecată, inclusiv cele ale lui M.E., care a fost
împreună cu C.E. şi care a confirmat declaraţiile acestuia (a se vedea
paragraful precedent). Ei s-au referit, în special, la evenimentele care au avut
loc în bar. Deoarece aceşti martori nu au putut fi contactaţi, ei aflându-se în
străinătate, iar acuzatul nu a putut să-i confrunte şi să le conteste declaraţiile,
în mod corespunzător, şi având în vedere garanţiile prevăzute în articolul 6 al
Convenţiei, instanţa de judecată nu a recunoscut declaraţiile acestora ca
probe.
33. Un alt martor, un fost coleg al lui D., care a fost acuzat de către G. că l-
ar fi bătut în anul 1995, şi-a confirmat declaraţiile sale iniţiale atribuind
acuzatului declanşarea certei. El s-a dus împreună cu D. la inspectoratul de
poliţie şi, nevorbind despre vreo revenire ulterioară pentru a se întâlni, ei s-au
înţeles să se ducă acasă după vizitarea inspectoratului de poliţie. Martorul
C.S. a declarat în instanţa de judecată că ea a văzut o parte din cearta care a
avut loc în bar între acuzat şi D., dar că, mai târziu (în jurul orei 3:30
dimineaţa), când ea a fost dusă la serviciu de către acuzaţi cu maşina acestora,
ei erau calmi şi nu au vorbit despre poliţişti.
34. Instanţa de judecată a constatat că niciun martor, inclusiv colegii lui
D., nu au confirmat versiunea acuzării că D. şi bănuiţii s-au înţeles după
incidentul din bar să se întâlnească mai târziu la intersecţia cu sens giratoriu
pentru a continua cearta.
35. Câţiva poliţişti au declarat că G.C. l-a ameninţat pe D. cu violenţa, din
cauza dosarului administrativ deschis împotriva lui. Instanţa de judecată nu a
examinat de ce în astfel de circumstanţe, după ce a fost aparent ameninţat în
aceeaşi noapte de către bănuiţi, D. ar fi fost de acord să se întoarcă pentru a se
certa, singur şi fără a preîntâmpina pe cineva, inclusiv pe poliţistul de serviciu

de la inspectoratul de poliţie şi fără a-şi lua arma sa din safeu.
36. Colegul lui D., un poliţist care a fost prezent în timpul tuturor
evenimentele din bar, nu şi-a informat superiorii săi despre o astfel de
întâlnire, chiar dacă el era obligat să raporteze orice lucru care era suspect.
Într-adevăr, după ce el şi-a sunat soţia de la inspectoratul de poliţie, el a ieşit
afară ca să fie dus acasă de către D. cu maşina acestuia, însă el nu l-a văzut pe
D. sau maşina de poliţie a acestuia. El a alergat în vale pe stradă cu speranţa
de a-l vedea, însă, când a trecut pe lângă intersecţia cu sens giratoriu câteva
minute mai târziu, el nu l-a văzut pe D. sau pe oricine altcineva acolo.
37. Concluzia instanţei de judecată a fost că incidentul din bar, în măsura
în care el s-a întâmplat, s-a sfârşit acolo.
(ii) Declaraţiile martorilor cu privire la existenţa unor relaţii neprieteneşti între
acuzat şi D. (motivul crimei)
38. Alte declaraţii ale martorilor se refereau la pretinsele motive ale crimei,
spre exemplu, că relaţiile între bănuiţi şi D. erau ostile din cauza dosarului
penal pornit împotriva lui G.C. şi că D. era îngrijorat de răzbunarea din partea
acestora. Totuşi, instanţa de judecată nu a găsit o confirmare obiectivă a unor
astfel de temeri. Dimpotrivă, D. a declarat în timpul interogatoriului în cauza
în care G. l-a acuzat pe el de răpire în anul 1993 că el era în relaţii bune cu G.
39. Mai mult, deşi D. a pornit o urmărire penală împotriva lui G.C. la 16
iunie 1994, el nu a întreprins nicio măsură în legătură cu acesta, înainte de a
transmite cauza unui alt anchetator la 1 iulie 1994. Nu au existat probe în
dosar care să sugereze că G.C. a văzut materialele din dosar şi, astfel, a aflat
despre implicarea lui D. în cauză, iar cauza a fost închisă de către un alt
anchetator în luna decembrie 1994, după ce G.C. a recunoscut că a comis
huliganismul. Astfel, instanţa de judecată nu a găsit niciun motiv rezonabil
pentru răzbunarea lui G.C. pentru acea urmărire penală.
40. Alţi martori chemaţi de către acuzare nu numai că au negat declaraţia
că G.C. le-a spus despre omorul lui D. în timp ce ei călătoreau în Rusia, însă
ei au declarat că ei au văzut cum G.C. era bătut pentru a se obţine de la el
recunoaşterea vinovăţiei. La fel, instanţa de judecată a respins declaraţiile
unui fost poliţist de la inspectoratul de poliţie din Comrat, unde lucra D.,
potrivit cărora lui i s-a spus de către G.C. despre omor şi detaliile acestuia.
Instanţa de judecată a constatat că martorul nu a fost imparţial.
(iii) Declaraţiile martorilor cu privire la evenimentele care au avut loc în jurul
orei 4 dimineaţa în casa părinţilor fraţilor C. (alibiul lui G.)
41. Un alt grup de martori a dat declaraţii cu privire la evenimentele din
casa părinţilor fraţilor C. Aceşti martori (nu doar părinţii) au declarat că ei au
tăiat şi porţionat un porc timp de aproape două ore, iar, ulterior, au dus carnea
la piaţă în jurul orei 5.30 dimineaţa. Doi dintre ei au declarat că ei au fost
forţaţi să semneze declaraţii care nu corespundeau în întregime celor pe care
ei le-au dat, în special, că au fost presaţi de către poliţie să indice că tăierea

porcului a început la o altă oră şi să declare că G. nu a fost prezent. Un
vânzător de carne de la piaţă a confirmat faptul că în jurul orei 5.30 dimineaţa
el a primit carnea de la G.C. şi că, judecând după greutatea acesteia, tăierea şi
porţionarea porcului au luat între o oră jumătate şi două ore.
42. Luând în consideraţie toate declaraţiile de mai sus ale martorilor,
instanţa de judecată a constatat că în jurul orei 4.30 dimineaţa, ora la care
potrivit acuzării a avut loc omorul, bănuiţii se aflau în casa părinţilor fraţilor
C. şi că ei nu puteau fi în pădure pentru a comite crima, după cum se
pretindea.
(d) Procesul-verbal de cercetare la faţa locului

43. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului, împreună cu o înregistrare
video a cercetării, îi arăta pe fiecare din acuzaţi care arătau locul şi descriau
modul în care ei, după cum se pretinde, au comis crima. Potrivit declaraţiilor
unui poliţist care a participat, cercetarea a fost desfăşurată la 18 septembrie
1995.
44. Instanţa de judecată a constatat mai multe încălcări ale prevederilor
codului de procedură penală în timpul cercetării la faţa locului. În special,
procesul-verbal a fost semnat şi anexat la dosar la o etapă foarte târzie, deşi în
conformitate cu legea, el trebuia semnat în timpul sau imediat după cercetare.
Martorii care au participat la cercetarea la faţa locului au confirmat că ei au
semnat procesul-verbal, însă că lor nu li s-a permis să se apropie de locul
crimei şi că ei au văzut maşina arsă doar de la distanţă. Contrar cerinţelor
legale, lor nu li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor în calitate de martori,
ei nu au văzut ce a găsit poliţia la locul crimei şi ei nu au văzut înregistrarea
video a evenimentelor înainte de a semna procesul-verbal şi schema.
45. Mai mult, deşi la locul crimei s-a găsit o urmă de la un cauciuc de
maşină, nu a fost luată vreo mostră. Documentele lui D., care au fost găsite
intacte şi „care se aflau, în mod evident,” în apropiere, nu au fost examinate
pentru amprente, deşi ele aveau un înveliş din plastic, care putea să conţină
amprente.
46. O bucată de stofă găsită pe un arbust a fost descrisă, însă nu a fost
localizată pe schemă şi nu a fost supusă expertizei. Examinarea hainelor
bănuiţilor, pe care aceştia le-au purtat în acea noapte, nu a dezvăluit vreun
element care să sugereze că ei au fost la locul crimei.
O canistră de benzină găsită la faţa locului, de asemenea, nu a fost
examinată de către experţi.
47. Acuzarea nu a prezentat instanţei judecătoreşti înregistrarea video a
cercetării la faţa locului. Schema care a fost desenată nu a indicat exact
poziţia mai multor elemente şi urme notate în procesul-verbal ca fiind găsite
la locul crimei. Acest lucru a făcut să fie imposibil pentru instanţa de judecată
să verifice dacă ceea ce a indicat acuzatul la locul crimei a coincis cu schema
şi urmele găsite.
48. Procesul-verbal de cercetare a descris găsirea unui tub din plastic în

luna septembrie 1995, însă nu au fost date detalii sau parametri. Abia la 28
februarie 1996, anchetatorul a prezentat ca probă un tub din plastic care, după
cum se pretindea, a fost găsit la locul crimei şi a fost folosit pentru a lua
benzină din automobilul lui D. pentru a da foc maşinii. Instanţa de judecată a
respins acea probă împreună cu expertiza efectuată, care susţinea doar
posibilitatea de a evacua benzină din rezervorul maşinii în acel mod.
49. În lumina acestor constatări, instanţa de judecată a exclus în întregime
procesul-verbal de cercetare la faţa locului ca probă din cauza încălcărilor
procedurale grave.
(e) Un indiciu alternativ care nu a fost explorat

50. Instanţa de judecată a examinat fapte suplimentare, care au fost
stabilite în timpul urmăririi penale. Un martor a declarat că el a lucrat ca
paznic într-o cafenea de lângă intersecţia cu sens giratoriu şi a văzut o maşină
de poliţie şi o altă maşină care au oprit acolo, iar între pasagerii acestora a
avut loc o încăierare. Ulterior, ei toţi s-au întors în maşinile lor şi s-au auzit
împuşcături. O maşină a plecat, fiind urmată de maşina de poliţie, în direcţia
oraşului Chişinău. El nu a văzut ca vreuna din cele două maşini să întoarcă în
direcţia pădurii, unde a fost găsită mai târziu maşina arsă.
51. Alţi martori au confirmat în instanţă că ei au auzit împuşcături în acea
noapte, însă nu au putut confirma localizarea acestora.
52. Apărarea a pretins că, după o cercetare iniţială scurtă a împuşcăturilor,
inclusiv a expertizei balistice, probele relevante au fost retrase şi examinate
într-o nouă cauză penală, pentru a împiedica examinarea indiciilor alternative
în cauza acuzatului. Instanţa de judecată nu a găsit probe cu privire la vreo
expertiză balistică, însă a notat prezenţa înregistrărilor interogatoriilor
martorilor care au auzit împuşcăturile. Mai mult, în maşina lui D. a fost găsită
o geantă, originea căreia nu a fost explicată. Instanţa de judecată a conchis că
iniţial a existat un alt indiciu în cauză, care nu a fost pe deplin cercetat.
53. Instanţa de judecată a mai examinat probele cu privire la identificarea
rămăşiţelor umane găsite în maşină şi a decis că identitatea victimei nu a fost
stabilită.
54. De asemenea, instanţa de judecată a constatat, în baza declaraţiilor mai
multor martori, inclusiv poliţişti, că presupunerea că cei trei bănuiţi au comis
crima a apărut imediat şi a rămas nu doar versiunea principală care a fost
examinată, ci, de fapt, singura versiune examinată pe parcursul întregii
urmăriri. În opinia instanţei de judecată, acest lucru a fost confirmat prin
omisiunea de a examina în detaliu împuşcăturile – un fapt care a fost stabilit -
care au avut loc în regiunea intersecţiei cu sens giratoriu.
55. De asemenea, instanţa de judecată a notat atitudinea generală a
poliţiştilor din localitate faţă de bănuiţi, care a fost descrisă în scrisoarea
acestora din 4 mai 1995 (a se vedea paragraful 9 de mai sus), care au
determinat-o să conchidă că poliţia din localitate şi-a format o atitudine foarte
negativă faţă de bănuiţi, chiar înainte de a fi comisă crima. Pe lângă aceasta a

fost şi pierderea suferită de inspectoratul de poliţie, şi anume maşina de
poliţie care a fost distrusă. Instanţa de judecată a conchis că acel inspectorat
de poliţie nu trebuia să fi fost implicat deloc în investigarea crimei. Cu toate
acestea, cele mai multe măsuri procesuale întreprinse la faza iniţială a
investigării cauzei au fost efectuate de către poliţiştii de la acel inspectorat de
poliţie.
(f) Expertizele
56. Instanţa de judecată a examinat expertizele cu privire la diferite
elemente găsite în maşină şi în jurul acesteia. Ea a conchis că majoritatea
acestor expertize a fost efectuată cu încălcări grave ale normelor de procedură
penală (în special, identitatea prezumată a rămăşiţelor umane găsite în maşina
arsă fusese deja scrisă în materialele prezentate experţilor, care au avut
impresia că faptul respectiv fusese deja stabilit) sau au fost serios afectate de
modalitatea necorespunzătoare în care au fost obţinute mostrele în timpul
cercetării la faţa locului.
57. Instanţa a conchis că aceste expertize nu au confirmat şi nici nu au
infirmat identitatea victimei. Obiectele găsite în maşină şi identificate ca
bunuri ale pretinsei victime nu erau bunuri neseparabile de aceasta şi puteau fi
puse acolo. Mai mult, acuzarea nu a dat explicaţii cu privire la faptul de ce cei
care au comis crima, luând toate măsurile pentru a distruge urmele, au lăsat
documentele personale ale lui D. neatinse şi într-un spaţiu deschis din
apropiere, fiind „lăsate, în mod evident,” având fotografia acestuia anexată.
(g) Concluzia Tribunalului Chişinău

58. Instanţa de judecată a considerat că declaraţiile făcute de acuzaţi,
precum că împotriva lor au fost folosite forme ilegale de constrângere, şi
declaraţiile făcute de câţiva martori, precum că ei au fost forţaţi de către
poliţie să dea declaraţii false, puteau fi considerate credibile.
59. De asemenea, instanţa a constatat că urmărirea penală împotriva
bănuiţilor a fost efectuată în mod unilateral şi părtinitor. Ea a constatat că nu a
fost dovedit faptul că rămăşiţele din maşina arsă aparţineau pretinsei victime.
Deşi s-a dovedit faptul că a fost comisă o crimă prin arderea maşinii şi a unei
persoane neidentificate din aceasta, nu existau probe care să dovedească că
bănuiţii erau autorii crimei. Majoritatea probelor adunate nu era credibilă din
cauza încălcărilor codului de procedură penală şi nu puteau fi puse la baza
unei condamnări. În baza constatărilor sale, instanţa de judecată i-a achitat pe
toţi cei trei bănuiţi.
3. Decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova (31 ianuarie 2000)

60. La 31 ianuarie 2000, Curtea de Apel a casat hotărârea Tribunalului
Chişinău şi a pronunţat o nouă hotărâre prin care i-a condamnat pe D.C., G.C.
şi pe G. Ea nu l-a sancţionat pe G. din cauza decesului acestuia în anul 1999.
61. Instanţa de judecată a reexaminat în detaliu cronologia evenimentelor,
după cum acestea au fost prezentate de către acuzare. Ulterior, ea a examinat
argumentele părţilor şi materialele din dosar şi a audiat un martor (Dr. P.O.).
Instanţa a notat conţinutul interogatoriilor fiecărui acuzat în timpul urmăririi
penale (ale lui G.C. din 1 şi 7 noiembrie 1995, ale lui D.C. din 17 şi 20
septembrie, 9 octombrie şi 10 noiembrie 1995 şi ale lui G., fără a specifica
date specifice în cazul acestuia, ci doar a declarat că el şi-a recunoscut cu
adevărat vina „în timpul urmăririi penale”).
62. Ea a constatat că cei trei bănuiţi, de mai multe ori, şi-au recunoscut
vina în prezenţa avocaţilor lor şi că G.C. şi-a recunoscut el însuşi, în scris,
vinovăţia sa. Recunoaşterea de către D.C. a vinovăţiei sale la 19 şi 20
septembrie 1995 a fost filmată.
63. Instanţa a considerat că cele menţionate mai sus au exclus posibilitatea
maltratării şi că recunoaşterea vinovăţiei de către bănuiţi a fost incorect
exclusă ca probă de către prima instanţă. Bănuiţii şi-au schimbat depoziţiile
lor la sfârşitul urmăririi penale, doar pentru a evita răspunderea penală.
64. În opinia instanţei, nu au existat probe cu privire la maltratarea
acuzaţilor. Poliţiştii interogaţi cu privire la acest fapt au negat toţi că ar fi
aplicat un astfel de tratament şi că fişa medicală personală a lui G., întocmită
în timpul tratamentului său în spital, în luna octombrie 1995, nu conţinea vreo
probă cu privire la maltratare. Dr. P.O. nu a confirmat maltratarea.
65. Poliţistul care l-a interogat pe G.C. după ce l-a reţinut în Rusia a
declarat faptul că G.C. a fost interogat în conformitate cu legea şi că acesta nu
a fost supus vreunei forme de maltratare. Deoarece G.C. avea în paşaportul
său aplicat permis de şedere în Rusia în anul 1995, organele de urmărire
penală ruse l-au tratat ca pe un cetăţean rus şi, astfel, nu a fost necesară vreo
cerere specială în acest sens din partea unei autorităţi moldoveneşti.
66. Instanţa a notat că toţi cei trei bănuiţi au dat declaraţii similare, care se
deosebeau doar în ceea ce priveşte rolurile lor respective în săvârşirea crimei.
Instanţa a considerat că negarea ulterioară de către aceştia că ei ar fi comis
crima şi deosebirile nesemnificative în versiunile lor cu privire la evenimente
au constituit o încercare de a evita răspunderea penală.
67. Cercetarea la faţa locului s-a desfăşurat în prezenţa martorilor şi a
avocatului lui G. şi a fost filmată. Atât D.C. cât şi G. au putut să indice, în
mod clar, locul şi modul în care a fost omorât D.
68. Soţia lui D. a identificat obiectele găsite în maşina arsă şi a declarat că
acuzatul deseori l-a ameninţat pe soţul ei şi pe familia lor din cauza unei
urmăriri penale pornite de către soţul ei împotriva lui G.C. La 17 septembrie
1995, poliţia din localitate a sunat-o pentru a o informa că corpul soţului ei a
fost găsit ars în pădure, împreună cu cheile şi documentele acestuia. Instanţa a
constatat că D. într-adevăr a pornit o urmărire penală împotriva lui G.C. la 16

iunie 1994.
69. Maşina găsită la locul crimei aparţinea inspectoratului de poliţie din
localitate. Mostrele de sânge din jurul maşinii coincideau cu grupa de sânge a
lui D. Mai mult, în perioada relevantă, în regiune nu au fost raportate alte
dispariţii. În opinia Curţii de Apel, nu exista vreo îndoială că cadavrul găsit în
maşină era al lui D.
70. Instanţa a susţinut, fără a da alte detalii, că mai mulţi martori au
„indicat în mod direct şi indirect că acuzaţii aveau legătură cu crima”.
Declaraţiile altor doi martori, care au fost excluse ca probe de către prima
instanţă, au fost declarate admisibile de către Curtea de Apel, deşi aceasta nu
a specificat din ce motiv sau ce anume conţineau acele declaraţii.
71. Mai mult, declaraţiile martorilor M.F. şi S.P. au fost citite în instanţă,
însă au fost excluse ilegal ca probe de către prima instanţă.
72. De asemenea, instanţa a constatat că prima instanţă nu a adus motive
pentru decizia sa de a exclude din dosar câteva probe. Instanţa a respins ca
nesusţinute, fără a da vreo explicaţie, toate celelalte probe, care au fost luate
în consideraţie de către prima instanţă la achitarea acuzaţilor. Ea a găsit
fiecare acuzat, inclusiv pe G., vinovat de acuzaţiile aduse şi a decis să
înceteze procedurile împotriva lui G. din cauza decesului acestuia.
4. Decizia Curţii Supreme de Justiţie (30 mai 2000)

73. La 30 mai 2000, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia Curţii
de Apel.
74. Mai întâi de toate, instanţa de judecată a reexaminat în detaliu
versiunea acuzării cu privire la evenimente, constatările instanţelor
judecătoreşti inferioare în cauză şi argumentele invocate de către apărare,
inclusiv un alibi al acuzaţilor.
75. Instanţa a declarat că ea a acceptat doar probele obţinute legal ca bază
pentru decizia sa, probe pe care ea le-a considerat „suficiente pentru a
confirma vinovăţia acuzaţilor [G.C.], [D.C.] şi [G.] în comiterea acţiunilor de
care ei au fost acuzaţi”. Ea s-a referit la conţinutul declaraţiilor auto-
incriminatorii făcute de către acuzaţi la 9 octombrie şi 7 noiembrie 1995 şi a
notat că aceste declaraţii au fost făcute în prezenţa avocaţilor acestora. Ea a
confirmat admiterea de către Curtea de Apel a declaraţiilor auto-
incriminatorii ca „probe decisive” pentru cauză. Acuzaţii au dat declaraţii
similare; discrepanţele cu privire la rolul fiecăruia în comiterea crimei erau
rezultatul încercării lor de a transfera vina către ceilalţi.
76. Instanţa a mai constatat că acuzaţii nu şi-au retras declaraţiile lor până
la 6 martie 1996, când ei au declarat că au fost maltrataţi. Prima instanţă:
„a considerat credibile declaraţiile acuzaţilor, chiar dacă acestea nu au fost probate,
deşi a decis, fără vreun temei, că martorii care au declarat că nu a existat maltratare au
fost persoane interesate şi, din acest motiv, a exclus declaraţiile lor.”
77. De asemenea, instanţa a notat declaraţiile câtorva martori, care au

confirmat că cearta din bar a avut loc, că acuzaţii au declanşat-o şi că ei au
plecat la spital, iar D. a plecat la inspectoratul de poliţie după ora 3 dimineaţa.
În ceea ce priveşte timpul şi cronologia evenimentelor, declaraţiile coincideau
mult cu declaraţiile iniţiale ale acuzaţilor.
78. Martorul C.S. a confirmat că acuzaţii au dus-o la spital cu maşina după
ora 3 dimineaţa şi a confirmat cearta din bar. Declaraţiile ei coincideau mult
cu cele date de D.C. la 17 septembrie 1995. Martorii C.E. şi M.E. au declarat
că ei i-au văzut pe acuzaţi în maşina lor şi maşina poliţiei, conducând spre
intersecţia cu sens giratoriu la scurt timp după ora 3 dimineaţa.
79. Poliţistul care, în acea noapte, era de gardă la inspectoratul de poliţie a
notat că D. şi colegul acestuia, M., au venit la inspectorat în jurul orei 3.22
dimineaţa şi că cu câteva minute mai târziu D. a plecat spre maşină.
80. Poliţistul M. (a se vedea paragraful 8 de mai sus) şi-a amintit că unul
din acuzaţi a strigat în limba găgăuză „eu te voi arde”. Poliţistul nu vorbea
acea limbă, însă şi-a amintit cuvântul şi, mai târziu, a aflat semnificaţia
acestuia.
81. Instanţa a notat că D. a pornit o urmărire penală împotriva lui G.C.,
ceea ce putea constitui un motiv pentru răzbunare.
82. Instanţa a examinat mai multe probe care, în opinia ei, au dovedit că
rămăşiţele umane găsite la locul crimei erau ale lui D.: o expertiză a constatat
că, cel mai probabil, cadavrul era al unui bărbat; urmele de sânge găsite
coincideau cu grupa de sânge a lui D.; obiectele găsite în şi în jurul maşinii,
precum cheile şi documentele, aparţineau lui D. şi au fost recunoscute de
către soţia acestuia.
83. In fine, instanţa a declarat că cele constatate mai sus şi „alte probe luate
în consideraţie de către Curtea de Apel” dovedeau vinovăţia acuzaţilor. Nu au
fost aduse alte detalii.
84. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală, în vigoare în

acea perioadă, sunt următoarele:
„Articolul 5
Procesul penal nu poate fi pornit, iar procesul pornit trebuie să înceteze:
8) în privinţa unui decedat, cu excepţia cazurilor, cînd procesul este necesar pentru
reabilitarea decedatului… .
Articolul 55
…
Probele obţinute cu încălcarea prevederilor prezentului Cod sau neexaminate în modul

cuvenit în şedinţă judiciară nu pot constitui temeiul sentinţei sau al altor hotărîri
judecătoreşti şi documente procesuale.
Articolul 59
… Martorul, care refuză sau se sustrage de a face depoziţii, poartă răspundere,

conform articolului 197 din Codul penal, iar pentru darea cu bună ştiinţă a unor mărturii
false, - conform articolului 196 din Codul penal.
Articolul 62
… Primul interogatoriu al bănuitului reţinut sau arestat este efectuat numai în prezenţa
unui apărător, ales sau numit din oficiu.
Articolul 115/1
Procesul-verbal privind un act de urmărire se întocmeşte în timpul efectuării acestui

act sau imediat după terminarea lui… .
După terminarea interogatoriului înregistrarea sonoră şi înregistrarea video se

reproduc în întregime în faţa persoanei interogate. … Înregistrarea sonoră şi
înregistrarea video se încheie cu declaraţia persoanei interogate, care confirmă justeţea
lor.
Articolul 365
Cerere de revizuire poate introduce:
b) soţul şi alte rude apropiate ale condamnatului, chiar şi după decesul acestuia.”
85. Prevederile relevante ale Legii privind modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti (nr. 1545(1998)) sunt următoarele:
„Articolul 3
(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul material şi

moral cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:
a) reţinerii ilegale …;
b) condamnării ilegale …;
d) supunerii ilegale la arest administrativ, reţinerii administrative ilegale … .
Articolul 7
(1) Odată cu notificarea clasării dosarului … ori în baza copiei sentinţei de achitare …,
persoanei fizice (iar în cazul decesului acesteia - moştenitorilor ei) … i se remite un aviz
perfectat de formă tipizată, prin care i se stabileşte dreptul şi modul de reparare a
prejudiciului.
Articolul 12
(1) Procurorul care a condus sau a exercitat urmărirea penală ori procurorul ierarhic
superior aduce scuze oficiale în numele statului persoanei care a fost supusă neîntemeiat
urmăririi penale.
(2) Scuzele oficiale ale procurorului se aduc în cazul:
c) devenirii definitive şi irevocabile a sentinţei de achitare.
(3) Procurorul prezintă scuzele oficiale, în formă scrisă, victimei acţiunilor ilicite sau
rudelor apropiate ale acesteia.”
ÎN DREPT
86. Reclamantul a pretins că statul era responsabil de omisiunea de a-l
proteja pe soţul ei G. de atac, în pofida plângerilor acestuia împotriva poliţiei
din localitate, ceea ce era contrar articolului 2 al Convenţiei, primul paragraf
al căruia prevede următoarele:
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin
lege.”
87. De asemenea, ea s-a plâns de inechitatea procedurilor pornite
împotriva lui G., pretinzând o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei,
partea relevantă a căruia este următoarea:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ... care
va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva
sa.”
88. De asemenea, ea a considerat că omisiunea autorităţilor de a-l proteja
pe soţul ei a constituit o violare a articolului 18 al Convenţiei, care prevede
următoarele:
„Restrângerile care, în termenii [prezentei] Convenţii, sunt aduse respectivelor
drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”
A. Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 2 şi 18 ale Convenţiei
89. Curtea consideră că reclamantul nu şi-a susţinut prin probe pretenţiile

sale formulate în temeiul articolelor 2 şi 18 ale Convenţiei. Ea notează că o
urmărire penală a fost pornită cu privire la atacul din anul 1997, însă că
aceasta a trebuit încetată pe motiv de lipsă a informaţiilor despre autorii
atacului (a se vedea paragrafele 14 şi 16 de mai sus). După acel atac, nu au
mai existat urmăriri sau ameninţări, sau orice altă informaţie cu privire la un
atac iminent, sau o sursă concretă de pericol pentru G. O altă urmărire penală
a fost efectuată în ceea ce priveşte omorul lui G. Reclamantul nu a prezentat
probe care să dovedească că vreuna din cele două urmăriri penale a fost
superficială sau ineficientă. În astfel de circumstanţe, autorităţile nu pot fi
considerate responsabile pentru omisiunea de a-l proteja pe G. (a se compara,
spre exemplu, cu Osman v. the United Kingdom, hotărâre din 28 octombrie
1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII).
Prin urmare, Curtea conchide că pretenţiile formulate în temeiul articolelor
2 şi 18 ale Convenţiei sunt vădit nefondate, în sensul articolului 35 § 3 al
Convenţiei şi urmează a fi respinse în temeiul articolului 35 § 4 al Convenţiei.
90. Curtea mai notează că această cerere a fost depusă de către reclamant
după moartea soţului ei (G.). Ea reaminteşte că o persoană, organizaţie
neguvernamentală sau un grup de particulari trebuie, pentru a putea să depună
o cerere în temeiul articolului 34, să pretindă „că este victimă a unei încălcări
... a drepturilor recunoscute în Convenţie ...”. Deşi este adevărat faptul că
regulile cu privire la admisibilitate prevăzute de articolul 35 trebuie aplicate
cu un anumit grad de flexibilitate şi fără un formalism excesiv, articolul 34
cere ca o persoană să pretindă că a fost efectiv afectată de violarea pretinsă (a
se vedea Karner v. Austria, nr. 40016/98, § 25, ECHR 2003-IX şi Fairfield
and others v. the United Kingdom (dec.), 24790/04, 8 martie 2005).
91. Curtea a respins, în mod sistematic, ca fiind inadmisibile ratione
personae cererile depuse de rudele persoanelor decedate în ceea ce priveşte
pretinsele violări ale altor drepturi decât cele protejate prin articolele 2 şi 3 ale
Convenţiei (a se vedea, spre exemplu, Fairfield, citată mai sus, şi Biç and
Others v. Turkey, nr. 55955/00, § 24, 2 februarie 2006 şi cealaltă
jurisprudenţă menţionată în acestea). În acest sens, ea a făcut distincţie între
cererile continuate de către rudele reclamanţilor care au depus personal
cererile şi care au decedat în timpul procedurilor în faţa Curţii (a se vedea
Dalban v. Romania [GC], nr. 28114/95, § 39, ECHR 1999-VI) şi cele depuse
de către rude după moartea reclamanţilor.
92. Totuşi, în jurisprudenţa Curţii s-a stabilit, de asemenea, că „dreptul la o

bună reputaţie şi dreptul ca o instanţă să hotărască asupra justificării atacurilor
aduse unei astfel de reputaţii trebuie considerate drepturi cu caracter civil, în
sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei” (Werner v. Poland, nr. 26760/95, § 33,
15 noiembrie 2001; Kurzac v. Poland (dec.), nr. 31382/96, ECHR 2000-VI).
Prin urmare, articolul 6 al Convenţiei poate fi aplicat sub aspectul său civil
procedurilor care afectează reputaţia unei persoane, chiar dacă, după cum s-a
întâmplat în cauza Kurzac, procedurile se referă la temeinicia unei acuzaţii în
materie penală îndreptată împotriva unei alte persoane.
93. În astfel de situaţii, este important de a verifica dacă a existat o
„contestare” a dreptului cu caracter civil invocat, despre care se poate spune,
cel puţin în baza unor motive temeinice, că este recunoscut prin legislaţia
naţională. Curtea trebuie, de asemenea, să verifice, dacă rezultatul
procedurilor în cauză a fost direct decisiv pentru dreptul pretins (a se vedea,
mutatis mutandis, Georgiadis v. Greece hotărâre din 29 mai 1997, Reports
1997-III, p. 958-59, § 30, şi Rolf Gustafson v. Sweden hotărâre din 1 iulie
1997, Reports 1997-IV, p. 1160, § 38).
94. De asemenea, Curtea reiterează constatarea sa din hotărârea
Nölkenbockhoff v. Germany (nr. 10300/83, 25 august 1987, § 33) că:
„principiul prezumţiei nevinovăţiei are scopul de a proteja „orice persoană acuzată de
o infracţiune” de un verdict de vinovăţie pronunţat împotriva sa până ce vinovăţia sa va fi
legal stabilită. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că o decizie prin care nevinovăţia unui
bărbat „acuzat de o infracţiune” care este pusă în discuţie după moartea acestuia nu poate
fi contestată de văduva acestuia în temeiul articolului 25. Ea ar putea să aibă atât un
interes material legitim în calitatea sa de moştenitor al defunctului, cât şi un interes moral
în nume propriu şi al familiei sale de a obţine absolvirea soţului ei defunct de orice
constatare a vinovăţiei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Deweer, 27 februarie
1980, Seria A nr. 35, pp. 19-20, § 37)”.
95. Revenind la circumstanţele acestei cauze, Curtea notează că G., soţul
defunct al reclamantului, a decedat înainte ca să fie trimisă spre rejudecare
cauza sa şi înainte ca hotărârile în noile proceduri să fie pronunţate. Deşi G. a
decedat, el a fost găsit vinovat de faptele de care a fost acuzat. Curtea
consideră că această cauză se aseamănă cu cauza Nölkenbockhoff, citată mai
sus, în ceea ce priveşte statutul de victimă al reclamantului, deoarece
condamnarea post-mortem a lui G. a afectat direct reclamantul. În acest sens,
Curtea notează că singurul temei pentru continuarea de către instanţele
judecătoreşti a examinării acuzaţiilor aduse lui G. a fost dorinţa expresă a
văduvei acestuia de a dovedi că soţul ei defunct nu a comis vreo infracţiune.
În observaţiile sale suplimentare, din 10 septembrie 2007, Guvernul a
confirmat acest lucru prin faptul că a declarat că scopul principal al
procedurilor pornite împotriva lui G. după moartea acestuia a fost de a stabili
adevărul şi că, dacă s-ar fi stabilit în acele proceduri nevinovăţia lui G., el ar
fi fost pe deplin reabilitat, ceea ce ar fi avut consecinţe importante pentru
orice pretenţii de drept privat.
96. Curtea trebuie să verifice dacă legislaţia naţională acorda reclamantului

drepturi concrete care puteau fi considerate „cu caracter civil”, în sensul
articolului 6 al Convenţiei. Ea notează că legislaţia Republicii Moldova (a se
vedea articolul 5 alin. 8 al Codului de procedură penală („CPP”), paragraful
84 de mai sus) interzicea pornirea sau continuarea urmăririi penale împotriva
unei persoane decedate, cu excepţia cazului când acest lucru era necesar
pentru reabilitarea acesteia. Acesta, se pare, a fost cazul lui G. (a se vedea
paragraful precedent).
97. Mai mult, Legea nr. 1545 (a se vedea paragraful 85 de mai sus)
permitea reclamantului, dacă el reuşea să dovedească nevinovăţia soţului său
defunct, să pretindă compensaţii şi scuze oficiale de la procuratură pentru
detenţia şi condamnarea ilicite ale lui G. Ambele aceste drepturi cad sub
incidenţa conceptului de „drepturi cu caracter civil”, în sensul articolului 6 al
Convenţiei.
98. Prin urmare, rezultă că legislaţia naţională a acordat reclamantului
drepturi distincte în nume propriu, atunci când ei i s-a permis să intervină în
proceduri după moartea soţului său.
99. De asemenea, Curtea reaminteşte că interpretarea legislaţiei naţionale
nu constituie sarcina sa primară. Ea notează că instanţele judecătoreşti
naţionale nu s-au opus statutului de victimă al reclamantului şi i-au permis
acestuia să intervină în proceduri, recunoscându-i mai multe drepturi
procedurale, cum ar fi: dreptul de a contesta hotărârea judecătorească, de a
prezenta probe şi de a formula pretenţii de drept privat. O astfel de
recunoaştere a drepturilor reclamantului de către instanţele judecătoreşti
creează prima facie prezumţia că el într-adevăr a avut drepturile relevante şi
că, deoarece legislaţia naţională i-a permis acestuia să obţină examinarea
cauzei de către instanţele judecătoreşti, articolul 6 al Convenţiei este aplicabil
(cf. mutatis mutandis, Vilho Eskelinen and Others v. Finland [GC], nr.
63235/00, § 57, ECHR 2007-...).
100. Având în vedere prevederile legale clare, aşa cum acestea au fost
interpretate de către instanţele judecătoreşti naţionale, în temeiul cărora
reclamantul a putut să-şi exercite drepturile sale cu caracter civil în cadrul
procedurilor penale pornite împotriva lui G., Curtea conchide că reclamantul
putea să se bazeze pe articolul 6 al Convenţiei sub aspectul său civil (a se
vedea Kurzac, citată mai sus).
101. Mai mult, Curtea consideră că exercitarea drepturilor reclamantului,
precum şi protecţia bunului nume al soţului defunct al reclamantului,
împreună cu prezumţia nevinovăţiei (la fel ca şi în cauza Nölkenbockhoff,
citată mai sus), au depins numai de rezultatul procedurilor penale pornite
împotriva lui G. Constatarea vinovăţiei lui G. în acele proceduri a împiedicat
formularea oricărei pretenţii civile, deoarece toate aceste pretenţii erau
condiţionate de dovedirea faptului că detenţia sau condamnarea lui G. au fost
ilicite (a se vedea paragraful 85 de mai sus), o chestiune care a devenit res
judicata atunci când G. a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă. Prin urmare, Curtea consideră că orice carenţe din proceduri, care
puteau să împiedice examinarea echitabilă a cauzei pornite împotriva soţului
defunct al reclamantului şi să aibă ca rezultat o condamnare inechitabilă, ar
atrage după sine numaidecât şi încălcări ale drepturilor sale cu caracter civil,
deoarece toate pretenţiile sale erau condiţionate de constatarea vinovăţiei sau
nevinovăţiei lui G.
102. În continuare, Curtea notează că Guvernul Republicii Moldova nu a
ridicat vreo obiecţie cu privire la statutul de victimă al reclamantului sau lipsa
acestuia.
103. În concluzie, Curtea consideră că, din motivele expuse mai sus şi în
circumstanţele excepţionale ale acestei cauze, reclamantul are dreptul de a
depune această cerere.
articolului 6 al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt
fondului lor. Niciun temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit.
Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu
de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii.
105. Reclamantul a pretins că procedurile penale pornite împotriva soţului

său nu au fost echitabile. Ea a pretins că, pe parcursul urmăririi penale şi a
judecării cauzei, au fost încălcate peste o sută de prevederi legale diferite,
după cum a fost pe deplin confirmat de către Tribunalul Chişinău.
106. Guvernul a susţinut că instanţele judecătoreşti naţionale au pronunţat
hotărâri motivate adoptate în urma examinării tuturor probelor din dosar şi a
aprecierii depline a circumstanţelor cauzei. În opinia lui, Curtea nu poate să ia
locul instanţelor judecătoreşti naţionale prin reexaminarea probelor. Instanţele
judecătoreşti naţionale care au examinat cauza lui G. au fost „independente şi
imparţiale” în conformitate cu cerinţele articolului 6 şi au asigurat „egalitatea
armelor” şi alte garanţii procedurale pentru reprezentanţii lui G.
107. Curtea reiterează că efectul articolului 6 § 1 este inter alia de a
impune unei instanţe obligaţia de a efectua o examinare adecvată a
argumentelor şi probelor, fără a prejudicia aprecierea dată de instanţă acestora

sau relevanţa acestora pentru decizia acesteia, având în vedere că nu este
sarcina Curţii să examineze dacă argumentele au fost, în mod adecvat,
examinate (a se vedea Perez v. France [GC], nr. 47287/99, § 80, ECHR
2004-I, şi Buzescu v. Romania, nr. 61302/00, § 63, 24 mai 2005). Totuşi, deşi
articolul 6 § 1 obligă instanţele judecătoreşti să aducă motive pentru deciziile
lor, acest lucru nu poate fi înţeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare
argument (a se vedea Van de Hurk v. the Netherlands, hotărâre din 19 aprilie
1994, Seria A nr. 288, p. 20, §§ 59 şi 61, şi Burg v. France (dec.),
nr. 34763/02, ECHR 2003-II). Modul în care obligaţia de a aduce motive se
aplică poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie stabilit în lumina
circumstanţelor cauzei (a se vedea Ruiz Torija v. Spain şi Hiro Balani
v. Spain, hotărâri din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A şi 303-B, p. 12, §
29, şi, respectiv, pp. 29-30, § 27, şi Helle v. Finland, hotărâre din
19 decembrie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII, § 55).
108. Spre exemplu, în cauza Ruiz Torija v. Spain (hotărâre din 9
decembrie 1994, Seria A nr. 303-A, §§ 29 şi 30) Curtea a constatat că
omisiunea instanţei judecătoreşti naţionale de a examina argumentul
reclamantului că acţiunea judiciară împotriva lui era prescrisă a constituit o
violare a articolului 6 al Convenţiei. Omisiuni similare de a aduce motive
suficiente au avut ca rezultat constatări ale violărilor articolului 6 al
Convenţiei în hotărârile Hiro Balani (citată mai sus, §§ 27 şi 28), Suominen v.
Finland (nr. 37801/97, §§ 34-38, 1 iulie 2003), Salov v. Ukraine
(nr. 65518/01, § 92, ECHR 2005-... (extracts), Popov v. Moldova (no. 2),
(nr. 19960/04, §§ 49-54, 6 decembrie 2005), Melnic v. Moldova (nr. 6923/03,
§§ 39-44, 14 noiembrie 2006) şi în alte cauze similare.
2. Aplicarea acestor principii în această cauză

109. În această cauză, deşi G. a decedat înainte de reexaminarea cauzei
pornite împotriva sa, el a fost găsit vinovat de comiterea crimei de care a fost
acuzat. Curtea are rezerve serioase faţă de un sistem de drept care permite
judecarea şi condamnarea persoanelor decedate, având în vedere
imposibilitatea evidentă a unor astfel de persoane de a se apăra. Totuşi,
circumstanţele speciale ale acestei cauze vizează o cerere depusă de
reclamant în calitate de rudă a persoanei decedate şi de reprezentant legal de a
continua procedurile pentru a dovedi nevinovăţia acesteia. Având în vedere
această cerere şi constatările sale de mai jos, Curtea nu consideră necesar de a
decide dacă condamnarea lui G. după moartea acestuia a constituit în sine o
violare a articolului 6 al Convenţiei în această cauză.
110. Curtea notează că, în argumentele sale, reclamantul s-a bazat pe
constatările Tribunalului Chişinău, care a confirmat pretinsele încălcări ale
dreptului procedural naţional în timpul urmăririi penale. Prin urmare, ea va
examina dacă procedura în întregime, inclusiv modul în care instanţele
judecătoreşti superioare au examinat constatările concrete ale instanţei

inferioare, a fost conformă articolului 6 § 1 al Convenţiei.
111. Curtea notează că mai multe constatări ale Tribunalului Chişinău nu
au fost contrazise de constatările instanţelor judecătoreşti superioare şi că,
prin urmare, ele trebuie considerate ca fapte stabilite (a se vedea Bimer S.A.
v. Moldova, nr. 15084/03, §§ 57-59, 10 iulie 2007). Acestea au inclus faptul
că G. şi ceilalţi acuzaţi au fost reţinuţi şi deţinuţi în baza unei contravenţii
administrative fabricate, perioadă de detenţie în cursul căreia ei au fost
interogaţi şi au dat declaraţii auto-incriminatorii în lipsa oricăror garanţii
procedurale (a se vedea paragrafele 18-22 de mai sus). Nu a existat un
răspuns la constatarea că lui G. i s-a arătat, în mod ilegal, înregistrarea video a
declaraţiei lui D.C. dată la locul crimei (a se vedea paragraful 28 de mai sus)
pentru a obţine declaraţii consecvente de la toţi acuzaţii.
112. În continuare, Curtea notează că instanţele judecătoreşti superioare nu
au examinat constatarea instanţei inferioare că G. şi celălalt co-acuzat au avut
un alibi pentru presupusul timp al crimei (a se vedea paragrafele 41-42 de mai
sus) şi că mai multe încălcări procedurale grave au făcut majoritatea
rapoartelor de expertiză necredibile (a se vedea paragrafele 56-57 de mai sus).
113. De asemenea, în cazul lui G. instanţele judecătoreşti superioare s-au
bazat pe multe declaraţii ale martorilor. Totuşi, Curtea observă că nu a fost
comentată constatarea instanţei inferioare că unele din acele declaraţii au fost
fabricate de poliţie (a se vedea paragrafele 31 şi 41 de mai sus).
114. Curtea conchide că, deşi au admis ca „probe decisive” (a se vedea
paragraful 75 de mai sus) declaraţiile auto-incriminatorii făcute de acuzaţi,
instanţele judecătoreşti naţionale au ales, pur şi simplu, să păstreze tăcerea în
ceea ce priveşte mai multe încălcări grave ale legii notate de către instanţa
inferioară şi unele chestiuni fundamentale cum ar fi faptul că acuzaţii au avut
un alibi pentru presupusul timp al omorului. Curtea nu a putut găsi vreo
explicaţie unei astfel de omisiuni din hotărârile instanţelor judecătoreşti şi nici
Guvernul nu a oferit vreo clarificare în acest sens.
115. În lumina observaţiilor de mai sus şi luând în consideraţie procedura
în întregime, Curtea consideră că instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus
motive suficiente pentru condamnarea lui G. şi, astfel, nu au respectat
cerinţele cu privire la echitate, după cum o cere articolul 6 al Convenţiei.
116. Curtea reaminteşte constatarea sa că procedurile împotriva lui G.
vizau, în mod direct, propriile drepturi ale reclamantului (a se vedea
paragraful 101 de mai sus). Ea conchide că condamnarea lui G. fără motive
suficiente a încălcat, în mod necesar, dreptul reclamantului la un proces
echitabil.
117. Prin urmare, Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 6 § 1
al Convenţiei.

satisfacţie echitabilă”.
119. Fiind invitat de către Curte să prezinte pretenţii cu titlu de satisfacţie
echitabilă în temeiul articolului 41 al Convenţiei, reclamantul nu a prezentat
astfel de pretenţii. Prin urmare, Curtea nu acordă nimic cu acest titlu.

1. Declară în unanimitate inadmisibile pretenţiile formulate în temeiul
articolelor 2 şi 18 ale Convenţiei;
2. Declară cu cinci voturi pro şi două împotrivă admisibilă pretenţia
formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei;
3. Hotărăşte cu cinci voturi pro şi două împotrivă că a avut loc o violare a


Grefier Preşedinte

hotărâre:
(a) opinia comună concurentă a judecătorilor Garlicki şi Šikuta;
(b) opinia disidentă a judecătorului Bratza, la care s-a alăturat judecătorul
Pavlovschi;
(c) opinia disidentă a judecătorului Pavlovschi.
N.B.
T.L.E
OPINIA COMUNĂ CONCURENTĂ

A JUDECĂTORILOR GARLICKI ŞI ŠIKUTA
Deşi, noi suntem de acord că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al
Convenţiei, în opinia noastră, violarea rezultă din însuşi faptul că
rejudecarea cauzei lui G. a avut loc după moartea acestuia.
Noi putem accepta faptul că, în unele situaţii, ar putea fi necesară
examinarea judiciară a acuzaţiilor penale chiar şi în ceea ce priveşte o
persoană decedată. Acest lucru ar putea fi valabil, în special, în cazul aşa-
numitelor proceduri de reabilitare, al cărei scop este de a corecta o
condamnare eronată.
Se pare că legislaţia Republicii Moldova este conformă cu cele
menţionate mai sus şi ea prevede în articolul 5 alin. 8 al Codului de
procedură penală: „Procesul penal nu poate fi pornit, iar procesul pornit
trebuie să înceteze: ... în privinţa unui decedat, cu excepţia cazurilor când
procesul este necesar pentru reabilitarea decedatului...”.
Totuşi, noi considerăm că continuarea procedurilor penale în ceea ce-l
priveşte pe G. în această cauză nu pot fi considerate ca fiind proceduri „de
reabilitare”, din următoarele motive.
Mai întâi de toate, procedurile de reabilitare pot avea loc doar într-o
situaţie în care a existat o condamnare anterioară. În absenţa unei astfel de
condamnări anterioare se aplică prezumţia nevinovăţiei şi nu poate fi vorba
despre vreo reabilitare. În această cauză, G. nu a fost condamnat de vreo
instanţă de judecată până la moartea sa şi, prin urmare, prezumţia
nevinovăţiei se aplică în cazul său.
În al doilea rând, reabilitare înseamnă restabilirea, repararea reputaţiei
care a fost pătată. Procesele de reabilitare sunt procese separate de cele care
au ca rezultat condamnarea unei persoane. Deseori, procesele de reabilitare
se referă la situaţii unde sub un fost regim totalitar o persoană a fost
condamnată în baza unor reguli nedemocratice. Astfel de proceduri de
reabilitare au ca rezultat obţinerea unor verdicte prin care o persoană este
reabilitată şi achitată de toate acuzaţiile aduse ei, iar reputaţia acesteia este
restabilită, ea devenind o persoană fără antecedente penale. În această
cauză, procedurile respective nu pot fi considerate proceduri de reabilitare.
Mai degrabă, ele par să aibă scopul de a sfârşi acele proceduri penale, care
au fost pornite împotriva lui G. înainte de moartea sa.
In fine, orice continuare a unui proces penal în privinţa unei persoane
decedate comportă în sine riscuri inerente de inechitate, deoarece persoana
acuzată nu poate să-şi exercite dreptul de a se apăra. Pe parcursul unui
proces penal nu apar reînvieri. Astfel, atunci când un proces se sfârşeşte cu
condamnarea unei persoane care – la momentul morţii sale – avea dreptul de
a fi prezumat nevinovat este per se incompatibil cu ansamblul de garanţii
acordate de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
Este adevărat faptul că procesul lui G. a avut loc ca rezultat al unei

dorinţe exprese a văduvei acestuia şi că o confirmare a achitării lui i-ar fi
acordat acesteia dreptul la compensaţii. Însă, dacă singurul mod de a obţine
un astfel de drept a fost de a judeca o persoană decedată, un astfel de proces
nu poate fi legitim şi acest lucru, pur şi simplu, denotă deficienţa sistemului
de recursuri interne.
OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BRATZA,

LA CARE S-A ALĂTURAT JUDECĂTORUL PAVLOVSCHI
1. Eu regret faptul că nu pot fi de acord cu majoritatea Camerei că cererea
este admisibilă şi că drepturile reclamantului garantate de articolul 6 au fost
încălcate. În opinia mea, cauza trebuia declarată inadmisibilă, nu pe motiv că
reclamantul nu putea pretinde că este victimă – o chestiune pe care, din
motivele aduse mai jos, eu aş prefera s-o las deschisă – însă pe motiv că
pretenţia vizează, în esenţă, „a patra instanţă”, reclamantul neputând să
dovedească că soluţionarea acuzaţiei penale aduse soţului ei, G., a fost viciată
de inechitate sau că, în baza materialelor de care dispune Curtea,
condamnarea acestuia poate fi calificată drept arbitrară sau nerezonabilă.
(i) Statutul de victimă
2. La momentul morţii sale în luna iunie 1999, G. şi ceilalţi doi co-

inculpaţi (D.C. şi G.C.) fuseseră achitaţi de omorul lui D. de către Tribunalul
Chişinău, iar această achitare a fost menţinută de către Curtea de Apel. În
luna ianuarie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile instanţelor
judecătoreşti inferioare şi a dispus rejudecarea cauzei. Moartea lui G. ar fi
însemnat, în principiu că procedurile împotriva lui urmau să fie încetate în
temeiul articolului 5 alin. 8 al Codului de procedură penală. Totuşi, aparent la
insistenţa văduvei sale (reclamantul), cauza lui G. a fost rejudecată împreună
cu cea a celor doi fraţi C. Se pare că reclamantul a fost recunoscut de către
Tribunalul Chişinău ca „reprezentant legal” al lui G. în procedurile penale şi
că ei i s-a permis să prezinte argumente în faţa diferitelor instanţe
judecătoreşti care au examinat cauza, suplimentar celor aduse de către
avocatul pe care ea l-a angajat.
3. După ce în urma rejudecării cauzei el a fost achitat în prima instanţă de
către Tribunalul Chişinău, G. a fost găsit vinovat de către Curtea de Apel la
31 ianuarie 2000 şi această constatare a fost menţinută de către Curtea
Supremă de Justiţie la 30 mai 2000. În decizia sa, Curtea de Apel după ce l-a
găsit vinovat pe G. de comiterea infracţiunilor de care el a fost condamnat, a
încetat procedurile împotriva acestuia în temeiul articolului 5 alin. 8 al
Codului de procedură penală din cauza morţii acestuia.
4. Anume în ceea ce priveşte procedurile în faţa celor două instanţe
superioare, reclamantul pretinde că acestea au fost inechitabile şi i-au încălcat
drepturile sale garantate de articolul 6 al Convenţiei. Chestiunea principală în
cauză este dacă ea poate pretinde că este „victimă a unei încălcări” a
drepturilor sale în sensul articolului 34 al Convenţiei, adică, dacă ea poate
pretinde că a fost personal afectată de pretinsa lipsă de echitate a procedurilor
penale pornite împotriva soţului ei decedat.
5. Deşi a avut statutul de „reprezentant legal” al soţului ei în procedurile
naţionale, reclamantul însuşi nu a fost la nicio etapă a procedurilor subiect al
„unei acuzaţii în materie penală” în sensul articolului 6 şi nu poate pretinde că

ar fi fost direct afectată de vreo pretinsă inechitate a procedurilor penale. De
asemenea, deoarece G. a decedat înainte ca vreo cerere să fie depusă la Curte,
reclamantul nu poate pretinde că continuă în numele soţului ei procedurile
începute deja de către acesta. După cum este notat în hotărâre (§ 91), Curtea a
făcut în acest sens o distincţie între cauzele în care rudele cer continuarea
examinării unei cereri depuse, în mod corespunzător, de către un reclamant
care a decedat în timpul procedurilor în faţa Curţii (aşa cum a fost în cauza
Dalban v. Romania [GC], nr. 28114/95, ECHR 1999-VI) şi cele în care
cererea în sine a fost depusă de către rude după moartea pretinsei victime
(cum a fost în cauzele Biç and Others v. Turkey, nr. 55955/00 şi Fairfield and
Others v. the United Kingdom (dec.) 24790/04, 8 martie 2005). În prima
cauză, Curtea a dat curs, în mod normal, unei cereri din partea rudelor de a
continua procedurile în faţa Curţii, în cea de-a doua, cu excepţia cauzelor în
care se invocă pretinse violări ale articolelor 2 şi 3 ale Convenţiei, practica
constantă a Curţii a fost de a respinge cererea ca fiind inadmisibilă ratione
personae, chiar şi într-o cauză precum este şi această cauză unde rudelor le-a
fost dat dreptul în faţa instanţelor naţionale de a acţiona în numele pretinsei
victime (a se vedea, spre exemplu, cauza Fairfield and Others, citată mai
sus).
6. Atunci când a conchis în această cauză că reclamantul poate pretinde că
este o victimă a violării articolului 6, majoritatea Camerei s-a bazat mai
degrabă pe aspectul civil al articolului 6 decât pe cel penal. În primul rând, s-a
declarat faptul că dreptul de a se bucura de o reputaţie bună este un drept cu
caracter civil şi că articolul 6 ar putea să se aplice sub aspectul său civil faţă
de procedurile care afectează reputaţia unui reclamant, chiar dacă acele
proceduri implică o acuzaţie în materie penală împotriva unei alte persoane,
în această cauză soţul reclamantului. În al doilea rând, accentul s-a pus pe
faptul că reclamantul, în calitate de văduvă a lui G., a avut un interes legitim,
moral şi material în procedurile împotriva lui G., şi că dacă G. ar fi fost găsit
nevinovat, el ar fi fost reabilitat, ceea ce ar fi avut consecinţe importante
pentru orice pretenţii de drept privat, în special, pretenţia de a obţine
compensaţii şi scuze oficiale pentru detenţia şi condamnarea ilicite ale lui G.
În sprijinul motivării majorităţii, sunt invocate, în principal, două precedente
– decizia Curţii prin care cauza Kurzac v. Poland ((dec.), nr. 31382/96,
ECHR 2000-VI) a fost declarată admisibilă şi hotărârea Curţii în cauza
Nölkenbockhoff v. Germany (hotărâre din 25 august 1987, Seria A nr. 123).
7. În pofida valorii importante a acestor hotărâri, eu am dubii serioase că
acestea oferă o bază suficient de puternică pentru constatarea statutului de
victimă al reclamantului în această cauză.
Cauza Kurzac se referă la prevederile speciale ale unei legi poloneze care
acorda, în mod expres, dreptul rudelor apropiate ale unei victime decedate a
represiunilor politice de a cere o revizuire a condamnării penale a acesteia în
numele acesteia şi în aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru victima
însăşi. După cum Curtea a observat, legea „recunoştea şi proteja un drept de a

obţine, retroactiv, achitarea unui membru decedat al unei familii dacă
condamnarea nu a fost, de fapt, rezultatul unei constatări legale că el a fost
vinovat de comiterea unei infracţiuni, ci o formă de persecutare din partea
statului pentru activităţi împotriva sistemului totalitar”. Este adevărat faptul
că Curtea a declarat că, deşi reclamantul, în calitate de rudă apropiată a
victimei decedate, nu avea dreptul la vreo reparaţie financiară ca rezultat al
achitării, drepturile sale cu caracter civil au fost afectate, deoarece o achitare
i-ar fi permis acestuia „să reabiliteze numele fratelui său” şi „să restabilească
onoarea şi reputaţia familiei sale”, care au fost timp îndelungat, în mod
inevitabil, pătate şi plasate în dizgraţie prin condamnarea eronată a fratelui
lui”. Totuşi, eu consider că această declaraţie trebuie citită în contextul
specific în care ea a fost făcută, care a implicat intentarea unor proceduri cu
scopul specific de a reabilita victimele represiunilor politice. În opinia mea,
declaraţia Curţii nu poate fi aplicată în mod general astfel încât să ofere
statutul de victimă unei văduve care pretinde că soţul ei decedat a fost
condamnat pentru comiterea unei infracţiuni în urma unui proces inechitabil,
după cum este în această cauză, unde, la momentul morţii sale, G. nu fusese
condamnat pentru comiterea vreunei infracţiuni.
8. Se pare că majoritatea a considerat procedurile de rejudecare în
această cauză ca fiind proceduri de reabilitare (§ 96) şi, în acest sens, au
găsit sprijin în declaraţiile guvernului pârât, unde s-a afirmat faptul că
scopul principal al procedurilor împotriva lui G. după moartea acestuia a
fost de a stabili adevărul şi că, „dacă s-ar fi stabilit în acele proceduri
nevinovăţia lui G., el ar fi fost pe deplin reabilitat, ceea ce ar fi avut
consecinţe importante pentru orice pretenţii de drept privat (§ 95)”. Eu
împărtăşesc îndoielile Judecătorilor Garlicki şi Šikuta din opinia lor comună
concurentă în ceea priveşte faptul dacă procedurile pornite împotriva lui G.
pot, în orice caz, fi considerate ca proceduri de reabilitare, proceduri care,
după cum ei au notat în mod corect, se aplică doar în cazul în care a existat
o condamnare anterioară. Mai mult, în hotărârile judecătoreşti ale
instanţelor naţionale nu există nimic care să sugereze că procedurile
împotriva lui G. erau considerate proceduri de reabilitare, iar faptul că
Curtea de Apel a invocat articolul 5 alin. 8 al Codului de procedură penală
pentru a înceta procedurile împotriva lui G., pe motiv că el a decedat,
sugerează, într-adevăr, contrariul. Prin urmare, eu nu consider că decizia
Kurzac oferă un suport real acestei cauze.
9. Acelaşi lucru se referă şi la o hotărâre mai recentă a Curţii adoptată în
cauza Brudnicka and Others v. Poland (nr. 54723/00, ECHR 2005-II), care,
în mod similar, a ridicat o chestiune cu privire la statutul de victimă al părţilor
reclamante în cadrul unei proceduri speciale. Reclamanţii erau succesorii
membrilor unui echipaj care au decedat în urma unui naufragiu, iar
procedurile în cauză au avut loc în faţa colegiilor maritime, instituţii
administrative ale căror funcţie era, inter alia, de a stabili cauza accidentului.
Reclamanţii au participat în procedurile în care membrii echipajului au fost

criticaţi de către colegiile maritime, constatându-se faptul că ei au fost parţial
vinovaţi de accident. În calitate de succesori ai membrilor decedaţi ai
echipajului, reclamanţilor le-a fost recunoscut de către Curte statutul de
victimă pentru ca, în temeiul articolului 6, să pretindă că colegiile maritime
nu au fost instanţe independente şi imparţiale. Deşi, atunci când a ajuns la
această concluzie, Curtea s-a bazat din nou pe dreptul civil al reclamanţilor de
a-şi apăra reputaţia lor şi pe cea a rudelor lor decedate, eu nu consider că
motivarea Curţii poate fi extinsă dincolo de contextul specific, pentru a
acoperi procedurile penale, care au ca rezultat condamnarea rudei
reclamantului.
10. La prima vedere, se pare că hotărârea Nölkenbockhoff este de o
relevanţă mai mare pentru reclamant, deoarece ea se referă la dreptul unei
văduve de a se plânge de procedurile penale pornite împotriva soţului ei. În
pasajul cotat în paragraful 94 al acestei hotărâri dreptul reclamantului, în
calitate de văduvă, de a sesiza Curtea se bazează pe două temeiuri – „interesul
material legitim” al văduvei, în calitatea sa de succesor al defunctului, şi
„interesul moral în nume propriu şi al familiei ei de a-l exonera pe soţul ei
decedat de orice constatare a vinovăţiei”. Totuşi, acest pasaj al hotărârii Curţii
trebuie, de asemenea, examinat în contextul factologic al acelei cauze.
Soţul decedat al reclamantului a fost găsit vinovat de comiterea câtorva
infracţiuni de înşelăciune, insolvabilitate criminală şi fraudă, fiindu-i aplicată
o pedeapsă privativă de libertate. El a contestat sentinţa, însă a decedat înainte
ca vreo decizie să fi fost pronunţată pe marginea cererii sale. Văduva sa s-a
adresat tribunalului regional pentru o încheiere ca trezoreria să suporte
costurile angajate de către soţul ei în legătură cu procedurile care au avut ca
rezultat condamnarea acestuia şi ca, în mod alternativ, o decizie cu privire la
cererea sa să fie amânată până când va fi dată o hotărâre cu privire la apelul
depus de către unul din co-inculpaţii în cauza soţului ei. Tribunalul regional a
respins cererea ei şi, în hotărârea sa, a notat că „dacă soţul ei nu ar fi decedat,
el ar fi fost aproape sigur condamnat sau condamnarea acestuia ar fi fost
aproape sigur menţinută”. Reclamantul a contestat decizia la Curtea de Apel,
plângându-se că constatarea tribunalului regional făcută înainte ca hotărârea
pronunţată împotriva soţului ei să devină irevocabilă a încălcat legea
fundamentală şi prezumţia nevinovăţiei. Curtea de Apel a respins cererea ei,
iar Curtea Constituţională a refuzat să examineze plângerea constituţională a
reclamantului.
11. În procedurile de la Strasbourg reclamantul în cauza Nölkenbockhoff s-
a plâns de mai multe violări ale Convenţiei. Acestea au inclus o pretenţie că
procedurile penale împotriva soţului ei au fost inechitabile şi nerezonabil de
lungi, ceea ce constituia o violare a articolului 6 § 1, şi că refuzul de a
rambursa costurile şi cheltuielile soţului ei a încălcat principiul prezumţiei
nevinovăţiei, garantat de articolul 6 § 2, deoarece acestea s-au bazat pe
motivarea că soţul ei ar fi fost sau ar fi rămas condamnat. Primele pretenţii au
fost declarate inadmisibile, Comisia susţinând, inter alia, că „... aceste

pretenţii sunt strâns legate de soţul decedat al reclamantei personal şi că
reclamantul ... însuşi ... nu are un interes legitim suficient pentru a justifica
examinarea acestora în numele ei.” (DR 50, pagina 187).
Pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 2 a fost declarată admisibilă
de către Comisie pe motiv că „... rudele apropiate ale unei persoane acuzate,
în special, soţul şi copiii acesteia, au un interes propriu ca principiul
prezumţiei nevinovăţiei să fie respectat în cazul în care persoana acuzată
decedează până la o condamnare irevocabilă, deoarece orice declaraţii care
încalcă acest principiu afectează nu doar reputaţia persoanei acuzate ci şi,
într-o anumită măsură, pe cea a familiei acesteia.” (ibid.).
Anume această ultimă pretenţie a fost examinată de către Curte atunci
când a recunoscut statutul de victimă al reclamantului în pasajul cotat.
12. În pofida similitudinii superficiale între aceste două cauze, eu nu sunt
convins că motivarea Curţii din cauza Nölkenbockhoff are o aplicabilitate
directă în această cauză. Deşi hotărârea Camerei în această cauză pare să le
asimileze pe cele două aspecte, prin declararea că reclamantul dorea să
protejeze bunul nume al soţului său „conform prezumţiei nevinovăţiei” (§
101), articolul 6 § 2 nu a fost invocat în această cauză. Pretenţia reclamantului
nu este că prezumţia nevinovăţiei lui G. a fost încălcată, fără ca vinovăţia sa
să fi fost stabilită, ci, dimpotrivă, că vinovăţia lui a fost stabilită în cadrul unui
proces care nu a fost echitabil, o pretenţie care a fost declarată inadmisibilă
chiar în cauza Nölkenbockhoff. Eu am îndoieli asemănătoare referitor la faptul
că majoritatea s-a bazat pe „interesul material legitim al reclamantului”, în
calitatea sa de succesor al lui G., pentru a dovedi nevinovăţia soţului ei,
argumentul fiind că, într-un astfel de caz, ea ar fi avut dreptul să pretindă
compensaţii de la procuratură pentru detenţia şi condamnarea ilicite ale lui G.
Deşi, aşa cum s-a notat mai sus, se pare că Guvernul a declarat că, dacă G. ar
fi fost achitat acest lucru ar fi avut „consecinţe importante pentru orice
pretenţie de drept privat”, eu rămân sceptic dacă acest lucru este chiar aşa. În
cauza Nölkenbockhoff, achitarea irevocabilă a soţului reclamantului ar fi
acordat acesteia dreptul de a recupera costurile şi cheltuielile angajate de către
soţul ei în proceduri; în această cauză mie nu-mi este deloc clar dacă achitarea
lui G. în urma rejudecării cauzei sale i-ar fi acordat acestuia sau succesorilor
acestuia dreptul de a obţine compensarea prejudiciului material sau moral în
temeiul Legii nr. 1545, o astfel de compensaţie fiind acordată în cauzele unde
detenţia sau condamnarea au fost „ilicite”.
13. Caracterul speculativ al oricărui interes pecuniar pe care l-ar putea
avea reclamantul faţă de rezultatul rejudecării cauzei soţului ei distinge
această cauză şi de cauza Ressegatti v. Switzerland (nr. 17671/02, hotărâre
din 13 iulie 2006), în care o Cameră a constatat că succesorii unui reclamant,
care a decedat după ce a pretins fără succes o cotă-parte din profiturile
obţinute în urma exploatării unui vas maritim, în cadrul unor proceduri
juridice, au putut pretinde că sunt victime ale unei violări a articolului 6 pe
motiv că procedurile au avut un efect direct asupra drepturilor lor succesorale,

dat fiind faptul că ei erau limitaţi printr-o hotărâre judecătorească şi nu
puteau, în virtutea principiului res judicata să ceară obţinerea unui rezultat
diferit.
14. Din aceste motive, eu am mari dubii dacă, în pofida caracteristicilor
neobişnuite ale procedurii urmate în această cauză, circumstanţele sunt astfel
încât să justifice Curtea de a se abate de la jurisprudenţa sa constantă prin care
a respins cereri depuse de către rudele pretinselor victime ale unei violări a
articolului 6 care au decedat. Totuşi, eu notez că Guvernul nu numai că nu a
ridicat vreo obiecţie cu privire la statutul de victimă al reclamantului, ci, se
pare, chiar a încurajat Curtea să accepte faptul că reclamantul are un astfel de
statut. Acestea fiind spuse, eu aş prefera la sfârşit să las chestiunea deschisă şi
să bazez decizia mea, în ceea ce priveşte admisibilitatea pretenţiei, pe
chestiuni ce ţin de fondul cauzei.
(ii) Echitatea procedurilor
15. Eu aş vrea să spun de la început că eu am o oarecare simpatie faţă de

opinia Judecătorilor Garlicki şi Šikuta exprimată în opinia lor comună
concurentă că procesul penal împotriva unei persoane care a decedat este,
prin însăşi natura sa, inechitabil şi contrar articolului 6 al Convenţiei. Totuşi,
eu nu pot să urmez abordarea lor în această cauză, deoarece aceasta nu
reprezintă esenţa pretenţiei reclamantului; şi nici nu putea fi, deoarece în
urma insistenţei proprii a reclamantului, cauza soţului ei a fost rejudecată.
16. Atunci când au conchis că articolul 6 a fost violat, ceilalţi membri ai
Camerei, care au constituit majoritatea, s-au bazat pe insuficienţa motivelor
aduse de instanţele de apel şi recurs pentru a-l condamna pe G., care a avut
drept rezultat, în opinia lor, faptul că procedurile nu au întrunit cerinţele
echităţii.
17. Eu sunt de acord cu expunerea principiilor generale, cu privire la
motivarea hotărârilor, care se conţine în paragrafele 107 şi 108 ale hotărârii.
În special, eu accept că articolul 6 § 1 a fost interpretat ca obligând instanţele
judecătoreşti să aducă motive pentru deciziile lor. Totuşi, după cum este
corect subliniat în hotărâre, articolul nu poate fi înţeles ca cerând un răspuns
detaliat la fiecare argument. Tot atât de important este şi faptul că modul în
care obligaţia de a aduce motive, în mod inevitabil, va varia în funcţie de
natura deciziei în cauză şi de circumstanţele specifice ale cauzei. Mai mult,
deşi echitatea cere ca o instanţă să efectueze o examinare corespunzătoare a
argumentelor şi probelor prezentate ei, este sarcina instanţei să aprecieze
măsura în care acestea sunt relevante pentru decizia sa, iar Curtea, în
principiu, intervine doar în cazul în care acea apreciere este vădit arbitrară sau
nerezonabilă.
18. Atunci când s-a conchis faptul că au fost aduse motive insuficiente
pentru condamnarea lui G., majoritatea s-a bazat, în principal, pe patru
caracteristici ale deciziilor instanţelor de apel şi recurs: omisiunea acestor

instanţe judecătoreşti de a contesta constatările tribunalului, care nu au fost
contrazise, potrivit cărora G. a fost reţinut în baza „unei contravenţii
administrative fabricate” şi a făcut declaraţii auto-incriminatorii în lipsa
garanţiilor procedurale şi că lui, în mod ilegal, i-a fost arătată înregistrarea
video a declaraţiei lui D.C. făcute la locul crimei; omisiunea instanţelor de a
examina constatarea tribunalului că G. a avut un alibi în timpul în care se
presupune că s-a comis infracţiunea şi pretinsa lipsă de credibilitate a
rapoartelor de expertiză; lipsa comentariilor cu privire la constatarea instanţei
inferioare că unele din declaraţiile martorilor au fost fabricate; şi omisiunea
de a comenta asupra „mai multor violări grave ale legislaţiei notate de către
instanţa inferioară”.
19. Deşi nu a fost satisfăcut de rezultatul procedurilor în apel şi recurs,
reclamantul nu s-a plâns de inechitatea procedurilor în faţa Curţii de Apel şi a
Curţii Supreme de Justiţie. Toţi inculpaţii au fost reprezentaţi judiciar în
ambele instanţe şi nu se sugerează faptul că a avut loc vreo încălcare a
principiului egalităţii armelor, sau că reclamantul nu a putut să prezinte astfel
de argumente şi probe prin intermediul avocatului său, aşa cum a dorit ea.
20. Din decizia Curţii de Apel nu este clar care a fost importanţa, dacă
aceasta a existat, acordată de către inculpaţi diferitelor constatări ale
tribunalului, la care s-a făcut referire în paragraful 18 de mai sus. Ceea ce este
clar din decizie este faptul că principala atenţie acordată de acea instanţă în
apel, precum şi de Curtea Supremă de Justiţie, a fost asupra declaraţiilor
făcute de fiecare dintre reclamanţi, prin care ei au recunoscut implicarea lor în
omorul lui D., care au fost considerate de către Curtea de Apel ca fiind „probe
decisive în această cauză”. În acele declaraţii, inculpaţii au enumerat în
detaliu evenimentele din noaptea de 15 spre 16 septembrie 1995 – cearta cu
D., care a avut loc în barul din Comrat, înţelegerea avută cu D. de a se întâlni
din nou mai târziu în acea noapte; reţinerea forţată a lui D. de către inculpaţi
la intersecţia cu sens giratoriu şi ducerea acestuia cu automobilul poliţiei în
pădurea din Ferapontievca; bătaia lui D. şi incendierea maşinii acestuia în
pădure.
21. Tribunalul a constatat că declaraţiile inculpaţilor nu au fost date în mod
voluntar, ci au fost luate prin constrângere şi că au fost inadmisibile ca probe.
Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie au respins această constatare şi
au conchis, în baza probelor prezentate lor, că cei trei inculpaţi au dat, de
câteva ori, declaraţii adevărate şi consecvente obţinute legal prin care aceştia
şi-au recunoscut vina. Atunci când au ajuns la această concluzie, instanţele de
apel şi recurs s-au bazat, în special, pe mai mulţi factori:
(i) G. şi D.C. au dat mai întâi declaraţii prin care şi-au recunoscut vina la
19 şi 20 septembrie 1995, declaraţiile lui D.C. fiind filmate. Ei şi-au
recunoscut din nou vina în declaraţiile lor făcute în prezenţa avocaţilor lor la
9 octombrie 1995. G.C., care a fost reţinut în Rusia, de asemenea, şi-a
recunoscut vina în declaraţiile făcute la 1 şi 7 noiembrie 1995, în prezenţa

unui avocat, şi a scris singur una din declaraţii.
(ii) Nu au existat probe cu privire la vreo maltratare a inculpaţilor. Cei
şapte poliţişti care i-au interogat pe G. şi D.C. şi care au dat depoziţii în
judecată şi ale căror depoziţii au fost excluse de către tribunal, pe motiv că ei
erau persoane interesate, au negat cu toţii aplicarea unui astfel de tratament.
Mai mult, fişa medicală a lui G., după internarea lui în spital, nu conţinea vreo
probă cu privire la maltratare. Acuzaţiile reclamantului cu privire la
maltratare nu au fost confirmate de către dr. P.O., care a fost chemat să dea
depoziţii în mod repetat în faţa Curţii de Apel. Abia la 6 martie 1996
inculpaţii au cerut pentru prima dată retragerea declaraţiilor lor, pe motiv că
acestea au fost obţinute prin maltratare.
(iii) Declaraţiile inculpaţilor, în ceea ce priveşte încăierarea din bar, au fost
confirmate prin declaraţiile câtorva martori; alţi martori au dat declaraţii
potrivit cărora ei i-au văzut pe inculpaţi conducând maşina în direcţia
intersecţiei cu sens giratoriu în jurul orei 3 dimineaţa, că D., după ce s-a întors
de la bar la inspectoratul de poliţie, a plecat din nou cu maşina la scurt timp
după ora 3 dimineaţa.
(iv) Cercetarea la faţa locului a fost efectuată în prezenţa martorilor şi a
avocatului lui G. şi a fost filmată. D.C. şi G. au putut să indice clar locul şi
modul de omorâre a lui D.
(v) Declaraţiile soţiei lui D. au confirmat că inculpaţii l-au ameninţat
deseori pe soţul ei şi pe familia lor din cauza unei urmăriri penale care a fost
pornită de către soţul ei împotriva lui G.C. Curtea de Apel a confirmat că D. a
pornit o astfel de urmărire în luna iunie 1994.
22. În baza materialelor prezentate Curţii, concluzia unanimă a instanţelor
de apel şi de recurs că recunoaşterea de către G. că a comis infracţiunea a fost
adevărată şi făcută în mod benevol nu poate, în opinia mea, fi considerată
arbitrară sau nerezonabilă. Mai mult, contrar opiniei majorităţii Camerei,
motivele aduse de către instanţa de apel au fost, în opinia mea, suficiente
pentru a justifica condamnarea lui G. Deşi este adevărat faptul că Curtea
Supremă de Justiţie nu s-a referit în mod expres la fiecare din plângerile
făcute de către avocaţii inculpaţilor şi, deşi ar fi fost de dorit ca ea să fi făcut
acest lucru, eu nu sunt convins că această omisiune a constituit o violare a
articolului 6. Deoarece instanţele de apel şi recurs au explicat de ce ele au
acceptat validitatea declaraţiilor făcute de inculpaţi, contrar opiniei
tribunalului, în opinia mea nu a fost necesar de a examina fiecare din celelalte
chestiuni pe care s-a bazat tribunalul şi au fost invocate de către inculpaţi în
procedurile de apel şi recurs.

Regret foarte mult faptul că nu pot să împărtăşesc constatarea majorităţii
că, în această cauză, a avut loc o violare a articolului 6.
Sunt pe deplin de acord cu poziţia Judecătorului Bratza exprimată în
opinia lui disidentă, la care m-am alăturat.
În acelaşi timp, eu consider necesar să adaug câteva cuvinte proprii cu
privire la caracterul celei de-a patra instanţe a acestei cereri.
Este general acceptat faptul că standardul de probaţiune aplicabil în
procedurile penale, atunci când o persoană este găsită vinovată, este „în
afara unui dubiu rezonabil”. Acesta este standardul pe care judecătorii
trebuie să-l aplice după ce vor efectua o examinare judiciară
corespunzătoare a cauzei.
Nu ţine de sarcina judecătorilor internaţionali să dea o nouă apreciere
faptelor şi dreptului în locul instanţelor judecătoreşti naţionale, deoarece
judecătorii internaţionali nu au posibilitatea de a examina pe deplin
acuzaţiile aduse unei persoane bănuite, deoarece ei nu cunosc suficient
limba statului membru sau legislaţia naţională a acestuia şi aplicarea
practică a acesteia. Examinarea acestei chestiuni in abstracto ar fi, în opinia
mea, contrară principiilor fundamentale ale justiţiei.
În măsura în care pretenţia reclamantului poate fi percepută ca vizând
evaluarea probelor şi a rezultatului procedurilor din instanţele judecătoreşti
naţionale, este necesar de a reitera că, potrivit articolului 19 al Convenţiei,
datoria Curţii este de a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru
Înaltele Părţi Contractante din Convenţie. În special, nu ţine de funcţia
acesteia să examineze erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost
comise de către o instanţă judecătorească naţională, decât dacă şi în măsura
în care acestea au încălcat drepturile şi libertăţile protejate prin Convenţie.
Mai mult, deşi articolul 6 al Convenţiei garantează dreptul la un proces
echitabil, el nu instituie reguli cu privire la admisibilitatea probelor sau
modul în care acestea trebuie evaluate, ceea ce, prin urmare, reprezintă
chestiuni care trebuie, în primul rând, să fie reglementate de legislaţia
naţională şi de instanţele judecătoreşti naţionale (a se vedea García Ruiz v.
Spain [GC], nr. 30544/96, § 28, ECHR 1999-I).
Iată de ce nu este întâmplător faptul că Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a refuzat, în mod constant, să acţioneze ca o „a patra instanţă”.
Aceeaşi chestiune apare în faţa noastră încă o dată în cauza Grădinar v.
Moldova.
În esenţă, reclamantul s-a plâns în principal de aprecierea probelor şi de
rezultatul procedurilor din instanţele judecătoreşti naţionale. Această Curte
a susţinut deja de multe ori că nu ţine de sarcina ei să acţioneze ca o „a patra
instanţă”, punând la îndoială rezultatul procedurilor naţionale. Instanţele
judecătoreşti naţionale sunt cel mai bine plasate pentru a aprecia
credibilitatea martorilor şi relevanţa probelor pentru cauză şi a interpreta şi
aplica normele de drept material şi procedural (a se vedea, printre multe

altele, Vidal v. Belgium, hotărâre din 22 aprilie 1992, Seria A nr. 235-B, pp.
32-33, § 33).
În timpul procedurilor naţionale, reclamantul a avut parte de un proces
contradictoriu. Ea a fost reprezentată judiciar pe parcursul procesului şi a
putut să-şi prezinte poziţia sa şi să cheme martori în susţinerea cauzei sale.
Ea nu a prezentat nici măcar o singură probă că autorităţile judiciare
naţionale i-au restrâns în vreun fel drepturile sale sau că au acţionat arbitrar
în orice alt mod.
Instanţele judecătoreşti naţionale au avut şedinţe cu privire la fondul
cauzei, au audiat declaraţii de la toţi martorii necesari şi de la acuzat şi au
examinat şi apreciat toate probele de care dispuneau. Mai mult, motivele de
fapt şi de drept pentru constatările instanţelor judecătoreşti naţionale au fost
descrise pe larg atât în decizia Curţii de Apel din 31 ianuarie 2000, cât şi în
cea a Curţii Supreme de Justiţie din 30 mai 2000. În hotărârile lor,
autorităţile judiciare naţionale au dat o analiză foarte convingătoare şi
detaliată tuturor circumstanţelor relevante ale cauzei. Constatările lor nu pot
fi, în niciun caz, considerate „arbitrare sau nerezonabile”.
Mai mult, chiar şi majoritatea, în constatarea cu privire la o violare în
această cauză, nu pretinde că condamnarea lui G. a fost „arbitrară sau
nerezonabilă”.
În măsura în care deciziile naţionale relevante nu relevă vreo motivare
vădit arbitrară, eu consider că pretenţia reclamantului formulată în temeiul
articolului 6 § 1 este vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu
articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei, sau, alternativ, să nu fie constatată o
violare în această cauză.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA GRIVNEAC c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
09/01/2008

1 HOTĂRÂREA GRIVNEAC c. MOLDOVEI
În cauza Grivneac c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
Mihai Grivneac („reclamantul”), la 12 septembrie 2003.
definitive din 6 octombrie 2000 pronunţate în favoarea sa, a fost încălcat
drepturilor sale cu caracter civil, garantat de articolul 6 al Convenţiei, şi
dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului
2004, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului
decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
HOTĂRÂREA GRIVNEAC c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi
7. Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva unei persoane
fizice. La 6 octombrie 2000, Judecătoria sectorului Centru i-a acordat 2,000
de dolari SUA (USD). Hotărârea judecătorească nu a fost contestată şi a
devenit irevocabilă şi executorie cincisprezece zile mai târziu. El a obţinut
un titlu executoriu, pe care executorul judecătoresc nu l-a executat.
8. În răspunsul la o interpelare a Judecătoriei sectorului Centru din
22 decembrie 2000, Oficiul Cadastral Teritorial Chişinău a declarat că
debitorul nu avea în proprietate vreun imobil înregistrat în Chişinău.
9. La 14 februarie 2001, executorul judecătoresc a stabilit că debitorul
nu locuia la adresa indicată de către reclamant şi că, prin urmare, executarea
hotărârii era imposibilă.
10. La 6 martie 2001, soţia debitorului a plătit reclamantului USD 1,000.
11. La 16 martie 2001, Judecătoria sectorului Centru a solicitat poliţiei de
sector să stabilească locul aflării debitorului. La o dată necunoscută, o copie
a încheierii a fost expediată poliţiei de sector. La 3 februarie 2004, poliţia a
decis să ia măsuri pentru a stabili locul aflării debitorului. Potrivit poliţiei,
debitorul nu poate fi găsit.
12. Hotărârea din 6 octombrie 2000 nu a fost executată nici până în
prezent.

(nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extracts)).
ÎN DREPT
definitive din 6 octombrie 2000 a încălcat drepturile sale garantate de
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen
El a mai pretins că aceeaşi neexecutare a încălcat drepturile sale

garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Acest articol

I. ADMISIBILITATEA
Obiecţiile preliminare ale Guvernului
15. Guvernul a susţinut că această cerere este inadmisibilă ratione

personae, deoarece debitorul este o persoană fizică, iar statul nu este
responsabil pentru datoriile unei persoane fizice atunci când locul aflării
debitorului nu este cunoscut.
16. Curtea consideră că această obiecţie este strâns legată de fondul
pretenţiilor reclamantului şi că examinarea acesteia trebuie conexată cu
fondul cererii.
17. De asemenea, Guvernul consideră că cererea a fost depusă la Curte
cu omiterea termenului limită de şase luni, stabilit de articolul 35 al
Convenţiei.
18. Curtea notează că pretenţia reclamantului nu se referă la vreo
pretinsă inechitate a procedurilor, ci, mai degrabă, la neexecutarea continuă
a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa. Ea reiterează
că „executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie … privită
ca o parte integrantă a „procesului”, în sensul articolului 6” (a se vedea
Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports of Judgments and
Decisions 1997-II, p. 510, § 40; şi Prodan, citată mai sus, § 52). Prin
urmare, din cauza că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea
reclamantului nu a fost executată până în prezent, termenul de şase luni nu
poate fi aplicat acestei cereri.
Prin urmare, această obiecţie urmează a fi respinsă.



la Convenţie.
20. Guvernul a susţinut că autorităţile au luat toate măsurile rezonabile
pentru a asigura executarea hotărârii judecătoreşti şi că statul nu putea fi
responsabil de incapacitatea de plată a debitorului.
21. Curtea reaminteşte că, deşi executarea unei hotărâri judecătoreşti
pronunţată de orice instanţă trebuie privită ca o parte integrantă a
„procesului”, în sensul articolului 6, aceasta nu înseamnă că un stat poate fi
găsit responsabil de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti din cauza
insolvabilităţii debitorului (Sanglier v. France, cererea nr. 50342/99, § 39,
27 mai 2003). Totuşi, atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze
pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu o fac, inacţiunea lor poate
angaja responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei
(Scollo v. Italy, hotărâre din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315-C, § 44;
Istrate v. Moldova, nr. 53773/00, §§ 55 şi 61, 13 iunie 2006).
22. În această cauză, Curtea notează că, după ce hotărârea
judecătorească din 6 octombrie 2000 a devenit definitivă la 21 octombrie
2000, autorităţile au întreprins prima acţiune în vederea executării acesteia
abia două luni mai târziu, aceasta fiind limitată la verificarea dreptului de
proprietate al debitorului asupra bunurilor imobile doar în Chişinău (a se
vedea paragraful 8 de mai sus). Abia peste alte două luni, executorul a
vizitat domiciliul debitorului şi a stabilit că acesta nu mai locuia acolo (a se
vedea paragraful 9 de mai sus), iar instanţa judecătorească a dispus
stabilirea locului aflării acestuia (a se vedea paragraful 11 de mai sus).
23. Mai mult, Curtea notează că, în pofida încheierii Judecătoriei
sectorului Centru, poliţia a început căutarea debitorului abia peste trei ani (a
se vedea paragraful 11 de mai sus). Nu a fost adusă nicio explicaţie a
acestor întârzieri, fapt care a oferit largi posibilităţi debitorului să evite plata
datoriei fie prin vânzarea bunurilor sale mobile pe care le-ar fi putut deţine
sau a bunurilor imobile din afara municipiului Chişinău, fie prin transferarea
banilor din conturile sale bancare altor persoane, fie prin părăsirea ţării.
Deşi nu se cunoaşte dacă debitorul avea în proprietate vreun bun la data
pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, această lipsă de informaţie este
rezultatul direct al inactivităţii autorităţilor. În acest sens, Curtea reaminteşte
că „statul are obligaţia pozitivă să organizeze un sistem de executare al
hotărârilor judecătoreşti care să fie efectiv atât în drept, cât şi în practică,
precum şi să asigure executarea acestora fără întârzieri necuvenite”
(Fuklev v. Ukraine, nr. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005).
24. Prin urmare, autorităţile statutului nu au întreprins toate măsurile
rezonabile în vederea executării hotărârii judecătoreşti pronunţate în
favoarea reclamantului şi, prin inacţiunea lor, au înlăturat orice şansă de
executare a acesteia. În lumina celor de mai sus, responsabilitatea statului
pentru neexecutarea datoriei apărute în temeiul hotărârii judecătoreşti este
angajată (a se vedea Jenčová v. Slovakia, nr. 70798/01, § 29, 4 mai 2006;
Istrate, citată mai sus, §§ 55 şi 61). Prin urmare, obiecţia Guvernului

privind competenţa Curţii ratione personae urmează a fi respinsă.
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă aceasta este suficient
de certă pentru a fi executorie (a se vedea hotărârea Prodan, citată mai sus,
§ 59). Reclamantul avea o pretenţie executorie în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti din 6 octombrie 2000, care era definitivă, şi, prin urmare, un
„bun”. Curtea notează că imposibilitatea reclamantului de a obţine
executarea hotărârii judecătoreşti, care a rezultat din inacţiunea autorităţilor
de stat, a constituit o ingerinţă în dreptul său la protecţia proprietăţii sale,
garantat de prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie. Prin neluarea măsurilor necesare pentru
executarea datoriei apărute în temeiul hotărârii judecătoreşti din 6 octombrie
2000, autorităţile naţionale au împiedicat reclamantul să beneficieze sau să
se folosească de bani. Ţinând cont de constatările sale cu privire la articolul
6 al Convenţiei, Curtea consideră că autorităţile Republicii Moldova nu au
asigurat un echilibru just între interesele reclamantului şi celelalte interese
implicate.
vizau neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea, printre
altele, hotărârea Prodan, citată mai sus, şi Lupacescu and Others v.
Moldova, nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03,
13681/03, şi 32759/03, 21 martie 2006).
27. În urma examinării materialelor prezentate ei, Curtea notează că
dosarul nu conţine vreun element care i-ar fi permis să ajungă la o concluzie
28. Prin urmare, Curtea constată, din motivele invocate în aceste cauze,
că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 23 aprilie 1999 constituie o
violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr.
1 la Convenţie.

A. Prejudiciu
30. Reclamantul a pretins EUR 2,430 în calitate de compensaţie pentru

prejudiciul care i-a fost cauzat prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti
definitive pronunţate în favoarea sa.
31. Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă şi nesusţinută.
anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti
pronunţate în favoarea sa. Totuşi, suma pretinsă este excesivă. Făcând o
evaluare în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 1,500 cu acest
titlu.
33. Reclamantul nu a formulat vreo pretenţie cu acest titlu.



Convenţie;
4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu
titlu de prejudiciu moral, care să fie convertite în valuta naţională a

procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

MAREA CAMERĂ
CAUZA GUJA c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 februarie 2008
Această hotărâre este definitivă, însă poate fi subiect al revizuirii editoriale.

1 HOTĂRÂREA GUJA c. MOLDOVEI
În cauza Guja c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în cadrul Marii Camere
compuse din:
Jean-Paul Costa, Preşedinte,
Christos Rozakis,
Nicolas Bratza,
Boštjan M. Zupančič,
Peer Lorenzen,
Francoise Tulkens,
Giovanni Bonello,
Josep Casadevall,
Rait Maruste,
Kristaq Traja,
Snejana Botoucharova,
Lech Garlicki,
Alvina Gyulumyan,
Ljiljana Mijović,
Mark Villiger,
şi Erik Fribergh, Grefier,
Deliberând la 6 iunie 2007 şi 9 ianuarie 2008 în şedinţă închisă,
menţionată:
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către dl Iacob Guja („reclamantul”), la 30
martie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Gribincea şi dl V. Zamă,
avocaţi din Chişinău şi membri ai organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii
pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a
fost reprezentat de către Agenţii săi, dl V. Pârlog şi dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins o încălcare a dreptului său la libertatea de
exprimare garantat de articolul 10 al Convenţiei, în special, a dreptului de a
comunica informaţii, ca rezultat al demiterii sale de la Procuratura Generală
pentru divulgarea a două documente, care, în opinia sa, dezvăluiau o
ingerinţă a unui politician de rang înalt în proceduri penale pendinte.
HOTĂRÂREA GUJA c. MOLDOVEI 2

Regulamentului Curţii). La 28 martie 2006, o Cameră din cadrul acelei
fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia. La 20 februarie 2007,
o Cameră compusă din Nicolas Bratza, Preşedinte, Josep Casadevall,
Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, Kristaq Traja, Stanislav Pavlovschi şi
Lech Garlicki, judecători, precum şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,
s-a desesizat în favoarea Marii Camere şi niciuna din părţi nu s-a opus la
aceasta (articolul 30 al Convenţiei şi articolul 72 al Regulamentului Curţii).
5. Componenţa Marii Camere s-a constituit în conformitate cu
prevederile articolului 27 §§ 2 şi 3 al Convenţiei şi ale articolului 24 al
Regulamentului Curţii.
6. Atât reclamantul cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la
admisibilitatea şi fondul cererii. Părţile au răspuns în scris la observaţiile
fiecăreia dintre ele.
7. La 6 iunie 2007, a avut loc o audiere publică în Palatul Drepturilor
Omului din Strasbourg (Articolul 59 § 3 al Regulamentului Curţii).
În faţa Curţii au compărut:
(a) din partea Guvernului

Dl V. GROSU, Agent,
Dl G. ZAMISNII, Consultant;
(b) din partea reclamantului

Dl V. GRIBINCEA,
Dl V. ZAMĂ, Avocaţi,
Dl I. GUJA, Reclamant.
Curtea a audiat prezentările dlui Grosu, ale dlui Gribincea şi dlui Zamă.
ÎN FAPT
8. Reclamantul, dl Iacob Guja, s-a născut în anul 1970 şi locuieşte în

Chişinău. La momentul evenimentelor, el era şeful Serviciului de Presă al
Procuraturii Generale.
1. Contextul cauzei
9. La 21 februarie 2002, patru poliţişti (M.I., B.A., I.P. şi G.V.) au
reţinut zece persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni legate de
alegerile parlamentare; una dintre acestea era, de asemenea, bănuită că era

conducătorul unei organizaţii criminale. Ulterior, bănuiţii au fost eliberaţi
din detenţie şi s-au plâns procuraturii de maltratare şi lipsire de libertate fără
temei legal de către cei patru poliţişti. Ca rezultat al plângerii lor, a fost
pornită o urmărire penală împotriva poliţiştilor care au fost acuzaţi, inter
alia, de maltratare şi lipsire de libertate fără temei legal.
10. În iunie 2002, cei patru poliţişti au scris scrisori, pe care ei le-au
semnat toţi, pe adresa preşedintelui Voronin, prim-ministrului Tarlev şi
vicepreşedintelui Parlamentului Mişin, cerând protecţie împotriva
procurorilor. Ei au descris opiniile lor cu privire la procedurile penale şi
s-au plâns că acţiunile procuraturii erau abuzive. Ei au cerut verificarea
legalităţii acuzaţiilor penale aduse lor. La 21 iunie 2002, dl Mişin a transmis
Procuraturii Generale scrisoarea pe care el a primit-o împreună cu o notă de
însoţire. Nota a fost scrisă pe o foaie cu antetul Parlamentului şi nu a fost
marcată ca fiind confidenţială. Ea conţinea următoarele:
„Stimate dle Rusu,
După citirea acestei scrisori, apare o întrebare: adjunctul Procurorului General luptă
împotriva infracţionalităţii sau a poliţiei? Această chestiune devine şi mai gravă prin
faptul că poliţiştii în cauză sunt din cadrul uneia dintre cele mai bune echipe ale
Ministerului Afacerilor Interne, a cărei activitate este blocată acum din cauza
eforturilor angajaţilor Procuraturii Generale. Vă rog să vă implicaţi personal în
această cauză şi să o soluţionaţi în strictă conformitate cu legea.”
11. În ianuarie 2003, dl Voronin a efectuat o vizită la Centrul pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei pe parcursul căreia el a
discutat, inter alia, problema exercitării de către unii funcţionari publici a
presiunii necorespunzătoare asupra organelor de drept în ceea ce priveşte
procedurile penale pendinte. Preşedintele a îndemnat la combaterea
corupţiei şi a cerut colaboratorilor organelor de drept să ignore orice
încercări ale funcţionarilor publici de a exercita presiuni asupra lor.
Declaraţiile Preşedintelui au fost făcute publice de către media.
12. La o dată nespecificată, urmărirea penală împotriva poliţiştilor a fost
încetată.
2. Dezvăluirea documentelor
13. La câteva zile după îndemnul făcut de către dl Voronin de a combate
corupţia, reclamantul a trimis unui ziar, Jurnal de Chişinău, copii ale două
scrisori („scrisorile”) care au fost primite de către Procuratura Generală.
14. Prima a fost nota scrisă de către dl Mişin (a se vedea paragraful 10 de
mai sus). A doua a fost scrisă de către dl A. Ursachi, un viceministru din
cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi a fost adresată unui adjunct al
procurorului general. Ea a fost scrisă pe o foaie cu antetul Ministerului
Afacerilor Interne şi nu a fost marcată ca fiind confidenţială. Ea conţinea,
inter alia, următoarele:
„... Maiorul de poliţie M.I. [unul din cei patru poliţişti: a se vedea paragraful 9 de
mai sus] la 12 mai 1999 ... a fost recunoscut culpabil de săvârşirea infracţiunilor
prevăzute de articolele 116 alin. 2 [privaţiunea ilegală de libertate săvârşită într-un
mod primejdios pentru viaţa sau sănătatea părţii vătămate fie cu provocarea
suferinţelor fizice], 185 alin. 2 [excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de
serviciu, însoţite fie de acte de violenţă, fie de folosirea armei, fie de acţiuni de
tortură], 193 alin. 2 [constrângerea de a face depoziţii însoţită de acte de violenţă
asupra persoanei sau batjocorirea ei], fiind stabilită o pedeapsă în formă de amendă în
mărime de 80 salarii minime (1440 lei) (MDL) (128 euro (EUR)). În baza art. 2 al
Legii despre amnistie, el a fost absolvit de pedeapsa stabilită.
... la 24 octombrie 2001, maiorului de poliţie M.I. i s-a permis activitatea de mai
departe în cadrul Ministerului Afacerilor Interne.”
3. Articolul din Jurnal de Chişinău
15. La 31 ianuarie 2003, Jurnal de Chişinău a publicat un articol
intitulat: „Vadim Mişin intimidează procurorii”. Articolul conţinea, inter
alia, următoarele:
„La finele săptămânii trecute, în cadrul şedinţei colegiului Centrului pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Preşedintele a chemat instituţiile de
drept la conlucrarea în combaterea corupţiei şi crimei organizate, cerându-le acestora
să nu dea curs telefoanelor parvenite de la persoanele cu funcţii de răspundere pentru
a soluţiona anumite dosare.
Atitudinea şefului statului în acest sens nu e întâmplătoare. Fenomenul a luat
amploare, mai ales în ultimii ani, lucru semnalat atât de mediile de informare în masă,
cât şi de diferite organisme internaţionale.
Chiar dacă presa a scris, în ultimul timp, despre faptul că deputatul comunist A.J. a
încercat să influenţeze ancheta în cazul unui amic mai vechi, şef în cadrul
Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, prins în flagrant în timp ce lua mită, nu s-au
luat măsuri în vederea elucidării cazului în justiţie. ...
De asemenea, s-a scris şi despre faptul că dl Mişin, i-ar fi cerut procurorului general
să-i demită pe procurorii I.V. şi P.B., care anchetau cazul dispariţiei şefului adjunct al
Departamentului Tehnologii Informaţionale, P.D.. Toate astea pentru că cei doi ar fi
dat de dovezi ce atestau implicarea în „afaceri” necurate a unor funcţionari din cadrul
Ministerului de Interne.
De altfel, până în prezent, nu au fost făcute publice rezultatele anchetei de serviciu,
iniţiate de procurorul general pe marginea activităţii celor doi procurori. Surse din
procuratură au spus că, deşi I.V. şi P.B. nu au fost găsiţi vinovaţi, ei au fost obligaţi să
plece, la cererea unei persoane din conducerea ţării.
Acum, când declaraţiile şefului statului, referitoare la protecţionism, sunt încă
proaspete, vă propunem o investigaţie la tema care vizează persoane din conducerea
ţării.
Vicepreşedintele Parlamentului încearcă să ia apărarea la patru ofiţeri de poliţie
împotriva cărora a fost declanşată o anchetă penală. Afecţiunea pentru poliţişti a lui
Mişin este mai veche, deoarece de acolo i se trag „rădăcinile”. Sursele noastre au
declarat că acesta nu ar fi unicul caz când Mişin intervine în favoarea poliţiştilor
certaţi cu legea.
...
... Procuratura sectorului Ciocana a iniţiat un proces penal împotriva a patru ofiţeri
de poliţie ... după ce aceştia au aplicat forţa la reţinerea ilegală a unui grup de
persoane.
... apărătorii ordinii publice i-au lovit pe [reţinuţi] cu pumnii şi picioarele. ... De
asemenea, unuia din ofiţerii de poliţie i-a fost incriminată vina de fals în acte publice,
după ce a inclus intenţionat în procesul verbal de reţinere administrativă, date false ... .
Cei patru ofiţeri de poliţie se mai fac vinovaţi de constrângere de a face depoziţii ... .
Anchetarea cazului a durat mai mult de un an. În momentul în care ancheta era pe
punctul de a fi finalizată ... ofiţerii de poliţie au început să-şi caute protecţie la mai
marii statului.
...
La 20 iunie 2002, poliţiştii îi expediază preşedintelui Vladimir Voronin, premierului
Vasile Tarlev şi vicepreşedintelui Parlamentului Vadim Mişin o plângere, solicitându-
le să intervină pentru a stopa procesul de anchetă, întrucât, potrivit lor, Procuratura a
iniţiat neîntemeiat ancheta penală împotriva lor.
...
Primul care a reacţionat la plângerea poliţiştilor a fost vicepreşedintele
Legislativului Vadim Mişin. La 21 iunie 2002 ... el a expediat procurorului general o
ţidulă în care, pe un ton ultimativ, îi cere să intervină personal în cazul celor patru
ofiţeri de poliţie. Chiar dacă îi cere procurorului general să se implice în acest caz „în
strictă conformitate cu legislaţia”, tonul în care este scrisă dispoziţia denotă foarte clar
că Mişin îi ordonă acestuia să soluţioneze cât mai urgent acest caz.
Ca urmare a intervenţiei mai marilor statului, Procuratura Generală stopează
investigaţia şi iniţiază în ordine de supraveghere un control asupra corectitudinii
procesului de anchetă în privinţa celor patru ofiţeri de poliţie ...
...
... Surse din cadrul MAI au confirmat că maiorul de poliţie M.I. [unul din cei patru
poliţişti] a fost [anterior] condamnat de Curtea de Apel, însă acestuia i s-a stabilit o
pedeapsă cu o amendă echivalentă a 80 salarii minime – MDL 1,440. Conform Legii
privind amnistierea unor categorii de condamnaţi, el a fost amnistiat. Mai mult, la 24
octombrie 2001 ... acestuia i s-a permis să activeze în cadrul Ministerului Afacerilor
Interne.
Fără a comenta deciziile Curţii de Apel, vrem să facem câteva precizări. M.I. a fost
condamnat în baza articolelor 116, 185 şi 193 ale Codului Penal, pentru exces de
putere, constrângere de a face depoziţii şi privaţiune ilegală de libertate. Pentru aceste
infracţiuni, Codul Penal prevede pedepse cu privaţiune de libertate între 1 an şi 5 ani.
El s-a ales cu o amendă.
Mai mult decât atât, Ministerul Afacerilor Interne îl supune pe acesta atestării în
perioada când acesta era cercetat, fără a aştepta rezultatele anchetei.”
16. Articolul din ziar era însoţit de fotografii ale scrisorilor semnate de
către dl Mişin şi dl Ursachi.
4. Reacţia Procuraturii Generale
17. La o dată nespecificată, Procurorul General i-a cerut reclamantului să
explice cum au ajuns cele două scrisori să fie publicate în presă.
18. La 14 februarie 2003, reclamantul i-a scris Procurorului General

recunoscând că el a trimis cele două scrisori ziarului. El a declarat inter alia:
„Gestul meu a fost dictat de declaraţiile făcute de [Preşedintele] ţării în ce priveşte
lupta cu corupţia şi protecţionismul. Am făcut acest pas fiind încrezut că contribui şi
eu la lupta cu aceste flagele care macină tânăra democraţie a statului nostru şi anume
aşa un fenomen care în ultimul timp capătă proporţii cum este traficul de influenţă.
Am crezut atunci şi cred şi în continuare că dacă fiecare dintre noi ar contribui cu
câte ceva la deconspirarea unor persoane care făcând uz de funcţiile pe care le deţin
influenţează buna înfăptuire a justiţiei, situaţia s-ar schimba în mai bine.
De asemenea, consider că materialele difuzate de mine ziarului Jurnal de Chişinău
nu au un caracter secret. Intenţia mea nu a fost să fac un deserviciu organelor
procuraturii, ci invers, am încercat să fac o imagine pozitivă acestei instituţii în
societate.”
19. La o dată nespecificată un procuror, I.D., care era bănuit că i-a dat
scrisorile reclamantului, a fost concediat.
20. La 17 februarie 2003, reclamantul i-a mai scris o scrisoare
Procurorului General, informându-l că scrisorile nu au fost obţinute de la
I.D.. El a adăugat următoarele:
„Dacă felul cum am procedat constituie o încălcare a regulamentelor interne,
răspunderea pentru aceasta o port personal.
Am acţionat astfel, conducându-mă de Legea privind accesul la informaţie, de
Legea cu privire la procuratură şi de Codul Penal, crezând, totodată, că apelurile
[Preşedintelui] către cetăţeni de a deconspira acţiunile de corupţie şi protecţionism
sunt sincere. Spre marele meu regret, a trebuit să constat cu stupoare că Procuratura
Generală ridică la rang de secret de stat o scrisoare a unui demnitar de stat (care în
opinia mea constituie o imixtiune directă a politicului în buna desfăşurare a justiţiei).
Acest fapt, cât şi conţinutul ordinului de concediere din organele procuraturii a dlui
I.D. mă îngrijorează şi mă fac să am mari rezerve în ceea ce priveşte respectarea legii
şi drepturilor omului în Republica Moldova.”
21. La 3 martie 2003, reclamantul a fost concediat. Scrisoarea de
concediere prevedea, inter alia, că scrisorile transmise de către reclamant
ziarului erau secrete şi că el nu s-a consultat cu şefii celorlalte direcţii ale
Procuraturii Generale înainte de a le transmite, ceea ce a constituit o
încălcare a punctelor 1.4 şi 4.11 ale Regulamentului Intern al Serviciului de
Presă (a se vedea paragraful 31 de mai jos).
5. Procedurile de restabilire în funcţie iniţiate de către reclamant

22. La 21 martie 2003, reclamantul a intentat o acţiune civilă împotriva
Procuraturii Generale cerând restabilirea în funcţie. El a declarat, inter alia,
că scrisorile pe care el le-a transmis ziarului nu au fost declarate secret în
conformitate cu legea, că el nu era obligat să consulte şefii celorlalte direcţii
înainte de a contacta presa, că el a dat scrisorile ziarului la cererea ziarului şi
că demiterea sa a constituit o încălcare a dreptului său la libertatea de
exprimare.
23. La 16 septembrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins acţiunea

reclamantului. Ea a susţinut, inter alia, că reclamantul a încălcat obligaţiile
lui prevăzute de punctul 1.4 al Regulamentului Intern al Serviciului de
Presă, deoarece el nu a consultat ceilalţi şefi de direcţie, şi de punctul 4.11
al Regulamentului, deoarece el a dezvăluit documente secrete.
24. Reclamantul a depus recurs. El s-a bazat pe aceleaşi argumente ca şi
în cererea sa iniţială de chemare în judecată. De asemenea, el a susţinut că
transmiterea scrisorilor către ziar nu a prejudiciat în niciun fel angajatorul
său.
25. La 26 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
pe aceleaşi temeiuri ca şi Curtea de Apel Chişinău. Referindu-se la
declaraţiile reclamantului cu privire la libertatea de exprimare, Curtea
Supremă de Justiţie a declarat că libertatea de exprimare nu presupune
dobândirea informaţiei în mod abuziv, folosind atribuţiile de serviciu.
26. Atât Procuratura Generală cât şi vicepreşedintele Parlamentului, dl
Mişin, se pare că nu au contestat autenticitatea scrisorilor publicate în
Jurnal de Chişinău sau adevărul informaţiei conţinute în articolul din 31
ianuarie 2003 sau că au întreprins unele acţiuni ulterioare.
6. Plângerea penală depusă de către Jurnal de Chişinău

27. Deoarece Procuratura Generală nu a reacţionat în modul pe care l-a
anticipat Jurnal de Chişinău după publicarea articolului la 31 ianuarie 2003
(a se vedea paragraful 15 de mai sus), ultimul a iniţiat proceduri
judecătoreşti în vederea obţinerii unei încheieri care să oblige Procuratura
Generală să pornească o urmărire penală în ceea ce priveşte pretinsa
ingerinţă a dlui Mişin într-o urmărire penală aflată în desfăşurare. Ziarul a
susţinut, inter alia, că, în conformitate cu Codul de procedură penală,
articolele din ziare şi scrisorile publicate în ziare pot servi ca bază pentru
pornirea procedurilor penale şi că Procurorul General era obligat să dispună
efectuarea unei investigaţii.
28. Acţiunea ziarului a fost respinsă de către Judecătoria sectorului
Rîşcani la 25 martie 2003, iar la 9 aprilie 2003, de către Tribunalul
Municipiului Chişinău. Instanţele de judecată au constatat, inter alia, că
ziarul nu avea dreptul de a depune o plângere şi că, în orice caz, articolul
din 31 ianuarie 2003 a fost doar un articol din ziar, care exprima un punct de
vedere personal, şi nu o cerere oficială de a porni o urmărire penală.
7. Următorul articol din Jurnal de Chişinău

29. La 14 martie 2003, Jurnal de Chişinău a publicat o continuare a
articolului său din 31 ianuarie 2003, intitulată „Mişin a declanşat vânătoarea
de procurori”. Articolul descria evenimentele care au urmat după publicarea
primului articol şi a susţinut că dl Mişin a fost înfuriat de articol şi a indicat
Procurorului General să identifice şi să pedepsească pe cei responsabili de
transmiterea către presă a notei sale. Procurorul General s-a conformat şi a

declarat război subordonaţilor care refuzau să tolereze intervenţia politică în
activitatea sistemului de justiţie penală. Articolul a declarat că acţiunile
Procurorului General corespundeau tendinţei generale care a fost observată
în anii recenţi de a înlocui persoanele cu experienţă profesională
considerabilă, care nu erau gata să se conformeze regulilor instituite de către
noul Guvern cu persoane cu un trecut dubios. El a pretins că surse din
cadrul Procuraturii Generale au spus ziarului că Procuratura Generală a
primit indicaţii sistematice de la dl Mişin şi de la consilierii Preşedintelui cu
privire la cine ar trebui angajat sau demis. Doar pe parcursul anului
precedent, treizeci de procurori cu experienţă au fost demişi din Procuratura
Municipiului Chişinău.
De asemenea, articolul a dat o explicaţie cu privire la demiterea
reclamantului ca rezultat al presiunii din partea dlui Mişin şi a declarat că
surse din cadrul Procuraturii Generale au spus ziarului că Procuratura a
primit zeci de scrisori de la dl Mişin şi V.S. (un alt oficial public de rang
înalt) în legătură cu investigaţiile penale aflate în desfăşurare.
Potrivit surselor ziarului, doi procurori au fost demişi la insistenţa dlui
Mişin, deoarece ei au descoperit materiale incriminatoare împotriva acestuia
în timpul unei investigaţii cu privire la dispariţia unui important om de
afaceri, P.D.. După demiterea lor, acea urmărire penală a fost încetată.
II. MATERIALE RELEVANTE NE-CONVENŢIONALE
A. Dreptul şi practica naţionale
1. Codul muncii
30. Articolul 263/1 al Codului muncii prevedea la momentul
evenimentelor că angajaţii din autorităţile publice centrale puteau fi demişi
ca urmare a unei încălcări grave a obligaţiilor lor profesionale.
2. Regulamentul Intern al Serviciului de Presă al Procuraturii

Generale
31. Punctele 1.4 şi 4.11 ale Regulamentului Intern al Serviciului de Presă
al Procuraturii Generale prevăd următoarele:
„1.4 Serviciul de presă planifică şi organizează în comun cu redacţiile ziarelor,
revistelor, posturilor de radio şi televiziune, cu conducătorii de secţii şi servicii ale
Procuraturii Generale, tematica publicaţiilor şi acţiunilor de propagare a activităţii
organelor Procuraturii prin intermediul mijloacelor mass-media.
...
4.11 [Şeful Serviciului de presă] răspunde de nivelul redactării materialelor, de
veridicitatea informaţiei primite şi furnizate, de păstrarea confidenţialităţii în
conformitate cu legislaţia Republicii Moldova.”
32. La momentul evenimentelor, atât Regulamentul Intern al Procuraturii

Generale cât şi legislaţia Republicii Moldova în general nu conţineau
prevederi cu privire la dezvăluirea de către angajaţi a acţiunilor ilegale
comise la locul lor de muncă.
3. Codul penal şi codul de procedură penală

33. La momentul evenimentelor, Codul penal conţinea în articolul 190/1
o prevedere care interzicea orice ingerinţă într-o urmărire penală. Ea
prevedea următoarele:
„Amestecul în efectuarea urmăririi penale, adică exercitarea ilegală sub orice formă
a influenţei asupra persoanei care efectuează cercetarea penală ... se pedepseşte cu
privaţiune de libertate pe un termen de pînă la doi ani sau cu amendă în mărime de
pînă la 100 de salarii minime.”
34. Articolul 90 al Codului de procedură penală prevedea, la momentul
evenimentelor, inter alia, că informaţiile cu privire la infracţiuni conţinute
în articole, notiţe sau scrisori publicate în presă ar putea constitui pentru un
procuror un temei pentru a porni o urmărire penală.
35. Articolul 122 al Codului de procedură penală prevedea că materialele
anchetei preliminare nu puteau fi date publicităţii decât cu autorizaţia
anchetatorului penal.
4. Organizarea procuraturii în Republica Moldova

36. Potrivit articolului 125 al Constituţiei, procurorii sunt independenţi.
37. Părţile relevante ale Legii cu privire la Procuratură sunt următoarele:
„Articolul 3. Principiile fundamentale ale activităţii Procuraturii
1. Organele Procuraturii:
- îşi exercită împuternicirile independent de autorităţile publice … în conformitate

cu Legea; …
3. …Procurorii şi anchetatorii nu pot fi membri ai nici unui partid, altor organizaţii
şi mişcări social-politice şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu se supun numai
legii… .
Articolul 13. Procurorul General
1. Procurorul General:
- se numeşte în funcţie de Parlament la propunerea Preşedintelui acestuia pe un
termen de 5 ani;
- are un prim-adjunct şi adjuncţi numiţi, la recomandarea lui, de către Parlament...
.”
5. Legea cu privire la petiţionare şi Legea despre statutul deputatului

în Parlament
38. Legea cu privire la petiţionare cere funcţionarilor publici sau
autorităţilor guvernamentale să răspundă la cererile scrise în termen de
treizeci de zile. Dacă aceştia nu au competenţă, atunci ei trebuie să
expedieze cererea organului competent în termen de trei zile.
39. Prevederile relevante ale Legii despre statutul deputatului în
Parlament de la 7 aprilie 1994 sunt următoarele:
„Articolul 22/1
Deputatul este în drept să se adreseze oricărui organ de stat şi obştesc, oricărei
persoane oficiale în probleme ce ţin de activitatea de deputat şi să participe la
examinarea lor.
Articolul 23
(1) Deputatul ca reprezentant al puterii legislative supreme este în drept să ceară la
faţa locului încetarea încălcării legii, iar în caz de necesitate să adreseze organelor şi
persoanelor oficiale respective cerinţa de a fi oprită încălcarea legii ... .”
B. Rapoarte cu privire la separaţia puterilor şi independenţa

sistemului judecătoresc în Republica Moldova
40. Paragrafele relevante ale raportului pentru anul 2004 al Comisiei

Internaţionale a Juriştilor (CIJ) cu privire la supremaţia legii în Republica
Moldova prevăd următoarele:
„Misiunea în Republica Moldova efectuată de către Centrul pentru Independenţa
Judecătorilor şi a Avocaţilor al Comisiei Internaţionale a Juriştilor (CIJ/CIJA) a
conchis că, în pofida eforturilor Guvernului după declararea independenţei Republicii
Moldova de a reforma sistemul judecătoresc al acesteia, supremaţia legii suferă
deficienţe serioase care trebuie soluţionate. CIJ/CIJA a constatat că colapsul în
separaţia puterilor a avut, din nou, ca rezultat un sistem judiciar care este, în cea mai
mare parte, docil indicaţiilor Guvernului. Practica „justiţiei la telefon” a revenit.
Executivul poate să influenţeze, în mod substanţial, numirile în funcţiile judecătoreşti
prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii care nu este independent.
Dincolo de acuzaţiile de corupţie, sistemul judecătoresc din Republica Moldova a
avut un regres substanţial în ultimii trei ani, care are ca rezultat hotărâri judecătoreşti
care pot distorsiona cursul justiţiei atunci când este vorba de interesele Guvernului...
.”
41. Raportul din anul 2003 al Organizaţiei Freedom House cu privire la
Republica Moldova prevede, inter alia, că:
„... În anul 2002, principiul supremaţiei legii era sfidat în Republica Moldova... . De
asemenea, o serie de numiri în funcţia de judecător bazate pe loialitatea faţă de
partidul de guvernământ, demiterea ombudsmanului şi încercările de a limita
independenţa Curţii Constituţionale, au afectat echilibrul fragil dintre puterile
legislativă, executivă şi judecătorească în 2002... . În aprilie 2002, Asociaţia
Judecătorilor din Republica Moldova (AJM) a semnalat că Guvernul a început o
„epurare în masă” în sistemul judecătoresc. Şapte judecători şi-au pierdut posturile. ...
Situaţia s-a agravat atunci când preşedintele Voronin a refuzat să prelungească

mandatele altor 57 de judecători... .”
42. Raportul din anul 2003 al organizaţiilor Iniţiativa pentru Justiţie a
Societăţii Deschise şi Freedom House Moldova prevedea, inter alia,
următoarele:
„... a fost instituită practica de „luare la control” a anumitor dosare, care prezentau
interes pentru liderii comunişti sau autorităţile de stat. Această practică implică
următoarele: Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) sau Curtea Supremă de
Justiţie (ambele instituţii sunt conduse de către aceeaşi persoană) primeşte instrucţiuni
de la Preşedinţie, Guvern sau Parlament, referitoare la dosarul concret şi la soluţia
necesară (astfel de instrucţiuni există şi în formă verbală). Ca urmare a acestor
instrucţiuni, Curtea Supremă de Justiţie sau CSM se adresează direct preşedintelui
instanţei de judecată care examinează dosarul vizat cu indicaţia „de a lua la control
personal” examinarea unui sau altui dosar concret. Aşa numita „luare la control”
reprezintă, de fapt, instrucţiuni directe cu privire la soluţiile în dosare concrete.”
C. Materiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite
43. Convenţia cu privire la încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa

patronului nr. 158 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care a fost
ratificată de către Republica Moldova la 14 februarie 1997, în partea sa
„Articolul 5
Nu vor constitui inter alia motive valabile pentru încetare următoarele:
...
c) formularea unei plîngeri sau participarea la proceduri împotriva unui patron
implicînd invocarea violării legilor şi reglementărilor sau recursul la autorităţile
administrative competente;
...”
44. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei, care a
fost adoptată de către Adunarea Generală prin rezoluţia nr. 58/4 de la 31
octombrie 2003 şi care este în vigoare de la 14 decembrie 2005, în partea sa
„Articolul 33
Protecţia persoanelor care comunică informaţii
Fiecare stat parte are în vedere încorporarea în sistemul său juridic intern a
măsurilor corespunzătoare pentru a asigura protecţia împotriva oricărui tratament
nejustificat al oricărei persoane care semnalează autorităţilor competente, cu bună-
credinţă şi în baza unor presupuneri rezonabile, orice fapt privind infracţiunile
prevăzute de prezenta convenţie.”
La data la care a fost adoptată această hotărâre, Convenţia a fost semnată
de către 140 de state şi ratificată sau la care au aderat 77 de state, care nu
includeau Republica Moldova.
C. Materiale ale Consiliului Europei
45. Convenţia penală cu privire la corupţie a Consiliului Europei din 27

ianuarie 1999, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Preambul
Statele membre ale Consiliului Europei şi alte state semnatare ale prezentei
Convenţii,
...
Subliniind că corupţia constituie o ameninţare pentru preeminenţa dreptului,
democraţie şi drepturile omului, subminează principiile bunei administrări, echităţii şi
justiţiei sociale, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi
periclitează stabilitatea instituţiilor democratice şi temelia morală a societăţii;
…
Au convenit asupra celor ce urmează:
…
Articolul 22. Protecţia colaboratorilor de justiţie şi a martorilor
Fiecare Parte adoptă măsuri legislative şi alte măsuri necesare pentru a asigura o
protecţie eficientă şi convenabilă:
a) persoanelor care furnizează informaţii referitoare la infracţiunile penale
stabilite în virtutea articolelor 2-14 sau care colaborează într-un alt mod cu autorităţile
obligate să cerceteze sau să urmărească;
b) martorilor care fac o depoziţie referitoare la astfel de infracţiuni.”
În ceea ce priveşte articolul 22, Raportul Explicativ al acestei Convenţii
„111. ... termenul „martori” se referă la persoane care posedă informaţii relevante
pentru procedurile penale cu privire la infracţiunile de corupţie prevăzute de articolele
2-14 ale Convenţiei şi include informatorii.”
Această Convenţie a fost semnată de către Republica Moldova la 24
iunie 1999 şi a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 1 mai 2004.
46. Convenţia civilă cu privire la corupţie a Consiliului Europei din 4
noiembrie 1999, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Preambul
Statele membre ale Consiliului Europei, celelalte state şi Comunitatea Europeană,
semnatare ale prezentei Convenţii,
...
Subliniind faptul că, corupţia reprezintă o gravă ameninţare pentru supremaţia legii,
democraţie şi drepturile omului, echitate şi dreptate socială, împiedică dezvoltarea
economică şi pune în pericol funcţionarea corectă şi cinstită a economiei de piaţă;
Recunoscând consecinţele negative ale corupţiei asupra individului, întreprinderilor
şi statelor, precum şi asupra instituţiilor internaţionale;
...
Am convenit asupra celor ce urmează:

...
Articolul 9. Protecţia salariaţilor
Fiecare Parte va prevedea în dreptul său intern o protecţie adecvată împotriva
oricărei sancţiuni nejustificate faţă de salariaţii care, cu bună credinţă şi pe baza unor
suspiciuni rezonabile, denunţă fapte de corupţie persoanelor sau autorităţilor
responsabile.
În ceea ce priveşte articolul 9, Raportul Explicativ al acestei Convenţii
„65. Acest articol examinează obligaţia fiecărei Părţi de a lua toate măsurile
necesare pentru a proteja împotriva oricărei sancţiuni nejustificate salariaţii care cu
bună credinţă şi pe baza unor bănuieli rezonabile denunţă actele şi practicile de
corupţie.
66. În ce priveşte măsurile de protecţie ce trebuie luate în conformitate cu articolul
9, dreptul Părţilor ar putea să prevadă, de exemplu, că un angajator poate fi
condamnat la plata unor despăgubiri în favoarea angajatului său care a fost victima
unor sancţiuni nejustificate.
67. Într-adevăr, afacerile de corupţie sunt dificil de detectat şi investigat, iar
angajaţii sau colegii (din sectorul public sau privat) persoanelor implicate sunt deseori
primii care descoperă sau suspectează ceva anormal.
68. „Protecţia adecvată împotriva oricărei sancţiuni nejustificate” implică, în
virtutea acestei Convenţii, că orice sancţiune împotriva angajaţilor bazată pe faptul că
aceştia au raportat persoanelor sau autorităţilor competente să primească informaţiile
referitoare la un asemenea act, nu va fi justificată. În schimb, raportarea actelor de
corupţie nu va fi considerată în sine ca o violare a obligaţiei de confidenţialitate.
Aceste sancţiuni nejustificate pot include, de exemplu, concedierea sau retrogradarea,
ca şi orice altă măsură care prejudiciază evoluţia carierei angajatului.
69. Trebuie bine precizat că dacă nimeni nu poate împiedica angajatorii să ia toate
măsurile necesare împotriva angajaţilor lor conform dispoziţiilor relevante (de
exemplu din domeniul dreptului muncii) aplicabile în aceste circumstanţe, angajatorii
nu trebuie să dea sancţiuni nejustificate angajaţilor numai sub pretextul că aceştia din
urmă au raportat bănuielile lor persoanei sau autorităţii responsabile.
70. De aceea, protecţia adecvată pe care Părţile sunt solicitate să o asigure trebuie să
incite angajaţii de a raporta bănuielile lor persoanei sau autorităţii responsabile. De
fapt, în numeroase cazuri persoanele care au informaţii privind activităţile de corupţie
nu le comunică în special datorită fricii de eventualele consecinţe negative.
71. Protecţia prevăzută acoperă numai cazurile în care angajaţii au motive bune
pentru a crede că bănuielile lor sunt fondate şi le raportează cu bună credinţă. Altfel
spus, această protecţie nu se aplică decât persoanelor care acţionează într-o manieră
sinceră, şi nu celor care o fac din rea-voinţă.”
Această Convenţie a fost semnată de către Republica Moldova la 4
noiembrie 1999 şi a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 1 iulie
2004.
47. Recomandarea cu privire la Codurile Deontologice pentru
Funcţionarii Publici, adoptată de către Comitetul de Miniştri al Consiliului
Europei la 11 mai 2000 (Rec(2000)10), în partea sa relevantă, prevede

următoarele:
„Articolul 11
Respectând dreptul la accesul la informaţii oficiale, funcţionarul public are obligaţia
de a trata corespunzător, cu toată confidenţialitatea necesară, toate informaţiile şi
documentele obţinute de către el sau ea în timpul sau datorită serviciului său.
Articolul 12 – Raportarea
...
5. Funcţionarul public trebuie să raporteze autorităţilor competente orice probă,
acuzaţie sau suspiciune cu privire la activitatea ilegală sau criminală care are legătură
cu serviciul public, care a ajuns la cunoştinţa lui sau a ei în timpul serviciului său sau
care a avut loc la serviciul său. Investigaţia faptelor raportate va fi efectuată de către
autorităţile competente.
6. Administraţia publică trebuie să asigure că funcţionarul public care raportează
orice fapt menţionat mai sus din motive rezonabile şi cu bună-credinţă nu va suferi
vreun dezavantaj.”
ÎN DREPT
48. Reclamantul a pretins că demiterea sa pentru transmiterea scrisorilor
în cauză către ziarul Jurnal de Chişinău a constituit o încălcare a dreptului
său la libertatea de exprimare şi, în special, a dreptului său de a comunica
informaţii şi idei terţelor persoane. Articolul 10 al Convenţiei prevede
următoarele:
A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei
49. În cererea sa iniţială, reclamantul a formulat o pretenţie în temeiul

articolului 6 al Convenţiei în ceea ce priveşte omisiunea instanţelor de
judecată naţionale de a examina argumentele aduse de el în procedurile cu
privire la restabilirea sa în funcţie. Totuşi, în corespondenţa sa ulterioară,
reclamantul a cerut Curţii să lase fără examinare acea pretenţie. Prin urmare,
Curtea nu o va examina.
B. Pretenţia formulată în temeiul articolului 10 al Convenţiei
50. Guvernul nu a contestat autenticitatea scrisorii care a fost trimisă de

către dl Mişin Procurorului General. Totuşi, el a susţinut că nu a existat o
ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, deoarece el nu
era autorul articolelor care au fost publicate în Jurnal de Chişinău şi nu a
fost demis pentru exercitarea libertăţii sale de exprimare, ci, pur şi simplu,
pentru încălcarea regulamentului intern al Procuraturii Generale. În opinia
sa, deoarece pretenţiile reclamantului erau, în esenţă, legate de drepturile
sale de muncă, articolul 10 nu era aplicabil.
51. Reclamantul a susţinut că articolul 10 este aplicabil în această cauză,
indiferent de faptul dacă el era sau nu autorul scrisorilor care au fost trimise
ziarului. Bazându-se pe cauzele Thoma v. Luxembourg (nr. 38432/97,
ECHR 2001-III) şi Jersild v. Denmark (hotărâre din 23 septembrie 1994,
Seria A nr. 298), el a susţinut că Curtea a constatat deja că libertatea de
exprimare cuprinde, de asemenea, dreptul de a comunica informaţii primite
de la terţe persoane.
52. Curtea reiterează că protecţia garantată de articolul 10 se extinde
asupra locului de muncă în general şi asupra funcţionarilor publici în special
(a se vedea Vogt v. Germany, hotărâre din 26 septembrie 1995, Seria A nr.
323, § 53; Wille v. Liechtenstein [GC], nr. 28396/95, § 41, ECHR 1999-VII;
Ahmed and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 2 septembrie 1998,
Reports of Judgments and Decisions 1998-VI, § 56; şi Fuentes Bobo v.
Spain, nr. 39293/98, § 38, 29 februarie 2000).
53. Reclamantul a trimis scrisorile unui ziar, care ulterior le-a publicat.
Deoarece articolul 10 include libertatea de a comunica informaţii şi
deoarece reclamantul a fost demis pentru participarea sa la publicarea
scrisorilor, Curtea respinge obiecţia preliminară a Guvernului.
articolului 10 al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt
fondului şi că niciun temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa
de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai

sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii.
II. FONDUL CAUZEI
A. Existenţa unei ingerinţe
55. Curtea a constatat în paragraful 53 de mai sus că articolul 10 este

aplicabil în această cauză. În continuare, ea susţine că demiterea
reclamantului pentru că a făcut publice scrisorile a constituit „un amestec al
autorităţilor publice” în dreptul acestuia la libertatea de exprimare în sensul
primului paragraf al acestui articol.
56. O astfel de ingerinţă va constitui o violare a articolului 10, doar dacă
ea este „prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri care sunt
legitime în conformitate cu paragraful 2 şi este „necesară într-o societate
democratică” pentru a atinge acele scopuri.
B. Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”
57. În observaţiile sale iniţiale, reclamantul a susţinut că ingerinţa nu a

fost prevăzută de lege, deoarece legea pe care s-au bazat autorităţile
naţionale nu a fost suficient de previzibilă. Totuşi, în susţinerile sale verbale
ulterioare, el nu şi-a susţinut acest punct de vedere.
58. Curtea notează că reclamantul a fost demis în temeiul articolului
263/1 al Codului Muncii pentru că a încălcat punctele 1.4 şi 4.11 ale
Regulamentului Intern al Serviciului de Presă al Procuraturii Generale (a se
vedea paragraful 31 de mai sus). Totuşi, deoarece părţile nu au prezentat
argumente cu privire la această chestiune, ulterior, în faţa Curţii, ea va
continua examinarea sa bazându-se pe presupunerea că prevederile
conţinute în punctele 1.4 şi 4.11 ale Regulamentului Intern au corespuns
cerinţei ca ingerinţa să fie „prevăzută de lege”.
C. Dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim
59. Reclamantul a susţinut că ingerinţa nu a urmărit un scop legitim.

Guvernul a susţinut că scopurile legitime urmărite în această cauză au fost
de a menţine autoritatea sistemului judiciar, de a preveni infracţiunile şi de a
proteja reputaţia altora. Din partea sa, Curtea este gata să accepte că scopul
legitim urmărit a fost de a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale.
Hotărând astfel, Curtea consideră semnificativ faptul că, la momentul
demiterii sale, reclamantul a refuzat să divulge sursa de informare, ceea ce
sugerează că informaţia nu a fost uşor disponibilă sau publică (a se vedea
Haseldine v. the United Kingdom, nr. 18957/91, decizia Comisiei din 13
mai 1992, Decisions and Reports (DR) 73). Prin urmare, Curtea trebuie să
examineze dacă ingerinţa a fost necesară într-o societate democratică, în
special, dacă a existat o relaţie proporţională între ingerinţă şi scopul urmărit
de aceasta.
D. Dacă ingerinţa a fost necesară într-o societate democratică
(a) Reclamantul
60. Potrivit reclamantului, transmiterea scrisorilor trebuie privită ca o
informare despre un comportament ilegal.
61. În primul rând, el a făcut referire la faptul că el a acţionat cu bună-
credinţă şi că atunci când el a transmis scrisorile către ziar, el era convins că
ele conţineau informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni grave de
către vicepreşedintele Parlamentului. Unicul motiv al transmiterii sale a fost
de a ajuta în lupta împotriva corupţiei şi a traficului de influenţă. El nu a fost
de acord cu faptul că nota dlui Mişin a avut, pur şi simplu, scopul de a
transmite scrisoarea poliţiştilor Procurorului General în conformitate cu
Legea cu privire la petiţionare (a se vedea paragraful 38 de mai sus) şi cu
argumentul că acţiunile dlui Mişin au fost în conformitate cu articolele 22 şi
23 ale Legii cu privire la Statutul Deputatului în Parlament (a se vedea
paragraful 39 de mai sus). În continuare, el a declarat că scrisorile nu
constituiau parte a unui dosar penal.
Reclamantul a susţinut că în lumina modului în care au fost numiţi
Procurorul General şi adjuncţii săi şi având în vedere poziţia predominantă a
partidului comuniştilor în Parlament, Procuratura Generală este percepută
de către public ca fiind puternic influenţată de către Parlament.
Independenţa Procuraturii Generale este garantată în teorie, însă nu şi în
practică. Potrivit reclamantului, Procurorul General ar putea fi demis la
dorinţa Parlamentului, fără a fi aduse motive. În anii 2002-2003, au fost
demişi mai mult de treizeci de procurori, care nu erau consideraţi loiali
Partidului Comuniştilor. Mai mult, dl Mişin, care era unul din liderii
partidului de guvernământ şi vicepreşedinte al Parlamentului, era, de
asemenea, perceput ca folosind, în mod sistematic, funcţia sa pentru a
influenţa rezultatul procedurilor judecătoreşti.
Reclamantul a adăugat că limbajul din scrisoarea scrisă de către dl Mişin,
în mod univoc, sugera că autorul acesteia avea intenţia de a influenţa
rezultatul urmăririi penale pornite împotriva celor patru poliţişti. Un astfel
de comportament a constituit o infracţiune prevăzută de articolul 190/1 al
Codului Penal (a se vedea paragraful 33 de mai sus). De asemenea,
reclamantul a notat faptul că după primirea scrisorii în cauză, Procurorul
General a ordonat revederea urmăririi penale, iar, la scurt timp, după aceasta
procedurile penale au fost încetate. Potrivit reclamantului, faptul că cei patru
poliţişti au decis să ceară reprezentanţilor statului de la cel mai înalt nivel să

investigheze legalitatea acuzaţiilor penale împotriva lor, constituie un
indiciu cu privire la existenţa în Republica Moldova a unei practici care era
contrară principiului separaţiei puterilor. Este foarte puţin probabil ca
poliţiştii care se ocupă de investigarea infracţiunilor să nu fie conştienţi de
faptul că autorităţile cărora ei le-au adresat scrisorile lor nu aveau
competenţe judiciare.
Potrivit reclamantului, informaţia dezvăluită de el era, astfel, de un
interes public major.
62. Pentru a dezvălui informaţia, el nu a avut nicio altă soluţie decât să se
ducă la un ziar. Deoarece în Republica Moldova nu exista legislaţie cu
privire la whistle-blowing, angajaţii nu aveau nicio procedură pentru a
dezvălui infracţiunile la locul lor de muncă. Ar fi fost inutil de a aduce
chestiunea în atenţia Procurorului General, deoarece el nu era independent.
Chiar dacă acesta a ştiut de scrisoarea dlui Mişin timp de aproape şase luni,
s-ar părea că el, pur şi simplu, a ascuns existenţa acesteia, conformându-se
concomitent cu aceasta. Refuzul Procuraturii de a porni urmărirea penală
împotriva dlui Mişin după publicarea articolelor în ziar (a se vedea
paragrafele 15 şi 29 de mai sus) susţineau opinia că orice dezvăluire făcută
procuraturii ar fi fost lipsită de succes. Mai mult, reclamantul a avut motive
rezonabile să se teamă de faptul că dacă el dezvăluia scrisoarea superiorilor
săi, probele ar fi putut fi ascunse sau distruse.
Reclamantul a mai susţinut că ar fi fost nerezonabil de a se aştepta că el
se va plânge Parlamentului, deoarece 71 din 101 de membri ai acestuia erau
din Partidul Comuniştilor aflat la guvernare şi că nu a existat vreun
precedent ca un deputat din cadrul acelui partid să fie urmărit pentru
săvârşirea unei infracţiuni. Mai mult, între anii 2001 şi 2004 nicio iniţiativă
din partea opoziţiei, care era contrară intereselor partidului de guvernământ
nu s-a bucurat vreodată de succes în Parlament.
63. De asemenea, reclamantul s-a plâns de severitatea sancţiunii care i-a
fost impusă şi a notat că aceasta era cea mai severă din toate sancţiunile
posibile.
(b) Guvernul
64. În opinia Guvernului, dezvăluirea în cauză nu a constituit whistle-
blowing.
65. El a considerat că scrisorile erau documente interne la care
reclamantul nu ar fi avut, în mod normal, acces în virtutea funcţiilor sale.
Astfel, el, în mod efectiv, „le-a furat”. Mai mult, scrisorile dezvăluite de
către reclamant erau confidenţiale şi făceau parte dintr-un dosar penal. În
conformitate cu Codul de procedură penală, materialele anchetei
preliminare nu se pot da publicităţii decât cu autorizaţia anchetatorului penal
(a se vedea paragraful 35 de mai sus).
Buna-credinţă a reclamantului mai putea fi pusă la îndoială şi din

motivul că scrisoarea scrisă de către dl Mişin nu putea fi, în mod rezonabil,
considerată ca exercitare a unei presiuni necorespunzătoare asupra
Procurorului General. Expresia „Vă rog să vă implicaţi personal în această
cauză şi s-o soluţionaţi în strictă conformitate cu legea” era conform
legislaţiei o formă normală de comunicare între diferite autorităţi ale
statului. Dl Mişin, pur şi simplu, a transmis scrisoarea primită de la cei patru
poliţişti autorităţii competente – Procuratura Generală – în conformitate cu
Legea cu privire la petiţionare (a se vedea paragraful 38 de mai sus) şi
Legea despre Statutul Deputatului în Parlament (a se vedea paragraful 39 de
mai sus). Conform ultimei Legi, un deputat în Parlament are dreptul, inter
alia, să examineze petiţii adresate de cetăţeni, să le transmită autorităţilor
competente, să participe la examinarea lor şi să supravegheze respectarea
legislaţiei.
Nu a existat o legătură cauzală între scrisoarea dlui Mişin şi decizia
ulterioară de a înceta urmărirea penală împotriva celor patru poliţişti.
Potrivit observaţiilor prezentate de Guvern, Procuratura este un organ cu
adevărat independent, a cărui independenţă este garantată prin Constituţia şi
legislaţia Republicii Moldova (a se vedea paragrafele 36 şi 40 de mai sus).
Mai mult, reclamantul nu a prezentat instanţelor judecătoreşti naţionale
acelaşi motiv pentru acţiunile sale ca şi cel prezentat angajatorului său (a se
vedea paragrafele 18 şi 20 de mai sus). În opinia Guvernului, acest lucru a
indicat, de asemenea, lipsa de bună-credinţă din partea acestuia şi a
demonstrat că motivul real din spatele dezvăluirii nu a fost lupta împotriva
corupţiei, ci doar o încercare de a-i umili pe cei vizaţi.
66. Deoarece, după cum a fost rezumat mai sus, dl Mişin nu a încercat să
exercite presiune asupra Procurorului General, informaţia conţinută în
scrisoarea sa nu era de interes public.
67. Mai mult, reclamantul nu a dezvăluit informaţia unei autorităţi
competente şi a acţionat în grabă. Nu au existat informaţii de natură urgentă
sau ireversibilă cu privire la viaţă, sănătate sau mediu înconjurător.
Reclamantul era în drept să facă o dezvăluire în exterior, doar dacă nu era
posibil s-o facă în interior. Orice astfel de dezvăluire trebuia făcută în
primul rând conducerii de vârf a Procuraturii Generale, iar, ulterior,
Parlamentului (inclusiv Comisiilor Parlamentare, fracţiunilor şi opoziţiei),
decât să se ducă direct la presă.
În sprijinul susţinerii sale, Guvernul a trimis Curţii copii ale câtorva
plângeri care au fost prezentate de către cetăţeni Parlamentului cu privire la
pretinse ilegalităţii la locul de muncă şi alte chestiuni. Se pare că toate
plângerile au fost trimise de către Parlament organelor competente, precum
Procuratura Generală şi Consiliul Superior al Magistraturii, fără vreo altă
implicare din partea Parlamentului.
Guvernul a susţinut că douăzeci şi unu de state ale Statelor Unite ale
Americii nu oferă protecţie dezvăluirilor făcute mass-mediei, deşi în Marea
Britanie protecţia pentru whistle-blowing în exterior era posibilă doar în

circumstanţe extrem de rare şi strict definite.
68. Având în vedere natura obligaţiilor şi responsabilităţilor
funcţionarilor publici, marja de apreciere de care se bucură Statele atunci
când exercită o ingerinţă în libertatea de exprimare a acestora este foarte
largă. In fine, Guvernul a susţinut că severitatea sancţiunii a fost
proporţională gravităţii acţiunilor reclamantului.
(a) Principiile generale aplicabile în această cauză

69. Chestiunea principală care urmează a fi determinată este dacă
ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”. În acest sens,
principiile fundamentale sunt bine stabilite în jurisprudenţa Curţii şi au fost
rezumate după cum urmează (a se vedea, printre altele, Jersild v. Denmark,
citată mai sus, p. 23, § 31; Hertel v. Switzerland, hotărâre din 25 august
1998, Reports 1998-VI, pp. 2329-30, § 46; şi Steel and Morris v. the United
Kingdom, nr. 68416/01, § 87, ECHR 2005-II):
„(i) Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei
societăţi democratice şi una din condiţiile de bază pentru progresul acesteia şi pentru
realizarea proprie a fiecărei persoane. Potrivit paragrafului 2 al articolului 10, acesta
este aplicabil nu numai „informaţiei” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau sunt
privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi celor care ofensează,
şochează sau deranjează. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi
liberalismului fără de care nu poate exista o „societate democratică”. După cum este
prevăzut în articolul 10, această libertate este supusă unor excepţii, care ... trebuie,
totuşi, interpretate strict, iar necesitatea unor astfel de restricţii trebuie stabilită, în
mod convingător...
(ii) În sensul articolului 10 § 2, adjectivul „necesar” presupune existenţa unei
„necesităţi sociale imperioase”. La aprecierea faptului dacă o astfel de necesitate
există, Statele Contractante au o anumită marjă de apreciere, însă aceasta este însoţită
de supravegherea europeană, care cuprinde atât legislaţia cât şi deciziile prin care ea
se aplică, chiar şi cele adoptate de o instanţă de judecată independentă. Prin urmare,
Curtea este împuternicită să dea soluţia finală cu privire la faptul dacă o „restricţie”
este compatibilă cu libertatea de exprimare, după cum aceasta este protejată de
articolul 10.
(iii) Atunci când îşi exercită competenţa sa de supraveghere, sarcina Curţii nu este
de a lua locul autorităţilor naţionale competente, ci mai degrabă, de a revedea, prin
prisma articolului 10, deciziile pe care acestea le-au pronunţat ca urmare a
competenţelor lor de apreciere. Acest lucru nu înseamnă că supravegherea este
limitată la stabilirea faptului dacă statul pârât şi-a exercitat discreţia sa, în mod
rezonabil, cu precauţie şi cu bună-credinţă; ceea ce Curtea trebuie să facă este să
examineze ingerinţa pretinsă prin prisma cauzei în întregime şi să determine dacă
aceasta a fost „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de
către autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente”. ... Făcând
acest lucru, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat standarde
care au fost în conformitate cu principiile care rezultă din articolul 10 şi, mai mult, că
acestea s-au bazat pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante. ...”
70. În continuare, Curtea reiterează că articolul 10 se aplică, de

asemenea, locului de muncă şi că funcţionarii publici, precum este şi
reclamantul, au dreptul la libertatea de exprimare (a se vedea paragraful 52
de mai sus). În acelaşi timp, Curtea este conştientă de faptul că angajaţii
datorează angajatorului lor o atitudine loială, rezervată şi discretă. Acest
lucru este valabil mai ales în cazul funcţionarilor publici, deoarece însăşi
natura serviciului public cere ca un funcţionar public să aibă obligaţia de a fi
loial şi discret (a se vedea Vogt v. Germany, citată mai sus, § 53; Ahmed and
Others v. the United Kingdom, citată mai sus, § 55; şi De Diego Nafría v.
Spain, nr. 46833/99, § 37, 14 martie 2002).
71. Deoarece misiunea funcţionarilor publici într-o societate democratică
este de a susţine guvernul în exercitarea funcţiilor sale şi dat fiind faptul că
publicul are dreptul de a presupune că aceştia vor susţine şi nu vor
obstrucţiona guvernul ales în mod democratic, obligaţia de a fi loial şi
rezervat capătă o semnificaţie specială pentru aceştia (a se vedea, mutatis
mutandis, Ahmed and Others v. the United Kingdom, citată mai sus, § 53.)
Mai mult, având în vedere însăşi natura funcţiei lor, funcţionarii publici au,
deseori, acces la informaţii pe care guvernul, din diferite motive legitime, ar
putea avea interesul de a le păstra confidenţiale sau secrete. Prin urmare,
obligaţia de discreţie caracteristică funcţionarilor publici va fi, în general,
una puternică.
72. Totuşi, până-n prezent, Curtea nu a examinat cauze în care un
funcţionar a dezvăluit, în mod public, informaţii interne. În această măsură,
această cauză ridică o chestiune nouă care poate fi distinsă de cea ridicată în
cauza Stoll v. Switzerland ([GC], nr. 69698/01, 10 decembrie 2007), unde
dezvăluirea a avut loc fără intervenţia unui funcţionar public. În această
privinţă, Curtea notează că un funcţionar public, în timpul serviciului său, ar
putea afla informaţii de ordin intern, inclusiv informaţii secrete, divulgarea
sau publicarea cărora corespunde unui interes public puternic. Astfel, Curtea
consideră că semnalarea de către un funcţionar public sau un angajat din
sectorul public a unui comportament ilegal sau a unei infracţiuni la locul de
muncă ar trebui, în anumite circumstanţe, să se bucure de protecţie. Acest
lucru ar putea fi cerut atunci când angajatul sau funcţionarul public în cauză
este singura persoană sau face parte dintr-o categorie mică de persoane care
cunoaşte ceea ce se întâmplă la serviciu şi este, astfel, cea mai bine plasată
să acţioneze în interesul public prin alertarea angajatorului sau a publicului
larg. În acest context, Curtea a ţinut cont de următoarea declaraţie din
Raportul Explicativ la Convenţia Civilă cu privire la corupţie a Consiliului
Europei (a se vedea paragraful 46 de mai sus):
„În practică, cauzele de corupţie sunt dificil de detectat şi investigat, iar angajaţii sau
colegii (fie publici sau privaţi) persoanelor implicate sunt, deseori, primele persoane
care află sau bănuiesc că ceva este greşit.”
73. În lumina obligaţiei de discreţie la care s-a făcut referire mai sus,
dezvăluirea ar trebui făcută, în primul rând, superiorului persoanei în cauză
sau altei autorităţi sau instituţii competente. Doar atunci când acest lucru
este, în mod clar, nerezonabil, informaţia ar putea, ca o ultimă opţiune, să
fie dezvăluită publicului (a se vedea, mutatis mutandis, Haseldine, citată
mai sus). Prin urmare, atunci când apreciază dacă restrângerea libertăţii de
exprimare a fost proporţională, Curtea trebuie să ia în consideraţie faptul
dacă reclamantului i-au fost disponibile orice alte mijloace efective pentru
remedierea ilegalităţii pe care el a avut intenţia s-o divulge.
74. La stabilirea proporţionalităţii unei ingerinţe în libertatea de
exprimare a unui funcţionar public într-o astfel de cauză, Curtea trebuie, de
asemenea, să ia în consideraţie şi alţi factori. În primul rând, trebuie de atras
o deosebită atenţie interesului public pe care-l implică informaţia dezvăluită.
Curtea reiterează că în ceea ce priveşte restrângerea dezbaterilor cu privire
la chestiunile de interes public, marja prevăzută de articolul 10 § 2 este
restrânsă (a se vedea, printre altele, Sürek v. Turkey (no. 1) [GC], nr.
26682/95, § 61, ECHR 1999-IV). Într-un sistem democratic, acţiunile sau
omisiunile guvernului trebuie să fie supuse unei analize profunde nu doar
din partea autorităţilor legislative şi judiciare, dar şi din partea media şi a
opiniei publice. Interesul pe care-l poate avea publicul într-o anumită
informaţie poate fi, câteodată, atât de puternic încât să depăşească chiar şi o
obligaţie impusă, în mod legal, de a păstra confidenţialitatea (a se vedea
Fressoz and Roire v. France [GC], nr. 29183/95, ECHR 1999-I; şi Radio
Twist, A.S. v. Slovakia, nr. 62202/00, ECHR 2006-...).
75. Al doilea factor relevant pentru acest exerciţiu de evaluare este
autenticitatea informaţiei dezvăluite. Autorităţile de stat competente pot să
adopte măsuri cu scopul de a reacţiona corespunzător şi fără exces la
acuzaţiile defăimătoare lipsite de temei sau formulate cu rea-credinţă (a se
vedea Castells v. Spain, hotărâre din 23 aprilie 1992, Seria A nr. 236, § 46).
Mai mult, libertatea de exprimare presupune obligaţii şi responsabilităţi, iar
orice persoană care decide să dezvăluie informaţii trebuie să verifice atent,
în măsura în care circumstanţele permit acest lucru, că aceasta este corectă
şi de încredere (a se vedea, mutatis mutandis, Morissens v. Belgium,
nr. 11389/85, decizia Comisiei din 3 mai 1988, DR 56, p. 127; şi Bladet
Tromsø and Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, § 65, ECHR 1999-III).
76. Pe cealaltă parte a balanţei, Curtea trebuie să evalueze prejudiciul,
dacă acesta există, suferit de către autoritatea publică în urma dezvăluirii în
cauză şi să aprecieze dacă un astfel de prejudiciu prevalează faţă de
interesul publicului ca informaţia să fie dezvăluită (a se vedea, mutatis
mutandis, Hadjianastassiou v. Greece, hotărâre din 16 decembrie 1992,
Seria A nr. 252, § 45; şi Stoll v. Switzerland, citată mai sus, § 130). În
legătură cu aceasta, subiectul dezvăluirii şi natura autorităţii administrative
în cauză ar putea fi relevante (a se vedea Haseldine, citată mai sus).
77. Motivul din spatele acţiunilor angajatului care dezvăluie informaţia

este un alt factor determinant pentru a decide dacă o anumită dezvăluire ar
trebui protejată sau nu. Spre exemplu, o acţiune motivată de o acuzaţie
personală sau de un antagonism personal sau de aşteptarea unui avantaj
personal, inclusiv un câştig pecuniar, nu ar justifica un nivel deosebit de
înalt de protecţie (a se vedea Haseldine, citată mai sus). Este important de
stabilit faptul că, atunci când a făcut dezvăluirea, persoana a acţionat cu
bună-credinţă şi cu convingerea că informaţia era adevărată, că dezvăluirea
acesteia a fost în interes public şi că lui sau ei nu i-au fost disponibile alte
mijloace mai discrete de a remedia ilegalitatea.
78. In fine, în legătură cu revizuirea proporţionalităţii ingerinţei în
legătură cu scopul legitim urmărit, este necesară analiza atentă a sancţiunii
impuse reclamantului şi a consecinţelor acesteia (a se vedea Fuentes Bobo,
79. Acum Curtea va aprecia faptele acestei cauze prin prisma principiilor
de mai sus.
(i) Dacă reclamantul a avut mijloace alternative pentru a face dezvăluirea

80. Reclamantul a susţinut că el nu a avut la dispoziţia sa niciun mijloc
alternativ efectiv pentru a face dezvăluirea, iar Guvernul a susţinut că,
dimpotrivă, reclamantul ar fi putut, în primul rând, aduce chestiunea în
cauză la cunoştinţa superiorilor săi, iar ulterior a Parlamentului sau, dacă era
necesar, a avocatului parlamentar.
81. Curtea notează că atât legislaţia Republicii Moldova cât şi
regulamentele interne ale Procuraturii Generale nu conţineau prevederi cu
privire la raportarea iregularităţilor de către angajaţi (a se vedea paragraful
32 de mai sus). Prin urmare, se pare că nu a existat o altă autoritate decât
superiorii reclamantului, cărora el le-ar fi putut raporta îngrijorările sale, şi
nicio procedură prescrisă pentru raportarea unor astfel de chestiuni.
82. De asemenea, se pare că dezvăluirea s-a referit la comportamentul
unui vicepreşedinte al Parlamentului, care era un funcţionar de rang înalt şi
că, deşi Procurorul General cunoştea situaţia în cauză de aproape şase luni,
el nu a arătat niciun semn că ar fi avut vreo intenţie să răspundă, ci,
dimpotrivă, a dat impresia că el a cedat presiunii care a fost exercitată
asupra instituţiei sale.
83. În ceea ce priveşte mijloacele alternative de dezvăluire sugerate de
către Guvern (a se vedea paragraful 67 de mai sus), Curtea constată că ei nu
i s-a prezentat vreo probă satisfăcătoare care să contrazică susţinerea
reclamantului că niciuna din alternativele propuse nu ar fi fost efective în
circumstanţele speciale ale acestei cauze.
84. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră că în

circumstanţele acestei cauze, dezvăluirea externă, chiar şi unui ziar, putea fi
justificată.
(ii) Interesul public în informaţia dezvăluită
85. Reclamantul a susţinut că nota dlui Mişin a constituit o probă a
ingerinţei politice în administrarea justiţiei. Guvernul nu a fost de acord.
86. Curtea notează că scrisoarea poliţiştilor a cerut dlui Mişin să verifice
legalitatea acuzaţiilor penale aduse împotriva lor de către procuratură (a se
vedea paragraful 10 de mai sus). Dl Mişin a reacţionat prin transmiterea
unei scrisori oficiale Procurorului General. Guvernul a susţinut că acţiunile
dlui Mişin au fost în conformitate, inter alia, cu Legea privind Statutul
Deputatului în Parlament. În acest context, Curtea consideră necesar să
reitereze că într-o societate democratică atât instanţele judecătoreşti cât şi
organele de urmărire penală nu trebuie să fie supuse presiunii politice. Orice
interpretare a oricărei legislaţii care stabileşte drepturile membrilor
Parlamentului trebuie să fie conformă acestui principiu.
Examinând nota pe care dl Mişin a scris-o Procurorului General, Curtea
nu poate să accepte faptul că aceasta avea scopul doar de a transmite
scrisoarea poliţiştilor unui organ competent, după cum a sugerat Guvernul
(a se vedea paragraful 65 de mai sus). Mai mult, având în vedere contextul
şi limbajul folosit de către dl Mişin, ea nu poate exclude faptul că efectul
notei a fost de a exercita presiune asupra Procuraturii Generale, indiferent
de includerea sintagmei că cauza trebuia „să fie examinată în strictă
conformitate cu legea” (a se vedea paragraful 10 de mai sus).
87. În pofida acestor împrejurări, Curtea notează că Preşedintele
Republicii Moldova a optat împotriva practicilor de ingerinţă de către
politicieni în sistemul justiţiei penale şi că media din Republica Moldova a
relatat pe larg despre subiectul respectiv (a se vedea paragraful 11 de mai
sus). De asemenea, ea notează raporturile organizaţiilor internaţionale ne-
guvernamentale, care şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la încălcarea
separaţiei puterilor şi lipsa independenţei sistemului judecătoresc în
Republica Moldova.
88. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că scrisorile dezvăluite
de către reclamant au avut legătură cu chestiuni precum separaţia puterilor,
comportamentul necorespunzător al unui politician de rang înalt şi
atitudinea Guvernului faţă de brutalitatea poliţiei (a se vedea paragrafele 10
şi 14 de mai sus). Nu există nicio îndoială că acestea sunt chestiuni foarte
importante într-o societate democratică despre care publicul are un interes
legitim de a fi informat şi care cad sub incidenţa dezbaterilor politice.
(iii) Autenticitatea informaţiei dezvăluite

89. Părţile au fost de acord că scrisorile transmise de către reclamant
ziarului Jurnal de Chişinău au fost adevărate (a se vedea paragraful 26 de
mai sus).
(iv) Detrimentul adus Procuraturii Generale
90. Curtea observă că este în interesul public de a menţine încrederea în
independenţa şi neutralitatea politică a procuraturii unui Stat (a se vedea,
mutatis mutandis, Prager and Oberschlick v. Austria, hotărâre din 26 aprilie
1995, Seria A nr. 313, § 34). Scrisorile trimise de către reclamant ziarului
nu au fost scrise de către funcţionarii Procuraturii Generale, iar, potrivit
Guvernului, scrisoarea de la dl Mişin a fost o comunicare normală între
autorităţile statale, care nu a afectat decizia Procurorului General de a înceta
urmărirea penală împotriva poliţiştilor. Totuşi, concluzia formulată de către
ziar în articolele sale că Procuratura Generală a fost subiectul unei influenţe
necuvenite a putut avea consecinţe negative puternice asupra încrederii
publice în independenţa acelei instituţii.
91. Totuşi, Curtea consideră că interesul public de a fi dezvăluite
informaţii despre presiuni necorespunzătoare şi ilegalităţi în cadrul
procuraturii este atât de important într-o societate democratică încât el a
prevalat asupra interesului de a menţine încrederea publică în Procuratura
Generală. În acest context, ea reiterează că discuţiile deschise a tematicilor
de îngrijorare publică sunt esenţiale pentru democraţie şi trebuie acordată o
mare importanţă faptului de a nu descuraja persoanele de a vocifera opiniile
lor cu privire la astfel de chestiuni (a se vedea, Barfod v. Denmark, hotărâre
din 22 februarie 1989, Seria A nr. 149, § 29).
(v) Dacă reclamantul a acţionat cu bună-credinţă
92. Reclamantul a susţinut că singurul său motiv pentru dezvăluirea
scrisorilor a fost de a contribui la lupta împotriva corupţiei şi a traficului de
influenţă. Această declaraţie nu a fost contestată de către angajatorul său. Pe
de altă parte, Guvernul a exprimat îndoieli cu privire la buna-credinţă a
reclamantului susţinând, inter alia, că el nu a dat această explicaţie în faţa
instanţelor judecătoreşti naţionale.
93. În baza materialelor de care dispune, Curtea nu vede niciun motiv
pentru a crede că reclamantul a fost motivat de dorinţa de a câştiga un
avantaj personal sau de a se răzbuna personal pe angajatorul său sau pe dl
Mişin, sau că a existat vreun alt motiv ulterior pentru acţiunile sale. Faptul
că el nu a făcut declaraţiile sale despre lupta împotriva corupţiei şi a
traficului de influenţă în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale nu este, în
opinia Curţii, convingător, deoarece el putea să se concentreze asupra
contestării motivelor invocate de către angajatorul său pentru demiterea lui
şi ar fi putut să nu considere necesar să se refere la chestiuni pe care

angajatorul său nu le-a contestat.
94. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că motivele reclamantului au
fost cele declarate de către el şi că el a acţionat cu bună-credinţă.
(vi) Severitatea sancţiunii
95. In fine, Curtea notează că reclamantului i-a fost aplicată cea mai
severă sancţiune posibilă. Deşi autorităţile puteau să aplice o pedeapsă mai
puţin severă, ele au decis să demită reclamantul, ceea ce, fără îndoială, este
o măsură foarte aspră (a se vedea Vogt, citată mai sus, § 60). Această
sancţiune nu numai că a avut repercusiuni negative asupra carierei
reclamantului, dar ea a putut, de asemenea, să aibă o consecinţă serioasă de
descurajare a altor angajaţi de la procuratură şi să-i descurajeze pe aceştia să
raporteze orice comportament ilegal. Mai mult, având în vedere raportarea
de către media a cauzei reclamantului, sancţiunea ar fi putut avea o
consecinţă de descurajare nu doar asupra angajaţilor procuraturii, dar şi
asupra multor altor funcţionari publici şi angajaţi.
96. Curtea observă că Guvernul a susţinut că reclamantul a „furat” de
fapt scrisoarea, care în opinia Guvernului era secretă şi făcea parte dintr-un
dosar penal. De asemenea, Guvernul a declarat că scrisoarea dlui Mişin nu a
exercitat nicio presiune necorespunzătoare asupra Procurorului General.
Aceasta a constituit o comunicare normală între autorităţile statale şi nu a
avut vreo legătură cu decizia de a înceta procedurile împotriva poliţiştilor.
În aceste circumstanţe, Curtea constată că este dificil de a justifica aplicarea
unei sancţiuni atât de severe.
(c) Concluzie
97. Fiind conştientă de importanţa dreptului la libertatea de exprimare a
chestiunilor de interes general, a dreptului funcţionarilor publici şi a altor
angajaţi de a raporta comportamentul ilegal şi infracţiunile de la locul lor de
muncă, obligaţiile şi responsabilităţile angajaţilor faţă de angajatorii lor şi
dreptul angajatorilor de a administra personalul lor şi analizând alte interese
diferite implicate în această cauză, Curtea ajunge la concluzia că ingerinţa în
dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în special în dreptul său de
a comunica informaţii, nu a fost „necesară într-o societate democratică”.

A. Prejudiciul
99. Reclamantul a pretins EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu material şi

moral constituite din următoarele: EUR 6,000 pentru pierderea veniturilor
pentru perioada în care el nu a fost angajat după demiterea sa, EUR 6,000
pentru pierderea perspectivelor profesionale şi EUR 3,000 pentru
prejudiciul moral.
100. Guvernul a contestat pretenţia şi a susţinut că pretenţiile
reclamantului erau nefondate şi excesive.
material şi moral ca urmare a demiterii sale. Făcând evaluarea sa, în mod
echitabil, ea acordă acestuia EUR 10,000.
102. Reprezentanţii reclamantului au pretins EUR 6,843 cu titlu de

asistenţă judiciară, dintre care EUR 4,400 au fost pretinse în ceea ce-l
priveşte pe dl Gribincea şi EUR 2,443 în ceea ce-l priveşte pe dl Zamă. Ei
au prezentat o listă detaliată şi un contract în care erau indicate onorariile pe
oră ale avocaţilor, care constituiau EUR 80 şi, respectiv, EUR 70. Calculele
din lista detaliată nu au inclus timpul lucrat asupra pretenţiei formulate în
temeiul articolului 6, care a fost, ulterior, retrasă de către reclamant.
103. Ei au susţinut că numărul de ore pe care ei l-au dedicat cauzei nu a
fost excesiv şi că a fost justificat de complexitatea acesteia şi de faptul că
observaţiile au trebuit scrise în limba engleză.
104. În ceea ce priveşte onorariul perceput pe oră, avocaţii reclamantului
au susţinut că acesta a fost în limitele recomandate de către Baroul
Avocaţilor din Republica Moldova, care variau între EUR 40 şi 150.
105. De asemenea, reprezentanţii reclamantului au pretins EUR 2,413
pentru cheltuielile legate de audierea de la 6 iunie 2007, sumă care includea
cheltuielile de transport, costurile vizei, costurile de asigurare şi o diurnă.
106. Guvernul a contestat suma pretinsă pentru reprezentarea
reclamantului. El a declarat că ea era excesivă şi a contestat numărul de ore
lucrate de către avocaţii reclamantului asupra cauzei şi onorariile pe oră, în
special cele percepute de dl Zamă, care în opinia lui, nu avea experienţa
necesară pentru a percepe onorarii atât de mari.
107. În ceea ce priveşte celelalte cheltuieli pretinse de către reclamant,
Guvernul a susţinut că ele trebuiau pretinse de la Curte.
În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi complexitatea
cauzei, Curtea acordă întreaga sumă pretinsă de către dl Gribincea, EUR
1,600 pentru onorariul dlui Zamă şi întreaga sumă pretinsă de către

reprezentanţii reclamantului pentru cheltuielile efectuate în legătură cu
audierea de la 6 iunie 2007.


3. Hotărăşte
luni, EUR 10,000 (zece mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral
şi EUR 8,413 (opt mii patru sute treisprezece euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută, care să fie convertite în
valuta naţională a statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii;
procente;

echitabilă.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în cadrul unei

şedinţe publice în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la 12 februarie
2008.
Erik Fribergh Jean-Paul Costa

Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA GURGUROV c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
Această versiune a fost rectificată la 17 iunie 2009 conform Regulii 81 din

Regulamentul Curţii
STRASBOURG
16 Iunie 2009
DEFINITIVĂ

HOTĂRÎREA în cauza GURGUROV c. MOLDOVEI 1
În cauza Gurgurov c. Moldovei,

într-o cameră compusă din:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Ledi Bianku,
Deliberînd în secret la 26 mai 2009,
PROCEDURA
Moldova, depusă la 11 februarie 2008 la Curte, în conformitate cu articolul
34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale
(„Convenţie”) din partea cetăţeanului Republicii Moldova, dl Sergiu
Gurgurov („reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl V. Ţurcan, avocat care practică în
Agentul său, dl. V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins că a fost victima unor brutalităţi severe
poliţieneşti şi precum că autorităţile nu au efectuat o investigaţie adecvată a
incidentului, încălcîndu-se astfel Articolul 3 din Convenţie. Reclamantul, de
asemenea, s-a plîns de încălcarea Articolului 13 din Convenţie.
4. La 23 iunie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice
ÎN FAPT
2 HOTĂRÎREA în cauza GURGUROV c. MOLDOVEI
6. Reclamantul a fost reţinut şi plasat în detenţie la 25 octombrie 2005

sub suspiciunea de furt a telefoanelor mobile.
7. Potrivit reclamantului, imediat după reţinere, poliţia a început să-l
maltrateze zilnic, seara şi la masă, cu scopul de a-l impune să recunoască
numeroase infracţiuni pe care acesta nu le-a comis. Necătînd că a fost
reţinut fiind suspectat de sustragerea telefoanelor mobile, dumnealui a fost
interogat de colaboratorii operativi de poliţie specializaţi în investigarea
omuciderilor, care au încercat să-l impună să-şi recunoască vinovăţia în
săvîrşirea unui omor. Din momentul în care el a refuzat să facă oricare
declaraţie şi a negat acuzaţiile aduse, la 31 octombrie 2005, reclamantul a
fost adus într-un birou din Comisariatul General de Poliţie 1 , unde cinci
colaboratori de poliţie l-au torturat timp de cîteva ore. Mîinile şi picioarele
i-au fost legate la spate şi a el fost suspendat pe o bară metalică. Poliţiştii i-
au îmbrăcat o mască antigaz şi periodic închideau tubul de aer. Două fire
electrice au fost plasate sub mască şi lipite de urechile reclamantului,
ultimul fiind electrocutat. Dumnealui a fost lovit la cap şi la urechi cu sticle
de plastic de doi litri pline cu apă. Periodic, reclamantul pierdea cunoştinţa.
După ce îşi revenea, poliţiştii continuau actele de tortură. Colaboratorii de
poliţie plasau firele electrice la şoldurile reclamantului, îl electrocutau şi îl
loveau. Mai tîrziu, reclamantul a fost coborît de pe bara metalică şi aruncat
la podea. O greutate de treizeci şi două kilograme a fost plasată pe spatele
său şi el, pentru aproximativ zece minute, a fost lăsat culcat la pămînt.
Mîinile şi picioarele reclamantului au fost dezlegate ulterior; el simţea o
durere cumplită în partea inferioară a spatelui şi nu era în stare să-şi mişte
picioarele. El a fost aşezat pe un scaun, însă a căzut jos. Reclamantul a fost
aşezat din nou pe scaun de doi poliţişti, care continuau să îi spună ceva, dar
el nu-i auzea. Dînsul a fost condus în camera de detenţie. Co-deţinuţii lui de
celulă l-au culcat în pat, unde el a stat lungit timp de două zile. Alegaţiile
reclamantului cu privire la maltratări au fost contestate de Guvern.
8. Deoarece reclamantul nu s-a putut ridica, doi medici l-au vizitat la 3
noiembrie 2005. Dînşii erau însoţiţi de unul dintre poliţiştii care se pretinde
că l-ar fi torturat pe reclamant. Poliţistul a spus medicilor că reclamantul a
căzut din pat. Doctorii au stabilit diagnosticul isterie şi au recomandat
examinarea reclamantului de un neurolog. Reclamantul a fost dus în altă
cameră, unde, s-ar pretinde, că un poliţist l-ar fi preîntîmpinat să nu spună
nimănui despre actele de tortură. Reclamantul pretinde că a fost ameninţat
cu moartea ori închisoare de 25 de ani. Un poliţist a scris explicaţii din
numele reclamantului, declarînd că nimeni nu l-ar fi bătut şi precum că el
căzut din pat şi a răcit; se pretinde că reclamantul a fost forţat să semneze
declaraţiile.
9. La 4 noiembrie 2005, tatăl reclamantului a angajat un avocat, care
imediat a depus o plîngere la procuratură, invocînd rele tratamente.
1
Comisariatul General de poliţie mun.Chişinău
10. La o dată nespecificată, reclamantul a fost adus iarăşi într-un birou al

comisariatului de poliţie. Deoarece nu a putut să meargă, a fost ajutat de doi
colaboratori de poliţie. Poliţiştii care l-au torturat erau în birou cu alţi trei
colaboratori. El a fost aşezat pe un scaun şi lovit cu pumnii şi picioarele. Se
pretinde precum colaboratorii de poliţie i-au cerut să-şi retragă plîngerea
despre maltratări, şi l-au ameninţat cu moartea.
11. Se pretinde că maltratarea reclamantului s-a repetat de mai multe
ori. Potrivit acestuia, el a fost lovit cu sticle pline de apă, cu pumnii şi cu
picioarele, cerîndu-se să-şi recunoască vinovăţia şi să-şi retragă plîngerea
privind maltratarea sa.
12. La 11 noiembrie 2005 reclamantul a fost examinat de medic-legist,
care mai tîrziu a formulat următoarea concluzie (nr. 5908): „Starea actuală:
echimoză laterală pe treimea medie a braţului stîng în formă ovală de
culoare galben-brună şi dimensiuni 6 pe 9 cm. În regiunea ambelor
genunchi şi mai jos de rotulă a genunchiului drept - multiple excoriaţii
formate de cruste de culoare brună închisă, parţial detaşate de la piele la
capete, avînd dimensiuni între 0.6 şi 0.5 cm pînă la 3.5 şi 2.5 cm, pe
alocuri… Concluzii: pînă la 24 noiembrie 2005 nu au fost prezentate
rezultatele constatărilor medicului-neurolog, precum şi radiogramele
porţiunii lombare a coloanei vertebrale, la care s-a făcut referire în
certificatul de vizită nr. 92894… Respectiv este imposibil de a stabili
cauzele neputinţei victimei de a se mişca fără ajutor. Excoriaţiile în regiunea
rotulei articulaţiei genunchilor şi echimoza pe braţul stîng, puteau fi cauzate
cu un obiect contondent şi au o vechime nu mai puţin de 6-7 zile pînă la
momentul examinării … Este imposibil de a stabil cu precizie vechimea
echimozelor şi excoriaţiilor din cauza adresării tardive la examinare.
Internarea într-o instituţie medicală specializată ar oferi o diagnosticare şi
apreciere exactă a consecinţelor pentru sănătatea pacientului.”
13. La 18 noiembrie 2005, în paralel cu plîngerile avocatului, „Amnesty
International” a organizat acţiuni de susţinere a reclamantului prin
publicarea pe pagina lor electronică a descrierii cazului şi apelului către
oamenii din toată lumea în vederea adresării Procurorului General al
Republicii Moldova, Ministrului afacerilor interne al Republicii Moldova şi
Ambasadei Republicii Moldova din ţara lor cu solicitarea de a întreprinde
acţiuni precum ar fi dispunerea unei examinări medicale a reclamantului,
exercitarea unei investigaţii efective a plîngerilor sale privind tortura şi
pentru a-i permite reclamantului să se întîlnească cu avocatul său în condiţii
confidenţiale.
14. La 23 noiembrie 2005, Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului al
Naţiunilor Unite a scris Ministrului afacerilor externe al Republicii Moldova
exprimîndu-şi îngrijorarea în privinţa situaţiei lui S. Gurgurov şi a refuzului
autorităţilor de a-l transfera într-un spital, la recomandarea doctorilor. El a
solicitat să i se acorde informaţii în acest sens.
15. La o data nespecificată, între 21 şi 25 noiembrie 2005, reclamantul a

fost vizitat de o delegaţie a Comitetului European pentru Prevenirea Torturii
şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT), care a
descris cazul lui în raportul său (a se vedea mai jos paragraful 54). Aparent,
în răspunsul său la raportul respectiv al CPT, Guvernul nu a comentat
constatările relevate de comitet.
16. La 1 decembrie 2005, Avocatul Parlamentar din Republica Moldova
a adresat o scrisoare Procurorului General, informîndu-l despre alegaţiile
referitoare la tortură săvîrşite împotriva reclamantului şi despre faptul că
nici o asistenţă medicală nu i-a fost acordată pînă la acea dată. La 11
ianuarie 2006, Procuratura Generală a informat Avocatul Parlamentar
despre faptul că cererea reclamantului se consideră nefondată.
17. La 1 decembrie 2005, în timpul chestionării de către procuror, un co-
deţinut de celulă al reclamantului a menţionat că reclamantul nu se putea
deplasa şi necesita ajutor de la alţi co-deţinuţi pentru a merge la toaletă. Toţi
gardienii din izolator au susţinut că reclamantul putea merge foarte bine şi
dumnealor nu au observat careva semne de maltratare. Numai un gardian a
menţionat că reclamantul şchiopăta. Doi din co-deţinuţi de celulă a
reclamantului au menţionat că acesta simula starea sa. Altul a susţinut că
reclamantul nu putea stătea în picioare şi nici măcar să stea aşezat, şi
precum că el trebuia să fie ajutat de co-deţinuţii de celulă pentru a merge la
toaletă.
18. La 9 decembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a dispus eliberarea
reclamantului din arest.
19. La 10 decembrie 2005, reclamantul a fost spitalizat şi a trecut
următoarele examinări medicale: radiografia capului şi a spatelui,
ecoencefalografia, electroencefalografia, tomografia computerizată,
ultrasonografia organelor interne şi investigaţia funcţională computerizată.
Diagnoza în urma investigaţiilor a fost următoarea: fractură consolidată a
oaselor craniene (fractură la craniu, fără fragmente deplasate) o contuzie
cerebrală focală de 6 x 16 mm în partea cortical temporală stîngă şi dilatarea
sistemului ventricular (o contuzie cu volum augmentat a sistemului
ventricular la creier); o trăsătură a traumei post-craneo-cerebrale; contuzie
cerebrală a emisferei stîngi cerebrale (regiunea temporală); contuzie
medulară L1-L2 cu tetrapareză, în special la membrele inferioare (trauma
spatelui, primei şi a celei de a doua vertebre lombare, cu vătămarea
măduvei spinării cu cauzarea paraliziei parţiale, în special a picioarelor).
20. La 20 decembrie 2005 procurorul care conducea investigaţia a
dispus examinarea reclamantului de o comisie de experţi judiciari medico-
legali şi a adresat comisiei următoarele întrebări:
“1. Anterior [reţinerii], suferea oare cet. Gurgurov S. de careva maladii a sistemului
nervos central şi locomotor?
2. Puteau oare ca maladiile depistate anterior, să se agraveze în condiţii de arest sau

după expirarea unei perioade de timp?
3. Au fost depistate leziuni corporale în timpul reţinerii, care i-ar fi provocat

înrăutăţirea stării sănătăţii depistate la moment?
4. Putea oare să fie dereglarea sistemului nervos central şi locomotor a cet.

Gurgurov S. prin folosirea curentului electric? Dacă da, care sunt consecinţele
aplicării, cît timp se păstrează?”
21. La 16 ianuarie 2006 o comisie de experţi judiciari medico-legali a
examinat actele medicale ale reclamantului şi a dat următoarele răspunsuri:
“1 şi 2. Date obiective sau subiective, care ar confirma faptul, că cet. S. Gurgurov
suferea pînă la 31.10.05 de careva maladii ale sistemului nervos central, în
documentele medicale prezentate, nu sunt.
3. La momentul examinării medico-legale din 11.11.2005 … la cet. S. Gurgurov au

fost depistate leziuni corporale sub formă de echimoză galben-brună pe braţul stîng …
excoriaţii în regiunea articulaţiilor genunchilor … [care] se califică ca leziuni
corporale fără cauzarea prejudiciului sănătăţii.
4. La examinarea medico-legală, ulterior în cadrul consultaţiilor efectuate de

specialişti în domeniul neurologiei, au fost depistate semne clinice obiective de
neuroză situaţională cu pareză funcţională (isterică) a mîinii stîngi şi a picioarelor, cu
dereglări de locomoţie. Neuroza situaţională nu este o consecinţă a unui traumatism
craneo-cerebral, vertebro-medular sau a acţiunii curentului electric şi nu se supună
aprecierii gradului de gravitate.”
Comisia a adăugat că în vederea emiterii concluziilor sale ea nu a atras atenţie la

constatările anterioare privind fractura (a se vedea paragraful 19 de mai sus), deoarece
nu i-au fost prezentate imaginile radiografice în original. De asemenea, comisia a
adăugat că nu este exclus ca reclamantul simula starea sa, şi că doar o investigaţie
psihiatrică ar putea exclude această posibilitate.
22. La 18 ianuarie 2006, procuratura a respins plîngerea reclamantului
privind afirmaţiile sale despre maltratare. Procuratura s-a bazat pe
declaraţiile unuia din colegii de celulă care a afirmat că reclamantul simula
starea sa, declaraţiile colaboratorilor de poliţie care au negat maltratarea
reclamantului, raportul medical din 11 noiembrie 2005 şi concluziile
încheierii consultative din 16 ianuarie 2006, conform concluziilor căruia:
“paralizia nu este o consecinţă a unei traume craneo-cerebrale sau a spatelui
sau a aplicării electrocutărilor şi gravitatea ei nu poate fi determinată…”
23. Începînd cu 15 februarie 2006 reclamantul a trecut o examinare
medicală la Centrul de Reabilitare a Victimelor Torturii “Memoria”, o
organizaţie non-guvernamentală finanţată de Uniunea Europeană şi membru
al Adunării Generale a Consiliului Internaţional de Reabilitare a Victimelor
Torturii (IRCT). Pare a fi că acolo el a fost supus unor testări şi examinări
medicale detaliate din partea mai multor medici specialişti. Într-un
document din 26 februarie 2006, întitulat “Extras din înscrierile medicale”,
eliberat de Centru, era menţionat, inter alia, că reclamantul suferea de
remanenţele unei traume craniene (contuzie cerebrală a emisferei stîngi

predominant în regiunea temporală), sindrom organic cerebral post-
traumatic, otită bilaterală adezivă post-traumatică, nevrită cohleară post-
traumatică, surditate bilaterală neuro-senzorială şi contuzie lombară
medulară L1-L2 cu tetrapareză la membrele inferioare. De asemenea, s-a
găsit trăsături psihologice caracteristice victimelor torturii. De asemenea,
Centrul a decis să acorde ajutor financiar reclamantului pentru intervenţii
chirurgicale, în scopul de a-şi “restabili auzul cel puţin parţial”.
24. La 26 iunie 2006, Valeriu Balaban, Procurorul General al Republicii
Moldova, a expediat o scrisoare Baroului Avocaţilor din Republica
Moldova unde se menţionau, inter alia, următoarele:
„În ultima perioadă, Procuratura Generală se confruntă cu fenomenul implicării de
către unii avocaţi din Republica Moldova a structurilor internaţionale specializate în
apărarea drepturilor omului, în procesul examinării de către autorităţile naţionale a
cazurilor penale concrete, ca o pîrghie de influenţă în soluţionarea intereselor
personale şi eschivarea persoanelor asupra cărora planează suspiciuni că ar fi comis
infracţiuni de răspunderea penală.
Exemple de acest gen pot servi cazul Gurgurov – declanşat de avocatul Ana Ursachi
şi cazul Colibaba – declanşat de avocatul Roman Zadoinov, mediatizarea pe plan
internaţional ale cărora, au catalizat acţiuni active din partea reprezentanţilor
organizaţiei Amnesty International întru apărarea şi restabilirea presupuselor drepturi
lezate ale clienţilor acestora.
În urma examinării suficient de aprofundată … a sesizărilor avocaţilor, în care s-a

indicat la presupusele acţiuni de maltratare, tortură şi tratament inuman admise de
către reprezentanţii Ministerului Afacerilor Interne … procurorii au statuat asupra
inadmisibilităţii admiterii argumentelor invocate, fiind refuzată pornirea urmării
penale din motivul lipsei elementelor infracţiunii.
În aceste împrejurări stîrneşte nedumerire şi ridică serioase semne de întrebare

atitudinea iresponsabilă şi comportamentul de opoziţie neîntemeiat al avocaţilor Ana
Ursachi şi Roman Zadoinov, care cunoscînd faptul că în privinţa clienţilor săi nu au
fost aplicate acţiuni cu caracter de tortură sau tratament inuman, intenţionat au apelat
la instituţiile internaţionale fără a utiliza preventiv mecanismul naţional de soluţionare
a unor asemenea cazuri, creînd astfel un cadru informaţional eronat şi utilizînd metode
neoneste în scopul obţinerii unui eventual cîştig de cauză.
… evoluţia în dinamică a unor astfel de practici, în condiţiile cînd argumentele

invocate categoric nu corespund realităţii, va impune necesitatea iniţierii …
controalelor pentru stabilirea prezenţei sau absenţei în acţiunile avocaţilor a
elementelor infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) Cod penal, deoarece răspîndirea
pe larg comunităţii internaţionale a unor informaţii despre presupusele încălcări grave
ale drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în Republica Moldova, generează prejudicii
grave imaginii ţării noastre.
În temeiul celor expuse, urmează să luaţi atitudine de faptele expuse, cu aducerea la

cunoştinţa avocaţilor Baroului a situaţiei create şi preîntîmpinarea, în măsura
posibilităţilor, a prejudicierii autorităţii statului Republica Moldova.
Scrisoarea menţionată supra a generat discuţii aprige în mijloacele de

informare în masă. La 30 iunie 2006, Baroul Avocaţilor a emis o declaraţie
oficială în care, acesta a calificat scrisoarea Procuraturii Generale ca o
încercare de a intimida avocaţii. Într-un interviu acordat Ziarului de Garda,
Preşedintele Baroului Avocaţilor a declarat, inter alia, că aceasta era o
încercare de a intimida avocaţii pentru ca aceştia să nu mai depună plîngere
la Curte.
25. Aparent procuratura a informat reclamantul despre decizia sa din 18
ianuarie 2006, abia la sfîrşitul lunii iunie 2006. La 17 iulie 2006 avocatul
reclamantului a depus plîngere împotriva rezoluţiei din 18 ianuarie 2006 şi a
argumentat, inter alia, că procuratura nu a examinat plîngerea în modul
corespunzător. El a argumentat că procuratura nu a atras atenţie la faptul că,
la 25 octombrie 2005, în ziua arestării reclamantului, starea de sănătate a
acestuia era satisfăcătoare. De asemenea, procuratura a omis să interogheze
persoane, care l-au văzut pe reclamant la 3 noiembrie 2005, cînd el a fost
adus în instanţa de judecată, inclusiv judecătorul, procurorul şi persoane
prezente în instanţă. Procurorul nu a audiat doctorii care l-au examinat pe
reclamant, nici nu l-a chestionat pe acesta pentru a identifica persoanele,
care se pretinde că l-ar fi torturat şi birourile în care se pretinde că a avut loc
tortura. Procurorul a omis să cerceteze faptul de ce colaboratorii operativi ai
poliţiei specializaţi în investigarea omuciderilor l-au interogat pe reclamant,
care a fost învinuit de sustragerea telefoanelor mobile.
26. La 13 februarie 2007, plîngerea a fost respinsă de către Judecătoria
sectorului Rîşcani motivînd că avocatul reclamantului a omis să respecte
termenul de 10 zile pentru contestarea deciziei procurorului. Reclamantul a
depus recurs care a fost admis de către Curtea Supremă Justiţie la 3 iulie
2007.
27. Între timp, în iunie 2007, reclamantului, oficial, i-a fost acordat
gradul doi de invaliditate. În actele medicale eliberate de Ministerul
Protecţiei Sociale şi Familiei reclamantului i s-a recomandat să nu
muncească. Temeiurile pentru declararea invalidităţii sale erau “remanenţele
unei traume grave a capului datînd din octombrie 2005, vătămare a coloanei
vertebrale şi lipsa post-traumatică a auzului la ambele urechi”.
28. Aparent, la o dată nespecificată din august-septembrie 2007,
reclamantul şi-a fracturat şoldul în urma căderii de pe scări şi a petrecut
două luni în spital.
29. La 15 octombrie 2007, Procuratura municipiului Chişinău a respins
din nou plîngerea reclamantului privind maltratarea pretinsă. În esenţă,
procurorul şi-a motivat decizia pe aceleaşi temeiuri expuse anterior în
rezoluţia de la 18 ianuarie 2006.
30. La 1 noiembrie 2007, un procuror ierarhic superior a anulat decizia
din 15 octombrie 2007 şi a dispus reexaminarea cauzei. Acesta a dat
indicaţii procurorului ierarhic inferior întru examinarea actelor medicale,
constatarea dacă reclamantul a suferit de vre-o afecţiune pînă la arestare,
care a fost descoperită după ce ultimul a fost plasat în arest, şi audierea

medicilor care l-au examinat.
31. La 11 decembrie 2007, un procuror a solicitat Ministerul Sănătăţii să
formeze o comisie medicală pentru verificarea stării sănătăţii reclamantului
în lumina contradicţiilor din raporturile medicale existente, în special
raportul din 16 ianuarie 2006 şi decizia de recunoaştere a gradului doi de
invaliditate a reclamantului.
32. La 9 ianuarie 2008, viceministrul sănătăţii a răspuns procuraturii,
informînd despre constituirea comisiei, avînd scop examinarea medicală la
27 decembrie 2007 a reclamantului. Însă reclamantul nu s-a prezentat în faţa
comisiei.
33. La 12 martie 2008, acelaşi viceministru a informat procuratura
precum reclamantul nu s-a prezentat pentru examinarea medicală
programată pentru ziua respectivă.
34. Într-o scrisoare din 14 aprilie 2008, adresată viceministrului
sănătăţii, neurolog, medic-şef, a informat precum reclamantul a fost
examinat de dumnealui la începutul lunii aprilie şi reclamantul era într-un
scaun cu rotile avînd o intervenţie chirurgicală de protezare a articulaţiei
coxo-femurale. Reclamantul avea slăbiciuni intense la membre în partea
dreaptă. Medicul a concluzionat că reclamantul suferea de o disfuncţie
locomotorie gravă în partea dreaptă şi una mai puţin gravă la piciorul stîng.
Potrivit medicului, este foarte dificilă stabilirea cauzelor afecţiunii
reclamantului, care ar putea fi, atît urmare a unei traume, cît şi în rezultatul
unei simulări.
35. La 6 mai 2008, procuratura a reiterat solicitarea sa adresată
Ministerului Sănătăţii cu privire la examinarea medicală repetată a
reclamantului de o comisie de medici. Procuratura a solicitat comisiei
medicale să răspundă la următoarele întrebări:
“1. A suferit oare cet. S.Gurgurov de careva maladii a sistemului nervos central şi
locomotor anterior [pînă la reţinerea din 25 octombrie 2005]?
2. Puteau oare maladiile anterioare reţinerii sale să se agraveze în timpul detenţiei?
3. S-au depistat oare leziuni corporale primite în timpul detenţiei, care i-ar fi
provocat înrăutăţirea stării actuale a sănătăţii?
4. Puteau fi oare leziunile corporale depistate la cet. S.Gurgurov provocate prin

automutilare?
5. Are oare cet.Gurgurov S. semnele unui traumatism cranio-cerebral sau vertebro-

medular şi cum ele se manifestă?
6. Are oare cet. Gurgurov S. careva semne cauzate în urma acţiunii curentului
electric?
7. Care au fost cauzele recunoaşterii gradului doi de invaliditate şi în baza cărui

regulament sau norme legale?
8. Care este vechimea leziunilor corporale[a reclamantului]?
9. Există oare o legătură cauzală între leziunile corporale pricinuite în septembrie

2007 1 şi starea actuală a sănătăţii lui S.Gurgurov?
10. Au influenţat oare leziunile corporale din septembrie 2007 2 asupra stării de
sănătate a lui S.Gurgurov?”
36. La 15 mai 2008, avocatul reclamantului a depus o plîngere la
Procuratura Generală despre tergiversarea examinării din partea
procurorului care efectua investigaţia sesizării reclamantului.
37. La 6 iunie 2008, o comisie formată din trei medici-legişti, din care
făceau parte doi membri ai comisiei care a formulat raportul din 16 ianuarie
2006, au examinat fişa medicală a reclamantului şi au răspuns în felul
următor:
“1 şi 2. Comisia nu dispune de date, care ar confirma prezenţa la cet. S.Gurgurov a
unor maladii ale sistemului nervos central şi locomotor în perioada antecedentă
momentului examinării medico-legale din 11.11.2005.
3. Leziunile corporale depistate în cadrul examinării medico-legale din 11.11.2005

au fost corect calificate drept leziuni corporale fără cauzarea prejudiciului sănătăţii,
ceea ce exclude influenţa lor asupra stării sănătăţii cet. S.Gurgurov.
4. Leziunile corporale depistate la cet. S.Gurgurov nu sunt caracteristice

automutilării, care oricum nu exclud posibilitatea cauzării lor de sine stătător.
5. Simptomele clinice certe ale unor sechele posttraumatice (traumă craneo-

cerebrală, vertebro-medulară, etc.) la cet. S.Gurgurov nu s-au depistat.
6. Comisia de experţi nu dispune de date, care ar confirma obiectiv faptul aplicării

curentului electric faţă de cet. S.Gurgurov.
7. De regulă, invaliditatea unei persoane este calificată prin examuinarea

documentaţiei medicale, examinarea clinică şi paraclinică propriu-zisă, care se
efectuează de medicii specialişti…
8. Vechimea leziunilor corporale depistate la cet. S.Gurgurov a fost corect indicată

în raportul de examinare medico-legală din 11.11.2005. Dereglările cu caracter
neurologic au fost constatate la momentul efectuării examinării medico-legale primare
în comisie. Stabilirea exactă a vechimii lor nu este posibilă.
9 şi 10. Nu există legătură de cauzalitate între leziunile corporale depistate şi

manifestările clinice stabilite la cet. S.Gurgurov.”
38. La 11 iunie 2008, procuratura a adoptat o ordonanţă prin care repetat
a respins plîngerea reclamantului despre pretinse rele tratamente. Ordonanţa
s-a bazat, inter alia, pe raportul medical din 6 iunie 2008. Reclamantul a
contestat ordonanţa faţă de judecătorul de instrucţie. Cu toate acestea,
1
Vătămările primite în timpul căderii de pe scări din 04.09.2007 în circumstanţele descrise.
2
Ibidem.
cererea a fost respinsă şi reclamantului i s-a îngăduit să depună o contestaţie

procurorului ierarhic superior, ceea ce a şi făcut-o.
39. La 13 februarie 2009, Procuratura Generală a respins contestaţia
reclamantului împotriva ordonanţei procuraturii din 11 iunie 2008.
Procuratura Generală a concluzionat precum reclamantul a simulat starea sa.
Temei pentru aceste constatări au servit mărturiile cîtorva foşti co-deţinuţi
de celulă ai reclamantului şi raportul medical din 6 iunie 2008.
II. MATERIALE RELEVANTE IN AFARĂ DE CONVENŢIE
40. Prevederile relevante din Codul penal stipulează următoarele:
Articolul 309. Constrîngerea de a face declaraţii
(1) Constrîngerea persoanei, prin ameninţare sau prin alte acte ilegale, de a face
declaraţii la interogatoriu,… de către cel care efectuează urmărirea penală…se
pedepsesc cu închisoare de pînă la 3 ani…
(2) Aceeaşi acţiune însoţită:
a) de aplicarea violentei;
b) de tratamente crude, inumane sau degradante;...
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 8 ani ...
Articolul 3091. Tortura
(1) Provocarea, în mod intenţionat, a unei dureri sau suferinţe puternice, fizice ori
psihice unei persoane, în special cu scopul de a obţine de la această persoană …
informaţii sau mărturisiri, …
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1)…, săvîrşite:…
c) de doua sau mai multe persoane;
e) cu folosirea unor instrumente speciale de tortură sau a altor obiecte adaptate în

acest scop;
f) de o persoana cu înaltă funcţie de răspundere, 1 …
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani...
1
Nota: În textul original al hotărîrii este expusă sintagma: „by an official” - „de un
funcţionar”. În fapt prevederile Codului penal la articolul 3091 alin.(2) p.f) sună după cum a
fost indicat mai sus.
41. Constatările relevante ale CPT, realizate în timpul vizitei în

Republica Moldova din 21 - 25 noiembrie 2005 conţin următoarele
(traducere neoficială):
“46. La izolatorul detenţiei preventive (IDP) al Direcţiei pentru Combaterea Crimei
Organizate, un deţinut intervievat de către delegaţie a susţinut că, la 25 octombrie
2005, la Comisariatul de poliţie a sectorului Rîşcani într-un birou de la etajul trei, el a
fost lovit cu pumnii şi picioare în scopul de a-l determina să recunoască deferite
infracţiuni. În ziua următoare, el a fost transferat la IDP al Comisariatului General de
Poliţie mun.Chişinău, de unde, în perioada cît a fost deţinut (pînă la 2 noiembrie,
conform registrelor speciale), el a fost etapat cu cîteva ocazii, fie la Comisariatul de
poliţie a sectorului Rîşcani fie la Comisariatul General de Poliţie mun.Chişinău
(transferuri confirmate prin examinarea registrelor speciale). El a susţinut că a fost
maltratat în decursul acestor transferuri. În special, el a declarat că la 31 octombrie,
aflîndu-se într-un birou de la etajul doi în Comisariatul General de Poliţie
mun.Chişinău, a fost supus unor grave maltratări: încercări de a-l sufoca cu ajutorul
unei măşti antigaz; suspendarea în poziţia cunoscută cu denumirea „rîndunică”;
pălmuiri peste urechi; electrocutări aplicate prin conductoare plasate după urechi şi la
şolduri; plasarea halterelor grele pe spate. Drept consecinţă a aplicării relelor
tratamente, în scurt timp el şi-a pierdut cunoştinţa şi, suplimentar, nu a reuşit să se
deplaseze timp de următoarele patru zile.
Mai mult decît atît, potrivit deţinutului respectiv, nu i s-a dat copia informaţiei
despre drepturile sale decît la finele dimineţii din 26 octombrie, în momentul
întrevederii cu un apărător oferit din oficiu. Primul judecător în faţa căruia a fost adus
deţinutul, la o treia zi după privarea sa de libertate, din spusele sale, nu a reacţionat la
plîngerile despre rele tratamente.
La 3 noiembrie dumnealui a fost adus în faţa unui judecător care a dispus în privinţa
lui aplicarea măsurii preventive arest la domiciliu. Necătînd la decizia respectivă, el,
după examinarea medicală în spitalul specializat, a fost transferat în aceeaşi zi la IDP
al Direcţiei pentru Combaterea Crimei Organizate, în baza unui mandat de arest emis
în 2001. Deţinutul susţinea precum că, de asemenea a fost bătut pe durata noii
detenţii, faptele avute loc într-un birou al acestei Direcţii, şi precum că a fost
ameninţat în vederea încetării depunerii plîngerilor.
47. Examenul medical efectuat la primirea sa în IDP al Comisariatului General de

poliţie mun.Chişinău a fixat doar o vătămare suferită înainte de arestarea sa. O
examinare medicală a acestui deţinut, efectuată în spital de un neurolog la 3
noiembrie, a înregistrat semne de traumatism în regiunea braţului stîng şi a ambilor
genunchi şi a rezultat la stabilirea diagnozei de isterie, cu recomandări de efectuare a
examinărilor paraclinice suplimentare.
La 4 noiembrie 2005, avocatul său a solicitat Procurorului General dispunerea unei

examinări medico-legale. Oricum, examinarea a avut loc mai tîrziu, nemijlocit la 11
noiembrie 2005 [raportul de examinare medico-legală nr. 5908, a se vedea paragraful
4 supra] respectiv se menţionează că datorită acestui fapt, este imposibilă stabilirea cu
exactitate care era vechimea leziunilor depistate, precum şi a necesităţii de spitalizare
a deţinutului pentru examinare şi stabilirea unui diagnostic precis.
48. Examinarea acestui deţinut de către medicii delegaţiei a relevat două mici
rupturi bilaterale ale timpanelor corespunzătoare alegaţiilor sale despre pălmuirea
peste urechi, precum şi dereglări atipice a reacţiilor motorii, foarte sugestive la

rezultatul unei traume psihologice majore.
Avînd în vedere starea sănătăţii acestei persoane, delegaţia a solicitat să fie

întreprinse acţiuni pentru asigurarea unei asistenţe medicale corespunzătoare stării
sale, inclusiv îngrijire psihologică. CPT ar dori să fie informat în decurs de o lună.
Mai mult, CPT reiterează solicitările delegaţiei cu privire la prezentarea informaţilor

despre acţiunile ulterioare întreprinse cu privire la plîngerile deţinutului şi rezultatele
oricăror investigaţii realizate în acest sens.
49. Fără a prejudicia rezultatele examinării ulterioare plîngerilor acestui deţinut şi

concluziile investigaţiei efectuate, CPT doreşte să accentueze că acest caz este unul
indicativ al inacţiunilor inacceptabile din partea autorităţilor vizate în ciuda plîngerilor
de grave rele tratamente/tortură, şi despre omisiunea flagrantă a autorităţilor în
vederea implementării recomandărilor de bază ale Comitetului, menite să prevină rele
tratamente (expuse în paragrafele 21 şi 23 ale raportului său privind vizita din 2004) şi
întru asigurarea garanţiilor fundamentale (expuse în paragrafele 30, 32 şi 34).
Este crucial să fie implementate imediat aceste recomandări şi nu există nici un

argument convingător, oricare ar fi acesta, care ar justifica vreo întîrziere în acţiuni.
Doar implementarea lor, poate vizualiza clar predispunerea autorităţilor moldoveneşti
de a pune capăt fenomenului de rele tratamente.
Astfel, CPT face apel către autorităţile moldoveneşti de a întreprinde la toate

nivelele nişte măsuri decisive întru a confirma precum că recomandările privind
prevenirea relelor tratamente din partea poliţiei şi conformarea cu garanţiile
fundamentale, formulate de Comitet în raportul său privind vizita din 2004, sînt
implementate fără întîrziere în continuare…”
ÎN DREPT
42. Reclamantul s-a plîns conform Articolului 3 din Convenţie precum
că a fost torturat de poliţie. De asemenea, el s-a plîns că autorităţile
naţionale nu au efectuat o investigaţie adecvată a plîngerilor sale cu privire
la tortură. Articolul 3 din Convenţie stipulează:
degradante.
43. Reclamantul a pledat precum că nu a beneficiat de remedii eficiente
care i-ar fi permis să solicite compensaţii pentru maltratarea la care a fost
supus şi a pretins încălcarea Articolului 13, care prevede:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au
fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale....”
44. Guvernul a susţinut precum că plîngerea potrivit Articolului 3 din

Convenţie este inadmisibilă urmare a neepuizării căilor interne de atac. În
special, Guvernul a argumentat precum că reclamantul a omis să conteste
ordonanţa procurorului din 11 iunie 2008 către procurorul ierarhic superior,
conform cerinţelor legii, dar a atacat-o direct judecătorului de instrucţie.
Reclamantul nu a fost de acord cu poziţia Guvernului.
45. Curtea notează că reclamantul a atacat ordonanţa din 11 iunie 2008
la Procuratura Generală, contestaţia fiind examinată în fond şi respinsă ca
fiind nefondată, fără a fi bazată pe careva temeiuri procedurale. Prin urmare,
obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.
46. Reclamantul, suplimentar, s-a plîns precum detenţia sa din perioada
25 octombrie - 09 decembrie 2005 a fost contrară Articolului 5 § 1 din
Convenţie. De asemenea, reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 13, luat
în conexiune cu Articolul 5, de faptul precum că în Moldova nu ar exista căi
eficiente de contestaţie cu privire la ilegalitatea detenţiei sale şi asigurarea
eliberării sale. Curtea notează că prezenta cerere a fost depusă la 11
februarie 2008, mai mult de şase luni după ce reclamantul a fost eliberat din
detenţie. În consecinţă, aceste capete de plîngere urmează a fi declarate
inadmisibile în conformitate cu Articolul 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
47. De asemenea, reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 6 § 3 din
Convenţie de faptul că nu i s-a asigurat accesul la avocatul său, pe durata
procedurilor referitoare la arestul preventiv. Curtea consideră că acest capăt
de plîngere urmează a fi examinat conform Articolului 5 § 4 din Convenţie,
care la fel este inadmisibil reieşind din aceleaşi motive precum plîngerea
înaintată conform Articolului 5 § 1.
48. Curtea consideră că cererea, cu excepţia plîngerilor sus-menţionate
la paragrafele 46 şi 47, ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient
de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte
temeiuri pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin
urmare, Curtea declară această plîngere admisibilă. În conformitate cu
decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea mai sus
paragraful 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului.
1. Cu privire la maltratarea pretinsă

49. Reclamantul a afirmat că în timpul detenţiei sale a fost torturat de
poliţie şi în rezultat, actualmente este invalid. Cu referire la declaraţiile
unora din co-deţinuţii săi de celulă, care l-au învinuit de simulări,

reclamantul a pledat precum aceştia erau informatori ai poliţiei.
50. În baza declaraţiilor colaboratorilor de poliţie suspectaţi de aplicarea
relelor tratamente în privinţa reclamantului, declaraţiilor paznicilor din
izolatorul unde a fost deţinut ultimul, raporturilor medicale şi depoziţiilor
unor din co-deţinuţi de celulă, Guvernul a pledat precum că reclamantul a
căzut din pat şi simula starea sa.
51. În ceea priveşte invaliditatea reclamantului, Guvernul a prezentat o
pagină dintr-un document al autorităţii responsabile de aprecierea
invalidităţii, în care, după titlul “Cauza invalidităţii” erau scrise cuvintele
“Boală obişnuită”. Guvernul a argumentat că nu a existat vreo legătură
cauzală între invaliditatea reclamantului şi pretinsa maltratare din
octombrie-noiembrie 2005.
2. Cu privire la pretinsul caracter inadecvat al investigaţiei

52. Reclamantul a susţinut precum că autorităţile au omis să asigure
examinarea medicală imediată după adresarea plîngerilor cu privire la
tortură, pentru o posibilă constatare a vătămărilor vizibile pe corpul său,
înainte dispariţia acestora. Mai mult decît atît, autorităţile au efectuat doar
un control medical superficial şi au omis să efectueze o examinare detaliată
a organelor sale interne. Autorităţile au omis să audieze toţi co-deţinuţii de
celulă, interogîndu-i doar pe acei care, conform reclamantului, erau
informatorii poliţiei.
53. Guvernul a pledat precum că autorităţile au întreprins toate măsurile
necesare pentru a investiga eficient alegaţiile reclamantului cu privire la rele
tratamente. Procuratura, cu numeroase ocazii, a solicitat Ministerul Sănătăţii
şi a obţinut concluzii medicale despre starea sănătăţii reclamantului.
Colaboratorii de poliţie şi co-deţinuţii de celulă a reclamantului au fost
chestionaţi întru investigarea cazului. Adevărat, că investigaţia a durat mai
mult decît s-ar fi dorit; totuşi, întîrzierea s-a datorat divergenţelor din
documentele medicale şi refuzului reclamantului de a se prezenta comisiilor
medicale formate de Ministerul Sănătăţii.
B. Constatările Curţii
1. Cu privire la pretinse rele tratamente

54. După cum a susţinut Curtea cu mai multe ocazii, Articolul 3 din
Convenţie consacră una dintre cele mai fundamentale valori ale societăţii
democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, cum ar fi lupta
împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice categoric
tortura, tratamente ori pedepse inumane sau degradante. Spre deosebire de
cea mai mare parte a clauzelor fundamentale ale Convenţiei şi a
Protocoalelor nr.nr. 1 şi 4, Articolul 3 din Convenţie nu conţine nici o

prevedere cu privire la excepţii şi nici o derogare de la acesta normă nu este
permisă în conformitate cu articolul 15 § 2, chiar şi în cazul unei urgenţe de
interes public sub existenţa unui pericol pentru viaţa naţiunii (vezi Selmouni
v. Franţa [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi Assenov and others v.
Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93 Culegere de Hotărâri şi Decizii 1998-
VIII).
55. În cazul în care o persoană a suferit leziuni corporale în timpul
detenţiei sau sub controlul poliţiei, oricare vătămare corporală va duce la
apariţia unei prezumţii puternice că persoana a fost maltratată (a se vedea
Bursuc v. România, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este sarcina
statului să ofere o explicaţie plauzibilă cum au fost cauzate leziunile, în
lipsa căreia se pune o problemă în sensul Articolului 3 din Convenţie
(Selmouni v. Franţa, citată anterior, § 87).
56. În aprecierea probelor, Curtea, de obicei, aplică standardul
probaţiunii "dincolo de orice dubiu rezonabil" (a se vedea Irlanda v. Regatul
Unit al Marii Britanii, 18 ianuarie 1978, § 161, Seria A, nr. 25). Cu toate
acestea, o astfel de probă derivă din coexistenţa suficient de perseverentă,
clară şi concordantă a raţionamentelor sau din prezumţii de fapt similare
care nu pot fi puse la îndoială. Cînd evenimentele în litigiu se află în
întregime, sau în mare parte, în cunoştinţă exclusivă de cauză a autorităţilor,
cum este şi cazul persoanelor care se află în custodie sub controlul acestor
autorităţi, se nasc prezumţii puternice în ce priveşte leziunile apărute în
timpul detenţiei. Fără îndoială, sarcina probării urmează să cadă pe seama
autorităţilor în sensul de a oferi o explicaţie convingătoare şi satisfăcătoare
(a se vedea Salman v. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).
57. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea notează, este indiscutabil
faptul că între 25 octombrie şi 9 decembrie 2005 reclamantul a fost în
detenţie. De asemenea este indiscutabil că imediat după eliberarea sa, la 10
decembrie 2005, reclamantul a fost spitalizat şi pe corpul său au fost
constatate vătămări corporale foarte grave, cum ar fi fractura craniului,
contuzie cerebrală, o tramă post-craneo-cerebrală şi trauma spatelui cu
vătămarea măduvei spinării şi cauzarea paraliziei parţiale (a se vedea mai
sus paragraful 19). Aceste constatări au fost confirmate de medicii Centrului
„Memoria”, care, la fel, au stabilit precum că reclamantul suferea de
surditate posttraumatică (a se vedea mai sus paragraful 23). Guvernul nu a
contestat constatările sus-menţionate. Curtea suplimentar notează, părţile
sînt de acord cu teza că reclamantul nu a obţinut leziunile sus-menţionate
pînă la reţinerea din 25 octombrie 2005. În astfel de circumstanţe, Curtea
consideră drept constatat faptul că toate vătămările, descrise mai sus, au fost
cauzate reclamantului în perioada detenţiei sale.
58. Odată ce Guvernul nu a oferit explicaţii cu privire la originea acestor
vătămări şi avînd în vedere prezumţia puternică, care apare în astfel de
situaţii (a se vedea mai sus paragraful 42), Curtea conchide precum că
Guvernul nu a convins Instanţa că vătămările reclamantului au fost cauzate

în alte circumstanţe decît rele tratamente în timpul aflării reclamantului în
custodia poliţiei.
59. În continuare, Curtea urmează să aprecieze maniera relelor
tratamente aplicate reclamantului. În scopul constatării dacă o forma
particulară a relelor tratamente ar trebui calificată drept tortură, se va lua în
consideraţie distincţia între această noţiune şi cea a tratamentului inuman
sau degradant, inserată în Articolul 3. După cum s-a menţionat în alte speţe,
aparent a existat ideea precum Convenţia urmează, prin intermediul acestei
distincţii, să stabilească un semn special pentru aprecierea tratamentului
inuman cauzator de suferinţe foarte grave şi cumplite (a se vedea Irlanda,
citată mai sus, § 167). Faptul că durerea sau suferinţa a fost aplicată
intenţionat cu scopul de a obţine o mărturie, este un factor suplimentar care
urmează a fi luat în consideraţie odată cu adoptarea soluţiei dacă rele
tratamente au atins gradul de a fi calificate drept tortură (a se vedea Aksoy v.
Turcia, 18 decembrie 1996, § 64, Raporturi 1996-VI, şi Salman, citată mai
sus, § 114).
60. În prezenta cauză, Curtea accentuează în special intensitatea relelor
tratamente aplicate reclamantului, în rezultatul cărora el a suferit vătămări
corporale foarte grave şi a devenit invalid. Curtea menţionează argumentul
Guvernului precum că invaliditatea reclamantului nu are legătură cauzală cu
vătămările cauzate în perioada detenţiei (a se vedea mai sus paragraful 38);
totuşi, această afirmaţie nu poate fi acceptată, din momentul în care celelalte
texte din raportul pe care se bazează Guvernul fac referinţă clară la
maltratările poliţiei din octombrie 2005 ca fiind cauza invalidităţii
reclamantului (a se vedea mai sus paragraful 14).
61. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că violenţa aplicată faţă de
reclamant a purtat un caracter extrem, capabil să provoace dureri grave şi
suferinţe cumplite pasibile de a fi apreciate drept acte de tortură în sensul
62. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o
violare a Articolului 3 din Convenţie.
2. Cu privire la pretinsul caracter inadecvat al investigaţiei

63. Curtea reaminteşte, atunci cînd o persoană face o declaraţie credibilă
precum, aflîndu-se în custodia poliţiei sau altor agenţi similari ai statului, a
suferit un tratament cu încălcarea Articolului 3, norma respectivă, luată în
conexiune cu obligaţia generală a statelor conform Articolului 1 din
Convenţie de a garanta “oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile
şi libertăţile definite…” în Convenţie, implică necesitatea unei investigaţii
oficiale eficiente. Cum este în cazul investigaţiei desfăşurate în sensul
Articolului 2, o astfel de anchetă trebuie să fie capabilă să conducă la
identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi. În caz contrar, interdicţia legală şi
principală a torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante,
necătînd la importanţa sa fundamentală, ar fi ineficientă în practică şi, în

unele cazuri, ar exista posibilitatea pentru agenţii statului să încalce
drepturile persoanelor aflate sub controlul lor, cu o responsabilitate
potenţială (a se vedea, printre alte imperative, Labita v. Italia [MC], nr.
26772/95, § 131, ECHR 2000-IV). În general, o investigaţie pentru a fi
eficientă, impune necesitatea independenţei persoanelor responsabile de
desfăşurarea cercetărilor, faţă de persoanele implicate în aceste evenimente
(a se vedea, de exemplu, Barbu Anghelescu v. România, nr. 46430/99, § 66,
5 octombrie 2004). Aceasta ar însemna nu numai lipsa legăturii ierarhice
sau instituţionale, dar şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu,
cauza Ergı v. Turcia hotărîrea din 28 iulie 1998, §§ 83-84, Raporturi 1998-
IV, unde procurorul care a investigat decesul unei fete în timpul unei
ciocniri, a arătat lipsă de independenţă prin prisma încrederii puternice în
informaţia prezentată de către jandarmii implicaţi în incident).
64. Investigaţia alegaţilor temeinice cu privire la maltratare urmează a fi
minuţioasă. Acesta înseamnă că autorităţile, mereu, urmează să întreprindă
măsuri pentru a constata ce s-a întîmplat în fapt şi nu ar trebui să se bazeze
pe concluzii pripite şi nefondate în adoptarea deciziilor sale în vederea
încetării investigaţiilor (a se vedea Assenov and others, citată anterior, §
103). Autorităţile trebuie să efectueze toate măsurile rezonabile şi
disponibile pentru a obţine dovezi cu privire la evenimente, inclusiv, inter
alia, declaraţiile martorilor oculari şi constatări medico-legale (a se vedea
Tanrıkulu v. Turcia [GC], nr. 23763/94, § 104, ECHR 1999-IV, şi Gül v.
Turcia, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficienţă a
investigaţiei care subminează capacitatea de a stabili sursa leziunilor
corporale sau identitatea persoanelor responsabile, riscă să nu corespundă
acestui standard.
65. Curtea accentuează, în primul rînd, că independenţa procuraturii era
dubioasă pe toată durată a investigaţiei efectuate. Curtea observă, că
Procuratura Generală şi-a exprimat clar opinia sa în acest sens deja la
începutul investigaţiei şi a încercat să exercite presiuni asupra avocatului
reclamantului, şi asupra altor avocaţi, pentru ai convinge să nu înainteze
plîngeri către organizaţiile internaţionale specializate în protecţia drepturilor
omului (a se vedea mai sus paragraful 11). Aceasta a condus la constatarea
violării Articolului 34 din Convenţie în speţa Colibaba v. Moldova (nr.
29089/06, § 67, 23 octombrie 2007).
66. Curtea în continuare notează o serie de neajunsuri ale investigaţiei
realizate de autorităţile naţionale. Curtea se va limita la următoarele
probleme pe care le consideră deosebit de semnificative. În primul rînd, în
pofida existenţei plîngerii reclamantului din 4 noiembrie 2005 cu privire la
maltratări, el a fost examinat de un medic legist doar la 11 noiembrie 2005,
adică mai mult de o săptămînă după ultimele acte de tortură pretinse.
Medicul legist a concluzionat că datorită prezentării întîrziate pentru
examinare medicală a fost imposibilă stabilirea cu precizie a vechimii
leziunilor reclamantului. El a recomandat spitalizarea în scopul determinării

cauzelor stării reclamantului; totuşi, necătînd la această recomandare clară,
reclamantul continua să fie deţinut, fiind posibilă spitalizarea doar după
eliberarea acestuia din 9 decembrie 2005. În raportul medical care a urmat
spitalizării acestuia, pe corpul reclamantului au fost constatate vătămări
foarte grave, inclusiv fractura craniului şi leziunea spatelui. Procuratura a
considerat necesar să dispună o examinare medicală suplimentară a
reclamantului de către o comisie medicală, care urma să fie efectuată în
baza raporturilor medicale existente. Procuratura a adresat comisiei
medicale patru întrebări, printre care, nici una nu a avut scopul constatării
originii leziunilor capului sau spatelui reclamantului. Comisia medicală,
aparent, s-a limitat în constatările sale doar în conexiune cu întrebările
formulate de procuratură şi nu s-a referit la constatările anterioare
referitoare la fractura craniului şi vătămarea spatelui reclamantului. Cu
regret, comisia nu a atras atenţia la constatările privind fractura oaselor
craniului reclamantului deoarece nu i-au fost prezentate radiografiile în
original. De asemenea, comisia a mai adăugat precum simularea
reclamantului nu ar putea fi exclusă, dar numai o investigaţie psihiatrică ar
fi capabilă să înlăture aceste dubii. O atare investigaţie psihiatrică nu a fost
efectuată. În baza raportului comisiei medicale şi în temeiul declaraţiilor
unor co-deţinuţi a reclamantului, procuratura la 18 ianuarie 2006 a respins
plîngerea reclamantului privind rele tratamente. Procuratura nu a făcut nici
o apreciere a constatărilor din raportul medical din 10 decembrie 2005, care
a fost completat de medicii care personal au examinat reclamantul, inclusiv
şi în baza documentaţiei medicale.
67. După mai multe acte de procedură, care au durat mai mult de doi ani,
şi după ce reclamantul a fost recunoscut drept avînd gradul doi de
invalidate, Procuratura a decis să obţină un nou raport de la comisia
medicală. De această dată, Procuratura adresînd comisiei zece întrebări, nici
una din acestea nu a avut scopul constatării originii fracturii craniului
reclamantului şi a leziunii spatelui, constatate după eliberarea lui din
detenţie. La 6 iunie 2008, o comisie medicală a formulat un raport completat
în baza fişei medicale a reclamantului. Raportul nu conţinea vreo referinţă la
rapoartele medicale din 10 decembrie 2005 şi 15 februarie 2006 şi s-a
concentrat, în principal, la aceleaşi constatări expuse în raportul din 11
noiembrie 2005 privind echimozele şi excoriaţiile la genunchi şi braţele
reclamantului. Astfel, nu sunt surprinzătoare constatările comisei precum
„simptome clinice certe ale unor sechele posttraumatice (traumă craneo-
cerebrală, vertebro-medulară, etc.) la cet. S. Gurgurov nu se depistează”.
68. În ordonanţa finală cu privire la respingerea plîngerii reclamantului
referitor la rele tratamente, procuratura a decis în baza declaraţiilor
colaboratorilor de poliţie şi a unor co-deţinuţi a reclamantului, conform
cărora reclamantul ar fi simulat starea sa. Procuratura a ales să ignore
declaraţiile în conformitate cu care reclamantul nu a simulat şi, mai
important, Procuratura a ignorat rapoartele medicale incontestabile din 10

decembrie 2005 şi 15 februarie 2006 şi documentele medicale completate de
către Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale referitor la invaliditatea
reclamantului.
69. În afară de faptele prezentate mai sus, Curtea notează, că pe
parcursul procedurilor reclamantului niciodată nu i s-a oferit şansa de
identificare a agresorilor săi şi de confruntare cu ultimii, după cum el a
solicitat-o. Maniera în care investigaţia a fost condusă permite Curţii să
conchidă că Procuratura nu a întreprins eforturi autentice pentru a investiga
cauza şi a descoperi adevărul. Din contra, sînt indici puternici că
Procuratura a încercat să denatureze faptele şi să creeze unele impedimente
pentru a face imposibilă identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi.
70. În lumina deficienţelor serioase la care s-a făcut referinţă mai sus,
Curtea consideră că autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţia de
investigare a plîngerii reclamantului cu privire la rele tratamente. Respectiv,
şi sub acest aspect Articolul 3 din Convenţie a fost încălcat.
71. Reclamantul a susţinut că, în rezultatul ineficienţei urmăririi penale

vizavi de alegaţiile sale privind maltratarea, el nu a beneficiat de remedii
eficiente cu ajutorul cărora să solicite compensaţii pentru maltratarea la care
a fost supus.
72. Guvernul nu a fost de acord şi a pledat că reclamantul a avut
posibilitatea să înainteze acţiuni civile şi să solicite compensaţii.
73. Curtea consideră, că datorită caracterului inadecvat al investigaţiei
vizavi de plîngerea reclamantului contra colaboratorilor de poliţie care l-au
maltratat, o acţiune civilă bazată pe aceleaşi fapte şi alegaţii nu ar fi fost
sortită cu succes. În consecinţă, Curtea consideră că în speţă nu s-au dovedit
existenţa unor remedii eficiente, care i-ar fi dat posibilitatea reclamantului
de a-şi revendica compensaţii pentru rele tratamente suferite în timpul aflării
sale sub controlul poliţiei. Prin urmare, a existat o încălcarea Articolului 13
luat în conexiune cu Articolul 3 din Convenţie.

cazul, o reparaţie echitabilă..”
A. Prejudiciu
75. Reclamantul a solicitat 113,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral,

constituind: 100,000 Euro pentru încălcarea drepturilor sale garantate de
Articolul 3 din Convenţie, 7,000 euro pentru încălcarea drepturilor sale
garantate de Articolul 5, 1,000 Euro pentru încălcarea drepturilor sale
garantate de Articolul 6 şi 5,000 Euro pentru încălcarea drepturilor sale
garantate de Articolul 13 din Convenţie. El a susţinut că a suferit dureri
fizice foarte cumplite în cadrul maltratărilor sale sub controlul poliţiei. De
asemenea, el a îndurat suferinţe psihice şi emoţionale în rezultatul
vătămărilor suportate şi tratamentului la care a fost supus.
76. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că suma pretinsă este
excesivă prin prisma jurisprudenţei Curţii în cauze similare.
77. Avînd în vedere încălcările constatate mai sus şi gravitatea lor,
Curtea consideră că suma pentru prejudiciul moral este justificată în acest
caz. Evaluînd echitabil şi luînd în consideraţie invaliditatea permanentă
cauzată reclamantului prin rele tratamente, Curtea acordă 45,000 Euro 1 .
78. Reclamantul nu a solicitat rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
C. Penalităţile
79. Curtea consideră oportun că penalităţile de întîrziere să fie bazate pe

rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene la care se va adăuga
trei procente.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

ÎN UNANIMITATE
1. Declară plîngerea înaintată pe capete de cerere potrivit Articolelor 5 şi 6
şi conform Articolului 13 luat în conexiune cu Articolul 5 din Convenţie
inadmisibile şi restul cererii admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 3 din Convenţie în

rezultatul torturii reclamantului de partea colaboratorilor de poliţie;
1
Textul a fost rectificat la 17 iunie 2009 în raport cu punctul 5 (a) a părţii dispozitive
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 3 din Convenţie în ce

priveşte omisiunea efectuării unei investigaţii eficiente a plîngerilor
reclamantului referitoare la tortura în timpul detenţiei;
4. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 13 din Convenţie din cauza

lipsei unor remedii eficiente în ce priveşte actele de tortură asupra cărora
s-a plîns reclamantul;
5. Hotărăşte
(a) că Statul reclamat urmează să achite reclamantului în decurs de trei
luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu
prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, 45,000 (patruzeci şi cinci
mii) Euro cu titlu de prejudiciu moral, suma care urmează a fi convertită
în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data
achitării, plus orice taxă care poate fi aplicată;
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 16 iunie 2009, potrivit


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA GUROV c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
11 iulie 2006
DEFINITIVĂ
11/10/2006

1 HOTĂRÂREA GUROV c. MOLDOVEI
În cauza Gurov c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
Dl J. ŠIKUTA, judges,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către Maria Gurov.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie Nagacevschi, care a
3. Reclamantul a pretins, în special, încălcarea dreptului la un proces
echitabil în faţa unei „instanţe instituite de lege”, pe motiv că mandatul
unuia din judecători care a participat la examinarea cauzei sale a expirat.
Regulamentului Curţii). În cadrul acestei Secţiuni, Camera care va examina
cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu
articolul 26 § 1 al Regulamentului Curţii. La 22 iunie 2005, Curtea a
comunicat cererea Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 3 al
admisibilitatea ei.
ÎN FAPT
HOTĂRÂREA GUROV c. MOLDOVEI 2
5. În 1994, reclamantul a încheiat un contract cu ASITO (o companie de

asigurări de naţionalitate din Republica Moldova), potrivit căruia el a plătit
o primă de asigurare în schimbul unei pensii viagere.
6. Deoarece ASITO nu a plătit pensia viageră în termen, reclamantul a
intentat o acţiune judiciară civilă împotriva acesteia, cerând plata pensiei
până la acea dată şi obligarea companiei să execute contractul.
7. La 5 octombrie 2001, Judecătoria sectorului Rîşcani a pronunţat o
hotărâre în favoarea reclamantului şi a obligat ASITO să plătească pensia
restantă şi să reia executarea contractului.
8. ASITO a atacat cu apel această hotărâre, cerând inter alia rezilierea
contractului încheiat cu reclamantul în 1994 pe motiv că situaţia economică
din ţară s-a înrăutăţit şi rata dobânzii Băncii Naţionale a Moldovei s-a
schimbat.
9. La 27 februarie 2002, Tribunalul Chişinău a respins apelul,
menţionând că contractul din 1994 era legal şi valabil şi, prin urmare,
trebuia executat de către părţi. ASITO a depus un recurs la această decizie.
10. Între timp, la o dată nespecificată, Procurorul General a depus la
Curtea Supremă de Justiţie un „demers în interesul legii”. Conform
Procurorului General, demersul a avut drept scop clarificarea controversei
care însoţea toate contractele de acest gen şi stabilirea unei practici
uniforme pentru toate instanţele de judecată.
11. La 11 martie 2002, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a adoptat o
hotărâre prin care a soluţionat litigiul existent între ASITO şi beneficiarii
pensiei în favoarea companiei. De asemenea, Plenul Curţii Supreme de
Justiţie a decis că hotărârea sa nu are efect retroactiv asupra hotărârilor
judecătoreşti deja examinate şi nici asupra părţilor din acele procese.
12. La 16 aprilie 2002, un complet al Curţii de Apel compus din
judecătorii V.D. (preşedinte), T.D. şi V.B. a casat hotărârile din 5 octombrie
2001 şi 27 februarie 2002, cu pronunţarea unei noi hotărâri în favoarea
ASITO.
13. După pronunţarea hotărârii, reclamantul a aflat că mandatul
judecătorului V.D., care a prezidat şedinţa, a expirat în 2000 şi că acesta a
fost eliberat din funcţia de judecător în iunie 2002.
1. Articolul 151 al Constituţiei Republicii Sovietice Socialiste

Moldoveneşti din anul 1978 prevedea următoarele:
„Judecătorii … sunt aleşi de către Sovietul Suprem pentru un mandat de zece ani.”
2. Hotărârea Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti nr. 98-XII din 15 iunie 1990 prevede următoarele:
„... V.D. este numit în funcţia de judecător la Judecătoria Supremă...”
3. Decretul Preşedintelui nr. 734 din 24 iunie 2002, în partea sa

„... V.D. se eliberează din funcţia de judecător.”
4. Codul de procedură civilă în vigoare la acea dată, în partea sa
relevantă, prevedea următoarele:
„Articolul 19. Temeiurile de recuzare a judecătorului
Judecătorul nu poate participa la judecarea pricinii şi urmează să fie recuzat:
1) dacă la judecarea anterioară a procesului dat a participat în calitate de martor,
expert, interpret, reprezentant, procuror, grefier;
2) dacă este interesat personal, direct sau indirect în procesul dat sau dacă există alte
împrejurări care pun la îndoială nepărtinirea lui;
3) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în
judecarea pricinii ...;
4) dacă soţul… este rudă a uneia din părţi...;
5) dacă este tutore… al uneia din părţi.
...
Articolul 162. Amânarea procesului
Amînarea procesului se admite în cazurile prevăzute de prezentul cod precum şi din cauza
neprezentării vreunui participant la proces sau a vreunui martor, expert, interpret, din cauza
depunerii unei cereri convenţionale, necesităţii de a se ordona aducerea unor noi dovezi,
precum şi dacă există alte împrejurări, care împiedică judecarea pricinii în şedinţa dată.
...”
5. La 12 iunie 2003, a intrat în vigoare un nou Cod de procedură civilă.
Articolul 449 al acestuia, în partea relevantă, prevede următoarele:
„Temeiurile declarării revizuirii
...
k) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a constatat o încălcare a drepturilor
sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate obţine,
potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii
pronunţate de o judecată din ţară.”
ÎN DREPT
19. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că a
fost încălcat dreptul său la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către
o instanţă instituită de lege.
Partea relevantă a articolului 6 § 1 al Convenţiei prevede următoarele:
civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.
…”
A. Pretenţia cu privire la pretinsa înţelegere secretă între ASITO şi

Guvern şi pretinsul abuz de dreptul de a sesiza Curtea
20. În cererea sa iniţială, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 al

Convenţiei, că procesul judiciar nu a fost echitabil din cauza unei pretinse
înţelegeri secrete între ASITO şi Guvern. Pretenţia era similară cu cea
examinată în cauza Macovei and Others v. Moldova, nr. 19253/03,
17667/03, 31960/03, 19263/03, 17695/03 şi 31761/03, §§ 22-23, 25 aprilie
2006. De asemenea, el a înaintat o pretenţie în temeiul articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie. Ulterior, în comentariile sale la observaţiile
Guvernului, reclamantul şi-a retras aceste pretenţii.
26. Guvernul a negat învinuirile reclamanţilor, numindu-le „insinuări
abuzive”. El a declarat că învinuirile reclamantului erau după natura lor
ofensatoare şi defăimătoare şi a susţinut că Curtea ar trebui să declare
cererea inadmisibilă pentru abuzul de dreptul de a sesiza Curtea.
27. Curtea ia notă de retragerea pretenţiei reclamantului cu privire la
pretinsa înţelegere secretă şi a pretenţiei înaintate în temeiul articolului 1 al
Protocolului 1 şi, în consecinţă, nu le va examina.
28. În ceea ce priveşte obiecţia Guvernului cu privire la abuzul de
dreptul de a o sesiza, Curtea notează că a respins deja o obiecţie identică în
cauza Macovei menţionată mai sus şi, în circumstanţele cazului dat, nu vede
niciun motiv de a se îndepărta de la acea decizie. În consecinţă, această
obiecţie urmează a fi respinsă.
29. Guvernul a susţinut că judecătorul care cunoaşte vreun temei de

incompatibilitate, sau orice alte circumstanţe care îl împiedică să examineze
cauza obiectiv şi imparţial, este obligat să se abţină de la examinarea cauzei.
În caz contrar, el ar putea fi tras la răspundere.
În această cauză, reclamantul ar fi putut recuza judecătorul, în
conformitate cu prevederile articolului 19 al Codului de procedură civilă în
vigoare la acel moment. Dacă la momentul examinării cauzei reclamantul
nu ar fi ştiut că mandatul judecătorului V.D. a expirat, el ar fi putut cere
amânarea procesului, în conformitate cu articolul 162 al Codului. Guvernul
a acceptat că nu există practică judiciară naţională care să confirme

eficacitatea remediilor propuse de el.
210. Reclamantul a susţinut că în ziua şedinţei el nu a ştiut că
mandatul judecătorului V.D. a expirat. El a declarat că, în conformitate cu
articolul 19 al Codului de procedură civilă, un judecător nu poate fi recuzat
pe temei că mandatul său a expirat. Chiar dacă presupunem că un judecător
ar putea fi recuzat pe un asemenea temei, în practică aceasta ar fi fost
imposibil de realizat, deoarece înainte de şedinţă partea în proces nu
cunoaşte numele judecătorilor din completul de judecată care va judeca
cauza sa şi, în consecinţă, nu are posibilitatea să verifice valabilitatea
mandatelor lor. Pentru o parte în proces este de asemenea imposibil de a
solicita amânarea procesului cu scopul de a verifica mandatul unui anumit
judecător, deoarece, în conformitate cu articolul 162 al Codului de
procedură civilă, o parte nu este în drept să ceară amânarea procesului pe
asemenea temeiuri. Mai mult, chiar dacă o amânare ar fi fost acordată, la
următoarea şedinţă completul de judecată ar putea să se schimbe. Practica
de a păstra în secret numele judecătorilor până la şedinţele de judecată a fost
justificată prin necesitatea de a asigura imparţialitatea şi independenţa
acestora.
În concluzie, reclamantul a susţinut că lipsa remediilor a fost confirmată
prin absenţa unei practici judiciare relevante.
211. În conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenţiei, reclamantul, în
mod normal, ar trebui să folosească remediile care sunt accesibile şi
suficiente pentru a permite redresarea în ceea ce priveşte încălcările
pretinse. Existenţa remediilor în cauză trebuie să fie suficient de certă nu
numai în teorie, dar şi în practică, fără de care ele vor fi lipsite de
Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p.
1210, § 66).
212. Curtea notează că articolul 19 al Codului de procedură civilă, care
conţine o listă exhaustivă a temeiurilor de recuzare a judecătorului, nu face
nicio referire la vreo situaţie similară cu cea din această cauză. Acest lucru
este concordant cu lipsa unei practici judiciare care ar indica contrariul.
Totuşi, chiar dacă presupunem că a existat o posibilitate de recuzare a unui
judecător pe temei de expirare a mandatului său, ar fi iraţional de a cere ca
un reclamant să cunoască mandatul fiecărui judecător dintr-o anumită
instanţă, în special, având în vedere practica generală de a permite
judecătorilor să facă parte din completele de judecată chiar şi după expirarea
mandatelor lor, fapt recunoscut de Guvern în documentele prezentate. În
astfel de circumstanţe, Curtea conchide că cererea nu poate fi declarată
inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne şi, prin urmare,

articolului 6 al Convenţiei ridică chestiuni de drept suficient de serioase,
încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Niciun alt temei
de a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară
această pretenţie admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica
prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai
sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii.
29. Guvernul a susţinut inter alia că judecătorul V.D. a fost numit în

calitate de judecător la 13 iunie 1990, pentru un termen de zece ani. După
expirarea termenului de zece ani, el nu a fost eliberat prin decret
prezidenţial şi exercitarea funcţiilor sale a fost prelungită tacit pentru o
perioadă nedeterminată, până la reconfirmarea în funcţie până la atingerea
plafonului de vârstă.
30. Pentru a fi reconfirmat în funcţie până la atingerea plafonului de
vârstă, judecătorul V.D. trebuia să treacă procedura de atestare, şi anume un
examen în faţa Consiliului Superior al Magistraturii şi, în caz de succes, să
fie numit de Preşedintele ţării. Deoarece el nu a fost numit de Preşedinte,
Consiliul Superior al Magistraturii a făcut o nouă propunere Preşedintelui
de a-l elibera din funcţie pe judecătorul V.D., propunere care a fost
acceptată. În timpul întregii perioade de atestare, judecătorul a continuat să-
şi exercite funcţiile.
31. Guvernul a conchis că judecătorul V.D. îşi exercita legal funcţia de
judecător după expirarea termenului de zece ani până la eliberarea sa din
funcţie de către Preşedinte la 27 iunie 2002.
13. Reclamantul a susţinut că practica invocată de către Guvern, de a
permite judecătorilor să-şi exercite funcţiile după expirarea mandatelor şi
până la reconfirmarea lor în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă
sau demitere, nu era prevăzută de lege. El a afirmat că, deoarece Republica
Moldova nu este un stat common-law, o asemenea practică nu poate fi
considerată drept lege, mai ales într-un asemenea domeniu sensibil cum este
durata mandatului unui judecător. Bazându-se pe cauzele Coëme and Others
v. Belgium, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96,
ECHR 2000-VII şi Zand v. Austria, cererea nr. 7360/76, raportul Comisiei
din 12 octombrie 1978, DR 15, p. 70, reclamantul a susţinut că organizarea
judecătorească trebuie să fie reglementată printr-o lege care emană de la
Parlament şi că organizarea judecătorească într-o societate democratică nu
ar trebui să depindă de discreţia executivului.
33. Reclamantul a pretins că mandatul unuia din cei trei judecători care
au examinat recursul său a expirat. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 nu
garantează un drept de apel împotriva unei decizii a primei instanţe. Totuşi,

unde dreptul intern prevede un drept la apel, procedurile de apel vor fi
considerate drept prelungire a procesului de judecată şi, în consecinţă, vor
cădea sub incidenţa articolului 6 (Delcourt v. Belgium, hotărâre din
17 ianuarie 1970, Seria A nr. 11, § 25).
34. Potrivit jurisprudenţei Curţii, scopul sintagmei „instituită de lege”
din articolul 6 al Convenţiei este de a asigura „ca organizarea
judecătorească într-o societate democratică să nu depindă de discreţia
executivului, dar ca aceasta să fie reglementată printr-o lege care emană de
la Parlament” (a se vedea Zand v. Austria, citată mai sus).
35 Sintagma „instituită de lege” se referă nu doar la baza legală pentru
însăşi existenţa „instanţei”, ci, de asemenea, la componenţa completului de
judecată în fiecare cauză (a se vedea Posokhov v. Russia, nr. 63486/00, § 39,
ECHR 2003-IV).
36. O instanţă instituită de lege trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii, precum independenţa membrilor săi şi durata mandatului lor,
imparţialitate şi existenţa garanţiilor procedurale (a se vedea Coëme and
Others v. Belgium, citată mai sus, § 99).
37. În această cauză, este indiscutabil faptul că mandatul judecătorului
V.D. a expirat cu ceva timp înainte ca el să fi fost membru al completului de
judecată în cazul reclamantului. Mai mult, Guvernul a recunoscut că la acel
moment exista o practică prin care judecătorilor li se permitea să exercite
funcţiile pentru o perioadă nedeterminată de timp după expirarea
mandatelor lor şi până la soluţionarea chestiunii privind reconfirmarea lor în
funcţie până la atingerea plafonului de vârstă de către Preşedinte; şi că
această chestiune nu era reglementată de o lege care ar emana de la
Parlament. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că nu existau
temeiuri legale pentru participarea judecătorului V.D. la examinarea
recursului reclamantului. Mai mult, această practică era în contradicţie cu
principiul conform căruia organizarea judecătorească într-o societate
democratică nu trebuie să depindă de discreţia executivului.
38. Aceste circumstanţe, cumulativ, nu permit Curţii să conchidă că
Curtea de Apel care a examinat cauza reclamantului la 16 aprilie 2002 putea
fi considerată drept „instanţă instituită de lege”.

A. Prejudiciu
41. Reclamantul a solicitat suma de 5,000 euro (EUR) pentru încălcarea

dreptului său la o instanţă instituită de lege, care să hotărască asupra
pretenţiilor sale cu caracter civil. El a pretins că a suferit stres emoţional şi
frustrare. El nu a formulat nicio pretenţie cu titlu de prejudiciu material.
42. Guvernul a susţinut că suma pretinsă de reclamant era excesivă şi a
declarat că, în această cauză, o simplă constatare de către Curte a unei
violări ar fi constituit o satisfacţie echitabilă suficientă. În orice caz, el au
susţinut că în cauza Posokhov v. Russia, nr. 63486/00, ECHR 2003-IV, care
era similară cu această cauză, Curtea a acordat reclamantului EUR 500.
43. Curtea reiterează că, în cazurile în care ea constată că cauza
reclamantului a fost hotărâtă de către o instanţă care nu era independentă şi
imparţială, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei, ea a considerat că, în
principiu, cea mai potrivită formă de remediere ar fi de a asigura
reclamantului o reexaminare a cauzei sale, într-un termen potrivit, de către o
instanţă independentă şi imparţială (a se vedea San Leonard Band Club v.
Malta, nr. 77562/01, § 70, ECHR 2004-...). În această cauză, Curtea notează
că, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, în baza constatării de către Curte
a faptului că procesul nu a fost conform garanţiilor prevăzute de articolul 6,
reclamantul are posibilitatea (a se vedea paragraful 18 de mai sus), dacă
solicită, să obţină o reexaminare a cauzei sale.
44. În consecinţă, Curtea decide să nu acorde nicio compensaţie
monetară.

cheltuieli.
reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare.
48. În această cauză, ţinând cont de lista detaliată prezentată de
reprezentantul reclamantului, Curtea acordă reclamantului EUR 1,200.
C. Dobânda


3. Hotărăşte că constatarea unei violări reprezintă în sine o satisfacţie

echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pretins de reclamant.
4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu
de costuri şi cheltuieli, care vor fi convertite în valuta naţională a statului
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte

Regulamentului Curţii, opinia concordantă a dlui Garlicki, la care s-a
alăturat dl Pellonpää, este anexată la această hotărâre.
N.B.
T.L.E.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI GARLICKI,

LA CARE S-A ALĂTURAT JUDECĂTORUL PELLONPÄÄ
1. Sunt gata să accept că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al
Convenţiei, deoarece cauza reclamantului nu a fost examinată de o
„instanţă” care întruneşte rigorile cerute în acel articol.
Totuşi, nu sunt sigur dacă deficienţa reală în această cauză a rezultat din
faptul că unul dintre judecători a continuat să-şi exercite atribuţiile după
expirarea mandatului său. Pe de o parte, nu sunt impresionat de modul în
care este prezentat dreptul intern pertinent. Curtea citează articolul 151 al
Constituţiei Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1978, însă nu
prezintă nicio informaţie cu privire la prevederile Constituţiei ulterioare din
1994. Articolul III.6 al Titlului VII al ultimei Constituţii prevedea
prelungirea mandatului tuturor judecătorilor care aveau o vechime în muncă
în judecătorii de cel puţin 15 ani. Ar fi interesant de cunoscut dacă a existat
vreo reglementare referitor la judecătorii cu o vechime în muncă mai redusă.
Pe de altă parte, Guvernul a indicat că exista o practică generală de
prelungire tacită a mandatelor tuturor judecătorilor, termenul cărora a
expirat şi reconfirmarea cărora în funcţie încă mai aştepta o decizie formală.
În opinia mea, ar fi mai sigur de presupus că judecătorul în cauză a avut
dreptul să-şi exercite funcţiile. Totuşi, violarea Convenţiei rezultă din lipsa
de independenţă şi imparţialitate a judecătorului respectiv.
2. Un judecător al cărui reconfirmare în funcţie (şi, alternativ, demisie)
este în examinare la puterea executivă poate fi cu greu considerat ca
întrunind condiţiile de imparţialitate şi independenţă. Aceasta nu înseamnă
neapărat că orice sistem judecătoresc, în care judecătorii sunt numiţi pe o
durată limitată şi reconfirmaţi ulterior, trebuie per se să fie incompatibil cu
Convenţia.
După cum a fost deja constatat în jurisprudenţa de la Strasbourg, un
mandat fix pe o durată relativ scurtă este permis în privinţa instanţelor
specializate administrative sau disciplinare (a se vedea Le Compte, Van
Leuven and De Meyere v. Belgium, hotărâre din 23 iunie 1981, Seria A nr.
43, § 57, şi Campbell and Fell v. the United Kingdom, hotărâre din 28 iunie
1984, Seria A nr. 80, § 80). Totuşi, aceste instanţe diferă de instanţele
judecătoreşti ordinare şi ar putea avea standarde diferite de independenţă.
De asemenea, în privinţa instanţelor ordinare, o numire iniţială pentru o
perioadă de încercare fixă nu este ca atare incompatibilă cu prevederile
Convenţiei.
Pot exista ţări în care tradiţia reconfirmării periodice a judecătorilor
„ordinari” a devenit atât de bine stabilită, încât nu ar afecta imparţialitatea şi
independenţa lor într-o măsură incompatibilă cu Convenţia. Totuşi,
asemenea situaţii sunt doar rare excepţii. Conform abordării generale a
funcţiei judiciare în Europa, judecătorii trebuie numiţi pe viaţă şi, dacă –
după cum este cazul unor curţi constituţionale – mandatul trebuie limitat în
timp, reconfirmarea judecătorilor nu trebuie permisă. Aceleaşi considerente

au determinat autorii Protocolului nr. 14 să accepte un singur mandat pentru
judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ar trebui reamintit faptul
că această decizie a fost, de asemenea, un rod al experienţei practice, care
nu este limitată doar la noile state membre.
3. Lipsa unor aparenţe externe de imparţialitate şi independenţă în cazul
judecătorului V.D. rezultă din însuşi faptul că el îşi exercita funcţia judiciară
cunoscând faptul că reconfirmarea sa în funcţie depindea de acceptarea
reconfirmării sale de către Preşedinte. Această situaţie - general
inacceptabilă - a fost agravată de trei factori suplimentari.
Mai întâi de toate, întregul proces de reconfirmare a fost lipsit de
transparenţă şi normalitate. Nu existau reglementări legale detaliate adoptate
de Parlament referitoare la criteriile, procedurile şi termenele de
reconfirmare. Decizia finală era lăsată în întregime la discreţia Preşedintelui
Republicii.
În al doilea rând, în cauza în care a participat, judecătorul V.D. trebuia să
decidă asupra pretenţiilor juridice şi a responsabilităţii companiei ASITO.
Această companie însă, având în vedere istoria şi importanţa sa, nu a rămas
în întregime în afara sferei intereselor Guvernului.
În sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, trebuie ţinut cont de contextul general
al aşa-numitelor ţări postcomuniste. În timpul regimului comunist,
judecătorii au fost, în aproape toate aceste ţări, „aleşi” pentru o perioadă
limitată de timp şi deciziile referitoare la posibila lor „realegere” rămâneau
la discreţia puterii executive. Acest sistem a dus la o distrugere aproape
totală a independenţei justiţiei. Orice încercare de a restabili această
practică, într-o formă sau altă, pe o perioadă permanentă sau de tranziţie, ar
fi fost percepută drept o încercare de a restabili vechile practici şi ar fi
distrus încrederea publicului în independenţa justiţiei.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA GUŞOVSCHI c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
31/03/2008

1 HOTĂRÂREA GUŞOVSCHI c. MOLDOVEI
În cauza Guşovschi c. Moldovei,

Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către patru cetăţeni ai Republicii Moldova,
dna Valentina Guşovschi, dl Sergiu Guşovschi, dl Vasile Guşovschi şi dl
Anatol Guşovschi („reclamanţii”), la 12 septembrie 2003.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că dreptul lor la judecarea într-un
termen rezonabil a fost încălcat. Ei au mai formulat câteva pretenţii cu
privire la câteva acţiuni pretins ilegale care au fost întreprinse împotriva lor
de către autorităţile locale, cu scopul de a-i determina să părăsească satul
lor.
2005, o Cameră din cadrul acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului
cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea
a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea
acesteia.
HOTĂRÂREA GUŞOVSCHI c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamanţii s-au născut în anii 1949, 1953, 1919 şi, respectiv, 1957.
Primii doi reclamanţi locuiesc la Hagimus; dl V. Guşovschi locuieşte în
Tighina, iar dl A. Guşovschi este spitalizat într-un staţionar de psihiatrie din
Chişinău. Dna V. Guşovschi este invalid de gradul doi, iar dl A. Guşovschi
este invalid de gradul unu.
felul următor.
7. Reclamanţii au fost în conflict cu diferite autorităţi locale şi regionale,
precum şi cu vecinii lor.
1. Procedurile cu privire la debranşarea casei reclamanţilor de la

conducta de gaz natural
8. În septembrie 1999, casa reclamanţilor a fost debranşată de la
conducta de gaz natural din cauza neachitării de către ei a preţului întreg
pentru gazul consumat. La 29 mai 2000, dl S. Guşovschi a iniţiat proceduri
judiciare împotriva operatorului „Moldova-Gaz” şi prefectului Judeţului
Tighina, solicitând reconectarea casei la conducta de gaz şi plata
prejudiciilor.
9. La 26 decembrie 2000, Tribunalul Tighina a admis pretenţiile
acestuia. La 18 aprilie 2001, Curtea de Apel a casat această hotărâre şi a
dispus rejudecarea cauzei, pe motiv că unul din pârâţi nu a fost citat în
instanţă.
10. Se pare că instanţele judecătoreşti au permis ca ceilalţi trei
reclamanţi să intervină în calitate de co-reclamanţi în cauza dlui S.
Guşovschi.
11. La 28 ianuarie 2002, Tribunalul Tighina a scos cererea de pe rol din
cauza neprezentării reclamanţilor la câteva şedinţe judiciare ale acesteia.
12. La 14 noiembrie 2002, Curtea de Apel a casat acea hotărâre şi a
dispus rejudecarea cauzei, constatând că reclamanţii nu au fost citaţi în
instanţa de judecată şi că procedurile au fost tergiversate.
13. La o dată nespecificată, reclamanţii au solicitat strămutarea cauzei la
o altă instanţă de judecată. La 6 februarie 2003, Tribunalul Tighina a
expediat cererea Curţii Supreme de Justiţie, care a respins-o la 5 martie
2003.
14. La 17 martie 2004, Curtea de Apel Tighina a respins pretenţiile lor
ca nefondate. La 19 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie a casat această
hotărâre şi a dispus rejudecarea cauzei. La 8 septembrie 2004, Curtea
Supremă de Justiţie a refuzat să reexamineze hotărârea sa din 19 martie
2004.
15. La 27 octombrie 2004, reclamanţii au înaintat recuz unuia din

judecătorii Curţii de Apel Tighina. La 9 noiembrie 2004, Curtea Supremă de
Justiţie a respins această cerere.
16. La 26 ianuarie 2005, Curtea de Apel Tighina a respins majoritatea
pretenţiilor reclamanţilor, constatând că ei au refuzat în mod constant să
prezinte pârâtului documentele necesare pentru a face posibilă reconectarea
la conducta de gaz natural în conformitate cu legea. Mai mult, nu a fost
prezentată nicio probă privind prejudiciul cauzat reclamanţilor. Instanţa a
mai constatat că procedurile judiciare au durat o perioadă îndelungată de
timp şi, din acest motiv, a admis pretenţia de bază a reclamanţilor şi a dispus
reconectarea casei lor la conducta de gaz natural, cu condiţia prezentării de
către reclamanţi a documentelor relevante.
17. La 30 martie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această
hotărâre, care a devenit astfel irevocabilă.
2. Cererile cu privire la pornirea urmăririi penale

18. În cadrul mai multor proceduri separate, reclamanţii au solicitat
pornirea urmăririi penale împotriva mai multor persoane, majoritatea din ei
fiind vecinii lor, care, potrivit reclamanţilor, au pricinuit pagube proprietăţii
lor şi au încercat să-i alunge din sat. Câteva plângeri s-au referit la pretinsa
lipsă de reacţie a poliţiei locale, procuraturii şi a altor autorităţi la plângerile
lor privind actele ilegale comise de către vecinii reclamanţilor şi câinele lor.
De fiecare dată, după verificarea dosarului, procurorul a refuzat pornirea
urmăririi penale şi a oferit motive detaliate pentru refuz.
19. Refuzul procurorului de a porni urmărirea penală împotriva
prefectului Judeţului Tighina din cauza debranşării casei reclamanţilor de la
conducta de gaz natural a fost contestat în instanţa de judecată. La 27
ianuarie 2004, Judecătoria Buiucani a respins cererea ca nefondată. La
25 februarie 2004, Curtea de Apel a menţinut această încheiere.
20. Prevederile relevante ale noului Cod de procedură civilă, în vigoare

după 12 iunie 2003, sunt următoarele:
„Articolul 4. Sarcinile procedurii civile
Sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor
... .
Articolul 192. Termenele de judecare a pricinilor civile
(1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă în termen rezonabil. Criteriile de

determinare a termenului rezonabil sînt: complexitatea pricinii, comportamentul
părţilor în proces, conduita instanţei judecătoreşti. Respectarea termenului rezonabil
de judecare a pricinii se asigură de către instanţă. La judecarea unei cauze concrete,
respectarea termenului rezonabil este verificată de instanţa ierarhic superioară în

procesul judecării pricinii pe calea de atac respectivă.”
ÎN DREPT
21. Reclamanţii au pretins că a avut loc o încălcare a drepturilor lor
garantate de articolul 3 al Convenţiei.
degradante.”
22. În continuare, reclamanţii au pretins încălcarea dreptului lor la
judecare într-un termen rezonabil, garantat de articolul 6 al Convenţiei. Ei s-
au mai plâns, în temeiul aceluiaşi articol, de refuzul diferitor autorităţi de a
porni urmărirea penală împotriva vecinilor lor şi poliţiei.
următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea ... cauzei sale, de către o instanţă ..., care
23. De asemenea, reclamanţii s-au plâns de violarea articolului 8 al
Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ca rezultat al
deteriorării bunurilor lor.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât
în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care,
într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa
publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale,
protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
internaţional.

amenzilor.”
24. Reclamanţii s-au mai plâns, fără însă a oferi detalii, de încălcarea
drepturilor lor garantate de articolele 13, 14 şi 17 ale Convenţiei.

lor oficiale.”
„Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând,
pentru un Stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate
sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor
recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi
şi libertăţi decât acelea prevăzute de această convenţie.”
25. În final, reclamanţii au pretins încălcarea dreptului lor de a circula în
mod liber pe teritoriul ţării lor, contrar articolului 2 al Protocolului nr. 4 la
Convenţie, prevederile relevante ale căruia sunt următoarele:
„1. Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui Stat are dreptul să circule în
mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. …
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea
faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora.
4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone

determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate
de interesul public într-o societate democratică.”
I. ADMISIBILITATEA
26. Curtea notează că, în observaţiile lor, reclamanţii au formulat câteva

pretenţii noi, care nu au fost indicate în cererea iniţială, inclusiv pretinsa
expropriere a două apartamente şi plasarea ilegală a dlui A. Guşovschi într-o
instituţie psihiatrică fără o justificare medicală. Aceste pretenţii nu pot fi
examinate de către Curte în cadrul acestei cereri, reclamanţii având dreptul,
dacă doresc, să le formuleze printr-o cerere nouă.
27. De asemenea, Curtea consideră că, chiar dacă presupunem că
articolele 3, 6, 13, 14 şi 17 ale Convenţiei, precum şi articolul 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie şi articolul 2 al Protocolului nr. 4 la
Convenţie sunt aplicabile acestei cauze, reclamanţii nu şi-au întemeiat
pretenţiile formulate în temeiul acestor articole. Reclamanţii au descris, într-

un mod confuz şi fără prezentarea probelor relevante, că au fost supuşi
maltratărilor, distrugerii de proprietate şi genocidului cu scopul de a-i
extermina fizic şi de a-i scoate din satul lor. Curtea notează că reclamanţii
au depus numeroase plângeri în încercarea de a rezolva litigiul cu vecinii lor
prin intermediul autorităţilor de stat şi apoi s-au plâns de refuzul
autorităţilor de a porni urmăriri penale împotriva vecinilor şi împotriva
oficialilor care au refuzat să intervină. Ea mai notează că administraţia
locală, poliţia, procuratura şi alte autorităţi au oferit răspunsuri exhaustive la
unele din aceste plângeri, tratând, în mod întemeiat, alte plângeri depuse
drept vădit nefondate. Cu puţine ocazii, când reclamanţii au contestat
deciziile autorităţilor, cererile lor au fost respinse ca nefondate. Reclamanţii
nu au prezentat probe şi motive suficiente pentru ca Curtea să pună la
îndoială corectitudinea deciziilor luate de către autorităţile naţionale.
28. Prin urmare, Curtea conchide că aceste pretenţii sunt vădit nefondate
în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinse în
conformitate cu articolul 35 § 4.
29. Curtea consideră că pretenţia reclamanţilor cu privire la durata
procedurilor, formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei, ridică
depindă de o examinare a fondului. Mai mult, ea consideră că niciun alt
temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit şi, prin urmare, o
declară admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3
30. Reclamanţii au considerat că durata procedurilor cu privire la

debranşarea casei lor de la conducta de gaz natural a fost excesivă.
31. Guvernul nu a fost de acord. El a considerat că reclamanţii înşişi au
contribuit la majoritatea întârzierilor de procedură prin depunerea mai
multor recursuri şi cereri de recuzare a judecătorilor, precum şi prin
neprezentarea la numeroase şedinţe de judecată (a se vedea paragraful 11 de
mai sus).
A. Perioada care urmează a fi luată în consideraţie
32. Curtea notează că procedurile relevante au fost iniţiate la 29 mai

2000 şi s-au finalizat cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti irevocabile a
Curţii Supreme de Justiţie din 30 martie 2005. Prin urmare, perioada
relevantă este de patru ani şi zece luni.
B. Rezonabilitatea duratei procedurilor

reclamant (a se vedea, printre altele, Styranowski v. Poland, hotărâre din 30
octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII, § 47).
34. Curtea consideră că această cauză nu a fost deosebit de dificilă,
deoarece instanţele judecătoreşti nu au avut nevoie să recurgă la concluziile
experţilor, să audieze mulţi martori sau să întreprindă alte activităţi care
necesită timp. Deoarece durata procedurilor nu poate fi explicată prin
complexitatea chestiunilor implicate, Curtea va examina cauza prin prisma
comportamentului reclamanţilor şi al autorităţilor naţionale.
2. Comportamentul reclamanţilor
35. Curtea ia notă de declaraţiile Guvernului, potrivit cărora reclamanţii
au contribuit într-un mod decisiv la durata procedurilor prin refuzul lor de a
prezenta documente necesare pârâtului (a se vedea paragraful 16 de mai
sus). De asemenea, ea notează că reclamanţii, în acţiunea lor judiciară, au
cerut reconectarea casei lor la conducta de gaz şi compensarea prejudiciului
pentru perioada de timp în care casa a fost debranşată (a se vedea paragraful
8 de mai sus). În această privinţă, Curtea consideră că, chiar dacă
reclamanţii ar fi prezentat documente relevante după iniţierea procedurilor
judiciare, oferind astfel posibilitate companiei care livrează gazul să
reconecteze casa lor, aceasta nu ar fi afectat procedurile pendinte în partea
pretenţiilor cu privire la prejudiciul cauzat în perioada de timp în care casa
nu a fost conectată.
În lumina constatărilor sale de mai jos privind comportamentul
autorităţilor, Curtea nu consideră neprezentarea de către reclamanţi a
documentelor drept un element decisiv, deşi acest lucru poate fi luat în
consideraţie la examinarea pretenţiilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
36. Mai mult, Curtea ia notă de poziţia Guvernului potrivit căreia
reclamanţii nu s-au prezentat în instanţă de mai multe ori, chiar dacă au fost
citaţi. Ea observă că hotărârea judecătorească pe care se bazează această
poziţie a fost casată de către o instanţă ierarhic superioară, care a constatat
că reclamanţii nu au fost citaţi la şedinţele judecătoreşti în cauză (a se vedea
37. Prin urmare, cel puţin o parte din întârzierile de care Guvernul
învinuieşte reclamanţii nu au fost rezultatul acţiunilor lor, ci, mai degrabă, a
38. Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale au rămas inactive
în perioada între 18 aprilie 2001, când Curtea de Apel a dispus rejudecarea
cauzei, şi 28 ianuarie 2002, când Tribunalul Tighina a scos cererea de pe
rol. După cum a constatat Curtea de Apel la 14 noiembrie 2002, instanţa
judecătorească ierarhic inferioară nu a citat reclamanţii la şedinţele de
judecată care au avut loc în această perioadă. Instanţa judecătorească a mai
constatat că, la acea dată, procedurile au fost tergiversate (a se vedea
39. A urmat o altă perioadă de inactivitate între 14 noiembrie 2002 şi 17
martie 2004, întreruptă pentru o lună când instanţele judecătoreşti au
examinat cererea reclamanţilor privind strămutarea cauzei la o altă instanţă
judecătorească (a se vedea paragraful 13 de mai sus).
40. Guvernul nu a prezentat o explicaţie rezonabilă a acestor întârzieri.
41. Mai mult, Curtea notează că această cauză a fost remisă în mod
repetat spre reexaminare şi a fost examinată de către instanţele judecătoreşti
de patru ori (a se vedea paragrafele 9, 12 şi 14 de mai sus). În această
privinţă, Curtea reiterează că, chiar dacă nu este în măsură să analizeze
calitatea jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti naţionale, ea consideră că,
deoarece remiterea cauzelor spre reexaminare este de obicei dispusă ca
urmare a erorilor comise de către instanţele judecătoreşti inferioare,
repetarea unor astfel de procedee în cadrul unui set de proceduri dezvăluie o
deficienţă serioasă în sistemul judiciar (a se vedea Wierciszewska v. Poland,
nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi Pavlyulynets v. Ukraine,
nr. 70767/01, § 51, 6 septembrie 2005).
42. Curtea observă că înseşi instanţele judecătoreşti naţionale au
constatat că procedurile au durat o perioadă excesivă de timp (a se vedea
paragraful 12 de mai sus) şi, totuşi, au permis ca întârzieri ulterioare să aibă
loc doar pentru a constata din nou că procedura a durat excesiv de mult (a se
vedea paragraful 16 de mai sus). Mai mult, ele au refuzat să acorde
reclamanţilor vreo compensaţie.
4. Importanţa cauzei pentru reclamanţi

43. În final, Curtea notează că procedurile s-au referit la dreptul
reclamanţilor de a reconecta casa lor la conducta de gaz, pentru a-şi putea
încălzi casa. Durata procedurilor a fost de o asemenea natură încât
reclamanţii au trebuit să aştepte cinci ierni pentru a obţine o hotărâre
judecătorească irevocabilă. Acest fapt a pus în pericol în mod inevitabil
sănătatea reclamanţilor. De asemenea, Curtea ia în consideraţie faptul că
unul din reclamanţi, care locuia în casă, era invalid de gradul doi.
5. Concluzie
44. Având în vedere perioadele de inactivitate de mai sus şi rejudecarea
repetată a cauzei, precum şi luând în consideraţie circumstanţele acestei
cauze şi durata totală a procedurilor, Curtea conchide că a avut loc o
întârziere nerezonabilă la examinarea cauzei reclamanţilor.

A. Prejudiciu
47. Reclamanţii au pretins 1,030,800 dolari SUA (USD) cu titlu de

compensaţii pentru prejudiciul cauzat dlui Sergiu Guşovschi. Această sumă
acoperea valoarea a două apartamente, care se pretinde că au fost confiscate
de către autorităţile sovietice, şi salariul pe care acesta nu l-a primit din
cauza pretinsei sale persecutări. Ei au lăsat la discreţia Curţii determinarea
mărimii prejudiciului care trebuie acordat pentru pretinsele încălcări ale
drepturilor celorlalţi reclamanţi.
48. Guvernul a considerat aceste sume totalmente irealiste şi a solicitat
Curţii să respingă toate pretenţiile reclamanţilor cu privire la satisfacţia
echitabilă.
49. Curtea face referire la decizia sa de a respinge ca inadmisibile toate
pretenţiile reclamanţilor, cu excepţia celei privind durata procedurilor. Prin
urmare, ea nu vede nicio legătură cauzală între violarea constatată şi
majoritatea pretenţiilor formulate. Totuşi, luând în consideraţie importanţa
procedurilor pentru reclamanţi, Curtea consideră că reclamanţilor trebuia să
le fi fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al întârzierii în
examinarea cauzei. În acelaşi timp, Curtea ia în consideraţie că unele
întârzieri erau cauzate de către înşişi reclamanţii (a se vedea paragrafele 16
şi 35 de mai sus). Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamanţilor
suma totală de 1,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
50. Reclamanţii nu au formulat nicio pretenţie cu acest titlu.



1. Declară admisibilă pretenţia reclamanţilor formulată în temeiul
articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte durata procedurilor, iar
restul cererii inadmisibil;
3. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de
procente;

echitabilă.

T. L. EARLY Josep CASADEVALL

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA GUŢU c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 iunie 2007
DEFINITIVĂ
07/09/2007

1 HOTĂRÂREA GUŢU c. MOLDOVEI
În cauza Guţu c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ
PROCEDURA
dna Tatiana Guţu („reclamant”), la 16 aprilie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna Doina Străisteanu, care a
acţionat în numele „Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din
Republica Moldova”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în
3. La 4 aprilie 2005, Curtea a comunicat Guvernului cererea. În
conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis
ÎN FAPT
4. Reclamantul, dna Tatiana Guţu, este un cetăţean al Republicii

Moldova, care s-a născut în 1952 şi locuieşte în satul Cojuşna.
5. Fiul său minor M., care avea doisprezece ani la momentul desfăşurării
evenimentelor, era bănuit frecvent de săvârşirea unor furturi neînsemnate şi
dus de multe ori la secţia de poliţie. Din cauza vârstei sale, niciun dosar
HOTĂRÂREA GUŢU c. MOLDOVEI 2
penal nu a fost intentat împotriva lui. De câteva ori, el s-a plâns că a fost
bătut de poliţiştii R.D. şi I.B., iar mama sa a depus plângeri penale
împotriva acestora. La 28 decembrie 2001, reclamantul s-a plâns
procuraturii că, la 4 decembrie 2001, fiul său a fost maltratat de către
poliţiştii R.D. şi I.B., iar ca rezultat el a suferit o comoţie şi multiple
vânătăi.
6. În ziua de duminică, 30 decembrie 2001, la amiază, poliţistul R.D. a
venit la domiciliul reclamantului şi a cerut ca fiul lui să-l însoţească la secţia
de poliţie, deoarece el era bănuit că ar fi fost implicat într-un furt de la un
vecin, care a avut loc la 29 decembrie 2001. Potrivit Guvernului, poliţistul a
cerut ca atât reclamantul, cât şi fiul lui să-l însoţească la secţia de poliţie.
Reclamantul a refuzat să-şi lase fiul să plece, decât dacă el ar fi fost citat în
mod corespunzător.
7. Un sfert de oră mai târziu, acelaşi poliţist a venit la domiciliul
reclamantului însoţit de poliţistul I.B. şi de doi vecini. Deoarece poarta era
încuiată, poliţiştii l-au rugat pe unul din vecini să sară gardul şi să o descuie
din interior.
8. Unul din poliţişti l-a anunţat pe reclamant că el va fi dus la secţia de
poliţie, fiind învinuit de comiterea contravenţiei administrative de
nesubordonare cu rea-voinţă cererii legitime a colaboratorului poliţiei,
prevăzută de articolul 174 alin. 1 al Codului cu privire la contravenţiile
administrative („CCA”).
9. Reclamantul a fost dus de cei doi poliţişti la secţia de poliţie din sat. Ei
nu l-au lăsat să-şi schimbe hainele sau încălţămintea, deşi el s-a îmbrăcat cu
un palton.
10. Potrivit declaraţiilor martorilor, aşa cum ele rezultă din dosarul
naţional, în drum spre secţia de poliţie reclamantul a fost atacat de vecinul
său, care era victima pretinsului furt, şi a căzut jos în timpul altercaţiei.
Poliţiştii au intervenit şi l-au încătuşat pe reclamant. Guvernul a susţinut că
reclamantul şi-a atacat vecinul şi că căderea lui a fost rezultatul altercaţiei.
11. Când au ajuns la secţia de poliţie, reclamantului i s-a cerut să
semneze o declaraţie scrisă de unul dintre poliţişti, însă el a refuzat. Doi
martori, care i-au însoţit, au semnat declaraţii scrise de poliţişti, pe care
reclamantul pretinde că ei nu le-au citit.
12. Ulterior, el a fost dus cu un automobil în oraşul Străşeni şi plasat într-
o celulă din izolatorul local de detenţie provizorie, unde a fost deţinut de la
ora 20.00 a zilei de 30 decembrie 2001 până la ora 10.00 a zilei de 31
decembrie 2001.
13. În timpul detenţiei, lui nu i-a fost acordată posibilitatea să se spele
sau să-şi schimbe hainele. El nu a fost asigurat cu hrană şi apă şi nici cu o
pătură. El nu a fost interogat, informat despre motivele detenţiei sale şi nu i-
a fost acordat un avocat.
14. În ziua de luni, 31 decembrie 2001, reclamantul a fost dus la
Judecătoria sectorului Străşeni pentru o şedinţă judecătorească cu privire la
pretinsa abatere de nesubordonare cererii legitime a colaboratorului poliţiei,

prevăzută de articolul 174 alin. 1 al CCA.
15. Potrivit reclamantului, el a fost dus în instanţa judecătorească purtând
hainele şi încălţămintea murdare de noroi. În timpul şedinţei de judecată,
reclamantul a solicitat un avocat şi i-a fost acordat un avocat din oficiu.
16. La cererea avocatului său, şedinţa de judecată a fost amânată pentru 4
ianuarie 2002. La 4 ianuarie 2002, judecătorul a audiat martorii.
17. Printr-o decizie din 4 ianuarie 2002, Judecătoria sectorului Străşeni a
constatat că reclamantul era vinovat de nesubordonare cererii legitime a
colaboratorilor poliţiei şi i-a aplicat o amendă de 90 lei moldoveneşti
(MDL) (echivalentul a 7.6 euro (EUR) la acea dată). Instanţa judecătorească
a constatat că, la 30 decembrie 2001, la amiază, doi poliţişti i-au cerut
reclamantului să-i însoţească împreună cu fiul său minor la secţia de poliţie,
pentru a fi interogaţi în legătură cu un furt în care fiul lui era bănuit că ar fi
fost implicat. Prin refuzul de a-i însoţi pe poliţişti, el a săvârşit contravenţia
prevăzută de articolul 174 alin. 1 al CCA.
18. La 11 ianuarie 2002, urmărirea penală a fost formal pornită în
legătură cu furtul care se pretindea că ar fi fost comis de fiul reclamantului.
19. La o dată nespecificată, reclamantul a depus recurs la Tribunalul
Chişinău împotriva deciziei din 4 ianuarie 2002. El a susţinut inter alia că
acţiunile poliţiştilor au fost motivate de dorinţa de a se răzbuna ca urmare a
plângerii lui depuse împotriva lor la procuratură la 28 decembrie 2001, în
legătură cu o percheziţie neautorizată şi cu pretinsa maltratare a fiului lui.
De asemenea, el a susţinut că ordinele poliţiştilor au fost ilegale, deoarece el
nu a fost citat să se prezinte la secţia de poliţie; totuşi, când poliţiştii au
insistat ca el să-i urmeze, el nu a opus rezistenţă şi i-a ascultat.
20. La 16 ianuarie 2002, Tribunalul Chişinău a examinat recursul
reclamantului în absenţa acestuia şi l-a respins ca fiind nefondat, fără a
aduce vreun motiv. Din dosar rezultă că reclamantul nu a fost citat să se
prezinte în instanţa judecătorească şi că nu a fost legal reprezentat în timpul
procedurilor.
21. La 2 ianuarie şi 25 octombrie 2002, reclamantul s-a plâns
Procuraturii Generale de acţiunile ilegale ale celor doi poliţişti. El a susţinut
inter alia că ei au intrat ilegal în grădina din faţa casei sale şi că l-au supus
unui tratament inuman şi degradant şi a solicitat Procuraturii Generale să
pornească urmărirea penală împotriva lor.
22. La 25 noiembrie 2002, procuratura a decis să nu pornească urmărirea
penală. Ea a constatat că, deoarece reclamantul a fost condamnat printr-o
hotărâre judecătorească irevocabilă de comiterea contravenţiei de
nesubordonare cererii legitime a colaboratorilor poliţiei, acţiunile poliţiştilor
nu puteau fi considerate ilegale.
23. Articolul 29 al Constituţiei Republicii Moldova prevede următoarele:

„Inviolabilitatea domiciliului
(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia.
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege în următoarele situaţii:
(a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
(b) pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea fizică sau
bunurile unei persoane;
(c) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţiile şi cercetările la faţa locului pot fi ordonate şi efectuate numai în
condiţiile legii.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul unui delict
flagrant.”
24. Codul de procedură penală, aşa cum era în vigoare în perioada
relevantă, prevedea în articolul 93 că, după primirea unei plângeri cu privire
la o infracţiune, organul de urmărire penală putea doar cere materiale şi
explicaţii suplimentare, însă fără a efectua acte de anchetă, decât după
pornirea formală a procesului penal. Acesta trebuia să decidă în termen de
trei zile dacă să pornească sau nu procesul penal. În cazuri excepţionale, o
astfel de decizie urma a fi luată în termen de 15 zile. Prevederi că o anchetă
preliminară putea fi efectuată doar după pornirea formală a urmăririi penale
se conţineau, de asemenea, în articolele 96 şi 109.
Articolul 105 prevedea că bănuitul trebuia să fie citat, pentru a se
prezenta în faţa organului de urmărire penală, prin intermediul unei citaţii
înmânate lui, iar adeverinţa cu indicarea datei primirii citaţiei se restituia
anchetatorului penal. Citaţia putea fi transmisă şi printr-o telefonogramă
sau telegramă. Articolul 129 prevedea că bănuitul care nu s-a prezentat, fără
a avea motive întemeiate, în faţa organului de urmărire penală putea fi adus
silit la organul de urmărire penală. Doar persoanele bănuite, care se ascund
de urmărire sau care nu au domiciliu stabil, puteau fi aduse la poliţie fără a
fi citate în prealabil.
25. Prevederile relevante ale CCA, aşa cum erau în vigoare în perioada
relevantă, sunt următoarele:
Articolul 174
„Nesubordonarea cu rea-voinţă dispoziţiei sau cererii legitime a unui colaborator al
poliţiei, a altui lucrător din organele afacerilor interne ... atrage după sine aplicarea
unei amenzi în mărime de pînă la zece unităţi convenţionale sau arest administrativ pe
un termen de pînă la cincisprezece zile.
...
Articolul 249
Persoanele care ... nu execută cu rea-voinţă dispoziţiile sau cererile legitime ale
lucrătorului de poliţie ... pot fi reţinute pînă la examinarea cazului de către instanţa
judecătorească respectivă ... .”
26. Legea cu privire la poliţie din 18 decembrie 1990, în partea sa
relevantă, în perioada relevantă, prevedea următoarele:
Articolul 13. Drepturile poliţiei
„Poliţia are dreptul:
(19) să intre în orice timp al zilei în locuinţe şi în alte încăperi ... pe loturile de
pămînt ce le aparţin ... şi să le cerceteze în scopul curmării infracţiunilor, urmăririi
persoanelor suspectate de comiterea infracţiunilor, persoanelor care se ascund de
organele de anchetă şi de judecată, se sustrag de la executarea pedepsei penale, de la
arestul administrativ, de la tratamentul obligatoriu de alcoolism cronic, narcomanie
sau toxicomanie, sau dacă în baza unor date suficiente se poate presupune că în aceste
localuri a fost comisă sau se comite vreo infracţiune, precum şi în caz de calamităţi
naturale şi în alte împrejurări externe care pun în pericol securitatea publică şi
securitatea personală a cetăţenilor. Despre toate cazurile în care colaboratorii de
poliţie sunt impuşi de circumstanţe să pătrundă în locuinţe ... procurorul este pus la
curent în timp de 24 de ore.”
27. Prevederile relevante ale Legii nr. 1545 privind modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală,
ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, sunt următoarele:
Articolul 1
„(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul material
şi moral cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:
(a) reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ţinere sub arest, tragerii
ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale;
(b) efectuării ilegale, în cazul anchetării ori judecării cauzei penale, a percheziţiei,
ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcţie),
precum şi a altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau
juridice;
(c) supunerii ilegale la arest administrativ ori la muncă corecţională, confiscării
ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii;
(d) efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor
legislaţiei;
(e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor,
ştampilelor, precum şi blocării conturilor bancare.
(2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de
răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii
şi din instanţele judecătoreşti.
Articolul 4
Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de prezenta lege,
apare în cazul:

b) scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe
temeiuri de reabilitare;
c) adoptării de către instanţa judecătorească a hotărîrii cu privire la anularea
arestului administrativ în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;
d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea
prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi
reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru
Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul
menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova; ... .”
ÎN DREPT
fost supus de către poliţişti unui tratament degradant şi umilitor. În special,
el s-a plâns că a fost aruncat în noroi şi, ulterior, încătuşat şi dus direct la
secţia de poliţie. El a fost plasat într-o celulă murdară, unde a fost deţinut
timp de aproximativ douăsprezece ore fără hrană, apă sau aşternuturi. În
ziua următoare, el a fost condus la instanţa judecătorească şi expus public în
aceleiaşi haine murdare de noroi. Articolul 3 prevede următoarele:
degradante.”
28. Reclamantul a pretins că dreptul său la libertate, garantat de articolul
5 § 1 al Convenţiei, a fost încălcat, deoarece el a fost deţinut timp de
aproximativ douăsprezece ore fără niciun temei legal. Articolul 5 § 1, în
partea sa relevantă, prevede următoarele:
...
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
...”
29. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că el
nu a fost citat să se prezinte la şedinţa de judecată din 16 ianuarie 2002 la
Tribunalul Chişinău, la care s-a examinat recursul său. Articolul 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ...
care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată
împotriva sa. ...”
30. De asemenea, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 §§ 2 şi 3,

că dreptul său de a fi prezumat nevinovat a fost încălcat, că lui nu i s-a
permis să obţină citarea martorilor în timpul procedurilor judecătoreşti şi că
nu i s-a acordat un avocat în timpul procedurilor. Articolul 6 §§ 2 şi 3, în
„2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce
vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
...
(c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod
gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
(d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
...”
31. În continuare, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 8 al
Convenţiei, că la 30 decembrie 2001 poliţiştii au intrat în grădina din faţa
casei sale sărind gardul, fără o autorizaţie corespunzătoare, încălcându-i
astfel dreptul său la respectarea domiciliului său. De asemenea, el a pretins
că, la o dată nespecificată anterioară datei de 30 decembrie 2001, poliţiştii
au intrat în casa sa în absenţa lui şi au efectuat o percheziţie fără nicio
autorizaţie. Articolul 8 prevede următoarele:
publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale,
32. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, că el
nu a avut un recurs efectiv în ceea ce priveşte pretinsele abuzuri comise de
poliţie. În special, el a pretins că nu a existat niciun recurs efectiv în ceea ce
priveşte pretinsele violări ale articolelor 3, 5 şi 8. Articolul 13 prevede
următoarele:
oficiale.”
A. Pretenţiile în temeiul articolului 3 şi al articolului 13 ale

Convenţiei cu privire la acuzaţia de supunere la tratament
degradant şi umilitor
34. Reclamantul a declarat că el a fost supus unui tratament contrar

articolului 3 (a se vedea paragraful 28 de mai sus). Potrivit lui, suferinţa a
fost intensificată, în special, de vulnerabilitatea sa în faţa a doi bărbaţi adulţi
poliţişti care s-au comportat în mod agresiv şi prin faptul că el trăia într-un
sat în care toţi se cunoşteau. După eliberarea lui din detenţie, el a trebuit să
se întoarcă acasă cu transportul public, purtând aceleaşi haine şi
încălţăminte murdare şi s-a simţit foarte ruşinat şi intimidat.
35. Guvernul a contestat faptul că hainele reclamantului nu au fost
potrivite pentru acel anotimp. În declaraţiile acestuia, el a purtat hainele pe
care el le-a considerat potrivite, când a ieşit din casa sa pentru a discuta cu
poliţiştii.
36. În continuare, Guvernul a contestat declaraţia reclamantului că el a
fost trântit la pământ de către poliţişti şi a făcut referire la declaraţiile
martorilor care au indicat că el a căzut jos în rezultatul unei altercaţii cu
vecinul său. De asemenea, el a contestat că hainele reclamantului au fost
murdărite cu noroi după ce el a căzut şi a susţinut că temperatura era mai
mică de zero grade şi că, prin urmare, nu putea fi noroi pe stradă.
37. De asemenea, el a susţinut că expunerea publică a reclamantului în
cătuşe nu putea prejudicia reputaţia lui, deoarece reputaţia acestuia în sat nu
era foarte bună; în susţinerea acestui argument, el a prezentat o scrisoare din
partea primarului, în care reclamantul a fost caracterizat negativ.
38. Guvernul nu a contestat acuzaţia reclamantului cu privire la condiţiile
de detenţie a acestuia pe parcursul nopţii de 30 spre 31 decembrie 2001;
totuşi, el a susţinut că tratamentul la care acesta a fost supus nu a atins
nivelul minim de severitate cerut de articolul 3 al Convenţiei.
39. Curtea notează că reclamantul nu a adus nicio probă în susţinerea
acuzaţiei sale că el a fost adus în instanţă în haine care erau murdare de
noroi. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului, Curtea
consideră că în circumstanţele specifice ale cauzei, pretinsa suferinţă a
reclamantului nu a atins nivelul minim de severitate cerut de articolul 3 al
Convenţiei.
40. Prin urmare, Curtea conchide că pretenţia în temeiul articolului 3 al
Convenţiei este vădit nefondată şi, prin urmare, inadmisibilă în sensul
articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
41. În lumina constatării de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu
are o pretenţie serioasă şi legitimă în temeiul articolului 13 al Convenţiei
combinat cu articolul 3. Prin urmare, această pretenţie este, de asemenea,
vădit nefondată şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3

şi 4 al Convenţiei.
B. Pretenţia în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei
42. Cu referire la pretinsa violare a articolului 6 § 2 al Convenţiei,

reclamantul a susţinut că judecătorul care a examinat cauza sa l-a văzut în
hainele sale murdare şi că, prin urmare, a fost influenţat atunci când şi-a
format o opinie cu privire la învinuirile aduse lui. Mai mult, acesta i-a pus
întrebări irelevante şi nu a atras atenţie la plângerile sale cu privire la
umilire, hărţuire, celula murdară şi detenţia sa ilegală.
43. În ceea ce priveşte pretenţia sa în temeiul articolului 6 § 3,
reclamantul a susţinut că el nu a fost asistat, în mod efectiv, de un avocat în
timpul procedurilor şi nu i s-a permis să audieze martori.
44. Guvernul a contestat acuzaţia reclamantului şi a cerut Curţii să
respingă aceste pretenţii.
45. În ceea ce priveşte aplicabilitatea articolului 6 al Convenţiei, Curtea
se va referi la constatările sale din paragraful 51 de mai jos.
46. În ceea ce priveşte pretenţia cu privire la pretinsa încălcare a
prezumţiei nevinovăţiei, Curtea reaminteşte că prezumţia nevinovăţiei,
garantată de articolul 6 § 2 al Convenţiei, cere inter alia ca atunci când îşi
îndeplinesc atribuţiile membrii unei instanţe judecătoreşti nu ar trebui să
pornească de la ideea preconcepută că persoana acuzată a comis infracţiunea
de care ea este învinuită; sarcina probaţiunii aparţine acuzării, iar orice
dubiu urmează a fi interpretat în favoarea acuzatului (a se vedea, printre
altele, Barberà, Messegué and Jabardo v. Spain, hotărâre din 6 decembrie
1988, Seria A nr. 146, § 77).
47. Totuşi, Curtea nu găseşte niciun indiciu că instanţa de judecată a
pornit de la prezumţia că reclamantul a comis abaterile de care el a fost
învinuit. Prin urmare, nu există nicio aparenţă a unei violări a articolului 6 §
2 al Convenţiei, iar această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă ca
fiind vădit nefondată în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
C. Pretenţiile în temeiul articolului 5 § 1, al articolului 6 §§ 1 şi 3 şi al

articolului 8 ale Convenţiei

§ 1, al articolului 6 §§ 1 şi 3 şi al articolului 8 ale Convenţiei ridică
chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât
determinarea lor să depindă de examinarea fondului şi niciun alt temei
pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea le
declară admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3
al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede
imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ŞI 3 AL

CONVENŢIEI
49. Guvernul a fost de acord că abaterea de care a fost acuzat reclamantul

se califică ca „penală” în sensul articolului 6 al Convenţiei. Totuşi, el a
contestat declaraţia reclamantului că el nu a fost citat pentru a participa la
judecarea recursului lui şi a trimis Curţii o scrisoare datată din 21 mai 2005
de la Preşedintele Judecătoriei Străşeni adresată Agentului Guvernamental,
în care se menţiona că reclamantul a fost citat să participe la şedinţa din 16
ianuarie 2002 printr-o scrisoare recomandată care, din păcate, a fost distrusă
de instanţa judecătorească după doi ani.
50. Reclamantul a contestat declaraţiile Guvernului şi şi-a exprimat
îndoiala cu privire la memoria Preşedintelui Judecătoriei Străşeni, care a
putut să adune informaţii precise despre citaţia în cauza sa după mai mult de
trei ani. De asemenea, el a notat că o citaţie este parte a dosarului şi nu putea
fi distrusă separat decât împreună cu dosarul.
51. Curtea observă că în cauza Ziliberberg v. Moldova (nr. 61821/00, §§

7-36, 1 februarie 2005), s-a decis că abaterea prevăzută de articolul 174 alin.
1 al CCA era „penală” în sensul articolului 6 al Convenţiei. În această
cauză, Curtea nu vede niciun motiv să decidă altfel, în special, deoarece
abaterea prevăzută de articolul 174 al CCA era, de asemenea, sancţionată
prin privaţiune de libertate de până la cincisprezece zile (a se vedea
paragraful 25 de mai sus), spre deosebire de abaterea de care a fost învinuit
reclamantul în cauza Ziliberberg (a se vedea Ziliberberg, citată mai sus, §
22).
52. Curtea notează că dosarul din instanţele judecătoreşti naţionale, o
copie a căruia a fost prezentată de Guvern, nu conţine nicio citaţie pentru
şedinţa judecătorească din 16 ianuarie 2002 la Tribunalul Chişinău. În ceea
ce priveşte scrisoarea de la Preşedintele Judecătoriei Străşeni (a se vedea
paragraful 49 de mai sus), în opinia Curţii, ea nu constituie o probă
suficientă că Tribunalul Chişinău a trimis reclamantului o citaţie şi că ea a
fost primită de acesta. Dacă o scrisoare de recomandare ar fi fost trimisă
reclamantului, oficiul poştal, în mod normal, ar fi păstrat o înregistrare
despre aceasta. Totuşi, Guvernul nu a prezentat nicio probă că pentru o
astfel de scrisoare instanţa de judecată, într-adevăr, a plătit şi că ea a fost
trimisă reclamantului şi primită de acesta.
53. Curtea reaminteşte că principiile generale cu privire la prezenţa unui
acuzat la o şedinţă în apel au fost rezumate în hotărârea Hermi v. Italy
([GC], nr. 18114/02, §§ 58-67, ECHR 2006-…).
54. În continuare, Curtea notează că în hotărârea Ziliberberg ea a

constatat că dreptul reclamantului la un proces echitabil a fost încălcat,
deoarece citaţia i-a fost trimisă prea târziu (a se vedea Ziliberberg, citată
mai sus, § 41). În această cauză, situaţia este chiar mai gravă, nefiind
dovedit pentru a satisface Curtea că reclamantul a fost, de fapt, citat. Prin
urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. Din acest
motiv, nu este necesar de a examina separat pretenţia reclamantului în
temeiul articolului 6 § 3 că nu i s-a permis să citeze martori în timpul
procedurilor judecătoreşti şi că nu i s-a asigurat un avocat.
55. Guvernul a susţinut că acţiunile poliţiştilor au fost conforme

legislaţiei naţionale şi a făcut referire la articolul 249 al CCA, care prevedea
posibilitatea deţinerii unei persoane pentru nerespectarea cererii legitime a
colaboratorului de poliţie.
56. Potrivit Guvernului, detenţia reclamantului cădea sub incidenţa
paragrafului (c) al articolului 5 § 1 al Convenţiei, iar condamnarea sa
ulterioară de către o instanţă independentă şi imparţială a dovedit că
acţiunile poliţiştilor au fost legitime şi nu au fost o formă de răzbunare
pentru plângerile lui anterioare împotriva lor.
57. Reclamantul a susţinut că reţinerea şi detenţia sa au fost arbitrare şi
nu a fost de acord că ele cădeau sub incidenţa paragrafului (c) al articolului
5 § 1. El a fost de acord că în conformitate cu articolul 249 al CCA, o
persoană care nu execută cererea legitimă a colaboratorului de poliţie ar
putea fi privată de liberate până la examinarea cauzei de către un judecător;
totuşi, el a susţinut că nu există prevederi în CCA care să reglementeze
durata detenţiei sau asigurarea garanţiilor procedurale împotriva detenţiei
arbitrare.
58. Curtea reiterează că sintagmele „legală” şi „potrivit căilor legale” din

articolul 5 § 1 se referă în esenţă la legislaţia naţională şi la obligaţia statului
de a se conforma prevederilor materiale şi procedurale ale acesteia. Totuşi,
„legalitatea” detenţiei în conformitate cu legislaţia naţională nu este
întotdeauna elementul decisiv. Mai mult, Curtea trebuie să fie convinsă că
detenţia pe parcursul perioadei în cauză era compatibilă cu scopul
articolului 5 § 1 al Convenţiei, care este de a preveni ca persoanele să fie
private de libertatea lor într-un mod arbitrar (a se vedea Anguelova v.
Bulgaria, nr. 38361/97, § 154, ECHR 2002-IV şi Fedotov v. Russia, nr.

5140/02, § 74, 25 octombrie 2005).
59. Curtea este de acord cu Guvernul că detenţia reclamantului cade
sub incidenţa articolului 5 § 1 (c) al Convenţiei, deoarece ea a fost impusă
cu scopul de a-l aduce în faţa autorităţii legale competente, fiind bănuit că a
comis o abatere.
60. Nu se contestă faptul că poliţia, atunci când l-a reţinut pe reclamant şi
l-a dus secţia de poliţie din Străşeni, a urmat procedura prevăzută de
articolul 249 al CCA (a se vedea paragraful 25 de mai sus).
61. Curtea notează că reclamantul a refuzat să-i însoţească pe poliţişti la
secţia de poliţie pe motiv că el nu a fost citat în mod corespunzător. Într-
adevăr, se pare că în conformitate cu articolul 129 al Codului de procedură
penală, reclamantul şi fiul său puteau fi aduşi silit la secţia de poliţie doar
dacă ei refuzau să se prezinte după ce au fost citaţi (a se vedea paragraful 24
de mai sus) şi nu se contestă faptul că ei nu au fost niciodată citaţi. Mai
mult, Curtea notează că în conformitate cu articolele 93, 96 şi 109 ale
Codului de procedură penală, nicio măsură de investigaţie nu putea fi luată
în ceea ce priveşte abaterea care se pretinde că a fost comisă de fiul
reclamantului, decât dacă ar fi fost pornită formal urmărirea penală (a se
vedea paragraful 24 de mai sus). In fine Curtea notează că procedurile
penale în ceea ce priveşte furtul care se pretinde că a fost comis de fiul
reclamantului au fost pornite abia la 11 ianuarie 2002 (a se vedea paragraful
18 de mai sus).
62. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că detenţia reclamantului
pe motiv că el nu s-a conformat cererii legitime a colaboratorului poliţiei nu
poate fi considerată „legală” prin prisma articolului 5 § 1 al Convenţiei. Prin
urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi.
63. Guvernul a acceptat că intrarea poliţiştilor în grădina din faţa casei

reclamantului a constituit o ingerinţă în dreptul lui la respectarea
domiciliului său garantat de articolul 8 al Convenţiei. Totuşi, ingerinţa a fost
„prevăzută de lege”. Potrivit Guvernului, ingerinţa s-a bazat pe articolul 13
(19) al Legii cu privire la poliţie din 18 decembrie 1990 şi, în special, pe
prevederile care autorizează poliţia să intre în locuinţe private fără
consimţământul proprietarului şi să le percheziţioneze pentru a curma
infracţiunile şi a urmări persoanele bănuite de comiterea unei infracţiuni. De
asemenea, Guvernul a susţinut că ingerinţa a urmărit un scop legitim şi a
fost necesară într-o societate democratică.
64. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul şi a susţinut că ingerinţa

nu a fost prevăzută de lege, nu a urmărit un scop legitim şi nu a fost
65. Nu se contestă faptul că intrarea poliţiştilor în locuinţa reclamantului,

în grădina din faţa ei, a constituit o ingerinţă în dreptul lui la respectarea
domiciliului. O ingerinţă va fi contrară articolului 8, decât dacă ea este
„prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime
prevăzute în paragraful 2 şi este „necesară într-o societate democratică”
pentru a atinge un astfel de scop sau scopuri (a se vedea următoarele
hotărâri: Silver and Others v. the United Kingdom, 25 martie 1983, Seria A
nr. 61, p. 32, § 84; Campbell v. the United Kingdom, 25 martie 1992, Seria
A nr. 233, p. 16, § 34; Calogero Diana v. Italy, 15 noiembrie 1996, Reports
1996-V, p. 1775, § 28; şi Petra v. România, 23 septembrie 1998, Reports
1998-VII, p. 2853, § 36).
66. Expresia „prevăzută de lege” nu presupune doar corespunderea cu
legislaţia naţională, dar, de asemenea, se referă la calitatea acelei legislaţii (a
se vedea Halford v. the United Kingdom, Reports 1997-III, p. 1017, § 49).
Curtea reiterează că legislaţia naţională trebuie să indice cu o claritate
rezonabilă scopul şi modalitatea de exercitare a discreţiei relevante acordate
autorităţilor publice, pentru a asigura persoanelor nivelul minim de protecţie
la care cetăţenii au dreptul în virtutea principiului preeminenţei dreptului
într-o societate democratică (a se vedea Domenichini v. Italy, Reports 1996-
V, p. 1800, § 33).
67. În argumentele sale, Guvernul s-a referit la articolul 13(19) al Legii
cu privire la poliţie (a se vedea paragraful 26 de mai sus) ca fiind, în opinia
sa, temeiul legal pentru ingerinţă.
68. Analizând acest articol, Curtea notează că niciuna dintre situaţiile
descrise acolo nu se aplică acestei cauze. În special, poliţiştii nu au curmat o
infracţiune şi nu urmăreau o persoană bănuită, fără a menţiona orice altă
situaţie prevăzută de articolul 13(19). Mai mult, Curtea este de opinie că o
interpretare extensivă a acestor prevederi, asemenea celei făcute de Guvern,
ar fi contrară articolului 29 al Constituţiei (a se vedea paragraful 23 de mai
sus), care proclamă principiul inviolabilităţii domiciliului şi prevede în mod
exhaustiv posibilele derogări de la acesta. Aceste derogări par a fi departe
de a corespunde circumstanţelor acestei cauze. Rezultă că ingerinţa pretinsă
de reclamant nu a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 8. Prin
urmare, nu există necesitatea de a examina dacă ingerinţa a urmărit un scop
legitim şi a fost „necesară într-o societate democratică”.
69. Din acest motiv, Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 8
al Convenţiei în ceea ce priveşte dreptul reclamantului la respectarea
domiciliului său.
70. Guvernul a susţinut că pretenţia reclamantului cu privire la lipsa

recursurilor efective în ceea ce priveşte pretinsele acţiuni ilegale ale
poliţiştilor era nefondată, deoarece acesta putea să se adreseze instanţelor
judecătoreşti naţionale.
71. Reclamantul nu a fost de acord şi a argumentat că în timpul
procedurilor administrative împotriva sa, el s-a plâns instanţei judecătoreşti
de pretinsele acţiuni ilegale şi abuzive ale poliţiştilor. În special, el a anexat
la dosar o copie a plângerii sale adresate Procuraturii Generale în care el s-a
plâns de pretinsa încălcare ilegală a proprietăţii sale de către poliţişti, de
pretinsa lui reţinere şi detenţie ilegale şi de pretinsa lui maltratare. Totuşi,
instanţele judecătoreşti au ignorat toate declaraţiile lui.
72. După cum Curtea a constatat de multe ori, articolul 13 al Convenţiei

garantează disponibilitatea la nivel naţional a unui recurs pentru a asigura
esenţa drepturilor şi a libertăţilor garantate de Convenţie, indiferent de
forma pe care acesta ar putea s-o ia în sistemul de drept naţional. Astfel,
efectul articolului 13 al Convenţiei este de a cere asigurarea unui recurs
intern care să se refere la esenţa unei „pretenţii serioase şi legitime” în
temeiul Convenţiei şi să acorde o redresare corespunzătoare.
73. Curtea a constatat mai sus că reclamantul nu a avut o pretenţie
serioasă şi legitimă în temeiul articolului 13 combinat cu articolul 3 (a se
vedea paragraful 41 de mai sus). În ceea ce priveşte pretenţia lui în temeiul
articolului 13 combinat cu articolele 5 şi 8, Curtea notează că, în
conformitate cu articolul 4 al Legii nr. 1545, reclamantul putea pretinde
compensaţii pentru pretinsele acţiuni ilegale ale poliţiştilor doar dacă ar fi
fost achitat (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Totuşi, printr-o hotărâre
irevocabilă, el a fost găsit vinovat de nesupunere cererii legitime a
colaboratorilor de poliţie, ceea ce a făcut ca această lege să fie inaplicabilă
situaţiei lui. Mai mult, Curtea notează că chiar şi procuratura a respins
plângerea reclamantului cu privire la pretinsele abuzuri comise de poliţişti,
fără a desfăşura vreo anchetă, ci doar în baza faptului că el a fost găsit
vinovat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
33. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că nu s-a dovedit că au
existat recursuri efective în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului în
temeiul articolelor 5 şi 8. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al
Convenţiei.

A. Prejudiciu
34. Reclamantul a pretins EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral.

35. Guvernul a contestat pretenţia şi a susţinut că ea era nefondată şi
excesivă.
36. Având în vedere violările constatate mai sus, Curtea consideră că în
această cauză este justificată acordarea unei compensaţii cu titlu de
prejudiciu moral. Făcând evaluarea sa în bază echitabilă, Curtea acordă

cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată a orelor de
lucru şi un contract, în care era indicat că onorariul pe oră al avocatului era
de EUR 50 pentru procedurile naţionale şi de EUR 150 pentru procedurile
în faţa Curţii.
38. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare şi a
contestat inter alia numărul de ore lucrate de avocatul reclamantului şi
onorariul pe oră perceput de el.
39. Curtea reiterează că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie
complexitatea cauzei, Curtea acordă avocatului reclamantului EUR 1,500 cu


1. Declară pretenţiile în temeiul articolului 3 al Convenţiei separat şi
combinat cu articolul 13 şi în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei
inadmisibile, iar restul cererii admisibil;
4. Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia formulată în temeiul


cu articolul 5;

cu articolul 8;
8. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 5,000 (cinci mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de costuri
şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută, care să fie convertite
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA HOLOMIOV c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 noiembrie 2006
DEFINITIVĂ
07/02/2007

1 HOTĂRÂREA HOLOMIOV c. MOLDOVEI
În cauza Holomiov contra Republicii Moldova,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”) de către Victor Holomiov („reclamant”), la 10
august 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Sergiu Gogu, avocat din
Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Promo-Lex”.
Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către
3. Reclamantul pretinde că el a fost deţinut în condiţii de detenţie
inumane şi degradante şi că nu i s-a acordat asistenţă medicală
corespunzătoare, ceea ce contravine articolului 3 al Convenţiei. De
asemenea, el a pretins, în temeiul articolului 5 al Convenţiei, încălcarea
dreptului său la libertate.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 11 noiembrie 2005,
Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice cererea Guvernului. În
conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, Secţiunea a decis examinarea
fondului concomitent cu admisibilitatea cererii. De asemenea, ea a decis, în
temeiul articolului 41 al Regulamentului Curţii, să acorde prioritate cauzei
avându-se în vedere starea precară a sănătăţii reclamantului.
HOTĂRÂREA HOLOMIOV c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamantul s-a născut în 1955 şi locuieşte la Chişinău.
1. Reţinerea şi arestarea preventivă a reclamantului

7. Reclamantul a fost reţinut la 24 ianuarie 2002, fiind bănuit de
complicitate în dare de mită.
8. La 26 ianuarie 2002, Judecătoria sectorului Centru a emis pe numele
reclamantului un mandat de arest pentru un termen de 30 de zile. Motivarea
instanţei a fost următoarea: „bănuitul a atins vârsta de tragere la răspundere
penală, el este bănuit de comiterea unei infracţiuni grave şi nu este angajat”.
9. La 4 februarie 2002, reclamantul a fost învinuit inter alia de
complicitate în dare de mită, implicând sume mari de bani, ceea ce se
pedepsea cu până la douăzeci de ani de închisoare.
10. La 14 februarie 2002, Judecătoria sectorului Centru a examinat o
cerere habeas corpus depusă de reclamant şi o cerere de prelungire a
mandatului de arest depusă de procuror. În cererea sa habeas corpus,
reclamantul a susţinut că el era căsătorit, avea trei copii şi era angajat.
Instanţa a respins cererea reclamantului, însă a admis cererea procurorului şi
a prelungit mandatul de arest.
11. Prelungiri similare ale mandatului de arest au fost dispuse până la 23
mai 2002, când urmărirea penală a fost finalizată, iar dosarul penal a fost
transmis de către procuror la Tribunalul Chişinău pentru examinare. După
această dată, reclamantul a rămas în detenţie, fără ca mandatul său de arest
să fie prelungit. El a depus numeroase cereri habeas corpus, invocând inter
alia starea sănătăţii sale (a se vedea paragraful 17 de mai jos) şi
imposibilitatea de a primi asistenţă medicală corespunzătoare în închisoare
din cauza lipsei medicilor specializaţi şi a medicamentelor, însă toate aceste
cereri au fost respinse.
12. La 13 februarie 2003, reclamantul s-a plâns inter alia că de la 23 mai
2002 el a fost deţinut fără mandat. Cererea sa a fost respinsă.
13. La 19 decembrie 2005, reclamantul a depus o cerere habeas corpus
la Judecătoria Centru, susţinând inter alia că detenţia sa era incompatibilă
cu starea sănătăţii sale din cauza lipsei asistenţei medicale corespunzătoare
în închisoare. El a cerut să fie eliberat din detenţie.
14. La 28 decembrie 2005, judecătorii Catană, Gordilă şi Pitic, de la
Judecătoria Centru, au considerat cererea reclamantului ca fiind întemeiată
şi au decis să înlocuiască arestarea preventivă a reclamantului cu arestul la
domiciliu.
15. Se pare că, în momentul adoptării prezentei hotărâri, reclamantul
încă se afla sub arest la domiciliu.
2. Starea sănătăţii reclamantului în timpul detenţiei sale şi asistenţa

medicală care i-a fost acordată
16. Începând cu 26 ianuarie 2002, reclamantul a fost deţinut în
Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 al Ministerului Justiţiei. De câteva ori
el a fost internat în Spitalul Penitenciar.
17. Potrivit certificatelor medicale prezentate de reclamant, care nu au
fost contestate de Guvern, el suferea de multe boli, precum: hepatită
cronică, hidronefroză de gradul doi (acumularea urinei în rinichi din cauza
obstrucţiei în uretră), diateză urică, hipercogenitatea parenchimului
pancreatic, pielonefrită cronică bilaterală (inflamarea rinichilor şi a
pelvisului cauzată de infecţie microbiană) cu hipofuncţionalitate a
rinichiului drept, hidronefroză a rinichiului drept cu diminuarea funcţiilor
acestuia, calculi în canalul urinar, patologie somatică, insuficienţă renală
cronică, traumatism cranio-cerebral şi anxietate generalizată de
hipertensiunea arterială.
18. De mai multe ori, lui i-a fost prescris tratament în spital şi chiar
operaţie la rinichiul drept. La 21 octombrie 2002 şi 22 aprilie 2003,
reclamantul a fost examinat de doctorul Spânu, urolog de la Spitalul Clinic
Republican, spital care aparţine Ministerului Sănătăţii, care a recomandat
operarea urgentă a rinichiului drept al reclamantului, pentru a elimina
obstrucţionarea uretrei. Medicul a constatat că o întârziere ar putea duce la
agravarea stării rinichiului şi extirparea acestuia. O recomandare similară a
fost repetată la 23 iunie 2003 de medicul-şef al Spitalului Penitenciar, dr.
Cuţitaru, care a recomandat ca operaţia să fie efectuată într-un spital
specializat de urologie al Ministerului Sănătăţii. Din observaţiile Guvernului
nu rezultă că această recomandare a fost vreodată urmată.
19. Guvernul a declarat că reclamantului i-a fost acordată asistenţă
medicală suficientă, însă reclamantul a contestat acest fapt.
20. Guvernul a prezentat numeroase rapoarte întocmite de medicii
penitenciarului, potrivit cărora reclamantul a refuzat să fie supus
controalelor medicale şi tratamentului şi că a solicitat să fie transferat într-
un spital obişnuit. Potrivit unora din aceste rapoarte, reclamantul a declarat
că tratamentul în penitenciar era ineficient şi că el necesita medicamente
care acolo nu erau disponibile.
21. Potrivit unei scrisori din 15 noiembrie 2004, adresată Judecătoriei
Centru şi procuraturii de către administraţia penitenciarului, reclamantul a
declarat greva foamei pentru a protesta împotriva tratamentului său în
penitenciar.
22. La o dată nespecificată, reclamantul s-a plâns Ministerului Justiţiei
de lipsa unui tratament medical adecvat. Printr-o scrisoare din 23
septembrie 2003, plângerea reclamantului a fost respinsă, iar el a fost
informat inter alia că el a fost supus de 43 de ori controlului medical de
către medicii penitenciarului şi de către medici din afara penitenciarului. Lui
i-a fost acordat tratament medical potrivit „posibilităţilor modeste” ale
serviciului medical al penitenciarului şi cu medicamente aduse de către

rudele sale. El a fost internat în secţia medicală a penitenciarului de patru
ori, unde i s-a acordat tratament medical adecvat şi de două ori în Spitalul
Penitenciar.
23. Reclamantul a prezentat o scrisoare din 7 octombrie 2003 a
medicului-şef al Spitalului Penitenciar adresată avocatului său, în care se
menţiona că în Spitalul Penitenciar nu erau medici urologi, cardiologi şi
neurochirurgi.
24. Printr-o altă scrisoare, din 12 octombrie 2005, adresată avocatului
reclamantului de către şeful penitenciarului în care reclamantul era deţinut,
avocatul reclamantului a fost informat că nici în penitenciar nu erau
asemenea medici şi că, în caz de urgenţă, reclamantul va fi transferat în
Spitalul Penitenciar.
3. Procedurile penale împotriva reclamantului

25. La 24 ianuarie 2002, Procuratura Generală a pornit urmărirea penală
împotriva reclamantului şi a altui co-acuzat, fiind acuzaţi de complicitate în
dare de mită.
26. La 12 februarie 2002, Procuratura Generală a pornit o nouă urmărire
penală împotriva reclamantului, pe motivul deposedării prin înşelăciune a
unei persoane de 1,200 dolari americani (USD).
27. La 25 februarie 2002, Procuratura Generală a pornit o nouă urmărire
penală împotriva reclamantului, el fiind acuzat de deposedare prin
înşelăciune a două persoane de apartamentele lor.
28. Toate cauzele penale de mai sus au fost conexate într-un singur
dosar, iar urmărirea penală a durat până la 23 mai 2002, când Procuratura
Generală a transmis dosarul penal la Tribunalul Chişinău pentru examinare.
29. La 30 mai 2002, Tribunalul Chişinău a primit dosarul penal şi acesta
a fost repartizat unui judecător.
30. La 10 iunie 2002, judecătorul a stabilit data primei şedinţe pentru 21
iunie 2002.
31. La 21 iunie 2002, reclamantul nu a putut fi prezent la şedinţă din
cauza hipertensiunii arteriale. El a fost examinat de un medic, care i-a
eliberat un certificat ce confirma că reclamantul avea hipertensiune arterială
şi că nu a putut fi prezent la şedinţă. Şedinţa a fost amânată pentru 1 iulie
2002.
32. La 1 iulie 2002, şedinţa nu a avut loc, deoarece procurorul şi două
dintre pretinsele victime au lipsit. Şedinţa a fost amânată pentru 16 iulie
2002.
33. La 16 iulie 2002, şedinţa a fost amânată pentru 30 iulie 2002 din
cauza absenţei a trei pretinse victime şi a avocaţilor reclamantului.
34. La 30 iulie 2002, reclamantul a informat instanţa de judecată că el nu
se simţea bine şi a cerut să fie internat. Instanţa a decis să trimită
reclamantul pentru o examinare medicală la Spitalul Clinic Republican,
spital care aparţinea Ministerului Sănătăţii. Se pare că şedinţa a fost amânată

pentru o dată nedeterminată.
35. La 20 august 2002, reclamantul s-a plâns instanţei de judecată că
autorităţile refuzau să-l trimită pentru o examinare medicală şi că, din acest
motiv, la 15 august 2002, el a început greva foamei.
36. La 12 septembrie 2002, judecătorul căruia i-a fost repartizat dosarul
a scris conducerii penitenciarului şi i-a cerut să se conformeze încheierii din
30 iulie 2002.
37. La 26 septembrie 2002, reclamantul s-a plâns Ministerului Justiţiei
de neexecutarea încheierii din 30 iulie 2002.
38. Se pare că, la o dată nespecificată, administraţia penitenciarului a
încercat să-l ducă pe reclamant la Spitalul Penitenciar, însă el a refuzat pe
motiv că încheierea din 30 iulie 2002 prevedea ca el să fie examinat la
Spitalul Clinic Republican. Administraţia penitenciarului l-a informat pe
judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza despre refuzul reclamantului.
39. La 10 octombrie 2002, reclamantul i-a scris din nou judecătorului,
informându-l că administraţia penitenciarului a refuzat să-l ducă la Spitalul
Clinic Republican, aşa cum prevedea încheierea din 30 iulie 2002 şi că, în
consecinţă, starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit. El l-a informat pe judecător că
nu avea o altă soluţie decât să înceapă din nou greva foamei.
40. Se pare că, o săptămână mai târziu, reclamantul a fost dus la Spitalul
Clinic Republican pentru a fi examinat, deoarece dosarul penal conţine
documente medicale de la Spitalul Clinic Republican datate din 17
octombrie 2002.
41. Reluarea şedinţei a fost fixată pentru 24 octombrie 2002. Totuşi,
procesul a fost amânat din cauza stării sănătăţii reclamantului. Reclamantul
a fost consultat de un medic, care a constatat că el suferea de consecinţele
afecţiunii organice a creierului cu sindrom cerebral astenic şi a notat că el a
refuzat tratamentul care i-a fost prescris.
42. La 28 octombrie 2002, procurorul şi unul din avocaţii reclamantului
au lipsit. Reclamantul a declarat că nu era satisfăcut de prestaţia avocaţilor
săi şi că dorea să angajeze alţi avocaţi. El a cerut amânarea şedinţei. Şedinţa
a fost amânată pentru 12 noiembrie 2002.
43. La 12 noiembrie 2002, şedinţa a fost amânată din cauză că
reclamantul nu şi-a angajat un nou avocat.
44. La 19 noiembrie 2002, la cererea noului avocat al reclamantului,
care intenţiona să prezinte probe ce confirmau starea gravă a sănătăţii
reclamantului, şedinţa a fost amânată pentru 22 noiembrie 2002.
45. La 22 noiembrie 2002, avocatul reclamantului a prezentat acte
medicale şi a solicitat ca reclamantul să fie supus unei examinări psihiatrice,
pentru a stabili capacitatea lui de a pleda în instanţă. Cererea a fost admisă
şi a fost dispusă o examinare psihiatrică a reclamantului.
46. La 11 decembrie 2002, o comisie de medici psihiatri a constatat că o

examinare psihiatrică ar fi posibilă doar după internarea reclamantului la
Spitalul de Psihiatrie.
47. La 4 ianuarie 2003, judecătorul Buruiană a dispus ca reclamantul să
fie internat în Spitalul de Psihiatrie, pentru ca examinarea psihiatrică
dispusă la 22 noiembrie 2002 să fie efectuată.
48. La 21 ianuarie 2003, examinarea psihiatrică a fost finalizată, iar
reclamantul a fost considerat capabil să pledeze în instanţă. Raportul
medical a fost trimis instanţei de judecată la 28 ianuarie 2003.
49. La 13 februarie 2003, reclamantul a cerut instanţei de judecată să fie
informat inter alia despre stadiul procesului, iar, la 20 februarie, el a fost
informat de către judecătorul Buruiană că şedinţele vor fi reluate în martie
2003, după ce avocatul unui alt co-acuzat se va întoarce dintr-o deplasare de
serviciu din Federaţia Rusă.
50. La 11 martie 2003, şedinţa a fost amânată pentru 8 aprilie 2003, pe
motiv că reclamantul a solicitat schimbarea avocatului.
51. La 8 aprilie 2003, reclamantul l-a recuzat pe judecătorul căruia i-a
fost repartizată cauza sa pe motiv că inter alia acest judecător va prelungi
examinarea cauzei, nu-i va permite să i se facă operaţia la rinichi, aşa
precum a recomandat doctorul Spânu, este părtinitor şi va respinge cererile
sale habeas corpus. Cererea de recuzare a fost respinsă, iar şedinţa
judecătorească a fost amânată pentru a solicita informaţii de la administraţia
penitenciarului despre starea sănătăţii reclamantului.
52. La 21 aprilie 2003, reclamantul a solicitat amânarea şedinţei
judecătoreşti pe motiv că nu se simţea bine şi avea nevoie de tratament
medical. Şedinţa a fost amânată pentru 25 aprilie 2003.
53. La 22 aprilie 2003, reclamantul a fost examinat de către doctorul
Spânu, medic urolog, care i-a prescris o operaţie urgentă la rinichi (a se
54. La 25 aprilie 2003, şedinţa judecătorească a fost reluată, iar instanţa
de judecată a examinat şi a respins cererea habeas corpus depusă de
reclamant, care a invocat în principal starea sănătăţii sale. După aceasta,
şedinţa judecătorească a fost amânată.
55. La 13 mai 2003, reclamantul l-a recuzat din nou pe judecător, pe
motiv că acesta a refuzat să permită eliberarea sa din motive medicale;
cererea de recuzare a fost respinsă. De asemenea, el a solicitat să fie
chemată o ambulanţă; această cerere a fost, de asemenea, respinsă, instanţa
de judecată notând că reclamantul încerca să tergiverseze procedurile penale
intentate împotriva sa. La fel, instanţa de judecată l-a avertizat oficial pe
reclamant, deoarece el a ridicat vocea la judecător. In fine reclamantul şi-a
concediat avocatul şi i s-a acordat timp pentru a încheia un contract cu un alt
avocat.
56. La 21 mai 2003, reclamantul a lipsit de la şedinţa de judecată pe

motiv de sănătate, iar instanţa de judecată a amânat şedinţa pentru 6 iunie
2003.
57. La 6 iunie 2003, reclamantul a lipsit din nou, iar instanţa de judecată
a amânat şedinţa judecătorească pentru 23 iunie 2003.
58. La 23 iunie 2003, procurorul a informat instanţa de judecată că, în
conformitate cu noul Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 12
iunie 2003, Tribunalul Chişinău nu mai era competent să judece cauza
penală împotriva reclamantului. El a cerut ca dosarul să fie transmis pentru
examinare la Judecătoria Centru. Instanţa de judecată a admis cererea
procurorului, iar dosarul penal a fost trimis Judecătoriei Centru.
59. La 21 octombrie 2003, preşedintele Judecătoriei Centru a scris Curţii
Supreme de Justiţie şi i-a solicitat să dispună transmiterea dosarului Curţii
de Apel, deoarece inter alia drept urmare a reformei judecătoreşti din 2003,
Curtea de Apel era instanţa succesoare a Tribunalului Chişinău, care
începuse deja examinarea cauzei.
60. La 31 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea
preşedintelui Judecătoriei Centru şi i-a atras atenţia asupra necesităţii de a
asigura examinarea cauzei într-un termen rezonabil.
61. La 18 noiembrie 2003, a avut loc prima şedinţă judecătorească la
Judecătoria Centru. Reclamantul l-a recuzat pe nou-numitul judecător,
domnul Alerguş, pe motiv că el va respinge toate cererile sale. Cererea de
recuzare a fost respinsă în aceeaşi zi, iar şedinţa judecătorească a fost
amânată.
62. La 16 decembrie 2003, şedinţa judecătorească a fost amânată pentru
19 ianuarie 2004 din cauza absenţei procurorului şi a uneia din pretinsele
victime.
63. La 19 ianuarie şi 11 februarie 2004, şedinţele judecătoreşti au fost
amânate, deoarece judecătorul era bolnav.
64. La 25 februarie 2004, judecătorul a participat la o conferinţă şi, din
acest motiv, şedinţa a fost amânată pentru 25 martie 2004.
65. La 25 martie 2004, judecătorul a participat la o şedinţă
judecătorească într-o altă cauză, iar şedinţa a fost amânată pentru 29 aprilie
2004.
66. La 29 aprilie 2004, reclamantul a lipsit din cauza internării sale în
Spitalul Penitenciar, iar şedinţa judecătorească a fost amânată pentru 27 mai
2004.
67. La 27 mai 2004, instanţa de judecată a început să examineze fondul
cauzei prin audierea uneia din victime. Deoarece alte victime şi martorii au
lipsit, instanţa de judecată a amânat şedinţa judecătorească pentru 28 iunie
2004.
68. La 28 iunie 2004, avocatul unui co-inculpat al reclamantului a lipsit,
iar co-inculpatul a solicitat amânarea. Instanţa de judecată a decis să amâne
şedinţa judecătorească pentru 23 septembrie 2004, luând în consideraţie

vacanţa judecătorească.
69. La 23 septembrie 2004, şedinţa judecătorească a fost amânată pentru
18 octombrie 2004, deoarece judecătorul Alerguş a demisionat din funcţie.
70. La 1 octombrie 2004, reclamantul s-a plâns Consiliului Superior al
Magistraturii de durata excesivă a procedurilor penale împotriva sa. El a
primit un răspuns datat din 1 noiembrie 2004, în care el a fost informat inter
alia că preşedintelui Judecătoriei Centru i s-a cerut să întreprindă toate
măsurile necesare pentru a asigura examinarea cauzei într-un termen
rezonabil.
71. La 18 octombrie 2004, şedinţa judecătorească a fost amânată pentru
18 noiembrie 2004, deoarece acelaşi judecător, judecătorul Alerguş, era
bolnav.
72. La 18 noiembrie 2004, reclamantul şi-a concediat avocatul şi, astfel,
a fost desemnat un avocat din oficiu. Reclamantul a solicitat să fie examinat
de o comisie medicală, însă cererea sa a fost respinsă. El i-a recuzat pe
judecătorii care i-au respins cererea, însă fără succes.
73. La 19 noiembrie 2004, reclamantul a cerut ca avocatul său din oficiu
să fie concediat pe motiv de lipsă de experienţă şi a cerut să fie examinat de
o comisie medicală; cu toate acestea, cererile sale au fost respinse. Una din
pretinsele victime a fost audiată, iar şedinţa judecătorească a fost amânată
pentru 24 noiembrie 2004.
74. La 24 noiembrie 2004, instanţa de judecată a audiat un martor şi a
amânat şedinţa judecătorească pentru 26 noiembrie 2004.
75. La 26 noiembrie 2004, reclamantul a încheiat un contract de
asistenţă juridică cu un alt avocat, iar şedinţa judecătorească a fost amânată
pentru 21 decembrie 2004.
76. La 21 decembrie 2004, noul avocat al reclamantului a fost implicat
într-o altă cauză şi nu a putut să participe la şedinţă. Instanţa de judecată a
amânat şedinţa judecătorească pentru 23 februarie 2005.
77. La 23 februarie şi 1 martie 2005, judecătorul a fost bolnav, iar
şedinţa judecătorească a fost amânată pentru 1 aprilie 2005.
78. La 1 aprilie 2005, reclamantul a fost internat în Spitalul Penitenciar,
iar procurorul a lipsit. Şedinţa judecătorească a fost amânată pentru 5 mai
2005.
79. La 5 mai 2005, procurorul a fost schimbat, iar noul procuror a cerut
amânarea şedinţei judecătoreşti pentru a studia dosarul. Şedinţa
judecătorească a fost amânată pentru 1 iunie 2005.
80. La 1 şi 2 iunie 2005, instanţa de judecată a audiat reclamantul şi co-
inculpatul său în ceea ce priveşte învinuirile care le-au fost aduse. De
asemenea, reclamantul a declarat că el era bolnav şi că nu putea să participe
la şedinţa judecătorească. Instanţa a amânat şedinţa pentru 28 iunie 2005.
81. La 28 iunie 2005, instanţa de judecată a dat citire declaraţiilor
câtorva martori făcute la faza urmăririi penale. Reclamantul a cerut din nou
să fie examinat de către o comisie medicală. Această cerere a fost respinsă,

iar el a fost avertizat să nu încerce să tergiverseze examinarea cauzei.
Instanţa de judecată a amânat şedinţa judecătorească pentru 15 septembrie
2005.
82. La 15 septembrie 2005, şedinţa judecătorească a fost amânată pentru
7 octombrie 2005 din cauză că judecătorul era bolnav.
83. Se pare că ,între 15 septembrie 2005 şi 11 ianuarie 2006 (data la care
Guvernul a prezentat Curţii o copie a dosarului penal), nu a avut loc nici o
şedinţă judecătorească.
84. La data adoptării hotărârii sale, Curtea nu a fost informată de către
părţi dacă procedurile penale de la Judecătoria Centru s-au sfârşit.
II. PRACTICA ŞI DREPTUL INTERN PERTINENT
A. Arestarea preventivă
85. Prevederile relevante ale articolului 25 al Constituţiei Republicii

Moldova sunt următoarele:
„(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de
legii, cel mult până la 12 luni.”
86. Prevederile relevante ale vechiului Cod de procedură penală, în
vigoare până la 12 iunie 2003, sunt următoarele:
„Articolul 79. Durata ţinerii sub arest şi prelungirea ei

Arestarea se face în baza unui mandat, emis de judecător, pentru un termen de cel
mult 30 de zile.
…
Termenul arestării poate fi prelungit cel mult până la 6 luni, iar în cazuri
excepţionale … până la 12 luni. Prelungirea termenului de ţinere sub arest a persoanei
se dispune de judecător în baza unui demers motivat al procurorului. …
După trimiterea cauzei în judecată, inculpatul poate fi ţinut sub arest până la
rezolvarea definitivă a cauzei într-un termen rezonabil.”
87. Prevederile relevante ale noului Cod de procedură penală, în vigoare
din 12 iunie 2003, sunt următoarele:
„Articolul 176. Temeiurile pentru aplicarea măsurilor preventive

(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la
propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată
numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că
bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală
sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească
alte infracţiuni, de asemenea, ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea
executării sentinţei.
numai în cazurile existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvârşirea unei infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de 2
ani, iar în cazul existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvârşirea unei infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2
ani, ele se aplică dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile
menţionate în alineatul (1).
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
4) ocupaţia lui;
...
Articolul 177. Actul prin care se aplică măsura preventivă

...
(2) Arestarea preventivă … se aplică numai conform hotărârii instanţei de judecată...
Articolul 185. Arestarea preventivă

(1) Arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului în
stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute în
art.176, precum şi dacă:
1) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul
Republicii Moldova;
2) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat;
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive
aplicate în privinţa sa.
…
(4) Încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa
ierarhic superioară.
Articolul 186. Termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea lui

(1) Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării
persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută - de la
momentul executării hotărârii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri
preventive. …
(2) Ţinerea persoanei în stare de arest în faza urmăririi penale până la trimiterea
cauzei în judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de
prezentul cod. Curgerea duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se
întrerupe la data când procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare, când
arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu se revocă ori se înlocuieşte cu o altă
măsură preventivă neprivativă de libertate.
…
(5) Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile.
(6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului,
procurorul, nu mai târziu de 5 zile până la expirarea termenului de arestare, înaintează
judecătorului de instrucţie un demers privind prelungirea acestui termen.
(7) La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive,
judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată este în drept să înlocuiască
arestarea preventivă cu arestarea la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar
sau liberare provizorie pe cauţiune.
(8) După trimiterea cauzei în judecată, toate demersurile cu privire la arestarea
preventivă se soluţionează de către instanţa care judecă cauza.
(9) Prelungirea duratei arestării preventive până la 6 luni se decide de către
judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza
teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a
prelungi arestarea preventivă peste termenul indicat - în baza demersului aceluiaşi
procuror, cu consimţământul Procurorului General sau al adjuncţilor lui.
(10) Hotărârea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs
în instanţa ierarhic superioară.
Articolul 190. Liberarea provizorie a persoanei arestate

Persoana arestată preventiv în condiţiile art.185 poate cere, în tot cursul procesului
penal, punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Articolul 191. Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute

(1) Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute
sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazul
infracţiunilor din imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru care legea
prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare.
(2) Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului,
inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni
grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o
altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele
de probă, sau să fugă.
(3) Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute este însoţită de una
sau mai multe din următoarele obligaţii:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decât în condiţiile stabilite de
către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice
schimbare de domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anume stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori
de câte ori este citată;
5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
6) să nu săvârşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul
penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit la săvârşirea infracţiunii.
…
Articolul 195. Înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurii preventive

(1) Măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea
acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va
asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul
desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării executării sentinţei. …
Articolul 329. Rezolvarea chestiunii cu privire la măsura preventivă

(1) La judecarea cauzei, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând opiniile
acestora, este în drept să dispună aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive
aplicate inculpatului. O nouă cerere de aplicare, înlocuire sau revocare a măsurii
preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta, dar nu mai devreme
decât peste o lună după ce încheierea precedentă privind această chestiune a intrat în
vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere. …
Articolul 345. Şedinţa preliminară

(1) În termen de cel mult 10 zile de la data la care cauza a fost repartizată pentru
judecare, judecătorul sau, după caz, completul de judecată, studiind materialele
dosarului, fixează termenul pentru şedinţa preliminară. Şedinţa preliminară în cauzele în
care sunt inculpaţi arestaţi se face de urgenţă şi cu prioritate.
...
(4) În şedinţa preliminară se soluţionează chestiunile privind:
... 6) măsurile preventive şi de ocrotire.
Articolul 351. Numirea cauzei spre judecare

...
(7) Fixând cauza pentru judecare, instanţa dispune menţinerea, schimbarea, revocarea
sau încetarea, după caz, a măsurii preventive, în conformitate cu prevederile prezentului
cod.”
B. Recursurile interne invocate de Guvern
88. În cauza Drugalev c. Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului

Finanţelor (hotărârea irevocabilă a Curţii de Apel Chişinău din 26 octombrie
2004), după trei ani de la eliberarea din arest preventiv, reclamantul a pretins
şi a obţinut despăgubiri în mărime de aproximativ 950 euro (EUR) pentru că
a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante timp de aproximativ şase luni.
Cauza a fost examinată doar de două instanţe, deoarece decizia Curţii de Apel
Chişinău nu a fost contestată la Curtea Supremă de Justiţie, iar întreaga durată
a procesului a fost de aproximativ un an şi cinci luni. Instanţa şi-a bazat
hotărârea pe articolele 2 şi 3 ale Convenţiei.
89. În cauza Eleonora Bologan c. Ministerului Afacerilor Interne şi
Ministerului Finanţelor (hotărârea civilă a Curţii de Apel Bălţi din 21 martie
2006), reclamantului i s-au acordat compensaţii în mărime de EUR 3,160
pentru că a fost supus torturii de către trei poliţişti în timpul urmăririi penale
împotriva sa. Instanţele judecătoreşti naţionale şi-au bazat hotărârile pe o
sentinţă penală irevocabilă împotriva poliţiştilor, prin care ei au fost găsiţi
vinovaţi şi condamnaţi pentru comiterea unor acte de tortură.
90. În cauzele Cotorobai şi Castraveţ (hotărârile judecătoreşti din
9 decembrie 2004 şi 1 octombrie 2005 ale Judecătoriei Centru şi, respectiv,
ale Judecătoriei Botanica), instanţele de judecată au examinat cererile habeas
corpus depuse de reclamanţi şi au dispus eliberarea lor pe motivul, inter alia,
al stării proaste a sănătăţii lor. În special, în cauza Cotorobai instanţa de
judecată a notat că, „potrivit certificatelor medicale şi fişei medicale a
reclamantului, el suferă de o boală oftalmologică care necesită tratament”. În
cauza Castraveţ Judecătoria Botanica a declarat că „durata lungă a detenţiei
reclamantului a contribuit la agravarea unor boli de care acesta suferea”.
91. Articolul 53 din Constituţie prevede următoarele:
„(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile
săvârşite în procesele penale de către organele de anchetă şi instanţele judecătoreşti.”
92. Prevederile relevante ale Codului civil sunt următoarele:
„Articolul 1405. Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile

organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată
(1) Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, atragere ilegală la
răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv
sau sub forma declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în
calitate de sancţiune administrativă a arestului, muncii neremunerate în folosul
comunităţii se repară de către stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor de
răspundere ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de
judecată. ...”
ÎN DREPT
93. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de
condiţiile de detenţie inumane şi degradante din Izolatorul Anchetei
Preliminare nr. 3 şi, în special, de lipsa asistenţei medicale adecvate.
Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
degradante.”
94. În continuare, el pretinde că detenţia sa după expirarea ultimului
mandat de arest, în luna mai 2002, nu a fost „legală” în sensul articolului 5
§§ 1 şi 3 al Convenţiei. Curtea va examina această pretenţie prin prisma
articolului 5 § 1. Partea relevantă a articolului 5 § 1 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
...
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; ...”
95. De asemenea, reclamantul a pretins că arestarea sa preventivă nu a
fost bazată pe motive „relevante şi suficiente”. Partea relevantă a articolului
5 § 3 prevede următoarele:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) din
prezentul articol, … are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată
în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să
asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
96. Reclamantul a pretins că durata procedurilor a fost incompatibilă cu
cerinţa „termenului rezonabil” prevăzută de articolul 6 § 1 al Convenţiei,
care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea … într-un termen rezonabil a cauzei sale,
de către o instanţă … care va hotărî, … asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptată împotriva sa. …”
97. In fine, reclamantul a pretins că durata detenţiei sale a constituit o
încălcare a dreptului său de a fi prezumat nevinovat, garantat de articolul 6
§ 2 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce
vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
A. Pretenţiile cu privire la lipsa motivelor „relevante şi suficiente”

pentru arestarea preventivă şi cu privire la încălcarea prezumţiei
nevinovăţiei
98. Curtea notează că reclamantul a pretins că arestarea sa preventivă nu

a fost bazată pe motive „relevante şi suficiente”. În ceea ce priveşte detenţia
în baza mandatelor de arest până în luna mai 2002, Curtea notează că
reclamantul nu s-a plâns de acest lucru în termen de şase luni de la data
când recursurile sale împotriva mandatelor de arest au fost respinse de
instanţa ierarhic superioară. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi
declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 1 al Convenţiei.
99. În ceea ce priveşte pretenţia cu privire la pretinsa încălcare a
prezumţiei nevinovăţiei, Curtea reaminteşte că prezumţia nevinovăţiei,
garantată de articolul 6 § 2 al Convenţiei, cere inter alia ca, atunci când îşi
îndeplinesc atribuţiile, membrii unei instanţe judecătoreşti nu ar trebui să
pornească de la ideea preconcepută că persoana acuzată a comis infracţiunea
de care ea este învinuită; sarcina probaţiunii aparţine acuzării, iar orice
dubiu urmează a fi interpretat în favoarea acuzatului (a se vedea, printre
altele, Barberà, Messegué and Jabardo v. Spain, hotărâre din 6 decembrie
1988, Seria A nr. 146, § 77).
100. Totuşi, Curtea nu găseşte nici un indiciu că instanţa de judecată a
pornit de la prezumţia că reclamantul a comis infracţiunile de care el a fost
învinuit. Prin urmare, nu există nici o aparenţă a unei violări a articolului 6 §
2 al Convenţiei, iar această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă ca
fiind în mod vădit nefondată.
101. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat toate recursurile

interne disponibile lui în ceea ce priveşte pretenţia sa formulată în temeiul
articolului 3 al Convenţiei. În special, Guvernul a invocat că reclamantul a
putut, însă nu a folosit prevederile articolului 53 al Constituţiei (a se vedea
paragraful 91 de mai sus) şi ale articolului 1405 al Codului civil (a se vedea
paragraful 92 de mai sus). Mai mult, el ar fi putut invoca direct articolul 3 al
Convenţiei.
102. Guvernul a declarat că o cerere habeas corpus în care un reclamant
se plânge direct sau în substanţă de o violare a articolului 3 al Convenţiei
(tratament inuman şi degradant) reprezintă un recurs efectiv în ceea ce
priveşte condiţiile proaste de detenţie. El s-a bazat pe cauzele Cotorobai şi
Castraveţ (a se vedea paragraful 90 de mai sus) şi a susţinut că instanţa de
judecată care examinează o cerere habeas corpus, în mod normal, ar
examina argumentele deţinutului cu privire la pretinsa violare a articolului 3

împreună cu alte motive în favoarea sau defavoarea detenţiei.
103. În acelaşi timp, Guvernul a declarat că, dacă o persoană doreşte o
încetare imediată a încălcării drepturilor sale garantate de articolul 3 şi
compensaţii pentru astfel de încălcări, el sau ea trebuie să iniţieze un proces
civil, aşa cum au procedat reclamanţii în cauzele Drugalev şi Bologan (a se
vedea paragrafele 88 şi 89 de mai sus). Deoarece reclamantul în această
cauză nu a iniţiat un astfel de proces, el nu a epuizat căile de recurs interne.
104. Reclamantul nu a fost de acord şi a declarat că a epuizat toate
recursurile interne care i-au fost disponibile. De asemenea, el a susţinut că
recursurile sugerate de Guvern erau, în orice caz, irelevante pentru situaţia
sa.
105. Curtea reaminteşte că o persoană nu este chemată să încerce mai
mult decât una din căile de recurs, atunci când mai multe căi sunt
disponibile (a se vedea, de exemplu, Airey v. Ireland, hotărâre din 9
octombrie 1979, Seria A nr. 32, p. 12, § 23). Din documentele prezentate
Curţii de către părţi rezultă în mod clar că reclamantul s-a plâns inter alia
instanţelor judecătoreşti naţionale în cererile sale habeas corpus de pretinsa
lipsă a asistenţei medicale adecvate (a se vedea paragraful 11 de mai sus),
fără a menţiona şi numeroasele sale cereri înaintate altor autorităţi.
Guvernul a recunoscut că o asemenea procedură constituie un recurs efectiv
împotriva pretinselor violări ale articolului 3 (a se vedea paragraful 102 de
mai sus).
106. În ceea ce priveşte celălalt recurs invocat de Guvern, şi anume o
acţiune civilă prin care să se ceară încetarea imediată a unei pretinse violări
(a se vedea paragraful 103 de mai sus), Curtea are dubii cu privire la
eficacitatea acestuia. Ea notează că în cauza Drugalev reclamantul a
solicitat compensaţii pentru condiţiile rele de detenţie după trei ani de la
eliberarea sa şi că procedurile civile au durat aproximativ un an şi cinci luni
în două instanţe. Această cauză, oricât de încurajatoare ar fi, nu stabileşte
existenţa unei competenţe a instanţelor judecătoreşti naţionale de a dispune
în mod efectiv eliberarea imediată a unui deţinut atunci când condiţiile sale
de detenţie încalcă cerinţele articolului 3.
În ceea ce priveşte cealaltă cauză invocată de Guvern, cauza Bologan,
Curtea notează că ea se referă la posibilitatea de a obţine compensaţii pentru
tortură, prin intermediul procedurilor civile, după obţinerea unei sentinţe
penale favorabile împotriva persoanei care a aplicat tortura. Curtea notează
că un asemenea recurs nu a fost niciodată o chestiune de dispută în faţa sa şi
că, prin urmare, el nu are nici o legătură cu disputa cu privire la existenţa
recursurilor efective împotriva condiţiilor proaste de detenţie, ceea ce
constituie obiectul acestei cauze.
107. În astfel de circumstanţe, Curtea nu consideră că, pe moment,
existenţa unui recurs efectiv în faţa instanţelor de judecată naţionale, în ceea
ce priveşte pretenţia reclamantului cu privire la lipsa asistenţei medicale
adecvate în locul său de detenţie, a fost în mod clar stabilită. Totuşi, Curtea
ar putea în viitor să-şi revizuiască poziţia, dacă ea va fi informată despre
aplicarea constantă a Convenţiei de către instanţele de judecată naţionale.
Prin urmare, ea consideră că pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al
Convenţiei nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de
recurs interne şi, în consecinţă, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.
C. Concluzii cu privire la admisibilitate

articolelor 3, 5 § 1 şi 6 § 1 ale Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept,
care sunt suficient de serioase ca rezolvarea lor să depindă de examinarea
fondului. Nici un alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit.
Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu
de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor
pretenţii.
109. Guvernul a susţinut că condiţiile de detenţie în Izolatorul Anchetei

Preliminare nr. 3, unde a fost deţinut reclamantul, nu pot fi considerate
inumane ori degradante. El a arătat că cheltuielile publice în domeniul
sistemului penitenciar în anii 2005-2006 au crescut şi a susţinut că, în
ultimul timp, au fost făcute multe lucruri pentru a îmbunătăţi condiţiile de
detenţie din acest penitenciar.
110. Potrivit Guvernului, în timpul aflării sale în Izolatorul Anchetei
Preliminare nr. 3, reclamantul a primit toată asistenţa medicală necesară. El
a declarat că, în timpul detenţiei reclamantului în penitenciar, acesta a fost
consultat de personalul medical al penitenciarului de aproape 70 de ori şi că
de aproape 30 de ori el a refuzat să fie examinat. Potrivit Guvernului,
personalul medical din penitenciar era bine calificat şi autorizat să practice
de către Ministerul Sănătăţii. Reclamantul a pretins de două ori că suferă de
hipertensiune arterială, ceea ce dovedea că el era capabil să exagereze
problemele sale de sănătate.
111. Reclamantul a declarat că în penitenciar şi în Spitalul Penitenciar
nu erau medici urologi, cardiologi şi neurologi. Starea sănătăţii sale era
destul de gravă pentru a fi incompatibilă cu detenţia sa prelungită.
112. Curtea reiterează că, deşi articolul 3 al Convenţiei nu poate fi
de sănătate, el totuşi impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică
a persoanelor lipsite de libertate, de exemplu prin a le acorda asistenţa
medicală necesară (a se vedea Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 77, 4
octombrie 2005).
113. Curtea urmează să determine dacă reclamantul a avut nevoie de

asistenţă medicală regulată, dacă el a fost lipsit de o astfel de asistenţă, după
cum pretinde, iar, în caz afirmativ, dacă aceasta constituie tratament contrar
articolului 3 al Convenţiei (a se vedea cf. Farbtuhs v. Latvia, nr. 4672/02, §
53, 2 decembrie 2004).
114. Se pare că Guvernul nu contestă faptul că reclamantul suferea de
numeroase boli urologice grave, unele dintre ele fiind cronice, şi că lui i-a
fost prescris tratament şi chiar o operaţie la unul din rinichi (a se vedea
paragrafele 17 şi 18 de mai sus).
115. Curtea notează dezacordul dintre părţi în ceea ce priveşte
disponibilitatea asistenţei medicale în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3.
Totuşi, se pare că chestiunea esenţială nu este lipsa asistenţei medicale în
general ci, mai degrabă, lipsa unei asistenţe medicale adecvate pentru boala
specifică a reclamantului, şi anume, hepatită cronică, hidronefroză de gradul
doi, diateză urică, hipercogenitatea parenchimului pancreatic, pielonefrită
cronică bilaterală cu hipofuncţionalitate a rinichiului drept, hidronefroză a
rinichiului drept cu diminuarea funcţiilor acestuia, calculi în canalul urinar,
patologie somatică, insuficienţă renală cronică, traumatism cranio-cerebral
şi anxietate generalizată de hipertensiunea arterială.
116. Atunci când a comunicat această cauză, Curtea a cerut Guvernului
să-i prezinte informaţia completă cu privire la tratamentul medical pe care l-
a primit reclamantul pentru toate problemele sale de sănătate. Din păcate, o
astfel de informaţie nu a fost prezentată, iar Guvernul şi-a axat atenţia în
special spre a dovedi reaua credinţă a reclamantului când a refuzat să fie
examinat de medicii de la penitenciar, pe numărul mare de consultaţii pe
care acesta le-a primit de la medici şi pe numeroasele cazuri în care el a fost
internat în secţia medicală a penitenciarului sau în Spitalul Penitenciar.
117. Curtea nu este convinsă de declaraţiile Guvernului. Faptul că
reclamantul a fost examinat de medici, fără ca ulterior recomandările
acestora să fie urmate, nu este suficient. În acest sens, se notează faptul că,
în 2002 şi 2003, reclamantului i s-a prescris inter alia o operaţie urgentă la
unul din rinichi (a se vedea paragraful 18 de mai sus); totuşi, se pare că
aceste recomandări nu au fost niciodată urmate. Unul din medicii care a
prescris operaţia a subliniat gravitatea stării sănătăţii reclamantului şi a atras
atenţia asupra riscului că reclamantul şi-ar putea pierde rinichiul, dacă nu ar
fi efectuată operaţia. Se pare că chiar şi această prognoză gravă nu a convins
autorităţile să acţioneze.
118. Mai mult, Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale au
recunoscut că, în timpul detenţiei reclamantului, în Izolatorul Anchetei
Preliminare nr. 3 nu a existat o asistenţă medicală corespunzătoare. Din
acest motiv, arestarea preventivă a reclamantului a fost schimbată cu arest la
domiciliu (a se vedea paragrafele 13 şi 14 de mai sus).
119. În ceea ce priveşte argumentele Guvernului cu privire la rea-
credinţa reclamantului, Curtea notează că nici în penitenciar şi nici în
Spitalul Penitenciar, unde reclamantul a fost internat, nu erau medici

specializaţi în tratamentul stării sănătăţii reclamantului (a se vedea
paragrafele 23 şi 24 de mai sus). Mai mult, din scrisoarea Ministerului
Justiţiei din 23 septembrie 2003 (a se vedea paragraful 22 de mai sus), se
pare că tratamentul era inadecvat şi că reclamantul a trebuit să se bazeze pe
rudele sale pentru a obţine medicamentele necesare. El chiar a declarat
greva foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor de tratament din
penitenciar (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Prin urmare, Curtea nu
poate conchide că refuzul reclamantului de a accepta tratamentul medical în
asemenea condiţii ar putea fi interpretat ca rea-credinţă.
120. Un factor important care urmează a fi luat în consideraţie este
perioada în care reclamantul s-a aflat în detenţie fără asistenţă medicală
corespunzătoare. Trebuie notat faptul că el a fost deţinut în penitenciar timp
de aproape patru ani, între ianuarie 2002 şi decembrie 2005. În timp ce se
notează faptul că reclamantul a fost parţial responsabil de durata
procedurilor şi, prin urmare, de durata arestării sale preventive (a se vedea,
paragraful 144 de mai jos), totuşi, statul trebuia să se asigure ca el să fie
deţinut în condiţii care să nu fie contrare articolului 3.
121. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că, în timp ce suferea
de boli grave la rinichi, care implicau riscuri mari pentru sănătatea sa,
reclamantul a fost deţinut pentru o perioadă lungă de timp fără asistenţă
medicală corespunzătoare. Curtea constată că suferinţa reclamantului a
depăşit nivelul minim de severitate în sensul articolului 3 al Convenţiei şi a
constituit tratament inuman şi degradant.
122. Prin urmare, Curtea constată că refuzul de a asigura reclamantului o
asistenţă medicală adecvată a fost contrar articolului 3 al Convenţiei.
123. Guvernul a declarat că, după transmiterea la 23 mai 2002 a

dosarului reclamantului în instanţa de judecată pentru examinare, instanţa de
judecată trebuia să examineze orice cerere cu privire la arestarea preventivă
a reclamantului, a cărui detenţie s-a bazat pe prevederile clare ale legii, şi
anume articolul 79 al vechiului Cod de procedură penală şi articolele 186
(2) şi (8), 329 (1), 351 (7) şi 345 (1) şi (4) ale noului Cod de procedură
penală (a se vedea paragrafele 86-87 de mai sus). Acest lucru şi faptul că
detenţia reclamantului a fost dispusă de un judecător de instrucţie, şi nu de
un procuror, distinge această cauză de cauza Baranowski v. Poland, nr.
28358/95, ECHR 2000-III.
124. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei
pretenţii.
125. Curtea reiterează că „legalitatea” detenţiei, în baza prevederilor
legale interne, este elementul primar, dar nu întotdeauna şi cel decisiv.
Curtea trebuie, suplimentar, să fie convinsă că detenţia pe parcursul
perioadei în cauză a fost compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 al

Convenţiei, care este de a preveni privarea persoanelor de libertate în mod
arbitrar. Mai mult, Curtea trebuie să se asigure dacă însăşi legislaţia internă
este în conformitate cu Convenţia, inclusiv cu principiile generale prevăzute
sau sugerate de aceasta (Baranowski, citată mai sus, § 51).
126. La acest ultim punct, Curtea accentuează că atunci când este vorba
de lipsirea de libertate, este deosebit de important ca principiul general al
securităţii raporturilor juridice să fie respectat. Prin urmare, este esenţial ca
condiţiile pentru lipsirea de libertate, prevăzute de legea naţională, să fie
clar definite şi ca însăşi legea să fie previzibilă atunci când este aplicată,
încât să corespundă standardului de „legalitate” stabilit de Convenţie, un
standard care cere ca legea respectivă să fie suficient de exactă, încât să
permită unei persoane – în caz de necesitate, cu o consultare adecvată – să
prevadă, într-o măsură rezonabilă, ţinând cont de circumstanţe, consecinţele
pe care o anumită faptă le poate avea (a se vedea Steel and Others v. the
United Kingdom, hotărâre din 23 septembrie 1998, Reports 1998-VII, § 54).
127. În această cauză, Curtea notează că, după 23 mai 2002, nu a fost
eliberat nici un mandat de arest de către o instanţă de judecată, care să
autorizeze sau să prelungească detenţia reclamantului.
128. Guvernul a invocat câteva articole din vechiul şi noul Cod de
procedură penală, care, în opinia sa, au constituit baza legală pentru detenţia
reclamantului după expirarea ultimului său mandat de arest. Totuşi,
argumentele sale cu privire la aceste articole au fost deja respinse de Curte
în cauza Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, § 152, 11 iulie 2006.
129. Din cele de mai sus rezultă că detenţia reclamantului, după
expirarea în mai 2002 a mandatului său de arest şi până în prezent, nu s-a
bazat pe o prevedere legală.
131. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului cu privire la lipsa
motivelor „relevante şi suficiente” pentru detenţia sa după expirarea
ultimului mandat de arest în mai 2002 până în prezent, Curtea consideră că,
în lumina constatărilor sale de mai sus prin prisma articolului 5 § 1 al
Convenţiei cu privire la legalitatea acelei perioade de detenţie, nu este
necesar de a examina această pretenţie separat.
132. În primul rând, Guvernul a declarat că dosarul penal în cauză era de

o anumită complexitate, ceea ce a constituit parţial cauza duratei
procedurilor. Totuşi, indiferent de acest fapt, întreaga durată a procedurilor
nu a fost excesivă.
133. El a susţinut că, pe parcursul ultimilor trei ani, reclamantul a pretins
în mod fals că suferă de hipertensiune arterială şi de alte probleme de
sănătate şi a refuzat să participe la şedinţele judecătoreşti. Două comisii

medicale au stabilit că starea sănătăţii sale era satisfăcătoare.
134. Şedinţele judecătoreşti au fost amânate de multe ori la cererea
reclamantului pe pretinse motive de sănătate. Spre exemplu, la 24 octombrie
2002, reclamantul a refuzat să participe la şedinţa judecătorească din cauza
problemelor sale de sănătate, însă, în acelaşi timp, el a refuzat tratamentul
medical care i-a fost propus. La 20 noiembrie 2002, 12 decembrie 2002, 10
iunie 2003, 18 decembrie 2003, reclamantul a simulat probleme de sănătate,
ceea ce a avut ca rezultat prelungirea duratei procedurilor. La 4 şi 17 mai
2005 şi la 8 august şi 25 noiembrie 2005, reclamantul a fost examinat de
medici, care au conchis că starea sănătăţii sale era satisfăcătoare şi că el
putea să participe la şedinţele judecătoreşti.
135. Reclamantul a declarat că examinarea fondului dosarului său penal
a început doar după doi ani de la transmiterea dosarului de către procuror în
instanţa de judecată competentă. De asemenea, el a susţinut că termenul de
două luni între şedinţele judecătoreşti a fost excesiv.
136. Curtea notează că procedurile penale împotriva reclamantului au
început la 24 ianuarie 2002 şi că ele se află în continuare pe rolul primei
instanţe. Astfel, perioada care urmează a fi luată în consideraţie este de 4
ani, 9 luni şi 14 zile.
evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, cu referire la criteriile stabilite în
jurisprudenţa sa, în special, complexitatea cauzei, comportamentul
reclamant (a se vedea, printre multe altele, Frydlender v. France [GC], nr.
30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
138. În ceea ce priveşte complexitatea cauzei, Curtea notează că
procedurile în cauză s-au referit la mai multe fapte de fraudă şi o acuzaţie de
complicitate în dare de mită, care au necesitat audierea victimelor şi a
martorilor. Mai mult, în proceduri mai era un co-inculpat, care a fost acuzat
împreună cu reclamantul de complicitate în dare de mită. Totuşi, ea observă
că, pe parcursul judecării cauzei, între 23 mai 2002 şi 11 ianuarie 2006 (dată
la care Guvernul a trimis Curţii o copie a dosarului penal), au fost audiate
doar patru persoane. De asemenea, trebuie notat faptul că, Curtea Supremă
de Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii au solicitat instanţei de
judecată să grăbească examinarea cauzei (a se vedea paragrafele 60 şi 70 de
mai sus).
139. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului, Curtea notează
că, în timpul procedurilor în faţa instanţelor de judecată naţionale,
reclamantul a depus mai multe cereri în legătură cu cauza sa, cu privire la
asistenţa medicală, habeas corpus şi de recuzare a judecătorilor. De
asemenea, el şi-a schimbat avocaţii de cel puţin cinci ori. Procesul s-a
desfăşurat la Tribunalul Chişinău până la 23 iunie 2003, iar, ulterior, la
Judecătoria Centru. Pe durata primei părţi a procesului, au avut loc douăzeci
şi una de şedinţe judecătoreşti, dintre care unsprezece au fost amânate din

cauza problemelor de sănătate ale reclamantului sau a schimbării avocaţilor
acestuia. Pe durata celei de-a doua părţi a procesului, până la 11 ianuarie
2006, au avut loc douăzeci şi trei de şedinţe judecătoreşti, dintre care patru
au fost amânate din cauza stării sănătăţii reclamantului sau a deciziei
acestuia de a-şi schimba avocaţii.
140. Cererile reclamantului au fost considerate de două ori de către
instanţa de judecată ca împiedicând examinarea cauzei sale (a se vedea
paragrafele 55 şi 81 de mai sus). Totuşi, nu există nici un indiciu că, în
timpul celorlalte perioade ale procesului, comportamentul reclamantului ar
putea fi considerat într-o oarecare măsură obstrucţionist.
141. În ceea ce priveşte declaraţia Guvernului că, la 24 octombrie 2002,
reclamantul a refuzat să participe la o şedinţă judecătorească, Curtea
notează că, din certificatul medical prezentat de Guvern, rezultă în mod clar
că reclamantul nu şi-a simulat simptomele (a se vedea paragraful 41 de mai
sus). Faptul că el a refuzat tratamentul medical care i-a fost propus nu pare
să fi avut vreun impact negativ asupra duratei procedurilor.
142. În ceea ce priveşte declaraţia Guvernului că, la 20 noiembrie 2002,
12 decembrie 2002, 10 iunie 2003 şi 18 decembrie 2003, reclamantul a
simulat probleme de sănătate, influenţând astfel durata procesului (a se
vedea paragraful 134 de mai sus), Curtea poate doar nota că dosarul penal
prezentat Curţii de către Guvern nu conţine nici o informaţie despre şedinţe
judecătoreşti care să fi fost programate pentru acele date.
143. Curtea reaminteşte că articolul 6 nu cere ca o persoană acuzată de o
infracţiune să coopereze activ cu autorităţile judiciare (a se vedea, de
exemplu, Dobbertin v. France, hotărâre din 25 februarie 1993, Seria A nr.
256-D, p. 117, § 43) şi că un reclamant nu poate fi criticat pentru că a folosit
pe deplin posibilităţile oferite de legislaţia naţională pentru apărarea
intereselor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Yağcı and Sargın v. Turkey,
hotărâre din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319-A, § 66).
144. În concluzie, Curtea consideră că, deşi reclamantul poate fi
considerat responsabil pentru perioadele semnificative de întârziere pe
parcursul primei părţi a procedurilor (până la 23 iunie 2003),
comportamentul său de după acea dată se pare că nu a contribuit substanţial
la durata procedurilor.
145. În ceea ce priveşte conduita autorităţilor naţionale, Curtea notează
că acţiunile acestora sau mai degrabă inacţiunile lor au contribuit la multe
întârzieri, în special, în cea de-a doua parte a procedurilor (după 23 iunie
2003). În acest sens, ea notează că timp de aproape cinci luni, între iunie şi
noiembrie 2003, din cauza unui conflict de competenţă între Tribunalul
Chişinău şi Judecătoria Centru, nu a avut loc nici o şedinţă judecătorească.
După soluţionarea acestui conflict, şedinţele judecătoreşti au fost amânate
de multe ori din cauza absenţei judecătorului sau a procurorului. Mai mult,
şedinţele judecătoreşti erau deseori programate la intervale lungi de timp.
146. In fine, Curtea observă că pe tot parcursul procedurilor, reclamantul

care, fără îndoială, avea probleme de sănătate, a fost ţinut în arest fără
asistenţă medicală corespunzătoare (a se vedea paragraful 117 de mai sus),
fapt care cerea o diligenţă specială din partea instanţelor de judecată care
examinează cauza la înfăptuirea cu promptitudine a actului de justiţie.
147. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că durata
procedurilor nu corespunde cerinţei „termenului rezonabil”. Prin urmare, a
existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

149. Reclamantul a pretins următoarele prejudicii:

(1) USD 4,600 şi 1,200 lei moldoveneşti (MDL) – banii plătiţi de el
avocaţilor săi în cadrul procedurilor naţionale;
(2) MDL 74,300 - banii cheltuiţi de familia sa pentru hrana sa în
perioada detenţiei;
(3) MDL 4,190 - banii cheltuiţi de familia sa pentru medicamentele sale
în perioada detenţiei.
150. Guvernul a contestat aceste pretenţii.
151. Curtea notează că reclamantul nu a prezentat probe convingătoare
că el a suferit pierderile materiale de mai sus şi/sau că sumele de mai sus au
avut vreo legătură cauzală cu violările constatate în această cauză. Prin
urmare, Curtea respinge aceste pretenţii ale reclamantului.

153. Guvernul a contestat pretenţia reclamantului.
154. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzată o
anumită suferinţă ca urmare a violărilor constatate mai sus. Ea reaminteşte
că a constatat că reclamantul a fost deţinut ilegal timp de mai mult de patru
ani şi că el a fost deţinut în condiţii contrare articolului 3 al Convenţiei, fără
să fie asigurat cu asistenţă medicală corespunzătoare. Mai mult, s-a
constatat că procedurile penale împotriva reclamantului au fost excesiv de
lungi.
155. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR

156. Reclamantul a pretins EUR 2,400 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

157. Guvernul a considerat această pretenţie ca fiind nesusţinută şi
excesivă.
exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62,
ECHR 1999-VIII).
159. În această cauză, având în vedere criteriile de mai sus, Curtea
D. Dobânda

în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală

1. Declară, în unanimitate, admisibile pretenţiile reclamantului în temeiul
articolelor 3, 5 § 1 şi 6 § 1 ale Convenţiei;
2. Declară, în unanimitate, restul cererii inadmisibil;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare a articolului 3 al

Convenţiei ca urmare a omisiunii autorităţilor de a asigura reclamantul
cu asistenţă medicală corespunzătoare stării sale de sănătate;

Convenţiei;

Convenţiei;
6. Hotărăşte, cu şase voturi pentru şi unul împotrivă, că statul pârât trebuie

să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care
această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al
Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în valuta naţională a

orice taxă care poate fi percepută:
(i) EUR 25,000 (douăzeci şi cinci mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral;
(ii) EUR 800 (opt sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(iii) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până
la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la
sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele
acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de
întârziere, plus trei procente;



Grefier Preşedinte

Regulamentului Curţii, opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dlui
Pavlovschi este anexată la această hotărâre.
N.B.
T.L.E.
HOTĂRÂREA HOLOMIOV c. MOLDOVEI – OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ, 26
PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI
OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ, PARŢIAL DISIDENTĂ

A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI
În opinia mea, această cauză a meritat puţin mai multă atenţie din partea
Camerei în ceea ce priveşte constatarea unei violări a articolului 5 § 1 al
Convenţiei. Seriozitatea problemei dezvăluite în această cauză, într-o
oarecare măsură, a meritat o examinare mai detaliată.
Permiteţi-mi, mai întâi de toate, să notez că atât arestarea, cât şi detenţia
reclamantului din cauza aflată în faţa noastră au fost perfect legale în sensul
legislaţiei procesual penale a Republicii Moldova şi nu pot fi în nici un fel
considerate arbitrare. În acelaşi timp, detenţia reclamantului în faza
judiciară a examinării cauzei a fost contrară standardelor prevăzute de
Convenţie, aşa cum acestea rezultă din jurisprudenţa 1 foarte constantă a
Curţii, deoarece ea nu a fost prelungită de o instanţă de judecată, după ce
valabilitatea sa a expirat.
Din descrierea faptelor şi a legislaţiei rezultă destul de clar că în
Republica Moldova, cel puţin parţial – în ceea ce priveşte lipsa prelungirii
oficiale a detenţiei sau lipsa revizuirii din oficiu de către instanţele de
judecată a legalităţii deţinerii în detenţie pe durata judecării cauzelor penale
–, vechea procedură penală de tip sovietic este încă prezentă. Aceasta are ca
rezultat ceea ce se poate numi un fel de „prelungire tacită”.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova nu conţine nici o
prevedere legală care fie ar prevedea proceduri clare şi precise pentru
prelungirea termenului detenţiei la faza judecării cauzelor penale sau/şi
revizuirea judecătorească din oficiu a unor asemenea detenţii. Aici, putem
face referire la constatarea Curţii din cauza Nakhmanovich v. Russia (nr.
55669/00, § 67, 2 martie 2006):
„Curtea a examinat deja şi a constatat o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei în
mai multe cauze cu privire la practica deţinerii acuzaţilor în arest doar în baza faptului
că un act de acuzare a fost prezentat instanţei de judecată. Curtea a susţinut că practica
de ţinere a acuzaţilor în detenţie fără o bază legală specifică sau reguli clare cu privire
la situaţia lor – care are ca rezultat faptul că ei ar putea fi privaţi de libertatea lor
pentru o perioadă nelimitată de timp fără autorizare judecătorească – a fost
incompatibilă cu principiile securităţii raporturilor juridice şi al protecţiei împotriva
arbitrarului, care sunt elemente comune ale Convenţiei şi ale supremaţiei legii…”
Sunt de acord că, la fel ca în cauza Nakhmanovich (ibid., § 68), nu există
„...nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în această cauză”,
având în vedere că, „pentru ca detenţia să respecte standardul „legalităţii”,
ea trebuie să aibă o bază în dreptul intern. Totuşi, Guvernul nu a indicat nici
o prevedere legală care ar permite detenţia continuă a acuzatului, după ce
perioada detenţiei autorizate a expirat…”
1. A se vedea, de exemplu, Baranowski v. Poland, nr. 28358/95, ECHR 2000-III.

Desigur că, pentru a acoperi acest gol, sunt necesare măsuri legislative
urgente pentru a aduce legislaţia naţională în conformitate cu standardele
Convenţiei.
În acest context – la fel ca în cauza Broniowski v. Poland ([GC],
nr. 31443/96, § 189, ECHR 2004-V) – ne confruntăm cu „...o problemă
răspândită care a rezultat dintr-o disfuncţie a legislaţiei şi practicii judiciare
moldoveneşti şi care a afectat şi mai poate afecta un număr mare de
persoane…”.
Anume aceste împrejurări ne îndreptăţesc să vorbim despre natura
structurală sau sistemică a acestei probleme. După cum Curtea a statuat în
cauza Broniowski (ibid., § 190):
„Ca parte a unui pachet de măsuri pentru garantarea eficienţei mecanismului instituit
prin Convenţie, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat la 12 mai 2004
o Rezoluţie (Res. (2004)3) cu privire la hotărârile care relevă o problemă sistemică
fundamentală, în care, după ce a subliniat interesul de a ajuta statele în cauză să
identifice problemele fundamentale şi măsurile de executare necesare (al şaptelea
paragraf al preambulului), el a invitat Curtea „să identifice în hotărârile sale în care
constată o violare a Convenţiei ceea ce ea consideră a fi o problemă sistemică
fundamentală şi sursa acelei probleme, în special, când există posibilitatea ca această
problemă să genereze multe cereri la Curte, pentru a acorda asistenţă statelor în
găsirea unei soluţii potrivite şi Comitetului de Miniştri în supravegherea executării
hotărârilor” (paragraful I al rezoluţiei). Această rezoluţie trebuie privită în contextul
creşterii numărului de cereri la Curte în special, în urma unor serii de cauze care
rezultă din aceeaşi problemă structurală sau sistemică.”
În aceeaşi cauză, Curtea a declarat următoarele (ibid., § 191):
„...În acelaşi context, Curtea ar atrage atenţia la Recomandarea Comitetului de
Miniştri din 12 mai 2004 (Rec. (2004)6) cu privire la îmbunătăţirea recursurilor
interne, în care s-a subliniat că, pe lângă obligaţia în temeiul articolului 13 al
Convenţiei de a asigura unei persoane care are o pretenţie serioasă şi legitimă un
recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, statele au obligaţia generală de a
soluţiona problemele care generează violările constatate. Luând în consideraţie faptul
că îmbunătăţirea recursurilor la nivel naţional în special, în ceea ce priveşte cauzele
repetitive, ar trebui, de asemenea, să contribuie la reducerea volumului de lucru al
Curţii, Comitetul de Miniştri a recomandat ca Statele Contractante, ca rezultat al
hotărârilor Curţii care au relevat deficienţe structurale sau generale în practica sau
legislaţia naţională, să revizuiască, iar „unde este necesar, să instituie recursuri
efective, pentru a preveni sesizarea Curţii cu cauze repetitive”.”
Toată această motivare este perfect valabilă în această cauză, iar mie nu-
mi rămâne decât să regret că majoritatea a ratat o foarte bună ocazie de a
sublinia acest lucru în hotărâre, prin menţionarea caracterului structural al
problemei identificate şi prin chemarea autorităţilor moldoveneşti să
întreprindă unele măsuri legislative pentru soluţionarea acestei probleme în
cel mai scurt timp posibil.
În timp ce eu sunt de acord cu suma acordată cu titlu de costuri şi
cheltuieli, totuşi, în mod respectuos nu sunt de acord cu majoritatea în ceea
ce priveşte suma acordată cu titlu de prejudiciu moral. Consider că această
sumă, EUR 25,000, este mult prea excesivă şi nu ia în consideraţie nici

realităţile vieţii din Republica Moldova şi nici jurisprudenţa noastră anterioară.
Permiteţi-mi să ofer câteva exemple. În cauza Şarban v. Moldova
(nr. 3456/05, 4 octombrie 2005), Curtea a constatat violări ale articolului 3, ale
articolului 5 § 3, în ceea ce priveşte motivele insuficiente pentru detenţia
reclamantului şi ale articolului 5 § 4. Suma acordată a fost de EUR 4,000. În
cauza Becciev v. Moldova (nr. 9190/03, 4 octombrie 2005), au fost constatate
violări similare şi a fost acordată aceeaşi sumă cu titlu de compensaţii. Dacă
luăm în consideraţie faptul că în această cauză a fost constatată o violare
suplimentară – a articolului 6 § 1 – aceasta ne-ar fi putut determina să acordăm
probabil cu aproximativ EUR 3,000 sau EUR 4,000 mai mult. Suplimentar la
aceasta, o anumită sumă ar trebui acordată pentru prelungirea perioadei de
detenţie – de aproximativ EUR 4,000 până la EUR 5,000. Toate aceste calcule
ne-ar fi dus la concluzia că suma compensaţiilor în prezenta cauză nu ar fi
trebuit să depăşească suma totală de circa EUR 12,000 – EUR 15,000.
Aceasta este suma maximă pe care eu o consider teoretic acceptabilă cu titlu
de prejudiciu moral în astfel de situaţii, deoarece chiar şi metoda de calcul pe
care am folosit-o mai sus este una speculativă şi nu a fost niciodată folosită de
această Curte.
Acordarea unor compensaţii atât de mari precum cele din această cauză ar
putea fi considerată un act inechitabil în raport cu cei cărora, deşi au fost în
situaţii mult mai dificile, le-au fost acordate sume mai mici. Drept exemplu, eu
aş dori să menţionez cauza Bursuc v. România (nr. 42066/98 § 91, 12
octombrie 2004), în care un domn care a fost bătut foarte rău de opt poliţişti şi a
avut o traumă cranio-cerebrală ca urmare a faptului că a fost supus „la violenţă
... de o natură deosebit de gravă, capabilă să cauzeze suferinţă şi durere severe,
care trebuie considerată ca act de tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.”
Câţiva ani mai târziu, dl Bursuc a decedat ca urmare a traumei suferite, după
cum a pretins văduva sa. În acea cauză, văduvei reclamantului i s-au acordat
EUR 10,000, deşi nivelul suferinţelor ei, combinat cu suferinţele soţului ei
defunct, a fost mult mai înalt decât nivelul suferinţelor îndurate de reclamantul
din această cauză, doar pe motivul unei lacune în legislaţie.
Pentru a fi echitabil, just şi rezonabil, nivelul compensaţiei în această cauză
nu ar fi trebuit să depăşească EUR 15,000 – sumă care ar fi fost atât în
conformitate cu realităţile standardelor de viaţă din Republica Moldova, cât şi
proporţională cu nivelul suferinţelor îndurate de reclamantul în această cauză.
Chiar presupunând că reclamantul a suferit o anumită „nelinişte” în urma
lacunei din legislaţie menţionată mai sus, acesta nu a prezentat nici o probă care
să confirme că, dacă ar fi existat o procedură separată pentru prelungirea
termenelor de detenţie pe durata judecării cauzei, el ar fi putut să-şi recapete
libertatea.
Acestea sunt chestiunile în privinţa cărora eu nu sunt de acord cu majoritatea
în această cauză.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA HYDE PARK ŞI ALŢII c. MOLDOVEI (Nr.2)
(Cererea nr.45094/06)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
31 martie 2009
DEFINITIVĂ
la 30 iunie 2009

HOTĂRÎREA în cauza HYDE PARK ŞI ALŢII c. MOLDOVEI (nr.2) 1
În cauza Hyde Park şi alţii c. Moldovei (nr.2),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a IV-a), statuînd într-o
Nicola Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Deliberînd în şedinţă închisă la 10 martie 2009,
Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr.33482/06) 1 împotriva
a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”), înaintată de către Hyde Park
(organizaţie non-guvernamentală) şi cinci cetăţeni moldoveni, d-l Gheorghe
Lupuşoru, d-l Anatol Hristea-Stan, d-na Mariana Gălescu, d-na Alina
Didilică şi d-l Oleg Brega („reclamanţii”) la 25 august 2006. La 2 iunie
2008 organizaţia non-guvernamentală Hyde Park şi-a încetat activitatea.
Succesorul său, Hyde Park, organizaţie neînregistrată, a decis să înainteze
cererea la Curte.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl A.Postică, avocat ce
îşi desfăşoară activitatea în municipiul Chişinău şi este membru al
organizaţiei non-guvernamentale Promo-Lex. Guvernul Republicii Moldova
(“Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, d-l Vladimir Grosu.
3. În special, reclamanţii au pretins că le-a fost încălcat dreptul la
libertatea întrunirilor şi la un proces echitabil.
4. La 4 aprilie 2008, Preşedintele Secţiunii a IV-a a decis să notifice
Guvernul cu privire la cerere. În temeiul dispoziţiilor articolului 29 § 3 din
Convenţie, ea a decis să examineze fondul cererii simultan cu
1
Nota traducătorului: În originalul Hotărîrii Curţii Europene este specificat numărul
cererii sus-nominalizat (nr.33482/06), care, în fapt, nu corespunde numărului cererii din
titlul cauzei (nr.45094/06). A se avea în vedere ultimul număr corespunzător numărului
cererii din titlul Hotărîrii.
ÎN FAPT
5. În timpul evenimentelor care au determinat depunerea cererii,

Hyde Park (primul reclamant) a fost înregistrată la Ministerului Justiţiei ca
organizaţie non-guvernamentală, pledînd, inter alia, pentru libertatea de
exprimare şi dreptul la întruniri paşnice. În 2007 membrii săi au decis să
sisteze înregistrarea organizaţiei din cauza pretinselor presiuni şi intimidări
din partea statului. În special, ei s-au plîns de: refuzul Ministerului Justiţiei
de a înregistra amendamentele la statutul organizaţiei, de blocarea contului
bancar, arestarea aleatorie a membrilor săi, tentativa de a sista activitatea
ziarului. Mulţi dintre liderii organizaţiei au solicitat azil politic în ţările
occidentale. S-a decis ca organizaţia să-şi continue activitatea sub aceeaşi
denumire, dar fără a fi înregistrată de autorităţile statutului. Aceştia au decis
că noua organizaţie neînregistrată să devină succesoare a fostei organizaţii.
După excluderea organizaţiei din Registrul cu privire la organizaţiile non-
guvernamentale la 2 iunie 2008, activităţile Hyde Park se desfăşurau ca şi
mai înainte în baza noului statut de asociere. Organizaţia continua să-şi
editeze ziarul, să dispună de pagina sa pe Internet, să organizeze proteste şi
demonstraţii.
6. Ceilalţi reclamanţi sunt membri şi susţinători ai Hyde Park:
Gheorghe Lupuşoru, Anatol Hristea-Stan, Mariana Gălescu, Alina Didilică
şi d-l Oleg Brega, care s-au născut, respectiv, în 1969, 1953, 1982, 1978 şi
1973 şi locuiesc, respectiv, în Chişinău, Chişinău, Chişinău, Cazangic şi
Pepeni.
7. La 26 septembrie 2005 Hyde Park a solicitat Consiliului
Municipal Chişinău să autorizeze organizarea unei întruniri paşnice cu
privire la liberatea de exprimare în Parcul Ştefan cel Mare din Chişinău
2005, la 14 octombrie 2005.
8. La 7 octombrie 2005 Consiliul Municipal a respins cererea
motivînd că la data solicitată, în centrul oraşului erau planificate numeroase
manifestări, inclusiv în Parcul Ştefan cel Mare, întrucît era zi de sărbătoare
legală.
9. La 12 octombrie 2005 primul reclamant a contestat refuzul
autorităţilor în instanţa de judecată, susţinînd, inter alia, că a fost ilegal şi
contrar art.11 din Convenţie. De asemenea, a solicitat examinarea de
urgenţă a cauzei.
10. La 2 decembrie 2005 Curtea de Apel Chişinău a respins acţiunea
reclamanţilor constatînd că Consiliul Municipal a acţionat în limitele
competenţei sale. Instanţa a menţionat că întrucît la acea dată în parc au fost
planificate şi alte manifestaţii, cum ar fi expoziţii, manifestaţii sportive,
concerte şi alte manifestaţii, întrunirea Hyde Park ar fi putut împiedica
desfăşurarea acelor manifestaţii şi pune în pericol ordinea publică. Cu atît
mai mult, cererea adresată Consiliului Municipal a fost semnată de
preşedintele Hyde Park, şi nu există nici o probă în dosar că consiliul Hyde

Park ar fi aprobat-o.
11. Hyde Park a atacat şi a susţinut că această hotărîre a încălcat
dreptul membrilor săi de a desfăşura întruniri, garantat de către art.11 din
Convenţie, de asemenea, fiind contrară prevederilor art.6 şi 7 din Legea cu
privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.
12. La 3 mai 2006 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
primului reclamant, reieşind din prevederile legale, reiterînd că autorizarea
întrunirii Hyde Park în acelaşi timp cu celelalte manifestaţii culturale şi
sportive planificate în parc ar fi dus la ciocniri violente şi, prin urmare ar fi
pus în pericol ordinea publică.
13. Legea cu privire organizarea şi desfăşurarea întrunirilor din 21

iunie 2005 prevede:
Articolul 6
(1) Întrunirile trebuie să se desfăşoare în mod paşnic, fără nici un fel de arme, fiind
asigurată protecţia participanţilor şi a mediului înconjurător, fără să împiedice
folosirea normală a drumurilor publice, circulaţia rutieră, funcţionarea unităţilor
economice, fără a degenera în acţiuni violente care ar pune în primejdie ordinea
publică, integritatea corporală şi viaţa persoanelor, bunurile lor.
Articolul 7
Se sistează întrunirile la care se constată fapte sau acţiuni de:

a) contestare sau defăimare a statului şi poporului;
b) îndemn la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă;
c) incitare la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică;
d) atentare la regimul constituţional.
Articolul 8
(1) Întrunirile se pot desfăşura în pieţe, străzi, parcuri, scuaruri şi în alte locuri
publice din municipii, oraşe, comune, sate, precum şi în localuri publice.
(2) Nu se admite desfăşurarea întrunirilor în localurile autorităţilor publice,
autorităţilor administraţiei publice locale, procuraturii, instanţelor judecătoreşti, în
unităţi economice cu regim special de securitate a muncii sau cu pază armată.
(3) Sînt interzise întrunirile:
a) la o distanţă mai mică de 50 de metri de sediul Parlamentului, reşedinţa
Preşedintelui Republicii Moldova, de sediul Guvernului, Curţii Constituţionale,
Curţii Supreme de Justiţie;
b) la o distanţă mai mică de 25 de metri de sediul organelor administraţiei publice
centrale de specialitate, autorităţilor administraţiei publice locale, instanţelor
judecătoreşti, procuraturii, poliţiei, instituţiilor penitenciare şi de reabilitare socială,
unităţilor şi obiectivelor militare, de gări, aeroporturi, spitale, unităţi economice cu
instalaţii, utilaje sau maşini avînd un grad ridicat de pericol în exploatare, instituţii
diplomatice.
(4) Accesul liber în sediul organelor şi instituţiilor enumerate la alin.(3) este
garantat.
(5) Autorităţile administraţiei publice locale, cu acordul organizatorilor întrunirilor,
pot stabili pentru întruniri în locuri sau localuri permanente, după caz.
Articolul 11
(1) Organizatorul întrunirii va depune la primărie, cel mai trîziu cu 15 zile înainte
de data întrunirii, o declaraţie prealabilă, al cărui model este expus în anexă, ce
face parte integrantă din prezenta lege.
(2) Declaraţia prealabilă trebuie să indice:
a) denumirea organizatorului întrunirii, scopul întrunirii;
b) data, ora la care începe întrunirea şi ora la care se încheie;
c) locul întrunirii, traseele spre el şi de la el;
d) forma desfăşurării întrunirii;
e) numărul aproximativ de participanţi;
f) persoanele împuternicite să asigure buna desfăşurare a întrunirii şi să răspundă
de ea;
g) serviciile pe care organizatorul întrunirii le solicită primăriei.
(3) Primăria, în cazuri justificate, poate să modifice, cu acordul organizatorului
întrunirii, unele elemente din declaraţia prealabilă.
Articolul 12
(1) Declaraţia prealabilă se examinează de primăria oraşului(municipiului),

satului(comunei) cel mai tîrziu cu 5 zile înainte de data întrunirii.
(2) Primăria, în cadrul examinării declaraţiei prealabile în şedinţă ordinară sau
extraordinară, discută forma, timpul, locul şi alte condiţii de desfăşurare a întrunirii
şi ia decizia respectivă.
(6) Primăria poate interzice întrunirea numai în cazul în care consultă organul de
poliţie şi deţine probe convingătoare că la întrunire vor fi încălcate condiţiile art.6
şi art.7 cu consecinţe grave pentru societate.
Articolul 14
(1) Decizia privind refuzul eliberării autorizaţiei trebuie să fie argumentată şi

prezentată în scris. În ea se indică din ce motive s-a decis refuzul eliberării
autorizaţiei…
Articolul 15
(1) Organizatorul întrunirii poate reclama în instanţa de contencios administrativ

competentă refuzul eliberării autorizaţiei.
ÎN DREPT
14. Reclamanţii s-au plîns că procedurile judiciare nu au fost

echitabile, în sensul Articolului 6 § 1 din Convenţie, deoarece instanţele nu
au motivat suficient şi relevant hotărîrile sale. Partea relevantă a articolului

6 § 1 din Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege,
care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
15. Reclamanţii, de asemenea, se plîng de faptul că refuzul de a le

autoriza protestele a dus la încălcarea dreptului la libertatea întrunirilor
paşnice, garantat de către articolul 11 din Convenţie, care prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere,
inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea
intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care,
prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.
Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi
de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
I. ADMISIBILITATEA
16. Curtea constată că după depunerea prezentei cereri, Hyde Park a

suferit transformări, încetînd să existe ca organizaţie non-guvernamentală
înregistrată şi a reapărut ca organizaţie neînregistrată(a se vedea paragraful
1 supra). Nu s-a contestat faptul că noul Hyde Park este în drept de a
depune cerere şi Curtea nu atestă nici un motiv de a dispune altfel (a se
vedea, mutatis mutandis, David v. Moldova, nr.41578/05, § 28, 27
noiembrie 2007). Mai mult, Curtea consideră că capacitatea Hyde Park de a
continua procesul nu este afectată de faptul că nu este înregistrată (a se
vedea, mutatis mutandis, Creştinii împotriva fascismului şi rasismului v.
Regatul Unit al Marii Britanii, nr. 8440/78, Decizia Comisiei din 16 iulie
1980, Decizii şi rapoarte 21, p.138).
17.Curtea consideră că prezenta cerere ridică probleme de drept şi de
fapt destul de serioase, încît determinarea acestora depinde de examinarea
fondului şi nu a stabilit nici un temei pentru declararea acesteia ca
inadmisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 din
Convenţie (a se vedea paragraful 4 supra), Curtea va examina imediat
fondul cauzei.
18. Reclamanţii au susţinut că ingerinţa în dreptul lor la libertatea

întrunirilor nu a fost prevăzută de lege, deoarece temeiul invocat de către
Consiliul Municipal nu era compatibil cu prevederile art.12(6) din Legea cu
privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. Cu atît mai mult, ingerinţa

nu a urmărit un scop legitim şi nu era necesară într-o societate democratică.
19. Guvernul a admis că a existat o ingerinţă în dreptul
reclamanţilor, garantat de către Articolul 11 din Convenţie. Totuşi, o
asemenea ingerinţă era prevăzută de lege, şi anume de Legea cu privire la
organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, a urmărit un scop legitim, fiind
20. Părţile susţin în comun şi Curtea este de acord că decizia de a
respinge cererea Hyde Park cu privire la organizarea protestelor din 14
octombrie 2005 implică „o interferenţă din partea autorităţilor publice” în
dreptul reclamanţilor la libertatea întrunirilor prevăzut de paragraful 1 din
Articolul 11 din Convenţie. O astfel de ingerinţă implică o încălcare a
Articolului 11 din Convenţie dacă nu este prevăzută de lege, nu urmăreşte
un interes sau scopuri legitime în conformitate cu paragraful 2 al Articolului
11 din Convenţie şi dacă nu este „necesară într-o societate democratică”
pentru a urmări acel interes sau scopuri.
21. În măsura în care se invocă legalitatea ingerinţei, Curtea constată
că potrivit art.14 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea
întrunirilor Consiliul Municipal era obligat să motiveze în scris respingerea
cererii Hyde Park cu privire la desfăşurarea întrunirilor, ceea ce s-a efectuat
prin decizia din 7 octombrie 2005 (a se vedea paragraful 8 supra). Potrivit
art.12(6) din Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, o
cerere ar putea fi respinsă doar dacă Consiliul Municipal ar deţine probe că
prevederile art.6 şi 7 din Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea
întrunirilor ar putea fi încălcate cu grave consecinţe pentru societate.
Consiliul Municipal nu a invocat nici un temei prevăzut de art.6 şi 7 din
Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, ceea ce
constituie un temei suficient pentru a concluziona că măsurile respective nu
au fost „prevăzute de lege”. Totuşi, în speţă, Curtea consideră că respectarea
legii este indisolubil legată de întrebarea dacă o ingerinţă era „necesară într-
o societate democratică”. Prin urmare, Curtea va examina această problemă
în cele ce urmează (a se vedea Partidul Popular Creştin Democrat v.
Moldova, nr. 28793/02, §53, ECHR 2006-II ).
22. Părţile, de asemenea, nu au fost de acord cu privire la faptul că
ingerinţa a urmărit un scop legitim. Curtea din motivele prezentate mai jos,
nu consideră necesar de a se expune cu privire la acest capăt. (a se vedea
Partidul Popular Creştin Democrat v. Moldova, §53, citat mai sus).
23. În măsura în care se invocă proporţionalitatea ingerinţei, Curtea
reaminteşte că de multe ori a declarat, în hotărîrile sale, că nu doar
democraţia constituie o trăsătură fundamentală a ordinii publice Europene,
ci însăşi Convenţia a fost concepută pentru a promova şi menţine idealurile
şi valorile unei societăţi democratice. Democraţia, a subliniat Curtea, este
unicul model politic prevăzut în Convenţie şi unicul compatibil cu aceasta.
Potrivit paragrafului 2 al Articolului 11 din Convenţie, cum şi a articolelor
8, 9, 10 din Convenţie, singura necesitate capabilă să justifice o ingerinţă în
oricare din drepturile consacrate în aceste articole este acea care poate
pretinde că a rezultat dintr-o „societate democratică” (a se vedea Refah

Partisi(Bunăstarea Partidului) şi alţii v. Turcia (GC), nr.41340/98,
41342/98, 41343/98 şi 41344/98, §§ 86-89, ECHR 2003-II şi Partidul
Popular Creştin Democrat v. Moldova, a se vedea supra).
24. Referindu-se la particularităţile unei „societăţi democratice”,
Curtea acordă o importanţă deosebită pluralismului, toleranţei şi
liberalismului. În acest context, Curtea a susţinut că deşi interesele
individuale, după caz, trebuie să fie subordonate celor de grup, dar
democraţia nu înseamnă, pur şi simplu, că întotdeauna punctele de vedere
ale majorităţii urmează să prevaleze: este necesar să se realizeze un
echilibru, care să asigure minorităţii un tratament echitabil şi corect şi să se
evite orice abuz de poziţie dominantă (a se vedea Young, James and
Webster v. Regatul Unit al Marii Britanii, 13 august 1981, § 63, Seria A
nr.44 şi Chassagnou şi alţii v. Franţei (GC), NR.25088/94, 28331/95 şi
28443/95, § 112, ECHR, 1999-III).
25. Cînd se efectuează o examinare în virtutea Articolului 11 din
Convenţie, sarcina Curţii nu este substituirea propriei opinii celei care vine
din partea autorităţilor naţionale competente, ci mai degrabă revizuirea în
conformitate cu Articolul 11 din Convenţie a deciziei adoptate în timpul
exercitării atribuţiilor. Aceasta nu înseamnă că ea trebuie să se limiteze la
stabilirea dacă statul reclamat şi-a exercitat atribuţiile într-un mod
corespunzător, atent şi cu bună credinţă, Curtea trebuie să se privească
ingerinţa pretinsă în lumina cazului luat în întregime şi să determine dacă
aceasta a fost „proporţională cu scopul urmărit” şi dacă motivele invocate
de către autorităţi, în vederea justificării acţiunilor sale, sunt „relevante şi
suficiente”. În acest sens, Curtea trebuie să se convingă dacă autorităţile
naţionale au aplicat standardele conforme cu principiile încorporate în
Articolul 11 din Convenţie şi, cu atît mai mult, dacă şi-au întemeiat decizia
pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante ( a se vedea Partidul
Comuniştilor Uniţi şi alţii v. Turcia, 30 ianuarie 1998, § 47, Culegere a
Hotărîrilor şi Deciziilor 1998-I).
26. Revenind la circumstanţele speţei în cauză, Curtea observă că în
respingerea cererii Hyde Park cu privire la desfăşurarea acţiunilor de protest
planificate pentru 14 octombrie 2005 Consiliul Municipal s-a bazat pe
considerentul că alte evenimente erau planificate în parcul Ştefan cel Mare.
Curtea mai sus a observat că un astfel de temei pare a fi incompatibil cu
cerinţele Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, care în
art.6 şi 7 stabileşte motivele pentru care o cerere de desfăşurare a
întrunirilor poate fi respinsă de către Consiliul Municipal. Astfel de temeiuri
nu pot fi considerate compatibile cu art. 11 din Convenţie. Mai mult, nu a
existat nici un indiciu că organizatorii intenţionau, la acea dată să tulbure în
parc ordinea publică sau să instige o confruntare cu autorităţile sau cu alte
grupuri de persoane. Mai degrabă, intenţia lor era de a desfăşura o întrunire
pentru a susţine libertatea la exprimare. Curtea nu poate decît să
concluzioneze că refuzul Consiliului Municipal de a autoriza protestul nu
corespunde unui interes social imperios.
27. Este adevărat, că în timpul proceselor judiciare ulterioare

instanţele au constatat noi temeiuri de respingere a cererii Hyde Park cu
privire la desfăşurarea acţiunilor de protest. Totuşi, art.11 şi 12 al Legii cu
privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor acordă autorităţilor locale
competenţă exclusivă în ceea ce priveşte autorizarea sau nu a întrunirilor.
Legea nu prevede, iar Guvernul nu susţine contrariul, că şi alte autorităţi ale
statului, precum instanţele de judecată, sunt în drept, în virtutea Legii cu
privire la organizarea sau desfăşurarea întrunirilor, de a exercita această
competenţă din nume propriu sau în interesul autorităţilor locale. Cu atît mai
mult, Curtea nu poate să nu menţioneze că motivaţiile din hotărîrile
instanţelor de judecată au fost invocate după mult timp de la data planificată
pentru proteste. Din acest motiv, Curtea consideră că procesul judiciar
derulat după emiterea deciziei Consiliului Municipal referitor la respingerea
cererii Hyde Park cu privire la desfăşurarea întrunirilor, şi motivele invocate
de către instanţele de judecată în vederea menţinerii deciziei respective,
urmează a fi desconsiderate.
28. Luînd în consideraţie circumstanţele sus-menţionate, Curtea
concluzionează că ingerinţa nu corespunde unui interes social imperios şi,
prin urmare, nu era necesară într-o societate democratică. Respectiv, a avut
loc o încălcare a Articolului 11 din Convenţie.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
29. Reclamanţii, de asemenea, pretind o violare a art.6 § 1 din

Convenţie, susţinînd că procesul nu a fost echitabil, deoarece instanţele
naţionale nu au pronunţat o hotărîre întemeiată. Deoarece această plîngere
nu ridică o întrebare distinctă de cea examinată mai sus în virtutea
Articolului 11 din Convenţie, Curtea consideră că nu este necesar de a o
examina separat.
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a
echitabilă.”
A. Prejudicii
31. Reclamanţii au pretins 4,000 EUR pentru Hyde Park şi 500 EUR
pentru fiecare reclamant persoană fizică pentru compensarea prejudiciului
moral.
excesivă şi nejustificată.
33.Curtea acordă 3,000 EUR Hyde Park. Recompensa dispusă în
numele Hyde Park urmează a fi achitată reprezentantului reclamantului, d-l
A.Postică, care urmează a fi deţinută şi gestionată în numele Hyde Park. În
ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor ca persoane fizice, Curtea

consideră că acestea nu sunt justificate şi prin urmare urmează a fi respinse.
34. Reclamanţii, de asemenea, au pretins 1,300 EUR pentru costuri
şi cheltuieli suportate în faţa Curţii.
35. Guvernul a contestat suma pretinsă şi a susţinut că este excesivă.
36. Curtea acordă 1,000 EUR pentru costuri şi cheltuieli. Această
sumă urmează a fi plătită reprezentatului reclamantului, d-l A.Postică.
D. Penalităţile
37. Curtea consideră potrivit să fie calculată o dobîndă în baza ratei
minime a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care să se
2. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 11 din Convenţie;
3. Susţine că nu este necesară examinarea separată a plîngerii în temeiul

articolului 6 din Convenţie;
4. Susţine
(a) că statul reclamat urmează să achite Hyde Park, în decurs de trei luni de
la data la care hotărîrea va deveni definitivă potrivit Articolului 44 § 2 din
Convenţie, următoarele sume, care urmează a fi convertite în valuta
naţională a statului reclamat la rata aplicabilă la data achitării:
(i) 3,000 EUR (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, să fie
achitaţi reprezentantului reclamantului, d-l A.Postică, pentru a fi
deţinuţi şi gestionaţi în interesele Hyde Park;
(ii) 1,000 (una mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie
achitate reprezentantului Hyde Park, d-l A.Postică.
(iii) orice taxă care poate fi impusă în legătură cu sumele de mai sus.
egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene,
plus trei procente;
5. Respinge restul plîngerii reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 31 martie 2009,

Lawrence Early, Nicolas Bratza,

CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
31 martie 2009
DEFINITIVĂ
la 30 iunie 2009

În cauza Hyde Park şi alţii c. Moldovei (Nr.3),

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr.33482/06) 1 împotriva
cererea la Curte.
1
Nota traducătorului: În originalul Hotărîrii Curţii Europene este specificat numărul
cererii sus-nominalizat (nr.33482/06), care, în fapt, nu corespunde numărului cererii din
titlul cauzei (nr.45095/06). A se avea în vedere ultimul număr corespunzător numărului
cererii din titlul Hotărîrii.
ÎN FAPT

demonstraţii.
Pepeni.
7. La 10 februarie 2006 Hyde Park a solicitat Consiliului Municipal
Chişinău să autorizeze, la 25 februarie 2006, organizarea unei întruniri
paşnice în faţa clădirii Parlamentului pentru a protesta împotriva „non-
transparenţei” modului de organizare al concursului Eurovision în Moldova.
8. La 21 februarie 2006 Consiliul Municipal a respins cererea
motivînd că: „Parlamentul nu este responsabil de organizarea concursului
Eurovision, care a avut loc în Ucraina şi protestul era nemotivat, deoarece
făcea referinţă la evenimente ce au avut deja loc”.
9. La 22 februarie 2006 primul reclamant a contestat refuzul
autorităţilor în instanţa de judecată, susţinînd, inter alia, că a fost ilegal şi
contrar Articolului 10 din Convenţie. De asemenea, a solicitat examinarea
de urgenţă a cauzei.
10. În timpul proceselor judiciare Consiliul Municipal a invocat
două temeiuri noi în legătură cu respingerea cererii Hyde Park cu privire la
organizarea demonstraţiilor şi anume că membrii Hyde Park nu au participat
la concursul Eurovision şi această problemă a fost deja discutată în
Parlament. La 24 februarie Curtea de Apel Chişinău a respins acţiunea
reclamanţilor constatînd că Consiliul Municipal a respins legal cererea
reclamanţilor, susţinînd temeiurile invocate de acesta. În afară de aceasta,
instanţa a invocat un nou temei în favoarea deciziei Consiliul Municipal de
a nu autoriza protestele, şi anume că în cererea de autorizare, nu a indicat

corect obiectivul protestelor. În special, a menţionat că protestul urma să fie
organizat împotriva modului în care a fost organizat concursul. Ulterior, în
timpul procesului, a menţionat că intenţia a fost de a protesta împotriva
modului non-transparent în care a avut loc televotingul în Moldova.
11. Hyde Park a atacat repetat şi a susţinut că această hotărîre a
încălcat dreptul membrilor săi de a desfăşura întruniri în locuri publice, ceea
ce contravine Articolelor 10 şi 11 din Convenţie.
12. La 28 iunie 2006 Curtea Supremă de Justiţie, reieşind din
prevederile legale, a respins recursul primului reclamant.

iunie 2005 prevede:
Articolul 6
Articolul 7

Articolul 8
diplomatice.

garantat.
Articolul 11
de ea;
Articolul 12

Articolul 14

autorizaţiei…
Articolul 15

ÎN DREPT



intereselor sale.
I. ADMISIBILITATEA

17.Curtea consideră că prezenta cerere ridică probleme de drept şi de
fapt destul de serioase, încît determinarea acestora depinde de examinarea
fondului şi nu a stabilit nici un temei pentru declararea acesteia ca
inadmisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 din
fondul cauzei.


februarie 2006 implică „o interferenţă din partea autorităţilor publice” în
prin decizia din 21 februarie 2006 (a se vedea paragraful 8 supra). Potrivit

Partisi (Bunăstarea Partidului) şi alţii v. Turcia (GC), nr.41340/98,
28443/95, § 112, ECHR, 1999-III).
planificate pentru 25 februarie 2006, Consiliul Municipal s-a bazat pe
motive care nu erau prevăzute de art.6 şi 7 al Legii cu privire la organizarea
şi desfăşurarea întrunirilor, care în art.6 şi 7. Potrivit deciziei Consiliul
Municipal, „Parlamentul nu era responsabil de organizarea concursului
Eurovision, care s-a desfăşurat în Ucraina, şi protestul era neîntemeiat
întrucît făcea referinţă la evenimente care au avut deja loc”. Astfel de
temeiuri nu pot fi considerate compatibile cu prevederile Articolului 11 din
Convenţie. Nu a existat nici un indiciu că organizatorii intenţionau să
tulbure ordinea publică sau să instige o confruntare cu autorităţile. Mai
degrabă, intenţia lor a fost să organizeze acţiuni de protest cu privire la
concursul Eurovision şi modul în care autorităţile au organizat televotingul
în Moldova. Curtea consideră inacceptabil, din punct de vedere al
Articolului 11 din Convenţie, ca o interferenţă în dreptul la întrunire să fi
pasibilă de a fi justificată în baza propriei viziuni a autorităţilor cu privire la

temeiurile unui anumit protest. Curtea nu poate decît să concluzioneze că
refuzul Consiliului Municipal de a autoriza protestul nu corespunde unui
interes social imperios.

examina separat.
echitabilă.”
A. Prejudicii
moral.

D. Penalităţile

4. Susţine
plus trei procente;


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAZUL HYDE PARK ŞI ALŢII C. MOLDOVA (nr.4)

(Cerere nr. 18491/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
07 aprilie 2009
DEFINITIVĂ
la 07 iulie 2009

HOTĂRÎREA în cauza HYDE PARK ŞI ALŢII C. MOLDOVEI (nr.4) 1
În cauza Hyde Park şi alţii c. Moldovei (nr.4),

în Cameră compusă din:
Nicolas BRATZA, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Deliberând în secret la 17 martie 2009,
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 18491/07) adresată împotriva
Republicii Moldova şi depusă la Curte potrivit articolului 34 din Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale (“Convenţia”), către Hyde Park (organizaţie non-
guvernamentală) şi opt cetăţeni moldoveni, dl Oleg Brega, dl Anatolie
Juraveli, dl Roman Cotelea, d-na Mariana Gălescu, dl Radu Vasilaşcu, dl
Vitalie Dragan, d-na Angela Lungu şi dl Anatol Hristea-Stan
(„reclamanţii”), la 21 februarie 2007. La 2 iunie 2008 organizaţia non-
guvernamentală Hyde Park şi-a încetat activitatea. Succesorul său Hyde
Park, organizaţie neînregistrată, şi-a exprimat intenţia de a menţine cererea
în faţa Curţii.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl A.Postică şi dl P.Postică,
avocaţi care practică în Chişinău, membrii organizaţiei non-guvernamentale
Promo-Lex. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat
de către Agentul său, d-l V.Grosu.
3. Reclamanţii s-au plîns asupra numeroaselor pretinse violări a
drepturilor lor garantate de articolele 3, 5, 6, 8 şi 11 din Convenţie.
4. La 8 aprilie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice
cererea Guvernului. De asemenea s-a decis examinarea fondului cererii
concomitent cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3 din Convenţie).
ÎN FAPT
5. În timpul evenimentelor care au determinat depunerea cererii, Hyde
Park (primul reclamant) a fost înregistrată la Ministerului Justiţiei ca
2 HOTĂRÎREA în cauza HYDE PARK ŞI ALŢII C. MOLDOVEI (nr.4)
ziarului, alte circumstanţe. Mulţi dintre liderii organizaţiei au solicitat azil
politic în ţările occidentale. S-a decis ca organizaţia să-şi continue
activitatea sub aceeaşi denumire, dar fără a fi înregistrată de autorităţile
statutului. Aceştia au decis că noua organizaţie neînregistrată să devină
succesoare a fostei organizaţii. După excluderea organizaţiei din Registrul
cu privire la organizaţiile non-guvernamentale la 2 iunie 2008, activităţile
Hyde Park se desfăşurau, ca şi mai înainte, în baza noului statut de asociere.
Organizaţia continue să editeze ziarul, să administreze pagina sa pe Internet,
să organizeze proteste şi demonstraţii.
6. Ceilalţi reclamanţi sunt membri şi susţinători ai Hyde Park: Oleg
Brega, Anatolie Juraveli, Roman Cotelea, Mariana Galescu, Radu
Vasilascu, Vitalie Dragan, Angela Lungu and Anatol Hristea-Stan. Ei s-au
născut în 1973, 1988, 1987, 1982, 1983, 1967, 1988 şi în 1953, respectiv, şi
locuiesc în Pepeni, Durleşti şi în Chişinău, respectiv.
7. La 30 iunie 2006 primul reclamant a solicitat Consiliului municipal
Chişinău autorizarea desfăşurării unei manifestări paşnice, în perioada între
1 şi 31 august 2006, la intersecţia străzilor Bănulescu-Bodoni şi Ştefan cel
Mare, în apropierea edificiului Guvernului, cu scopul de a protesta
împotriva refuzului Ministerului Culturii de a monta bustul poetului Liviu
Rebreanu, donat de către Guvernul României.
8. La 18 iulie 2006 Consiliul municipiului Chişinău a autorizat în scris
desfăşurarea manifestării, însă doar pentru data de 1 august 2006. S-a
considerat că este suficientă doar o singură zi de proteste pentru a atrage
atenţia Guvernului asupra problemelor ridicate de Hyde Park.
9. La 25 iulie 2006 Hyde Park a contestat în instanţa de judecată
decizia Consiliului municipal.
10. La 29 august 2006 Curtea de Apel Chişinău a constatat că refuzul
municipalităţii a fost ilegal, a anulat decizia din 18 iulie 2006 şi a obligat
Consiliul Municipal să autorizeze desfăşurarea unei întruniri din partea
primului reclamant în faţa clădirii Guvernului, în perioada între 29 şi 31
august 2006. Instanţa de judecată a dispus executarea imediată a hotărîrii.
11. La 30 august 2006, reclamanţii au solicitat autorizarea respectivă din
partea municipalităţii în temeiul hotărîrii din 29 august 2006. Cu toate
acestea, municipalitatea a refuzat să se conformeze hotărîrii judecătoreşti pe
motiv că aceasta nu era definitivă.
12. La aceeaşi dată la ora 17:00. reclamanţii au început manifestaţia lor
în locul indicat în decizia Curţii de Apel. La 17:15, un grup de colaboratori
de poliţie s-au apropiat de reclamanţi şi i-au întrebat dacă deţin o
autorizaţie. Reclamanţii au prezentat decizia Curţii de Apel. Din
înregistrarea video efectuată de poliţie şi care constituie parte a dosarului
intentat la nivel naţional, poate fi observată încercarea unui colaborator de
poliţie de a-l convinge pe dl Brega să înceteze protestul. Ultimul refuză şi
susţine că Hyde Park deţine o hotărîre judecătorească prin care se
autorizează manifestarea. În acelaşi timp dl Brega vorbeşte printr-un
megafon, declarînd că Moldova este un stat totalitar, în care nu există nici o
libertate de exprimare şi va trebui să răspundă pentru toate acţiunile ilegale

în faţa Curţii de la Strasbourg. Acesta acuză poliţia şi autorităţile statului de
comiterea unor acţiuni ilegale. Dintr-odată, o persoană îmbrăcată în
uniforma Forţelor Speciale atacă din spate pe unul dintre membrii Hyde
Park şi îl aruncă violent la pămînt. Ceilalţi participanţi observă atacul şi
imediat sunt înconjuraţi de un grup de poliţişti şi îndreptaţi spre microbuzul
poliţiei. Nu se observă că cineva ar fi opus vre-o rezistenţă şi o voce
feminină, aparent una dintre participanţi, spune cuiva să nu se opună
reţinerii. Potrivit reclamanţilor, doi dintre participanţi (dl Juraveli şi dl D.)
au fost aruncaţi la pămînt de colaboratorii Forţelor speciale.
13. La comisariatul de poliţie, ofiţerii de poliţie au ridicat lucrurile ce
aparţineau reclamanţilor, inclusiv telefoanele lor mobile. Procesele verbale
de reţinere indicau, inter alia, faptul că lucrurile reclamanţilor au fost
ridicate pentru a fi păstrate. Reclamanţii au fost plasaţi în diferite camere de
detenţie în grupuri de cîte trei sau patru persoane. Cele două reclamante au
fost plasate în camere de detenţie separate. Potrivit reclamanţilor, acestora
nu li s-a permis efectuarea apelurilor telefonice sau consultarea unui avocat.
Camere de detenţie erau mici, umede şi murdare. În ele persista un miros de
urină şi fecale. Nu erau ferestre, lumina electrică ardea permanent şi în
interiorul acestora se aflau doar două bănci de lemn. Reclamanţii au fost
deţinuţi timp de patruzeci de ore aproximativ, în decursul cărora acestora nu
li s-a asigurat hrană. Acestora li se dădea doar apă şi după caz erau însoţiţi
pînă la toaletă. Doar după intervenţia mai multor organizaţii non-
guvernamentale pentru apărarea drepturilor omului şi după şaisprezece ore
de detenţie, rudelor acestora s-a permis să li se aducă hrană. Guvernul a
contestat descrierea condiţiilor de detenţie prezentată de către reclamanţi.
14. La 1 septembrie 2006, la aproximativ 10:00, reclamanţii au fost
aduşi în faţa instanţei de judecată, unde li s-au returnat telefoanele mobile şi
camere video, unde au şi fost înştiinţaţi pentru prima oară de acuzaţiile
aduse în privinţa lor, şi anume cu privire la desfăşurarea neautorizată a
întrunirii (Articolul 174 § 1 din Codul cu privire la contravenţiile
administrative (“CCA”)) 1 , opunerea de rezistenţă în timpul reţinerii
(Articolul 174 § 5 CCA) 2 şi ultragierea colaboratorilor de poliţie (Articolul
174 § 6 CCA) 3 . După ce au primit lucrurile sale, reclamanţii au pretins că
toate înregistrările video şi audio efectuate în timpul protestului au fost
şterse de către poliţişti din memoria telefoanelor.
15. În timpul procesului, Dl Brega şi Dna Gălescu au solicitat instanţei
de judecată să dispună o expertiză a înregistrărilor efectuate cu telefoanele
mobile în vederea determinării faptului dacă poliţiştii au şters fişierele cu
informaţii; necătînd la acestea, solicitarea le-a fost respinsă şi şedinţa a fost
amînată. Reclamanţii au fost eliberaţi în amiază zilei.
16. La 3 octombrie 2006 Judecătoria sect.Buiucani a continuat
examinarea cauzei administrative împotriva reclamanţilor şi a constatat
1
Nota traducătorului – a se subînţelege articolul 1741 din Cod cu privire la contravenţii
administrative.
2
Ibidem – articolul 1745 Cod cu privire la contravenţii administrative.
3
vinovăţia tuturor reclamanţilor (cu excepţia primului reclamant) de

comiterea acţiunilor de desfăşurarea şi participare la o întrunire
neautorizată, contrar dispoziţiilor articolului 174 § 1 CCA 1 . Instanţa de
judecată a stabilit că după ce au obţinut o decizie a Curţii de Apel, aceştia
urmau să solicite o autorizare de la Consiliul Municipal. Instanţa
judecătorească a amendat fiecare reclamant, cu excepţia dlui Oleg Brega
(preşedintele Hyde Park de la acel moment) cu suma de 200 lei
moldoveneşti (MDL). Dl Oleg Brega a fost sancţionat cu amendă în valoare
de 500 MDL. Toţi reclamanţii au fost achitaţi în partea ce ţine de ultragierea
colaboratorilor poliţiei şi opunerea de rezistenţă în timpul reţinerii, după ce
instanţa de judecată a vizionat înregistrarea video efectuată de poliţişti şi a
constatat că învinuirile aduse nu erau justificate.
17. Toţi reclamanţii au atacat hotărîrea respectivă în partea ce priveşte
participarea la o întrunire neautorizată şi au susţinut, inter alia, că Hyde
Park a solicitat de la Consiliul Municipal o autorizare pentru 30 august
2006; cu toate acestea, cererea a fost respinsă pe motiv că decizia Curţii de
Apel din 29 august 2006 încă nu devenise definitivă. De asemenea, aceştia
au înaintat repetat demersul să fie examinate de către un expert înregistrările
din memoria telefoanelor mobile.
18. La 26 octombrie 2006 Curtea de Apel Chişinău a admis apelul
reclamanţilor, stabilind că întrunirea reclamanţilor a fost legitimă în baza
deciziei Curţii de Apel din 29 august 2006 (a se vedea mai sus paragraful
10). Reclamanţii au fost achitaţi de toate acuzaţiile aduse în legătură cu
participarea acestora la o întrunire neautorizată.
19. În acest timp, la 18 septembrie 2006, reclamanţii au depus o plîngere
împotriva colaboratorilor de poliţie care i-au reţinut. Aceştia s-au plîns
despre maltratare, reţinere ilegală, despre faptul că a le-a fost încălcat
dreptul la secretul corespondenţei, că dreptul la liberă întrunire le-a fost
violat şi ultimii au suportat un tratament inuman şi degradant, pe lîngă
refuzul executării deciziei judecătoreşti.
20. În perioada septembrie 2006 - septembrie 2007, urmărirea penală
începută la sesizarea reclamanţilor a fost încetată şi redeschisă de patru ori.
De fiecare dată cînd Procuratura respingea plîngerile reclamanţilor, ulterior
instanţele de judecată, şi procurorul ierarhic superior anulau ordonanţa
procurorului şi a dispuneau reexaminarea cauzei. Drept motive pentru
respingere a alegaţiilor au constituit declaraţiile colaboratorilor de poliţie şi
a martorilor din partea poliţiei care au confirmat că reclamanţii au insultat
poliţiştii şi au opus rezistenţă în timpul reţinerii. În ceea ce priveşte pretinsa
manipulare cu telefoanele mobile ale reclamanţilor şi ştergerea fişierelor din
memoria acestora, Procuratura a acceptat declaraţiile unui colaborator de
poliţie care a confirmat faptul ridicării a două telefoane mobile în timpul
reţinerii reclamanţilor, dar a negat orice alegaţie privind ştergerea acestora.
Cît priveşte înregistrarea video a evenimentului, efectuată de colaboratorii
de poliţie (a se vedea mai sus paragraful 12), Procuratura a susţinut că
aceasta s-ar fi pierdut şi prin urmare, nu a putut să fie examinată. La 27
septembrie 2007 Judecătoria sect. Rîşcani a abrogat ultima ordonanţă prin
1
care plîngerile reclamanţilor au fost respinse şi a dispus reexaminarea

cauzei. Din acea zi, reclamanţii nu au mai aflat nimic de la Procuratură
despre mersul examinării plîngerii lor. La 10 ianuarie 2008 reclamanţii au
adresat o scrisoare Procuraturii Generale pentru a obţine informaţii cu
privire la etapa în care se afla procedurile iniţiate de aceştia însă nu au
primit nici un răspuns. O copie a scrisorii împreună cu ştampila Procuraturii
Generale a fost anexată la comentariile reclamanţilor. Potrivit acestora, doar
din observaţiile Guvernului s-a aflat despre faptul că plîngerea lor a fost din
nou respinsă la 12 noiembrie 2007. Guvernul a contestat alegaţiile
reclamanţilor vizavi de scrisoarea despre care se susţine că a ar fi expediată
în adresa Procuraturii Generale la 10 ianuarie 2008. Cu toate acestea, nu a
fost contestată autenticitatea ştampilei Procuraturii Generale aplicată pe
copia scrisorii în cauză.
21. La 1 noiembrie 2006 Curtea Supremă de Justiţie a examinat recursul
depus de Consiliul Municipal împotriva deciziei Curţii de Apel din 29
august 2006. Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărîrea judecătorească
respectivă şi a respins acţiunea reclamanţilor, constatînd legalitatea deciziei
Consiliului Municipal din 18 iulie 2006. De asemenea, Curtea Supremă de
Justiţie a constatat că dispoziţia cu privire la executarea imediată a deciziei
Curţii de Apel a fost ilegală.

22. Prevederile pertinente ale Legii cu privire la organizarea şi
desfăşurarea întrunirilor din 21 iunie 1995, stipulează următoarele:
“Articolul 6
Articolul 7
Articolul 8
judecătoreşti, procuraturii, poliţiei, instituţiilor penitenciare şi de reabilitare
socială, unităţilor şi obiectivelor militare, de gări, aeroporturi, spitale, unităţi
economice cu instalaţii, utilaje sau maşini avînd un grad ridicat de pericol în
exploatare, instituţii diplomatice.
(4) Accesul liber în sediul organelor şi instituţiilor enumerate la alin. (3) este
garantat.
(5) Autorităţile administraţiei publice locale, cu acordul organizatorilor
întrunirilor, pot stabili pentru întruniri locuri sau localuri permanente, după caz.
Articolul 11
de ea;
Articolul 12
(1) Declaraţia prealabilă se examinează de primăria oraşului (municipiului),
satului (comunei) cel mai tîrziu cu 5 zile înainte de data întrunirii.
extraordinară, discută forma, timpul, locul şi alte condiţii de desfăşurare a
întrunirii şi ia decizia respectivă.
Articolul 14
autorizaţiei…
Articolul 15
competentă refuzul eliberării autorizaţiei.”
23. Prevederile pertinente ale Codului Penal menţionează următoarele:
“Articolul 166. Privaţiunea ilegală de libertate
(1) Privaţiunea ilegală de libertate a unei persoane, dacă acţiunea nu este legată cu
răpirea acesteia,
(2) Aceeaşi acţiune săvîrşită:
b) asupra a două sau mai multor persoane;
d) de două sau mai multe persoane;
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 8 ani.
Articolul 184. Violarea dreptului la libertatea întrunirilor
(1) Violarea dreptului la libertatea întrunirilor prin împiedicarea ilegală a
desfăşurării mitingului, demonstraţiei, manifestaţiei, procesiunii sau oricărei alte
întruniri ori a participării cetăţenilor la acestea fie prin constrîngerea lor la
participare:
a) săvîrşită de o persoană cu funcţie de răspundere;
b) săvîrşită de două sau mai multe persoane;
c) însoţită de violenţă nepericuloasă pentru viaţă sau sănătate,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 400 la 800 lei moldoveneşti sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu
închisoare de pînă la 2 ani.
24. Prevederile pertinente ale Codului cu privire la contravenţiile
administrative, în vigoare la acel moment, menţionează următoarele:
“Articolul 174 § 1 1
2. Organizarea şi desfăşurarea întrunirii fără avizarea primăriei sau fără autorizaţia
ei, precum şi încălcarea condiţiilor (forma, locul, timpul) desfăşurării întrunirii,
indicate în autorizaţie, atrage după sine aplicarea unei amenzi organizatorilor
(conducătorilor) întrunirii în mărime de la 500 MDL pînă la 1000 MDL…
4. Participarea activă la întrunirea desfăşurată în condiţiile alineatului doi din
prezentul articol atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la două sute
la trei sute lei moldoveneşti.
Articolul 174 § 5 2
Opunerea de rezistenţă unui colaborator al poliţiei… aflate în exerciţiul datoriei de
serviciu sau obşteşti de menţinere a ordinii publice şi de combaterii a criminalităţii
atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de pînă la trei sute lei
moldoveneşti, sau arest administrativ pe un termen de pînă la treizeci de zile.
Articolul 174 § 6 3
Ultragierea colaboratorului poliţiei… aflate în exerciţiul datoriei de serviciu …
atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de pînă la două sute de lei
moldoveneşti sau arest administrativ pe un termen de pînă la cincisprezece zile.
Articolul 249
Persoanele care …. au încălcat modul de organizare şi de desfăşurare a adunărilor,
mitingurilor, procesiunilor şi demonstraţiilor de stradă, care au ultragiat un
colaborator al politiei…. pot fi reţinute pînă la examinarea cazului de către instanţa
judecătorească respectivă... ....”
25. Prevederile relevante a Legii nr.1226 cu privire la arestarea
preventivă stipulează:
“Articolul 12. Cerinţele principale ale regimului din locurile de arest
preventiv
(3) Preveniţii sînt supuşi percheziţiei corporale... Nu li se permite să aibă asupra
lor bani, lucruri de preţ şi obiecte a căror păstrare şi utilizare în locurile de
arest preventiv este interzisă. Banii care le-au fost confiscaţi la intrarea în
locurile de arest preventiv se transferă la conturile lor personale, iar lucrurile de
preţ şi obiectele se predau la păstrare. ”
26. Norme mai detaliate privind regimul bunurilor ce aparţin deţinuţilor
şi păstrarea acestora de către autorităţi, responsabili pentru detenţia
persoanelor, se conţin în Hotărîrea Guvernului nr.583, din 26 mai 2006.
“Secţiunea a 29-a. Modul de ridicare de la deţinuţi a obiectelor şi substanţelor
a căror utilizare este interzisă în instituţie şi a celor procurate pe cale
nelegitimă
373. Sînt supuse ridicării şi confiscării banii, obiectele de valoare şi bunurile
interzise aflate în posesia deţinutului, în încăperile cazării sau antrenării la muncă
a acestuia, venite pe numele lui prin intermediul pachetelor cu provizii,
banderolelor, coletelor sau corespondenţei, precum şi alte bunuri interzise găsite
pe teritoriul penitenciarului.
375. Pe parcursul aflării în penitenciar, bunurile şi valorile enumerate în pct.373 al
prezentului Statut, care aparţin deţinuţilor, urmează a fi predate în contabilitatea
penitenciarului, iar bunurile personale a căror utilizare nu este interzisă, sînt însă
în surplus faţă de normele stabilite, se predau pentru păstrare în depozitele special
rezervate pentru aceasta, care sînt dislocate în afara zonei locative a
penitenciarului.
376. Obiectele, articolele şi substanţele, utilizarea cărora este interzisă în
penitenciar, se ridică în momentul depistării lor la deţinuţi.
1
Ibidem – articolul 1741 Cod cu privire la contravenţii administrative
2
3
377. Dreptul de a ridica obiectele interzise se acordă reprezentanţilor

administraţiei, reprezentanţilor subdiviziunilor de pază, regim şi supraveghere, iar
în cazurile depistării în flagrant - şi altor colaboratori ai sistemului penitenciar.
378. Ridicarea bunurilor se realizează de către cel puţin doi reprezentanţi ai
administraţiei, în prezenţa deţinutului de la care se ridică bunul.
379. Ridicarea bunurilor este consemnată în procesul-verbal de ridicare a
bunurilor, care este întocmit în trei exemplare de către persoanele care au
participat la ridicare. Primul exemplar i se oferă persoanei de la care s-au ridicat
bunurile, al doilea se transmite în contabilitate şi al treilea se păstrează în dosarul
personal.
380. Procesul-verbal de ridicare va conţine date referitoare la:
denumirea instituţiei;
data, ora şi locul de ridicare a bunurilor;
temeiul ridicării bunurilor;
numele, prenumele, funcţia şi gradul persoanelor care au participat la ridicarea
bunurilor;
numele, prenumele deţinutului de la care s-a efectuat ridicarea;
lista exhaustivă a bunurilor sau valorilor ridicate, cu indicarea denumirii, cantităţii
(volumului), asortimentului, mărcii, valutei, seriei şi numărului, numărul de
înregistrare, alte particularităţi şi semne distinctive ale bunurilor, gradul de uzură a
acestora etc.;
semnăturile tuturor participanţilor, inclusiv a deţinutului. În cazul refuzului
deţinutului de a semna procesul-verbal, persoana care-l întocmeşte face menţiunea
respectivă.
381. În procesul-verbal, pe lîngă numele, prenumele şi numărul dosarului
deţinutului, se mai indică: costul, marca, numărul, materialul din care este fabricat
obiectul şi alte semne distinctive.
382. În cazul în care deţinutul nu este de acord cu conţinutul procesului-verbal, el
este în drept să facă obiecţii scrise nemijlocit în procesul-verbal respectiv.
383. Mijloacele băneşti şi bunurile de valoare ridicate conform procesului-verbal
sînt predate urgent (nu mai tîrziu de o zi) de către ofiţerul de serviciu în
contabilitate (unitatea financiară). Bunurile ridicate sînt înregistrate în registrul
evidenţei obiectelor şi lucrurilor de valoare (anexa nr.14).
384. Banii ridicaţi de la deţinuţi vor fi depuşi pe contul de peculiu al deţinutului.. »
Potrivit anexei nr.7 la Hotărîrrea Guvernului, se interzice
persoanelor arestate să posede telefoane mobile.
ÎN DREPT
27. Reclamanţii (cu excepţia primului reclamant) s-au plîns, potrivit
Articolului 3 din Convenţie, asupra condiţiilor de detenţie inumane şi
degradante din Comisariatului de poliţie sect.Buiucani. Articolul 3 prevede
următoarele :
degradante.”
28. Reclamanţii (cu excepţia primului reclamant) au pretins că dreptul la
libertate prevăzut de Articolul 5 § 1 din Convenţie le-a fost încălcat, din
moment în care au fost reţinuţi pentru aproximativ 40 de ore fără vreun
temei legal. Aceştia de asemenea s-au plîns, potrivit Articolului 5 §§ 2 şi 3,
precum că nu au fost imediat informaţi despre motivele reţinerii sale şi
despre acuzaţiile aduse împotriva lor, precum şi despre faptul că nu au fost
aduşi de îndată în faţa unui judecător. Partea relevantă a Articolului 5
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit
de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :
...
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit
o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l
împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ;
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-
o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei
acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.lit c)
din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul
de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea
în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei
în cauză la audiere.”
29. În continuare, reclamanţii au susţinut că procesul care s-a finalizat cu
adoptarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 1 noiembrie 2006 nu a fost
echitabil din cauză nemotivării deciziei adoptate de Curtea Supremă de
Justiţie. Partea relevantă a Articolului 6 § 1 stipulează:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptate împotriva sa.. ...”
30. Reclamanţii (cu excepţia primului reclamant) s-au plîns potrivit
articolul 8 despre faptul că poliţia a şters înregistrările video şi audio din
memoria telefoanelor mobile şi a camerelor video. Articolul 8 din
Convenţie prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o
măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.”
31. Reclamanţii de asemenea s-au plîns asupra refuzului de a le autoriza
protestul care a condus la încălcarea dreptului la libertatea de întruniri
paşnică garantat de Articolul 11 din Convenţie, care prevede:
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de
asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la
sindicate pentru apărarea intereselor sale.
libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse
32. Reclamanţii (cu excepţia primului reclamant) s-au plîns potrivit
Articolului 13 din Convenţie, invocînd lipsa unui recurs efectiv în legătură
cu pretinsa încălcare a Articolului 8. Articolul 13 prevede următoarele:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost

încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci
când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea
A. Notă preliminară
33. Curtea notează că după depunerea prezentei cereri, Hyde Park a
încetat să existe ca organizaţie non-guvernamentală înregistrată şi continuat
să activeze în calitate de organizaţie neînregistrată (a se vedea paragraful 1
supra). Nu s-a contestat faptul că nou-l Hyde Park este în drept de a depune
cerere şi Curtea nu atestă nici un motiv de a dispune altfel (a se vedea,
mutatis mutandis, David v. Moldova, nr.41578/05, § 28, 27 noiembrie
2007). Cu atît mai mult, Curtea consideră că capacitatea Hyde Park-lui de a
B. Statutul de victimă
34. Guvernul a susţinut că, din momentul în care Hyde Park a solicitat
autorizaţia municipalităţii pentru desfăşurarea unei manifestaţii, ceilalţi
reclamanţi nu pot pretinde că ar deţine calitatea de victimă în sensul
articolului 34 din Convenţie şi că, prin urmare, cererea acestora este
abuzivă.
35. Reclamanţii au susţinut că, potrivit articolului 11 din Legea privind
organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, doar organizatorul unei întruniri este
în drept să solicite autorizaţie, însă nu şi participanţii. Mai mult, toţi
reclamanţi privite ca persoane fizice, au participat la protest şi au fost
reţinuţi de către poliţie.
36. Curtea notează faptul că toţi reclamanţi au participat la întrunire şi
au fost reţinuţi şi deţinuţi de către poliţie. Statutul de victimă al acestora, în
sensul articolului 34 din Convenţie, prin urmare nu poate fi pus la îndoială.
Obiecţiile Guvernului s-au respins.
C. Plîngerea înaintată potrivit articolul 3 din Convenţie

37. Guvernul a contestat alegaţiile referitoare la condiţiile de detenţie şi
a susţinut că, în orice caz, durata reţinerii a fost prea scurtă pentru a invoca
nivelul de gravitate cerut de Articolul 3 din Convenţie. Mai mult,
reclamanţii nu au epuizat căile interne de recurs.
38. Reclamanţii au susţinut că au fost deţinuţi în condiţii inumane şi
degradante în Comisariatul de poliţie sect.Buiucani pentru aproximativ 40
de ore (a se vedea mai sus paragraful 13).
39. Curtea a avut deja ocazia de a nota constatările Comitetului
European pentru prevenirea torturii şi tratamentului inuman şi degradant
(“CPT”), în ce priveşte condiţiile de detenţie în comisariatele de poliţie din
Chişinău (a se vedea, spre exemplu, Malai v. Moldova, nr. 7101/06, § 15, 13

noiembrie 2008) şi constatat încălcarea Articolului 3 din Convenţie în mai
multe cazuri referitoare la condiţiile de detenţie din Moldova. Cu toate
acestea în cazul de faţă, datorită timpului scurt petrecut de către reclamanţi
în detenţie, precum şi în raport cu jurisprudenţa Curţii în acest domeniu,
Curtea este în incapacitate de a constata că suferinţele reclamanţilor ar fi
antrenat nivelul de gravitate determinat de Articolul 3. Spre deosebire de
cauza Fedotov c. Rusiei (nr. 5140/02, 25 octombrie 2005), reclamanţii au
avut acces la obiectele sanitare şi apă şi după o anumită perioadă de timp
acestora li s-a permis să primească hrană din partea rudelor. În acest sens,
Curtea conchide că plîngerea reclamanţilor potrivit Articolului 3 din
Convenţie este în mod vădit nefondată şi prin urmare, nu este admisibilă în
sensul Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
D. Plîngerile potrivit articolului 8 şi 13 din Convenţie.

40. Reclamanţii s-au plîns despre faptul că în timpul detenţiei în cadrul
comisariatului de poliţie sect.Buiucani, telefoanele mobile le-au fost ridicate
şi colaboratorii de poliţie au accesat memoria telefoanelor şi au şters fişiere
audio, video şi imagini înregistrate în timpul manifestaţiei. Potrivit
reclamanţilor, colaboratorii de poliţie au şters materiale care ar fi fost
incompatibile cu versiunea ultimilor despre evenimentele ce au avut loc.
Faptul respectiv a constituit o ingerinţă în dreptul acestora la viaţă privată şi
corespondenţă, şi care nu a fost prevăzută de lege şi necesară într-o societate
democratică.
41. Guvernul a susţinut că reclamanţii au omis să epuizeze căile interne
de recurs în ce priveşte acest capăt de cerere. De altfel, Guvernul nu a negat
faptul că telefoanele mobile ale reclamanţilor au fost ridicate în timpul
reţinerii. Cu toate acestea, Guvernul a contestat alegaţiile privind accesarea
memoriei telefoanelor mobile ale reclamanţilor şi ştergerea informaţiilor din
ele. Potrivit Guvernului, nu a existat nici o ingerinţă în drepturile
reclamanţilor, garantate de Articolul 8 din Convenţie şi prin urmare,
plîngerea a fost în mod vădit nefondată.
42. Din momentul în care, oricum, acest capăt de cerere este inadmisibil
ca fiind în mod vădit nefondat, Curtea nu consideră necesar a se pronunţa
asupra aspectului referitor la epuizarea ori neepuizarea căilor interne de
recurs din partea reclamanţilor. Curtea notează că reclamanţii nu au
prezentat nici o probă care ar susţine afirmaţiile acestora privind accesarea
telefoanelor mobile de către poliţie şi ştergerea din ele a înregistrărilor, care
ar cădea în domeniul de aplicare al Articolului 8. Curtea indică în acest sens
că, potrivit reclamanţilor, materialele pretinse de a fi şterse conţineau
înregistrări audio şi video în legătură cu manifestaţia. Nu s-a afirmat că
mesaje private sau informaţii personale de alt gen au fost citite sau/şi şterse.
Astfel, acest capăt de cerere este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca fiind
în mod vădit nefondat şi, prin urmare, declarat inadmisibil potrivit
articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
43. În lumina constatărilor de mai sus, Curtea consideră că reclamanţii
nu au înaintat nici o pretenţie argumentată potrivit articolului 13 din
Convenţie, luat în comun cu Articolul 8. Astfel, acest capăt de cerere este de

asemenea vădit nefondat şi urmează să fie respins în conformitate cu 35 §§
3 şi 4 din Convenţie.
E. Restul plîngerilor
44. Curtea consideră că restul plîngerilor reclamanţilor potrivit
Articolelor 5, 6 şi 11 ridică probleme fapt destul de serioase, încît
determinarea acestora depinde de examinarea fondului şi nu s-a stabilit alte
temeiuri pentru declararea lor ca inadmisibile. Prin urmare, Curtea declară
aceste capete de cerere admisibile. În conformitate cu decizia sa aplicare a
Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea mai sus paragraful 4), Curtea
va proceda direct la examinarea fondului cauzei.

Consiliul Municipal nu era compatibil cu prevederile art.12 alin.(6) din
Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. Cu atît mai mult,
ingerinţa nu a urmărit un scop legitim şi nu era necesară într-o societate
democratică.
46. Guvernul a admis că a existat o ingerinţă în dreptul reclamanţilor,
garantat de către Articolul 11 din Convenţie. Totuşi, o asemenea ingerinţă
era prevăzută de lege, şi anume de Legea cu privire la organizarea şi
desfăşurarea întrunirilor, a urmărit un scop legitim, fiind necesară într-o
respinge cererea Hyde Park cu privire la organizarea protestelor din între 01
şi 31 august 2006 implică „o interferenţă din partea autorităţilor publice” în
48. În măsura în care se invocă legalitatea ingerinţei, Curtea constată că
potrivit art.14 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor
Consiliul Municipal era obligat să motiveze în scris respingerea cererii
Hyde Park cu privire la desfăşurarea întrunirilor, ceea ce s-a efectuat prin
decizia din 18 iulie 2006 (a se vedea paragraful 8 supra). Potrivit art.12
alin.(6) din Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, o
Popular Creştin Democrat v. Moldova, citat mai sus).
51. Referindu-se la particularităţile unei „societăţi democratice”, Curtea
acordă o importanţă deosebită pluralismului, toleranţei şi liberalismului. În
acest context, Curtea a susţinut că deşi interesele individuale, după caz,
trebuie să fie subordonate celor de grup, dar democraţia nu înseamnă, pur şi
simplu, că întotdeauna punctele de vedere ale majorităţii urmează să
prevaleze: este necesar să se realizeze un echilibru, care să asigure
minorităţii un tratament echitabil şi corect şi să se evite orice abuz de poziţie
dominantă (a se vedea Young, James and Webster v. Regatul Unit al Marii
Britanii, 13 august 1981, § 63, Seria A nr.44 şi Chassagnou şi alţii v.
Franţei (GC), NR.25088/94, 28331/95 şi 28443/95, § 112, ECHR, 1999-
III).
53. Revenind la circumstanţele prezentei cauze, Curtea observă

respingerea cererii de desfăşurare a întrunirii planificate pentru perioada 1-
31 august 2006, din partea Consiliului Municipal s-a bazat motiv că, în
opinia sa, o singură zi de protest ar fi fost suficientă. Curtea a notat mai sus
că un asemenea motiv de fapt aparent nu corespunde prevederilor Legii
privind organizarea şi desfăşurarea întrunirilor şi care, la articolele 6 şi 7,
stabileşte temeiurile în baza cărora o cerere de autorizare a întrunirii
urmează a fi respinsă de Consiliul Municipal. Pentru Curte, motivele
invocate de Consiliul Municipal nu pot fi considerate ca fiind relevante şi
suficiente în sensul Articolului 11 din Convenţie. Curtea observă că nu a
existat nici un indiciu că organizatorii intenţionau să tulbure ordinea publică
sau să instige o confruntare cu autorităţile. Prin urmare, Curtea nu poate
decît să concluzioneze că refuzul Consiliului Municipal de autorizare a
protestului nu corespunde unui interes social imperios.
54. Luînd în consideraţie circumstanţele sus-expuse, Curtea conchide că
ingerinţa nu a corespuns unui interes social imperios, prin urmare, nu a fost
necesară într-o societate democratică. Respectiv a avut loc încălcarea
55. Prin urmare, a avut loc violarea Articolului 11 din Convenţie.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

56. De asemenea, reclamanţii au invocat încălcarea articolului 6 § 1 din
Convenţie, susţinînd că procesul de judecată care s-a finalizat cu adoptarea
deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 1 noiembrie 2006, nu a fost echitabil
din cauza că hotărîre adoptată de Curtea Supremă de Justiţie nu a fost
motivată. Din momentul în care ce acest capăt de cerere nu ridică un aspect
diferit de cel examinat anterior potrivit Articolului 11, Curtea nu consideră
necesară examinarea separată a acestei părţi din plîngere.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVENŢIE

57. Reclamanţii au fost de acord că arestul acestora cade sub
aplicabilitatea punctului c) din Articolul 5 § 1 din Convenţie. Cu toate
acestea, aceştia au pledat că detenţia lor a fost ilegală şi arbitrară.
58. Guvernul a susţinut că acţiunile colaboratorilor de poliţie au fost
legale potrivit dreptului naţional şi a indicat articolul 249 din CCA, care
prevede posibilitatea reţinerii unei persoane pentru desfăşurarea unei
întruniri neautorizate, ultragierea colaboratorilor de poliţie şi opunerea de
rezistenţă în timpul reţinerii. Guvernul a insistat asupra faptului că nu a avut
loc o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie.
59. Curtea reiterează faptul că expresiile “legitimă” şi “în conformitate
cu o procedură prevăzută de lege” din cadrul articolului 5 § 1 se referă în
esenţă la dreptul intern şi declară obligaţia de a se conforma prevederilor
legale materiale şi procesuale. Cu toate acestea, “legalitatea” deţinerii
potrivit dreptului intern nu constituie întotdeauna elementul decisiv. În plus,
Curtea trebuie să fie convinsă de compatibilitatea detenţiei în timpul
perioadei de referinţă cu scopul articolului 5 § 1 din Convenţie, care constă
din prevenirea persoanelor să fie private de libertate într-un mod arbitrar ( a
se vedea Anguelova c. Bulgariei, nr. 38361/97, § 154, CEDO 2002-IV, şi

Fedotov c. Rusiei, citată mai sus, § 74).
60. Curtea este de acord cu părţile în legătură cu faptul că detenţia
reclamanţilor a căzut sub incidenţa articolului 5 § 1, lit. c) din Convenţie,
prin faptul că se impunea necesitatea aducerii în faţa autorităţii legale
competente, fiind suspectaţi de comiterea diferitor contravenţii.
61. Nu există divergenţe în ceea ce ţine de faptul că poliţia, în timpul
reţinerii reclamanţilor şi aducerii acestora în comisariatul de poliţie, ar fi
respectat procedura prevăzută de articolul 249 CCA (a se vedea mai sus
paragraful 24).
62. Curtea notează faptul că reclamanţii au fost acuzaţi, inter alia, de
opunerea de rezistenţă în timpul reţinerii şi ultragierea colaboratorilor de
poliţie. Cu toate acestea, instanţele naţionale, urmărind înregistrarea video a
reţinerii reclamanţilor, a considerat nefondate acuzaţiile respective şi le-au
respins (a se vedea mai sus paragrafele 16 şi 18 supra ). În asemenea
circumstanţe, precum şi datorită lipsei unei “bănuieli rezonabile” în sensul
articolului 5 § 1, lit. (c), Curtea consideră că detenţia reclamanţilor în baza
unor acuzaţii false, că ar fi opus rezistenţă în timpul reţinerii şi ar fi ultragiat
colaboratorii de poliţie, nu poate fi considerată ca fiind “legitimă” potrivit
articolului 5 § 1 din Convenţie.
63. În ceea ce priveşte ultimul temei al detenţiei reclamanţilor, şi anume
organizarea şi desfăşurarea unei manifestaţii, Curtea notează că aceştia
deţineau o hotărîre judecătorească în vigoare care autoriza întrunirea. Mai
mult, hotărîrea respectivă era de o executare imediată. Faptul că Consiliul
Municipal a refuzat să se conformeze hotărîrii judecătoreşti, nu a lipsit
poliţia de obligaţia de a o lua în considerare. Aceste constatări corespund
constatărilor Curţii de Apel, care ulterior a respins acuzaţiile aduse
împotriva reclamanţilor potrivit articolului 174 § 1 (a se vedea mai sus
paragraful 18). În aceste circumstanţe, precum şi ţinînd cont de constatările
de mai sus din paragraful 54, Curtea constată că detenţia reclamanţilor
potrivit acestui temei nu poate fi considerată “legitimă” potrivit articolului 5
§ 1 din Convenţie.
64. Prin urmare, a avut loc încălcarea prevederilor în cauză.
V. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 §§ 2 ŞI 3 DIN

CONVENŢIE
65. Reclamanţii s-au plîns, la fel, precum că nu au fost imediat informaţi
despre motivele reţinerii sale şi despre acuzaţiile aduse împotriva lor,
precum şi despre faptul că nu au fost aduşi de îndată în faţa unui judecător
66. Curtea consideră că nu este necesar să examineze aceste capete de
cerere în mod distinct, din momentul în care a constatat că faptul detenţiei
este total contrar Articolului 5 § 1 din Convenţie (a se vedea, Stepuleac v.
Moldova, nr. 8207/06, § 83, 6 noiembrie 2007).

“Dacă Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor

sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare
68. Primul reclamant a pretins 4 000 Euro (EUR) cu titlu de prejudiciu
moral. Dl Brega şi d-na Galescu a solicitat fiecare 3 000 EUR, iar restul
reclamanţilor au pretins cîte 2 500 EUR pentru fiecare.
69. Guvernul şi-a exprimat dezacordul în privinţa acestor sume şi a
susţinut că sunt excesive şi nedovedite.
70. Curtea acordă suma de 4 000 EUR în beneficiul Hyde Park,
achitabilă reprezentanţilor săi, dlui A. Postică sau dlui P. Postică, pentru a fi
gestionate şi dispuse în interesele Hyde Park. De asemenea, se acordă dlui
Brega suma de 3 000 EUR, dnei Gălescu suma de 3 000 EUR şi cîte 2 500
EUR în beneficiul restului reclamanţilor, pentru fiecare în parte.
71. Reclamanţii de asemenea au solicitat acordarea sumei de 3 600
EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii.
72. Guvernul a contestat suma respectivă şi a susţinut că este excesivă.
73. Curtea acordă 3 000 EUR pentru costuri şi cheltuieli. Suma
respectivă urmează a fi achitată reprezentanţilor reclamanţilor, dlui A.
Postică sau dlui P. Postică, pentru a fi gestionate şi dispuse în interesele
Hyde Park.
C. Penalităţile

1. Declară unanim inadmisibile capete de cerere formulate potrivit
Articolului 3 din Convenţie;
2. Declară cu majoritate de voturi inadmisibile capete de cerere

formulate potrivit Articolului 8 şi 13 din Convenţie;
3. Declară unanim admisibile restul capetelor de cerere;
4. Hotărăşte în unanimitate că a avut loc violarea Articolului 11 din

Convenţie;
5. Hotărăşte în unanimitate că nu este necesară examinarea distinctă a

capetelor de cerere formulate potrivit Articolului 6 din Convenţie;
6. Hotărăşte în unanimitate că a avut loc violarea Articolului 5 § 1 din

Convenţie;
7. Hotărăşte în unanimitate că nu este necesară examinarea separată a

capetelor de cerere formulate potrivit Articolului 5 §§ 2 şi 3 din
Convenţie;
8. Hotărăşte în unanimitate
(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamanţilor, în decurs de
trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă potrivit
articolului 44 § 2 din Convenţie:
- în beneficiul Hyde Park- suma de 4 000 EUR (patru mii euro) cu
titlu de prejudiciu moral, şi 3 000 EUR (trei mii euro) cu titlu de
costuri şi cheltuieli. Sumele respective urmează să fie achitate
reprezentanţilor reclamanţilor, domnilor A. Postică şi P. Postică,
pentru a fi gestionate şi dispuse în interesele Hyde Park;
- dlui Brega –3 000 EUR (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu
moral;
- dlui Juraveli – 2 500 EUR (două mii cinci sute euro) cu titlu de
prejudiciu moral;
- dlui Cotelea – 2 500 EUR (două mii cinci sute euro) cu titlu de
prejudiciu moral;
- dnei Galescu – 3 000 EUR (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu
moral;
- dlui Vasilascu – 2 500 EUR (două mii cinci sute euro) cu titlu
- dlui Dragan – 2 500 EUR (două mii cinci sute euro) cu titlu de
prejudiciu moral;
- dnei Lungu – 2 500 EUR (două mii cinci sute euro) cu titlu de
prejudiciu moral;
- dlui Hristea-Stan – 2 500 EUR (două mii cinci sute euro) cu titlu
(b) sumele respective urmează să fie convertite în valuta naţională a
statului reclamat, la rata de schimb valutară aplicabilă la data
executării, plus orice taxă care poate fi percepută;
(c) că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate pînă la
data executării trebuie să fie achitată o rată simplă a dobînzii la
sumele de mai sus, egală cu rata limită de împrumut a Băncii
Centrale Europene pentru perioada de întîrziere, plus trei
procente;
9. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor ale reclamanţilor cu

privire la satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 7 aprilie 2009,
potrivit articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
31 martie 2009
DEFINITIVĂ
la 30 iunie 2009

În cauza Hyde Park şi alţii c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr.33482/06) împotriva
cererea la Curte.
ÎN FAPT


demonstraţii.
Pepeni.
7. La 6 decembrie 2004 Hyde Park a solicitat Consiliului Municipal
Chişinău autorizaţie în vederea organizării unei întruniri paşnice în faţa
Ambasadei României la 5 ianuarie 2005, pentru a protesta împotriva
politicii României promovate faţă de studenţii moldoveni. Cererea a fost
semnată de către preşedintele Hyde Park şi prevedea, inter alia:
„Prin prezenta (cerere) solicităm permisiunea Consiliului Municipal de a desfăşura
o adunare publică la 5 ianuarie 2005 în Chişinău.
Membrii şi suporterii Hyde Park care studiază în România sau care au rude ce
studiază acolo nu sunt mulţumiţi de modul în care sunt trataţi de către autoriltăţile
române.De aceea ne propunem să protestăm cu ei şi în numele lor în faţa Ambasadei
Române, între orele 11.00 şi 14.00, la intrarea din strada Bucureşti.
Noi ne asumăm să respectăm ordinea publică şi să nu blocăm traficul”.
8. La 30 decembrie 2004 Consiliul Municipal a respins cererea
motivînd că:
„Poliţia municipală consideră că protestul solicitanţilor este nefundat şi nedorit,
deoarece Guvernul României este cel care finanţează studiile studenţilor moldoveni în
România şi de aceea autorităţile române sunt competente să decidă în privinţa cererii
solicitanţilor (din 6 decembrie 2004)”.
9. La 3 ianuarie 2005 primul reclamant a contestat în instanţa de
judecată refuzul autorităţilor, susţinînd, inter alia, că acesta a fost ilegal. De
asemenea, a susţinut că Consiliul a tergiversat examinarea cererii pînă în
ultima zi a anului. A solicitat examinarea de urgenţă a cauzei. Reclamantul a
explicat că multe persoane care şi-au exprimat dorinţa de a participa la
acţiunile de protest erau studenţi în România şi erau acasă, la Chişinău, doar
pentru vacanţa de iarnă.
10. La 21 februarie 2005 Curtea de Apel Chişinău a respins acţiunea
reclamanţilor constatînd că Consiliul Municipal a acţionat în limitele
competenţei sale. Instanţa a constat că poliţia, Procuratura Genrală şi
Serviciile Secrete deţineau informaţii că reclamanţii intenţionau să încalce
prevederile art.6 şi 7 al Legiii cu privire la organizarea şi desfăşurarea

întrunirilor.
11. Hyde Park a atacat şi a susţinut că această hotărîre a încălcat
dreptul membrilor săi de a desfăşura întruniri în locuri publice. Ei, de
asemenea, au susţinut că nu a fost prezentată nici o probă care să
demonstreze că desfăşurarea demonstraţiei ar fi dus la încălcarea art. 6 şi 7
din Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.
12. La 8 iunie 2005 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul şi a
casat hotărîrea primei instanţe, dispunînd reexaminarea cauzei. Curtea
Supremă de Justiţie a constatat că nu există probe ce ar demonstra intenţia
reclamanţilor de a încălca art.6 şi 7 al Legii cu privire la organizarea şi
desfăşurarea întrunirilor.
13. La 6 octombrie 2005 Curtea de Apel Chişinău din nou a respins
cererea reclamanţilor, motivînd că desfăşurarea acţiunilor de protest în faţa
Ambasadei României ar fi prejudiciat imaginea statului Republica
Moldova, precum şi a poporului moldovenesc. În afară de aceasta, decizia
de a desfăşura acţiuni de protest nu a fost adoptată de către consiliul Hyde
Park, după cum prevede statutul. Statutul Hyde Park nu prevede în lista sa
de activităţi, dispoziţii ce ar sancţiona acţiuni cum ar fi desfăşurarea
acţiunilor de protest. Primul reclamant a contestat.
14. La 14 decembrie 2005 Curtea Supremă de Justiţie a respins
recursul reclamanţilor, reieşind din prevederile legale, întrucît desăşurarea
protestelor în faţa Ambasadei Române ar fi prejudiciat imaginea Republicii
Moldova şi a poporului moldovenesc.

iunie 2005 prevede:
Articolul 6
Articolul 7

Articolul 8
diplomatice.
garantat.
Articolul 11
de ea;
Articolul 12

Articolul 14

autorizaţiei…
Articolul 15

16. La 22 februarie 2008, Parlamentul a adoptat o noua lege cu

privire organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, conform căreia nu mai este
nevoie de nici o autorizaţie pentru organizarea demonstraţiilor de către mai
puţin de cincizeci de participanţi.
ÎN DREPT


intereselor sale.
I. ADMISIBILITATEA


20. Curtea consideră că prezenta cerere ridică probleme de drept şi
de fapt destul de serioase, încît determinarea acestora depinde de
examinarea fondului şi nu a stabilit nici un temei pentru declararea acesteia
ca inadmisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 din
fondul cauzei.

23. În măsura în care se invocă interesul legitim, Guvernul a
menţionat că ingerinţa era necesară întrucît se urmăreau interese de
securitate naţională. Potrivit opiniei Guvernului desfăşurarea protestelor în
faţa Ambasadei Române ar fi tensionat relaţiile dintre România şi Republica
Moldova şi, prin urmare, nu a fost autorizată, în conformitate cu art.7 din
Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. Sub aspectul
proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit, Guvernul a susţinut
că statutul Hyde Park la capitolul cu privire la activităţile organizaţiei, nu
conţine nici o prevedere cu privire la organizarea protestelor şi
demonstraţiilor. Cu atît mai mult, potrivit statutului, organul decizional al
organizaţiei este consiliul. Necătînd la aceasta, cererea de autorizare a fost
adresată nu de consiliul respectiv ci de preşedintele organizaţiei.
Suplimentar, limitînd libertatea reclamanţilor la întruniri, autorităţile au luat
în considerare interesele studenţilor moldoveni în România care ar putea
avea de suferit în urma organizării acţiunilor de protest în faţa Ambasadei
României. Potrivit Guvernului, Autorităţile României ar fi putut reduce
numărul burselor alocate studenţilor moldoveni în rezultatul acţiunilor
reclamanţilor.
februarie 2006 implică „o interferenţă din partea autorităţilor publice” în

prin decizia din 30 decembrie 2004 (a se vedea paragraful 8 supra). Potrivit

28443/95, § 112, ECHR, 1999-III).
planificate pentru 5 ianuarie 2005, Consiliul Municipal s-a bazat pe motivul
că, potrivit opiniei sale, „protestul a fost nedorit şi neîntemeiat”. Curtea mai
sus a observat că un astfel de temei pare a fi incompatibil cu cerinţele Legii
cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, care în art.6 şi 7,
stabileşte motivele pentru care o cerere de desfăşurare a întrunirilor poate fi
respinsă de către Consiliul Municipal. Astfel de temeiuri nu pot fi
considerate compatibile cu Articolul 11 din Convenţie. Nu a existat nici un
indiciu că organizatorii intenţionau să perturbeze ordinea publică sau să
caute o confruntare cu autorităţile. Mai degrabă, intenţia lor era de a atrage
atenţia la condiţiile studenţilor moldoveni în România. Garanţia dreptului la
libertatea întrunirilor, precum şi perceperea despre ceea ce merită sau nu
merită de a fi autorizat nu poate fi lăsată la discreţia autorităţilor. Curtea nu
poate decît să concluzioneze că refuzul Consiliului Municipal de a autoriza
protestul nu corespunde unui interes social imperios.


examina separat.
echitabilă.”
A. Prejudicii
moral.
D. Penalităţile


4. Susţine
plus trei procente;


CONSEIL COUNCIL

CAUZA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 iulie 2004

HOTĂRÂREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI i
Cuprins
INTRODUCERE .................................................................................. 1
PROCEDURA........................................................................................... 2
1. Procedura cu privire la admisibilitate ........................................ 2
2. Procedura cu privire la fondul cauzei ........................................ 3
(a) Observaţiile părţilor ................................................................... 3
(b) Audierea martorilor.................................................................... 4
(c) Probele documentare .................................................................. 5
ÎN FAPT................................................................................................. 5
I. RECLAMANŢII ............................................................................... 5
II. STABILIREA FAPTELOR .............................................................. 6
III. CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI ......................................... 8
A. Destrămarea URSS şi conflictul moldo-transnistrean cu privire

la separarea Transnistriei ............................................................... 8
1. Destrămarea URSS, separarea Transnistriei şi independenţa
Republicii Moldova.................................................................... 8
2. Conflictul armat (1991-1992) ................................................... 11
3. Evenimentele care au urmat după conflictul armat .................. 22
B. Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi a personalului acesteia în

Transnistria după acordul din 21 iulie 1992 ................................. 27
1. Trupele şi echipamentul GOR în Transnistria .......................... 27
(a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă ...................... 27
(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă ........................ 30
2. Relaţiile dintre GOR şi „RMN”................................................ 32
C. Relaţiile economice, politice şi de alt gen dintre Federaţia

Rusă şi Transnistria ...................................................................... 33
1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă la
5 mai 1998................................................................................. 33
2. După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă................ 35
D. Relaţiile moldo-transnistrene........................................................ 37
ii HOTĂRÂREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Republica

Moldova la 12 septembrie 1997................................................ 37
2. După ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova........ 38
IV. CIRCUMSTANŢELE SPECIFICE ALE CAUZEI ......................... 41
A. Reţinerea, detenţia preventivă şi condamnarea reclamanţilor ...... 42

1. Reţinerea reclamanţilor............................................................. 42
2. Detenţia primilor trei reclamanţi în încăperile Armatei a
Paisprezecea .............................................................................. 43
3. Detenţia în izolatorul de detenţie provizorie din sediul
miliţiei din Tiraspol şi trasferul reclamanţilor în închisoare
în timpul procesului................................................................... 45
4. Procesul penal şi condamnarea reclamanţilor........................... 47
B. Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea

dlui Ilaşcu...................................................................................... 48
C. Detenţia reclamanţilor după condamnarea lor .............................. 51

1. Condiţiile de detenţie ................................................................ 50
2. Maltratarea ................................................................................ 54
D. Măsurile întreprinse până în luna mai a anului 2001 pentru a

asigura eliberarea reclamanţilor................................................... 55
E. Eliberarea dlui Ilaşcu la 5 mai 2001.............................................. 56
F. Măsurile întreprinse până în luna mai a anului 2001 pentru a

asigura eliberarea celorlalţi reclamanţi......................................... 58
G. Reacţiile internaţionale cu privire la condamnarea şi detenţia

reclamanţilor ................................................................................ 59
V. DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL NAŢIONAL ŞI

ALTE ACORDURI RELEVANTE.................................................. 60
ÎN DREPT ............................................................................................ 70
I. DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA

REPUBLICII MOLDOVA .............................................................. 70
HOTĂRÂREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI iii
A. Argumentele prezentate Curţii...................................................... 70

1. Guvernul Republicii Moldova .................................................. 70
2. Guvernul Federaţiei Ruse ......................................................... 71
3. Reclamanţii ............................................................................... 72
4. Guvernul României, terţul intervenient .................................... 72
B. Aprecierea Curţii........................................................................... 73
1. Principii generale ...................................................................... 73
(a) Conceptul de „jurisdicţie” ........................................................... 73
(b) Responsabilitatea statului pentru o faptă ilicită ................................ 75
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus ................................ 76
3. Conceptul de „obligaţii pozitive” ............................................. 77
4. Dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive... 78
II. DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA

FEDERAŢIEI RUSE........................................................................ 83

1. Guvernul Federaţiei Ruse ......................................................... 83
2. Guvernul Republicii Moldova .................................................. 85
3. Reclamanţii ............................................................................... 86
4. Guvernul României, terţul intervenient .................................... 88
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus ................................ 89
(a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă .................. 89
(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă ........................ 91
III. COMPETENŢA RATIONE TEMPORIS A CURŢII ......................... 93
A. Pretenţia în temeiul articolului 6 al Convenţiei ............................ 93

B. Pretenţiile în temeiul articolelor 3, 5 şi 8 ale Convenţiei.............. 94
C. Pretenţia în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ... 94
D. Pretenţia dlui Ilaşcu în temeiul articolului 2 al Convenţiei .......... 94
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI ... 95

iv HOTĂRÂREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
V. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI ... 96

2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus în această cauză ..... 99
(a) Dl Ilaşcu ................................................................................. 99
(b) Ceilalţi trei reclamanţi: condiţiile de detenţie şi tratamentul aplicat
acestora pe parcursul perioadei de detenţie ................................... 102
(i) Dl Ivanţoc ....................................................................... 102
(ii) Dl Leşco şi dl Petrov-Popa .................................................. 103
VI. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI . 104
VII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI . 107
VIII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL

PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE ................................. 108
IX. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI .. 108
X. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI ................. 111
A. Prejudiciu.................................................................................... 111
B. Costuri şi cheltuieli ..................................................................... 113
C. Dobânda ...................................................................................... 114
DISPOZITIVUL HOTĂRÂRII................................................................... 115
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI

CASADEVALL LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII RESS,
TULKENS, BÎRSAN ŞI FURA-SANDSTRÖM ........................................ 119
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS ................ 124
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI Sir Nicolas

BRATZA LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII ROZAKIS,
HEDIGAN, THOMASSEN ŞI PANŢÎRU ................................................. 128
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LOUCAIDES ... 140
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI KOVLER ........................... 143
ANEXĂ
HOTĂRÂREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI 1
În cauza Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Marea Cameră compusă din:
Dl L. WILDHABER, Preşedinte,
Dl C.L. ROZAKIS,
Dl J.-P. COSTA,
Dl G. RESS,
Sir Nicolas BRATZA,
Dl L. LOUCAIDES,
Dl I. CABRAL BARRETO,
Dna F. TULKENS,
Dl C. BÎRSAN,
Dl J. CASADEVALL,
Dl B. ZUPANČIČ,
Dl J. HEDIGAN,
Dna W. THOMASSEN,
Dl T. PANŢÎRU,
Dl E. LEVITS,
Dl A. KOVLER,
Dl E. FURA-SANDSTRÖM, judecători,
şi dl P.J. MAHONEY, Grefier,
Deliberând în şedinţă închisă la 23 ianuarie, 26 februarie şi 11
septembrie 2002, 8 octombrie 2003 şi 7 mai 2004,
menţionată.
INTRODUCERE
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 48787/99) împotriva Republicii
Moldova şi Federaţiei Ruse depusă la Curte în temeiul articolului 34 al
Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale („Convenţia”) de patru cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Ilie
Ilaşcu, dl Alexandru Leşco, dl Andrei Ivanţoc şi dl Tudor Petrov-Popa
(”reclamanţi”) la 5 aprilie 1999.
2. Cererea se referă în principal la acţiunile comise de către autorităţile
”Republicii Moldoveneşti Nistrene” (”RMN”), o regiune a Republicii
Moldova care şi-a proclamat independenţa în anul 1991, dar care nu este
recunoscută de comunitatea internaţională.
3. Reclamanţii au declarat faptul că ei au fost condamnaţi de către o
instanţă de judecată transnistreană, care nu era competentă în sensul
articolului 6 al Convenţiei, că ei nu au avut parte de un proces echitabil, fapt
care este contrar aceluiaşi articol şi că în urma procesului de judecată aceştia
au fost lipsiţi de bunurile lor fiind, astfel, violat articolul 1 al Protocolului
2 HOTĂRÂREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
nr. 1 la Convenţie. De asemenea, ei au susţinut că detenţia lor în

Transnistria nu era legală, contrar articolului 5 al Convenţiei, şi că condiţiile
lor de detenţie erau contrare articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei. Pe lângă
aceasta, dl Ilaşcu pretindea că a fost violat articolul 2 al Convenţiei,
deoarece el a fost condamnat la moarte. Reclamanţii consideră că, în
conformitate cu prevederile Convenţiei, autorităţile moldoveneşti sunt
responsabile de încălcarea drepturilor lor garantate de Convenţie, deoarece
ele nu au întreprins măsuri corespunzătoare pentru a le pune capăt. La fel, ei
au declarat că Federaţia Rusă este de asemenea responsabilă, deoarece
teritoriul Transnistriei era şi continuă să fie de facto sub controlul Federaţiei
Ruse datorită trupelor şi echipamentului militar ruseşti staţionate pe acest
teritoriu şi a pretinsului ajutor pe care această ţară l-ar acorda regimului
separatist.
În final, reclamanţii au declarat că Republica Moldova şi Federaţia Rusă
au împiedicat exercitarea dreptului lor la depunerea unei cereri individuale
la Curte, fiind astfel violat articolul 34 al Convenţiei.
PROCEDURA
1. Procedura cu privire la admisibilitate

4. Cererea a fost repartizată fostei Prime Secţiuni a Curţii (articolul 52 §
1 al Regulamentului Curţii). Prima Secţiune a comunicat cererea guvernelor
pârâte la 4 iulie 2000. Observaţiile scrise cu privire la admisibilitatea cererii
au fost prezentate Curţii la 24 octombrie 2000 de către Guvernul Republicii
Moldova, la 14 noiembrie 2000 de către Guvernul Federaţiei Ruse şi la 2
ianuarie 2001 de către reclamanţi.
5. La 20 martie 2001, Camera Primei Secţiuni s-a desesizat în favoarea
Marii Camere, fără ca vreo parte să prezinte vreo obiecţie (articolul 30 al
Convenţiei şi articolul 72 al Regulamentului Curţii).
6. Componenţa Marii Camere a fost determinată în conformitate cu
articolul 27 §§ 2 şi 3 al Convenţiei şi articolul 24 al Regulamentului Curţii.
La ultimele deliberări, dl Cabral Barreto şi dl B. Zupancic, judecători
supleanţi, i-au înlocuit pe dl L. Ferrari Bravo şi dl J. Makarczyk, care nu au
putut participa în continuare la examinarea cauzei (articolul 24 § 3 al
7. Printr-o decizie adoptată la 4 iulie 2001, Marea Cameră a declarat
cererea admisibilă după o audiere cu privire la admisibilitatea şi fondul
cauzei, care a avut loc la 6 iunie 2001 (articolul 54 § 4 al Regulamentului
Curţii). La audierea respectivă, Guvernul Republicii Moldova a declarat că
doreşte să-şi retragă observaţiile sale din 24 octombrie 2000 sau cel puţin
acea parte din ele care se referă la responsabilitatea Federaţiei Ruse.
În decizia sa cu privire la admisibilitate, Curtea a decis că chestiunile cu

privire la faptul dacă responsabilitatea şi jurisdicţia Republicii Moldova şi
cele ale Federaţiei Ruse ar putea fi angajate în conformitate cu prevederile
Convenţiei şi dacă Curtea este competentă ratione temporis de a examina
pretenţiile reclamanţilor, sunt strâns legate de fondul cauzei şi, de aceea, ea
a decis să le examineze odată cu fondul cauzei.
2. Procedura cu privire la fondul cauzei
(a) Observaţiile părţilor

8. După ce cererea a fost declarată admisibilă, atât reclamanţii, cât şi
Guvernul Republicii Moldova şi cel al Federaţiei Ruse au depus observaţii
scrise cu privire la fondul cauzei: Guvernul Republicii Moldova - la 12
noiembrie 2001 şi 28 ianuarie 2002, Guvernul Federaţiei Ruse - la 8
decembrie 2001, iar reclamanţii - la 27 septembrie şi la 2, 4, 12 şi 16
noiembrie 2001.
De asemenea, au fost prezentate observaţii de către Guvernul României,
care a fost invitat de către Preşedinte să intervină în procedură în interesul
bunei administrări a justiţiei (articolul 36 al Convenţiei şi articolul 61 §§ 2
şi 3 al Regulamentului Curţii). Părţile au răspuns la ele (articolul 61 § 5 al
Regulamentului Curţii). La fel, dna Ludmila Gusar a depus o cerere de a
interveni, ea fiind parte civilă în cadrul procesului în urma căruia
reclamanţii au fost condamnaţi de către „Curtea Supremă de Justiţie a
RMN”. Preşedintele Marii Camere a respins această cerere.
9. După audierile martorilor (a se vedea §§ 12 - 15 de mai jos),
Preşedintele a chemat părţile să prezinte observaţiile lor finale până la 1
septembrie 2003. Preşedintele a refuzat solicitarea Guvernului Federaţiei
Ruse de a prelungi acest termen, observaţiile finale ale părţilor parvenind la
Curte la această dată.
10. La 12 ianuarie 2004, Preşedintele Marii Camere a decis să invite
guvernele pârâte, în conformitate cu articolul 39 al Regulamentului Curţii,
să întreprindă toate măsurile necesare pentru a asigura ca dl Ivanţoc, care
era în greva foamei începând cu 28 decembrie 2003, să fie deţinut în
condiţii care să corespundă respectării drepturilor sale garantate de
Convenţie. Părţile au fost de asemenea invitate, în conformitate cu articolul
24 § 2 (a) al Regulamentului Curţii, să ofere informaţii despre aplicarea
măsurilor provizorii solicitate. Reprezentantul dlui Ivanţoc, dl Vladislav
Gribincea, şi Guvernul Republicii Moldova au prezentat Curţii informaţiile
solicitate în scrisorile datate cu 24 şi, respectiv, 26 ianuarie 2004.
11. La 15 ianuarie 2004, Preşedintele, în conformitate cu articolul 39 al
Regulamentului Curţii, a decis să ceară dlui Ivanţoc să înceteze greva
foamei. La 24 ianuarie 2004, reprezentantul dlui Ivanţoc a informat Curtea
despre faptul că clientul său a încetat greva foamei la 15 ianuarie 2004.
(b) Audierea martorilor

12. Pentru a clarifica anumite chestiuni controversate, în special, cea cu
privire la faptul dacă Republica Moldova şi/sau Federaţia Rusă sunt
responsabile pentru pretinsele încălcări, Curtea a efectuat o vizită de
constatare a faptelor în conformitate cu articolul 38 § 1 (a) al Convenţiei şi
articolul 42 § 2 al Regulamentului Curţii (versiunea în vigoare la acel
moment). Cercetările Curţii au fost îndreptate spre stabilirea faptelor
pertinente pentru a putea determina dacă Republica Moldova şi Federaţia
Rusă aveau jurisdicţie, în special, asupra situaţiei din Transnistria, relaţiile
dintre Transnistria, Republica Moldova şi Federaţia Rusă şi condiţiile de
detenţie a reclamanţilor.
Curtea a desemnat patru delegaţi, dl G. Ress, Sir Nicolas Bratza, dl J.
Casadevall şi dl E. Levits, care au audiat martori la Chişinău şi Tiraspol
între 10 şi 15 martie 2003. La Chişinău, martorii au fost audiaţi în sediul
Misiunii OSCE în Republica Moldova, care a contribuit în mare măsură la
organizarea acestor audieri. La Tiraspol, delegaţii Curţii au audiat
reclamanţii, precum şi alţi martori care se aflau în Transnistria în
închisoarea nr. 3 din Tiraspol, precum şi martori care făceau parte din
forţele armate ale Federaţiei Ruse, la cartierul general al Grupului
Operaţional Rus din regiunea transnistreană a Republicii Moldova
(„GOR”).
13. În total, delegaţii au audiat 43 de martori citaţi de către părţi şi de
Curte. Şeful delegaţiei a acceptat cererea a trei martori de a li se păstra
anonimatul, aceştia, prin urmare, fiind desemnaţi prin literele X, Y şi Z.
14. Alţi şapte martori citaţi pentru a fi audiaţi de către delegaţi nu s-au
prezentat. La finele audierilor, la cererea delegaţilor, părţile au prezentat
explicaţii scrise cu privire la motivele neprezentării martorilor şi măsurile
întreprinse în vederea transmiterii către aceştia a citaţiilor Curţii.
Următorii martori nu s-au prezentat: Olga Căpăţînă, care a fost internată
în spital chiar înainte de audieri, deoarece a fost agresată; Vladimir Gorbov
şi Mihail Bergman, pe care guvernele pârâte au declarat că nu au putut să-i
găsească; Petru Godiac, absenţa căruia nu a fost explicată; Valeriu Pasat,
care nu se afla pe teritoriul Republicii Moldova; şi, în sfârşit, Valeriu
Muravschi şi Petru Tăbuică, care nu au motivat absenţa lor.
Curtea regretă faptul neprezentării acestor martori, de exemplu, cea a
comandantului Bergman, din motiv că a fost imposibil de găsit pentru a fi
audiat de către delegaţi, fapt destul de greu de crezut, ţinând cont de
notorietatea acestuia. În lipsa unor astfel de declaraţii, Curtea îşi rezervă
dreptul de a trage concluziile care se impun.
15. Lista martorilor care s-au prezentat în faţa delegaţilor, precum şi
rezumatul declaraţiilor lor pot fi găsite în anexa la prezenta hotărâre.
Procesul-verbal integral al declaraţiilor martorilor a fost întocmit de către
grefa Curţii şi anexat la dosar.
(c) Probele documentare

16. Pe lângă observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor, Curtea a luat
în consideraţie numeroase documente prezentate de către părţi şi autorităţile
transnistrene pe toată durata procedurilor: scrisorile dlui Ilie Ilaşcu;
declaraţiile şi scrisorile dlui Andrei Ivanţoc; documente ale autorităţilor
moldoveneşti cu privire la investigaţiile asupra reţinerii şi detenţiei
reclamanţilor; declaraţiile scrise ale martorilor, inclusiv cele ale Olgăi
Căpăţînă şi Petru Godiac; documente cu privire la procesul reclamanţilor la
„Curtea Supremă de Justiţie a RMN” şi „graţierea” dlui Ilaşcu; documentele
şi declaraţiile cu privire la Transnistria şi la prezenta cerere ale diferitelor
autorităţi administrative din Republica Moldova şi Federaţia Rusă; extrase
din presă care evocă declaraţii făcute de către politicieni şi alţi oficiali din
Federaţia Rusă; documente oficiale cu privire la prezenţa militară a
Federaţiei Ruse în Transnistria şi reglementarea diferendului transnistrean,
inclusiv tratatele şi acordurile încheiate între Republica Moldova şi
Transnistria, precum şi cele încheiate între Federaţia Rusă şi Transnistria, la
fel ca şi casete video despre conflictul militar din anul 1992 şi situaţia din
Transnistria.
17. Curtea de asemenea a luat cunoştinţă de anumite documente
prezentate de către „Ministerul Justiţiei al RMN” prin intermediul Misiunii
OSCE la Chişinău, în special extrase din fişele medicale ale reclamanţilor şi
din registrele cu înregistrări despre vizitele şi coletele pe care le-au primit
reclamanţii la locurile lor de detenţie. Guvernele pârâte, de asemenea, au
prezentat documente ale Comisiei responsabile pentru aplicarea acordului
din 21 iulie 1992 („Comisia Unificată de Control”, „CUC”).
18. De asemenea, Curtea a avut la dispoziţie mai multe documente
publice cu privire la Transnistria şi situaţia reclamanţilor ale organizaţiilor şi
instituţiilor internaţionale precum OSCE, Comitetul european pentru
prevenirea torturii şi a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante
(„CPT”), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Comisarul pentru
drepturile omului al Consiliului Europei şi Consiliul Uniunii
Interparlamentare.
ÎN FAPT
I. RECLAMANŢII
19. Reclamanţii, cetăţeni ai Republicii Moldova la momentul depunerii

cererii, s-au născut în 1952, 1955, 1961 şi, respectiv, 1963. La momentul
depunerii acestei cereri, ei erau deţinuţi în regiunea transnistreană a
Republicii Moldova.
20. Deşi era deţinut, dl Ilaşcu a fost ales ca deputat de două ori în
Parlamentul Republicii Moldova în perioada 1994-2000. În calitate de
deputat în Parlament, el a fost desemnat să facă parte din delegaţia
Moldovei la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. La 4 octombrie
2000, dl Ilaşcu a dobândit cetăţenia română. În luna decembrie a anului
2000, el a fost ales senator în Parlamentul României şi desemnat ca membru
al delegaţiei române la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
21. Dl Leşco şi dl Ivanţoc au dobândit cetăţenia română în anul 2001.
22. Dl Ilaşcu a fost eliberat la 5 mai 2001, de atunci el locuieşte la
Bucureşti (România). Domiciliile celui de-al doilea şi al treilea reclamant
sunt în Chişinău (Republica Moldova), pe când domiciliul celui de-al
patrulea reclamant este în Tiraspol (Transnistria, Republica Moldova). În
prezent, ultimii trei reclamanţi sunt deţinuţi în Tiraspol.
23. Ţinând cont de faptul că, aşa precum pretind reclamanţii, ei se aflau
în imposibilitate de a se adresa direct Curţii, cererea a fost depusă de către
soţiile acestora, respectiv dna Nina Ilaşcu, dna Tatiana Leşco şi dna
Eudochia Ivanţoc, şi de către sora celui de-al patrulea reclamant, dna Raisa
Petrov-Popa.
24. Cel de-al doilea reclamant a fost reprezentat la Curte de către dl
Alexandru Tănase, avocat în cadrul baroului din Chişinău. Ceilalţi
reclamanţi au fost reprezentaţi de către dl Corneliu Dinu din cadrul baroului
din Bucureşti, până la decesul acestuia în decembrie 2002. Începând cu luna
ianuarie a anului 2003 ei au fost reprezentaţi de către dl Vladislav
Gribincea, avocat în cadrul baroului din Chişinău.
II. STABILIREA FAPTELOR
25. Pentru a stabili faptele, Curtea s-a bazat pe probe documentare,

observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor audiaţi la Chişinău şi Tiraspol.
26. La evaluarea probelor, în scopul stabilirii faptelor, Curtea consideră
drept pertinente următoarele:
i. Pentru a evalua atât probele scrise, cât şi cele orale, Curtea a aplicat, în
general, până la momentul dat, criteriul „dincolo de un dubiu rezonabil”. O
astfel de probă poate rezulta din coexistenţa unor concluzii suficient de
întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii similare şi
incontestabile ale faptelor; pe lângă aceasta, comportamentul părţilor în
cadrul eforturilor întreprinse de Curte pentru a obţine probele, poate
constitui un element care urmează a fi luat în consideraţie (a se vedea
mutatis mutandis, Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie
1978, Series A no. 25, pp.64-65, §161; şi Salman v. Turkey [GC], no.
21986/93, §100, ECHR 2000-VII).
ii. Cu privire la declaraţiile martorilor în faţa delegaţilor, Curtea este
conştientă de dificultăţile care ar putea apărea în evaluarea unor astfel de
declaraţii obţinute prin intermediul traducătorilor; prin urmare, se acordă o
atenţie deosebită sensului şi valorii declaraţiilor formulate de martori în faţa

delegaţilor. Curtea, de asemenea, este conştientă de faptul că un număr
semnificativ de fapte relevante cauzei se referă la evenimente care au avut
loc mai mult de zece ani în urmă, într-un context neclar şi deosebit de
complex, fapt care determină inevitabil un anumit grad de imprecizie cu
privire la date, precum şi la alte detalii. Ea nu consideră că acest fapt poate
prin sine să creeze dubii asupra credibilităţii declaraţiilor martorilor.
iii. Într-o cauză în care există păreri contradictorii şi opuse, Curtea, în
mod inevitabil, se confruntă cu dificultăţi pe care le întâmpină orice instanţă
de fond la stabilirea faptelor, ţinând cont, de exemplu, de faptul că nu
posedă cunoştinţe directe şi detaliate despre condiţiile dintr-o anumită
regiune. Pe lângă aceasta, Curtea nu are puterea de a constrânge martorii să
se prezinte. În această cauză, din cei 51 de martori invitaţi să se prezinte la
audieri, 7 nu s-au prezentat. În consecinţă, Curtea a trebuit să se confrunte
cu sarcina dificilă de a stabili faptele în absenţa unor declaraţii potenţial
importante.
27. Cu ajutorul părţilor, Curtea a efectuat o vizită de constatare a faptelor
la faţa locului, în cursul căreia ea a audiat 43 de martori:
a) cu privire la circumstanţele particulare ale reţinerii, condamnării şi
detenţiei reclamanţilor: reclamanţii; dna Tatiana Leşco şi dna Eudochia
Ivanţoc, soţiile celui de-al doilea şi al treilea reclamant; dna Raisa Petrov-
Popa, sora celui de-al patrulea reclamant; dl Ştefan Urîtu, deţinut în anul
1992, împreună cu reclamanţii; dl Constantin Ţîbîrnă, medicul care a
examinat reclamanţii în perioada 1995-1998 când aceştia erau deţinuţi la
Tiraspol şi Hlinaia; dl Nicolae Leşanu, medicul care a examinat reclamanţii
în perioada 1995-1997 când erau deţinuţi în Tiraspol şi Hlinaia; dl Vladimir
Golovachev, şeful Închisorii nr. 2 din Tiraspol; dl Stepan Cerbebşi, şeful
Închisorii Hlinaia în perioada 1992-2001; dl Serghei Cutovoi, şeful
Închisorii Hlinaia; dl Efim Samsonov, ”şeful Departamentului Medical al
instituţiilor penitenciare din RMN”; şi dl Vasilii Semenciuc, medic la
Închisoarea Hlinaia începând cu anul 1995;
b) cu privire la măsurile întreprinse de către Republica Moldova pentru
eliberarea reclamanţilor şi relaţiile dintre Republica Moldova, Federaţia
Rusă şi Transnistria, diferiţi oficiali şi oameni politici moldoveni: dl
Dumitru Postovan, Procuror General al Republicii Moldova între 1990 şi
luna iulie a anului 1998; dl Valeriu Catană, Procuror General al Republicii
Moldova între 31 iulie 1998 şi 29 iulie 1999; dl Vasile Rusu, Procuror
General al Republicii Moldova începând cu 18 mai 2001; dl Vasile Sturza,
adjunctul Procurorului General al Republicii Moldova între 1990 şi 1994 şi
ministru al Justiţiei între 1994 şi 1998; dl Z., un fost ministru al Republicii
Moldova; dl Victor Vieru, viceministru al Justiţiei din anul 2001; dl X., un
fost funcţionar de rang înalt din Republica Moldova; dl Mircea Snegur,
Preşedinte al Republicii Moldova în perioada 1990-1996; dl Alexandru
Moşanu, Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 1990-
1992; dl Y., un fost diplomat; dl Andrei Sangheli, Prim-ministru al

Republicii Moldova în perioada 1992-1997; dl Anatol Plugaru, ministru al
Securităţii Republicii Moldova în perioada 1991-1992; dl Nicolai Petrică,
general în armata Republicii Moldova în perioada 1992-1993; dl Andrei
Stratan, fost director al Departamentului vamal; dl Vladimir Molojen,
director al Departamentului Tehnologii Informaţionale; dl Ion Costaş,
ministru al Apărării în perioada 1991-1992; dl Valentin Sereda, director al
Departamentului instituţiilor penitenciare din Republica Moldova; dl Victor
Berlinschi, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în perioada 1990-
1994; dl Constantin Oboroc, adjunct al Primului-ministru în perioada 1991-
1992 şi consilier al Preşedintelui Republicii Moldova în perioada 1993-
1996; dl Mihail Sidorov, deputat în Parlamentul Republicii Moldova; şi dl
Pavel Creangă, ministru al Apărării Republicii Moldova în perioada 1992-
1997;
c) cu privire la prezenţa GOR şi a contingentului militar de menţinere a
păcii al Federaţiei Ruse în regiunea transnistreană a Republicii Moldova,
militari din unităţile respective: generalul Boris Sergheev, comandant al
GOR; colonelul Alexandr Verguz, ofiţer la comandamentul GOR;
locotenent-colonelul Vitalius Radzevicius, fost membru al
comandamentului GOR; colonelul Anatolii Zverev, comandant al
contingentului militar de menţinere a păcii al Federaţiei Ruse în regiunea
transnistreană a Republicii Moldova; locotenent-colonelul Boris Leviţkii,
preşedintele tribunalului militar în cadrul GOR; locotenent-colonelul Valerii
Şamaev, procuror militar în cadrul GOR; şi Vasilii Timoşenko, fost
procuror militar în cadrul Armatei a Paisprezecea şi GOR.
III. CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI
A. Destrămarea URSS şi conflictul moldo–transnistrean cu privire la

separarea Transnistriei
1. Destrămarea URSS, separarea Transnistriei şi independenţa

Republicii Moldova
28. Creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940,
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească era formată dintr-o parte a
Basarabiei luată de la România la 28 iunie 1940 ca rezultat al Pactului
Molotov – Ribbentrop încheiat între URSS şi Germania, locuită majoritar de
o populaţie vorbitoare de limba română, şi dintr-o porţiune de pământ
situată în partea stângă a Nistrului în Ucraina (URSS), Transnistria, care i-a
fost anexată în anul 1940 şi care era locuită de o populaţie a cărei
componenţă lingvistică era în anul 1989, conform datelor oficiale, de 40%
moldoveni, 28% ucraineni, 24% ruşi şi 8% alţii. Limba rusă a devenit limba
oficială a noii republici sovietice. În viaţa publică, autorităţile sovietice au
impus scrierea în limba română cu caractere chirilice, care devenise astfel
„limba moldovenească”, şi care era pe locul doi după limba rusă 1 .
29. În lunile august şi septembrie ale anului 1989, Sovietul Suprem al
Moldovei a adoptat două legi care introduceau alfabetul latin pentru scrierea
în limba română (moldovenească), instituind această limbă ca prima limbă
oficială a statului, în locul limbii ruse.
La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem a adoptat un nou drapel tricolor
(roşu, galben, albastru) cu stema moldovenească şi imnul naţional, care, la
acea dată, era acelaşi ca şi al României. În luna iunie a anului 1990, având
ca imbold mişcările de autonomie şi independenţă din cadrul Uniunii
Sovietice, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi-a schimbat
denumirea în Republica Sovietică Socialistă Moldova. Ea şi-a proclamat
suveranitatea la 23 iunie 1990 (extrase din documentul OSCE din 10 iunie
1994, a se vedea nota de la paragraful 28 de mai sus).
La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova şi-a schimbat
denumirea în Republica Moldova.
30. La 2 septembrie 1990, a fost proclamată „Republica moldovenească
nistreană” („RMN”). La 25 august 1991, „Consiliul Suprem al RMN” a
adoptat declaraţia de independenţă a „RMN”.
Până în prezent, „RMN” nu este recunoscută de comunitatea
internaţională.
31. La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat
Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova care cuprindea şi
Transnistria. La acea dată, Republica Moldova nu avea armată proprie,
primele încercări de a o crea având loc câteva luni mai târziu. Parlamentul
Republicii Moldova a cerut guvernului URSS „demararea negocierilor cu
Guvernul Republicii Moldova pentru a pune capăt ocupaţiei ilegale a
teritoriului Republicii Moldova şi retragerea trupelor militare sovietice de
pe teritoriul Republicii Moldova”.
32. După declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, Armata a
Paisprezecea a regiunii militare din Odessa a Ministerului Apărării al URSS
(„Armata a Paisprezecea”), a cărui cartier general se afla la Chişinău
începând cu anul 1956, a rămas pe teritoriul Republicii Moldova.
Transferuri importante de echipamente au fost semnalate totuşi, începând cu
anul 1990: printre altele, mari cantităţi de echipamente au început să fie
retrase de pe teritoriul Republicii Moldova.
1
Extrase dintr-un document de informare din 10 iunie 1994 elaborat de către Centrul
OSCE pentru prevenirea conflictelor cu privire la subiectul conflictului transnistrean. Acest
document, publicat în engleză pe site-ul Misiunii OSCE în Moldova, era intitulat
“Conflictul transnistrean: originile şi principalele probleme”.
33. Pe parcursul anului 1991, Armata a Paisprezecea se compunea din

câteva mii de soldaţi, unităţi de infanterie, artilerie (dotate în special cu un
sistem de rachete anti-aeriene), blindate şi aviaţie (inclusiv avioane şi
elicoptere de luptă) şi avea mai multe depozite de muniţii, inclusiv unul
dintre cele mai mari depozite de muniţii din Europa, situat la Colbasna, în
Transnistria.
34. În afara armamentului Armatei a Paisprezecea, DOSAAF-ul,
„Asociaţia benevolă de ajutor al armatei, aviaţiei şi flotei” (ДОСААФ–
Добровольное Общество Содействия Армии, Авиации и Флоту), situat
pe teritoriul Republicii Moldova, care era o organizaţie de stat creată în anul
1951 cu scopul pregătirii populaţiei civile în caz de război, dispunea de
depozite cu muniţii.
După proclamarea independenţei Republicii Moldova, echipamentul
DOSAAF-ului situat pe partea teritoriului controlat de Guvernul Moldovei a
trecut în posesia acestuia, iar restul bunurilor, situate în Transnistria, în
posesia separatiştilor transnistreni.
35. La 6 septembrie 1991, „Sovietul Suprem al Republicii Moldoveneşti
Nistrene” a adoptat o ordonanţă prin care a plasat sub jurisdicţia „Republicii
Nistrene” toate instituţiile publice, întreprinderile, organizaţiile, unităţile de
miliţie, procuratura, organele justiţiei, unităţile KGB-ului şi alte organe
situate în Transnistria, cu excepţia unităţilor militare ale forţelor armate
sovietice. Ofiţerii, subofiţerii şi alţi militari ai unităţilor militare staţionate în
Transnistria au fost chemaţi „să dea dovadă de solidaritate civică şi să se
mobilizeze pentru a apăra Republica Nistreană alături de reprezentanţii
muncitoriilor, în cazul invaziei forţelor din Republica Moldova”.
36. La 18 septembrie 1991, „Preşedintele Sovietului Suprem al
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene” a decis să plaseze
unităţile forţelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicţia
acestei „Republici”.
37. Prin decretul nr. 234 din 14 noiembrie 1991, Preşedintele Republicii
Moldova, M. Snegur, a declarat ca fiind proprietate a Republicii Moldova,
muniţiile, armamentul, mijloacele de transport militare, bazele militare şi
alte bunuri aparţinând unităţilor militare ale forţelor armate sovietice
staţionate pe teritoriul Republicii Moldova.
38. La 8 decembrie 1991, Republica Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina
au semnat acordul de la Minsk, prin care s-a constatat încetarea existenţei
URSS şi constituirea Comunităţii Statelor Independente („CSI”– a se vedea
39. La 21 decembrie 1991, unsprezece state-membre ale URSS, printre
care Republica Moldova şi Ucraina, au semnat declaraţia de la Alma-Ata
care confirma şi extindea acordul de la Minsk privind crearea CSI.
Declaraţia de la Alma-Ata a confirmat, de asemenea, că în virtutea creării
CSI, URSS a încetat să mai existe şi că CSI nu era nici stat, nici entitate
supra-statală. De asemenea, a fost creat un Consiliu al şefilor de guverne al
CSI, care a decis să susţină Federaţia Rusă în calitate de succesor al URSS

în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, inclusiv în cadrul Consiliului de
Securitate al ONU, precum şi în cadrul altor organizaţii internaţionale.
40. La 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit stat membru al
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La 2 martie 1992, ea a
fost admisă în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
41. La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat, cu
anumite rezerve, tratatul de aderare a Republicii Moldova la CSI, semnat de
Preşedintele Republicii Moldova la Alma-Ata la 21 decembrie 1991 (a se
vedea paragraful 293 de mai jos).
2. Conflictul armat (1991 – 1992)

42. Depoziţiile obţinute la faţa locului de către delegaţii Curţii au
confirmat că pe parcursul conflictului au avut loc operaţiuni militare (anexa:
dl Urîtu §§ 64-66 şi 69-71; X §§ 216, 218 şi 220; dl Snegur §§ 230 şi 238;
dl Moşanu §§ 243-245; Y § 254; Z §§ 271 şi 277-281; generalul Petrică §§
296-297 şi 299; dl Costaş §§ 401, 405-407 şi 409 şi dl Creangă §§ 457-
460); acest fapt este de asemenea confirmat şi în alte documente din dosar.
Guvernele pârâte nu au contestat veridicitatea informaţiilor detaliate
prezentate mai jos, acordând totuşi acestor fapte interpretări diferite (a se
vedea paragrafele 50, 56-57, 60 şi 62-64 de mai jos).
43. Începând cu anul 1989, în sudul (Găgăuzia) şi estul (Transnistria)
Moldovei au început să fie organizate mişcări de rezistenţă contra
independenţei Republicii Moldova.
44. Confruntări armate de importanţă redusă între separatiştii
transnistreni şi poliţia moldovenească au avut loc începând cu luna
noiembrie a anului 1990 în estul ţării, la Dubăsari, pe malul stâng al
Nistrului.
45. În lunile următoare, autorităţile transnistrene au mobilizat
detaşamente paramilitare numite „detaşamente muncitoreşti”, în baza cărora
în anul 1991 a fost creată „garda republicană” profesională complet echipată
(a se vedea documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, nota la
46. Reclamanţii pretind că, la 19 mai 1991, ministrul Apărării al URSS a
ordonat comandantului Armatei a Paisprezecea, generalul Netkatchev,
mobilizarea militarilor din rezervă pentru completarea efectivelor trupelor
Armatei a Paisprezecea dislocată în Transnistria şi menţinerea acestor trupe
şi a echipamentului militar în stare de luptă. El ar fi justificat acest ordin
astfel: „ţinând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rus şi că
situaţia s-a înrăutăţit, noi trebuie să-l apărăm prin toate mijloacele”.
47. La 1 decembrie 1991, în raioanele de pe malul stâng al Nistrului
(Transnistria) au fost organizate alegeri prezidenţiale, declarate ilegale de
către autorităţile moldoveneşti. Dl Igor Smirnov a fost ales „Preşedinte al

RMN”.
48. Printr-un decret emis la 5 decembrie 1991 dl Smirnov a decis să
plaseze „unităţile militare ataşate în special circumscripţiei militare din
Odessa, dislocate în Republica Moldovenească Nistreană, sub
comandamentul şefului Departamentului naţional de apărare şi securitate a
Republicii Moldoveneşti Nistrene”. Şefului acestui departament, dl
Gennady I. Iakovlev, de altfel, comandant al Armatei a Paisprezecea (a se
vedea paragraful 53 de mai jos), i-a fost ordonat să ia toate măsurile
necesare pentru încetarea cedării şi remiterii armamentului, a
echipamentului şi bunurilor armatei sovietice aflate în posesia unităţilor
militare dislocate în Transnistria. Scopul declarat al acestei măsuri a fost de
a conserva, în beneficiul regimului separatist din Transnistria, armamentul,
echipamentul şi patrimoniul armatei sovietice situat în Transnistria.
49. În decembrie 1991, autorităţile moldoveneşti l-au reţinut pe general-
locotenentul Iakovlev pe teritoriul Ucrainei, acuzându-l de faptul că a ajutat
separatiştii transnistreni să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a
Paisprezecea. El a fost adus pe teritoriul Republicii Moldova pentru a fi
anchetat.
50. Potrivit reclamanţilor, general-locotenentul Iakovlev a fost reţinut de
către autorităţile moldoveneşti şi acuzat de înarmarea separatiştilor. După
reţinerea sa, el ar fi făcut declaraţii care confirmau intervenţia Federaţiei
Ruse în conflict şi ajutorul acordat Transnistriei, declaraţii înregistrate pe
circa zece casete. Totuşi, general-locotenentul Iakovlev a fost eliberat,
conform declaraţiilor reclamanţilor, ca urmare a intervenţiei pe lângă
autorităţile moldoveneşti a generalului rus Nicolai Stolearov, venit la
Chişinău de la Moscova anume în acest scop.
Guvernul Republicii Moldova n-a făcut nici un comentariu cu privire la
acest subiect.
Chiar dacă câţiva martori au confirmat aceste fapte (anexa, dl Urîtu § 66;
dl Postovan § 182; Z § 272 şi dl Plugaru § 286), Curtea nu poate conchide
ca fiind un fapt stabilit, dincolo de un dubiu rezonabil, eliberarea
generalului Iakovlev în schimbul mai multor poliţişti moldoveni, prizonieri
ai forţelor transnistrene. Curtea a obţinut declaraţii diferite cu privire la
motivele exacte ale eliberării generalului Iakovlev şi, în absenţa oricăror
probe documentare referitoare la desfăşurarea anchetei şi eliberarea
acestuia, Curtea nu poate nici respinge şi nici accepta declaraţiile martorilor,
majoritatea dintre ele fiind, în general, credibile în opinia delegaţilor Curţii.
În schimb, Curtea notează faptul că toţi martorii audiaţi cu privire la
acest subiect au declarat că un general rus a venit de la Moscova pentru a
obţine eliberarea generalului Iakovlev.
Din acest moment, Curtea consideră ca fiind stabilit, dincolo de un dubiu
rezonabil, faptul că autorităţile Federaţiei Ruse au intervenit pe lângă
autorităţile moldoveneşti pentru a obţine eliberarea general-locotenentului

Iakovlev.
51. La sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, au izbucnit
confruntări violente între forţele separatiste transnistrene şi forţele de ordine
moldoveneşti, care s-au soldat cu câteva sute de morţi.
52. Reclamanţii au prezentat o serie de fapte care confirmă desfăşurarea
luptelor. Aceste fapte nu au fost contestate nici de guvernele pârâte şi nici
de declaraţiile obţinute la faţa locului de către delegaţi.
53. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi
Consiliului de Securitate al ONU, Preşedintele Republicii Moldova, Mircea
Snegur, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moşanu
şi Prim-ministrul, Valeriu Muravschi, au protestat împotriva ocupaţiei la 3
decembrie 1991 a oraşelor moldoveneşti Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia,
Tiraspol şi Râbniţa situate pe malul stâng al râului Nistru, de Armata a
Paisprezecea plasată sub comandamentul general-locotenentului Iakovlev
începând de la o dată care nu a fost precizată. Ei au acuzat autorităţile
URSS, în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că au fost la originea
acestor acţiuni. Militarii Armatei a Paisprezecea au fost acuzaţi că au
distribuit echipament militar separatiştilor din Transnistria şi că au organizat
separatiştii în detaşamente militare care terorizau populaţia civilă.
54. Printr-un decret emis la 26 decembrie 1991, dl Smirnov,
„Preşedintele RMN”, a creat „Forţele armate ale RMN” din trupe şi alte
formaţiuni staţionate pe teritoriul „RMN”, cu excepţia forţelor armate care
constituiau „Forţele strategice de menţinere a păcii”.
55. În luna ianuarie a anului 1992, general-locotenentul Iakovlev a fost
eliberat din funcţia de comandant al Armatei a Paisprezecea de către
comandamentul forţelor armate unite al CSI. Prin decizia din 29 ianuarie
1992 a comandantului-şef al forţelor armate unite ale CSI, general-
locotenentul Iakovlev a fost pus la dispoziţia comisariatului militar din
regiunea Primorski, oraşul Odessa (Ucraina).
56. În anii 1991–1992, ca urmare a confruntărilor cu forţele de ordine
moldoveneşti, mai multe unităţi militare aparţinând URSS, ulterior
Federaţiei Ruse, au trecut cu tot cu muniţia lor de partea separatiştilor
transnistreni, în timp ce numeroase echipamente militare ale Armatei a
Paisprezecea au ajuns în posesia separatiştilor.
Părţile nu se pun de acord asupra modului în care aceste arme au trecut în
posesia transnistrenilor.
57. Reclamanţii susţin că Armata a Paisprezecea a înarmat separatiştii în
două moduri: pe de o parte, depozitele de muniţii aparţinând Armatei a
Paisprezecea au fost deschise separatiştilor şi, pe de altă parte, militarii
Armatei a Paisprezecea nu au opus rezistenţă, atunci când miliţieni şi civili
separatişti au încercat să acapareze echipamentul militar şi muniţiile. De
exemplu, nici o forţă nu a fost opusă Comitetului femeilor transnistrene
condus de Galina Andreeva.
Curtea ia notă de explicaţia dată de către un militar al GOR (a se vedea

anexa, colonelul Verguz, § 359) cu privire la sechestrarea armelor prin
folosirea forţei de către femei şi copii şi observă că ea este contestată de
către toţi martorii moldoveni audiaţi la acest subiect.
Curtea consideră ca fiind foarte puţin probabil faptul că femeile şi copiii
au putut sechestra arme şi muniţii păzite de către militari înarmaţi din
antredepozite închise, fără acordul acestor militari.
În concluzie, Curtea consideră ca fiind stabilit, dincolo de un dubiu
rezonabil, că separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze din contul
arsenalului Armatei a Paisprezecea staţionate în Transnistria. Militarii
Armatei a Paisprezecea au ales să nu se opună separatiştilor veniţi să se
înarmeze din depozitele acestei armate; dimpotrivă, în multe cazuri, ei i-au
ajutat pe separatişti să se echipeze, livrându-le arme şi deschizându-le aceste
depozite (a se vedea anexa, dnii Urîtu § 65; Petrov-Popa § 130; Postovan §§
182 şi 201; Costaş § 407 şi Creangă § 457).
58. Reclamanţii au susţinut faptul că militarii Armatei a Paisprezecea s-
au alăturat separatiştilor cu acordul superiorilor lor.
59. Batalionul de genişti din Parcani al Armatei a Paisprezecea, la
ordinul generalului Butkevich, a trecut de partea separatiştilor. Această
informaţie a fost confirmată de către Guvernul rus. Reclamanţii au mai
adăugat că la ziua „transferului”, geniştii dispuneau de un număr important
de automate kalaşnikov, de gloanţe, pistoale de tip TT şi Makarov, grenade
şi aruncătoare de grenade, la fel şi de lansatoare de rachete aer-sol. Anume
acest batalion a distrus podurile din Dubăsari, Gura Bâcului-Bâcioc şi
Coşniţa.
Reclamanţii au afirmat, de asemenea, că, la 20 iulie 1992, separatiştilor
din unităţile Armatei a Paisprezecea le-au fost transferate vehicule de luptă
blindate, aruncătoare de mine, tancuri şi vehicule de transport blindate. Mai
mult, în timpul luptelor, opt elicoptere ale Armatei a Paisprezecea au
participat la transportarea muniţiilor şi răniţilor de partea separatiştilor.
Într-o declaraţie scrisă adresată Curţii de către reprezentantul dlui Leşco
la 19 noiembrie 2001, doamna Olga Căpăţînă, fostă voluntară recrutată de
Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova în perioada 15
martie-15 august 1992, a indicat că pe parcursul acestor 5 luni, după cum de
altfel rezultă şi dintr-o confirmare eliberată de acest minister, ea a lucrat în
cadrul statului major al armatei ruse, în centrul de comandament şi spionaj
al Armatei a Paisprezecea, sub numele de Olga Suslina. Cu această ocazie,
ea a transmis Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova sute
de documente care confirmau participarea trupelor ruseşti la acţiunile
armate şi aportul masiv de armament din partea lor. De asemenea, ea a
adunat informaţii care dovedeau că acţiunile militare ale separatiştilor erau
dirijate de către Armata a Paisprezecea, care îşi coordona toate acţiunile cu
Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.
60. Reclamanţii au susţinut că mii de cazaci ruşi au venit din Rusia

pentru a lupta de partea separatiştilor, iar Uniunea Cazacilor, asociaţie rusă,
a fost recunoscută de către autorităţile Federaţiei Ruse. Ei au declarat că
sosirea cazacilor din Rusia n-a fost împiedicată de către autorităţile
Federaţiei Ruse, deşi Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, le ceruse
acest lucru. Dimpotrivă, ofiţeri ai Armatei a Paisprezecea au primit de la
începutul lunii martie a anului 1992 în jur de opt sute de cazaci pe care i-au
înarmat. Reclamanţii au susţinut la acest subiect că, în timp ce în anul 1988
nici un cazac nu se afla pe teritoriul Republicii Moldova, în prezent aproape
zece mii de cazaci sosiţi din Federaţia Rusă locuiesc pe teritoriul
transnistrean.
Guvernul Federaţiei Ruse a subliniat, pe de o parte, că putem găsi cazaci
şi în alte părţi ale lumii, iar, pe de altă parte, fiecare persoană are dreptul la
libera circulaţie.
Curtea notează că mai multe documente din dosar, precum şi declaraţii
obţinute de către delegaţi, atestă sosirea masivă a cazacilor şi altor cetăţeni
ruşi în Transnistria pentru a lupta de partea separatiştilor. Ea mai notează, de
asemenea, că Guvernul Federaţiei Ruse nu a negat aceste fapte.
Prin urmare, Curtea constată, dincolo de un dubiu rezonabil, că cetăţeni
ruşi au sosit într-un număr mare în Transnistria pentru a lupta alături de
separatiştii transnistreni contra forţelor moldoveneşti.
61. Într-o carte editată în anul 1996 de către editura „Vneshtorgizdat” şi
intitulată „Generalul Lebed - enigma Rusiei”, autorul, Vladimir Polouşin,
descrie, în baza unor ample informaţii susţinute prin documente, ajutorul
acordat de către Federaţia Rusă separatiştilor transnistreni. Cartea face
referire, cu titlu de exemplu, la crearea de către generalul Lebed a
Cartierului general de apărare comună ruso-transnistrean şi participarea
Armatei a Paisprezecea la operaţiuni militare desfăşurate de forţele
transnistrene împotriva „duşmanului”, a Republicii Moldova.
Referindu-se la această carte, reclamanţii au menţionat, cu titlu de
exemplu, distrugerea la 30 iunie 1992 a unei unităţi moldoveneşti la
Chiţcani de către această armată şi bombardarea de către Armata a
Paisprezecea a mai multor poziţii moldoveneşti la Coşniţa, Dubăsari,
Slobozia şi Hârbovăţ între 1 iunie şi 31 iulie 1992.
Celelalte părţi nu au formulat comentarii cu privire la informaţiile
conţinute în această carte.
62. Reclamanţii au susţinut, printre altele, că capetele podurilor situate pe
malul stâng al Nistrului au fost minate de către militarii Armatei a
Paisprezecea.
Curtea notează că un martor implicat direct şi la cel mai înalt nivel în
operaţiunile militare pe parcursul conflictului a afirmat că o parte a
teritoriului situată în partea stângă a Nistrului a fost minată; că acest lucru a
fost efectuat de către specialişti şi că armata moldovenească la sfârşitul
conflictului a recurs la specialişti străini pentru a o demina (anexa, dl Costaş

§ 406). Aceste informaţii nu au fost contestate de către celelalte părţi.
Ţinând cont de credibilitatea acestui martor, Curtea poate considera ca
stabilit faptul că o parte a teritoriului Republicii Moldova situată în partea
stângă a Nistrului a fost minată de către forţele opuse armatei moldoveneşti.
În schimb, ea notează că acest martor n-a putut afirma categoric că minele
au fost puse de către militarii Armatei a Paisprezecea, dar pur şi simplu, a
susţinut că, logic, un lucru de acest nivel tehnic nu putea fi efectuat decât de
profesionişti, în acele împrejurări, de militari ai Armatei a Paisprezecea. Ea
notează, de asemenea, că acest martor a afirmat că separatiştii au pus
stăpânire pe minele anti-personal care se găseau în arsenalul Armatei a
Paisprezecea. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că această afirmaţie
nu este certă dincolo de un dubiu rezonabil şi că nu poate fi considerat ca
fiind stabilit faptul că militarii Armatei a Paisprezecea sau ai GOR au minat
partea stângă a Nistrului.
63. La rândul său, Guvernul Republicii Moldova a afirmat că el niciodată
nu a pretins că armata Federaţiei Ruse a fost dislocată legal pe teritoriul
Republicii Moldova şi nici că Armata a Paisprezecea nu s-a implicat în
conflictul transnistrean.
Dimpotrivă, el a susţinut că, după precum rezultă din declaraţiile obţinute
de delegaţii Curţii, Armata a Paisprezecea s-a angajat activ, direct şi
indirect, în conflictul transnistrean împotriva forţelor armate ale Republicii
Moldova. Separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze din arsenalul
Armatei a Paisprezecea şi cu complicitatea acesteia. Guvernul Republicii
Moldova a considerat că nu sunt credibile afirmaţiile potrivit cărora femeile
au sechestrat prin forţă arme şi muniţii din arsenalul Armatei a
Paisprezecea. În plus, nici un militar al Federaţiei Ruse nu a fost sancţionat
pentru neglijenţă sau complicitate la sechestrarea echipamentului din
arsenalul Armatei a Paisprezecea.
64. Guvernul Federaţiei Ruse a susţinut faptul că Armata a Paisprezecea
se afla în Moldova atunci când s-a declanşat conflictul din Transnistria. Ei
au declarat, de asemenea, că forţele militare ruseşti nu au luat parte la acest
conflict şi nu au fost implicate în faptele denunţate. Totuşi, măsuri
corespunzătoare conform dreptului internaţional au fost întreprinse atunci
când acţiuni armate ilegale au fost desfăşurate împotriva militarilor Armatei
a Paisprezecea. La modul general, Guvernul Federaţiei Ruse este gata să
accepte ipoteza că persoane care pretindeau a fi din cadrul Armatei a
Paisprezecea ar fi putut participa la faptele denunţate, dar subliniază că,
dacă acest lucru ar fi corespuns realităţii, asemenea acţiuni ar fi constituit o
încălcare gravă a legislaţiei Federaţiei Ruse şi persoanele responsabile ar fi
fost pedepsite.
Guvernul Federaţiei Ruse a mai adăugat că Federaţia Rusă a rămas
neutră în acest conflict. În particular, ea nu a susţinut în nici un mod, militar
sau financiar, părţile la conflict.
65. Curtea relevă faptul că toţi martorii moldoveni audiaţi au confirmat

în mod categoric implicarea activă, directă sau indirectă, a Armatei a
Paisprezecea, şi ulterior a GOR, în transferul armelor către separatiştii
transnistreni. Ei, de asemenea, au confirmat participarea militarilor ruşi la
conflict, în special, implicarea în conflict a tancurilor purtând drapelul
Federaţiei Ruse, tragerile în direcţia poziţiilor moldoveneşti din direcţia
unităţilor Armatei a Paisprezecea şi transferul unui mare număr de militari
ai Armatei a Paisprezecea în rezervă pentru a le permite să lupte alături de
transnistreni sau să pregătească aceşti combatanţi (anexa, dl Costaş § 406 şi
dl Creangă § 457).
Aceste afirmaţii sunt coroborate de informaţiile conţinute în raportul
OSCE nr. 4 din 29 iulie 1993, anexat la dosar de către Guvernul român,
precum şi de alte surse (anexa, dl Moşanu § 244). La acest subiect, Curtea
relevă atât abundenţa, cât şi caracterul detaliat al informaţiilor de care ea
dispune.
Curtea nu vede nici un motiv pentru a pune la îndoială credibilitatea
martorilor moldoveni audiaţi şi notează că afirmaţiile lor sunt coroborate de
către Guvernul Republicii Moldova care a confirmat faptele respective în
toate observaţiile depuse de-a lungul întregii proceduri.
În ceea ce priveşte pretinsa apartenenţă a martorilor la cercurile politice
opuse Federaţiei Ruse, invocată de către Guvernul Federaţiei Ruse, Curtea
notează că ea nu a fost confirmată.
De altfel, declaraţiile obţinute nu permit Curţii să evalueze în mod exact
raportul de forţe între părţile la conflict. Totuşi, ţinând cont de ajutorul
acordat de către trupele Armatei a Paisprezecea forţelor separatiste şi
transferul masiv de arme şi muniţii din arsenalul Armatei a Paisprezecea
separatiştilor, este sigur că armata moldovenească se afla într-o situaţie de
inferioritate, ceea ce a împiedicat-o să-şi restabilească controlul asupra
Transnistriei (anexa, Z § 271 şi dl Costaş § 401).
66. La 5 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat
împotriva tăcerii autorităţilor Federaţiei Ruse, pe care a calificat-o drept
complicitate, în ceea ce priveşte pretinsul ajutor acordat separatiştilor din
Transnistria de către grupele armate de cazaci venite din Rusia, aparţinând
Uniunii Cazacilor, asociaţie recunoscută de autorităţile Federaţiei Ruse.
Parlamentul Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei
Ruse să intervină în vederea retragerii imediate a cazacilor ruşi de pe
teritoriul Republicii Moldova.
67. La 23 martie 1992, miniştrii Afacerilor Externe ai Republicii
Moldova, Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei s-au reunit la Helsinki,
unde au adoptat o declaraţie prin care au stabilit un anumit număr de
principii pentru reglementarea paşnică a conflictului. În cadrul unor reuniuni
ulterioare, care au avut loc în lunile aprilie şi mai ale anului 1992 la
Chişinău, cei patru miniştri au decis formarea unei Comisii cvadripartite şi a
unui grup de observatori militari în vederea supravegherii aplicării unei

eventuale încetări a focului.
68. La 24 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat
împotriva amestecului Federaţiei Ruse în treburile interne ale Republicii
Moldova, după ce Prezidiumul Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse a
făcut, la 20 martie 1992, o declaraţie prin care a indicat Republicii Moldova
soluţii pentru reglementarea conflictului din Transnistria cu respectarea
drepturilor „poporului transnistrean”.
69. La 28 martie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, a
decretat stare de urgenţă. El a notat că nişte „aventurieri” au creat în partea
stângă a Nistrului, „nu fără ajutor din exterior”, „un pseudo-stat” şi că
„înarmaţi până-n dinţi cu echipament militar din cel mai performant al
armatei sovietice”, au declanşat un conflict armat, încercând orice pentru
intervenţia în acest conflict a Armatei a Paisprezecea a Forţelor armate unite
ale CSI. În virtutea stării de urgenţă, Ministerele moldoveneşti al Securităţii
Naţionale şi de Interne, precum şi alte autorităţi competente, împreună cu
unităţile Armatei Naţionale, au fost însărcinate de către Preşedinte să ia
toate măsurile necesare pentru desfiinţarea şi dezarmarea formaţiunilor
armate ilegale şi pentru găsirea şi deferirea justiţiei a tuturor autorilor
crimelor contra organelor de stat şi a populaţiei Republicii. Iniţiatorii „aşa-
zisei republici moldoveneşti nistrene” şi complicii lor au fost somaţi să
desfiinţeze formaţiunile armate ilegale şi să se predea autorităţilor
Republicii Moldova.
70. Prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, Preşedintele Federaţiei Ruse
a plasat formaţiunile militare ale fostei URSS staţionate pe teritoriul
Republicii Moldova, inclusiv cele din stânga Nistrului, sub jurisdicţia
Federaţiei Ruse, Armata a Paisprezecea devenind astfel Grupul operaţional
al Federaţiei Ruse din regiunea transnistreană a Republicii Moldova
(„GOR” sau, precum se numea anterior, „Armata a Paisprezecea”).
71. Prin decretul nr. 84 din 1 aprilie 1992, „Preşedintele RMN”, dl
Smirnov, l-a destituit pe general-locotenentul Iakovlev din funcţia sa de şef
al „Departamentului de apărare şi securitate al RMN”.
72. La 2 aprilie 1992, generalul Netkatchev, comandantul GOR (Armata
a Paisprezecea), a ordonat forţelor moldoveneşti care au încercuit oraşul
Tighina (Bender), ocupat de separatişti, să se retragă imediat, în caz contrar,
armata rusă urmând să riposteze.
73. Reclamanţii pretind că după acest ultimatum adresat de către
generalul Netkatchev, pe poligonul din Tiraspol al Armatei a Paisprezecea
au început exerciţii militare comune ale militarilor Armatei a Paisprezecea
şi separatiştilor.
74. La 4 aprilie 1992, Preşedintele Moldovei, dl Snegur, a expediat o
telegramă şefilor de stat ai ţărilor-membre ale CSI, comandamentului
Forţelor armate unite ale CSI şi comandantului Armatei a Paisprezecea,
pentru a le aduce la cunoştinţă că Armata a Paisprezecea nu-şi respectă

neutralitatea.
75. La 5 aprilie 1992, Alexandr Ruţkoi, vicepreşedintele Federaţiei Ruse,
s-a deplasat la Tiraspol. După cum rezultă din articolele de presă prezentate
de către reclamanţi Curţii şi necontestate de către celelalte părţi, dl Ruţkoi a
vizitat mai întâi o unitate militară a Armatei a Paisprezecea, apoi s-a
deplasat în piaţa centrală din Tiraspol în compania dlui Smirnov. Într-un
discurs adresat celor cinci mii de persoane prezente, dl Ruţkoi a declarat că
dl Snegur nu dorea un dialog şi că cea mai bună soluţie ar fi fost crearea
unei confederaţii în cadrul căreia moldovenii şi ruşii ar trăi uniţi, pe picior
de egalitate. El a afirmat, de asemenea, că Armata a Paisprezecea trebuia să
fie un tampon între forţele participante la conflict, pentru ca poporul
nistrean să poată obţine suveranitatea şi independenţa sa şi să muncească în
pace.
76. Prin ordinul nr. 026 din 8 aprilie 1992 al comandantului-şef al
Forţelor armate unificate ale CSI, s-a decis că numai trupele şi unităţile
fostei Armate a Paisprezecea staţionate pe teritoriul fostei Republici
Sovietice Socialiste Moldoveneşti puteau constitui baza pentru crearea
forţelor armate ale Republicii Moldova.
Trei unităţi militare aparţinând Armatei a Paisprezecea au decis să se
alăture noii armate a Republicii Moldova: unitatea militară din Floreşti
(depozitul de muniţii nr. 5381), regimentul de artilerie nr.4 din Ungheni şi
regimentul de artilerie de rachete nr. 803 din Ungheni.
Militarii batalionului independent nr. 115 de genişti şi pompieri ai
Armatei a Paisprezecea au refuzat să se alăture forţelor armate ale
Republicii Moldova şi „s-au plasat sub jurisdicţia regiunii transnistrene”,
potrivit termenilor întrebuinţaţi de către Guvernul Federaţiei Ruse.
77. Într-un mesaj adresat în luna aprilie a anului 1992 comandantului-şef
al Forţelor armate unite ale CSI, Preşedintele Republicii Moldova, dl
Snegur, a declarat că evenimentele din Transnistria au fost inspirate şi
susţinute de „structurile imperiale şi pro-comuniste ale fostei URSS şi
succesorii în drept ale acestora” şi că Armata a Paisprezecea nu a respectat
neutralitatea sa în conflict. În această privinţă, el a subliniat că formaţiunile
militare transnistrene erau dotate cu armament modern aparţinând fostei
armate sovietice şi că foarte mulţi cetăţeni ruşi au luat parte la conflict
alături de separatişti în calitate de mercenari.
78. Într-o scrisoare adresată în luna aprilie a anului 1992 şefilor statelor-
membre ale Consiliului de Securitate al ONU, OSCE şi CSI, dl Snegur a
acuzat comandamentul Armatei a Paisprezecea de faptul că, în luna
decembrie a anului 1991, a înarmat formaţiunile transnistrene şi a denunţat
atitudinea celui de al 6-lea congres al deputaţilor ruşi, care a cerut
menţinerea în Republica Moldova a unităţilor armatei Federaţiei Ruse ca
„forţe pacificatoare”. În încheiere, dl Snegur a subliniat că o condiţie
esenţială pentru reglementarea paşnică a conflictului transnistrean era
retragerea cât mai rapidă a armatei Federaţiei Ruse de pe teritoriul

Republicii Moldova şi a cerut comunităţii internaţionale să susţină tânărul
stat Republica Moldova în lupta sa pentru libertate şi democraţie.
79. La 20 mai 1992, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova a
protestat împotriva ocupaţiei, la 19 mai 1992, a altor regiuni din Transnistria
de către forţele Armatei a Paisprezecea sprijinite de mercenari cazaci şi ruşi
şi de către forţele paramilitare din Transnistria. Potrivit preşedinţiei
Parlamentului, această agresiune militară din partea Federaţiei Ruse a
încălcat suveranitatea Republicii Moldova şi toate normele dreptului
internaţional, făcând iluzorii negocierile în curs de desfăşurare pentru
găsirea unei soluţii a conflictului din Transnistria. Acuzând Federaţia Rusă
de faptul că a înarmat separatiştii din Transnistria, Preşedintele
Parlamentului Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei
Ruse să înceteze această agresiune şi să retragă forţele militare ruse de pe
teritoriul Republicii Moldova.
80. Acest protest a fost îndreptat, de asemenea, împotriva alocuţiunilor
considerate „pline de agresivitate” la adresa Republicii Moldova ţinute la
Tiraspol şi Moscova de către dl Ruţkoi, vicepreşedintele Federaţiei Ruse, şi
împotriva unei declaraţii făcută la 19 mai 1992 de către Consiliul militar al
GOR.
81. La 26 mai 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adresat o
scrisoare Sovietului Suprem al Ucrainei, exprimând recunoştinţa
Parlamentului Republicii Moldova faţă de autorităţile ucrainene, care nu s-
au alăturat ocupaţiei din 19 mai 1992.
82. La 22 iunie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a lansat un apel
către comunitatea internaţională opunându-se „noii agresiuni desfăşurate în
Transnistria la 21 iunie 1992 de către forţele Armatei a Paisprezecea”, care,
prin acţiunile lor de distrugere şi jaf, au forţat un mare număr de civili să-şi
părăsească casele. Comunitatea internaţională a fost îndemnată să trimită
experţi în Transnistria pentru a face să înceteze „genocidul” împotriva
populaţiei locale.
83. La 23 iunie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a
cerut Secretarului General al ONU, dl Boutros Boutros-Ghali, să informeze
membrii Consiliului de Securitate al ONU despre „atacul întreprins
împotriva oraşului [Tighina] de către Armata a Paisprezecea”, care
reprezenta, în opinia sa, un amestec „direct şi brutal în afacerile interne ale
Republicii [Moldova]”. El şi-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu
privire la declaraţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi ale
vicepreşedintelui său, dl Ruţkoi, „din care rezulta clar că Federaţia Rusă nu
era dispusă să renunţe la „drepturile” pe care ea nu le mai avea, nici de jure
şi nici de facto, asupra unui teritoriu care nu-i mai aparţinea ca urmare a
dezmembrării imperiului sovietic”. Dl Snegur a conchis în final că,
„ameninţările recent repetate la adresa conducătorilor legitimi ai Republicii
Moldova, stat independent şi suveran, din partea autorităţilor Federaţiei
Ruse, au constituit un motiv de îngrijorare pentru opinia publică

moldovenească, deoarece ele păreau să prefigureze alte mijloace de
intervenţie în treburile interne, mijloace şi metode specifice sistemului
imperialist comunist sovietic …”.
84. În prima jumătate a lunii iulie a anului 1992, au avut loc discuţii
intense în cadrul CSI cu privire la posibila dislocare în Republica Moldova
a forţelor de menţinere a păcii ale CSI. A fost menţionat în acest sens un
acord semnat la Minsk, în luna martie a anului 1992, cu privire la grupele de
observatori militari şi forţele colective de menţinere a păcii ale CSI.
85. În cadrul reuniunii CSI care a avut loc la Moscova la 6 iulie 1992, s-a
decis, cu titlu preliminar, dislocarea în Republica Moldova a forţelor de
menţinere a păcii ale CSI formate din trupe ruseşti, ucrainene, beloruse,
române şi bulgare, cu condiţia ca Republica Moldova să solicite acest lucru.
În pofida unei astfel de solicitări depuse a doua zi de către Parlamentul
Republicii Moldova, forţa respectivă de menţinere a păcii nu a fost niciodată
dislocată, anumite ţări revizuind consimţământul lor de a participa la
formarea unei astfel de forţe de menţinere a păcii a CSI.
86. La 10 iulie 1992, la Summit-ul de la Helsinki al CSCE, Preşedintele
Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut să fie luată în consideraţie
posibilitatea de a folosi pentru situaţia din Republica Moldova mecanismul
de menţinere a păcii al CSCE. Acest mecanism nu a fost folosit pe motivul
lipsei unei încetări a focului efective şi durabile (a se vedea documentul
precitat al OSCE din 10 iunie 1994, nota de la paragraful 28 de mai sus).
87. La 21 iulie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, şi
Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, au semnat un acord cu privire la
principiile de reglementare amiabilă a conflictului armat din regiunea
transnistreană a Republicii Moldova (în continuare – „acord de încetare a
focului” – a se vedea paragraful 292 de mai jos).
Pe exemplarul prezentat Curţii de către Guvernul Republicii Moldova
figurează numai semnăturile dlor Snegur şi Elţin. Din partea sa, Guvernul
Federaţiei Ruse a prezentat Curţii un exemplar pe care figurează semnăturile
dlor Snegur şi Elţin, în calitate de Preşedinţi ai Republicii Moldova şi
Federaţiei Ruse. Pe acest exemplar, sub semnătura dlui Snegur se află de
asemenea semnătura dlui Smirnov, fără indicarea calităţii sale.
Semnătura dlui Smirnov nu figurează pe exemplarul prezentat de către
Guvernul Moldovei. În declaraţia sa în faţa delegaţilor Curţii, dl Snegur a
confirmat că documentul oficial întocmit în două exemplare a fost semnat
doar de către dumnealui şi dl Elţin (anexa, dl Snegur § 228).
Aşa precum rezultă din declaraţiile obţinute de către Curte, acordul a fost
întocmit în cea mai mare parte de către partea rusă, care l-a prezentat pentru
semnare părţii moldoveneşti (anexa, Z § 281).
88. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că, în sensul articolului 4 al
acordului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a fost semnatară a acestui acord
nu în calitate de parte la conflict, ci în calitate de garant al păcii.
89. Prin acest acord a fost stabilit principiul unei zone de securitate create
prin retragerea armatelor „părţilor la conflict” (articolul 1 § 2).
90. În temeiul articolului 2 al acestui acord, a fost creată o comisie
unificată de control („CUC”), compusă din reprezentanţi ai Republicii
Moldova, Federaţiei Ruse şi Transnistriei, cu sediul la Tighina (Bender).
Acordul prevede de asemenea constituirea forţelor de menţinere a păcii
care să supravegheze şi să asigure menţinerea păcii şi a securităţii, formate
din cinci batalioane ruseşti, trei batalioane moldoveneşti şi două batalioane
transnistrene, subordonate unui comandament militar comun, subordonat
CUC.
91. Potrivit articolului 3 al acordului, oraşul Tighina a fost declarat
regiune supusă regimului de securitate şi administrată de „autorităţile de
autoadministrare locală, eventual de comun acord cu comisia de control”.
CUC i-a fost atribuită sarcina de menţinere a ordinii publice în Tighina
împreună cu poliţia.
Articolul 4 prevede ca Armata a Paisprezecea a Federaţiei Ruse,
staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, să respecte riguros neutralitatea
sa, în timp ce articolul 5 interzice aplicarea oricărei sancţiuni sau blocade şi
fixează ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor pentru libera circulaţie a
mărfurilor, serviciilor şi persoanelor.
În cele din urmă, măsurile prevăzute în acest acord au fost definite ca
fiind „o parte foarte importantă a reglementării conflictului prin mijloace
politice” (articolul 7).
3. Evenimentele care au urmat după conflictul armat

92. La 29 iulie 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituţie.
Aceasta prevede, printre altele, neutralitatea statului, interzicerea staţionării
pe teritoriul său a trupelor aparţinând altor state şi posibilitatea de a acorda o
formă de autonomie localităţilor situate în partea stângă a Nistrului (a se
vedea paragraful 294 de mai jos).
93. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au
semnat un acord cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de
retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse aflate temporar pe
teritoriul Republicii Moldova (a se vedea paragraful 296 de mai jos).
Articolul 2 al acestui acord prevede sincronizarea retragerii armatei
Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu reglementarea
politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut special pentru
„Regiunea transnistreană a Republicii Moldova”.
Nefiind ratificat de către autorităţile Federaţiei Ruse, acest acord nu a
intrat niciodată în vigoare (a se vedea paragraful 115 de mai jos).
94. Reclamanţii susţin că forţele ruseşti de menţinere a păcii nu respectau
strict neutralitatea lor, ci favorizau transnistrenii, permiţându-le să modifice
echilibrul de forţe existent între părţi la momentul semnării acordului de

încetare a focului la 21 iulie 1992.
95. La 28 decembrie 1995, delegaţia moldovenească la CUC a adresat o
scrisoare şefului delegaţiei Federaţiei Ruse la CUC pentru a protesta
împotriva unei propuneri a comandantului adjunct al Forţelor terestre ale
Federaţiei Ruse cu privire la transferarea competenţelor unităţilor ruseşti de
menţinere a păcii unităţilor GOR, propunere considerată de delegaţia
moldovenească ca fiind contrară articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992.
Propunerea a fost considerată inacceptabilă, ţinând cont „de un anumit nivel
de politizare a persoanelor din cadrul GOR şi lipsa lor de imparţialitate în
raport cu părţile la conflict”. Delegaţia moldovenească a scos în evidenţă
mai multe încălcări ale principiului neutralităţii, enunţat în acordul din 21
iulie 1992: transferarea de către Armata a Paisprezecea autorităţilor
anticonstituţionale de la Tiraspol a unor echipamente militare şi muniţii;
pregătirea trupelor „RMN” de către armata rusă şi transferul unităţilor
militare ale Armatei a Paisprezecea în tabăra „RMN” - spre exemplu,
batalionul de ingineri din Parcani a devenit o unitate de artilerie a „RMN”,
transferul cetăţii din Tighina/Bender către cea de-a doua brigadă de
infanterie a „RMN” sau transferul către „RMN” a depozitului din Slobozia
ocupat de batalionul de comunicaţii al Armatei a Paisprezecea.
Delegaţia moldovenească a atras atenţia asupra faptului că unităţi
militare ale „RMN” au fost aduse în zona de securitate cu susţinerea
trupelor ruseşti ale CUC; că noi unităţi paramilitare au fost create în oraşul
Tighina/Bender, declarat zonă de securitate care se afla în responsabilitatea
forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse; că întreprinderile situate în
Tighina/Bender şi Tiraspol fabricau arme şi muniţii.
Delegaţia moldovenească a cerut guvernului său să ia în consideraţie
posibilitatea de a înlocui forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în
Transnistria cu o forţă multinaţională sub egida Organizaţiei Naţiunilor
Unite sau OSCE. În sfârşit, delegaţia moldovenească a exprimat speranţa
unei aplicări rapide a acordului din 21 octombrie 1994 cu privire la
retragerea forţelor armate ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii
Moldova.
96. Într-o scrisoare datată din 17 ianuarie 1996, şeful delegaţiei
Federaţiei Ruse la CUC a declarat că exemplele privind pretinsa absenţă de
imparţialitate din partea militarilor Armatei a Paisprezecea, prezentate de
delegaţia moldovenească în scrisoarea din 28 decembrie 1995, au provenit
din „denaturări” ale situaţiei şi erau contrare realităţii. Delegaţia rusă a mai
declarat că acordul din 21 iulie 1992 a permis fără îndoială Federaţiei Ruse
să transfere GOR-ului funcţii ce aparţineau forţelor de menţinere a păcii şi a
cerut delegaţiei moldoveneşti să-şi revizuiască punctul său de vedere şi să
reconsidere propunerile făcute în acest sens de către Ministerul rus al
Apărării.
97. La 8 mai 1997, dl Lucinschi, Preşedintele Republicii Moldova, şi dl

Smirnov, „Preşedintele RMN”, au semnat la Moscova un memorandum care
a pus bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria,
prin care ei s-au angajat să reglementeze orice conflict care ar putea surveni
pe parcursul negocierilor cu asistenţa, dacă va fi necesar, a Federaţiei Ruse
şi a Ucrainei, în calitate de state-garant ale respectării acordurilor încheiate,
precum şi a OSCE şi CSI. Memorandumul a fost contrasemnat de către
Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi al Ucrainei, dl Kucima. El a fost de
asemenea semnat de către dl H. Petersen, Preşedintele OSCE, prezent la
semnarea memorandumului de către părţi şi de către statele-garant.
În conformitate cu memorandumul respectiv, statutul Transnistriei
trebuie să se bazeze pe următoarele principii: luarea deciziilor de comun
acord de către ambele părţi, divizarea şi delegarea competenţelor şi
garanţiilor asigurate reciproc. Transnistria trebuie să participe la realizarea
politicii externe a Republicii Moldova în domenii care ating interesele sale,
definirea acestor domenii urmând a fi stabilită de comun acord. Transnistria
are dreptul să stabilească şi să întreţină unilateral relaţii internaţionale în
domeniul economic, ştiinţific şi tehnic, cultural şi altele, care urmează să fie
determinate printr-un acord comun.
Memorandumul salută disponibilitatea exprimată de către Federaţia Rusă
şi Ucraina de a acţiona în calitate de state-garant ale respectării dispoziţiilor
conţinute în documentele care definesc statutul Transnistriei şi în
memorandum. Părţile confirmă, de asemenea, necesitatea de a continua
activităţile întreprinse în comun de către Forţele comune de menţinere a
păcii în zona de securitate conform acordului din 21 iulie 1992.
Memorandumul prevede, de asemenea, dreptul părţilor, în caz de încălcare a
acestor acorduri, de a solicita consultaţii statelor-garant în vederea luării
măsurilor pentru normalizarea situaţiei. În sfârşit, cele două părţi se
angajează să stabilească relaţii în cadrul unui stat comun în interiorul
frontierelor RSS Moldoveneşti existente la 1 ianuarie 1990.
98. La 20 martie 1998, reprezentanţi ai Republicii Moldova,
Transnistriei, Federaţiei Ruse şi Ucrainei au semnat la Odessa (Ucraina) mai
multe documente cu privire la asigurarea reglementării conflictului
transnistrean (a se vedea paragraful 123 de mai jos).
99. În observaţiile din anul 1999 cu privire la un proiect al unui raport
referitor la Republica Moldova întocmit de către comisia Adunării
Parlamentare pentru respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor-
membre ale Consiliului Europei, Guvernul Moldovei a indicat că autorităţile
separatiste au luat ilegal arme din depozitele GOR „cu acordul tacit al
autorităţilor Federaţiei Ruse, ale cărei forţe de menţinere a păcii sunt
desfăşurate în zona de securitate a regiunii transnistrene a Republicii
Moldova”.
100. La 6 februarie 2001, delegaţia moldovenească la CUC a adresat
şefilor delegaţiei ruse şi transnistrene la CUC o scrisoare în care protesta
împotriva parţialităţii comandanţilor forţelor de menţinere a păcii. Aceştia

au fost acuzaţi că au permis introducerea de echipamente militare şi muniţii
în zona de securitate şi crearea unităţilor militare armate ale Transnistriei.
Delegaţia moldovenească a subliniat că aceste fapte au fost notate de către
observatorii militari pe teren şi a denunţat atitudinea comandantului forţelor
de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, care nici nu a controlat şi nici nu a
împiedicat militarizarea zonei de securitate, încălcând astfel statutul de forţe
de menţinere a păcii. Delegaţia moldovenească a subliniat în încheiere că o
asemenea atitudine din partea forţelor ruseşti de menţinere a păcii reprezintă
o încurajare pentru transnistreni.
Guvernul Federaţiei Ruse a afirmat că forţele de menţinere a păcii şi-au
păstrat neutralitatea impusă prin acordul din 21 iulie 1992.
Curtea notează declaraţiile comandantului forţelor ruseşti de menţinere a
păcii, colonelul Zverev (a se vedea anexa, § 368), potrivit cărora forţele
ruseşti de menţinere a păcii au respectat prevederile acestui acord. Acest
martor a declarat, printre altele, că nu a fost la curent cu acţiunile ilegale ale
transnistrenilor în zona controlată de către forţele ruseşti.
Curtea observă, totodată, că declaraţiile respective sunt contrazise de
documente oficiale ale CUC, de unde rezultă, cu o abundenţă de detalii, că
în diferite zone ale Transnistriei aflate sub controlul forţelor de menţinere a
păcii ale Federaţiei Ruse, spre exemplu, zona Tighina (Bender), forţele
separatiste transnistrene au acţionat încălcând acordul de încetare a focului.
Ţinând cont de caracterul oficial al documentelor CUC şi de
corectitudinea informaţiilor pe care acestea le conţin, Curtea consideră ca
stabilit cu un grad suficient de certitudine faptul că, în zona aflată sub
responsabilitatea forţelor ruseşti de menţinere a păcii, partea transnistreană
nu a respectat angajamentele sale în conformitate cu acordul din 21 iulie
1992.
101. La 16 aprilie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, şi
cel al Federaţiei Ruse, dl Putin, au semnat o declaraţie comună, punctul 5 al
căreia prevede următoarele:
„Preşedinţii pledează în favoarea unei reglementări rapide şi echitabile a conflictului
transnistrean prin mijloace exclusiv paşnice, bazate pe respectarea principiului de
suveranitate şi integritate teritorială a Republicii Moldova, precum şi pe standardele
internaţionale în domeniul drepturilor omului”.
102. Într-un document datând din 4 septembrie 2001, prin care se analiza
punerea în aplicare a acordului moldo-rus din 20 martie 1998 cu privire la
principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea
Transnistria a Republicii Moldova, delegaţia moldovenească la CUC scoate
în evidenţă nerespectarea deplină de către partea transnistreană a obligaţiilor
sale, ca urmare a faptului că a creat noi unităţi militare, a introdus arme în
zona de securitate şi a instalat posturi vamale. Delegaţia moldovenească şi-a
exprimat preocuparea faţă de faptul că comandamentul militar unit nu a
întreprins nici o măsură adecvată pentru a pune capăt acestei situaţii, ci s-a
limitat doar la constatarea faptelor. Delegaţia moldovenească a propus ca

măsurile concrete pentru asigurarea respectării obligaţiilor ambelor părţi să
fie discutate la nivel de ministere ale Afacerilor Externe ale Republicii
Moldova şi Federaţiei Ruse. În sfârşit, ea a propus punerea sub patronatul
OSCE a funcţiei de observator militar în zona de securitate.
103. În luna martie a anului 2003, forţele de menţinere a păcii ale
Federaţiei Ruse în Transnistria numărau 294 militari, 17 vehicule blindate,
29 vehicule şi 264 arme de foc.
La acea zi, potrivit declaraţiilor obţinute de către Curte (anexa, colonelul
Anatolii Zverev § 367), nici un militar al Armatei a Paisprezecea sau al
GOR nu era angajat în cadrul forţelor ruseşti de menţinere a păcii.
104. Continuă să aibă loc întâlniri cu partea transnistreană pentru a
discuta diferite aspecte ale unei posibile reglementări a situaţiei din
Transnistria.
105. În cadrul acestor negocieri, partea moldovenească a convins partea
transnistreană să creeze o comisie care să examineze posibilitatea de a graţia
toate persoanele condamnate şi deţinute în Transnistria ca urmare a
hotărârilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti transnistrene (a se
vedea anexa, dl Sturza §§ 309, 312 şi 318).
106. Unul dintre subiectele înscrise frecvent pe ordinea de zi a
negocierilor este cel de imunitate cerută de partea transnistreană pentru
funcţionarii şi oficialii administraţiei Transnistrene (a se vedea anexa, dnii
Sturza § 314 şi Sidorov § 446).
107. Începând cu anul 2002, mai multe planuri de federalizare a
Republicii Moldova au fost propuse de OSCE, Federaţia Rusă şi de către
Preşedintele Republicii Moldova.
108. Ultimele negocieri purtate cu sprijinul OSCE s-au bazat pe
propuneri vizând crearea unui stat federal cu acordarea autonomiei
Transnistriei.
109. La 4 aprilie 2003, în contextul negocierilor cu Transnistria,
Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre cu privire la crearea
unui mecanism de elaborare a Constituţiei federale a Republicii Moldova.
110. Potrivit unui comunicat de presă al Misiunii OSCE în Republica
Moldova, prima reuniune a comisiei unificate de control a avut loc la 24
aprilie 2003 în sediul Misiunii OSCE în Republica Moldova. În cadrul
acestei reuniuni, s-a decis că un text final trebuia pregătit până în luna
octombrie a anului 2003 pentru ca noua Constituţie să poată fi prezentată
poporului Republicii Moldova pentru adoptarea în cadrul unui referendum
organizat în luna februarie a anului 2004.
B. Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi a personalului acesteia în

Transnistria după acordul din 21 iulie 1992
1. Trupele şi echipamentul GOR în Transnistria
(a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

111. După cum prevede articolul 4 al acordului de încetare a focului din
21 iulie 1992, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au demarat negocieri cu
privire la retragerea GOR de pe teritoriul Republicii Moldova şi statutul său
până la retragere.
Partea rusă a propus în anul 1994 sincronizarea retragerii GOR de pe
teritoriul Republicii Moldova cu soluţionarea conflictului transnistrean (a se
vedea paragraful 93 de mai sus); această propunere, considerată de partea
moldovenească ca fiind contraproductivă, a fost acceptată de aceasta la
insistenţa părţii ruse şi numai după ce a obţinut ca partea rusă să se declare
în favoarea unei eliberări rapide a membrilor grupului Ilaşcu (a se vedea
anexa Y, § 254).
Într-un comunicat de presă din 12 februarie 2004, Ministerul Afacerilor
Externe al Republicii Moldova a declarat că autorităţile moldoveneşti s-au
opus categoric oricărei sincronizări între reglementarea politică a
conflictului transnistrean şi retragerea forţelor armate ruseşti de pe teritoriul
Republicii Moldova şi că ele cer retragerea completă şi necondiţionată a
forţelor armate ruseşti în conformitate cu deciziile OSCE (a se vedea
paragraful 124 de mai jos), cu atât mai mult cu cât statele-membre ale
OSCE au creat un fond special pentru finanţarea acestei retrageri.
112. Articolul 2 al acordului din 21 octombrie 1994 („primul acord”)
prevedea retragerea de către partea rusă a formaţiunilor sale militare în
decurs de trei ani de la intrarea în vigoare a acordului, efectuarea retragerii
urmând a fi făcută în mod simultan cu reglementarea politică a conflictului
transnistrean şi stabilirea unui statut special al „regiunii transnistrene a
Republicii Moldova” (a se vedea paragraful 296 de mai jos). Referitor la
etapele şi datele retragerii definitive a acestor formaţiuni, acelaşi articol
prevedea că ele urmau a fi stabilite într-un protocol separat încheiat între
ministerele Apărării ale ambelor părţi.
113. Potrivit articolului 5 al respectivului acord, comercializarea oricărui
tip de tehnică militară, de armament şi muniţie aparţinând forţelor militare
ale Federaţiei Ruse staţionate pe teritoriul Republicii Moldova nu putea să
aibă loc decât printr-un acord special încheiat între guvernele acestor state.
114. Potrivit articolului 7 al acordului respectiv, aeroportul militar din
Tiraspol urma a fi utilizat în comun de către aviaţia GOR şi de către „aviaţia
civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”. Un al doilea acord
încheiat, de asemenea, la 21 octombrie 1994 („al doilea acord”) între
ministerele Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse ale Apărării stabilea

modul de utilizare a aeroportului din Tiraspol. Astfel, el prevedea că
zborurile spre aeroportul din Tiraspol urmau a fi efectuate în conformitate
cu prevederile „Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună
a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi aviaţiei civile a
regiunii Transnistria din Republica Moldova” şi în coordonare cu
Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile din Republica Moldova şi Ministerul
Apărării al Federaţiei Ruse (a se vedea paragraful 297 de mai jos).
115. La 9 noiembrie 1994, Guvernul Republicii Moldova a adoptat o
hotărâre cu privire la aplicarea acordului cu privire la retragerea armatei
ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova. La o dată neprecizată, Guvernul
Federaţiei Ruse a decis să supună acest acord ratificării de către Duma de
Stat. La 17 noiembrie 1998, pe când primul acord din 21 octombrie 1994
încă nu era ratificat de către Dumă, Ministerul Afacerilor Externe al
Federaţiei Ruse a cerut Dumei să-l excludă de pe ordinea de zi din motiv
„că o eventuală decizie a ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va
fi adoptată în funcţie de evoluţia relaţiilor cu Republica Moldova şi regiunea
transnistreană şi de reglementarea politică în regiune”. În luna ianuarie a
anului 1999, acordul respectiv a fost exclus de pe ordinea de zi a Dumei.
Acest acord încă nu a intrat în vigoare.
Al doilea acord a fost aprobat numai de către Guvernul Republicii
Moldova la 9 noiembrie 1994.
116. Guvernul Republicii Moldova subliniază faptul că termenul „aviaţia
civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”, care se conţine în
acordurile cu Federaţia Rusă, trebuie interpretat ca referindu-se la
autorităţile locale constituţionale moldoveneşti, subordonate autorităţilor
centrale, ceea ce nu este valabil în cazul regimului separatist transnistrean.
Guvernul Federaţiei Ruse consideră că prin acest termen se subînţeleg
autorităţile locale actuale, care sunt considerate simplu partener de afaceri.
Acest lucru nu echivalează deloc cu recunoaşterea oficială sau politică a
„RMN”.
117. Curtea notează că nici un acord din 21 octombrie 1994 nu a intrat în
vigoare din cauza faptului că nu au fost ratificate de către Federaţia Rusă.
Ea relevă, printre altele, că în conformitate cu declaraţiile dlui Sergheev,
comandant al GOR, aerodromul din Tiraspol este folosit, în calitate de
spaţiu liber, atât de către forţele militare ruseşti, cât şi de către separatiştii
transnistreni. Spaţiul aerian este monitorizat de controlori aerieni moldoveni
sau ucraineni, după cum teritoriul survolat este al Ucrainei sau al Republicii
Moldova. Rezultă, de asemenea, că aparatele de zbor ruseşti nu pot decola
sau ateriza pe aeroportul din Tiraspol fără autorizarea autorităţilor
competente ale Republicii Moldova.
Securitatea zborurilor pe acest aeroport este controlată de către forţele
Federaţiei Ruse, dacă este vorba de decolarea, aterizarea şi staţionarea la sol
a aparatelor ruseşti, şi de către separatiştii transnistreni, dacă este vorba de
aparatele lor de zbor. Nici autorităţile GOR, nici forţele ruseşti de menţinere
a păcii nu intervin în modul în care partea transnistreană foloseşte acest
aerodrom. La rândul lor, separatiştii transnistreni nu intervin în maniera în
care forţele ruseşti folosesc aeroportul (anexa, generalul Sergheev § 340).
118. Aşa precum rezultă din studiul domnului Iurie Pintea „Aspectul
militar al soluţionării conflictului în regiunea de est a Republicii Moldova”
(publicat de către Institutul de Politici Publice din Republica Moldova în
luna august a anului 2001 şi prezentat Curţii de către reclamanţi),
formaţiunile militare ale „RMN” au preluat comanda postului de control şi a
instalaţiilor tehnice ale aerodromului din Tiraspol, încălcând prevederile
acordului din 21 octombrie 1994; în timp ce partea aerodromului folosită de
GOR servea de asemenea şi altor scopuri decât cele menţionate în acord, de
exemplu, pentru vizitele în Transnistria ale politicienilor ruşi, la fel ca şi
pentru vânzarea armelor.
Celelalte părţi nu au comentat aceste informaţii.
119. Articolul 13 al primului acord prevede că toate spaţiile de locuit,
cazărmile, parcul de automobile, poligoanele şi utilajul fix, depozitele şi
utilajul pe care acestea le conţineau, care rămâneau după retragerea
formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, urmau să fie transferate pentru
gestionare „autorităţilor administraţiei publice locale ale Republicii
Moldova” în cantitatea existentă de facto. Articolul prevede, de asemenea,
că modul de cesiune sau vânzare a bunurilor imobile ale formaţiunilor
militare ale Federaţiei Ruse urmează a fi determinat într-un acord special
încheiat între guvernele statelor părţi.
120. Conform articolului 17 al acordului, în vederea asigurării retragerii
formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii
Moldova în termenul stabilit şi a bunei lor funcţionări în cadrul unei noi
amplasări pe teritoriul Federaţiei Ruse, Republica Moldova trebuie să
contribuie în funcţie de cotele-părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei
Ruse a localurilor necesare amplasării lor.
121. În avizul său nr. 193 din anul 1996 cu privire la aderarea Federaţiei
Ruse la Consiliul Europei, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a
luat notă de intenţia exprimată de către Federaţia Rusă „de a ratifica, într-un
termen de 6 luni după aderarea sa, acordul din 21 octombrie 1994 între
Guvernul Federaţiei Ruse şi cel al Republicii Moldova şi de a continua
retragerea Armatei a Paisprezecea şi a echipamentului său de pe teritoriul
Republicii Moldova în termen de trei ani de la data semnării acordului”.
122. Într-un raport datat cu 30 august 1996, procurorul militar principal
al Procuraturii Generale a Federaţiei Ruse, general-locotenentul G.N.
Nosov, a constatat că au fost comise nereguli şi ilegalităţi în cadrul GOR în
ceea ce priveşte gestiunea echipamentului militar. În special, el releva
absenţa controlului, ceea ce a favorizat abuzurile şi furturile, nerespectarea
deciziilor cu privire la remiterea conducătorilor din Transnistria a mai
multor vehicule, comunicarea cu aceşti conducători cu privire la
inventarierea stocurilor de echipament pentru genişti care se aflau în

depozitele GOR, determinarea acestora din urmă să ceară creşterea cantităţii
de bunuri transferate şi transferul fără autorizare către „RMN” a câtorva
sute de unităţi de echipament tehnic şi a câtorva mii de tone de echipament.
În consecinţă, procurorul militar a cerut ministrului Apărării al Federaţiei
Ruse să întreprindă toate măsurile corespunzătoare pentru a pune capăt
încălcărilor legii în cadrul GOR, să examineze posibilitatea de aplicare a
sancţiunilor disciplinare general-locotenentului E. şi general-maiorului D.
pentru lipsa controlului şi neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu şi de a i se
comunica rezultatele.
123. La 20 martie 1998, în afară de alte documente cu privire la
reglementarea situaţiei din Transnistria, la Odessa (Ucraina) a fost semnat
un acord cu privire la chestiuni referitoare la bunurile militare ale Armatei a
Paisprezecea (a se vedea paragraful 299 de mai jos). Semnatarii acestui
acord au fost dl Cernomîrdin, în numele Federaţiei Ruse, şi dl Smirnov,
„Preşedintele RMN”.
Potrivit calendarului care figura în anexa respectivului acord, retragerea
şi distrugerea anumitor elemente depozitate, eliminarea lor prin detonare sau
alte procedee mecanice trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2001, cu
condiţia, printre altele, de a obţine autorizarea autorităţilor Republicii
Moldova, „în mod special a celor din regiunea Transnistriei”.
Retragerea (transferul şi distrugerea) surplusului de muniţii şi a altor
echipamente militare ale GOR era prevăzută pentru cel târziu 31 decembrie
2002. Retragerea echipamentului şi a efectivelor GOR care nu făceau parte
din forţele de menţinere a păcii trebuia înfăptuită până la 31 decembrie
2002, în condiţiile următoare: definitivarea procesului de retragere în Rusia
a muniţiilor şi altor echipamente să fie finalizată până la această dată,
cedarea sau distrugerea altor echipamente şi respectarea de către Republica
Moldova a obligaţiilor sale care rezultau din articolul 17 al acordului din 21
octombrie 1994.
(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

124. În declaraţia lor la Summitul de la Istanbul din 19 noiembrie 1999,
şefii de stat şi de guverne ale statelor OSCE au declarat faptul că ei se
aşteaptă la o „retragere rapidă, în ordine corespunzătoare şi completă a
trupelor ruseşti din Republica Moldova” şi au salutat angajamentul asumat
de către Federaţia Rusă de a finaliza până la finele anului 2002 retragerea
forţelor armate de pe teritoriul Republicii Moldova. În sfârşit, ei au
reamintit faptul că o misiune internaţională de evaluare era gata să purceadă
imediat la supravegherea retragerii şi distrugerii muniţiilor şi armamentului
rusesc.
125. În observaţiile adresate în anul 1999 Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei, Guvernul Republicii Moldova a menţionat că, la acea
dată, cifra oficială prezentată de către autorităţile Federaţiei Ruse cu privire
la cantitatea de arme şi muniţii ale GOR stocată în Transnistria era de

42,000 tone, însă această cifră nu a putut fi verificată, deoarece atât
autorităţile ruse, cât şi separatiştii transnistreni au refuzat să admită o
misiune internaţională de evaluare.
Autorităţile moldoveneşti au atras atenţia asupra faptului că o eventuală
retragere a personalului GOR fără a fi însoţită de o evacuare a arsenalului
enorm al GOR ar fi creat riscul ca separatiştii transnistreni să intre în
posesia acestor arme.
126. Mai multe eşaloane cu echipament aparţinând GOR au fost evacuate
în perioada anilor 1999-2002.
127. La 15 iunie 2001, Federaţia Rusă şi Transnistria au semnat un
protocol cu privire la realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării
armamentului, a tehnicii militare şi a muniţiilor.
128. La 19 noiembrie 2001, Guvernul Federaţiei Ruse a prezentat Curţii
un document din care rezultă că în luna octombrie a anului 2001, Federaţia
Rusă şi „RMN” au încheiat un acord cu privire la retragerea forţelor ruseşti.
În virtutea acestuia, „RMN” urma să primească, ca urmare a retragerii unei
părţi a echipamentului militar rusesc staţionat în Transnistria, o reducere de
o sută de milioane de dolari americani la suma datoriei contractate pentru
consumul de gaz importat din Federaţia Rusă, la fel ca şi cesiunea de către
GOR, în cadrul retragerii, a unei părţi din echipament care poate fi folosit în
scopuri civile.
129. Potrivit unui document prezentat Curţii în luna noiembrie a anului
2002 de către Guvernul Republicii Moldova, volumul (tehnicii militare) de
muniţii şi echipament militar performant aparţinând GOR şi retras până în
luna noiembrie a anului 2002 de pe teritoriul Republicii Moldova în baza
acordului din 21 octombrie 1994, reprezenta numai 15% din volumul total
declarat în anul 1994 ca fiind staţionat pe teritoriul Republicii Moldova.
130. După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al OSCE, la 24
decembrie 2002, au fost evacuate 29 de vagoane care transportau
echipamente de construcţie a podurilor şi bucătării mobile.
Acelaşi comunicat de presă preia, de asemenea, declaraţia comandantului
GOR, generalul Boris Sergheev, potrivit căreia ultimele retrageri au fost
posibile datorită unui acord, încheiat cu transnistrenii, potrivit căruia
autorităţile transnistrene urmau să primească jumătate din echipamentele şi
materialele nemilitare retrase. Generalul Sergheev a dat drept exemplu
retragerea, la 16 decembrie 2002, a 77 de camioane, care a fost urmată de
transmiterea a 77 de camioane ale GOR către transnistreni.
131. În luna iunie a anului 2001, potrivit informaţiilor prezentate Curţii
de către Guvernul Federaţiei Ruse, GOR mai număra încă aproximativ 2
200 de militari în Transnistria. În declaraţiile sale, generalul Sergheev a
afirmat că în anul 2002, GOR nu avea mai mult de 1 500 de militari (a se
vedea anexa, § 338).
Curtea nu a primit nici o informaţie precisă cu privire la cantitatea de

arme şi muniţii stocate de GOR în Transnistria. Potrivit afirmaţiilor
reclamanţilor şi declaraţiilor obţinute de către delegaţii Curţii (a se vedea
anexa, dl Snegur § 235), în anul 2003, GOR dispunea de cel puţin 200,000
de tone de echipament militar şi de muniţii, stocate în principal în depozitul
de la Colbasna.
Potrivit unei informaţii prezentate de către Guvernul Federaţiei Ruse în
luna iunie a anului 2001 şi necontestată de către celelalte părţi, GOR mai
dispunea de următorul echipament: 106 tancuri de luptă, 42 vehicule
blindate de luptă, 109 vehicule blindate de transportare a trupelor, 54
vehicule blindate de recunoaştere, 123 tunuri şi mortiere, 206 arme antitanc,
226 arme antiaeriene, 9 elicoptere şi 1,648 de vehicule de alte tipuri. În
depoziţiile sale, generalul Sergheev a afirmat că 108 tancuri de luptă au fost
distruse în cursul anului 2002 şi că sistemele de apărare antiaeriană erau în
curs de distrugere (a se vedea anexa, § 341).
2. Relaţiile dintre GOR şi „RMN”

132. Militarii GOR, procurorii şi judecătorii militari detaşaţi în cadrul
GOR nu au primit instrucţiuni specifice cu privire la relaţiile lor cu
autorităţile transnistrene (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Şamaev §
374).
133. Militarii GOR se pot deplasa liber pe teritoriul transnistrean.
Referitor la deplasarea trupelor sau a echipamentului militar, GOR
informează în prealabil autorităţile transnistrene. Ocazional, survin
incidente la acest subiect, aşa cum a fost cazul sechestrării de către
transnistreni a trei vehicule aparţinând GOR (a se vedea anexa, locotenent-
colonelul Radzevicius § 363 şi locotenent-colonelul Şamaev § 376). În
asemenea cazuri, în lipsa instrucţiunilor, autorităţile GOR încearcă să
negocieze direct cu autorităţile transnistrene. Potrivit prevederilor legale în
vigoare în Federaţia Rusă, organele de urmărire ale GOR nu sunt
competente să transmită cauze spre examinare direct autorităţile
moldoveneşti care deţin jurisdicţia asupra teritoriului transnistrean. Orice
furt sau altă infracţiune comisă de către o persoană fizică din Transnistria
împotriva GOR trebuie să fie raportată de către autorităţile GOR
autorităţilor competente ale Federaţiei Ruse, acestea din urmă fiind
singurele competente să sesizeze autorităţile moldoveneşti.
În practică, urmărirea penală în acest tip de infracţiuni este înfăptuită de
către organele transnistrene.
134. Organele de anchetă ale GOR au doar competenţa de a înfăptui
ancheta cu privire la infracţiunile comise de către un militar GOR sau cu
participarea acestuia şi numai în ceea ce-l priveşte pe militarul respectiv. Cu
toate acestea, nici un caz de acest tip nu a avut loc până în prezent (a se
vedea anexa, locotenent-colonelul Leviţkii § 371 şi dl Timoşenko § 379).
135. După cum rezultă din documentele prezentate Curţii de către

Guvernul Federaţiei Ruse, echipament militar şi instalaţii de folosinţă civilă
aparţinând GOR au fost transferate „RMN”. De exemplu, clădirea în care
reclamanţii au fost deţinuţi în anul 1992 de către Armata a Paisprezecea, a
fost transmisă în anul 1998 separatiştilor transnistreni. Potrivit declaraţiilor
martorului Timoşenko, în prezent această clădire este folosită de către
„Procuratura RMN” (a se vedea anexa, § 380).
136. Potrivit studiului dlui Iurie Pintea (a se vedea § 118 de mai sus),
depozitul militar de la Colbasna a fost divizat în anul 1994 în două părţi,
dintre care una a fost atribuită „RMN”, care a instalat acolo un depozit de
muniţii pentru armata sa. Potrivit autorului, securitatea depozitului „RMN”
era asigurată, la data publicării studiului respectiv în anul 2001, de către o
brigadă de infanterie motorizată a armatei „RMN”, formată din trei sute de
persoane şi dotată cu vehicule blindate, tunuri antitanc şi aruncătoare de
mine şi cu o baterie antiaeriană, care asigura în acelaşi timp controlul asupra
ieşirilor din tot depozitul. Securitatea depozitului GOR era asigurată de
către militarii GOR. Pentru a ieşi din partea depozitului aparţinând GOR,
urmează a trece printr-un post vamal transnistrean special instalat.
Securitatea şi deplasările în interiorul întregului depozit nu puteau fi
supravegheate din exterior.
C. Relaţiile economice, politice şi de alt gen dintre Federaţia Rusă şi

Transnistria
1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă la 5 mai

1998
137. Din declaraţii nedatate făcute în presă, prezentate Curţii de către
reclamanţi şi necontestate de către celelalte părţi, rezultă că vicepreşedintele
Federaţiei Ruse la acea dată, dl Ruţkoi, a recunoscut „legitimitatea entităţii
create în partea stângă a Nistrului”.
138. În cadrul unei intervenţii televizate nedatate, preluată de către presa
scrisă, prezentată Curţii de către reclamanţi şi necontestată de către celelalte
părţi, Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, a afirmat că „Rusia a acordat,
acordă şi va acorda ajutor economic şi politic regiunii transnistrene”.
139. La sfârşitul conflictului, ofiţerii superiori ai Armatei a Paisprezecea
au participat la evenimentele din viaţa publică a Transnistriei. În mod
special, militari ai Armatei a Paisprezecea au participat la alegerile din
Transnistria, la paradele militare ale forţelor transnistrene şi la alte
evenimente publice. După cum rezultă din documentele anexate la dosar şi
din mai multe declaraţii concordate şi necontestate de către celelalte părţi, la
11 septembrie 1993, generalul Lebed, comandantul GOR, a fost ales deputat
în „Sovietul Suprem al RMN” (a se vedea anexa, dl Ilaşcu § 26, dl Urîtu §
72 şi X § 220).
140. Reclamanţii pretind că un consulat al Federaţiei Ruse ar fi fost

deschis pe teritoriul transnistrean, pe teritoriul GOR, fără acordul
autorităţilor moldoveneşti, şi că diverse acţiuni, inclusiv de vot, s-ar fi
desfăşurat în cadrul acestuia.
Guvernul Federaţiei Ruse neagă existenţa unui consulat al Federaţiei
Ruse pe teritoriul transnistrean.
La 27 februarie 2004, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii
Moldova a adresat Ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău o notă în care
autorităţile moldoveneşti îşi exprimau regretul cu privire la deschiderea pe
teritoriul transnistrean, de către autorităţile Federaţiei Ruse, a şaptesprezece
birouri de vot fixe pentru alegerile prezidenţiale din 14 martie 2004, fără
acordul autorităţilor moldoveneşti, şi a indicat, de asemenea, că autorităţile
Federaţiei Ruse au pus autorităţile moldoveneşti în faţa faptului împlinit,
creând astfel un precedent nedorit. Autorităţile moldoveneşti au mai
subliniat în această notă că era corespunzătoare numai deschiderea
birourilor de vot în cartierul general al GOR din Tiraspol, în cartierul
general al forţelor de menţinere a păcii din Bender/Tighina, în cadrul
Ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău şi crearea posturilor mobile de vot.
141. Curtea notează că, în afara afirmaţiilor reclamanţilor, nici un alt
element de probă nu a confirmat existenţa unui consulat al Federaţiei Ruse
la Tiraspol care să efectueze proceduri consulare obişnuite, deschis tuturor
transnistrenilor care aveau cetăţenia Federaţiei Ruse sau doreau să o
dobândească. Mai mult, nici un martor audiat în Republica Moldova nu a
putut confirma aceste declaraţii. Ţinând cont de lipsa altor mijloace de
probă, Curtea nu poate considera ca fiind stabilit dincolo de un dubiu
rezonabil faptul că un consulat al Federaţiei Ruse a fost deschis cu titlu
permanent la Tiraspol pentru toţi transnistrenii cu cetăţenie a Federaţiei
Ruse sau care doresc să dobândească această cetăţenie.
Pe de altă parte, Curtea consideră ca stabilit faptul că posturi consulare
fixe, având funcţia de birouri de vot, au fost deschise de către autorităţile
Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean, în lipsa acordului autorităţilor
moldoveneşti.
Referitor la articolele din presă prezentate de către reclamanţi care se
refereau la existenţa unui birou consular al Federaţiei Ruse pe teritoriul
GOR, Curtea relevă că acestea nu sunt susţinute de nici o altă probă. Totuşi,
Guvernul Federaţiei Ruse nu a negat existenţa unui astfel de birou. Curtea
estimează că, luând în consideraţie situaţia specială a GOR, staţionat pe
teritoriul transnistrean, este plauzibil că, datorită unor motive de ordin
practic, un birou consular ar fi fost deschis pe teritoriul GOR pentru a
permite militarilor ruşi să soluţioneze diferite probleme care în mod normal
ţin de competenţa unui consulat.
142. Reclamanţii afirmă că, la 12 martie 1992, Banca Centrală a
Federaţiei Ruse a deschis conturi pentru Banca transnistreană. Celelalte
părţi nu au contestat veridicitatea acestei informaţii.
143. Într-o rezoluţie nr. 1334 IGD din 17 noiembrie 1995, Duma de Stat
a Federaţiei Ruse a declarat Transnistria „zonă de interes strategic special
pentru Federaţia Rusă”.
144. Personalităţi politice şi reprezentanţi ai Federaţiei Ruse au
confirmat, cu diverse ocazii, susţinerea acordată de către Federaţia Rusă
Transnistriei. Reprezentanţi ai Dumei şi alte personalităţi din Federaţia Rusă
au vizitat Transnistria şi au participat la manifestaţii oficiale.
La rândul lor, reprezentanţi ai regimului „RMN” au vizitat Moscova în
cadrul unor vizite oficiale, în particular Duma de Stat.
145. Reclamanţii susţin de asemenea că, peste câţiva ani după conflict,
susţinerea acordată de către autorităţile Federaţiei Ruse regimului
transnistrean a fost confirmată public în cadrul unei emisiuni televizate
difuzată la o dată neprecizată pe canalul rus TV-Centre, în care au fost
reproduse interviuri cu dnii Voronin, Smirnov şi Hasbulatov. Pe parcursul
emisiunii, dl Hasbulatov, fost Preşedinte al Parlamentului rus în perioada
anilor 1991-1993, a declarat că, atunci când a devenit clar că Republica
Moldova iese din sfera de influenţă a Federaţiei Ruse, acolo a fost creată o
„enclavă teritorială administrativă”. În cadrul aceleiaşi emisiuni, dl Voronin,
Preşedintele Republicii Moldova, a afirmat că fostul Preşedinte al Federaţiei
Ruse, dl Elţin, l-a susţinut pe dl Smirnov pentru a-l folosi împotriva
regimului democratic de la Chişinău.
Celelalte părţi nu au contestat aceste fapte.
146. La 19 mai 1994, general-locotenentul Iakovlev, fostul comandant al
Armatei a Paisprezecea şi fostul şef al departamentului de apărare şi
securitate al „RMN”, a devenit cetăţean al Federaţiei Ruse.
147. În anul 1997, dlui Mărăcuţa, „Preşedinte al Sovietului Suprem al
RMN”, i-a fost acordată cetăţenia rusă.
2. După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

148. În anul 1999, dl Caraman, unul din conducătorii „RMN”, de
asemenea, a dobândit cetăţenia Federaţiei Ruse.
149. Potrivit Guvernului Federaţiei Ruse, dlui Smirnov i-a fost acordată
cetăţenia Federaţiei Ruse în anul 1997, iar potrivit reclamanţilor, în anul
1999.
150. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, necontestate de către
celelalte părţi, industria de producere a armamentului reprezintă unul din
pilonii economiei transnistrene. Aceasta este direct susţinută de către
întreprinderile ruseşti implicate în producerea armelor în Transnistria.
Conform studiului dlui Iurie Pintea (a se vedea paragraful 118 de mai
sus), începând cu anul 1993, întreprinderile transnistrene de producere a
armamentului s-au specializat în producerea armamentului de tehnologie
înaltă, graţie fondurilor şi diferitelor comenzi parvenite de la întreprinderi
ruseşti, printre care şi grupul rus de producere şi vânzare a armelor
Росвооружение (Rosvoorujenïe). Întreprinderile ruseşti le furnizează

întreprinderilor transnistrene tehnologii şi echipamente necesare pentru
producerea armamentului modern, la fel şi materiale cu destinaţie militară.
Pe de altă parte, întreprinderile transnistrene produc, de asemenea, piese
destinate producătorilor de arme ruseşti. De exemplu, întreprinderea
Elektrommaş primeşte din Federaţia Rusă piese pentru pistoale cu
amortizoare pe care ea le produce şi livrează piese separate pentru diferite
sisteme de armament asamblate în Federaţia Rusă.
151. Bazându-se pe studiul dlui Pintea, reclamanţii susţin că, sub
pretextul retragerii, GOR furnizează întreprinderilor transnistrene piese şi
utilaje de uz militar. Uzina metalurgică din Râbniţa, care produce mortiere
de 82 mm, a primit în mod regulat camioane încărcate cu mortiere şi obuze
provenite din depozitul GOR din Colbasna, sub pretextul distrugerii
muniţiilor netransportabile.
152. Mai mult, există o interdependenţă între interesele transnistrene,
economice sau de altă natură, şi GOR, datorită angajării masive de către
GOR a locuitorilor Transnistriei.
Astfel, conform aceluiaşi studiu al dlui Iurie Pintea, circa 70% din
comandamentul unităţii militare al GOR staţionat la Colbasna (inclusiv
depozitul de muniţii) este constituit din locuitori din Râbniţa şi din
Colbasna, în timp ce 100% din personalul tehnic al depozitului de la
Colbasna (şefi de depozite, tehnicieni, mecanici) este constituit din locuitori
ai regiunii.
În total, 50% din ofiţerii GOR şi 80% din subofiţeri sunt locuitori ai
„RMN”.
Celelalte părţi nu au contestat aceste informaţii.
153. Există o cooperare juridică în domeniul transferului de deţinuţi între
Federaţia Rusă şi Transnistria, fără participarea autorităţilor moldoveneşti.
Drept urmare, în cadrul acestei cooperări, deţinuţii ruşi aflaţi în Transnistria
au putut fi transferaţi într-o închisoare din Federaţia Rusă (a se vedea anexa,
colonelul Golovaciov § 136 şi dl Sereda § 423).
154. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, susţinute şi de
articole din presă, au continuat să aibă loc întrevederi între oficiali din
Federaţia Rusă şi cei din Transnistria. Numărul ziarului Transnistria din 16
februarie 1999 a descris vizita efectuată de către o delegaţie a „Sovietului
Suprem al RMN”, din care făceau parte inclusiv dnii Maracuţa, Caraman şi
Antiufeev, la Duma de Stat a Federaţiei Ruse. La 1 iunie 2001, o delegaţie a
Dumei compusă din opt persoane a venit la Tiraspol, unde s-a aflat până la 4
iunie 2001.
Între 28 august şi 2 septembrie 2001, membri ai Dumei de Stat au
participat la festivităţile organizate cu ocazia celei de a 10-a aniversări a
declaraţiei de independenţă a „RMN”.
155. Conducătorii „RMN” au primit distincţii oficiale din partea
diferitelor instituţii ale Federaţiei Ruse şi au fost întâmpinaţi cu onoruri de
către autorităţile de Stat ale Federaţiei Ruse. După cum rezultă din
documente prezentate de către reclamanţi, dl Smirnov a fost invitat la
Moscova de către Universitatea de Stat din Moscova.
156. Federaţia Rusă are relaţii directe cu „RMN” în ceea ce priveşte
exportul său de gaze.
După cum rezultă dintr-o telegramă adresată la 17 februarie 2000 de
către Preşedintele grupului Gazprom viceprim-ministrului Republicii
Moldova, contractele de livrare a gazului către Republica Moldova nu se
referă şi la Transnistria, căreia gazul îi este livrat separat în condiţii
financiare mai avantajoase decât cele acordate restului Republicii Moldova
(a se vedea anexa Y, § 261 şi dl Sangheli, § 268).
157. Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă.
158. Mărfurile produse în Transnistria sunt exportate pe piaţa rusă, dintre
care anumite mărfuri sunt prezentate ca având originea în Federaţia Rusă (a
se vedea anexa, dl Stratan § 333).
159. GOR cumpără anumite produse necesare pentru aprovizionarea
trupelor direct de pe piaţa transnistreană (a se vedea anexa, generalul
Sergheev, § 347).
160. Întreprinderile ruseşti au participat la privatizări în Transnistria.
După cum rezultă din documente prezentate de către reclamanţi,
întreprinderea rusă Iterra a cumpărat cea mai mare întreprindere din
Transnistria, uzina metalurgică din Râbniţa, în pofida opoziţiei exprimate de
către autorităţile Republicii Moldova.
161. Mai mult, în luna ianuarie a anului 2002, Guvernul Republicii
Moldova a prezentat Curţii o casetă video conţinând înregistrarea unei
emisiuni televizate ruseşti care se referea la relaţiile ruso-moldoveneşti şi la
regimul transnistrean. Comentatorul rus a menţionat în primul rând tratatul
de prietenie încheiat între Federaţia Rusă şi Republica Moldova, în care
Moscova şi Chişinăul condamnau „separatismul sub toate formele sale” şi s-
au angajat „să nu acorde susţinere mişcărilor separatiste”. Potrivit
jurnalistului, acest tratat confirma explicit susţinerea acordată de către
Federaţia Rusă Republicii Moldova în conflictul transnistrean. Restul
reportajului a fost consacrat diferitelor domenii ale economiei transnistrene,
prezentată ca fiind în întregime controlată de către familia Smirnov şi a
cărei principală resursă ar fi producerea şi exportul armelor spre destinaţii
cum ar fi Afganistan, Pakistan, Irak sau Cecenia. Emisiunea s-a încheiat cu
relatarea că autorităţile transnistrene au întrerupt difuzarea emisiunii pe
teritoriul „RMN”, sub pretextul condiţiilor meteorologice rele.
D. Relaţiile moldo - transnistrene
1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova la

12 septembrie 1997
162. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată oficial „RMN”

ca entitate statală.
163. După acordul din 21 iulie 1992, cele două părţi au stabilit relaţii cu
scopul de a pune capăt conflictului.
Aceste relaţii erau stabilite şi menţinute în principal prin intermediul
comisiilor de negocieri şi se refereau, pe de o parte, la aspectul politic al
statutului Transnistriei, şi, pe de altă parte, la reglementarea diferitelor
domenii ale vieţii curente (economice, sociale etc.).
164. După cum rezultă din declaraţiile mai multor martori (a se vedea
anexa, dnii Urîtu § 66, Postovan § 182, Z § 272, Plugaru § 286 şi Oboroc §
430), primele relaţii stabilite între Republica Moldova şi Transnistria s-au
referit la schimburile de prizonieri capturaţi de o parte şi de alta în timpul
conflictului din anul 1992. În general, aceste schimburi se refereau la
grupuri de prizonieri.
165. Conform declaraţiilor mai multor martori (a se vedea anexa, dnii
Urîtu § 67, Snegur § 239 şi Sturza § 311), din momentul încetării focului la
21 iulie 1992, persoanele fizice şi delegaţiile oficiale implicate în negocieri
s-au putut deplasa în Transnistria. Uneori au avut loc şi incidente ca urmare
a faptului că gărzile transnistrene nu au permis accesul în Transnistria.
166. În calitate de persoane particulare, medicii pot circula destul de liber
spre Transnistria, fie pentru a acorda consultaţii, fie pentru a participa la
congrese profesionale (a se vedea anexa, dnii Ţîbîrnă § 84 şi Leşanu § 85).
167. Începând cu anul 1993, autorităţile moldoveneşti au început să
iniţieze urmăriri penale împotriva unor responsabili transnistreni, acuzaţi de
uzurparea funcţiilor oficiale de stat (a se vedea paragrafele 221 şi 230 de
mai jos).
168. Cu toate acestea, persoane care au avut calitatea de demnitari de stat
ai „RMN” au putut reveni în Republica Moldova şi ocupa în continuare
funcţii înalte de răspundere. De exemplu, dl Sidorov, fost „ministru al
Justiţiei al RMN” în anul 1991, a ocupat mai multe funcţii înalte de stat
după reîntoarcerea sa din Transnistria: membru al Parlamentului Republicii
Moldova în perioada anilor 1994-1998, Avocat Parlamentar în Republica
Moldova în anii 1998-2001 şi membru al Parlamentului Republicii Moldova
şi preşedinte al Comisiei parlamentare pentru drepturile omului şi minorităţi
naţionale, începând cu anul 2001 (a se vedea anexa, dl Sidorov §§ 437-438).
169. La 7 februarie 1996, în prezenţa mediatorilor OSCE, ai Federaţiei
Ruse şi ai Ucrainei, autorităţile moldoveneşti au adoptat un protocol cu
privire la anularea posturilor vamale aparţinând Transnistriei.
2. După ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova

170. Circulaţia persoanelor între Transnistria şi restul Republicii
Moldova după anul 1997 s-a derulat în aceleaşi condiţii ca şi până atunci,
autorităţile transnistrene luând decizia de a permite trecerea persoanelor în
mod absolut discreţionar. Când delegaţii oficiale sau personalităţi

moldovene doresc să se deplaseze în Transnistria, este necesară o înştiinţare
prealabilă în vederea obţinerii autorizaţiei, chiar dacă o asemenea autorizaţie
poate fi în orice moment revocată (a se vedea anexa, dl Sereda § 418). Ca
exemplu, Guvernul Republicii Moldova a afirmat că, în anul 2003, pentru a
protesta împotriva unei decizii adoptate în luna februarie a anului 2003 de
către Consiliul Uniunii Europene, care a interzis pe un an deplasarea în
Uniunea Europeană a dlui Igor Smirnov şi a altor şaisprezece conducători
transnistreni, autorităţile transnistrene au declarat personae non gratae
câţiva înalţi oficiali ai Republicii Moldova, printre care Preşedintele
Republicii Moldova, Preşedintele Parlamentului, Prim-ministrul, ministrul
Justiţiei şi ministrul Afacerilor Externe.
171. Reclamanţii invocă faptul că liderii transnistreni, printre care dnii
Smirnov, Maracuţa şi Caraman, ar fi avut, de asemenea, şi cetăţenie
moldovenească şi că ar fi fost în posesia paşapoartelor diplomatice
moldoveneşti. Printre altele, Guvernul Republicii Moldova le-ar fi acordat
distincţii oficiale.
Guvernul Republicii Moldova a afirmat că liderii transnistreni nu posedă
cetăţenia Republicii Moldova, deoarece niciodată nu au solicitat documente
de identitate moldoveneşti.
Curtea relevă că martorul audiat de către delegaţi la acest subiect a negat
eliberarea oricărui document de identitate moldovenesc dlor Smirnov,
Maracuţa şi Caraman (a se vedea anexa, dl Molojen § 396). În lipsa oricărei
alte probe care să confirme declaraţiile reclamanţilor, Curtea consideră că
nu a fost stabilit dincolo de un dubiu rezonabil că autorităţile moldoveneşti
au eliberat paşapoarte liderilor transnistreni.
172. Mai mulţi demnitari moldoveni, printre care dl Sturza, ministru al
Justiţiei al Republicii Moldova, adjunct al Procurorului General şi, după
2000, şef al Comisiei pentru negocierile cu Transnistria, au continuat să se
deplaseze la Tiraspol pentru a se întâlni cu responsabili transnistreni, printre
care dnii Smirnov, Maracuţa, „Procurorul General al RMN” şi „Preşedintele
Judecătoriei Supreme a RMN”. Printre subiectele abordate la aceste întruniri
a figurat în special situaţia reclamanţilor, eliberarea lor şi negocierile cu
privire la viitorul statut al Transnistriei, inclusiv al actelor adoptate de către
autorităţile locale transnistrene (a se vedea anexa, dl Sturza § 312).
173. Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, dl Diacov, la 16
mai 2000, l-a vizitat pe dl Ilaşcu în celula sa de la Tiraspol. În aceeaşi zi,
Preşedintele Republicii Moldova, dl Lucinschi, a vizitat Tiraspolul.
174. La 16 mai 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, şi
liderul transnistrean, dl Smirnov, au semnat două acorduri, unul cu privire la
recunoaşterea reciprocă a documentelor eliberate de către autorităţile
moldoveneşti şi cele transnistrene şi altul cu privire la măsurile menite să
atragă şi să protejeze investiţiile străine.
175. Referitor la cooperarea economică, reclamanţii au declarat că

autorităţile moldoveneşti au eliberat certificate de origine pentru produsele
de provenienţă din Transnistria.
Guvernul Republicii Moldova nu a comentat această declaraţie.
176. În ceea ce priveşte pretinsa eliberare de către autorităţile
moldoveneşti a certificatelor de origine pentru bunurile exportate din
Transnistria, invocată de către reclamanţi şi de către Guvernul Federaţiei
Ruse, Curtea constată că acest argument nu a fost confirmat de vreun
martor. Dimpotrivă, dl Stratan, Directorul Departamentului Vamal, a negat
existenţa unei astfel de practici (a se vedea anexa, § 327).
În aceste circumstanţe, în lipsa altor mijloace de probă care să susţină
declaraţiile reclamanţilor, Curtea nu consideră ca fiind stabilit dincolo de un
dubiu rezonabil că autorităţile moldoveneşti au dus o politică de susţinere a
economiei transnistrene, prin intermediul unor astfel de certificate de
export.
177. Pe lângă colaborarea instituită în temeiul acordului încheiat de către
Preşedintele Republicii Moldova şi „Preşedintele RMN”, după cum rezultă
din declaraţiile obţinute de către delegaţii Curţii, există relaţii mai mult sau
mai puţin de facto între autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene în alte
domenii. Spre exemplu, există relaţii între „Ministerul Justiţiei
transnistrean”, în special, „Departamentul Instituţiilor Penitenciare”, şi
Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova (a se vedea anexa, locotenent-
colonelul Samsonov § 172). Relaţii neformale există, de asemenea, între
autorităţile moldoveneşti şi transnistrene în domeniul juridic şi de securitate,
în scopul prevenirii infracţiunilor. Cu toate că nu există nici un acord de
cooperare, sunt cazuri în care procurorii sau ofiţerii de urmărire penală
moldoveni le telefonează colegilor lor din Transnistria, în special, pentru a
obţine informaţii şi pentru a cita martori (a se vedea anexa, dnii Postovan §
190 şi Catană § 206).
178. Sistemul de telefonie este unic pe întreg teritoriul Republicii
Moldova, inclusiv în Transnistria. O convorbire telefonică între Chişinău şi
Tiraspol este considerată convorbire naţională (a se vedea anexa, dnii
Molojen § 398 şi Sidorov § 454).
179. Departamentul Tehnologii Informaţionale moldovean eliberează
documente de identitate (buletine de identitate) oricărei persoane care
locuieşte pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv în Transnistria (a se
vedea anexa, dl Molojen § 339).
180. În anul 2001, în conformitate cu acordurile încheiate cu Organizaţia
Mondială a Comerţului, autorităţile moldoveneşti au instalat de-a lungul
frontierei cu Ucraina posturi vamale mixte moldo-ucrainene şi au introdus
noi ştampile vamale nedisponibile autorităţilor transnistrene. Curtea nu a
fost informată dacă posturile vamale moldo-ucrainene mai există.
181. Ca răspuns la măsurile menţionate în paragraful precedent,
autorităţile transnistrene au informat autorităţile moldoveneşti, printr-o
scrisoare din 18 septembrie 2001, despre suspendarea unilaterală a

negocierilor cu privire la statutul Transnistriei şi au ameninţat că vor
întrerupe livrarea de gaz şi electricitate către Republica Moldova care trec
prin conductele şi firele care tranzitează Transnistria.
182. Guvernul Republicii Moldova afirmă că, drept urmare a unui
incident care a avut loc în anul 2001, autorităţile transnistrene au blocat pe
calea ferată din Tighina (Bender) 500 de vagoane cu donaţii umanitare
pentru copii şi persoane în vârstă din Republica Moldova şi livrarea de
petrol şi alte mărfuri de provenienţă din Uniunea Europeană destinate
întreprinderilor moldoveneşti.
183. Într-o declaraţie făcută publică la 6 februarie 2002, Misiunea OSCE
în Republica Moldova a criticat acţiunile autorităţilor transnistrene care,
începând cu 16 ianuarie 2002, au interzis reprezentanţilor OSCE intrarea pe
teritoriul controlat de către „RMN”, încălcând astfel acordul încheiat la 26
august 1993 între OSCE şi dl Smirnov.
184. După cum rezultă dintr-un document prezentat Curţii de către
Guvernul Republicii Moldova, la 15 martie 2002, prin ordinul nr. 40 din 7
martie 2002, „ministrul Securităţii al RMN” a interzis intrarea pe teritoriul
„RMN” a reprezentanţilor Ministerelor Apărării, Afacerilor Interne şi ai
Serviciului de Informaţii şi Securitate, precum şi ai altor structuri militare
moldoveneşti.
185. În sfârşit, campionatul naţional de fotbal include şi echipe din
Transnistria, iar meciuri ale echipei naţionale de fotbal a Moldovei, inclusiv
internaţionale, se desfăşoară des la Tiraspol, aşa cum a fost meciul disputat
cu echipa naţională a Olandei, în luna aprilie a anului 2003 (a se vedea
anexa, dl Sidorov § 454).
IV. CIRCUMSTANŢELE SPECIFICE ALE CAUZEI
186. Curtea a rezumat, în cele ce urmează, faptele referitoare la reţinerea,

detenţia preventivă, condamnarea şi condiţiile de detenţie a reclamanţilor,
după cum au fost prezentate de către reclamanţi şi confirmate prin probe
documentare şi declaraţii ale martorilor.
Curtea notează că, în observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul
Republicii Moldova a exprimat acordul său în ceea ce priveşte versiunea
prezentată de către reclamanţi cu privire la circumstanţele în care ei au fost
reţinuţi, condamnaţi şi deţinuţi. În aceleaşi observaţii, el a indicat că
reclamanţii au fost cu certitudine reţinuţi fără mandat, că ei s-au aflat timp
de două luni în încăperile Armatei a Paisprezecea şi că percheziţiile şi
sechestrările au fost efectuate, de asemenea, fără mandat.
Guvernul Republicii Moldova a estimat că declaraţiile reclamanţilor cu
privire la condiţiile de detenţie au fost foarte plauzibile.
187. Din partea sa, Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că nu cunoaşte

circumstanţele reţinerii, condamnării, precum şi condiţiile de detenţie a
reclamanţilor.
A. Reţinerea, detenţia preventivă şi condamnarea reclamanţilor
1. Reţinerea reclamanţilor
188. După cum rezultă din declaraţiile reclamanţilor, ale soţiilor lor şi ale
dlui Urîtu, confirmate, în general, prin declaraţiile dlui Timoşenko,
reclamanţii au fost reţinuţi la domiciliul lor, în Tiraspol, între 2 şi 4 iunie
1992, în primele ore ale dimineţii. Ei au fost reţinuţi de mai multe persoane,
dintre care câteva erau îmbrăcate în uniforme purtând insigna Armatei a
Paisprezecea URSS, în timp ce altele purtau uniforme de camuflaj, fără
semne distinctive.
Mai jos sunt expuse detaliile reţinerii lor.
189. Al doilea reclamant, Alexandru Leşco, a fost reţinut la 2 iunie 1992,
la ora 2 şi 45 min. dimineaţa. A doua zi, la domiciliul său a fost efectuată o
percheziţie în prezenţa vecinilor săi.
190. Primul reclamant, Ilie Ilaşcu, care era la acea dată liderul local al
Frontului Popular (partid reprezentat în Parlamentul Republicii Moldova) şi
milita pentru unirea Republicii Moldova cu România, a fost reţinut la 2
iunie 1992, în jurul orei 4 şi 30 min., când zece sau doisprezece indivizi
înarmaţi cu pistoale automate au pătruns cu forţa în casa sa din Tiraspol.
Acolo ei au efectuat o percheziţie, ridicând mai multe obiecte. Printre
acestea era un pistol, care, potrivit reclamantului, a fost plasat în casa sa de
către persoanele care au efectuat percheziţia. Reclamantul pretinde că
reţinerea şi percheziţia sa au fost efectuate fără mandat. El a fost informat că
a fost reţinut, deoarece în calitatea sa de membru al Frontului Popular, el
prezenta pericol pentru stabilitatea „RMN”, care era în stare de război cu
Republica Moldova.
191. Al treilea reclamant, Andrei Ivanţoc, a fost reţinut la domiciliul său
la 2 iunie 1992, la ora 8 dimineaţa, de câteva persoane înarmate, care l-au
ameninţat cu aplicarea armelor şi l-au lovit. Potrivit reclamantului, ca
urmare a percheziţiei efectuate, mai multe covoare, 50 000 ruble şi un ceas
„frumos” au fost ridicate.
192. Cel de-al patrulea reclamant, Tudor Petrov-Popa, a fost reţinut la 4
iunie 1992, la ora 6 şi 45 min. dimineaţa, de către două persoane, printre
care un ofiţer de miliţie, Victor Guşan. În jurul orei 11, doi procurori, dnii
Starojuk şi Glazîrin, au efectuat o percheziţie la domiciliul reclamantului în
lipsa acestuia.
193. În rechizitoriul de 140 de pagini întocmit, printre altele, de către
procurorul Starojuk, reclamanţii au fost învinuiţi de activităţi antisovietice şi
de faptul că au luptat prin mijloace ilegale împotriva statului legitim
Transnistria, sub îndrumarea Frontului Popular din Moldova şi România. Ei

au fost acuzaţi că ar fi comis mai multe infracţiuni pedepsite, conform
rechizitoriului, atât de Codul penal al Republicii Moldova, cât şi de cel al
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Printre faptele de care au fost
învinuiţi reclamanţii era şi omorul a doi transnistreni, dnii Gusar şi
Ostapenko (a se vedea, de asemenea, paragraful 225 de mai jos).
194. După cum rezultă din declaraţiile reclamanţilor şi ale altor martori
(a se vedea anexa, dl Urîtu §§ 55–56 şi 60-61, dnele Leşco §§ 30-31 şi
Ivanţoc §§ 38 şi 41), reclamanţii au fost mai întâi duşi la sediul miliţiei din
Tiraspol, care era probabil şi sediul „Ministerului Securităţii al RMN”, unde
au fost interogaţi şi maltrataţi timp de câteva zile. Printre cei care i-au
interogat a fost şi Vladimir Gorbov, „viceministru” în cadrul aşa-numitului
minister, Vladimir Antiufeev (sau Şevtsov), „ministru”, şi o persoană
numită Guşan. Unii gardieni şi anchetatori purtau uniforme similare, dacă
nu chiar identice, cu cele folosite de militarii sovietici ai Armatei a
Paisprezecea. Pe parcursul primelor zile de detenţie în încăperile miliţiei,
reclamanţii au fost bătuţi sever cu regularitate şi nu li s-a dat aproape nimic
să mănânce sau să bea. Interogatoriile aveau loc deseori noaptea, iar ziua nu
li se permitea să se odihnească.
195. Potrivit primului reclamant, el a fost condus, după reţinerea sa, în
biroul „ministrului Securităţii al RMN”, unde se mai aflau alte cinci
persoane care i-au fost prezentate ca fiind colonei în cadrul serviciului rus
de contraspionaj. Aceştia i-au cerut, în schimbul eliberării sale, folosirea în
favoarea Transnistriei a cunoştinţelor şi aptitudinilor pe care le-a obţinut pe
parcursul serviciului militar în cadrul trupelor speciale ale URSS şi să
recunoască că ar fi fost agent care lucra pentru serviciile secrete române.
Reclamantul a declarat că, atunci când a refuzat, el a fost ameninţat că nu
are o altă alegere decât cimitirul.
2. Detenţia primilor trei reclamanţi în încăperile Armatei a

Paisprezecea
196. La câteva zile după reţinere, primii trei reclamanţi au fost conduşi
separat la comenduirea (komendatura) Armatei a Paisprezecea din Tiraspol,
de pe strada Suvorov, în vehicule care aveau semne de identificare ruseşti.
Reclamanţii susţin că, pe parcursul detenţiei lor pe teritoriul Armatei a
Paisprezecea, ei au fost păziţi de către soldaţi ai acestei armate şi că, pe
parcursul acestei perioade, au fost vizitaţi în celule de miliţieni transnistreni.
Reclamanţii mai pretind că, pe parcursul acestei perioade, ei au fost torturaţi
de către personalul Armatei a Paisprezecea.
Guvernul Republicii Moldova a subliniat că, în lumina declaraţiilor date
de martorii moldoveni şi de către dl Timoşenko în faţa delegaţilor Curţii, se
pare că militari ai Armatei a Paisprezecea au participat la reţinerea şi
interogarea reclamanţilor.
În observaţiile sale din 1 septembrie 2003, Guvernul Federaţiei Ruse a

reiterat poziţia sa iniţială, conform căreia Curtea nu are competenţă ratione
temporis să examineze evenimentele care au avut loc în anul 1992.
Cu privire la fondul cauzei, el a recunoscut că reclamanţii au fost deţinuţi
în încăperile Armatei a Paisprezecea, dar afirmă că această detenţie a fost de
foarte scurtă durată şi, în orice caz, ea a fost ilegală. Guvernul Federaţiei
Ruse a declarat că procurorul militar Timoşenko a pus capăt ilegalităţii
respective imediat ce a aflat despre această detenţie. Guvernul Federaţiei
Ruse nu s-a pronunţat asupra chestiunii participării militarilor ruşi la
reţinerea iniţială a reclamanţilor.
El susţine că, în afara faptului că au oferit celule pentru detenţia
reclamanţilor, militarii Armatei a Paisprezecea nu au comis nici o
ilegalitate. În mod special, ei nu au păzit celulele unde erau deţinuţi
reclamanţii. În această privinţă, Guvernul Federaţiei Ruse a subliniat că
reclamanţii nu ar fi putut vedea insigne cu inscripţia „Rusia” pe uniformele
gardienilor, deoarece noua insignă a Federaţiei Ruse care a înlocuit-o pe cea
a URSS a fost introdusă abia prin ordinul nr. 2555, emis la 28 iulie 1994 de
către ministrul Apărării al Federaţiei Ruse.
Guvernul Federaţiei Ruse a declarat, printre altele, că colonelul Gusarov
(a se vedea paragraful 270 de mai jos) nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul
formaţiunilor militare ruseşti staţionate pe teritoriul Transnistriei, ci în
cadrul „Ministerului Afacerilor Interne al RMN”.
197. Curtea notează că primii trei reclamanţi pretind că ar fi fost deţinuţi
timp de două luni în comenduirea Armatei a Paisprezecea (a se vedea anexa,
dnii Ilaşcu § 2, 4 şi 11, Urîtu § 55-56, Ivanţoc §§ 94-95, Leşco §§ 114 şi
117, Petrov-Popa § 124, dna Leşco §§ 33-34, dna Ivanţoc § 39 şi dna
Petrov-Popa § 48).
La acest subiect, Curtea notează că dl Timoşenko a afirmat în declaraţiile
sale (a se vedea anexa, § 381) că reclamanţii ar fi rămas în încăperile
Armatei a Paisprezecea o perioadă de timp foarte scurtă, fără a fi în stare să
precizeze exact durata.
Fără a pune la îndoială în mod general declaraţia dlui Timoşenko, pe care
o consideră ca fiind credibilă, Curtea consideră că aceasta conţine mai multe
detalii, printre care cele cu privire la durata aflării reclamanţilor în
încăperile Armatei a Paisprezecea, care sunt confuze şi, mai mult, infirmate
de alte declaraţii.
198. Comenduirea din Tiraspol era condusă de Mihail Bergman.
Reclamanţii au fost deţinuţi acolo câte unul în celulă. Un oarecare domn
Godiac, reţinut în acelaşi timp ca şi reclamanţii, era deţinut în aceeaşi
clădire. Reclamanţii i-au observat, în timpul interogatoriilor lor sau cu
ocazia vizitelor în celule, pe dl Gorbov şi pe câţiva ofiţeri, dintre care unii
purtau uniforma Armatei a Paisprezecea. Ei erau interogaţi mai ales
noaptea, interogatoriile fiind însoţite de maltratări. Ei au fost bătuţi şi cu alte
ocazii. Reclamanţii erau bătuţi sever şi cu regularitate de către soldaţi care
purtau uniforma Armatei a Paisprezecea. Miliţieni transnistreni participau

uneori la maltratarea reclamanţilor.
Ilie Ilaşcu a fost supus de patru ori la executări simulate: prima dată, lui i
s-a citit sentinţa de condamnare la moarte, în timp ce în celelalte cazuri el a
fost dus, având ochii legaţi, pe un câmp unde gardienii trăgeau focuri de
armă în direcţia sa cu gloanţe oarbe până când el îşi pierdea cunoştinţa.
Al doilea reclamant a fost ameninţat că va fi violat. La sfârşitul unei luni,
ca urmare a loviturilor primite, cel de-al treilea reclamant a fost internat
într-un spital psihiatric, unde s-a aflat timp de o lună (a se vedea anexa,
Ivanţoc § 97).
199. Celulele nu aveau veceuri, apă sau lumină naturală. O lampă ardea
în permanenţă în celulă. Patul pliant fixat de perete era coborât la miezul
nopţii şi ridicat la ora cinci dimineaţa.
Reclamanţii nu dispuneau decât de 15 minute zilnic pentru plimbare, care
avea loc într-un spaţiu închis. Pe parcursul detenţiei lor în comenduirea
Armatei a Paisprezecea, ei nu au putut nici să se spele, nici să-şi schimbe
hainele.
Veceurile se aflau în capătul coridorului, iar deţinuţii erau duşi acolo o
singură dată pe zi de către gardieni însoţiţi de un câine-lup alsacian. Ei erau
obligaţi să-şi satisfacă necesităţile fiziologice timp de 45 de secunde, în caz
contrar, câinele era asmuţat să-i atace. Deoarece reclamanţii nu erau duşi la
veceu decât o singură dată pe zi în condiţiile descrise mai sus, ei erau
nevoiţi să-şi satisfacă necesităţile fiziologice în celulă (a se vedea anexa, dl
Ivanţoc § 95, dl Leşco § 15, dna Leşco § 33 şi dna Ivanţoc § 40).
Reclamanţii au fost izolaţi de lumea exterioară. Familiile lor nu îi puteau
contacta şi nici trimite colete. Ei nu puteau trimite sau primi corespondenţă
şi nu au avut acces la avocaţi.
200. La 23 august 1992, când generalul Lebed a preluat conducerea
Armatei a Paisprezecea, persoanele deţinute în comenduirea din Tiraspol a
acestei armate, inclusiv cei trei reclamanţi, au fost transferaţi în încăperile
miliţiei din Tiraspol. Transferul a fost efectuat de militari ai Armatei a
Paisprezecea, în vehiculele Armatei a Paisprezecea (a se vedea anexa, dl
Ilaşcu § 11, dl Urîtu § 55 şi dna Ivanţoc § 39).
3. Detenţia în izolatorul de detenţie provizorie din sediul miliţiei din

Tiraspol şi transferul reclamanţilor în închisoare în timpul
procesului
201. Circumstanţele detenţiei reclamanţilor, aşa precum rezultă din
declaraţiile lor scrise şi verbale, la fel ca şi din declaraţiile altor martori care
au confirmat informaţiile prezentate de ei (a se vedea anexa, dl Urîtu §§ 56
şi 60-61, dna Ivanţoc § 41, şi dna Leşco §§ 30-31), pot fi rezumate după
cum urmează.
202. Primul reclamant s-a aflat într-o celulă situată în sediul miliţiei din
Tiraspol timp de aproape şase luni, până în luna aprilie a anului 1993, când
a început procesul său.
203. Al doilea reclamant a fost transferat din comenduirea Armatei a
Paisprezecea în încăperile miliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până în luna
aprilie a anului 1993, dată la care a început procesul său.
204. Al treilea reclamant s-a aflat timp de o lună în comenduirea Armatei
a Paisprezecea. Ulterior, el a fost internat într-un spital psihiatric, unde s-a
aflat timp de aproape o lună. La întoarcerea sa din spital, el a fost condus
din nou în comenduirea Armatei a Paisprezecea, la sosire fiind transferat
imediat în încăperile miliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până la sfârşitul
lunii aprilie a anului 1993.
205. Cel de al patrulea reclamant a fost deţinut până la începutul
procesului în încăperile miliţiei din Tiraspol.
206. În izolatorul de detenţie provizorie din sediul miliţiei din Tiraspol,
interogatoriile aveau loc noaptea. Reclamanţii erau bătuţi cu regularitate,
mai ales pe parcursul lunii care a urmat întoarcerii lor din comenduirea
Armatei a Paisprezecea.
207. Celulele erau lipsite de iluminare naturală. Pe parcursul primelor
săptămâni, ei nu au putut primi vizite din partea familiilor sau a avocaţilor.
Ulterior, în mod discreţionar şi neregulat, li s-a permis să primească colete
şi vizite doar din partea familiilor lor. Deseori ei nu au putut beneficia de
alimentele trimise de către familiile lor, deoarece ea se deteriora în cursul
controlului efectuat din motive de securitate. Reclamanţii nu au putut primi,
nici expedia corespondenţă şi nu au putut comunica cu avocaţii lor.
208. Pe parcursul acestei perioade, reclamanţii nu au putut fi consultaţi
de către un medic decât foarte rar, iar când erau maltrataţi, vizita medicului
avea loc peste mult timp.
Dlui Alexandru Ivanţoc i-au fost administrate produse halucinogene care
i-au provocat migrene cronice. Pe parcursul acestei perioade, el nu a fost
tratat de durerile de cap, iar soţia sa nu a avut permisiunea de a-i transmite
medicamente.
209. Ilie Ilaşcu şi-a putut vedea avocatul pentru prima dată în luna
septembrie a anului 1992, la câteva luni după reţinerea sa.
210. La o dată nespecificată, reclamanţii au fost transferaţi în închisoarea
din Tiraspol pentru a se pregăti demararea procesului lor. Pe parcursul
detenţiei preventive, ei au fost supuşi diverselor tratamente inumane şi
degradante, au fost bătuţi crud, câini-lupi alsacieni au fost asmuţiţi asupra
lor, ei au fost deţinuţi singuri şi li s-au comunicat date false cu privire la
situaţia politică şi starea sănătăţii familiilor lor, fiindu-le promisă eliberarea
cu condiţia semnării declaraţiilor. Ei au mai fost ameninţaţi cu execuţia.
211. Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa au fost supuşi unor tratamente
cu substanţe psihotrope în urma cărora dl Ivanţoc a suferit tulburări psihice.
4. Procesul penal şi condamnarea reclamanţilor

212. Reclamanţii au fost aduşi în faţa „Judecătoriei Supreme a Republicii
Moldoveneşti Nistrene”, care avea şedinţele în sala de festivităţi a
întreprinderii de stat Kirov şi ulterior în sala pentru concerte a casei de
cultură din Tiraspol. Pe parcursul procesului, care a început la 21 aprilie
1993 şi s-a sfârşit la 9 decembrie 1993, au fost autorizaţi să intre în sală doar
cetăţeni moldoveni care dispuneau de viză de reşedinţă în Transnistria.
Miliţieni şi militari înarmaţi erau prezenţi în sală şi pe scena unde se aflau
judecătorii. Reclamanţii au asistat la procesul lor, închişi în cuşti metalice.
Martorii la proces au putut asista liber în sală, fără a fi obligaţi să părăsească
sala în timpul audierii declaraţiilor altor martori. De multe ori pe parcursul
dezbaterilor, reclamanţii nu au putut discuta cu avocaţii lor, decât în
prezenţa miliţienilor înarmaţi. Şedinţele au avut loc într-o atmosferă
tensionată, publicul arborând pancarte ostile reclamanţilor. Aşa precum se
arată într-o fotografie prezentată grefei de către reclamanţi, făcută în sala de
şedinţe şi care a apărut într-un ziar din Republica Moldova, una din pancarte
conţinea lozinca „Teroriştii - la răspundere!” (Teрpopиcтoв - к oтвeту!).
213. Reclamanţii au fost judecaţi de către un complet compus din trei
judecători, şi anume, dna Ivanova, fostă judecătoare la Judecătoria Supremă
a Republicii Moldova, care a prezidat şedinţele de judecată, dl Meazin, în
vârstă de 28 de ani la data procesului, care a lucrat timp de un an la
Procuratura Generală a Republicii Moldova, înainte de numirea sa în
calitate de judecător la „Judecătoria Supremă a RMN”, şi dl Zenin.
214. După cum rezultă din textul hotărârii, comandantul Mihail
Bergman, ofiţer al GOR, a fost audiat în calitate de martor. El a declarat că
reclamanţii nu au fost maltrataţi de către subordonaţii săi în timpul detenţiei
lor în încăperile Armatei a Paisprezecea şi că reclamanţii nu au înaintat nici
o plângere că ar fi fost maltrataţi.
215. „Instanţa” a pronunţat hotărârea sa la 9 decembrie 1993.
216. Ea a constatat că primul reclamant este vinovat de săvârşirea mai
multor infracţiuni prevăzute de Codul penal al Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti, printre care chemarea la infracţiuni ce atentează la
securitatea naţională (articolul 67), activitatea organizatorică îndreptată spre
săvârşirea unor infracţiuni deosebit de periculoase contra statului (articolul
69), omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii
(articolul 63), omor premeditat (articolul 88), răpirea mijloacelor de
transport (articolul 182), nimicirea premeditată a avutului proprietarului
(articolul 127) şi folosirea ilegală sau neautorizată a muniţiilor sau a
substanţelor explozive (articolul 227). „Instanţa” l-a condamnat la pedeapsa
capitală cu confiscarea averii.
217. Ea a constatat că cel de-al doilea reclamant este vinovat de omorul
unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63),
nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi folosirea
neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 alin. 2)
şi l-a condamnat la 12 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei într-

o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii.
218. Cel de-al treilea reclamant a fost declarat vinovat de omorul unui
reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63),
sustragerea şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor
explozive (articolul 227 şi articolul 227/1 alin. 2), răpirea mijloacelor de
transport cu tracţiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a
avutului proprietarului (articolul 127) şi vătămare corporală (articolul 96
alin. 2). El a fost condamnat la 15 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea
pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu
confiscarea averii.
219. Cel de-al patrulea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul
unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63),
vătămare corporală (articolul 96 alin. 2), răpirea mijloacelor de transport cu
tracţiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a avutului
proprietarului (articolul 127), şi sustragerea şi folosirea neautorizată a
muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 şi articolul 227/1 alin.
2). El a fost condamnat la 15 ani privaţiune de libertate cu confiscarea
averii.
B. Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea

dlui Ilaşcu
220. La 9 decembrie 1993, Preşedintele Republicii Moldova a declarat

condamnarea reclamanţilor ilegală, deoarece a fost decisă de către o instanţă
de judecată neconstituţională.
221. La 28 decembrie 1993, adjunctul Procurorului General al Republicii
Moldova a ordonat iniţierea unei anchete penale împotriva „judecătorilor”,
„procurorilor” şi a altor persoane implicate în anchetarea şi condamnarea
reclamanţilor în Transnistria, acuzându-i în baza articolelor 190 şi 192 ale
Codului penal al Republicii Moldova de lipsire ilegală de libertate.
222. La 3 februarie 1994, Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a
examinat din oficiu hotărârea din 9 decembrie 1993 a „Judecătoriei
Supreme a RMN” şi a casat-o din motiv că instanţa care a pronunţat
hotărârea era neconstituţională. Judecătoria Supremă a ordonat remiterea
dosarului procuraturii Republicii Moldova conform articolului 93 al
Codului de procedură penală. După cum rezultă din declaraţiile şi
informaţiile prezentate de către Guvernul Republicii Moldova şi martorii
audiaţi de către Curte la Chişinău în luna martie a anului 2003, ancheta
dispusă prin hotărârea din 3 februarie 2004 nu a adus la nici un rezultat (a se
vedea anexa, dl Postovan § 184 şi dl Rusu § 302).
223. Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a anulat mandatul de
arest al reclamanţilor, ordonând eliberarea lor şi a cerut procuraturii să
examineze posibilitatea de tragere la răspundere penală a judecătorilor „aşa-
zisei” „Judecătorii Supreme a RMN” pentru pronunţarea intenţionată a unei

hotărâri ilegale, infracţiune pedepsită de articolele 190-192 ale Codului
penal.
224. Autorităţile „RMN” nu au reacţionat la hotărârea Judecătoriei
Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994.
225. Autorităţile moldoveneşti au iniţiat în luna aprilie şi, respectiv, în
luna mai ale anului 1992 o anchetă penală cu privire la moartea dlor Gusar
şi Ostapenko. Procuratura a suspendat ancheta la 6 iunie 1994 în temeiul
articolului 172 § 3 al Codului de procedură penală al Republicii Moldova, în
lipsa oricărei cooperări din partea autorităţilor judiciare şi poliţiei
transnistrene. Ancheta au fost redeschisă la 9 septembrie 2000. În
consecinţă, mai multe cereri de cooperare (transmitere a documentelor) au
fost adresate „Procurorului RMN”, V.P. Zaharov. În lipsa vreunui răspuns,
procuratura Republicii Moldova a suspendat din nou ancheta la 9 decembrie
2000. De la acea dată, ea nu au mai fost redeschisă.
226. Printr-un decret din 4 august 1995, Preşedintele Republicii Moldova
a promulgat o lege cu privire la amnistie, cu ocazia primei aniversări de la
adoptarea Constituţiei Republicii Moldova. Această lege prevedea amnistia,
îndeosebi a persoanelor condamnate pentru infracţiunile prevăzute de
articolele 227, 227/1 şi 227/2 ale Codului penal comise după 1 ianuarie
1990 în mai multe raioane din stânga Nistrului.
227. La 3 octombrie 1995, Parlamentul Republicii Moldova a cerut
Guvernului Republicii Moldova să trateze cu prioritare problema detenţiei
reclamanţilor, ca deţinuţi politici, şi să-l informeze în mod regulat despre
evoluţia situaţiei şi acţiunile întreprinse în acest sens, şi Ministerului
Afacerilor Externe să caute susţinere fermă de la statele în care Republica
Moldova avea misiuni diplomatice, în vederea obţinerii eliberării
reclamanţilor („grupul Ilaşcu”).
228. Primul reclamant, deşi deţinut, a fost ales deputat în Parlamentul
Republicii Moldova la 25 februarie 1994 şi la 22 martie 1998 dar, fiind
privat de libertate, nu a participat niciodată la şedinţele Parlamentului.
229. La 16 august 2000, Procurorul General a anulat ordonanţa din 28
decembrie 1993 împotriva „judecătorilor” şi „procurorilor” „RMN” (a se
vedea paragraful 221 de mai sus) pe motiv că, pentru a fi aplicabile
prevederile articolelor 190 şi 192 ale Codului penal, infracţiunea de
privaţiune ilegală de libertate trebuia comisă de judecători şi procurori
numiţi conform legislaţiei Republicii Moldova, ceea ce nu era valabil în
acest caz. El a constatat, de asemenea, ca fiind inoportună deschiderea unei
anchete penale pentru privaţiunea ilegală de libertate sau pentru uzurparea
puterii sau a titlului unei persoane oficiale, infracţiuni prevăzute de
articolele 116 şi 207 din Codul penal, din motivul expirării termenului de
prescripţie de atragere la răspundere penală şi deoarece persoanele în cauză
au refuzat să colaboreze cu organul de urmărire penală.
230. În aceeaşi zi, Procurorul General a ordonat deschiderea unei anchete

penale împotriva şefului închisorii de la Hlinaia, acuzat de lipsirea ilegală de
libertate şi de uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, în
temeiul articolelor 116 şi 207 ale Codului penal. După cum rezultă din
informaţiile prezentate de către Guvernul Republicii Moldova şi din
declaraţiile martorilor audiaţi de către Curte la Chişinău în luna martie a
anului 2003, ancheta penală nu a dus la nici un rezultat (a se vedea anexa, dl
Rusu, § 302 şi dl Sturza, § 314).
231. La 4 octombrie 2000, la cererea dlui Ilaşcu, autorităţile române i-au
acordat cetăţenia română în temeiul Legii nr. 21/1991.
232. La 26 noiembrie 2000, dl Ilaşcu a fost ales senator în Parlamentul
României. Renunţând la cetăţenia Republicii Moldova şi la mandatul său de
deputat în Parlamentul Republicii Moldova, la 4 decembrie 2000, a încetat
mandatul de deputat al dlui Ilaşcu în Parlamentul Republicii Moldova.
233. În anul 2001, la cererea lor, dlor Ivanţoc şi Leşco li s-a acordat
cetăţenia română.
234. La 5 mai 2001, dl Ilaşcu a fost eliberat. Circumstanţele eliberării
sale, fiind contestate de părţi, sunt rezumate în cele ce urmează (a se vedea
paragrafele 279-282).
C. Detenţia reclamanţilor după condamnarea lor
235. Primul reclamant a fost deţinut în închisoarea nr. 2 din Tiraspol

până la condamnarea sa, la 9 decembrie 1993. Ulterior, el a fost transferat în
închisoarea de la Hlinaia, în sectorul celor condamnaţi la moarte, unde s-a
aflat până în luna iulie a anului 1998. La această dată, el a fost din nou
transferat în închisoarea nr. 2 de la Tiraspol, unde s-a aflat până la eliberarea
sa în luna mai a anului 2001.
236. Dl Alexandru Leşco a fost transferat după proces la închisoarea nr.
2 din Tiraspol, unde s-a aflat pe parcursul întregii perioade a detenţiei sale.
237. Dl Andrei Ivanţoc a fost transferat după condamnarea sa la
închisoarea de la Hlinaia unde, se pare, a fost deţinut doar câteva săptămâni.
Din cauza bolii sale, el a fost ulterior internat într-un spital, iar apoi, în
închisoarea nr. 2 din Tiraspol, unde este deţinut până în prezent.
238. Dl Tudor Petrov-Popa a fost transferat la puţin timp înaintea
procesului său la închisoarea nr. 2 din Tiraspol. După eliberarea dlui Ilaşcu
în luna mai a anului 2001, dl Petrov-Popa a fost transferat la închisoarea din
Hlinaia, unde s-a aflat până la 4 iunie 2003, dată la care a fost transferat la
închisoarea nr. 3 din Tiraspol, în vederea „facilitării întrevederilor sale cu
avocatul”, conform spuselor administraţiei penitenciarului.
239. Din primele luni ale reţinerii reclamanţilor, Guvernul Republicii
Moldova a acordat susţinere financiară familiilor lor. Autorităţile au acordat
familiilor reclamanţilor spaţiu locativ, ele fiind obligate să părăsească
Transnistria, le-au acordat ocazional ajutor, pe de o parte, punându-le la
dispoziţie mijloace de transport pentru întrevederile cu reclamanţii, şi pe de

altă parte, pentru ameliorarea condiţiilor de detenţie a reclamanţilor,
trimiţând medici care să consulte reclamanţii, le-au trimis şi ziare (a se
vedea anexa, dnii Snegur § 240, Moşanu § 248 şi Sangheli § 267).
240. Reclamanţii au fost deţinuţi, cu excepţia unor perioade scurte de
timp, singuri în celulă, cu excepţia dlui Leşco, care nu a fost deţinut singur
decât în primii câţiva ani de detenţie.
Dl Ilaşcu a fost întotdeauna deţinut singur. El nu a avut dreptul să
corespondeze, reuşind totuşi să expedieze câteva scrisori din închisoare.
241. În închisoarea de la Hlinaia, dl Ilaşcu a fost deţinut în sectorul
condamnaţilor la moarte. Condiţiile sale de detenţie erau mai severe decât
cele ale celorlalţi reclamanţi. În interiorul celulei sale era montată o cuşcă
metalică de aceleaşi dimensiuni ca şi celula. În interiorul cuştii se găsea un
pat şi o masă, la fel din metal.
Dl Ilaşcu nu avea dreptul să vorbească cu alţi deţinuţi sau gardieni. În
consecinţă, el era condus singur la plimbarea sa zilnică, care avea loc seara,
într-un spaţiu închis.
Mâncarea dlui Ilaşcu era compusă din 100 de grame de pâine din secară
de trei ori pe zi şi un pahar de ceai fără zahăr de două ori pe zi. Seara, el
primea un amestec în bază de resturi de porumb numit „balanda”.
242. Celulele reclamanţilor nu erau iluminate natural, lumina provenind
de la o lampă suspendată în coridor.
243. Reclamanţii nu puteau face duş decât foarte rar. Ei puteau fi lăsaţi
mai multe luni fără a se spăla.
244. Niciuna din celulele ocupate de către dl Ilaşcu pe parcursul detenţiei
sale nu era încălzită, chiar şi pe parcursul iernii.
245. Atât la Hlinaia, cât şi la Tiraspol, reclamanţii dispuneau de apă rece
în celulele lor, care erau dotate cu veceuri neseparate de restul celulei.
246. Reclamanţii au putut primi colete şi vizite din partea familiilor lor,
cu toate că şeful închisorii nu le acorda sistematic permisiunea de a primi
astfel de vizite.
Uneori permisiunea de a primi vizite sau colete le-a fost refuzată prin
ordinul dlor Igor Smirnov sau Vladimir Antiufeev/Şevţov.
247. Deoarece coletele erau supuse controlului, hrana care se găsea în ele
devenea deseori neconsumabilă. Pentru a protesta împotriva cantităţii
insuficiente de mâncare care li se servea în închisoare, împotriva refuzului
autorităţilor închisorii de a le distribui uneori hrana trimisă de către familiile
lor şi deteriorării mâncării respective în urma controlurilor efectuate,
reclamanţii au declarat de câteva ori greva foamei.
248. În anul 1999, dl Ilaşcu, a putut primi vizita doamnei Josette Durrieu
de la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi vizita dlui Vasile
Sturza, Preşedintele Comisiei pentru negocierile cu Transnistria.
249. Într-o scrisoare adresată în luna martie a anului 1999 Parlamentului
Republicii Moldova care se referea la criza guvernamentală cu care se
confrunta Moldova, dl Ilaşcu a exprimat susţinerea sa acordată dlui Ion
Sturza, candidat la funcţia de Prim-ministru. Citită la tribună de către
Preşedintele Parlamentului, scrisoarea a permis Parlamentului de a întruni
majoritatea necesară pentru desemnarea dlui Sturza în calitate de Prim-
ministru.
În anul 1999, după exprimarea votului său în favoarea guvernului Sturza,
pe parcursul celor nouă luni de existenţă a acestui guvern, dl Ilaşcu nu a
putut primi nici o vizită din partea familiei sale şi nici colete. Ceilalţi
reclamanţi, în special dl Ivanţoc, au fost supuşi unor restricţii similare.
250. Într-o scrisoare adresată Curţii şi datată din 14 mai 1999, Andrei
Ivanţoc a indicat faptul că, deoarece dl Ilaşcu a scris Parlamentului
Republicii Moldova, condiţiile de detenţie a reclamanţilor, în special cele
ale dlui Ilaşcu, s-au înrăutăţit.
251. Într-o scrisoare din 17 iulie 1999, Andrei Ivanţoc a informat
publicul că a declanşat greva foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor
severe în care el şi ceilalţi reclamanţi erau deţinuţi. Astfel, el a indicat că nu
putea contacta un avocat şi că i-au fost interzise vizitele din partea medicilor
sau reprezentanţilor Crucii Roşii. Potrivit spuselor acestuia, pasivitatea
autorităţilor moldoveneşti faţă de situaţia din Transnistria, şi mai ales faţă de
„grupul Ilaşcu”, echivala cu susţinerea tacită a autorităţilor transnistrene.
252. Într-o declaraţie scrisă în 29 iulie 1999, dl Ivanţoc, care se afla în a
77-a zi de grevă a foamei, a acuzat liderii de la Chişinău de faptul că nu fac
nimic pentru a proteja drepturile omului în Republica Moldova, precum şi
că „au relaţii bune” cu liderii separatişti din Transnistria. El s-a plâns, de
asemenea, de refuzul autorităţilor închisorii din Tiraspol de a-i permite lui şi
dlui Ilie Ilaşcu, accesul la un medic şi a indicat că Ilie Ilaşcu, deţinut singur
în celulă o perioadă îndelungată, era maltratat. Toată mobila din celula sa a
fost scoasă, i-au fost luate hainele, cu excepţia unui maiou de corp, şi era
bătut de persoane din cadrul „forţelor speciale”, care i-au sugerat să se
sinucidă.
253. Într-o scrisoare din 10 mai 2000 adresată Curţii, dl Ilaşcu a declarat
că el nu a putut consulta un medic din anul 1997. Medicii veniţi de la
Chişinău l-au examinat şi au întocmit un raport cu privire la starea sa de
sănătate, calificând-o drept gravă. În aceeaşi scrisoare, el acuza autorităţile
Republicii Moldova de ipocrizie, declarând că, în pofida declaraţiilor lor în
favoarea eliberării reclamanţilor, ei făceau totul pentru a-i împiedica pe
aceştia să-şi redobândească libertatea.
254. La 14 ianuarie 2002, reprezentantul reclamanţilor, dl Dinu, a
informat Curtea că condiţiile de detenţie ale celor trei reclamanţi încă
încarceraţi s-au deteriorat începând cu luna iunie a anului 2001. Dlui

Ivanţoc i-a fost refuzată vizita soţiei sale, fără nici o explicaţie.
Dl Ivanţoc şi dl Leşco au început să nu primească decât pâine, în lipsa
altei mâncări. În ceea ce-l priveşte pe dl Petrov-Popa, el a fost transferat la
închisoarea din Hlinaia unde, în condiţii de izolare totală, i s-a spus că nu va
primi nici o vizită pe parcursul a şase luni.
255. Cu excepţia dlui Ilaşcu, reclamanţii au putut coresponda în limba
rusă, corespondenţa în limba română fiindu-le interzisă. Corespondenţa lor
era cenzurată. De regulă, ei nu puteau primi ziare în limba română.
256. Dlui Ivanţoc i-a fost refuzată o vizită din partea soţiei sale la 15
februarie 2003. Această vizită a putut avea loc o săptămână mai târziu.
257. În timpul audierii martorilor în faţa delegaţilor Curţii la Tiraspol în
luna martie a anului 2003, administraţia penitenciară transnistreană s-a
angajat să permită avocaţilor reclamanţilor să se întâlnească cu clienţii lor
deţinuţi în Transnistria. Dl Tănase a putut să-şi vadă pentru prima dată
clientul, dl Leşco, la o dată neprecizată, în luna mai sau iunie a anului 2003.
Dl Gribincea a putut să-şi întâlnească clienţii pentru prima dată de la
încarcerare la 20 iunie 2003.
258. Condiţiile în care s-au desfăşurat examinările medicale ale
reclamanţilor au fost stabilite de către Curte în baza declaraţiilor martorilor
şi a altor documente aflate la dispoziţia sa, inclusiv registrele consultaţiilor
medicale păstrate la locurile de detenţie ale reclamanţilor.
259. În mod general, Curtea notează că, pe parcursul detenţiei lor, starea
sănătăţii reclamanţilor s-a deteriorat.
Reclamanţii au putut fi examinaţi, la cerere, de către medicul închisorii,
care, în majoritatea cazurilor, se limita la palpări şi ascultări.
260. Dlui Leşco, deşi suferea de artrită acută, de pancreatită şi de abces
dentar, i-a fost refuzată vizita medicilor. Vederea sa, de asemenea, s-a
deteriorat.
261. În anul 1995, dl Leşco, a fost totuşi internat la un spital din Tiraspol,
unde a suferit o intervenţie chirurgicală la pancreas.
262. Cu anumite excepţii, maladiile reclamanţilor nu au fost tratate.
Singurele medicamente care le-au fost administrate au fost cele trimise de
către familiile lor. Invocând raţiuni de securitate, „administraţia”
penitenciarului nu a permis reclamanţilor să primească instrucţiunile cu
privire la administrarea acestor medicamente.
263. După negocieri cu autorităţile moldoveneşti, şi mai ales după
intervenţia Preşedintelui Snegur, administraţia penitenciarului din
Transnistria a permis specialiştilor din Chişinău să examineze reclamanţii.
Astfel, de câteva ori, în perioada 1995 şi 1999, reclamanţii au fost examinaţi
de către o comisie compusă din medici veniţi din Republica Moldova, din
care făceau parte dl Leşan şi dl Ţîbîrnă. În anul 1999, vizite ale medicilor au
avut loc din luna ianuarie până în luna martie, şi ulterior, în luna noiembrie.
Cu o singură ocazie, dl Ilaşcu a putut face o electrocardiogramă; dl

Ivanţoc a fost operat la ficat; dlui Petrov-Popa i s-a făcut o injecţie pentru
tratarea tuberculozei şi i s-a prescris un tratament.
Examinările medicale au avut loc în prezenţa medicilor închisorii şi a
gardienilor. Medicamentele prescrise de către medicii moldoveni, înscrise în
registrele medicale ale închisorii, nu au fost oferite, singurele medicamente
primite de către reclamanţi fiind cele aduse de către familiile lor.
De două ori, dl Ilaşcu a putut fi examinat de către medici de la Crucea
Roşie Internaţională.
264. Dl Petrov-Popa, bolnav de tuberculoză, a fost tratat pe parcursul a
aproximativ şase luni, până în luna martie a anului 1999. Totuşi, cea mai
mare parte a medicamentelor a fost transmisă de către familia sa.
265. Nici un reclamant nu a primit alimentaţie dietetică, cu toate că
aceasta a fost prescrisă de către medici: dlui Ilaşcu, pentru maladia
aparatului digestiv de care suferea, dlui Ivanţoc, pentru maladia la ficat, dlui
Leşco, pentru consecinţele pancreatitei de care suferea şi dlui Petrov-Popa,
pentru tuberculoză.
Dnii Leşco, Ivanţoc şi Petrov-Popa au afirmat că sufereau de pancreatită,
de o maladie la ficat şi respectiv, de tuberculoză, şi că nu au putut primi
tratamentul corespunzător.
266. Dl Petrov-Popa ocupă în prezent la Hlinaia aceeaşi celulă în care a
fost deţinut dl Ilaşcu înaintea eliberării sale, cu toate că în această închisoare
există un sector special rezervat pentru cei care suferă de tuberculoză. De la
intrarea în vigoare în anul 2002 a noului Cod de procedură penală a
Transnistriei, condiţiile de detenţie la Hlinaia ale dlui Petrov-Popa s-au
îmbunătăţit, deoarece el poate primi trei colete şi trei vizite suplimentare pe
an. Această îmbunătăţire a fost decisă de către şeful închisorii de la Hlinaia
datorită bunei conduite a reclamantului.
2. Maltratarea
267. Pe parcursul primelor câteva luni de detenţie la Hlinaia, Ilie Ilaşcu a
fost maltratat de câteva ori.
Sub cel mai mic pretext, dl Ilaşcu era pedepsit cu detenţia în carceră.
268. După transferul său la închisoarea nr. 2 din Tiraspol, situaţia dlui
Ilaşcu s-a mai îmbunătăţit, pedepsele nefiind atât de numeroase ca la
Hlinaia, maltratarea având loc doar ca urmare a anumitor evenimente.
Astfel, după apariţia în presă a unui articol despre reclamanţi, gardienii
închisorii au intrat în celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc şi au confiscat sau au
distrus toate obiectele care se aflau acolo. Ei au bătut sever reclamanţii şi i-
au ţinut în carceră timp de 24 de ore.
269. Celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc au fost devastate după votul dlui
Ilaşcu exprimat în favoarea guvernului Sturza în anul 1999 şi după
depunerea cererii lor la Curte. Printre altele, au fost distruse bunuri
personale, de exemplu, fotografii ale copiilor reclamanţilor şi icoane. De

asemenea, ei au fost bătuţi crunt.
După depunerea cererii sale la Curte, dl Ilaşcu a fost bătut de către
militari, fiind lovit cu picioarele şi cu patul armelor. De asemenea, i s-a pus
un pistol în gură şi a fost ameninţat cu moartea dacă va încerca pe viitor să
expedieze scrisori în afara închisorii. Ca rezultat al bătăii, el şi-a pierdut un
dinte.
270. În scrisoarea sus-menţionată din 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a scris
că, la 13 mai 1999, civili purtând cagule au pătruns în celula sa lovindu-l cu
un baston în cap, pe spate şi în ficat aplicându-i lovituri cu pumnii în
regiunea inimii. Ei l-au trântit apoi pe coridor, unde reclamantul l-a văzut pe
colonelul Gusarov lovindu-l pe Ilie Ilaşcu cu capul de un perete şi cu
piciorul. Colonelul Gusarov a pus apoi un pistol în gura dlui Ilaşcu şi l-a
ameninţat cu moartea. Colonelul Gusarov a spus reclamanţilor că motivul
acestei agresiuni era cererea lor adresată Curţii Europene a Drepturilor
Omului. În aceeaşi scrisoare, Andrei Ivanţoc a îndemnat Parlamentul şi
Guvernul Republicii Moldova, mijloacele de informare în masă
internaţionale şi organizaţiile de protecţie a drepturilor omului să intervină
pentru a face să înceteze tortura la care el şi ceilalţi trei reclamanţi erau
supuşi.
271. Ca urmare a acestor evenimente, după cum rezultă dintr-o scrisoare
din 1 septembrie 1999 adresată Curţii de către reprezentantul dlui Leşco,
reclamanţii au fost privaţi de mâncare timp de două zile şi de lumină timp
de trei zile.
272. Celula dlui Ivanţoc din închisoarea din Tiraspol a fost devastată şi
cu alte ocazii în luna noiembrie a anului 2002 şi la 15 februarie 2003.
D. Măsurile întreprinse până în luna mai a anului 2001 pentru

eliberarea reclamanţilor
273. Negocierile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire

la retragerea forţelor ruse din Transnistria, pe parcursul cărora s-a discutat şi
reglementarea conflictului transnistrean, nu s-au referit niciodată la situaţia
reclamanţilor. Totuşi, în cadrul discuţiilor dintre Preşedintele Republicii
Moldova şi Preşedintele Federaţiei Ruse, partea moldovenească a pus în
discuţie cu regularitate problema eliberării reclamanţilor (a se vedea anexa,
Y § 254).
274. Ca rezultat al creării de către partea transnistreană a unei comisii
pentru examinarea posibilităţii de graţiere a tuturor persoanelor condamnate
şi deţinute în Transnistria ca urmare a hotărârilor pronunţate de către
instanţele transnistrene (a se vedea anexa, dl Sturza §§ 309 şi 311),
autorităţile moldoveneşti au obţinut promisiunea de eliberare a
reclamanţilor. În acest context, adjunctul Procurorului General al Republicii
Moldova, dl Vasile Sturza, s-a deplasat de câteva ori la Tiraspol pentru a
negocia eliberarea reclamanţilor, vizitându-l în anul 1996 pe dl Ilaşcu în

închisoarea de la Hlinaia.
Dl Sturza s-a deplasat ultima dată la Tiraspol la 16 aprilie 2001 cu scopul
de a-i aduce pe reclamanţi la Chişinău, însă fără succes. Dl Ilaşcu a fost
eliberat doar la 5 mai 2001 (a se vedea paragraful 279 de mai jos).
275. Într-o scrisoare din 23 februarie 2001, Preşedintele Republicii
Moldova, dl Lucinschi, şi şeful Misiunii OSCE în Republica Moldova, dl
Hill, au cerut dlui Smirnov eliberarea reclamanţilor din motive umanitare.
276. La 12 aprilie 2001, noul Preşedinte al Moldovei, dl Voronin, a
solicitat dlui Smirnov eliberarea reclamanţilor din motive de ordin umanitar.
277. De la începutul negocierilor cu partea transnistreană, situaţia
reclamanţilor a fost pusă în discuţie cu regularitate de către autorităţile
moldoveneşti. În acest context, au avut loc discuţii cu reprezentanţi ai
„Procuraturii RMN”, ai „Judecătoriei Supreme a RMN” şi a „ministrului
Justiţiei al RMN” şi cu dl Igor Smirnov.
278. Reclamanţii au prezentat Curţii o notă verbală din 19 aprilie 2001
adresată ambasadei Republicii Moldova la Moscova, în care Ministerul
Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a atras atenţia Guvernului Republicii
Moldova asupra faptului că observaţiile depuse de acesta la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în octombrie 2000 au dat o evaluare
subiectivă a rolului Federaţiei Ruse în cauza grupului Ilaşcu şi nu reflectau
deloc „caracterul amical al relaţiilor dintre Republica Moldova şi Federaţia
Rusă”. Nota continua astfel:
„Examinarea observaţiilor respective de către Marea Cameră a Curţii Europene, care
urmează să aibă loc la 1 mai a acestui an, poate prejudicia grav interesele Federaţiei
Ruse şi ale Republicii Moldova.
În acest context, partea rusă, bazându-se pe acordul la care au convenit şefii

serviciilor diplomatice ale celor două ţări cu privire la necesitatea retragerii
memoriului respectiv, solicită Guvernului Republicii Moldova să ia toate măsurile
necesare pentru a asigura retragerea acestui document până la 30 aprilie şi să
informeze oficial despre acest lucru Curtea Europeană şi Reprezentantul Federaţiei
Ruse pe lângă acest organ.”
E. Eliberarea domnului Ilaşcu la 5 mai 2001
279. Dl Ilaşcu a declarat că, la 5 mai 2001 dimineaţa, în jurul orei 5 şi 30,
Vladimir Şevţov, cunoscut şi sub numele de Antiufeev, „ministrul
Securităţii al RMN”, a intrat în celula sa şi i-a zis să se îmbrace rapid,
deoarece urma să fie prezentat „Preşedintelui RMN”. Reclamantul a lăsat
toate bunurile sale în celulă şi a fost urcat într-un automobil, fiind încătuşat
de doi soldaţi. Vladimir Şevţov a luat, de asemenea, loc în automobil.
Reclamantul a fost astfel condus la Chişinău şi, la câteva sute de metri de
clădirea Preşedinţiei, el a fost predat şefului serviciilor secrete din
Republica Moldova, dl Pasat. Reclamantul pretinde că dl Şevţov ar fi citit în
faţa dlui Pasat actul său de transfer, redactat în următorii termeni: „Deţinutul
Ilaşcu, condamnat la pedeapsa capitală, este transferat autorităţilor
competente ale Republicii Moldova”. După transmiterea documentului
respectiv, dl Şevţov ar fi declarat că sentinţa de condamnare a reclamantului
rămânea valabilă şi că ea ar fi pasibilă de executare dacă dl Ilaşcu s-ar
întoarce în Transnistria.
Forţele speciale moldoveneşti l-au însoţit pe reclamant la Ministerul
Securităţii, unde el a fost interogat într-un timp scurt şi apoi eliberat.
280. La 22 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a informat Curtea
că Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, a aflat despre eliberarea
dlui Ilaşcu dintr-o scrisoare expediată lui de dl Smirnov la 5 mai 2001. În
această scrisoare, dl Smirnov a cerut în schimbul gestului favorabil al
autorităţilor transnistrene ca Republica Moldova să condamne „agresiunea
ei din anul 1992 împotriva poporului transnistrean”, să repare integral
prejudiciul material suferit de „RMN” prin agresiune şi „să prezinte scuze
poporului transnistrean pentru durerea şi suferinţele cauzate”.
281. Printr-o scrisoare din 19 noiembrie 2001, Guvernul Republicii
Moldova a prezentat Curţii copii ale câtorva decrete semnate de dl Smirnov,
„Preşedintele RMN”.
Decretul nr. 263 semnat la 6 iulie 1999 prevede introducerea unui
moratoriu asupra aplicării pedepsei capitale pe teritoriul „RMN” începând
cu 1 septembrie 1999. Acest moratoriu ar fi fost de asemenea aplicabil
hotărârilor judecătoreşti pronunţate înaintea acestei date, dar neexecutate
până la intrarea în vigoare a decretului, adică la momentul semnării şi
publicării acestuia în Monitorul Oficial. Prin decretul nr. 198 semnat de dl
Smirnov la 5 mai 2001, dl Ilaşcu a fost graţiat şi a fost ordonată eliberarea
sa. Decretul a intrat în vigoare în ziua semnării lui.
Guvernul Republicii Moldova nu a făcut nici un comentariu cu privire la
pretinsul transfer al dlui Ilaşcu, limitându-se doar la prezentarea Curţii a
decretului dlui Smirnov cu privire la reclamant. El, de asemenea, nu a făcut
comentarii nici cu privire la autenticitatea aşa-zisului decret. Totuşi,
guvernul a notat că a auzit diverse zvonuri conform cărora, înainte de a
semna respectivul decret, dl Smirnov ar fi comutat pedeapsa cu moartea
pronunţată împotriva dlui Ilaşcu cu închisoare pe viaţă.
Din partea sa, dl Ilaşcu a afirmat că decretul dlui Smirnov este fals şi că a
fost adoptat după eliberarea sa. Conform opiniei dumnealui, cu toate că a
fost eliberat, condamnarea sa a rămas valabilă şi, dacă el ar reveni în
Transnistria, ar fi pasibil de pedeapsa cu moartea.
282. Curtea nu dispune decât de declaraţia dlui Ilaşcu, de o copie a
decretului din 5 mai 2001 emis de dl Smirnov şi de declaraţiile Guvernului
Republicii Moldova cu privire la comutarea pedepsei. Nici una din aceste
declaraţii nu a fost confirmată prin alte probe şi Curtea nu vede nici un
element obiectiv care să o determine să ia o poziţie în favoarea unei sau altei
versiuni. În consecinţă, Curtea estimează că nu are posibilitatea, în starea
actuală a probelor prezentate ei, să formuleze o concluzie în ceea ce priveşte

motivele şi baza legală a eliberării dlui Ilaşcu.
F. Măsurile întreprinse după luna mai a anului 2001 pentru a

asigura eliberarea celorlalţi reclamanţi
283. După eliberarea dlui Ilaşcu, reprezentantul dlui Leşco a afirmat într-
o scrisoare parvenită la Curte la 1 iunie 2001 că această eliberare ar fi fost
datorată intervenţiei autorităţilor ruse pe lângă autorităţile transnistrene. El a
făcut referire la un interviu acordat postului public moldovenesc de radio
„Radio Moldova”, de ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova,
dl Nicolae Cernomaz, care ar fi declarat că: „Ilie Ilaşcu a fost eliberat ca
urmare a intervenţiei ministrului rus al Afacerilor Externe, dl Igor Ivanov,
care, la cererea Preşedintelui Republicii Moldova dl Voronin, a avut o
convorbire telefonică la acest subiect cu autorităţile de la Tiraspol. El (le-)ar
fi explicat că era vorba de o problemă internaţională care viza onoarea
Federaţiei Ruse şi a Republicii Moldova”. Dl Cernomaz ar fi declarat că el
s-a întâlnit cu dl Ivanov cu scopul de a-l convinge că „cererea depusă la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu putea fi retrasă, deoarece dl
Ilaşcu era prizonier politic, ostatic al conflictului din anul 1992”.
284. În cadrul audierii din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a
mulţumit celor care au contribuit la eliberarea dlui Ilaşcu, în special
Federaţiei Ruse, şi a declarat că el dorea să modifice poziţia sa exprimată
anterior în observaţiile din 24 octombrie 2000, în special cu privire la
responsabilitatea Federaţiei Ruse. El a explicat decizia sa prin dorinţa de a
evita consecinţe şi tensiuni nedorite sau încetarea procesului cu privire la
soluţionarea paşnică a diferendului transnistrean şi cu privire la asigurarea
eliberării celorlalţi reclamanţi.
285. După eliberarea dlui Ilaşcu, între acesta şi autorităţile moldoveneşti
au avut loc întâlniri cu privire la perspectivele eliberării celorlalţi
reclamanţi.
La o conferinţă de presă ţinută la 31 iulie 2001, Preşedintele Republicii
Moldova, dl Voronin, a declarat: „Dl Ilaşcu este cel care îi ţine pe camarazii
săi în detenţie la Tiraspol”. El a subliniat că el i-a propus dlui Ilaşcu să-şi
retragă cererea sa depusă la Curte împotriva Federaţiei Ruse şi Republicii
Moldova, în schimbul eliberării celorlalţi reclamanţi până la 19 iunie 2001,
însă dl Ilaşcu a refuzat această propunere. Potrivit agenţiei de presă
moldoveneşti Basa-press, dl Voronin a sugerat, de asemenea, că în cazul în
care dl Ilaşcu va obţine câştig de cauză în faţa Curţii, acest lucru va face şi
mai dificilă eliberarea celorlalţi reclamanţi.
G. Reacţiile internaţionale cu privire la condamnarea şi detenţia

reclamanţilor
286. Într-un raport din 20 februarie 1994 întocmit la cererea Oficiului

pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului al OSCE de către dl
Andrzej Rzeplinski, profesor de drept penal şi drepturile omului la
Universitatea din Varşovia, şi de către dl Frederick Quinn de la OSCE,
întocmit după o misiune în Transnistria, procesul reclamanţilor în faţa
„Judecătoriei Supreme a RMN” a fost analizat din punct de vedere al
respectării drepturilor fundamentale. Autorii relevă grave încălcări ale
dreptului la apărare, ce includea lipsa accesului reclamanţilor la un avocat
pe parcursul primelor două luni după reţinerea lor şi accesul foarte limitat
după aceasta, încălcarea dreptului de a fi judecat de un tribunal imparţial,
instanţa de judecată respectivă refuzând examinarea declaraţiilor
reclamanţilor precum că mărturiile lor au fost obţinute ca urmare a aplicării
faţă de ei a tratamentelor inumane, contrar dreptului prevăzut de articolul
14.5 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
procesul reclamanţilor desfăşurându-se conform unei proceduri
excepţionale, ei fiind lipsiţi de dreptul la un recurs.
În fine, autorii au calificat procesul reclamanţilor ca fiind unul „politic de
la început şi până la sfârşit”. Ei au conchis că anumite acuzaţii de terorism
formulate la adresa reclamanţilor, în baza Codului penal al URSS, în statele
democratice moderne sunt considerate simple chestiuni referitoare la
libertatea de exprimare.
287. La 28 septembrie 1999, Preşedintele Adunării Parlamentare şi
Secretarul General al Consiliului Europei au lansat un apel autorităţilor
separatiste din Transnistria pentru a permite Comitetului Internaţional al
Crucii Roşii (CICR) să efectueze o vizită reclamanţilor şi au cerut
îmbunătăţirea imediată a condiţiilor de detenţie a acestora.
288. Efectuând o vizită în Transnistria la 18 şi 19 octombrie 2000, în
cadrul unei vizite în Republica Moldova în perioada 16-20 octombrie 2000,
Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a cerut
autorităţilor transnistrene permisiunea de a-l vizita pe dl Ilaşcu pentru a
verifica condiţiile sale de detenţie. Solicitarea a fost refuzată pe motivul că,
din cauza lipsei de timp, autorizaţiile necesare nu au putut fi obţinute.
289. În luna noiembrie a anului 2000, ca urmare a vizitei sale în
Republica Moldova, inclusiv în regiunea transnistreană, Comitetul european
pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante („CPT”) a întocmit raportul său. Cu privire la condiţiile de
detenţie în Transnistria, CPT a subliniat problema suprapopulării
penitenciarelor şi şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la practica de detenţie
prelungită în izolare a anumitor deţinuţi şi la nivelul inadecvat al
tratamentului acordat deţinuţilor bolnavi, în special, lipsa totală a
tratamentului pentru cei ce suferă de tuberculoză, incluzându-se

posibilitatea de a beneficia de hrană dietetică adecvată.
Potrivit CPT, situaţia instituţiilor penitenciare din Transnistria în anul
2000, lăsa mult de dorit, mai ales în închisoarea din Hlinaia, unde condiţiile
de detenţie erau deplorabile: aerisire proastă, iluminare naturală insuficientă,
condiţii sanitare inadecvate şi supraaglomerarea celulelor.
Referitor la situaţia reclamanţilor, CPT în special a indicat că trei membri
ai grupului Ilaşcu erau deţinuţi de opt ani în condiţii de izolare, fapt care
avea consecinţe psihologice asupra a cel puţin unuia dintre ei. CPT a mai
indicat că detenţia în izolare poate, în anumite condiţii, constitui tratament
inuman şi degradant, şi că, în orice caz, o izolare prelungită pe parcursul
mai multor ani este de nejustificat. CPT a cerut autorităţilor transnistrene să
îmbunătăţească condiţiile de detenţie ale celor trei membri ai grupului Ilaşcu
deţinuţi în izolare, permiţând accesul la ziarele alese de ei şi acordarea
posibilităţilor de a primi vizite din partea familiilor şi avocaţilor lor.
Medicii din delegaţia CPT au putut consulta trei din cei patru reclamanţi,
inclusiv pe dl Ilaşcu. În ceea ce-l priveşte pe ultimul, medicii au recomandat
acordarea acestuia a tratamentului medical potrivit patologiei sale.
CPT s-a referit la pretinsele bătăi care au avut loc în luna mai 1999, la
care au fost supuşi membrii grupului Ilaşcu deţinuţi la Tiraspol de către
indivizi mascaţi.
V. DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL NAŢIONAL ŞI ALTE

ACORDURI RELEVANTE
290. Prevederile relevante ale Acordului de la Minsk din 8 decembrie

1991 sunt următoarele:
„Noi, Republica Belarus, Federaţia Rusă (RSFSR) şi Ucraina, state-fondatoare ale
Uniunii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, semnatare ale Tratatului Unional din 1922
(numite în continuare Înalte Părţi Contractante), declarăm că URSS, ca subiect al
dreptului internaţional şi realitate geopolitică nu mai există.
Întemeindu-ne pe comunitatea istorică a popoarelor noastre şi pe legăturile deja

constituite între ele, precum şi ţinând cont de tratatele bilaterale încheiate între Înaltele
Părţi Contractante,
Aspirând să construim legitim state democratice,
Dornice să dezvoltăm relaţiile noastre în baza recunoaşterii şi

respectării reciproce a suveranităţii statale, a inalienabilităţii
dreptului la auto-determinare, a principiilor egalităţii şi
neamestecului în afacerile interne, nerecurgerii la forţă sau la
presiuni economice sau de alt gen, a reglementării paşnice a
diferendelor în baza acordului, a altor principii şi norme

general-acceptate ale dreptului internaţional
(…)
Afirmându-ne ataşamentul faţă de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei

Naţiunilor Unite, ale Actului Final de la Helsinki şi ale altor documente ale Conferinţei
pentru Securitate şi Colaborare în Europa;
Angajându-ne să respectăm normele internaţionale general-acceptate ale drepturilor

omului şi popoarelor,
Am convenit asupra următoarelor:
Articolul 1
Înaltele Părţi Contractante constituie Comunitatea Statelor Independente. …
Articolul 6
1) Statele-membre ale Comunităţii vor colabora pentru menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale, pentru realizarea unor măsuri eficiente de reducere a armamentelor şi a
cheltuielilor militare. …
2) Părţile vor respecta tendinţa reciprocă spre atingerea statutului de zonă

denuclearizată şi stat neutru.
3) Statele-membre ale Comunităţii vor menţine, şi rămâne sub comandament unit,

spaţiul militar şi strategic comun, inclusiv controlul comun asupra armamentului
nuclear, ordinea realizării căruia va fi reglementată de un acord special.
4) Ele garantează de asemenea condiţii necesare amplasării, funcţionării,

aprovizionării materiale şi sociale a forţelor armate strategice. …
Articolul 12
Înaltele Părţi Contractante garantează respectarea angajamentelor internaţionale, care

rezultă, pentru ele, din tratatele şi acordurile fostei URSS”
291. La 24 decembrie 1991, reprezentantul permanent al URSS la

Organizaţia Naţiunilor Unite, Ambasadorul Y. Voronţov, i-a transmis
Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite o scrisoare din partea
Preşedintelui Federaţiei Ruse, Boris Elţin, care conţinea următoarele:
„Calitatea de membru al URSS la Organizaţia Naţiunilor Unite, inclusiv la Consiliul
de Securitate şi toate celelalte organe şi organizaţii ale sistemului Organizaţiei
Naţiunilor Unite, este continuat de Federaţia Rusă (RSFSR) cu sprijinul statelor
Comunităţii Statelor Independente. În acest context, solicit ca denumirea de „Federaţia
Rusă „ să fie utilizată de Organizaţia Naţiunilor Unite în locul „Uniunii Republicilor
Sovietice Socialiste”. Federaţia Rusă îşi asumă deplina responsabilitate pentru toate
drepturile şi obligaţiile URSS ce rezultă din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite,
inclusiv angajamentele financiare. Vă rog să consideraţi această scrisoare ca o
confirmare a dreptului tuturor persoanelor care actualmente deţin statutul de
reprezentanţi ai URSS la Organizaţia Naţiunilor Unite să reprezinte Federaţia Rusă în
organele Organizaţiei Naţiunilor Unite.”
292. La 21 iulie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, domnul Mircea
Snegur, şi Preşedintele Federaţiei Ruse, domnul Boris Elţin, au semnat la
Moscova un acord cu privire la principiile reglementării amiabile a
conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova:
„Republica Moldova şi Federaţia Rusă,
Dorind să ajungă cât mai rapid posibil la o încetare a focului şi la o soluţionare a

conflictului armat în regiunea transnistreană;
Ghidându-se de principiile prevăzute de Carta Naţiunilor Unite şi cele ale Conferinţei

pentru Securitate şi Cooperare în Europa;
Notând că la 3 iulie 1992 Preşedintele Republicii Moldova şi Preşedintele Federaţiei

Ruse au ajuns la un acord de principiu;
Au convenit asupra următoarelor:
Articolul 1
1. Părţile la conflict se angajează la semnarea acestui acord să întreprindă toate

acţiunile necesare în vederea încetării focului şi a încetării oricărei acţiuni armate
împotriva celeilalte părţi.
2. Din momentul încetării focului părţile îşi vor retrage armatele, muniţiile şi
echipamentul militar în decurs de 7 zile. Retragerea celor două armate va permite
constituirea unei zone de securitate între părţile la conflict. Hotarele exacte ale zonei de
securitate vor fi determinate printr-un protocol special care va fi încheiat între părţi cu
privire la aplicarea prezentului acord.
Articolul 2
1. O comisie creată special, compusă din reprezentanţi ai celor trei părţi la soluţionarea
conflictului, va fi împuternicită de a verifica implementarea măsurilor prevăzute la
articolul 1 şi va asigura ca regimul de securitate să fie introdus în zona de securitate. În
acest scop, comisia va recurge la grupurile de observatori militari aduşi ca urmare a
acordurilor anterioare, inclusiv acordurile quatripartite. Comisia de Control îşi va înceta
activitatea în decurs de 7 zile de la data semnării prezentului acord.
2. Fiecare parte va numi reprezentanţii săi în cadrul comisiei respective. Sediul

Comisiei va fi la Bender.
3. În scopul implementării măsurilor menţionate mai sus, Comisia de Control va

administra contingentele militare de voluntari reprezentând părţile participante la
implementarea prezentului acord. Locul de staţionare şi intervenţiile acestor
contingente, în vederea asigurării încetării focului şi a securităţii în regiunea conflictului,

vor fi dictate de Comisia de Control, care va trebui să ajungă la un consens în această
privinţă. Mărimea contingentului militar, statutul şi condiţiile de intervenţie şi retragere
a contingentelor militare din zona de securitate vor fi determinate printr-un protocol
separat.
4. În cazul încălcărilor prevederilor prezentului acord, Comisia de Control va efectua

investigaţiile necesare şi va întreprinde fără întârziere acţiunile necesare în vederea
restabilirii păcii şi ordinii şi va decide măsurile adecvate în vederea prevenirii unor
încălcări ulterioare.
Articolul 3
Luând în consideraţie sediul Comisiei de Control şi seriozitatea situaţiei, Benderul este

declarat ca fiind o regiune supusă regimului de securitate, asigurarea securităţii fiind
sarcina contingentelor militare ale părţilor în vederea implementării prezentului acord.
Comisia de Control asigură menţinerea ordinii de drept în Bender, împreună cu organele
de poliţie.
Administraţia Benderului este asigurată de organele administraţiei locale, dacă e cazul

de comun acord cu Comisia de Control.
Articolul 4
Armata a Paisprezecea a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova,

va respecta în mod riguros neutralitatea. Ambele părţi la conflict se obligă să menţină
neutralitatea şi să nu se angajeze în acţiuni împotriva proprietăţii Armatei a
Paisprezecea, a personalului acesteia şi membrilor familiilor lor.
Toate chestiunile legate de statutul Armatei a Paisprezecea sau de etapele şi termenele

de retragere vor fi soluţionate pe calea negocierilor dintre Federaţia Rusă şi Republica
Moldova.
Articolul 5
1. Părţile la conflict consideră aplicarea sancţiunilor sau blocadele de orice fel ca fiind
inacceptabile. În acest sens, vor fi eliminate toate obstacolele la libera circulaţie a
mărfurilor, serviciilor şi persoanelor şi vor fi luate toate măsurile necesare în vederea
încetării stării de urgenţă pe teritoriul Republicii Moldova.
2. Părţile la conflict vor purcede fără întârzieri la negocieri pentru a soluţiona

problemele cu privire la reîntoarcerea refugiaţilor la casele lor, acordarea ajutorului
populaţiei care a suferit în urma conflictului din regiune şi reconstruirea caselor de locuit
şi a edificiilor publice. Federaţia Rusă va acorda întregul său suport în acest scop.
3. Părţile la conflict vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea liberei circulaţii
a ajutorului umanitar pentru regiunea conflictului.
Articolul 6
Un centru de presă comun va fi creat având scopul de a pune la dispoziţia Comisiei de

Control informaţia corectă cu privire la evoluţia evenimentelor din regiune.
Articolul 7
Părţile consideră că măsurile prevăzute în prezentul acord formează o foarte

importantă parte a soluţionării conflictului prin mijloace politice.
Articolul 8
Prezentul acord va intra în vigoare din ziua semnării sale.
Prezentul acord îşi va înceta efectele printr-o decizie comună a părţilor sau în cazul
denunţării de către una din părţi, ceea ce va duce la încetarea activităţilor Comisiei de
Control şi a contingentelor militare din subordinea sa.”
293. La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat cu

următoarele rezerve Acordul de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991 prin care
Republica Moldova a aderat la Comunitatea Statelor Independente:
„…
2. Articolul 6, cu excepţia alineatelor 3 şi 4 …
Parlamentul Republicii Moldova consideră că, în cadrul Comunităţii Statelor

Independente, Republica Moldova se va orienta în primul rând spre cooperarea
economică şi că ea va exclude cooperarea în sfera politico-militară, pe care o estimează
ca fiind incompatibilă cu principiile de suveranitate şi independenţă.”
294. Prevederile relevante ale Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie
1994 sunt următoarele:
Articolul 11
„ 1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.
2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe

teritoriul său.”
Articolul 111
„1) Localităţilor din stânga Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii
Moldova, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu
un statut special adoptat printr-o lege organică. (…)”
295. Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova conţin
următoarele:
Articolul 116
„Privaţiunea ilegală de libertate se pedepseşte cu privaţiune de libertate până la un an.
Aceeaşi acţiune, fie că a fost săvârşită într-un mod primejdios pentru viaţa sau
sănătatea părţii vătămate, fie că i-a provocat suferinţe fizice – se pedepseşte cu
privaţiune de libertate pe un termen de la unu la cinci ani.”
Articolul 207
„Uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, însoţite de săvârşirea pe

această bază a unor acte social-periculoase se pedepseşte fie cu privaţiune de libertate
până la doi ani, fie cu muncă corecţională până la doi ani, fie cu amendă în mărime de
până la treizeci de salarii minime.”
296. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au
semnat „Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere
a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul
Republicii Moldova”, a cărui prevederi principale sunt:
„Republica Moldova şi Federaţia Rusă, denumite în continuare Părţi, cu participarea
reprezentanţilor Regiunii Transnistrene,
Ţinând cont de noile realităţi politice din Europa şi din întreaga lume,
Confirmând faptul că Republica Moldova şi Federaţia Rusă sunt state suverane şi

independente,
Convinse de necesitatea edificării relaţiilor lor pe principii de prietenie, înţelegere

reciprocă şi colaborare,
Bazându-se pe înţelegerile deja realizate între Părţi în domeniul militar,
Acţionând în conformitate cu documentele adoptate în cadrul Conferinţei pentru

Securitate şi Cooperare în Europa,
Au convenit asupra următoarelor:
Articolul 2
Statutul formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova

este determinat prin prezentul Acord.
Aflarea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova

este temporară.
Partea Rusă, ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru amplasarea
trupelor la noul loc de dislocare, va realiza retragerea formaţiunilor militare menţionate
pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord.
Acţiunile practice pentru retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe

teritoriul Republicii Moldova în limitele termenului fixat vor fi sincronizate cu
reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului special al
Regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.
Etapele şi graficul retragerii definitive a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse se

vor stabili printr-un protocol separat între ministerele apărării ale Părţilor.
Articolul 5
În perioada aflării temporare pe teritoriul Republicii Moldova, formaţiunile militare

ale Federaţiei Ruse nu vor fi folosite în nici un caz la soluţionarea conflictelor de ordin
intern ale Republicii Moldova, precum şi pentru acţiuni de luptă împotriva altor state.
Comercializarea oricărui tip de tehnică militară, armament şi muniţii aparţinând

formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova se va efectua
în baza unor acorduri separate între guvernele Părţilor.
Articolul 6
Deplasarea, instrucţiunile şi aplicaţiile formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse în

afara locurilor lor de dislocare se vor efectua pe teritoriul Republicii Moldova conform
unor planuri coordonate cu organele competente ale Republicii Moldova.
În locurile de dislocare şi în timpul deplasării lor, formaţiunile militare ale Federaţiei

Ruse vor organiza paza obiectelor militare şi a averii în modul stabilit în cadrul Forţelor
Armate ale Federaţiei Ruse.
Articolul 7
Aerodromul militar Tiraspol este folosit pentru amplasarea comună a aviaţiei

formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi a aviaţiei civile a regiunii Transnistrene a
Republicii Moldova.
Survolările navelor aeriene ale Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse în spaţiul aerian al
Republicii Moldova se vor efectua în baza unui acord separat dintre ministerele apărării
ale Părţilor.
Articolul 13
Fondul locativ şi de cazarmă, fondul spaţiului de serviciu, parcurile, poligoanele cu

utilaj staţionar, depozitele cu utilaj, clădirile şi alte construcţii, eliberate în urma
retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, vor fi transmise organelor
administraţiei publice locale ale Republicii Moldova în volumul existent de facto şi în
starea fizică reală.
Modul de transmitere sau comercializare a patrimoniului imobil al formaţiunilor

militare ale Federaţiei Ruse va fi determinat printr-un acord separat între Guvernele
Părţilor.
Articolul 17
În scopul asigurării retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul

Republicii Moldova în termenele convenite şi funcţionării lor normale în locurile noi de
dislocare pe teritoriul Federaţiei Ruse, Republica Moldova participă prin cote părţi la
construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse a obiectivelor din sfera socială, necesare pentru
amplasarea formaţiunilor militare retrase. Volumul mijloacelor alocate, lista obiectivelor
şi locul construcţiei se determină printr-un acord special.
Articolul 23
Prezentul Acord intră în vigoare la data ultimei notificări de către Părţi despre
îndeplinirea procedurilor de ordin intern necesare şi va fi valabil până la retragerea totală
a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
Prezentul Acord urmează a fi prezentat pentru înregistrare la Organizaţia Naţiunilor

Unite conform articolului 102 al Cartei ONU.”
297. La 21 octombrie 1994, la Moscova a fost semnat „Acordul între
Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei
Ruse cu privire la activitatea de zbor a aviaţiei formaţiunilor militare ale
Federaţiei Ruse, provizoriu dislocate pe teritoriul Republicii Moldova şi cu
privire la utilizarea aerodromului Tiraspol de către aviaţia de transport a
forţelor armate ale Federaţiei Ruse.” Dispoziţiile pertinente ale acestui acord
prevăd:
„Articolul 1
Aerodromul militar Tiraspol va fi utilizat de formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse

până la retragerea definitivă a acestora de pe teritoriul Republicii Moldova.
Dislocarea şi zborurile comune pe aerodromul Tiraspol ale aviaţiei civile a regiunii

Transnistria din Republica Moldova şi ale navelor aeriene ruse se efectuează conform
Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviaţiei formaţiunilor
militare ale Federaţiei Ruse şi aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica
Moldova, coordonate cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile a Republicii Moldova,
Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.
Alte nave aeriene pot decola de pe aerodromul din Tiraspol doar după coordonarea cu
Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile a Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al
Federaţiei Ruse.
Articolul 3
Zborurile avionului-poştă, aparţinând trupelor ruse, se efectuează pe aerodromul

Tiraspol cel mult de două ori pe săptămână (marţi, joi sau în alte zile ale săptămânii,
după coordonarea prealabilă de către Părţi).
Articolul 5
Cererile privind efectuarea de către aviaţia Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse a
zborurilor instructive şi de antrenament şi survolurilor, se prezintă în ajun până la 15.00,
ora locală, prin intermediul organelor de coordonare a traficului aerian (punctelor de
comandă).
Confirmarea cererilor, precum şi autorizaţiile în vederea utilizării spaţiului aerian al

Republicii Moldova sunt eliberate de Punctul Unificat de comandă al apărării anti
aeriene şi aviaţie al Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Decizia privind utilizarea
spaţiului aerian al Republicii Moldova, conform cererii de zbor, în localităţile de
dislocare provizorie a trupelor ruse se adoptă de către Şeful Marelui Stat Major al
Forţelor Armate ale Republicii Moldova.
Articolul 7
Controlul executării prezentului Acord este exercitat de către reprezentanţii

ministerelor apărării ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, în conformitate cu
Regulamentul special, elaborat de ele în comun.
Articolul 8
Prezentul Acord intră în vigoare din data semnării lui şi va fi valabil până la retragerea
deplină a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
În prezentul Acord pot fi operate modificări cu consimţământul reciproc al Părţilor.”

298. Instrumentul de ratificare al Convenţiei depozitat de către Republica
Moldova la Consiliul Europei la 12 septembrie 1997 conţine un număr de
declaraţii şi rezerve, partea relevantă conţinând următoarele:
„Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor
Convenţiei în ce priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei
republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele până la soluţionarea definitivă a
diferendului din această zonă.
…”
299. La 20 martie 1998, reprezentantul Federaţiei Ruse, dl V.
Cernomîrdin, şi reprezentantul „RMN”, dl Igor Smirnov, au semnat la Odessa
(Ucraina) un Protocol de acord cu privire la chestiunile legate de patrimoniul
militar, care prevedea următoarele:
„La sfârşitul negocierilor cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar în

legătură cu prezenţa forţelor ruseşti în Transnistria, s-a ajuns la un acord asupra
următoarelor puncte:
1. Tot patrimoniul în cauză se divizează în trei categorii:
(a) prima categorie include armamentul standard al Grupului Unificat al Forţelor Ruse,
muniţiile sale şi proprietăţile sale;
(b) a doua categorie include armamentul, muniţiile şi surplusul bunurilor militare

mobile care trebuie returnate necondiţionat Rusiei;
(c) a treia categorie include armament, muniţii, echipament militar şi alte echipamente
care pot fi cedate (rebutate) direct la locul aflării sau în afara locului unde ele sunt
stocate.
Venitul obţinut din vânzarea proprietăţii care face parte din a treia categorie va fi
divizat între Părţi în următoarele proporţii:
Federaţia Rusă – 50 %
Transnistria – 50%, după deducerea cheltuielilor din vânzarea patrimoniului militar

din cea de a treia categorie.
Condiţiile pentru utilizarea şi cesiunea patrimoniului din categoria a treia va fi pusă în

sarcina Rusiei cu participarea Transnistriei.
2. Părţile au convenit să achite datoriile reciproce la 20 martie 1998 în întregime prin

compensări cu titlu de surse obţinute de la cesiunea patrimoniului militar sau provenite
din alte surse.
3. Rusia va continua să retragă din Transnistria patrimoniul militar indispensabil

pentru necesităţile forţelor armate din Rusia potrivit anexei la prezentul Protocol.
Autorităţile transnistrene nu se vor opune retragerii acestei proprietăţi.
4. De comun acord cu Transnistria, Rusia va continua să distrugă muniţiile

inutilizabile şi netransportabile din împrejurimile satului Colbasna cu respectarea
cerinţelor de securitate, inclusiv securitatea ecologică.
5. În vederea eliberării rapide a patrimoniului imobil, reprezentanţii Federaţiei Ruse şi

ai Transnistriei au convenit că sediile eliberate de forţele Rusiei pot fi transmise
autorităţilor locale din Transnistria potrivit unui act oficial care indică valoarea lor reală.
6. Este din nou subliniat faptul că retragerea treptată a forţelor armate Ruse staţionate
în Transnistria şi retragerea patrimoniului lor va fi efectuată într-un mod transparent.
Aplicarea practicii transparente a acestor măsuri poate fi asigurată pe o bază bilaterală în
conformitate cu acordurile semnate între Republica Moldova şi Federaţia Rusă.
Informaţia indispensabilă cu privire la prezenţa forţelor armate ale Rusiei în Transnistria
va fi transmisă în conformitate cu practica curentă a OSCE, prin intermediul misiunii
OSCE la Chişinău.”
ÎN DREPT
I. DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA REPUBLICII

MOLDOVA
A. Argumentele prezentate Curţii
1. Guvernul Republicii Moldova

300. Guvernul Republicii Moldova a declarat că reclamanţii nu se aflau
la momentul desfăşurării evenimentelor respective şi nu se află nici în
prezent sub jurisdicţia de facto a Republicii Moldova; de aceea cererea este
incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei.
În conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, Înaltele Părţi Contractante
recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile
definite în acest document. În dreptul internaţional, jurisdicţia teritorială a
unui stat, care trebuie să fie exclusivă şi totală, se numeşte suveranitate
teritorială. Această suveranitate îi permite statului să exercite pe un teritoriu
determinat funcţiile sale statale: să elaboreze şi să adopte acte legislative,
administrative şi judecătoreşti. Dar în cazul în care un stat nu controlează în
mod efectiv o parte din teritoriul său, el nu-şi poate exercita în mod real
jurisdicţia sa teritorială şi suveranitatea. Într-un asemenea caz, concepţiile
de „jurisdicţie” şi „teritoriu” nu pot fi suprapuse. Pentru ca Convenţia să fie
aplicabilă, trebuie să fie posibil pentru un stat să recunoască şi să asigure
drepturile garantate de Convenţie. Astfel, întrebarea dacă o persoană se află
sub jurisdicţia unui stat este o întrebare de fapt; este necesar de a determina
dacă, la momentul săvârşirii faptelor incriminate, autorităţile de stat
exercitau sau nu un control efectiv asupra pretinselor victime.
301. În această cauză, localităţile din stânga Nistrului nu se mai aflau sub
controlul autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova cel puţin de la
sfârşitul anului 1991. Pe acest teritoriu a fost creată „Republica
Moldovenească Nistreană”, care dispune de propriile sale instituţii, inclusiv
forţe armate, poliţie şi instituţii vamale. Anume din acest motiv, la
momentul ratificării Convenţiei, Republica Moldova a făcut o declaraţie
pentru a exclude responsabilitatea sa cu privire la faptele comise pe
teritoriul transnistrean, pe care aceasta nu-l controlează.
Guvernul Republicii Moldova a subliniat faptul că absenţa controlului
din partea Republicii Moldova asupra teritoriului aflat sub autoritatea
regimului transnistrean a fost confirmată de către toţi martorii audiaţi de
către Curte.
302. Guvernul Republicii Moldova a mai declarat că situaţia care rezulta

în imposibilitatea Republicii Moldova de a exercita un control efectiv
asupra teritoriului transnistrean era asemănătoare cu cea descrisă de Curte în
hotărârea sa în cauza Cyprus v. Turkey ([GC], nr. 25781/94, ECHR 2001-
IV, § 78), unde s-a constatat că guvernul cipriot era în imposibilitate de a
exercita un control efectiv asupra teritoriului „TRNC”, pe care aceasta din
urmă îl controla de facto.
303. Guvernul Republicii Moldova a respins orice învinuire cu privire la
cooperarea sa cu autorităţile transnistrene şi a subliniat faptul că anumite
măsuri au fost luate în contextul negocierilor cu privire la aplanarea
conflictului transnistrean, unele dintre acestea cu aprobarea şi în prezenţa
mediatorilor OSCE şi altele întreprinse în interesul populaţiei moldoveneşti
aflate pe teritoriul controlat de regimul transnistrean.
304. Guvernul Republicii Moldova consideră că şi-a îndeplinit obligaţiile
sale pozitive, atât generale, şi anume găsirea unei soluţii pentru soluţionarea
conflictului şi restabilirea controlului său asupra teritoriului transnistrean,
cât şi specifice, şi anume asigurarea drepturilor reclamanţilor garantate de
Convenţie.
În această privinţă, el s-a referit la numeroasele încercări întreprinse
pentru a soluţiona conflictul, confirmate prin declaraţiile martorilor audiaţi
la Chişinău, la declaraţiile şi intervenţiile liderilor politici din Republica
Moldova - inclusiv cele făcute în timpul negocierilor cu privire la
soluţionarea conflictului - şi la alte măsuri care condamnau ilegalitatea
detenţiei şi condamnării reclamanţilor, printre primele fiind hotărârea din 3
februarie 1994 a Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, măsurile cu
caracter judiciar luate împotriva persoanelor responsabile de detenţia şi
condamnarea lor, precum şi alte măsuri, inclusiv de ordin economic,
întreprinse în scopul reafirmării suveranităţii Republicii Moldova pe întreg
teritoriul său, inclusiv în partea transnistreană.
Totuşi, aceste măsuri au rămas fără efect datorită faptului că „RMN” este
o entitate capabilă să funcţioneze în mod autonom în raport cu Republica
Moldova şi că autorităţile transnistrene au recurs la represalii ca răspuns la
unele dintre măsurile luate.
Prin urmare, Guvernul Republicii Moldova a declarat că el nu dispune de
alte mijloace de care ar putea face uz în scopul asigurării respectării
drepturilor reclamanţilor garantate de către Convenţie, fără a pune în acelaşi
timp în pericol situaţia economică şi politică a Republicii Moldova.
2. Guvernul Federaţiei Ruse

305. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că Guvernul Republicii
Moldova este unicul guvern legitim al Republicii Moldovei. Atât timp cât
teritoriul transnistrean constituie o parte integrantă a teritoriului Republicii
Moldova, doar aceasta din urmă poate fi considerată responsabilă pentru
faptele comise pe acest teritoriu.
3. Reclamanţii
306. Reclamanţii au declarat că Republica Moldova trebuie să fie
considerată responsabilă de violările Convenţiei care au fost comise pe
teritoriul transnistrean, deoarece Transnistria este parte a teritoriului
Republicii Moldova şi, indiferent de existenţa controlului efectiv, Guvernul
Republicii Moldova este obligat să întreprindă măsuri suficiente pentru a
asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie asupra întregului său
teritoriu. Acest lucru însă nu a fost făcut. Reclamanţii consideră că măsurile
pozitive luate de către autorităţile moldoveneşti erau limitate şi insuficiente,
ţinând cont de mijloacele politice şi economice pe care le avea la dispoziţie.
Guvernul Republicii Moldova nu şi-a îndeplinit doar obligaţiile sale
pozitive, care îi revin în temeiul Convenţiei, dar el a mers chiar până la
luarea unor măsuri care au echivalat cu recunoaşterea de facto a regimului
de la Tiraspol sau cel puţin la acceptarea tacită a situaţiei, cum ar fi
eliberarea generalului Iakovlev (a se vedea paragraful 50 de mai sus),
transferul dlui Ilaşcu autorităţilor moldoveneşti la 5 mai 2001 (a se vedea
paragraful 279 de mai sus), acordurile încheiate la 16 mai 2001 (a se vedea
paragraful 174 de mai sus) şi cooperarea, în special în domeniul vamal şi
cel al poliţiei (a se vedea paragrafele 176 şi 177 de mai sus).
Reclamanţii au declarat că discursul Preşedintelui Republicii Moldova în
care acesta l-a acuzat pe dl Ilaşcu, după eliberarea acestuia, că este
responsabil de detenţia celorlalţi reclamanţi, constituie un act de natură să
angajeze responsabilitatea Republicii Moldova în temeiul Convenţiei.
307. În ultimul rând, reclamanţii au declarat că autorităţile moldoveneşti
ar fi trebuit să înceapă negocieri pe termen lung cu autorităţile ruse, unicele
în stare să controleze regimul transnistrean, pentru a asigura eliberarea lor.
4. Guvernul României, terţul intervenient

308. În intervenţia în calitate de terţă parte, Guvernul României a
subliniat faptul că nu doreşte să-şi exprime poziţia sa asupra
responsabilităţii Republicii Moldova în această cauză. El are intenţia de a
furniza precizări factologice şi raţionamente juridice care să susţină cauza
reclamanţilor care sunt cetăţeni români.
309. El consideră că un stat parte la Convenţie nu ar putea limita scopul
angajamentelor asumate la ratificarea Convenţiei, invocând că el nu are
jurisdicţie în sensul articolului 1. Statele Contractante trebuie să asigure
drepturile garantate de Convenţie tuturor persoanelor care locuiesc pe
teritoriul lor, iar dacă este necesar, să întreprindă măsurile necesare ce
rezultă din obligaţiile pozitive stabilite de jurisprudenţa Curţii.
Deşi existenţa unor asemenea obligaţii pozitive nu trebuie interpretată
într-un mod ce ar impune autorităţilor sarcini imposibile sau excesive, totuşi
statelor li se cere să manifeste o diligenţă rezonabilă.
Guvernul român a declarat că în cauza respectivă autorităţile Republicii

Moldova nu au demonstrat că au depus toate eforturile posibile pentru a
asigura suveranitatea ei pe teritoriul transnistrean. În special, el critică
autorităţile moldoveneşti că nu au luat nici o măsură efectivă pentru a
executa hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3
februarie 1994 şi de faptul că a autorizat serviciile vamale ale „RMN” să
folosească ştampilele şi sigiliile Republicii Moldova, astfel încât mărfurile
provenite din regiunea transnistreană să poată fi exportate.
(a) Conceptul de jurisdicţie

310. Articolul 1 al Convenţiei prevede:
„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor
drepturile şi libertăţile definite în titlul I al [prezentei] Convenţii.”
311. Din articolul 1 rezultă că Statele Părţi trebuie să răspundă pentru
orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie comise
împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicţia” lor.
Exercitarea jurisdicţiei este o condiţie necesară pentru ca un Stat
Contractant să fie considerat responsabil pentru acţiunile sau omisiunile
care i se impută şi care pot avea drept consecinţă învinuiri cu privire la
încălcarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie.
312. Curtea face referire la jurisprudenţa sa, conform căreia conceptul de
„jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei trebuie să reflecte
conceptul acestei noţiuni în dreptul internaţional public (a se vedea
Gentilhomme, Schaff – Benhadji and Zerouki v. France, nr. 48205/99,
48207/99 şi 49209/99, hotărâre din 14 mai 2002, § 20; Bankovic and Others
v. Belgium and 16 other Contracting States (dec.) [GC], nr. 52207/99, §§
59-61, ECHR 2001-XII; şi Assanidze v. Georgia, nr. 71503/01, ECHR
2004-II, § 137).
Din punct de vedere al dreptului internaţional public, expresia „aflate sub
jurisdicţia lor” din articolul 1 al Convenţiei trebuie să fie înţeleasă ca
semnificând că competenţa jurisdicţională a unui stat este în primul rând
teritorială (a se vedea decizia Bankovic, citată mai sus, § 59), dar, de
asemenea, că jurisdicţia este prezumată ca fiind exercitată în mod normal pe
întreg teritoriul statului.
Această prezumţie poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în
special, atunci când un stat este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa pe o
parte a teritoriului său. Aceasta poate fi rezultatul unei ocupaţii militare de
către forţe armate ale unui alt stat care controlează efectiv teritoriul
respectiv (a se vedea Loizidou v. Turkey (obiecţii preliminare), hotărâre din

23 martie 1995, Seria A nr. 310, şi Cyprus v. Turkey [GC], citată mai sus,
§§ 76–80, şi decizia Bankovic, menţionată mai sus, §§ 70-71), unor acţiuni
de război sau revolte sau unor acţiuni ale unui stat străin care sprijină
instaurarea unui regim separatist pe teritoriul statului în cauză.
313. Pentru a putea conchide dacă o asemenea situaţie excepţională
există, Curtea trebuie să examineze, pe de o parte, toate faptele obiective
capabile să limiteze exercitarea efectivă a autorităţii unui stat pe teritoriul
său şi, pe de altă parte, comportamentul propriu-zis al statului.
Angajamentele asumate de către o Parte Contractantă în temeiul articolului
1 al Convenţiei includ, în afară obligaţiei de a nu interveni în exercitarea
drepturilor şi libertăţilor garantate, obligaţii pozitive de a lua măsuri
adecvate pentru a asigura respectarea acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul
său (a se vedea, printre altele, Z. v. the United Kingdom [GC], nr. 29392/95,
§73, ECHR 2001–V).
Aceste obligaţii persistă chiar şi în cazul în care exercitarea autorităţii
sale este limitată pe o parte a teritoriului acestuia, astfel încât statului îi
revine obligaţia de a lua toate măsurile adecvate care stau în puterea sa.
314. Mai mult, Curtea observă că, deşi în cauza Bankovic şi alţii (citată
mai sus, § 80) ea a accentuat preponderenţa principiului teritorial la
aplicarea Convenţiei, ea a recunoscut, de asemenea, că conceptul de
„jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei nu este în mod necesar
limitat la teritoriul naţional al Înaltelor Părţi Contractante (a se vedea
Loizidou v. Turkey (fondul cauzei), hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports
of Judgments and Decisions 1996–VI, pp. 2234–2235, § 52).
Curtea a acceptat faptul că, în circumstanţe excepţionale, acţiunile
Statelor Contractante care sunt înfăptuite sau produc efecte în afara
teritoriului lor pot constitui o exercitare de către state a jurisdicţiei lor în
sensul articolului 1 al Convenţiei.
Conform principiilor relevante ale dreptului internaţional,
responsabilitatea unui Stat Contractant poate fi angajată când, în urma unei
acţiuni militare - legale sau ilegale - statul exercită în practică controlul
efectiv asupra unei regiuni situate în afara teritoriului său naţional. Obligaţia
de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţie rezultă din înfăptuirea unui astfel de control,
exercitat în mod direct, prin intermediul forţelor sale armate sau prin
intermediul unei administraţii locale subordonate (ibid.).
315. Nu este necesar de a determina dacă o Parte Contractantă exercită
de fapt un control detaliat asupra politicilor şi faptelor autorităţilor din
regiunea situată în afara teritoriului său naţional, deoarece chiar un control
general al regiunii poate angaja responsabilitatea acestei Părţi Contractante
(a se vedea Loizidou (fondul cauzei), citată mai sus, pp. 2235 – 2236, § 56).
316. Dacă un Stat Contractant exercită un control general asupra unui
teritoriu din afara teritoriului său naţional, responsabilitatea sa nu este
limitată doar la faptele soldaţilor sau funcţionarii acestui stat aflaţi pe acest
teritoriu, ci se extinde şi asupra actelor administraţiei locale care
supravieţuieşte acolo datorită susţinerii militare sau de alt gen din partea
statului respectiv (a se vedea Cyprus v. Turkey [GC], citat mai sus, § 77).
317. Responsabilitatea unui stat poate, de asemenea, fi angajată în baza
unor fapte care au cauzat suficiente repercusiuni proxime asupra drepturilor
garantate de Convenţie, chiar dacă acele repercusiuni au avut loc în afara
jurisdicţiei acestui stat. Astfel, cu referire la extrădarea către un stat care nu
este contractant la Convenţie, Curtea a constatat că un Stat Contractant ar
acţiona într-un mod incompatibil cu valorile stabilite de Convenţie, „ca
patrimoniul comun de idealuri şi tradiţii politice, de respect al libertăţii şi
preeminenţei dreptului” la care se referă Preambulul, dacă în mod conştient
ar remite un fugar unui alt stat, unde există motive întemeiate de a crede că
există un risc real ca acea persoană să fie supusă torturii sau tratamentelor
ori pedepselor inumane sau degradante (a se vedea Soering v. the United
Kingdom, hotărâre din 7 iulie 1989, Seria A nr. 161, p. 35, §§ 88-91).
318. În plus, aprobarea formală sau tacită a acţiunilor persoanelor
particulare care violează drepturile garantate de Convenţie ale altor
persoane care se află sub jurisdicţia unui Stat Contractant, de către
autorităţile acestuia, poate angaja responsabilitatea acestui stat conform
Convenţiei (a se vedea Cyprus v. Turkey, citat mai sus, § 81). Acest lucru
este valabil cu atât mai mult în cazul recunoaşterii de către statul în cauză a
acţiunilor autorităţilor autoproclamate nerecunoscute de comunitatea
internaţională.
319. Un stat poate fi de asemenea considerat responsabil chiar în cazul în
care agenţii săi acţionează ultra vires sau contrar instrucţiunilor. În
conformitate cu Convenţia, autorităţile unui stat sunt direct responsabile
pentru comportamentul subordonaţilor săi; ele au datoria de a-şi impune
voinţa şi nu pot folosi drept pretext incapacitatea de a asigura respectarea
acesteia (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie
1978, Seria A nr. 25, p.64, § 159; a se vedea, de asemenea, articolul 7 al
proiectului articolelor Comisiei de drept internaţional cu privire la
responsabilitatea statelor în cazul faptelor internaţionale ilicite, p. 104
(„lucrările CDI”), şi cazul Cairo, examinat de Comisia Generală pentru
Plângeri (1929) Reports of International Arbitral Awards 5 (RIAA), p.516).
(b) Responsabilitatea statului pentru o faptă ilicită
320. Un alt principiu recunoscut al dreptului internaţional este cel al
responsabilităţii statului pentru violarea unei obligaţii internaţionale, precum
acest principiu este descris în lucrările CDI.
321. O faptă ilicită poate fi calificată ca fiind continuă dacă ea se extinde
pe întreaga perioadă în care comportamentul respectiv continuă şi rămâne în
contradicţie cu obligaţia internaţională (a se vedea comentariul cu privire la
proiectul articolului 14 § 2, p. 139 din lucrările CDI).
În plus, Curtea consideră că, în cazul comiterii unui ansamblu de acţiuni

sau omisiuni ilicite, violarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu
prima acţiune şi continuă atât timp cât acţiunile sau omisiunile se repetă şi
rămân în contradicţie cu obligaţia internaţională respectivă (a se vedea, de
asemenea, proiectul articolului 15 § 2 din lucrările CDI).
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus

322. Curtea, prin urmare, trebuie să stabilească dacă responsabilitatea
Republicii Moldova este angajată în temeiul obligaţiei sale de a se abţine de
la fapte ilicite sau a obligaţiilor pozitive ce-i revin conform Convenţiei.
323. Curtea notează, mai întâi de toate, că Republica Moldova a declarat
că nu deţine controlul asupra unei părţi din teritoriul său naţional, şi anume
regiunea transnistreană.
324. Curtea reaminteşte că, în decizia sa cu privire la admisibilitate, ea a
constatat că declaraţia făcută de Republica Moldova în instrumentul său de
ratificare a Convenţiei la subiectul lipsei de control a autorităţilor legitime
moldoveneşti asupra teritoriului transnistrean nu a constituit o rezervă
valabilă în sensul articolului 57 al Convenţiei.
Întrebarea care rezultă este dacă, în pofida constatării menţionate mai
sus, situaţia de fapt la care se referă declaraţia Republicii Moldova şi
observaţiile ulterioare depuse de Guvernul Republicii Moldova este de
natură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte responsabilitatea
Republicii Moldova în conformitate cu Convenţia.
325. În această cauză, Curtea notează că, proclamată suverană de către
Parlamentul său la 23 iunie 1990 şi devenind independentă la 27 august
1991, fiind recunoscută astfel de comunitatea internaţională, Republica
Moldova s-a confruntat imediat cu o mişcare separatistă în regiunea
transnistreană. Această mişcare a devenit mai puternică în luna decembrie a
anului 1991, odată cu organizarea alegerilor locale, care au fost declarate
ilegale de către autorităţile moldoveneşti (a se vedea paragraful 47 de mai
sus). La sfârşitul anului 1991, un război civil a izbucnit între forţele
Republicii Moldova şi separatiştii transnistreni susţinuţi activ de cel puţin
câţiva dintre soldaţii Armatei a Paisprezecea. În luna martie a anului 1992,
având în vedere gravitatea situaţiei, în Republica Moldova a fost decretată
starea de urgenţă (a se vedea paragraful 69 de mai sus).
În timpul conflictului armat, autorităţile moldoveneşti au făcut o serie de
apeluri la comunitatea internaţională, inclusiv unul adresat Consiliului de
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite la 23 iunie 1992 (a se vedea
paragraful 83 de mai sus), cerând Consiliului de Securitate susţinere în lupta
lor pentru independenţă. Acuzând Federaţia Rusă de susţinerea separatiştilor
din Transnistria, ele au cerut de mai multe ori Federaţiei Ruse să înceteze
„agresiunea” împotriva Republicii Moldova (a se vedea paragrafele 78-79 şi
82-83 de mai sus).
326. La 21 iulie 1992, a fost încheiat un acord de încetare a focului în

baza status quo-ului care prevedea instituirea unei zone de securitate pentru
menţinerea acestuia (a se vedea paragrafele 87-89 de mai sus).
La 29 iulie 1994, noua Constituţie a Republicii Moldova a fost adoptată.
Articolul 111 al Constituţiei prevedea posibilitatea de a oferi o formă de
autonomie regiunii din stânga Nistrului. Articolul 11 al Constituţiei
interzicea staţionarea trupelor străine pe teritoriul Republicii Moldova (a se
327. Ulterior, când a ratificat Convenţia la 12 septembrie 1997,
Republica Moldova a depus odată cu instrumentul său de ratificare o
declaraţie care susţinea imposibilitatea sa de a asigura respectarea
dispoziţiilor Convenţiei în aceste regiuni ale teritoriului său aflate sub
controlul efectiv al organelor „autoproclamatei Republici Moldoveneşti
Nistrene”, până la soluţionarea definitivă a conflictului (a se vedea
328. Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 a însemnat sfârşitul
primei etape în eforturile Republicii Moldova de a-şi exercita autoritatea sa
asupra întregului său teritoriu.
329. Curtea notează că, după această perioadă, Moldova a tins să adopte
mai degrabă o politică de consimţire, menţinând pe teritoriul Transnistriei
un control limitat la chestiuni precum eliberarea buletinelor de identitate şi a
ştampilelor vamale (a se vedea paragrafele 179 şi 180 de mai sus).
Curtea, prin urmare, vede în declaraţia anexată la instrumentul de
ratificare a Convenţiei depus de Republica Moldova o referinţă la această
situaţie de fapt.
330. În baza tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că
Guvernul Moldovei, unicul guvern legitim al Republicii Moldova conform
dreptului internaţional, nu-şi exercită autoritatea asupra unei părţi a
teritoriului său, şi anume asupra părţii care se află sub controlul efectiv al
„RMN”.
Mai mult, acest lucru nu este disputat de nici una din părţi şi nici de
Guvernul României.
331. Totuşi, chiar şi în absenţa unui control efectiv asupra regiunii
transnistrene, Moldova mai are şi obligaţia pozitivă conform articolului 1 al
Convenţiei de a lua măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic sau de alt
gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional,
pentru a asigura reclamanţilor drepturile acestora garantate de Convenţie.
3. Conceptul de „obligaţii pozitive”

332. La determinarea scopului obligaţiilor pozitive ale statului, trebuie să
se ia în consideraţie existenţa unui echilibru echitabil între interesul general
şi interesele persoanei, diversitatea situaţiilor existente în Statele
Contractante şi alegerile care trebuie făcute în ceea ce priveşte priorităţile şi
resursele. Aceste obligaţii nu trebuie interpretate într-un mod care să
impună o sarcină imposibilă sau disproporţională (a se vedea Ozgur

Gundem v. Turkey, hotărâre din 16 martie 2000, nr. 23144/93, § 43 ECHR
2000-III).
333. Curtea consideră că, atunci când un Stat Contractant este împiedicat
să-şi exercite autoritatea sa asupra întregului său teritoriu datorită existenţei
unei situaţii de facto care îl constrânge, cum ar fi instalarea unui regim
separatist, indiferent dacă este sau nu însoţită de ocupaţia militară a
teritoriului de un alt stat, acest stat nu încetează să aibă jurisdicţie în sensul
articolului 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului său care este
temporar supusă unei autorităţi locale susţinută de forţe rebele sau de un alt
stat.
Totuşi, o asemenea situaţie de fapt reduce scopul acestei jurisdicţii în
sensul că angajamentul asumat de către un stat în temeiul articolului 1
trebuie examinat de Curte numai în lumina obligaţiilor pozitive ale Statului
Contractant faţă de persoanele aflate pe teritoriul acestuia. Statul respectiv
trebuie să folosească toate mijloacele legale şi diplomatice disponibile faţă
de state terţe şi organizaţii internaţionale, pentru a continua să garanteze
respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.
334. Chiar dacă nu-i revine Curţii să indice ce măsuri trebuie luate de
către autorităţi pentru a se conforma obligaţiilor lor şi care măsuri sunt cele
mai eficiente, ea trebuie să verifice dacă măsurile care au fost luate au fost
corespunzătoare şi suficiente în această cauză. În faţa unei omisiuni parţiale
sau totale de a lua măsuri, sarcina Curţii este de a determina în ce măsură un
efort minim era totuşi posibil şi dacă acesta trebuia întreprins. O astfel de
sarcină este cu atât mai necesară cu cât este vorba de cauze în care se
pretinde o încălcare a unor drepturi absolute asemenea celor garantate de
articolele 2 şi 3 ale Convenţiei.
335. În consecinţă, Curtea constată că reclamanţii se află sub jurisdicţia
Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar că
responsabilitatea acesteia pentru faptele invocate, comise pe teritoriul
„RMN”, asupra căruia ea nu exercită un control efectiv, trebuie evaluată în
lumina obligaţiilor sale pozitive care îi revin în conformitate cu Convenţia.
4. Dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive

336. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile Republicii Moldova şi-
au îndeplinit obligaţiile lor pozitive pentru a asigura drepturile garantate de
Convenţie sau dacă, aşa precum au declarat reclamanţii şi Guvernul
României, Guvernul Republicii Moldova n-a întreprins măsuri suficiente
pentru a asigura acele drepturi.
337. În această cauză, având în vedere complexitatea situaţiei de fapt,
Curtea consideră, în primul rând, că întrebarea dacă Moldova şi-a îndeplinit
sau nu obligaţiile sale pozitive este strâns legată atât de relaţiile Moldovei
cu Federaţia Rusă, cât şi de relaţiile dintre Transnistria şi Federaţia Rusă.
Mai mult, trebuie luată în consideraţie influenţa pe care Republica Moldova
o poate exercita prin intermediul autorităţilor ruse pentru a îmbunătăţi

situaţia reclamanţilor aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova din
Transnistria.
338. Curtea notează că ea nu are competenţa de a examina dacă faptele
care au avut loc până la ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova
au fost compatibile cu prevederile acesteia. Totuşi, ea poate să ia în calcul
faptele comise până la ratificarea Convenţiei atunci când examinează
obligaţiile pozitive ale Moldovei şi să le folosească în scop de comparaţie
atunci când evaluează eforturile întreprinse de Republica Moldova începând
cu 12 septembrie 1997.
339. Obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la măsurile
necesare pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrean, ca
o exprimare a jurisdicţiei sale, cât şi la măsurile de asigurare a respectării
drepturilor reclamanţilor, inclusiv încercările de a asigura eliberarea lor.
340. Obligaţia de a restabili controlul asupra Transnistriei presupune, pe
de o parte, ca Republica Moldova să se abţină de la susţinerea regimului
separatist al ”RMN” şi, pe de altă parte, ca ea să întreprindă toate măsurile
aflate la dispoziţia sa de ordin politic, economic, juridic şi de alt gen, pentru
a restabili controlul său pe acest teritoriu.
Nu ţine de Curte să indice care sunt măsurile cele mai potrivite pe care
Republica Moldova a trebuit să le ia sau pe care ar trebui să le ia în acest
scop sau dacă astfel de măsuri sunt suficiente. Curtea trebuie doar să
verifice voinţa Republicii Moldova, exprimată prin fapte sau măsuri
specifice, de a restabili controlul său asupra teritoriului „RMN”.
341. În această cauză, de la începutul ostilităţilor în anii 1991-1992,
autorităţile moldoveneşti nu au încetat niciodată să reclame agresiunea pe
care au suferit-o şi au respins declaraţia de independenţă a „RMN”.
În opinia Curţii, în confruntarea cu un regim susţinut militar, politic şi
economic de o putere aşa precum este Federaţia Rusă (a se vedea
paragrafele 111 şi 161 de mai sus), Moldova putea face puţine pentru a-şi
restabili autoritatea asupra teritoriului transnistrean. Acest lucru a fost
confirmat şi de consecinţele conflictului militar, care au arătat că autorităţile
moldoveneşti nu aveau mijloace de a se impune pe teritoriul transnistrean
împotriva forţelor rebele susţinute de militari ai Armatei a Paisprezecea.
342. Autorităţile moldoveneşti au continuat, după sfârşitul ostilităţilor în
iulie 1992, să întreprindă măsuri pentru a restabili controlul său asupra
Transnistriei. Astfel, începând cu 1993, spre exemplu, ele au iniţiat urmăriri
penale împotriva unor oficiali transnistreni acuzaţi de uzurparea puterii sau
a titlului unei persoane oficiale (a se vedea paragrafele 167 şi 220-230 de
mai sus).
343. Eforturile Moldovei de a restabili autoritatea sa asupra regiunii
transnistrene au continuat şi după anul 1994, când autorităţile moldoveneşti
au continuat să-şi revendice suveranitatea asupra teritoriilor controlate de
„RMN” atât în plan intern, cât şi internaţional (a se vedea paragrafele 31,
53, 66, 68, 69 şi 77-83 de mai sus). În 1994, ea a adoptat o nouă Constituţie
care prevedea inter alia posibilitatea de a acorda o anumită autonomie
Transnistriei. În acelaşi an, ea a semnat un acord cu Federaţia Rusă cu
privire la retragerea trupelor armate ruseşti de pe teritoriul Transnistriei în
termen de 3 ani.
La 12 septembrie 1997, Republica Moldova a ratificat Convenţia şi a
confirmat în rezervele sale la Convenţie intenţia sa de a restabili controlul
asupra regiunii transnistrene.
344. Aceste eforturi au continuat după 1997, în pofida reducerii
numărului de măsuri de ordin juridic luate pentru a afirma autoritatea
Republicii Moldova în Transnistria. Urmăririle penale iniţiate împotriva
liderilor transnistreni nu au fost continuate şi chiar au fost încetate în anul
2000, mai mult, unui fost demnitar al regimului transnistrean i s-a permis,
după întoarcerea sa în Republica Moldova, să deţină funcţii înalte în cadrul
statului (a se vedea paragraful 168 de mai sus).
Pe de altă parte, eforturile autorităţilor Republicii Moldova au fost
direcţionate mai mult către activităţi de ordin diplomatic. În martie 1998,
Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi Transnistria au semnat un
şir de instrumente cu privire la soluţionarea conflictului transnistrean.
Întâlniri şi negocieri au avut loc între reprezentanţi ai Republicii Moldova şi
cei ai regimului transnistrean. În sfârşit, începând cu 2002 şi până în
prezent, un număr de propuneri cu privire la reglementarea conflictului au
fost înaintate şi discutate de Preşedintele Republicii Moldova, OSCE şi
Federaţia Rusă (a se vedea paragrafele 107-110 de mai sus).
Curtea nu vede în reducerea numărului de măsuri luate o renunţare din
partea Moldovei de a încerca să-şi exercite jurisdicţia sa în regiunea
transnistreană, având în vedere faptul că mai multe măsuri anterior luate de
autorităţile moldoveneşti au fost blocate de represaliile „RMN” (a se vedea
paragrafele 181-184 de mai sus).
Curtea notează în continuare că, Guvernul Republicii Moldova a afirmat
că schimbarea strategiei de negociere orientată spre eforturile diplomatice
destinate pregătirii reintegrării Transnistriei în cadrul legal al Republicii
Moldova sunt un răspuns la cerinţele exprimate de separatişti în cadrul
discuţiilor referitoare la reglementarea situaţiei din Transnistria şi eliberarea
reclamanţilor. Guvernul Moldovei, prin urmare, a renunţat la măsurile luate
anterior, în special la cele de ordin juridic. Curtea notează declaraţiile
martorilor cu privire la acest subiect, şi anume cele ale dlui Sturza (a se
vedea anexa, §§ 309-313) şi ale dlui Sidorov (a se vedea anexa, § 446).
345. Paralel cu schimbarea strategiei, au fost stabilite relaţii între
autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni. Au fost încheiate
acorduri de cooperare economică şi au fost stabilite relaţii între Parlamentul
Republicii Moldova şi „Parlamentul RMN”, timp de câţiva ani a existat o
cooperare în domeniile poliţiei şi securităţii şi există forme de cooperare în
alte domenii, precum controlul traficului aerian, legături telefonice şi sport

(a se vedea paragrafele 114, 178 şi 185 de mai sus).
Guvernul Republicii Moldova a explicat că aceste măsuri de cooperare
au fost luate de autorităţile Moldovei pentru a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a
populaţiei din Transnistria şi de a face tot posibilul pentru a permite acesteia
să ducă o viaţă normală. Pentru Curte, ca şi pentru Guvernul Republicii
Moldova, aceste fapte datorită caracterului şi naturii lor limitate, nu pot fi
considerate ca susţinere a regimului transnistrean. Dimpotrivă, ele
reprezintă afirmarea voinţei Republicii Moldova de a restabili controlul
asupra regiunii transnistrene.
346. Cu privire la situaţia reclamanţilor, Curtea notează că, înainte de
ratificarea Convenţiei în anul 1997, autorităţile Republicii Moldova au luat
un şir de măsuri de ordin juridic, politic şi administrativ. Acestea au inclus:
- hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie
1994 prin care a fost casată hotărârea de condamnare a reclamanţilor din 9
decembrie 1993 şi anularea mandatelor de arestare a reclamanţilor (a se
vedea paragrafele 222-223 de mai sus);
- urmăririle penale pornite la 28 decembrie 1993 împotriva
„judecătorilor” „Judecătoriei Supreme a Transnistriei” (a se vedea
paragraful 223 de mai sus);
- amnistia decretată de către Preşedintele Moldovei la 4 august 1995 (a se
vedea paragraful 226 de mai sus) şi cererea Parlamentului Republicii
Moldova din 3 octombrie 1995 (a se vedea paragraful 227 de mai sus);
- trimiterea medicilor din Moldova pentru a examina reclamanţii deţinuţi
în Transnistria (a se vedea paragrafele 239 şi 263 de mai sus); precum şi
- ajutorul financiar acordat familiilor reclamanţilor şi ajutorul primit de
acestea pentru a vizita reclamanţii (a se vedea paragraful 239 de mai sus).
În această perioadă, aşa precum rezultă din declaraţiile martorilor, în
discuţiile cu autorităţile transnistrene, reprezentanţii Republicii Moldova au
deschis sistematic chestiunea cu privire la eliberarea reclamanţilor şi
respectarea drepturilor lor garantate de Convenţie (a se vedea paragrafele
172 şi 274-277 de mai sus). În special, Curtea notează eforturile depuse de
autorităţile judecătoreşti; de exemplu, ministrul Justiţiei, dl V. Sturza, a
întreprins numeroase vizite în Transnistria pentru a negocia cu autorităţile
transnistrene eliberarea reclamanţilor.
347. Chiar şi după anul 1997, Moldova a întreprins măsuri în vederea
asigurării drepturilor reclamanţilor: în Transnistria au fost trimişi medici
pentru a examina reclamanţii (ultimul control al medicilor din Chişinău a
avut loc în anul 1999), familiile reclamanţilor au continuat să primească
ajutor financiar din partea autorităţilor, dl Sturza, fost ministru al Justiţiei şi
preşedintele Comisiei pentru negocierile cu Transnistria a continuat să
adreseze chestiunea cu privire la eliberarea reclamanţilor în discuţiile cu
autorităţile transnistrene. În această privinţă, Curtea notează că, în
conformitate cu declaraţiile anumitor martori, eliberarea dlui Ilaşcu a fost
rezultatul unor negocieri de lungă durată cu autorităţile transnistrene. Mai

mult, în urma acestor negocieri, dl Sturza a întreprins o vizită în Transnistria
în aprilie 2001, pentru a-i aduce la Chişinău pe cei patru reclamanţi (a se
vedea paragraful 274 de mai sus şi anexa, dl Sturza, §§ 310-312).
Este adevărat că autorităţile Republicii Moldova nu au continuat anumite
măsuri luate anterior, în special urmărirea penală a persoanelor implicate în
condamnarea şi detenţia reclamanţilor. Totuşi, Curtea consideră că, în lipsa
unui control asupra teritoriilor transnistrene din partea autorităţilor
moldoveneşti, urmărirea penală împotriva unei persoane care locuieşte în
Transnistria sau în legătură cu infracţiunile comise pe teritoriul Transnistriei
ar fi ineficientă. Acest lucru este confirmat şi de declaraţiile martorilor (a se
vedea anexa, dl Postovan § 184, dl Catana §2 08 şi dl Rusu § 302).
În sfârşit, autorităţile Republicii Moldova au apelat nu doar la regimul
„RMN”, dar şi la alte state şi organizaţii internaţionale pentru a obţine
asistenţa lor în obţinerea eliberării reclamanţilor (a se vedea anexa, dl
Moşanu, § 249).
348. Curtea nu dispune de nici o probă care să indice că, de la eliberarea
dlui Ilaşcu, în mai 2001, autorităţile moldoveneşti au întreprins măsuri
eficiente pentru a pune capăt violărilor continue ale drepturilor celor trei
reclamanţi garantate de Convenţie, violări invocate de reclamanţi în cererea
lor depusă la Curte. Cel puţin, în afară de declaraţiile dlui Sturza, conform
cărora situaţia reclamanţilor a fost pusă în discuţie de către autorităţile
moldoveneşti în cursul negocierilor cu „RMN”, Curtea nu dispune de nici o
altă informaţie capabilă să justifice concluzia că Guvernul Republicii
Moldova a fost diligent în privinţa reclamanţilor.
În negocierile lor cu separatiştii, autorităţile moldoveneşti s-au limitat
doar la punerea în discuţie a situaţiei reclamanţilor verbal, fără a încerca să
ajungă la un acord care să garanteze respectarea drepturilor reclamanţilor
prevăzute de Convenţie (a se vedea anexa, dl Sturza §§ 310-313).
În mod similar, deşi reclamanţii au fost privaţi de libertatea lor pentru
aproape doisprezece ani, nu există un plan general cu privire la
reglementarea conflictului transnistrean care să fi fost adus la cunoştinţa
Curţii, care să se refere la situaţia reclamanţilor, iar Guvernul Republicii
Moldova nu a susţinut că un asemenea document ar fi existat sau că
negocierile referitoare la acest subiect continuă.
349. De asemenea, în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă, autorităţile
moldoveneşti nu au acordat mai multă atenţie destinului reclamanţilor.
În opinia Curţii, faptul că la audierea din 6 iunie 2001, Guvernul
Moldovei s-a reţinut de a susţine responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru
violările pretinse, având în vedere staţionarea armatei ruseşti pe teritoriul
transnistrean, pentru a nu prejudicia procesul menit de „a pune capăt ...
detenţiei reclamanţilor” (a se vedea paragraful 360 de mai jos), a echivalat
cu admiterea din partea Guvernului Republicii Moldova a influenţei pe care
autorităţile ruse o aveau asupra regimului transnistrean dacă acestea ar fi
solicitat regimului separatist să elibereze reclamanţii. Contrar poziţiei

exprimate până în mai 2001, când autorităţile moldoveneşti au adresat
autorităţilor ruseşti întrebarea cu privire la eliberarea reclamanţilor, după
luna mai 2001 intervenţiile cu acest scop au încetat.
În orice caz, Curtea nu a fost informată despre nici un demers pe care
autorităţile moldoveneşti l-ar fi întreprins pe lângă autorităţile Federaţiei
Ruse după luna mai 2001 pentru a obţine eliberarea celorlalţi reclamanţi.
350. Pe scurt, Curtea notează că negocierile cu privire la reglementarea
situaţiei din Transnistria, în care Federaţia Rusă apare ca stat garant, au loc
din anul 2001 fără vreo menţionare a situaţiei reclamanţilor şi fără ca vreo
măsură să fie luată sau preconizată de către autorităţile Republicii Moldova
pentru a asigura reclamanţilor drepturile lor prevăzute de Convenţie.
351. Ţinând cont de toate materialele de care dispune, Curtea consideră
că, chiar şi după eliberarea dlui Ilaşcu în luna mai 2001, Guvernul
Republicii Moldova avea posibilitatea să întreprindă măsuri pentru a asigura
respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie.
352. Prin urmare, Curtea conchide că responsabilitatea Moldovei ar putea
fi angajată în temeiul Convenţiei, ca urmare a omisiunii ei de a-şi respecta
obligaţiile sale pozitive cu privire la faptele care au avut loc după luna mai a
anului 2001 şi care au fost denunţate de către reclamanţi.
Pentru a determina dacă responsabilitatea Republicii Moldova este cu
adevărat angajată în temeiul Convenţiei, Curtea trebuie să examineze fiecare
pretenţie înaintată de către reclamanţi.
II. DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA FEDERAŢIEI

RUSE
1. Guvernul Federaţiei Ruse

353. Guvernul rus a declarat că faptele invocate de către reclamanţi nu
cad sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.
354. Federaţia Rusă nu a exercitat şi nici nu exercită jurisdicţie asupra
regiunii transnistrene, care este un teritoriu ce aparţine Republicii Moldova.
În special, Federaţia Rusă nu a ocupat niciodată o parte a teritoriului
Moldovei, iar forţele armate sunt staţionate acolo cu acordul Republicii
Moldova. Unităţile Armatei a Paisprezecea nu s-au implicat în conflictul
armat dintre Moldova şi Transnistria, dar, în temeiul acordurilor dintre
Republica Moldova şi Federaţia Rusă, ele şi-au asumat sarcina de menţinere
a păcii şi, prin urmare, au prevenit o agravare a conflictului şi o mărire a
numărului victimelor în rândul populaţiei civile. Desigur, când au avut loc
acţiuni armate ilegale atât din partea Transnistriei, cât şi din partea
Moldovei împotriva soldaţilor Armatei a Paisprezecea, aceştia au fost
obligaţi să se apere.
Nu a fost posibil de a onora angajamentul asumat de către Federaţia Rusă
în anul 1994 de a-şi retrage forţele sale militare de pe teritoriul Republicii
Moldova timp de trei ani din momentul semnării acordului, deoarece
această retragere nu depindea doar de Federaţia Rusă. În primul rând,
autorităţile „RMN” se opun acestei acţiuni; iar în al doilea rând, trebuie
luate în consideraţie posibilităţile de ordin tehnic necesare pentru retragerea
arsenalului militar. La summit-ul OSCE de la Istanbul, termenul limită a
fost stabilit pentru 31 decembrie 2002 şi Federaţia Rusă intenţionează să
onoreze acordurile încheiate în cursul desfăşurării summit-ului respectiv.
355.Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că staţionarea trupelor ruseşti în
Transnistria nu poate fi comparată cu prezenţa trupelor turceşti în partea de
nord a Ciprului din cauzele Loizidou v. Turkey şi Cyprus v. Turkey (ambele
citate mai sus). Principala diferenţă constă în numărul trupelor, astfel GOR
număra numai 2,000 de soldaţi, pe când în nordul Ciprului se aflau peste
30,000 de soldaţi.
Trupele GOR nu au acţionat împreună sau de partea „RMN”, dar au avut
misiunea de menţinere a păcii, obiectivul comandamentului GOR fiind
menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune şi paza arsenalul militar imens
depozitat în Transnistria. Forţele de menţinere a păcii şi-au menţinut
neutralitatea, aşa precum prevede acordul din 21 iulie 1992.
Pe scurt, prezenţa militară rusă pe teritoriul Moldovei, cu
consimţământul Republicii Moldova, cu scopul de a menţine pacea în acest
stat, nu poate angaja responsabilitatea Federaţiei Ruse în temeiul articolului
1 al Convenţiei.
356. Guvernul Federaţiei Ruse a negat categoric faptul că Federaţia Rusă
ar fi exercitat în trecut şi continuă să exercite vreun control asupra
teritoriului transnistrean şi a subliniat că „RMN” şi-a creat propriile sale
structuri ale puterii, inclusiv un parlament şi o putere judecătorească.
Federaţia Rusă nu a exercitat nici un fel de control economic asupra
regiunii transnistrene, aceasta din urmă îşi avea propria sa politică
economică independentă în cadrul Republicii Moldova, de exemplu, prin
exportul de produse alimentare şi alcool, cu propriile sale mărci, dar ca
produse ale Republicii Moldova, cu respectarea regulilor aplicabile fiecărui
domeniu de activitate. Prin urmare, spre deosebire de situaţia din partea de
nord a Ciprului, regimul transnistrean este departe de a-şi datora existenţa şi
supravieţuirea Federaţiei Ruse. În cazul retragerii totale a trupelor Federaţiei
Ruse, autorităţile locale transnistrene nu ar avea nici o dificultate să-şi
continue liber activităţile lor.
357. Federaţia Rusă niciodată nu a acordat autorităţilor transnistrene nici
cea mai nesemnificativă susţinere militară, financiară sau de altă natură. Ea
n-a recunoscut niciodată şi nici nu recunoaşte în prezent „RMN”, aşa
precum aceasta s-a autoproclamat. Regiunea transnistreană este o parte

integrantă a teritoriului Republicii Moldova, la fel ca şi Găgăuzia.
Guvernul rus respinge declaraţia reclamanţilor precum că Federaţia Rusă
ar fi deschis un consulat pe teritoriul transnistrean, dar recunoaşte că acest
subiect este de mai mult timp în agenda de discuţii cu Republica Moldova.
Acordul încheiat la 20 martie 1998 cu privire la patrimoniul Armatei a
Paisprezecea (a se vedea paragraful 299 de mai sus) şi alte acorduri cu
privire la cooperarea economică cu „RMN” sunt contracte încheiate între
două părţi private şi nu sunt guvernate de dreptul internaţional. Din faptul
încheierii acestor acorduri nu rezultă că Federaţia Rusă a recunoscut
„RMN”.
În mod similar, nu ar putea fi trasă nici o concluzie din conţinutul
articolelor 7 şi 13 ale acordului din 21 octombrie 1994 între Republica
Moldova şi Federaţia Rusă (a se vedea paragraful 296 de mai sus), care
prevede folosirea în comun a aeroportului militar din Tiraspol, de către
aviaţia militară a Federaţiei Ruse şi de către „aviaţia civilă a regiunii
Transnistrene a Republicii Moldova”, precum şi transferul „către autorităţile
administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” a încăperilor evacuate
şi a echipamentului rămas după retragerea formaţiunilor militare ale
Federaţiei Ruse. Conform declaraţiilor Guvernului Federaţiei Ruse,
„regiunea nistreană” a fost tratată în acest caz ca o „entitate economică”
care îşi are propriile sale activităţi în cadrul unui anumit teritoriu.
358. În lumina declaraţiilor făcute de către martori în Moldova, în special
cele ale fostului procuror militar, dl Timoşenko, Guvernul Federaţiei Ruse a
admis faptul că reclamanţii au fost deţinuţi în încăperile Armatei a
Paisprezecea, dar a declarat că această detenţie a fost ilegală în conformitate
cu regulamentul disciplinar al GOR şi că a fost numai pentru o perioadă
foarte scurtă de timp, deoarece dl Timoşenko a pus capăt acelei situaţii
ilegale imediat. În consecinţă, în orice caz, o posibilă încălcare a
prevederilor legale a fost remediată, prin urmare, reclamanţii nu se pot
considera victime.
În ceea ce priveşte restul pretenţiilor, Guvernul Federaţiei Ruse a declarat
că nu există nici o legătură cauzală între prezenţa forţelor armate ruseşti pe
teritoriul transnistrean şi situaţia reclamanţilor.
2. Guvernul Republicii Moldova

359. În observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, Guvernul
Republicii Moldova a declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse ar putea
fi angajată în această cauză conform articolului 1 al Convenţiei, având în
vedere staţionarea trupelor militare şi a echipamentului care aparţine
Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean. Guvernul Moldovei s-a bazat în
acest sens pe decizia Comisiei în cauza Cyprus v. Turkey (nr. 8007/77, 10
iulie 1978, Decisions and Reports 13) şi hotărârea Curţii în cauza
menţionată mai sus Loizidou v. Turkey (obiecţii preliminare).
360. La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a

declarat că doreşte să-şi schimbe poziţia exprimată în observaţiile sale scrise
din 24 octombrie 2000 cu privire la chestiunea responsabilităţii Federaţiei
Ruse. El şi-a justificat noua sa poziţie prin faptul că intenţia sa era de a
„evita consecinţe nedorite, şi anume stoparea procesului iniţiat pentru a
soluţiona diferendul transnistrean şi a pune capăt detenţiei celorlalţi
reclamanţi”.
361. În observaţiile sale scrise din 1 octombrie 2003, Guvernul Moldovei
a subliniat faptul că Armata a Paisprezecea a luat parte activă atât direct, cât
şi indirect, la conflictul din 1991-92 de partea separatistă şi oferindu-le
acestora suport logistic şi militar. Guvernul Republicii Moldova consideră
că Federaţia Rusă este stat succesor, în context internaţional, al fostei URSS
şi că este, prin urmare, responsabilă de faptele comise de autorităţile URSS
în această cauză de către Armata a Paisprezecea, care a devenit GOR, şi în
special de instalarea regimului separatist transnistrean şi de consecinţele
acelor fapte.
Mai mult, Guvernul Republicii Moldova a declarat că responsabilitatea
Federaţiei Ruse trebuie angajată având în vedere participarea militarilor
Armatei a Paisprezecea la reţinerea şi interogarea reclamanţilor, detenţia lor
în încăperile Armatei a Paisprezecea şi transmiterea lor separatiştilor
transnistreni.
362. Prin urmare, Guvernul Republicii Moldova consideră că, în general,
în temeiul articolului 1 al Convenţiei, faptele comise pe teritoriul
transnistrean ţin de jurisdicţia Federaţiei Ruse până la soluţionarea
definitivă a diferendului transnistrean.
363. Guvernul Republicii Moldova a evidenţiat faptul că, în timp ce el nu
s-a opus transferului unor echipamente civile, care au aparţinut GOR,
Transnistriei, el întotdeauna s-a pronunţat categoric împotriva transferului în
regiune a oricărui tip de armament, echipament militar sau tehnologie cu
dublă destinaţie (atât militară, cât şi civilă).
În ceea ce priveşte semnificaţia termenului „autorităţile administraţiei
publice locale ale regiunii transnistrene a Republicii Moldova”, care
figurează în anumite acorduri încheiate cu Federaţia Rusă, în care acestor
autorităţi sunt conferite drepturi specifice, Guvernul Republicii Moldova a
subliniat că el se referă la autorităţile administrative create în conformitate
cu normele constituţionale ale Republicii Moldova şi care sunt subordonate
autorităţilor centrale. Guvernul Republicii Moldova respinge categoric
interpretarea conform căreia autorităţile locale la care se face referire în
acele acorduri sunt cele subordonate autorităţilor de la Tiraspol.
3. Reclamanţii
364. Reclamanţii au susţinut că responsabilitatea Federaţiei Ruse este
angajată în temeiul mai multor factori. Aceştia includ contribuţia fostei
URSS şi a Federaţiei Ruse la crearea „RMN”, participarea forţelor armate
ruseşti şi a cazacilor ruşi în conflictul armat din 1991-92 dintre Republica

Moldova şi „RMN” şi susţinerea economică şi politică oferită de către
Federaţia Rusă „RMN”.
365. În primul rând, autorităţile Federaţiei Ruse au susţinut autorităţile
separatiste din Transnistria atât din punct de vedere politic, cât şi prin
participarea la conflictul armat. În această privinţă, reclamanţii s-au referit
la probele factologice care au confirmat susţinerea acordată de Federaţia
Rusă (a se vedea paragrafele 111-136 de mai sus), precum şi la apelurile
numeroase făcute în 1992 de către autorităţile moldoveneşti împotriva
agresiunii Armatei a Paisprezecea asupra teritoriului Republicii Moldova.
De asemenea, ei au denunţat declaraţiile publice făcute de către comandanţii
Armatei a Paisprezecea şi liderii ruşi în favoarea separatiştilor, precum şi
participarea acelor comandanţi la alegerile din Transnistria, la paradele
militare ale forţelor transnistrene şi alte manifestaţii publice.
366. Reclamanţii au declarat că Federaţia Rusă nu a întreprins nimic
pentru a împiedica cazacii şi alţi mercenari ruşi să vină în Transnistria
pentru a lupta alături de separatişti. Dimpotrivă, Federaţia Rusă a încurajat
mercenarii să facă acest lucru, în timp ce Armata a Paisprezecea a înarmat şi
a antrenat separatiştii.
367. Reclamanţii au declarat că aşa-zisele organe de putere ale „RMN”
sunt, de fapt, nişte marionete ale Guvernului Federaţiei Ruse.
368. Mai mult, ei au declarat că „RMN” a fost recunoscută de către
Federaţia Rusă. Ei s-au referit, în acest sens, la acordul din 20 martie 1998
cu privire la patrimoniul fostei Armate a Paisprezecea între Federaţia Rusă
şi Transnistria (a se vedea paragraful 299 de mai sus), la învinuirile conform
cărora partide politice din Federaţia Rusă au filiale la Tiraspol, că Ministerul
Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a deschis un oficiu consular fără
acordul autorităţilor din Republica Moldova, precum şi la faptul că liderii
transnistreni, inclusiv dl Smirnov, dl Maracuţa şi dl Caraman deţin
paşapoarte ruseşti.
369. În afară de recunoaşterea de facto a „RMN”, Federaţia Rusă a
susţinut regimul de la Tiraspol economic şi financiar, aşa precum rezultă şi
din acordul menţionat mai sus din 20 martie 1998, care acorda „RMN” o
parte din veniturile obţinute în urma vânzărilor echipamentului GOR; de
asemenea autorităţile transnistrene au beneficiat de o reducere din partea
autorităţilor ruse la datoria Transnistriei faţă de Federaţia Rusă; la fel au fost
stabilite relaţii economice dintre producătorii de armament rusesc
„Rosvoorujenye” şi autorităţile transnistrene; precum şi au fost deschise
conturi ale Băncii din Transnistria la Banca Centrală a Federaţiei Ruse.
370. Potrivit reclamanţilor, asemenea fapte, combinate cu controlul de
facto exercitat de către Federaţia Rusă asupra teritoriului transnistrean
angajează responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru încălcările drepturilor
omului care au fost comise acolo.
Reclamanţii s-au bazat pe jurisprudenţa Curţii în cauza menţionată mai

sus, Loizidou v. Turkey (obiecţiile preliminare) în susţinerea opiniei că
Federaţia Rusă poate fi considerată responsabilă pentru faptele comise în
afara teritoriului său, însă într-o regiune aflată sub controlul acesteia.
Ei au invocat, de asemenea, şi jurisprudenţa Curţii Internaţionale de
Justiţie, care a accentuat, în avizul său consultativ cu privire la prezenţa
Sud-Africană pe teritoriul Namibiei, că statele sunt obligate să asigure că
faptele comise de persoane particulare nu afectează locuitorii de pe teritoriul
respectiv. De asemenea, ei s-au referit la cauza Kling, în care Comisia
Generală pentru Plângeri, creată de către Statele Unite ale Americii şi Mexic
în anul 1923, a constatat că un stat este responsabil pentru acţiunile rebele
comise de către soldaţii săi.
4. Guvernul României, terţul intervenient

371. Guvernul României a declarat că scopul intervenţiei sale este de a
oferi clarificări ale faptelor şi raţionamente juridice pentru susţinerea cauzei
reclamanţilor care sunt cetăţeni ai României.
372. În timp ce acceptă că faptele care au fost denunţate au avut loc şi
continuă în „RMN”, o parte a teritoriului Republicii Moldova aflată sub
autoritatea de facto a administraţiei separatiste de la Tiraspol, Guvernul
României subliniază influenţa trupelor Federaţiei Ruse în crearea şi
menţinerea regiunii transnistrene, care se află în afara controlului guvernului
de la Chişinău.
Guvernul României a declarat că Armata a Paisprezecea a contribuit la
crearea forţelor militare separatiste. După terminarea conflictului,
personalul Armatei a Paisprezecea a rămas pe teritoriul Republicii Moldova.
373. Guvernul României s-a referit la jurisprudenţa instituţiilor
Convenţiei, conform căreia responsabilitatea unui stat contractant poate fi,
de asemenea, angajată când, în urma unei acţiuni militare, acesta exercită un
control efectiv asupra unei regiuni din afara teritoriului său naţional (Cyprus
v. Turkey, decizia Comisiei menţionată mai sus; Loizidou v. Turkey
(obiecţiile preliminare), menţionată mai sus; şi Cyprus v. Turkey, cererea no.
25781/94, Raportul Comisiei din 4 iunie 1999).
Guvernul român a declarat că această jurisprudenţă este întru totul
aplicabilă faptelor acestei cauze, în primul rând, din cauza participării
forţelor militare ale Armatei a Paisprezecea în conflictul militar pe parcursul
căruia Republica Moldova a încercat să-şi restabilească jurisdicţia sa asupra
teritoriilor respective şi, în al doilea rând, din cauza staţionării acestor forţe
militare pe teritoriul „RMN”. Este puţin important faptul că numărul real al
militarilor ruşi a scăzut treptat odată cu progresul autorităţilor locale de a-şi
forma propriile lor forţe armate, deoarece Armata a Paisprezecea a continuat
să fie prezentă pe teritoriul Republicii Moldova.
374. Mai mult, autorităţile Federaţiei Ruse exercită influenţă politică
asupra autorităţilor separatiste de la Tiraspol.
375. Guvernul român susţine că un stat este responsabil pentru faptele

comise de autorităţile sale, inclusiv abuzurile de putere, şi s-a referit la acest
subiect la anumite declaraţii făcute de către autorităţile ruse, inclusiv de
Preşedintele Elţin, şi la cazul soldaţilor ruşi care au trecut de partea
separatiştilor. Mai mult, el a declarat că un stat trebuie, de asemenea,
considerat responsabil pentru faptele ilegale comise de persoane private, în
cazul în care acele fapte au fost rezultatul unei deficienţe din partea
autorităţilor de stat fie sub forma unei omisiuni de a preveni faptele
respective, a lipsei controlului, fie din neglijenţă.
376. Curtea consideră că principiile generale rezumate mai sus (a se
vedea paragrafele 310-321) sunt relevante pentru a examina chestiunea dacă
reclamanţii se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse.
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus

377. În această cauză, sarcina Curţii este de a determina dacă, luând în
consideraţie principiile menţionate mai sus (a se vedea, în special,
paragrafele 314-316), Federaţia Rusă poate fi considerată responsabilă
pentru pretinsele încălcări.
378. Curtea notează că Federaţia Rusă este statul succesor al URSS
conform normelor dreptului internaţional (a se vedea paragraful 290 de mai
sus). De asemenea, ea mai notează şi faptul că, atunci când a fost creată
CSI, Moldova nu s-a alăturat exerciţiilor în cadrul forţelor armate ale CSI,
iar mai târziu a confirmat că nu a dorit să ia parte la cooperarea în domeniul
militar în cadrul CSI (a se vedea paragrafele 293-294 citate mai sus).
(a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
379. Curtea notează că, la 14 noiembrie 1991, când URSS s-a destrămat,
tânăra Republică Moldova a declarat dreptul său asupra echipamentelor şi
arsenalului Armatei a Paisprezecea a URSS, care a fost staţionată pe
teritoriul acesteia (a se vedea paragraful 37 de mai sus).
De asemenea, ea a demarat negocieri cu Federaţia Rusă cu scopul de a
obţine retragerea acestei armate de pe teritoriul său.
380. Curtea observă că, pe parcursul conflictului din Republica Moldova
din anii 1991-92, trupele Armatei a Paisprezecea (care a aparţinut succesiv
URSS, CSI şi ulterior Federaţiei Ruse) staţionate în Transnistria, care este
parte integrantă a Republicii Moldova, au luptat împreună cu şi de partea
forţelor separatiste transnistrene. Mai mult, cantităţi mari de arme din
depozitele Armatei a Paisprezecea (care ulterior a devenit GOR) au fost
transmise în mod benevol separatiştilor, care au mai putut obţine şi alte
arme, fără ca soldaţii ruşi să se opună (a se vedea paragrafele 48-136 de mai

sus).
Curtea notează că, începând cu luna decembrie a anului 1991, autorităţile
moldoveneşti au denunţat în mod sistematic în faţa organismelor
internaţionale ceea ce ele au numit „acte de agresiune” ale Armatei a
Paisprezecea împotriva Republicii Moldova şi au acuzat Federaţia Rusă de
susţinerea separatiştilor transnistreni.
Având în vedere principiul responsabilităţii statului pentru abuzurile de
putere, acesta, după cum a declarat Guvernul Federaţiei Ruse, nu este
aplicabil în privinţa Federaţiei Ruse, deoarece Armata a Paisprezecea nu a
participat la operaţiuni militare între forţele militare ale Republicii Moldova
şi insurgenţii transnistreni.
381. Pe parcursul confruntărilor dintre autorităţile Republicii Moldova şi
separatiştii transnistreni, liderii Federaţiei Ruse au susţinut autorităţile
separatiste prin declaraţiile lor politice (a se vedea paragrafele 46, 75, 137-
138 de mai sus). Federaţia Rusă a elaborat prevederile principale ale
acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992 pe care ea l-a semnat ca
parte.
382. În lumina tuturor acestor circumstanţe, Curtea consideră că
responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată în ceea ce priveşte faptele
ilegale comise de separatiştii transnistreni, luând în consideraţie susţinerea
politică şi militară oferită de aceasta pentru instaurarea unui regim separatist
şi participarea militarilor săi la luptele care au avut loc. Acţionând astfel,
autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea
regimului separatist în regiunea transnistreană, care este o parte integrantă a
Republicii Moldova.
În continuare, Curtea notează că, chiar şi după acordul de încetare a
focului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să acorde sprijin
militar, politic şi economic regimului transnistrean (a se vedea paragrafele
111-116 de mai sus), permiţându-i astfel acestuia să supravieţuiască şi să se
consolideze pentru a obţine o anumită autonomie faţă de Moldova.
383. Curtea notează în continuare că, în contextul evenimentelor
menţionate mai sus, reclamanţii au fost reţinuţi în iunie 1992 cu participarea
soldaţilor Armatei a Paisprezecea (ulterior GOR). Primii trei reclamanţi au
fost deţinuţi atunci în încăperile Armatei a Paisprezecea şi păziţi de militari
ai acesteia. Pe parcursul perioadei detenţiei lor, aceşti trei reclamanţi au fost
interogaţi şi au fost supuşi unor tratamente care ar fi fost contrare articolului
3 al Convenţiei. Apoi, ei au fost transmişi în custodia miliţiei transnistrene.
În mod similar, în urma reţinerii sale de către soldaţii Armatei a
Paisprezecea, cel de-al patrulea reclamant a fost transmis miliţiei separatiste
transnistrene, apoi deţinut, interogat şi supus în încăperile miliţiei la
tratamente care ar putea, de asemenea, fi considerate contrare articolului 3
al Convenţiei.
384. Curtea consideră că, luând în consideraţie faptele menţionate mai

sus, reclamanţii se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, în sensul articolului 1
al Convenţiei, deşi în perioada în care acestea au avut loc, Convenţia încă
nu era în vigoare pentru Federaţia Rusă.
Acest lucru rezultă din faptul că evenimentele care angajează
responsabilitatea Federaţiei Ruse trebuie considerate ca incluzând nu numai
faptele în care au fost implicaţi agenţi de stat, cum ar fi reţinerea şi detenţia
reclamanţilor, dar, de asemenea, şi transmiterea lor miliţiei şi regimului
transnistrean, precum şi maltratarea reclamanţilor de către miliţie, deoarece,
acţionând în acest mod, exponenţii Federaţiei Ruse au fost pe deplin
conştienţi că au transferat reclamanţii unui regim ilegal şi neconstituţional.
În plus, având în vedere faptele de care reclamanţii au fost acuzaţi,
exponenţii Federaţiei Ruse au ştiut sau cel puţin ar fi trebuit să ştie ce soartă
îi aşteaptă.
385. În opinia Curţii, toate faptele comise de soldaţii ruşi cu privire la
reclamanţi, inclusiv transmiterea reclamanţilor regimului separatist, în
contextul colaborării autorităţilor Federaţiei Ruse cu acest regim ilegal, sunt
de natură să angajeze responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru faptele
acestui regim.
Rămâne doar de determinat dacă responsabilitatea a rămas angajată şi
dacă aceasta era angajată la data ratificării Convenţiei de către Federaţia
Rusă.
(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă
386. Cu privire la perioada ulterioară ratificării Convenţiei, la 5 mai
1998, Curtea notează următoarele:
387. Armata Federaţiei Ruse continuă să fie staţionată pe teritoriul
Republicii Moldova, fapt ce constituie o încălcare a angajamentului asumat
de Federaţia Rusă de a o retrage definitiv la summiturile OSCE de la
Istanbul (1999) şi Porto (2001). Deşi numărul trupelor ruseşti staţionate pe
teritoriul transnistrean a scăzut semnificativ începând cu anul 1992 (a se
vedea paragraful 131 de mai sus), Curtea notează că arsenalul militar al
GOR este încă depozitat acolo.
Prin urmare, ţinând cont de importanţa acestui arsenal militar (a se vedea
paragraful 131 de mai sus), importanţa militară a GOR în regiune şi
influenţa sa persistă.
388. În continuare, Curtea observă că, în temeiul acordurilor încheiate
între Federaţia Rusă, pe de o parte, şi autorităţile moldoveneşti şi cele
transnistrene, pe de altă parte (a se vedea paragrafele 112-120 şi 123 de mai
sus), autorităţile „RMN” urmau să obţină infrastructura şi arsenalul GOR la
momentul retragerii sale definitive. Trebuie notat în această privinţă faptul
că termenul „autorităţile administraţiei locale” ale regiunii transnistrene, aşa
precum el este interpretat de Guvernul Federaţiei Ruse şi care figurează,
printre altele, în acordul din 21 octombrie 1994 (a se vedea paragraful 116
de mai sus), este diferit de cel folosit de către Guvernul Republicii Moldova,
fapt care a permis regimului „RMN” să obţină acea infrastructură.
389. Cu privire la relaţiile militare, Curtea notează că delegaţia Moldovei
la Comisia Unificată de Control a pus în discuţie în mod constant învinuirile
privind legătura dintre personalul GOR şi autorităţile transnistrene cu
privire la transferul arsenalului militar acestora. Ea subliniază că personalul
GOR a negat toate acele învinuiri în prezenţa delegaţilor, declarând că o
parte din echipament ar fi putut ajunge în mâinile separatiştilor ca urmare a
furtului.
Luând în consideraţie acuzaţiile făcute împotriva GOR şi natura
periculoasă a arsenalului său militar depozitat, Curtea constată că îi este
greu să înţeleagă de ce trupele GOR nu au recurs la mijloace legale efective
pentru a preveni astfel de transferuri sau furturi, după cum aparent rezultă
din declaraţiile martorilor lor în faţa delegaţilor.
390. Curtea acordă o importanţă deosebită suportului financiar de care a
beneficiat „RMN” în virtutea următoarelor acorduri încheiate cu Federaţia
Rusă:
- acordul din 20 martie 1998 între Federaţia Rusă şi reprezentanţi ai
„RMN” prevedea împărţirea unei părţi din venitul obţinut din vânzarea
echipamentului GOR între „RMN” şi Federaţia Rusă;
- acordul din 15 iunie 2001 cu privire la munca comună în vederea
utilizării armamentului, tehnicii militare şi a muniţiilor;
- reducerea de către Federaţia Rusă cu 100 de milioane de dolari a
datoriei pe care „RMN” o avea faţă de Federaţia Rusă; şi
- aprovizionarea Transnistriei cu gaz importat din Federaţia Rusă la un
preţ mai avantajos decât cel oferit pentru restul Republicii Moldova (a se
Curtea, în continuare, notează informaţia prezentată de către reclamanţi
şi care nu a fost negată de către Guvernul Federaţiei Ruse conform căreia
întreprinderile şi instituţiile din Federaţia Rusă în mod normal controlate de
către stat sau a căror activităţi este autorizată de stat, care operează, în mod
special, în domeniul militar, au stabilit relaţii comerciale cu întreprinderi sau
instituţii similare din „RMN” (a se vedea paragrafele 150 şi 151 de mai sus).
391. De asemenea, Curtea notează că, atât înainte, cât şi după data de 5
mai 1998, în zona de securitate controlată de forţele ruseşti de menţinere a
păcii, regimul „RMN” a continuat să-şi desfăşoare trupele sale ilegal, să
producă şi să vândă arme, contrar acordului din 21 iulie 1992 (a se vedea
paragrafele 99, 100, 150 şi 151 de mai sus).
392. Toate cele menţionate mai sus dovedesc că „RMN”, formată în anii
1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, dotată cu organe ale puterii şi cu o
administraţie proprie, continuă să rămână sub controlul efectiv sau cel puţin
sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse, şi care, în orice caz, supravieţuieşte
datorită suportului militar, economic, financiar şi politic oferit de către
Federaţia Rusă.
393. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că există o legătură

continuă şi neîntreruptă a responsabilităţii din partea Federaţiei Ruse pentru
soarta reclamanţilor, deoarece politica Federaţiei Ruse de a susţine regimul
separatist şi de a colabora cu acesta a continuat şi după 5 mai 1998, iar după
această dată, Federaţia Rusă nu a făcut nici o încercare de a pune capăt
situaţiei reclamanţilor provocată de către exponenţii săi şi nu a luat măsuri
pentru a împiedica încălcările care au fost comise după 5 mai 1998.
Având în vedere aceste fapte, este puţin important că, începând cu 5 mai
1998, exponenţii Federaţiei Ruse nu au participat direct la evenimentele
denunţate în această cauză.
394. În concluzie, reclamanţii se află sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în
sensul articolului 1 al Convenţiei şi responsabilitatea Federaţiei Ruse este
angajată cu privire la faptele denunţate de reclamanţi.
III. COMPETENŢA RATIONE TEMPORIS A CURŢII
395. În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii

Moldova a declarat că încălcările invocate de reclamanţi sunt de natură
continuă şi că, prin urmare, Curtea are competenţa să le examineze.
396. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că faptele denunţate de
reclamanţi au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru
Federaţia Rusă la 5 mai 1998 şi că, prin urmare, faptele respective nu se
încadrează în competenţa ratione temporis a Curţii.
397. Reclamanţii au declarat că încălcările pretinse sunt continue şi că
Curtea are, prin urmare, competenţa de a le examina.
398. Guvernul României nu a prezentat nici un argument cu privire la
acest subiect.
399. Curtea observă că Convenţia a intrat în vigoare pentru Republica
Moldova la 12 septembrie 1997, iar pentru Federaţia Rusă la 5 mai 1998. Ea
notează că în fiecare Stat Contractant, Convenţia se aplică numai cu privire
la faptele care au loc după intrarea în vigoare a Convenţiei în raport cu statul
respectiv.
A. Pretenţia în temeiul articolului 6 al Convenţiei
400. Curtea notează faptul că reclamanţii au declarat că ei nu au avut

parte de un proces echitabil în faţa „Judecătoriei Supreme a „RMN”.
Totuşi, procedurile care au avut loc în faţa instanţei judecătoreşti
respective au sfârşit cu hotărârea din 9 decembrie 1993 (a se vedea
paragraful 215 de mai sus), înainte de data la care Convenţia a fost ratificată
de Republica Moldova şi Federaţia Rusă, iar procesul de judecată al
reclamanţilor nu reprezintă o situaţie continuă.
Prin urmare, Curtea nu are competenţă ratione temporis de a examina
pretenţia depusă în temeiul articolului 6 al Convenţiei.
B. Pretenţiile în temeiul articolelor 3, 5 şi 8 ale Convenţiei
401. Reclamanţii au declarat că detenţia lor nu a fost legală, deoarece

hotărârea de judecată în baza căreia ei au fost deţinuţi, trei reclamanţi fiind
deţinuţi până în prezent, nu a fost pronunţată de o instanţă de judecată
competentă. Ei au declarat că, în timpul detenţiei lor în închisoarea de la
Tiraspol, ei nu au avut posibilitatea să corespondeze liber sau să primească
vizite din partea familiilor lor. De asemenea, ei s-au plâns de condiţiile lor
de detenţie.
402. Curtea notează că încălcările pretinse de reclamanţi se referă la
evenimente care au început odată cu încarcerarea reclamanţilor în anul 1992
şi care continuă şi în prezent.
403. Curtea, prin urmare, are competenţa ratione temporis să examineze
pretenţiile depuse în măsura în care acestea se referă la evenimente care au
avut loc după 12 septembrie 1997 în ceea ce priveşte Republica Moldova şi
după 5 mai 1998 în ceea ce priveşte Federaţia Rusă.
C. Pretenţia în temeiul articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie
404. Reclamanţii au declarat că ei au fost lipsiţi de bunurile lor, fapt care

constituie o violare a articolului 1 al Protocolului 1, deoarece hotărârea de
judecată în baza căreia ei au fost lipsiţi de bunurile lor a fost ilegală. Ei se
consideră victime ale unei încălcări continue a drepturilor lor.
405. Curtea notează că reclamanţii nu au prezentat nici o probă cu privire
la executarea hotărârii de confiscare a bunurilor lor, fapt care ar permite
Curţii să determine dacă este vorba de o încălcare continuă a dreptului lor.
Totuşi, luând în consideraţie concluzia de mai jos (a se vedea paragraful
474), ea nu consideră necesar să stabilească dacă ea are competenţă ratione
temporis să examineze această pretenţie.
D. Pretenţia domnului Ilaşcu în temeiul articolului 2 al Convenţiei
406. Bazându-se pe articolul 2 al Convenţiei, dl Ilaşcu a denunţat

condamnarea sa la pedeapsa cu moartea, susţinând că sentinţa nu a fost
anulată de autorităţile care au pronunţat-o şi care pot s-o execute în orice
moment, în cazul în care el s-ar întoarce în Transnistria.
407. Curtea observă că, la 9 decembrie 1993, reclamantul a fost
condamnat la moarte de o instanţă de judecată creată de autorităţile
separatiste transnistrene, care nu sunt recunoscute de către comunitatea
internaţională. La momentul ratificării Convenţiei de către statele pârâte,
sentinţa pronunţată împotriva reclamantului nu a fost anulată de autorităţile
care au pronunţat-o, prin urmare, aceasta este încă în vigoare.
408. În concluzie, Curtea este competentă ratione temporis de a examina
această pretenţie.
409. Dl Ilaşcu a pretins că el a fost condamnat la pedeapsa cu moartea de

către o instanţă de judecată ilegală şi a declarat că există riscul ca el să fie
executat în orice moment. Primul paragraf al articolului 2 al Convenţiei
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
lege”.
410. Reclamantul a declarat că decretul de graţiere semnat de

„Preşedintele RMN” la 5 mai 2001 a fost un fals creat cu unicul scop de a
induce în eroare Curtea, şi că de fapt ordinul autorităţilor „RMN” prin care
el a fost condamnat la moarte a rămas în vigoare.
El a declarat în această privinţă că la 22 iunie 2001, după eliberarea sa,
autorităţile moldoveneşti au declarat că nu dispuneau de nici un document
care să confirme faptul că el a fost graţiat. Numai la 16 noiembrie 2001, ca
răspuns la întrebările suplimentare adresate de către Curte, Guvernul a
transmis Curţii o copie a decretului de graţiere. Reclamantul a mai declarat
că, la 5 mai 2001, el a fost „predat” autorităţilor Republicii Moldova în baza
unui document de transfer înmânat directorului Serviciului de Informaţii şi
Securitate al Republicii Moldova de către dl Chevtsov, „ministrul Securităţii
al RMN”, un document pe care reclamantul l-a văzut cu ochii săi. Mai mult,
dl Chevtsov a spus că sentinţa rămâne valabilă şi că aceasta va fi executată
dacă dl Ilaşcu se va întoarce în Transnistria.
411. Guvernul Federaţiei Ruse nu a prezentat observaţii cu privire la
fondul acestei pretenţii.
412. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că a existat o
încălcare a dreptului reclamantului, garantat de articolul respectiv.
413. Guvernul României a declarat că, deoarece hotărârea Judecătoriei
Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994, prin care sentinţa
împotriva reclamantului a fost anulată, nu a fost executată, există riscul ca dl
Ilaşcu să fie executat dacă el s-ar întoarce în Transnistria.
414. Curtea notează că Republica Moldova a ratificat Protocolul nr. 6 la

Convenţie, abolind pedeapsa capitală pe timp de pace, la 1 octombrie 1997.
De asemenea, Republica Moldova a semnat Protocolul nr. 13 la Convenţie
care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe, la 3 mai
2002. Federaţia Rusă n-a ratificat nici Protocolul nr. 6 şi nici Protocolul nr.
13, dar a introdus moratoriu la aplicarea pedepsei capitale.
415. Pedeapsa capitală la care dl Ilaşcu a fost condamnat de către
„Judecătoria Supremă a RMN”, a fost casată de către Judecătoria Supremă a
Republicii Moldova la 3 februarie 1994, dar până în prezent hotărârea de
casare nu a fost executată (a se vedea paragraful 222 de mai sus).
Abia în noiembrie 2001, Guvernul Republicii Moldova a expediat Curţii
o copie a decretului „Preşedintelui RMN” din 5 mai 2001 prin care
reclamantul a fost graţiat (a se vedea paragraful 281 de mai sus). Cu aceeaşi
ocazie, Guvernul Republicii Moldova a informat Curtea despre zvonurile
potrivit cărora dl Smirnov ar fi comutat pedeapsa capitală a reclamantului
cu detenţia pe viaţă. Curtea notează că autenticitatea decretului de graţiere a
reclamantului emis de către dl Smirnov este contestată de către reclamant,
care a declarat că el a fost pur şi simplu predat autorităţilor moldoveneşti,
sentinţa pronunţată împotriva sa rămânând în vigoare, el riscând să fie
executat în cazul întoarcerii sale pe teritoriul Transnistriei.
416. Luând în consideraţie probele prezentate ei, Curtea nu poate stabili
circumstanţele exacte ale eliberării dlui Ilaşcu sau dacă pedeapsa capitală la
care a fost condamnat a fost comutată cu detenţia pe viaţă (a se vedea
Deoarece dl Ilaşcu a fost eliberat şi locuieşte în prezent împreună cu
familia sa în România, stat al cărei cetăţean este şi unde deţine funcţia de
membru al Senatului (a se vedea paragraful 20 de mai sus), Curtea
consideră că riscul ca pedeapsa capitală, la care reclamantul a fost
condamnat la 9 decembrie 1993, să fie executată este mai mult ipotetic
decât real.
417. Pe de altă parte, nu este disputat faptul că, după ratificarea
Convenţiei de către cele două state pârâte, dl Ilaşcu a suferit atât datorită
condamnării sale la pedeapsa capitală, cât şi a condiţiilor sale de detenţie,
fiind în tot acest timp ameninţat cu executarea acestei sentinţe.
418. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că faptele de care s-a
plâns dl Ilaşcu nu necesită o examinare separată în temeiul articolului 2 al
Convenţiei, şi consideră corespunzător de a examina această pretenţie prin
prisma articolului 3 al Convenţiei.
419. Reclamanţii s-au plâns de condiţiile lor de detenţie şi de tratamentul

la care sunt supuşi pe parcursul detenţiei. Suplimentar, dl Ilaşcu s-a plâns de
condiţiile detenţiei sale fiind permanent ameninţat cu executarea pedepsei
capitale. Ei s-au bazat pe articolul 3 al Convenţiei, care prevede:
degradante.”
420. Reclamanţii au declarat că tratamentele deosebit de grave la care au

fost supuşi pe perioada detenţiei au adus atingere demnităţii lor, i-au înjosit
şi au avut efecte dezastruoase asupra stării lor fizice şi psihice. În cazul dlui
Ilaşcu, trebuie de asemenea luată în consideraţie incertitudinea în care el a
trebuit să trăiască, datorită posibilităţii ca pedeapsa capitală la care a fost
condamnat să fie executată.
421. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că alegaţiile reclamanţilor nu au
nici o legătură cu Federaţia Rusă şi că, oricum, sunt nefondate.
422. Guvernul Republicii Moldova a declarat în observaţiile sale din 24
octombrie 2000 că declaraţiile reclamanţilor cu privire la condiţiile lor de
detenţie sunt plauzibile.
423. Guvernul României, în calitate de terţ intervenient, a declarat că
tratamentul îndurat de reclamanţi pe parcursul detenţiei lor poate fi calificat
drept ”tortură” în sensul articolului 3 al Convenţiei, având în vedere
caracterul lor deliberat, natura lor josnică şi faptul că ele au provocat
reclamanţilor suferinţe grave şi crude.
424. Curtea reiterează că articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din
cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele
mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei
organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele
sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea
normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine
prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2 al
Convenţiei, nici o derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă
este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea,
printre altele, Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V;
şi Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV).
425. Curtea a considerat tratamentul ca fiind „inuman”, deoarece inter
alia acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir şi a cauzat fie leziuni
corporale, fie suferinţe fizice sau psihice intense. Curtea a considerat un
tratament ca fiind „degradant”, deoarece el a cauzat victimelor sentimente
de frică, îngrijorare şi inferioritate capabile să le umilească şi să le
înjosească (a se vedea, de exemplu, Kudla v. Poland [GC], nr. 30210/96, §
92, ECHR 2000-XI).
426. Pentru a determina dacă o anumită formă de maltratare poate fi
calificată drept tortură, Curtea trebuie să ia în vedere distincţia prevăzută în
articolul 3 dintre acest termen şi cel de tratament inuman sau degradant. Aşa
precum ea a constatat anterior, intenţia a fost ca Convenţia, printr-o astfel de

distincţie, să acorde un stigmat special tratamentului inuman deliberat care
cauzează suferinţe foarte grave şi crude; aceeaşi distincţie este prevăzută în
articolul 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii şi a altor
pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (a se vedea
hotărârea menţionată mai sus, în cauza Selmouni, § 96):
„ În scopul prezentei Convenţii, termenul „tortură” desemnează orice act prin care
se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură
fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o
persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta
sau o terţă persoană l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe
persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea,
atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al
autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la
instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. (...)”
427. De asemenea, Curtea a constatat că termenul „grav” este, la fel ca şi
termenul „nivelul minim de severitate”, necesar pentru ca articolul 3 să
devină aplicabil, fiind prin natura lucrurilor, relativ (ibid., § 100): el
depinde, de asemenea, de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata
tratamentului, efectele sale fizice sau psihice şi, în anumite cazuri, sexul,
vârsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea, printre altele, Kalashnikov v.
Russia, nr. 47095/99, § 95, ECHR, 2002-VI; şi hotărârea Labita menţionată
mai sus, § 120). Mai mult, atunci când Curtea analizează dacă tratamentul
este „degradant” în sensul articolului 3, ea va lua în calcul dacă scopul
acestui tratament a fost de a umili şi înjosi persoana şi dacă, în ceea ce
priveşte consecinţele, acest tratament a afectat negativ personalitatea ei,
într-un mod incompatibil cu articolul 3. Chiar şi absenţa unui asemenea
scop nu poate exclude categoric o constatare a violării articolului 3
(Valasinas v. Lithuania, nr. 44558/98, § 101, ECHR 2001-VIII).
428. Curtea a reiterat în permanenţă că suferinţa şi umilinţa cauzată unei
persoane trebuie, în orice caz, să depăşească elementul inevitabil al
suferinţei sau umilinţei legate de o anumită formă de tratament sau pedeapsă
legitimă. Măsurile prin care o persoană este lipsită de libertatea sa sunt, de
obicei, însoţite de astfel de suferinţe şi umilinţe. Articolul 3 cere statului să
asigure ca fiecare deţinut să fie deţinut în condiţii care sunt compatibile cu
respectarea demnităţii sale umane, ca modul şi metoda de executare a
pedepsei să nu cauzeze persoanei suferinţe sau dureri de o intensitate care să
depăşească nivelul de suferinţă inerent detenţiei şi că, având în vedere
exigenţele detenţiei, sănătatea şi integritatea persoanei să fie în mod adecvat
asigurate (a se vedea Kudla v. Poland, citat mai sus, §§ 92-94).
429. Curtea a constatat anterior că, având în vedere evoluţia politicii
penale a statelor membre ale Consiliului Europei şi standardele general-
acceptate în acest domeniu, pedeapsa cu moartea poate ridica unele întrebări
în temeiul articolului 3 al Convenţiei. În cazul în care o pedeapsă capitală
este pronunţată, circumstanţele personale ale persoanei condamnate,
proporţionalitatea gravităţii crimei comise şi condiţiile de detenţie până la

executarea sentinţei sunt exemple de factori capabili să facă aplicabile
prevederile articolului 3 al Convenţiei tratamentului sau pedepsei primite de
persoana condamnată (a se vedea Soering v. the United Kingdom, hotărâre
din 7 iulie 1989, Series A nr. 161, p. 41, § 104; şi Poltoratskiy v. Ukraine,
nr. 38812/97, § 133).
430. Pentru fiecare persoană condamnată la moarte o amânare între
pronunţarea şi executarea sentinţei şi suportarea unui stres grav în condiţii
necesare pentru o încarcerare strictă sunt inevitabile (a se vedea Soering v.
the United Kingdom, menţionat mai sus, p. 44, § 111). Totuşi, în anumite
circumstanţe, impunerea unei asemenea sentinţe poate determina un
tratament care să depăşească limita stabilită de articolul 3, când, de
exemplu, o perioadă lungă de timp trebuie petrecută pe culoarul morţii în
condiţii extreme, cu o stare permanentă şi crescândă de îngrijorare în
aşteptarea executării pedepsei cu moartea (ibid.).
431. Mai mult, îngrijorarea şi suferinţa cauzată de o asemenea sentinţă
poate fi agravată numai de natura arbitrară a procedurilor care au impus-o,
astfel că, luând în consideraţie că este vorba de viaţa unei persoane, sentinţa
devine astfel o violare a Convenţiei.
432. Interzicerea contactelor cu alţi deţinuţi din motive de securitate,
disciplinare sau de protecţie nu constituie în sine un tratament sau o
pedeapsă inumană. Pe de altă parte, impunerea izolării complete combinată
cu izolarea socială totală pot distruge personalitatea şi constituie o formă de
tratament inuman care nu poate fi justificat de cerinţele de securitate sau de
orice alt motiv (a se vedea, printre altele, Messina v. Italy (dec.), nr.
25498/94, ECHR 1999-V).
433. Mai mult, atunci când sunt evaluate condiţiile de detenţie, trebuie
luate în consideraţie efectele cumulative ale acestor condiţii şi învinuirile
specifice aduse de reclamant (a se vedea Dougoz v. Greece, nr. 40907/98, §
46, ECHR 2001-II).
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus în această cauză
(a) Dl Ilaşcu
434. Reclamantul a fost condamnat la moarte la 9 decembrie 1993 şi
deţinut până la eliberarea sa la 5 mai 2001 (a se vedea paragrafele 215 şi
234 de mai sus).
Curtea reiterează că Convenţia nu obligă statele contractante decât cu
privire la faptele care au avut loc din momentul intrării în vigoare a
Convenţiei pentru statele respective, datele relevante în această cauză sunt
12 septembrie 1997 pentru Republica Moldova şi 5 mai 1998 pentru
Federaţia Rusă. Totuşi, pentru a evalua consecinţele pe care condiţiile de
detenţie le-au avut asupra reclamantului, care au rămas mai mult sau mai
puţin aceleaşi, pe întreaga perioadă pe care reclamantul şi-a petrecut-o în
închisoare, Curtea poate lua în consideraţie, de asemenea, întreaga perioadă

a detenţiei reclamantului, care să includă şi perioada de timp de până la
intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statele pârâte.
435. Pe parcursul perioadei foarte lungi de timp petrecute pe culoarul
morţii, reclamantul a trăit cu umbra constantă a morţii, cu frica de a fi
executat. Incapabil să exercite vreun remediu, reclamantul a trăit mulţi ani,
inclusiv după intrarea în vigoare a Convenţiei, în condiţii de detenţie care
păreau să-i reamintească că sentinţa sa putea fi executată (a se vedea
paragrafele 196-210 şi 240-253 de mai sus).
În special, Curtea notează că, după trimiterea unei scrisori adresate
Parlamentului Republicii Moldova în martie 1999, dl Ilaşcu a fost bătut
crunt de gardienii de la închisoarea din Tiraspol, care l-au ameninţat cu
moartea (a se vedea paragrafele 249, 250, 269 şi 270 de mai sus). După acel
incident, lui nu i-a fost permis să mănânce timp de două zile şi nu a văzut
lumina zilei timp de trei zile (a se vedea paragraful 271 de mai sus).
Cât despre execuţiile simulate care au avut loc înainte de intrarea în
vigoare a Convenţiei (a se vedea paragraful 198 de mai sus), nu există dubii
că consecinţele unor asemenea fapte barbare au intensificat suferinţa simţită
de către reclamant cu privire la executarea sa pe întreaga perioadă a
detenţiei sale.
436. Îngrijorarea şi suferinţa pe care el le-a simţit sunt agravate de faptul
că sentinţa nu avea nici un temei legal şi legitimitate în sensul Convenţiei.
„Judecătoria Supremă a RMN” care a pronunţat sentinţa împotriva dlui
Ilaşcu, a fost creată de o entitate care este ilegală conform dreptului
internaţional şi care nu a fost recunoscută de către comunitatea
internaţională. „Curtea” aparţine unui sistem despre care cu greu se poate
spune că funcţionează în baza unui temei constituţional şi legal care să
reflecte o tradiţie juridică compatibilă cu Convenţia. Acest lucru este
dovedit de natura arbitrară a circumstanţelor în care reclamanţii au fost
judecaţi şi condamnaţi, aşa precum au fost descrise de ei, circumstanţe care
nu au fost disputate de către celelalte părţi (a se vedea paragrafele 212-216
de mai sus), şi după cum au fost descrise şi analizate de către instituţiile
OSCE (a se vedea paragraful 286 de mai sus).
437. Hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, prin care
sentinţa împotriva reclamantului a fost casată (a se vedea paragraful 222 de
mai sus), a confirmat natura arbitrară şi ilegală a hotărârii judecătoreşti din 9
decembrie 1993.
438. Cu privire la condiţiile de detenţie a reclamantului pe culoarul
morţii, Curtea notează că dl Ilaşcu a fost deţinut timp de opt ani, din anul
1993 până la eliberarea sa în mai 2001, într-o foarte strictă izolare: el nu
avea nici un contact cu ceilalţi deţinuţi, nu putea primi veşti dinafară -
deoarece lui nu i se permitea să trimită sau să primească corespondenţă - şi
nu avea dreptul să-şi contacteze avocatul sau să primească vizite regulate de
la familia sa. Celula sa nu era încălzită, chiar în condiţii de iarnă grea, şi nu
avea lumină naturală sau ventilaţie. Dovezile arată că dl Ilaşcu de asemenea

a fost privat de mâncare drept pedeapsă, şi că, în orice caz, având în vedere
restricţiile cu privire la primirea coletelor, chiar şi hrana primită din exterior
era deseori neconsumabilă. Reclamantul putea face duş foarte rar, de multe
ori fiind nevoit să aştepte câteva luni. La acest subiect Curtea face trimitere
la concluziile din raportul CPT întocmit în urma vizitei sale în Transnistria
în anul 2000 (a se vedea paragraful 289 de mai sus), în care el a descris
izolarea pe parcursul la atât de mulţi ani ca fiind nejustificată.
Condiţiile de detenţie ale reclamantului au avut efecte devastatoare
asupra sănătăţii sale, care s-a deteriorat pe parcursul anilor petrecuţi în
închisoare. Astfel, el nu a primit îngrijiri adecvate, fiind privat de examinări
şi tratamente medicale regulate (a se vedea paragrafele 258-260, 262-263 şi
265 de mai sus) şi de produse dietetice corespunzătoare. Mai mult, având în
vedere restricţiile cu privire la primirea coletelor, reclamantului nu i-au
putut fi trimise medicamente şi mâncare pentru îmbunătăţirea sănătăţii sale.
439. Curtea notează cu îngrijorare existenţa regulilor care acordă putere
discreţionară în legătură cu corespondenţa şi vizitele în închisoare atât
gardienilor din închisoare, cât şi altor autorităţi şi subliniază că asemenea
reguli sunt arbitrare şi incompatibile cu garanţiile efective şi adecvate
împotriva abuzurilor, garanţii pe care orice sistem penitenciar într-o
societate democratică trebuie să le asigure. Mai mult, în această cauză, astfel
de reguli au făcut condiţiile de detenţie a reclamantului şi mai dure.
440. Curtea conchide că pedeapsa cu moartea impusă reclamantului,
combinată cu condiţiile în care el a trăit şi tratamentul la care acesta a fost
supus pe parcursul detenţiei sale după ratificarea Convenţiei şi, ţinând cont
de starea în care el se afla după mai mulţi ani petrecuţi în astfel de condiţii
înainte de ratificarea Convenţiei, au fost deosebit de grave şi crude şi, prin
urmare, trebuie considerate ca acte de tortură în sensul articolului 3 al
Convenţiei.
Prin urmare, cerinţele impuse de articolul 3 al Convenţiei nu au fost
respectate.
441. Deoarece dl Ilaşcu a fost deţinut în perioada în care Convenţia a
intrat în vigoare pentru Federaţia Rusă, la 5 mai 1998, aceasta este
responsabilă în temeiul motivelor descrise mai sus (a se vedea paragraful
411 de mai sus) de condiţiile de detenţie a reclamantului, tratamentul la care
acesta a fost supus şi suferinţele cauzate acestuia în închisoare.
Dl Ilaşcu a fost eliberat în luna mai 2001 şi numai de la această dată
responsabilitatea Republicii Moldova este angajată cu privire la faptele
denunţate pentru nerespectarea obligaţiilor sale pozitive (a se vedea
paragraful 352 de mai sus). În consecinţă, nu a existat o violare a articolului
3 al Convenţiei de către Republica Moldova în privinţa dlui Ilaşcu.
442. În concluzie, violarea articolului 3 al Convenţiei în privinţa dlui
Ilaşcu este imputabilă numai Federaţiei Ruse.
(b) Ceilalţi trei reclamanţi: condiţiile de detenţie şi tratamentul aplicat

acestora pe parcursul perioadei de detenţie
(i) Dl Ivanţoc
443. Curtea notează pentru început că, pe parcursul desfăşurării
procedurii în faţa ei, guvernele pârâte nu au negat că faptele invocate de
reclamant au avut loc.
Ea consideră, în continuare, că descrierile făcute de către dl Ivanţoc sunt
suficient de precise şi sunt coroborate cu informaţii identice pe care
dumnealui le-a descris de nenumărate ori în faţa soţiei sale şi cu probele
prezentate de ceilalţi martori delegaţilor Curţii.
În lumina tuturor informaţiilor de care dispune, Curtea consideră că poate
fi considerat ca fiind stabilit că, pe parcursul detenţiei reclamantului, care a
inclus şi perioada de după ratificarea Convenţiei de către statele pârâte,
reclamantul a primit un număr mare de lovituri şi a fost supus şi altor forme
de maltratare şi că au existat momente când el a fost privat de hrană şi de
orice asistenţă medicală în pofida stării sale de sănătate, care s-a înrăutăţit
ca urmare a condiţiilor de detenţie. În special, Curtea atrage atenţia asupra
persecutărilor şi maltratărilor la care dl Ivanţoc a fost supus în luna mai a
anului 1999 după depunerea cererii sale la Curte (a se vedea paragrafele
251-252 de mai sus), în anul 2001, în noiembrie 2002 şi februarie 2003 (a se
vedea paragrafele 254, 256 şi 269-272 de mai sus).
444. Mai mult, dl Ivanţoc a fost deţinut încă de la condamnarea sa în anul
1993 în izolare completă, fără a avea contacte cu alţi deţinuţi şi fără acces la
ziare. Reclamantului nu i s-a permis să primească vizite din partea unui
avocat, unicul său contact cu lumea exterioară fiind vizitele şi coletele
primite de la soţia sa, care trebuiau autorizate de către administraţia
închisorii, autorizarea fiind acordată la discreţia administraţiei închisorii.
Toate aceste restricţii, care nu au nici un temei legal şi sunt lăsate la
discreţia autorităţilor, sunt incompatibile cu regimul penitenciar într-o
societate democratică. Ele au contribuit la creşterea suferinţelor psihice şi a
neliniştii reclamantului.
445. Reclamantul este deţinut într-o celulă care nu este încălzită, este
foarte prost ventilată şi nu are lumină naturală, el nu a primit tratamentul
necesar pentru ameliorarea stării sănătăţii sale, chiar dacă au fost realizate
câteva examinări medicale autorizate de administraţia închisorii. La acest
subiect, Curtea se referă la concluziile făcute în raportul CPT în urma vizitei
sale în Transnistria în anul 2000 (a se vedea paragraful 289 de mai sus).
446. În opinia Curţii, un asemenea tratament este în stare să producă
dureri şi suferinţe atât psihice, cât şi fizice, care ar putea fi înrăutăţite doar
de izolarea completă a reclamantului şi care au avut ca scop să-i provoace
sentimente de teamă, nelinişte şi vulnerabilitate care să-l umilească,
înjosească şi să-i distrugă rezistenţa şi voinţa.
Curtea este de părere că tratamentul la care a fost supus reclamantul de

către persoanele care aparţin autorităţilor administrative ale „RMN” a avut
scopul de a-l pedepsi pentru faptele pe care se presupune că reclamantul le-
ar fi comis.
447. Astfel, Curtea consideră că, analizat în general şi având în vedere
gravitatea acestor fapte, natura lor repetitivă şi scopul lor, tratamentul la
care a fost supus dl Ivanţoc i-a cauzat acestuia suferinţă şi dureri „grave”, şi
a fost deosebit de grav şi dur. Toate aceste fapte trebuie considerate acte de
tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.
448. Deoarece dl Ivanţoc a fost deţinut în perioada în care Convenţia a
intrat în vigoare pentru Federaţia Rusă, aceasta din urmă este responsabilă,
în temeiul motivelor menţionate mai sus (a se vedea paragraful 393) din
cauza condiţiilor sale de detenţie, tratamentului la care a fost supus şi a
suferinţelor care i-au fost cauzate în închisoare.
Luând în consideraţie concluziile la care Curtea a ajuns în ceea ce
priveşte responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate, ca
urmare a nerespectării obligaţiilor sale pozitive după luna mai a anului 2001
(a se vedea paragraful 352 de mai sus), Republica Moldova este
responsabilă de violarea articolului 3 al Convenţiei în privinţa dlui Ivanţoc,
începând cu această dată.
449. În concluzie, în privinţa dlui Ivanţoc a existat o violare a articolului
3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, începând cu data ratificării
Convenţiei de către aceasta la 5 mai 1998 şi de către Republica Moldova,
începând cu luna mai a anului 2001.
(ii) Dl Leşco şi domnul Petrov-Popa

450. Curtea notează pentru început că, pe parcursul desfăşurării
procedurii în faţa ei, guvernele pârâte nu au negat că faptele invocate de
reclamanţi au avut loc.
De asemenea, ea consideră că descrierile date de martorii audiaţi,
inclusiv reclamanţii şi soţiile acestora, sunt suficient de precise şi sunt
susţinute de alte dovezi pe care Curtea le deţine.
451. În consecinţă, Curtea consideră că se poate considera ca fiind
stabilit faptul că, pe parcursul detenţiei lor, inclusiv în perioada care a urmat
intrării în vigoare a Convenţiei pentru ambele state pârâte, dl Leşco şi dl
Petrov-Popa au avut condiţii de detenţie extrem de dure:
- autorizarea vizitelor şi coletelor din partea familiilor lor ţinea de
autorizarea discreţionară a administraţiei închisorii;
- au existat perioade când aceştia au fost lipsiţi de hrană sau au primit
produse alimentare care nu erau consumabile şi de cele mai multe ori lor nu
li s-a permis să primească asistenţă medicală corespunzătoare, chiar dacă
starea sănătăţii lor necesita o astfel de îngrijire şi s-a înrăutăţit ca urmare a
condiţiilor de detenţie; şi
- reclamanţii nu au primit alimente dietetice corespunzătoare prescrise de

către medicii lor (a se vedea paragraful 265 de mai sus).
Curtea subliniază de asemenea că aceste condiţii s-au înrăutăţit începând
cu anul 2001 (a se vedea paragraful 254 de mai sus).
Mai mult, dl Petrov-Popa a fost deţinut în izolare începând cu anul 1993,
fiind lipsit de orice fel de contact cu alţi deţinuţi sau de accesul la ziare în
limba sa maternă (a se vedea paragrafele 240, 254 şi 255 de mai sus).
Atât dl Petrov-Popa, cât şi dl Leşco au fost lipsiţi de accesul la un avocat
până în luna iunie a anului 2003 (a se vedea paragraful 257 de mai sus).
452. În opinia Curţii, un asemenea tratament este în stare să producă
dureri şi suferinţe atât psihice, cât şi fizice. Analizate în totalitatea lor şi
luând în consideraţie gravitatea lor, tratamentul aplicat dlui Leşco şi dlui
Petrov-Popa poate fi calificat ca inuman şi degradant în sensul articolului 3
al Convenţiei.
453. Deoarece dl Leşco şi dl Petrov-Popa au fost deţinuţi în perioada în
care Convenţia a intrat în vigoare pentru Federaţia Rusă, aceasta din urmă
este responsabilă, în temeiul motivelor menţionate mai sus (a se vedea
paragraful 393) de condiţiile lor de detenţie, tratamentul la care au fost
supuşi şi suferinţele care le-au fost cauzate în închisoare.
Luând în consideraţie concluziile la care Curtea a ajuns în ceea ce
priveşte responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate, ca
urmare a nerespectării obligaţiilor sale pozitive după luna mai a anului 2001
(a se vedea paragraful 352 de mai sus), Republica Moldova este
responsabilă de violarea articolului 3 al Convenţiei în privinţa dlui Leşco şi
dlui Petrov-Popa, începând cu luna mai 2001.
454. În concluzie, în privinţa dlui Leşco şi a dlui Petrov-Popa a existat o
violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, începând cu
data ratificării Convenţiei de către aceasta la 5 mai 1998 şi de către
Republica Moldova, începând cu luna mai 2001.
VI. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI
455. Reclamanţii au pretins că detenţia lor nu a fost legală şi că instanţa

de judecată care i-a condamnat nu a fost competentă. Ei s-au bazat pe
articolul 5 § 1 al Convenţiei, ale cărei prevederi relevante sunt următoarele:
(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent;
...”
456. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că pretenţiile reclamanţilor nu
au nici o legătură cu Federaţia Rusă şi că, în orice caz, sunt nefondate.

Moldova a subliniat că reclamanţii au fost reţinuţi fără mandat şi că ei au
fost deţinuţi timp de două luni în celulele din comenduirea Armatei a
Paisprezecea. La audierile din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a
declarat că ar dori să-şi schimbe poziţia pe care a exprimat-o anterior, dar nu
a prezentat nici o opinie cu privire la pretinsele violări.
458. În calitate de terţ intervenient, Guvernul României a declarat că
detenţia reclamanţilor nu are o bază legală, deoarece ei au fost condamnaţi
de către o instanţă de judecată constituită ilegal. Chiar dacă anumite acte ale
autorităţilor separatiste, precum certificate de naştere, de deces şi
înregistrare a căsătoriei, au trebuit recunoscute pentru a nu înrăutăţi situaţia
locuitorilor acestei regiuni (a se vedea opinia consultativă a CIJ din 21 iunie
1971 cu privire la consecinţele legale pentru state ale prezenţei continue a
Africii de Sud în Namibia, indiferent de Rezoluţia nr. 276 a Consiliului de
Securitate), o astfel de recunoaştere nu trebuie aplicată în privinţa actelor
autorităţilor care nu sunt recunoscute de către comunitatea internaţională, în
caz contrar, aceste autorităţi ar fi legitimizate.
În această cauză, condamnarea reclamanţilor a fost rezultatul unei negări
flagrante de justiţie, deoarece ei nu au avut parte de un proces echitabil în
faţa „Judecătoriei Supreme a RMN”.
459. Curtea nu are competenţa ratione temporis de a examina dacă
procedurile penale în urma cărora reclamanţii au fost condamnaţi de către
„Judecătoria Supremă a RMN” au constituit o violare a articolului 6 al
Convenţiei. Detenţia reclamanţilor a continuat după datele la care Convenţia
a fost ratificată de ambele state pârâte, Curtea are astfel competenţa de a
determina dacă după această dată fiecare dintre reclamanţi a fost deţinut
„legal”, „potrivit căilor legale” şi „în baza unei condamnări pronunţate de
un tribunal competent” în sensul articolului 5 § 1 (a) al Convenţiei.
460. Aşa precum a fost stabilit în jurisprudenţa Curţii, cuvântul
„tribunal” folosit în textul francez al articolului 5, precum şi în alte articole
ale Convenţiei, în special, în articolul 6 (tribunal), se referă în primul rând la
un organ „instituit de lege” care întruneşte un număr de condiţii ce includ
independenţa, în special faţă de executiv, imparţialitatea, durata mandatului
membrilor săi şi garanţiile unei proceduri judiciare (a se vedea De Wilde,
Ooms and Versyp v. Belgium, hotărâre din 28 mai 1970, Seria A, nr. 12, p.
41, § 78).
În anumite circumstanţe, o instanţă de judecată care face parte din
sistemul judecătoresc al unei entităţi nerecunoscute conform dreptului
internaţional poate fi considerată un tribunal „instituit de lege” dacă acesta
constituie o parte a sistemului judecătoresc care îşi exercită funcţiile „în
baza unui temei constituţional şi legal” care reflectă o tradiţie judiciară
compatibilă cu Convenţia, pentru a permite persoanelor să beneficieze de
garanţiile Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Cyprus v. Turkey, citat
mai sus, §§ 231 şi 236-237).
461. Condiţia cu privire la legalitate prevăzută de articolul 5 § 1 (a)

(„detenţie legală” dispusă „potrivit căilor legale”) se consideră întrunită
numai dacă aceasta este în corespundere cu normele relevante ale dreptului
naţional; legea naţională trebuie în sine să fie conformă cu Convenţia,
inclusiv cu principiile generale prevăzute sau deduse din textul Convenţiei,
în special cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat expres în
Preambulul Convenţiei. Noţiunea „potrivit căilor legale” presupune
existenţa unei proceduri echitabile şi corespunzătoare, adică ca orice măsură
în urma căreia o persoană este privată de libertatea sa trebuie să fie adoptată
şi executată de o autoritate corespunzătoare şi nu trebuie să fie arbitrară (a
se vedea, printre altele, Winterwerp v. the Netherlands, hotărâre din 24
octombrie 1979, Serie A, nr. 33, § 45).
Mai mult, deoarece scopul articolului 5 este de a proteja o persoană de
decizii arbitrare (a se vedea, printre altele, Stafford v. the United Kingdom
[GC], no. 46295/99, § 63, ECHR 2002-IV), o „condamnare” nu poate fi
rezultatul unei negări flagrante a justiţiei (a se vedea mutatis mutandis,
Drozd and Janousek v. France and Spain, hotărâre din 26 iunie 1992, Serie
A, nr. 240, § 110).
De asemenea, Curtea se referă şi la concluziile sale în temeiul articolului
3 al Convenţiei cu privire la natura procedurilor în faţa „Judecătoriei
Supreme a RMN” (a se vedea paragraful 436 de mai sus).
462. Astfel, Curtea constată că nici unul dintre reclamanţi nu a fost
condamnat de către o „instanţă” şi că sentinţa de condamnare a
reclamanţilor a fost emisă de un organ judecătoresc, şi anume „Judecătoria
Supremă a RMN” ca urmare a unor proceduri care nu pot fi considerate
„detenţie legală” dispusă „potrivit căilor legale”.
463. Acest lucru fiind constatat, privaţiunea de libertate a reclamanţilor
în perioada acoperită de competenţa ratione temporis a Curţii cu privire la
statele pârâte (şi anume, în cazul dlui Ilaşcu de la 12 septembrie 1997 până
la 5 mai 2001 pentru Republica Moldova, şi de la 5 mai 1998 până la 5 mai
2001 pentru Federaţia Rusă, iar cu privire la ceilalţi reclamanţi, de la data
ratificării Convenţiei de către fiecare stat pârât până în prezent) nu
întruneşte condiţiile prevăzute de paragraful 1 (a) al articolului 5 al
Convenţiei.
În concluzie, a existat o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei până în
luna mai a anului 2001 în privinţa dlui Ilaşcu, şi a existat şi continuă să
existe o violare a acestei prevederi în privinţa celorlalţi trei reclamanţi care
continuă să se afle în detenţie.
464. Luând în consideraţie că reclamanţii erau deţinuţi în ziua intrării în
vigoare a Convenţiei pentru Federaţia Rusă, precum şi constatările sale de
mai sus (a se vedea paragraful 393) Curtea conchide că comportamentul
care constituie o violare a articolului 5 este imputabil Federaţiei Ruse în
privinţa tuturor reclamanţilor.
Luând în consideraţie concluzia sa de mai sus (a se vedea paragraful 352)

conform căreia responsabilitatea Republicii Moldova în temeiul obligaţiilor
sale pozitive este angajată din luna mai 2001, Curtea conchide că nu a
existat o violare a articolului 5 de către Republica Moldova în privinţa dlui
Ilaşcu. Pe de altă parte, a existat o violare a acestei prevederi de către
Republica Moldova în privinţa celorlalţi reclamanţi.
VII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
465. Reclamanţii pretindeau că ei nu au putut să corespondeze liber cu

familiile lor şi cu Curtea. În special, ei au declarat că n-au avut posibilitatea
să se adreseze liber Curţii şi că pentru a face acest lucru ei au trebuit să
apeleze la soţiile lor. Ei s-au mai plâns de faptul că nu au putut fi vizitaţi de
către familiile lor, cu excepţia cazurilor când astfel de vizite au fost
autorizate de către „Preşedintele RMN”. Ei îşi întemeiază pretenţiile pe
articolul 8 al Convenţiei, prevederile relevante ale căruia sunt următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, ... şi a
corespondenţei sale.
într-o societate democratică, este necesară, pentru securitatea naţională, siguranţa
publică ..., pentru prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
466. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat în observaţiile sale că
pretenţiile reclamanţilor nu au nimic în comun cu Federaţia Rusă şi că, în
orice caz, sunt nefondate.
Moldova a declarat că reclamanţii nu au avut acces la un avocat, că
reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale le-a fost interzis să-i vadă pe
reclamanţi şi că ei nu au putut coresponda liber din închisoare. La audierile
din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că doreşte să-şi
modifice poziţia adoptată anterior, dar nu a exprimat nici o opinie cu privire
la pretinsele violări.
468. Guvernul României a declarat că ingerinţa în dreptul reclamanţilor
de a coresponda şi la viaţa lor familială nu a fost prevăzută de lege în sensul
articolului 8 § 2 al Convenţiei, în primul rând, deoarece legea sovietică
aplicată în „RMN” nu este valabilă pentru Republica Moldova şi, în al
doilea rând, deoarece autorizarea prealabilă a „Preşedintelui RMN” nu poate
fi echivalată cu o lege, datorită lipsei oricăror garanţii împotriva arbitrarului.
469. Curtea consideră că această pretenţie se limitează la faptul că
reclamanţilor le-a fost imposibil să corespondeze liber din închisoare cu
familiile lor şi cu Curtea şi la dificultăţile pe care le-au întâmpinat la
primirea vizitelor din partea familiilor lor. Cât despre pretenţia cu privire la
imposibilitatea de a se adresa Curţii din închisoare, acest lucru cade mai

mult sub incidenţa articolului 34, pe care Curtea îl va examina separat.
470. Totuşi, luând în consideraţie aceste pretenţii în contextul articolului
3 al Convenţiei (a se vedea paragrafele 438, 439, 444 şi 451 de mai sus),
Curtea consideră că nu este necesar de a le examina separat prin prisma
VIII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI 1

LA CONVENŢIE
471. Reclamanţii s-au plâns în temeiul articolului 1 al Protocolului 1 la

Convenţie de confiscarea bunurilor lor în urma unui proces contrar
472. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că pretenţiile reclamanţilor nu
au nimic în comun cu Federaţia Rusă şi că, în orice caz, ele sunt nefondate.
473. Guvernele României şi Republicii Moldova nu au exprimat nici o
opinie cu privire la acest subiect.
474. Chiar dacă presupunem că Curtea are competenţă ratione temporis
de a examina aceste pretenţii, ea notează că faptele prezentate pentru a
susţine pretenţiile respective nu sunt suficiente.
Prin urmare, deoarece această pretenţie nu a fost probată, Curtea
consideră că nu a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 la
Convenţie.
IX. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI
475. Reclamanţii pretindeau ingerinţa în dreptul lor de a sesiza Curtea cu

cereri individuale în temeiul articolului 34 al Convenţiei, care prevede:
„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană, orice organizaţie
neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei
încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în
Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu
împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”
476. Reclamanţii au declarat, în primul rând, că lor nu li s-a permis să se
adreseze Curţii din închisoare, astfel încât soţiile lor au trebuit să facă acest
lucru în numele lor. De asemenea, ei au declarat că au fost persecutaţi în
închisoare, deoarece au încercat să se adreseze Curţii.
În continuare, reclamanţii au notat că declaraţiile Preşedintelui Republicii
Moldova, dl Voronin, conform cărora refuzul dlui Ilaşcu de a-şi retrage
cererea sa de la Curte este cauza detenţiei continue a celorlalţi reclamanţi (a
se vedea paragraful 285 de mai sus), reprezintă o încălcare flagrantă a
dreptului lor la sesizarea Curţii prin cereri individuale.
În sfârşit, reclamanţii au declarat că nota Ministerului Afacerilor Externe

al Federaţiei Ruse (a se vedea paragraful 278 mai sus) reprezintă o ingerinţă
gravă în dreptul lor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală.
477. Guvernul Republicii Moldova a confirmat declaraţiile dlui Voronin,
dar a conchis că acestea au fost determinate de declaraţiile dlui Ilaşcu pe
care acesta le-a făcut la o întrevedere cu dl Voronin, conform cărora
dumnealui era gata să-şi retragă cererea sa depusă împotriva Republicii
Moldova, dacă autorităţile moldoveneşti ar fi dovedit prin fapte voinţa lor ca
ceilalţi reclamanţi să fie eliberaţi. Guvernul Republicii Moldova a declarat
că, în aceste circumstanţe, acuzaţiile aduse dlui Voronin au avut mai
degrabă scopul de a prejudicia imaginea Republicii Moldova, decât de a
denunţa o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea cu o cerere
individuală.
478. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că reclamanţii au obţinut nota
menţionată mai sus în mod fraudulos şi că, prin urmare, acest document nu
trebuie luat în consideraţie de către Curte.
479. Guvernul României a declarat că actele de intimidare îndreptate
împotriva dlui Ilaşcu pentru a-l pedepsi pentru faptul că a adresat prezenta
cerere Curţii, au constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a sesiza
Curtea cu o cerere individuală garantat de articolul 34 al Convenţiei.
480. Curtea reiterează că este de o deosebită importanţă pentru operarea
efectivă a sistemului de depunere a cererilor individuale, instituit de
articolul 34, ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să poate comunica
liber cu Curtea, fără a fi supuşi oricărei forme de presiune din partea
autorităţilor pentru a-şi retrage sau modifica pretenţiile lor (a se vedea
Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports of
Judgments and Decisions 1996-IV, p. 1219, § 105; şi Aksoy v. Turkey,
hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, p. 2288, § 105).
Expresia „orice formă de presiune” trebuie interpretată ca acoperind nu
doar constrângerea directă şi fapte flagrante de intimidare, dar şi fapte sau
contacte indirecte şi nepotrivite destinate să descurajeze sau să împiedice
reclamanţii să apeleze la remediul instituit de Convenţie (a se vedea Kurt v.
Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports 1998-III, p. 1192, § 160).
Mai mult, întrebarea dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant
constituie practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34
trebuie examinată prin prisma circumstanţelor specifice fiecărui caz în parte.
În acest context, Curtea trebuie să evalueze vulnerabilitatea reclamantului şi
riscul acestuia de a fi influenţat de către autorităţi (a se vedea Akdivar and
Others, p. 1219, § 105, şi Kurt, p. 1192-1193, § 160, ambele citate mai sus).
481. În această cauză, reclamanţii au declarat că ei nu au putut să se
adreseze Curţii de la locul lor de detenţie şi că cererea lor a fost de fapt
adresată Curţii de către unicul avocat care i-a reprezentat la începutul
procedurilor, dl Tănase, şi că cererea a fost semnată de către soţiile lor.
De asemenea, Curtea a luat în consideraţie ameninţările care au fost

făcute la adresa reclamanţilor de către administraţia închisorii din
Transnistria şi înrăutăţirea condiţiilor lor de detenţie după depunerea cererii
lor. Curtea consideră că astfel de fapte constituie o formă nepotrivită şi
inacceptabilă de exercitare a presiunii, fapte care au constituit o ingerinţă în
dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală.
Mai mult, Curtea notează cu îngrijorare conţinutul notei diplomatice din
19 aprilie 2001 trimisă de către Federaţia Rusă autorităţilor moldoveneşti (a
se vedea paragraful 278 de mai sus). Din această notă rezultă că autorităţile
Federaţiei Ruse au cerut Republicii Moldova să-şi retragă observaţiile sale
prezentate Curţii la 24 octombrie 2000, deoarece ele sugerau
responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru violările denunţate de reclamanţi,
datorită faptului că trupele ruseşti erau staţionate pe teritoriul Republicii
Moldova, în Transnistria.
Ulterior, la audierile din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a
declarat că doreşte să-şi retragă observaţiile sale din 24 octombrie 2000 în
ceea ce priveşte Federaţia Rusă (a se vedea paragraful 360 de mai sus).
Curtea consideră că un astfel de comportament al Guvernului Federaţiei
Ruse a reprezentat o negare a patrimoniului comun de idealuri şi de tradiţii
politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului, prevăzute în
Preambulul Convenţiei, şi a putut să afecteze grav examinarea de către
Curte a unei cereri adresate acesteia ca rezultat al exercitării dreptului de a
sesiza Curtea cu o cerere individuală, ce constituie o ingerinţă în dreptul
garantat de articolul 34 al Convenţiei.
Prin urmare, Federaţia Rusă a violat articolului 34 al Convenţiei.
482. Curtea notează în continuare că, după eliberarea dlui Ilaşcu, acesta a
vorbit cu autorităţile moldoveneşti despre posibilitatea obţinerii eliberării
celorlalţi reclamanţi şi că, în acest context, dl Voronin l-a acuzat public pe
dl Ilaşcu ca fiind cauza detenţiei continue a camarazilor săi, datorită
refuzului dlui Ilaşcu de a-şi retrage cererea sa depusă împotriva Republicii
Moldova şi Federaţiei Ruse.
În opinia Curţii, asemenea declaraţii ce aparţin celei mai înalte autorităţi
a unui stat contractant, care sugerau îmbunătăţirea situaţiei reclamanţilor în
dependenţă de faptul dacă cererea depusă la Curte împotriva unui sau altui
stat contractant va fi retrasă, reprezintă exercitarea unei presiuni directe cu
scopul de a împiedica exercitarea dreptului la depunerea unei cereri
individuale la Curte. Această concluzie rămâne valabilă indiferent de
influenţa reală sau teoretică pe care acea autoritate ar putea s-o aibă asupra
situaţiei reclamanţilor.
În consecinţă, declaraţiile dlui Voronin constituie o ingerinţă în dreptul
reclamanţilor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală, ingerinţă comisă de
Republica Moldova, care este contrară articolului 34 al Convenţiei.
X. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
echitabilă.”
A. Prejudiciu
484. Reclamanţii au prezentat pretenţiile lor cu privire la satisfacţia

echitabilă în luna noiembrie a anului 2001.
Într-o scrisoare parvenită la Curte la 12 februarie 2004, dl Tănase a
prezentat noile pretenţii ale clientului său, dl Leşco, actualizate astfel încât să
cuprindă şi perioada după anul 2001.
Dl Gribincea a făcut acelaşi lucru în numele celorlalţi reclamanţi printr-o
scrisoare primită de Curte la 24 februarie 2004.
485. Reclamanţii au declarat că condamnarea şi detenţia lor au cauzat
pierderea locurilor lor de muncă. La fel, având în vedere persecutarea la care
au fost supuşi soţii lor, dna Ilaşcu şi dna Ivanţoc au trebuit să demisioneze de
la serviciile lor din Tiraspol şi să se mute la Chişinău. Mai mult, familia dlui
Leşco a fost nevoită să părăsească domiciliul său din Tiraspol şi să caute o
altă locuinţă. Reclamanţii au cerut rambursarea tuturor sumelor pe care soţiile
şi familiile lor le-au cheltuit pentru a-i vizita în închisoare şi pentru a le
transmite colete. În sfârşit, având în vedere deteriorarea sănătăţii lor,
reclamanţii au avut de achitat sume semnificative pentru medicamente.
În special, reclamanţii au cerut următoarele sume:
Dl Ilaşcu a solicitat 1,861 euro (EUR) pentru pierderea salariului şi a altor
indemnizaţii ca urmare a detenţiei sale începând cu luna iunie a anului 1992
până la 28 februarie 1994, dată la care el a fost ales deputat în Parlamentul
Republicii Moldova. El a declarat că sumele la care el avea dreptul în calitate
de membru al Parlamentului au fost plătite familiei sale de către Guvernul
Republicii Moldova. Dl Ivanţoc a solicitat EUR 9,560 pentru pierderea
salariului său şi a altor indemnizaţii, începând cu data la care el a fost reţinut
şi până în prezent. Dl Petrov-Popa a solicitat EUR 21,510 pentru pierderea
venitului său, începând cu data la care el a fost reţinut şi până în prezent. Dl
Leşco a solicitat EUR 30,000, aceasta fiind valoarea apartamentului său din
Tiraspol, pe care l-a pierdut ca urmare a condamnării sale şi a plecării familiei
sale din Transnistria.
Dnii Ilaşcu, Ivanţoc şi Petrov-Popa au declarat că, deoarece numai
Federaţia Rusă exercită controlul asupra Transnistriei, doar Federaţia Rusă
trebuie să compenseze prejudiciul lor material.
Luând în consideraţie gravitatea violărilor invocate, circumstanţele cauzei,
atitudinea guvernelor pârâte, efectele continue asupra sănătăţii reclamanţilor
şi traumele pe care aceştia le-au suferit, reclamanţii au solicitat următoarele

sume cu titlu de prejudiciu moral suferit: dl Ilaşcu - EUR 7,395,000; dl
Ivanţoc - EUR 7,842,000; dl Petrov-Popa - EUR 7,441,000; şi dl Leşco -
EUR 7,800,000.
Cu privire la sumele solicitate cu titlu de prejudiciu moral suferit, dnii
Ilaşcu, Ivanţoc şi Petrov-Popa au declarat că vor fi satisfăcuţi dacă Guvernul
Republicii Moldova va achita fiecăruia câte EUR 1,000, în timp ce Federaţia
Rusă va achita restul sumei pretinse.
Pe scurt, considerând toate pretenţiile de ordin material şi moral împreună,
reclamanţii au solicitat următoarele sume: dl Ilaşcu - EUR 7,396,861; dl
Ivanţoc - EUR 7,851,560, dl Petrov-Popa - EUR 7,462,510; şi dl Leşco -
EUR 7,830,000.
486. Guvernul Republicii Moldova a declarat că nu se opune pretenţiilor
cerute de reclamanţii dl Ilaşcu, dl Ivanţoc şi dl Petrov-Popa atât timp cât
Guvernul Republicii Moldova trebuie să achite câte 1,000 EURO fiecărui
reclamant. Pe de altă parte, Guvernul Republicii Moldova a declarat sumele
cerute de dl Leşco ca fiind excesive şi nefondate.
Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că el nu poate fi considerat
responsabil pentru pretinsele violări. Mai mult, el a subliniat că faptele
denunţate de reclamanţi depăşesc competenţa Curţii ratione temporis.
În orice caz, Guvernul Federaţiei Ruse a declarat sumele pretinse de
reclamanţi ca fiind excesive şi nefondate.
487. Curtea reiterează că, în contextul executării hotărârilor Curţii în
conformitate cu articolul 46 al Convenţiei, o hotărâre în care se constată
violarea Convenţiei impune statului pârât obligaţia legală în conformitate cu
această prevedere de a pune capăt violărilor şi de a înlătura consecinţele
acestor violări, astfel încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă
până la violare. Dacă, pe de o parte, dreptul naţional nu permite - sau permite
doar parţial - înlăturarea consecinţelor violărilor, articolul 41 permite Curţii să
acorde părţii vătămate o satisfacţie pe care ea o consideră corespunzătoare.
Prin urmare, rezultă inter alia că o hotărâre în care Curtea constată o violare a
Convenţiei sau a Protocoalelor sale impune statului pârât obligaţia legală nu
numai de a plăti persoanelor vizate sumele acordate cu titlu de satisfacţie
echitabilă, dar de asemenea şi obligaţia de a alege, sub supravegherea
Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este necesar, măsurile
individuale care să fie adoptate în dreptul său naţional pentru a pune capăt
violării constatate de Curte şi de a înlătura toate consecinţele violării, astfel
încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă până la violare (a se
vedea Assanidze v. Georgia [GC], nr. 71503/01, § 198, 8 aprilie 2004,
Maestri v. Italy [GC], nr. 39748/98, § 47, 17 februarie 2004; Menteş and
Others v. Turkey (Article 50), hotărâre din 24 iulie 1998, Reports 1998-IV, p.
1695, § 24; şi Scozzari and Giunta v. Italy [GC], no. 39221/98 şi 41963/98, §
249, ECHR 2000-VIII).
488. Curtea reiterează că ea a constatat violarea mai multor prevederi ale

Convenţiei de către Federaţia Rusă şi Republica Moldova, în raport cu ultima,
Curtea a constatat că dl Ilaşcu şi dl Ivanţoc au fost supuşi unor tratamente
pe care ea le-a calificat drept tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei, că
alţi doi reclamanţi au fost supuşi unor tratamente inumane şi degradante
contrare articolului 3, că toţi reclamanţii au fost deţinuţi în mod arbitrar
contrar articolului 5 şi că dl Ivanţoc, dl Leşco şi dl Petrov-Popa continuă să
fie deţinuţi contrar articolului 5 al Convenţiei.
Curtea, de asemenea, a constatat că articolul 34 al Convenţiei a fost violat
atât de Federaţia Rusă, cât şi de Republica Moldova.
489. Curtea nu consideră prejudiciul material pretins ca fiind fondat, dar
nu i se pare nerezonabil de a presupune că reclamanţii au suferit o pierdere a
veniturilor lor şi, în mod cert, a costurilor pe care le-au suportat ca consecinţă
directă a violărilor constatate. De asemenea, Curtea este de opinia că, în urma
violărilor constatate, reclamanţii au suferit în mod sigur un prejudiciu moral
care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei violări.
În consecinţă, având în vedere gravitatea extremă a violărilor Convenţiei,
ale căror victime au fost reclamanţii şi judecând în mod echitabil, aşa precum
cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamanţilor următoarele
sume, plus orice sumă care poate fi percepută ca taxe sau impozite:
(a) pentru fiecare reclamant, EUR 180,000 pentru prejudiciul material şi
moral suferit ca urmare a violării articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei;
(b) pentru fiecare reclamant, EUR 10,000 pentru prejudiciul moral suferit
ca rezultat al violării articolului 34 al Convenţiei de către Federaţia Rusă şi
Republica Moldova.
490. Curtea consideră că orice continuare a detenţiei ilegale şi arbitrare a
celor trei reclamanţi, în mod cert, ar avea drept rezultat o prelungire gravă a
violării articolului 5 al Convenţiei constatată de Curte şi violarea de către
statele pârâte a obligaţiei lor în conformitate cu articolul 46 § 1 al Convenţiei
de a se conforma hotărârilor Curţii.
Luând în consideraţie temeiurile în baza cărora Curtea a constatat violarea
Convenţiei (a se vedea paragrafele 352 şi 393 de mai sus), statele pârâte
trebuie să întreprindă toate măsurile pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a
reclamanţilor care continuă să fie deţinuţi şi să asigure eliberarea lor imediată.
491. Pentru onorariul avocaţilor lor, dl Ilaşcu a solicitat EUR 8,000, iar dl
Ivanţoc şi dl Petrov-Popa au solicitat câte EUR 8,500 fiecare. Ei, de
asemenea, au solicitat EUR 2,500 pentru cheltuieli diverse.
După cum rezultă din contractul încheiat între soţia dlui Leşco şi avocatul
său, dl Leşco a solicitat EUR 200 lunar pentru munca avocatului său, cerând
în total EUR 11,800. Suma reprezintă munca şi cheltuielile avocatului său
începând cu luna iunie a anului 1999, când cererea a fost depusă la Curte,
adică o perioadă de 59 de luni, principalele activităţi fiind completarea cererii,
căutarea probelor, scrierea observaţiilor solicitate de către Curte, pregătirea
pentru misiunea Curţii de constatare a faptelor, studierea înregistrărilor
audierii martorilor de către delegaţii Curţii, costurile de comunicare (fax,
costul convorbirilor telefonice, poşta ordinară şi rapidă), costuri de traducere
şi cheltuieli pentru vizitele reclamanţilor în închisoare.
492. Guvernul Republicii Moldova s-a opus pretenţiilor solicitate cu titlu
de costuri şi cheltuieli, declarând faptul că ele nu sunt fondate.
493. Curtea reiterează că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie
rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă
ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea,
de exemplu, Kalashnikov v. Russia, nr. 47095/99, ECHR 2002-VI, § 146).
Curtea notează că prezenta cerere a necesitat prezentarea mai multor
observaţii scrise, o audiere contradictorie şi o audiere a martorilor la faţa
locului, care a durat şapte zile.
Din probele prezentate Curţii, rezultă că reprezentanţii reclamanţilor, dl
Dinu, dl Tănase şi dl Gribincea, au suportat costuri şi cheltuieli cu privire la
chestiunile care au fost constatate ca fiind violări.
Hotărând în mod echitabil şi luând în consideraţie munca care, în mod
rezonabil, este necesară pentru a analiza volumul mare de documente şi a
prezenta observaţii Curţii în numele reclamanţilor, Curtea acordă
reclamanţilor în total sumă de EUR 21,000 din care se deduc EUR 3,964, care
au fost deja achitaţi cu titlu de asistenţă juridică de către Consiliul Europei.
Prin urmare, Curtea acordă EUR 4,363 pentru onorariul şi cheltuielile de
secretariat ale dlui Dinu, EUR 3,960 pentru onorariul şi cheltuielile dlui
Gribincea şi EUR 8,713 pentru onorariul şi cheltuielile dlui Tănase.
C. Dobânda


1. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că reclamanţii
se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al
Convenţiei în ceea ce priveşte obligaţiile pozitive ale Republicii
Moldova;
2. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că reclamanţii

se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al
Convenţiei;
3. Hotărăşte în unanimitate că Curtea nu are competenţă ratione temporis

de a examina pretenţia în temeiul articolului 6 al Convenţiei;
4. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că Curtea are

competenţă ratione temporis de a examina pretenţiile în temeiul
articolelor 2, 3, 5 şi 8 ale Convenţiei cu privire la faptele care au avut loc
după 12 septembrie 1997 în ceea ce priveşte Republica Moldova şi după
5 mai 1998 în ceea ce priveşte Federaţia Rusă;
5. Hotărăşte cu cincisprezece voturi pentru şi două împotrivă că Curtea nu

trebuie să determine dacă are competenţă ratione temporis de a examina
pretenţia în temeiul articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie;
6. Hotărăşte în unanimitate că pretenţia cu privire la violarea articolului 2

al Convenţiei, ca urmare a condamnării dlui Ilaşcu la moarte de către
„Judecătoria Supremă a RMN”, nu necesită o examinare separată;
7. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că nu a avut loc

o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova, ca
urmare a maltratării la care a fost supus dl Ilaşcu şi a condiţiilor în care
el a fost deţinut, fiind ameninţat cu executarea pedepsei capitale;
8. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că a avut loc o

violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, ca urmare a
maltratărilor la care a fost supus dl Ilaşcu şi a condiţiilor în care el a fost
deţinut, fiind ameninţat cu executarea pedepsei capitale, astfel de
tratamente constituind tortură în sensul acestei prevederi;
9. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că a avut loc o

violare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova
începând cu luna mai a anului 2001, ca urmare a maltratărilor la care a
fost supus dl Ivanţoc şi condiţiile în care el a fost deţinut, astfel de
tratamente constituind tortură în sensul acestei prevederi;

maltratărilor la care a fost supus dl Ivanţoc şi condiţiile în care el a fost
deţinut, astfel de tratamente constituind tortură în sensul acestei
prevederi;
11. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că a avut loc o

violare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova
începând cu luna mai a anului 2001, ca urmare a maltratărilor la care au
fost supuşi dl Leşco şi dl Petrov-Popa şi condiţiile în care ei au fost
deţinuţi, astfel de tratamente fiind calificate drept inumane şi degradante
în sensul acestei prevederi;

maltratărilor la care au fost supuşi dl Leşco şi dl Petrov-Popa şi
condiţiile în care ei au fost deţinuţi, astfel de tratamente fiind calificate
drept inumane şi degradante în sensul acestei prevederi;
13. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că nu a avut loc

o violare a articolului 5 al Convenţiei de către Republica Moldova în
ceea ce priveşte detenţia dlui Ilaşcu;
14. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că a avut loc şi

continuă să aibă loc o violare a articolului 5 al Convenţiei de către
Republica Moldova în ceea ce priveşte detenţia dlor Ivanţoc, Leşco şi
Petrov-Popa după luna mai a anului 2001;
15. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unu împotrivă că a avut loc o

violare a articolului 5 al Convenţiei de către Federaţia Rusă în ceea ce-l
priveşte pe dl Ilaşcu până în luna mai a anului 2001 şi că a avut loc şi
continuă să aibă loc o violare a acestui articol în ceea ce-i priveşte pe
dnii Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa;
16. Hotărăşte în unanimitate că nu există motiv pentru a examina separat

pretenţia reclamanţilor în temeiul articolului 8 al Convenţiei;
17. Hotărăşte cu cincisprezece voturi pentru şi două împotrivă că nu a avut

loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
18. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că Republica

Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce rezultă din articolul 34 al
Convenţiei;
19. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că Federaţia

Rusă nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce rezultă din articolul 34 al
Convenţiei;
20. Hotărăşte cu zece voturi pentru şi şapte împotrivă că Republica

Moldova trebuie să plătească, în termen de trei luni, următoarele sume,
plus orice sumă care poate fi percepută ca taxe sau impozite:
(a) dlor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa EUR 60,000 (şaizeci mii euro)
pentru fiecare cu titlu de prejudiciu material şi moral;
(b) fiecărui reclamant câte EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral suferit ca urmare a violării articolului 34 al Convenţiei;
(c) reclamanţilor, suma totală de EUR 7,000 (şapte mii euro), fiind
dedusă suma de EUR 1,321.34 (o mie trei sute douăzeci şi unu euro şi
treizeci şi patru eurocenţi) primită deja cu titlu de asistenţă juridică,
pentru costuri şi cheltuieli, şi anume: EUR 1,454.33 (o mie patru sute
cincizeci şi patru euro şi treizeci şi trei eurocenţi) pentru dl Dinu, EUR
1,320 (o mie trei sute douăzeci euro) pentru dl Gribincea şi EUR
2,904.33 (două mii nouă sute patru euro şi treizeci şi trei eurocenţi)
pentru dl Tănase;
21. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că Federaţia

Rusă trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni,
următoarele sume, plus orice sumă care poate fi percepută ca taxe sau
impozite:
(a) dlui Ilaşcu, EUR 180,000 (o sută optzeci mii euro) cu titlu de
prejudiciu material şi moral;
(b) celorlalţi reclamanţi câte EUR 120,000 (o sută douăzeci mii euro)
cu titlu de prejudiciu material şi moral;
(c) fiecărui reclamant câte EUR 7,000 (şapte mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral suferit ca urmare a violării articolului 34 al Convenţiei;
(d) reclamanţilor, suma totală de EUR 14,000 (paisprezece mii euro),
fiind dedusă suma de EUR 2,642.66 (două mii şase sute patruzeci şi doi
EURO şi şaizeci şi şase eurocenţi) primită deja cu titlu de asistenţă
juridică, pentru costuri şi cheltuieli, şi anume: EUR 2,908.67 (două mii
nouă sute opt euro şi şaizeci şi şapte eurocenţi) pentru dl Dinu, EUR
2,640 (două mii şase sute patruzeci euro) pentru dl Gribincea şi EUR
5,808.67 (cinci mii opt sute opt euro şi şaizeci şi şapte eurocenţi) pentru
dl Tănase;
22. Hotărăşte în unanimitate că statele pârâte trebuie să întreprindă toate

măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor
care continuă să fie deţinuţi şi să asigure eliberarea lor imediată;
23. Hotărăşte în unanimitate că sumele indicate la punctele 20 şi 21 de mai

sus trebuie convertite în valuta naţională a statului de reşedinţă al
fiecărui reclamant, la cursul de schimb aplicabil la data executării
hotărârii, şi că, la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la
executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă simplă la sumele
de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de
Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei
procente;
24. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor cu privire la satisfacţia

echitabilă.
Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică în

Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 8 iulie 2004.
Paul MAHONEY Luzius WILDHABER

Grefier Preşedinte

hotărâre:
(a) opinia parţial separată a dlui Casadevall, la care s-au alăturat dl Ress,
dl Bîrsan, dna Tulkens şi dna Fura-Sandstrom;
(b) opinia parţial separată a dlui Ress;
(c) opinia parţial separată a lui Sir Nicolas Bratza, la care s-au alăturat dl
Rozakis, dl Hedigan, dna Thomassen şi dl Panţîru;
(d) opinia parţial separată a dlui Loucaides;
(e) opinia separată a dlui Kovler.
L.W.
P.J.M.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

A JUDECĂTORULUI CASADEVALL, LA CARE S-AU
ALĂTURAT JUDECĂTORII RESS, BÎRSAN,
TULKENS ŞI FURA-SANDSTRÖM
(Traducere)
1. Eu nu sunt de acord cu concluzia majorităţii Marii Camere conform

căreia responsabilitatea Republicii Moldova ca urmare a neîndeplinirii
obligaţiilor sale pozitive în conformitate cu Convenţia este angajată doar
Opinia care a dus la concluzia respectivă este, după părerea mea, una
paradoxală şi incoerentă. Conform acesteia, Moldova a violat articolele 3 şi
5 ale Convenţiei ca urmare a maltratărilor, detenţiei şi a condiţiilor de
detenţie la care au fost supuşi dnii Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa (doar după
luna mai 2001), dar nu poartă nici o responsabilitate pentru aceleaşi fapte şi
mai ales pentru sentinţa „Judecătoriei Supreme a RMN” de condamnare la
moarte a dlui Ilaşcu, precum şi riscul ca această sentinţă să fie executată.
Deoarece reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova (a se
vedea paragraful 335), responsabilitatea Republicii Moldova este angajată,
după părerea mea, de la data ratificării Convenţiei şi până-n prezent şi în
privinţa tuturor reclamanţilor, neexistând nici o justificare, chiar dimpotrivă,
de a adopta opinia că obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova nu au
existat pe parcursul perioadei dintre 12 septembrie 1997 şi luna mai 2001,
opinie împărtăşită de majoritatea judecătorilor. Eu am descris mai jos
motivele dezacordului meu.
2. Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 a marcat sfârşitul
etapei iniţiale a eforturilor reale depuse de Republica Moldova pentru a-şi
exercita autoritatea sa pe întreg teritoriul său. După acea dată, Republica
Moldova a tins să adopte o atitudine de conciliere, îndreptându-şi eforturile
spre negociere cu scopul de a restabili controlul asupra teritoriului
transnistrean, în loc să încerce să asigure drepturile reclamanţilor, care au
fost judecaţi ilegal şi deţinuţi ilegal timp de zece ani în ceea ce-l priveşte pe
dl Ilaşcu şi timp de aproape doisprezece ani în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi
trei reclamanţi.
3. Aşa precum a constatat Curtea, datorită complexităţii situaţiei de fapt,
chestiunea dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive
este strâns legată atât de relaţiile dintre Republica Moldova şi Federaţia
Rusă cât şi de relaţiile dintre Transnistria şi Federaţia Rusă. De asemenea,
trebuie luată în consideraţie influenţa pe care Republica Moldova a putut s-o
exercite prin intermediul autorităţilor Federaţiei Ruse pentru a îmbunătăţi
situaţia reclamanţilor. În sfârşit, este de asemenea important de a lua în
consideraţie anumite fapte care au avut loc până la ratificarea Convenţiei şi
de a le folosi în scop de comparaţie atunci când sunt evaluate eforturile
120 HOTĂRÂREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI –
OPINIE PARŢIAL SEPARATĂ
depuse de Republica Moldova după 12 septembrie 1997 (a se vedea

paragrafele 337 şi 338 ale acestei hotărâri). În consecinţă, este necesară o
evaluare globală a situaţiei care a evoluat în timp, a faptelor şi a omisiunilor
care au avut loc.
4. Este adevărat că de la începutul ostilităţilor, autorităţile Republicii
Moldova nu au încetat niciodată să denunţe agresiunea pe care ele
considerau că au suferit-o şi au respins declaraţia de independenţă a
regimului secesionist. După încetarea ostilităţilor, în luna iulie a anului
1992, autorităţile moldoveneşti au continuat să ia măsuri pentru restabilirea
controlului, prin intentarea proceselor penale în anul 1993. Ulterior, după
anul 1994, Republica Moldova a continuat să-şi afirme suveranitatea asupra
teritoriului controlat de „RMN” atât la nivel naţional, cât şi la nivel
internaţional (a se vedea paragrafele 341-343 ale hotărârii).
5. Totuşi, începând cu anul 1997, constatăm în mod evident o reducere a
numărului de încercări ale autorităţilor moldoveneşti de a exercita controlul
în Transnistria şi că aceste încercări au fost limitate la activităţi diplomatice.
Mai mult, Republica Moldova fusese de curând acceptată ca membru al
Consiliului Europei şi, paradoxal, ea nu a folosit oportunităţile care i-au fost
oferite de acest forum politic.
Pe de altă parte, măsuri exprese sau de facto de cooperare au fost luate de
autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni: au fost încheiate
acorduri administrative, economice şi politice, au fost stabilite relaţii între
Parlamentul Republicii Moldova şi ”Parlamentul RMN”, a fost stabilită
cooperarea pentru câţiva ani în domeniile poliţiei, instituţiilor penitenciare şi
securităţii, au fost dezvoltate şi alte forme de cooperare în domenii, precum
eliberarea actelor de identitate, controlul traficului aerian, comunicaţiile
telefonice şi sport (a se vedea paragrafele 114, 174-175, 177-179 şi 185 ale
hotărârii).
6. Cu privire la situaţia reclamanţilor, înainte de ratificarea Convenţiei în
anul 1997, autorităţile moldoveneşti au întreprins anumite măsuri, aşa
precum hotărârea Judecătoriei Supreme din 3 februarie 1994 prin care au
fost anulate condamnarea reclamanţilor şi mandatele de arestare a acestora;
procesele penale pornite la 28 decembrie 1993 împotriva ”judecătorilor”
”Judecătoriei Supreme a RMN” şi a altor oficiali transnistreni acuzaţi de
uzurparea funcţiilor oficiale; amnistia decretată de către Preşedintele
Republicii Moldova la 4 august 1995; cererea Parlamentului Republicii
Moldova din 3 octombrie 1995; trimiterea medicilor pentru examinarea
reclamanţilor deţinuţi în Transnistria şi asistenţa oferită familiilor
reclamanţilor (a se vedea paragrafele 222-223, 226-227 şi 239 ale hotărârii).
7. Dar din nou ţin să notez că, după 1997, măsurile luate pentru
asigurarea drepturilor reclamanţilor au fost limitate la trimiterea medicilor
(ultima vizită a medicilor a avut loc în anul 1999), acordarea ajutorului
financiar familiilor reclamanţilor şi intervenţiile dlui Sturza pentru a asigura
eliberarea reclamanţilor (ultima intervenţie de acest fel înregistrată în dosar
HOTĂRÂREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI – 121
a fost făcută în aprilie 2001). Guvernul Republicii Moldova a recunoscut că,

în răspunsul la cererile separatiştilor în timpul discuţiilor cu privire la
soluţionarea conflictului şi la eliberarea reclamanţilor, el şi-a schimbat
strategia de negociere, acordând prioritate schimburilor diplomatice în
vederea pregătirii întoarcerii Transnistriei în cadrul legal al Republicii
Moldova, în acelaşi timp, măsurile juridice care au fost luate anterior au fost
abandonate (a se vedea paragraful 344 in fine). Este de înţeles că anumite
măsuri de cooperare au fost luate de către autorităţile Republicii Moldova
cu scopul lăudabil de a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a populaţiei transnistrene
şi de a permite acesteia să ducă un mod de viaţă normal pe cât e posibil.
8. Nu doresc să judec asupra pertinenţei sau eficacităţii strategiei politice
adoptate de către Moldova pentru a soluţiona o întrebare atât de crucială, ca
cea a integrităţii sale teritoriale. Totuşi, chiar şi în absenţa unui control
efectiv asupra regiunii transnistrene, autorităţile moldoveneşti au obligaţia
de a lua toate măsurile ce le stau în putere fie de ordin politic, diplomatic,
economic, juridic, fie de alt gen (a se vedea paragraful 331), pentru a
asigura respectarea drepturilor prevăzute de Convenţie tuturor persoanelor
care se află formal sub jurisdicţia ei, şi, prin urmare, tuturor persoanelor
care se află în cadrul frontierelor recunoscute la nivel internaţional ale
Republicii Moldova.
Cu privire la natura şi eficacitatea măsurilor luate sau ale celor care ar fi
putut fi luate, anumite măsuri ar putea fi mai semnificative decât altele, în
funcţie de consecinţele lor. În această privinţă, referindu-ne la eliberarea
dlui Ilaşcu în luna mai a anului 2001, se poate prezuma faptul că nu toate
măsurile întreprinse pentru a obţine eliberarea reclamanţilor pot fi
considerate ca fiind sortite eşecului, aşa precum se pare că a admis
majoritatea în partea a doua a paragrafului 347 al hotărârii.
9. Eu consider că eforturile depuse de către autorităţile Republicii
Moldova în vederea asigurării respectării drepturilor garantate de Convenţie
după ratificarea acesteia în anul 1997, nu au fost urmate cu fermitatea,
determinarea şi convingerea care se impunea de gravitatea situaţiei în care
se aflau reclamanţii. Spre exemplu, următoarele situaţii de inacţiune
evidentă din partea autorităţilor, şi uneori chiar şi de contra acţiune, trebuie
notate.
(a) La 28 decembrie 1993, au fost pornite urmăriri penale împotriva
persoanelor implicate în urmărirea penală şi condamnarea reclamanţilor, dar
lipsa informaţiei cu privire la măsurile luate de către autorităţi pentru ca
aceste urmăriri penale să ajungă la un rezultat satisfăcător, ar putea trezi
dubii serioase cu privire la eficacitatea lor (a se vedea paragraful 221 al
hotărârii).
(b) Hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie
1994, prin care a fost casată hotărârea ”Judecătoriei Supreme a RMN” din 9
decembrie 1993 şi s-a ordonat retrimiterea dosarului organelor procuraturii
pentru înfăptuirea unei noi urmăriri penale, nu a fost niciodată executată (a

se vedea paragraful 222 al hotărârii).
(c) Nici o măsură nu a fost luată după amnistia decretată la 4 august
1995 de către Preşedintele Republicii Moldova. La fel, Curtea nu a fost
informată despre nici o acţiune întreprinsă de către Guvernul Republicii
Moldova sau Ministerul Afacerilor Externe în numele reclamanţilor, contrar
cererii Parlamentului Republicii Moldova din 3 octombrie 1995 (a se vedea
(d) La 16 august 2000, ordonanţa din 28 decembrie 1993 a fost anulată
de către Procurorul General al Republicii Moldova, pe motiv că faptele
fuseseră calificate incorect din punct de vedere juridic. Decizia respectivă
conţinea noi învinuiri, dar intentarea unui proces penal în baza noilor
învinuiri a fost considerată inoportună, din motivul expirării termenului de
prescripţie. O persoană poate doar să-şi exprime dubii cu privire la
seriozitatea desfăşurării procedurilor penale în care autorităţile au aşteptat
şapte ani înainte de a recalifica infracţiunile şi în final de a decide că
urmărirea penală a noilor învinuiri era supusă unor limitări. Fără a fi
capabili să formulăm o opinie cu privire la limitările autorităţilor
moldoveneşti cu privire la infracţiunile care erau subiect al urmăririi penale,
trebuie să notez că în această cauză limitările au fost posibile anume datorită
duratei urmăririi penale care s-a dovedit inefectivă (a se vedea paragraful
229 al hotărârii).
(e) Intentarea de către Procurorul General al Republicii Moldova, la 16
august 2000, a procesului penal împotriva şefului Închisorii Hlinaia nu a
avut nici o continuitate şi, în orice caz, şeful închisorii a declarat delegaţilor
Curţii că el nu a fost informat despre faptul că un proces penal a fost pornit
împotriva sa (a se vedea paragraful 230 al hotărârii şi paragraful 137 al
anexei).
(f) Ca rezultat al suspendării sau necontinuării urmăririlor penale de mai
sus, pentru anumiţi funcţionari cu funcţii înalte de răspundere în cadrul
regimului din „RMN”, inclusiv dl Şevţov, a fost posibil de a intra în
Republica Moldova fără a fi chemaţi să răspundă în mod real pentru toate
faptele lor săvârşite pentru regimul separatist (a se vedea anexa, dl Ilaşcu §
21 şi dl Rusu § 304). Mai mult, eu notez, fiind foarte mirat, că din
momentul întoarcerii în Republica Moldova a unui fost „ministru al Justiţiei
al RMN”, dl Sidorov, acesta a ocupat funcţii înalte în cadrul statului în mai
multe calităţi, fiind inclusiv Preşedinte al Comisiei parlamentare pentru
drepturile omului şi minorităţi naţionale începând cu anul 2001 (a se vedea
10. Trebuie notat că, în timp ce s-au luat măsuri pentru promovarea
cooperării cu regimul separatist cu scopul declarat de a face viaţa mai
uşoară pentru populaţia din Transnistria, autorităţile moldoveneşti nu au dat
dovadă de aceeaşi diligenţă în ceea ce priveşte soarta reclamanţilor. În
negocierile cu separatiştii fie înainte, fie după luna mai a anului 2001,
autorităţile moldoveneşti s-au limitat doar la ridicarea problemei în formă

verbală, fără a încerca să obţină un acord scris care să prevadă eliberarea
acestora (a se vedea paragrafele 172 şi 348 ale hotărârii). În mod similar,
deşi trei dintre reclamanţi au fost în mod ilegal privaţi de libertatea lor
pentru aproape doisprezece ani, nici un plan general de reglementare a
conflictului transnistrean nu se referă la situaţia acestora (a se vedea
paragraful 348 in fine).
11. Curtea acceptă faptul că autorităţile moldoveneşti nu s-au arătat mai
atente în ceea ce priveşte soarta reclamanţilor în relaţiile lor bilaterale cu
Federaţia Rusă şi că faptul că Guvernul Republicii Moldova s-a abţinut la
audierea din 6 iunie 2001 să declare că Federaţia Rusă ar putea fi
responsabilă, cu scopul de a evita „consecinţe nedorite, şi anume stoparea
procesului care avea drept obiectiv să pună capăt … detenţiei celorlalţi
reclamanţi” (a se vedea paragraful 360 al hotărârii), este echivalent cu
admiterea din partea Guvernului Republicii Moldova a influenţei pe care
autorităţile Federaţiei Ruse o puteau avea asupra regimului transnistrean (a
se vedea paragraful 349 al hotărârii). Totuşi, s-ar părea că autorităţile
moldoveneşti atât înainte, cât şi după anul 2001, nu au utilizat toate
posibilităţile aflate la dispoziţia lor pentru a folosi această influenţă în
favoarea reclamanţilor.
12. În concluzie, cineva poate să nu fie de acord cu minoritatea şi să
considere că reclamanţii nu se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în
sensul articolului 1 al Convenţiei, că Republica Moldova şi-a îndeplinit
obligaţiile sale pozitive şi că responsabilitatea sa nu este angajată cu privire
la violările denunţate, o astfel de abordare fiind perfect coerentă. Pe de altă
parte, concluzia că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova şi
că Republica Moldova este obligată să respecte obligaţiile sale pozitive
duce, în mod inevitabil, la acceptarea faptului că responsabilitatea sa este pe
deplin angajată din momentul ratificării Convenţiei la 12 septembrie 1997.
„Luna mai a anului 2001” pare a fi o dată complet artificială şi lipsită de
sens.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS

1. Eu m-am alăturat opiniei separate a Judecătorului Casadevall, dar aş
dori să fac unele remarci suplimentare cu privire la obligaţiile pozitive ale
Republicii Moldova. Curtea a ajuns la concluzia că reclamanţii se află sub
jurisdicţia Republicii Moldova (a se vedea paragrafele 300-331 ale
hotărârii) şi că declaraţia anexată la instrumentul de ratificare a Convenţiei
de către Republica Moldova este o referire la situaţia de facto cu privire la
exercitarea controlului. Chiar şi în absenţa controlului efectiv asupra
regiunii transnistrene, Republica Moldova are obligaţia pozitivă, în
conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, să ia măsurile pe care ea le poate
lua în conformitate cu dreptul internaţional pentru a asigura reclamanţilor
drepturile garantate de Convenţie. Curtea a constatat corect că există
jurisdicţie în astfel de circumstanţe, chiar dacă un Stat Contractant este
împiedicat să-şi exercite autoritatea sa pe întregul său teritoriu, datorită unei
situaţii de facto de constrângere, precum existenţa unui regim separatist.
Suveranitatea Republicii Moldova asupra întregului său teritoriu nu a fost şi
nu este contestată de către comunitatea internaţională, nici chiar de către
Federaţia Rusă care, datorită prezenţei trupelor sale militare, exercită
controlul asupra regiunii transnistrene şi, astfel, are jurisdicţie asupra
teritoriului respectiv. Prin urmare, responsabilitatea Federaţiei Ruse, deşi de
alt gen, este angajată împreună cu cea a Republicii Moldova. Eu nu
împărtăşesc constatarea pe care a făcut-o Curtea în paragraful 333 conform
căreia „situaţia de fapt reduce scopul jurisdicţiei”. „Scopul” jurisdicţiei este
întotdeauna acelaşi, dar responsabilitatea Statului Contractant, care rezultă
din angajamentul asumat de către stat în conformitate cu articolul 1, poate fi
considerată ca referindu-se numai la obligaţiile pozitive faţă de persoanele
care se află pe teritoriul său, şi nu la toate faptele autorităţilor locale
susţinute de forţele separatiste din Transnistria. Cu privire la conceptele de
jurisdicţie şi responsabilitate, statul în cauză trebuie să folosească toate
mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de alte state terţe şi
organizaţii internaţionale pentru a continua să asigure protecţia drepturilor şi
libertăţilor garantate de Convenţie.
2. Eu sunt de acord cu constatarea din paragraful 335 al hotărârii
conform căreia reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în
sensul articolului 1 al Convenţiei, dar consider că responsabilitatea
Republicii Moldova pentru faptele denunţate de reclamanţi şi comise pe
teritoriul „RMN”, asupra căruia ea nu exercită o autoritate efectivă, trebuie
evaluată în conformitate cu obligaţiile sale pozitive. Este dificil de înţeles
cum Republica Moldova ar putea fi considerată direct responsabilă pentru
toate faptele regimului transnistrean comise în această parte a teritoriului
său. Curtea a conchis, având în vedere complexitatea situaţiei de fapt şi
dificultatea de a indica ce măsuri ar trebui luate de către autorităţi pentru a
îndeplini în modul cel mai eficient obligaţiile sale pozitive, că Republica
Moldova a luat numeroase măsuri în perioada anilor 1991-1992 pentru a

restabili controlul său asupra teritoriului transnistrean. Totodată, aceste
măsuri au devenit mai puţin numeroase şi mai puţin intense după ratificarea
Convenţiei de către Republica Moldova la 12 septembrie 1997 şi, practic, au
încetat să existe după eliberarea dlui Ilaşcu.
Aşa precum Curtea a declarat corect, această obligaţie de a restabili
controlul asupra Transnistriei cere din partea Republicii Moldova, în primul
rând, să se abţină de a susţine regimul separatist din „RMN”, în special după
anul 1997 şi, în al doilea rând, să ia toate măsurile politice, juridice şi de altă
natură de care dispune, îndeosebi cu privire la situaţia reclamanţilor şi la
orice încălcare ulterioară a Convenţiei în privinţa lor. Curtea însăşi notează
că a avut loc „o reducere a numărului măsurilor juridice menite să afirme
autoritatea Republicii Moldova în Transnistria” (a se vedea paragraful 344
de mai sus). Sunt totalmente de acord cu analiza Judecătorului Casadevall
că nu există nimic care să justifice concluzia că Republica Moldova şi-a
îndeplinit obligaţiile sale pozitive înainte de eliberarea dlui Ilaşcu în luna
mai a anului 2001, iar începând cu această dată ar fi existat semne mai puţin
semnificative, dacă au existat, a măsurilor efective pe care Guvernul
Republicii Moldova le-ar fi putut lua pentru a asigura drepturile
reclamanţilor garantate de Convenţie.
Este evident că au existat diferite „etape”, mai mult sau mai puţin
efective ale eforturilor politice şi juridice, pentru a restabili autoritatea
Republicii Moldova pe teritoriul transnistrean şi pentru a pune capăt
încălcărilor drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie. După crearea
„RMN” în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, aceasta s-a aflat în
permanenţă sub autoritatea efectivă sau cel puţin sub influenţa decisivă a
Federaţiei Ruse şi a supravieţuit datorită suportului militar, economic,
financiar şi politic acordat de către Federaţia Rusă (a se vedea paragraful
392 al hotărârii). În aceste condiţii, era o datorie elementară a autorităţilor
Republicii Moldova de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive adresând în mod
continuu întrebarea cu privire la soarta reclamanţilor, în special, în relaţiile
lor bilaterale cu Federaţia Rusă. Această lipsă a eforturilor diplomatice şi a
argumentelor referitoare la pretinsele violări comise de Federaţia Rusă a fost
evidentă după luna mai a anului 2001, dar, de asemenea, în opinia mea – aşa
precum, de altfel, a declarat şi Curtea – şi după anul 1997 (a se vedea
paragraful 349). Federaţia Rusă, acţionând în calitate de stat garant, a fost
acel stat căruia Republica Moldova, în contextul obligaţiilor sale pozitive, ar
fi trebuit să i se adreseze în mod intens, invocând responsabilitatea
Federaţiei Ruse în conformitate cu Convenţia. Eu nu văd nici o linie care să
separe data ratificării în anul 1997 şi prezentul, fie că este vorba de luna mai
a anului 2001 sau de orice altă dată.
3. Situaţia în Moldova este diferită de cea descrisă în hotărârea Cyprus v.
Turkey ([GC] nr. 25781/94, § 78, ECHR 2001-IV), unde Curtea s-a referit la
incapacitatea continuă a Republicii Cipru de a exercita obligaţiile sale
conform Convenţiei în Ciprul de Nord, deoarece exista o ocupaţie militară

totală a Ciprului de Nord de către Turcia. În această cauză, nu există o
ocupaţie a teritoriului transnistrean, chiar dacă există un regim rebel, iar
Federaţia Rusă exercită o influenţă decisivă şi chiar un control asupra
teritoriului respectiv. Totuşi, Republica Moldova a avut şi continuă să aibă
mijloace importante de influenţă pentru a-şi îndeplini obligaţiile sale
pozitive, mijloace pe care ea nu le-a folosit cu determinare şi efect.
Republica Moldova a adoptat chiar o atitudine de cooperare în diferite
domenii ale administraţiei şi a încheiat acorduri administrative cu regimul
rebel, fapt care l-a determinat pe Judecătorul Casadevall să vorbească
despre o atitudine mai degrabă de acceptare. Totuşi, atunci când un stat este
împiedicat de circumstanţe să-şi exercite autoritatea sa asupra unor părţi ale
teritoriului său, din cauza unui regim rebel, responsabilitatea sa poate fi
angajată, chiar dacă statul respectiv nu arată o astfel de lipsă de angajament
sau efort care să constituie o acceptare tacită a activităţilor administraţiei
ilegale. Dacă ajungem la concluzia că a existat o acceptare tacită, atunci ar
fi dificil să atribuim responsabilitatea pentru încălcarea dreptului
internaţional regimului rebel. O astfel de acceptare, de asemenea, ar face
dificilă pentru statul în cauză acceptarea suportului din partea statelor terţe
în lupta sa împotriva regimului rebel. Pentru statul care acordă un astfel de
suport, acest lucru ar putea însemna o intervenţie nejustificată. În
consecinţă, o încălcare a unei obligaţii pozitive poate fi constatată de Curte
chiar şi atunci când există probe care nu arată în mod clar o atitudine de
acceptare a exercitării autorităţii de către un regim rebel pe teritoriul unui
stat, dar totuşi duce la o situaţie intermediară, aşa precum este cea din
această cauză, unde statul nu a acţionat cu toată determinarea cerută şi
efortul care ar fi fost posibil.
4. Nu ţine de competenţa Curţii să excludă orice acord tacit sau acceptare
între state în privinţa exercitării autorităţii şi controlului. Dar, în
conformitate cu Convenţia, în toate aceste cazuri statul are obligaţia pozitivă
să asigure că drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie continuă să fie
respectate.
Cea mai importantă întrebare este ce măsuri ar trebui să indice Curtea ca
fiind absolut necesare pentru îndeplinirea acestei obligaţii pozitive. În opinia
mea, pentru ca un stat să nu fie considerat ca având o atitudine de acceptare
a faptelor regimului rebel, el trebuie
(a) să continue protestele sale ferme la nivel bilateral şi internaţional
împotriva exercitării ilegale a autorităţii pe teritoriul său;
(b) să continue să ia toate măsurile posibile şi legal acceptabile pentru a
restabili controlul pe întregul său teritoriu;
(c) să continue să caute susţinere, bilateral şi internaţional, în special prin
intermediul organizaţiilor internaţionale, pentru toate măsurile luate
împotriva regimului ilegal, deoarece Statele Contractante trebuie să asigure
respectarea drepturilor omului pe întregul lor teritoriu; şi
(d) să nu acorde o astfel de susţinere regimului rebel, încât acesta să

poată fi interpretat ca fiind o acceptare clară a exercitării autorităţii de către
regimul rebel.
Întrebări despre eficacitatea unor măsuri mai stricte, ca de exemplu o
blocadă economică, pentru a asigura protecţia drepturilor omului într-un
termen scurt, sau utilitatea cooperării economice, culturale şi de alt gen cu
scopul soluţionării situaţiei, sunt chestiuni de evaluare politică şi diplomaţie,
la care Curtea, cu precauţie, a încercat să evite să dea un răspuns.
5. Contrar situaţiei din Cipru, relaţiile dintre autorităţile constituţionale
moldoveneşti şi autorităţile regimului ilegal din Transnistria nu au fost
niciodată totalmente întrerupte. Aşa precum Curtea a subliniat, existau
relaţii cu privire la administrarea aeroportului din Tiraspol, un sistem de
telefonie comun, acorduri şi cooperare în multe domenii. Deoarece
problema este dacă Republica Moldova continuă să exercite jurisdicţie
asupra unor părţi ale teritoriului său, toate aceste elemente de cooperare
economică, securitate politică şi alte forme de cooperare între autorităţile
moldoveneşti şi cele transnistrene, fac dificilă excluderea responsabilităţii
Republicii Moldova în această cauză. Prin urmare, situaţia din această cauză
este mai asemănătoare cu cea din cauza Assanidze v. Georgia ([GC]
no.71503/01, ECHR 2004-…) decât cu cea din cauza Cyprus v. Turkey
citată mai sus. În cauza cu privire la regiunea Ajaria, autorităţile
constituţionale ale Georgiei au întâmpinat dificultăţi în asigurarea
respectării drepturilor garantate de Convenţie pe întregul său teritoriu. În
această cauză, obligaţia pozitivă de a restabili autoritatea şi controlul pe
întreg teritoriul cere o confirmare continuă şi fermă a ilegalităţii regimului
transnistrean şi a drepturilor Guvernului Republicii Moldova asupra întregii
ţări. Acest lucru trebuie făcut prin folosirea tuturor puterilor din stat -
judecătorească, executivă şi legislativă. Eu nu pot vedea în menţinerea
măsurilor juridice numai un efect simbolic. Totuşi, a existat o reducere clară
a numărului încercărilor Republicii Moldova la nivel internaţional de
confirmare a autorităţii sale în Transnistria, începând cu luna septembrie a
anului 1997 şi o diminuare definitivă a eforturilor autorităţilor moldoveneşti
de a asigura drepturile reclamanţilor, chiar dacă se iau în consideraţie
eforturile intense ale dlui Sturza.
6. Întotdeauna va fi dificil de a evalua un astfel de ansamblu de măsuri,
dar, dacă se recunoaşte faptul că Federaţia Rusă a avut jurisdicţie asupra
Transnistriei în perioada respectivă şi continuă să exercite controlul în
această regiune, atunci se recunoaşte faptul că a existat o lipsă evidentă a
protestelor formale, a declaraţiilor sau a altor măsuri adresate Federaţiei
Ruse, statelor terţe, Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor organizaţii
internaţionale din partea Republicii Moldova cu scopul de a le influenţa
pentru a pune capăt situaţiei ilegale din Transnistria şi situaţiei inacceptabile
a reclamanţilor.

A JUDECĂTORULUI Sir Nicolas BRATZA, LA CARE S-AU
ALĂTURAT JUDECĂTORII ROZAKIS, HEDIGAN,
THOMASSEN ŞI PANŢÎRU
1. În timp ce sunt de acord cu concluzia majorităţii Curţii că
responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată cu privire la încălcările
Convenţiei invocate de reclamanţi şi care au fost stabilite de către Curte, eu
nu pot să împărtăşesc opinia majorităţii că responsabilitatea Republicii
Moldova este în mod similar angajată.
2. Fundamentală pentru această cerere depusă împotriva statelor pârâte
este întrebarea dacă reclamanţii trebuie consideraţi ca „aflându-se sub
jurisdicţia lor” în sensul articolului 1 al Convenţiei. Dacă se consideră că
reclamanţii se află sub jurisdicţia statelor pârâte, responsabilitatea unui stat,
în principiu, este angajată în privinţa încălcărilor Convenţiei care au avut loc
sau au continuat să aibă loc după intrarea în vigoare a Convenţiei – pentru
Republica Moldova, la 12 septembrie 1997, iar pentru Federaţia Rusă, la 5
mai 1998.
3. Aşa cum a fost stabilit în cauza Bankovic & Others v. Belgium and 16
Other Contracting States, nr. 52207/99, §§ 59-61, ECHR 2001-XII),
noţiunea de ”jurisdicţie” din articolul 1 al Convenţiei este, în esenţă, de
natură teritorială şi numai în cazuri excepţionale faptele comise sau care
produc efecte în afara teritoriului unui Stat Contractant pot constitui o
exercitare a „jurisdicţiei” în sensul articolului respectiv. Invers, prezumţia
că persoanele aflate pe teritoriul unui stat se află sub „jurisdicţia” statului
respectiv în conformitate cu Convenţia poate fi respinsă şi, în mod
excepţional, responsabilitatea unui stat nu va fi angajată pentru încălcările
Convenţiei care au loc pe teritoriul său. Acest lucru este dedus din hotărârea
Cyprus v. Turkey ([GC], no. 25781/94, §78, ECHR 2001-IV), unde Curtea
s-a referit la ”incapacitatea continuă [a Republicii Cipru] de a-şi exercita
obligaţiile sale conform Convenţiei în partea de nord a Ciprului” şi, astfel, la
”regretabila lacună în sistemul de protecţie a drepturilor omului” care ar fi
urmat constatarea că reclamanţii nu s-au aflat sub jurisdicţia Turciei.
4. Chestiunile principale care trebuie determinate sunt următoarele: (i)
dacă această cauză constituie un caz excepţional în care reclamanţii trebuie
consideraţi ca aflându-se sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse, în pofida faptului
că, în permanenţă, s-au aflat în afara teritoriului acestui stat şi (ii) dacă, fiind
pe teritoriul Republicii Moldova, reclamanţii trebuie consideraţi ca aflându-
se sub „jurisdicţia” acestui stat, fiind astfel angajată responsabilitatea
statului respectiv sau dacă, în mod excepţional, prezumţia că ei s-au aflat şi
continuă să se afle sub jurisdicţia Republicii Moldova este respinsă. Cele
două întrebări sunt strâns legate între ele şi depind, aşa precum rezultă clar
din hotărârea Curţii, de o analiză detaliată a situaţiei de fapt care a existat şi
continuă să existe în regiunea transnistreană începând cu anul 1991 şi până

în prezent.
A. Principii aplicabile
5. Circumstanţele în care un stat poate fi considerat responsabil pentru

fapte care constituie încălcări ale Convenţiei şi care au loc în afara
teritoriului său au fost analizate şi definite în următoarele hotărâri ale Curţii:
Loizidou v. Turkey (Obiecţii Preliminare) (hotărâre din 23 martie 1995,
Series A nr. 310), Loizidou v. Turkey (Fondul cauzei) (hotărâre din 18
decembrie 1996, Reports of judgments and decisions 1996-VI) şi Cyprus v.
Turkey (citată mai sus), precum şi în decizia Bankovic and others (citată mai
sus). O astfel de responsabilitate poate fi, pe cât e de relevant, angajată:
(i) atunci când în urma unei acţiuni militare – fie legală, fie ilegală – un
stat exercită un control efectiv asupra unei regiuni aflate în afara teritoriului
său naţional. Un astfel de control poate fi exercitat direct, prin intermediul
propriilor forţe armate, sau indirect, prin intermediul unei administraţii
locale subordonate (a se vedea Loizidou, (obiecţii preliminare) pp. 23-24, §
62). Atunci când un stat exercită un control efectiv asupra unui teritoriu,
responsabilitatea sa nu poate fi limitată la faptele comise de soldaţii sau
funcţionarii săi – fie că aceste fapte au fost sau nu autorizate de către
autorităţile superioare ale statului – „dar trebuie, de asemenea, angajată în
privinţa faptelor administraţiei locale care supravieţuieşte datorită suportului
militar şi de altă natură” (a se vedea Cyprus v. Turkey, § 77). De asemenea,
atunci când se constată existenţa unui astfel de control efectiv,
responsabilitatea este angajată chiar dacă un control efectiv nu este exercitat
asupra poliţiei şi faptelor administraţiei locale (a se vedea Loizidou (fondul
cauzei), pp. 2235-2236, § 56).
(ii) atunci când un stat prin consimţământul, invitaţia sau acceptarea
guvernului local, exercită toate sau unele puteri publice care în mod normal
ar fi exercitate de acel guvern (Bankovic and others, § 71).
6. Într-o ipoteză inversă, există o autoritate mai puţin directă –
responsabilitatea unui stat în cadrul teritoriului căruia au loc încălcări ale
Convenţiei, dar care este împiedicat să exercite orice control efectiv în
cadrul teritoriului respectiv fie din cauza ocupaţiei militare de către forţele
armate ale altui stat, fie a faptelor de război sau rebeliunii care au loc în
cadrul teritoriului respectiv sau a ocupaţiei şi controlului teritoriului de către
o administraţie separatistă susţinută de forţele rebele ale altui stat. Este clar
că o persoană rămâne „sub jurisdicţia” statului şi că prezumţia
responsabilităţii statului nu este respinsă atunci când se dovedeşte că statul
respectiv a cooperat cu administraţia locală în exercitarea autorităţii de către
administraţia respectivă în cadrul acelui teritoriu. Mai mult, chiar dacă un
stat nu exercită un control efectiv în cadrul unei părţi a teritoriului său, o
persoană poate fi considerată ca aflându-se sub „jurisdicţia” statului
respectiv în privinţa faptelor care constituie o încălcare a Convenţiei şi care

au loc pe teritoriul necontrolat, dacă se poate dovedi faptul că funcţionarii
sau agenţii săi au participat direct sau indirect la anumite fapte sau au
acceptat comiterea faptelor respective.
7. Majoritatea Curţii a mers mai departe constatând că, atunci când un
Stat Contractant este împiedicat să-şi exercite autoritatea pe întregul său
teritoriu din cauza existenţei unei situaţii de facto de constrângere, aşa cum
este în cazul instaurării unui regim separatist, statul respectiv nu încetează
să aibă „jurisdicţie” în temeiul articolului 1 al Convenţiei asupra acelei părţi
a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinută de
forţe rebele sau de un alt stat; mai degrabă, o astfel de situaţie de fapt
„reduce domeniul acestei jurisdicţii, astfel încât angajamentul asumat de
către stat în conformitate cu articolul 1 trebuie examinat de către Curte doar
în lumina obligaţiilor pozitive ale Statului Contractant faţă de persoanele
care se află pe teritoriul său” (a se vedea paragraful 333 al hotărârii). Natura
obligaţiei pozitive este descrisă în mod diferit în hotărâre; ca „o obligaţie a
statului de a lua toate măsurile corespunzătoare care sunt în puterea sa”
pentru a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate în Convenţie
( a se vedea paragraful 313); ca o ”obligaţie … de a lua măsuri diplomatice,
economice, juridice sau alte măsuri care sunt în puterea sa şi sunt în
conformitate cu dreptul internaţional pentru a asigura reclamanţilor
respectarea drepturilor garantate de Convenţie” (a se vedea paragraful 331);
şi ca o obligaţie a statului de „a se strădui prin toate mijloacele legale şi
diplomatice de care dispune faţă de statele străine şi organizaţiile
internaţionale, să continue să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţie” (a se vedea paragraful 333). În opinia majorităţii,
rolul Curţii nu este de a indica care sunt măsurile pe care autorităţile ar
trebui să le ia pentru a îndeplini obligaţiile lor în modul cel mai eficient, ci
mai degrabă de a verifica dacă măsurile care au fost efectiv luate au fost
corespunzătoare şi suficiente în această cauză, sarcina Curţii fiind „de a
determina în ce măsură un efort minim a fost totuşi posibil şi dacă acesta
trebuia să fi fost făcut” (a se vedea paragraful 334 al hotărârii). Aplicând
aceste principii în această cauză, majoritatea Curţii consideră că
„reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în conformitate cu
articolul 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea Republicii Moldova pentru
faptele denunţate de reclamanţi, comise pe teritoriul „RMN” asupra căruia
ea nu exercită o autoritate efectivă, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor
sale pozitive în conformitate cu Convenţia” (a se vedea paragraful 335).
8. Eu nu pot fi de acord cu o astfel de analiză. În primul rând, îmi este
greu să accept opinia că persoanele care se află pe o parte a teritoriului unui
stat asupra căruia, ca rezultat al ocupaţiei ilegale de către o administraţie
separatistă, statul respectiv este împiedicat să exercite orice autoritate sau
control, pot totuşi să fie considerate ca fiind sub „jurisdicţia” acestui stat în
conformitate cu sensul autonom al acestui termen din articolul 1 al
Convenţiei, termen care presupune că statul are puterea „să asigure oricărei
persoane … drepturile şi libertăţile” definite în Convenţie. De asemenea,
îmi este dificil să accept concluzia majorităţii Curţii că, într-o astfel de
situaţie de fapt persoanele de pe teritoriul unui stat rămân „sub jurisdicţia”
statului respectiv, dar că domeniul acestei ”jurisdicţii” este redus, statul
continuând să aibă obligaţii pozitive cu privire la drepturile garantate de
Convenţie tuturor persoanelor de pe teritoriul respectiv. Însăşi folosirea
termenului ”obligaţiile pozitive ale statului” şi referirea care este făcută în
hotărâre la jurisprudenţa Curţii cu privire la articolul 1 referitor la astfel de
obligaţii, mi se pare a fi atât eronată, cât şi inutilă în contextul acestei cauze.
Această jurisprudenţă – cu referirele ei cu privire la echilibrul just care
trebuie asigurat între interesul general şi interesele individuale şi alegerile
care trebuie făcute în termeni de priorităţi şi resurse – a fost dezvoltată într-
un context factologic unde statul pârât a exercitat un control deplin şi efectiv
pe întregul său teritoriu şi unde persoanele care s-au aflat pe teritoriul
respectiv s-au aflat în mod incontestabil sub „jurisdicţia” statului în sensul
Convenţiei. Argumentele respective ale Curţii nu pot, în opinia mea, să fie
adaptate la un context fundamental diferit în care un stat este împiedicat de
circumstanţe care se află în afara controlului său să exercite orice autoritate
în cadrul teritoriului său şi unde întrebarea este dacă persoanele care se află
pe teritoriul respectiv trebuie considerate ca fiind sub „jurisdicţia” statului în
sensul Convenţiei.
Eu nu pot să accept că, într-o astfel de situaţie, responsabilitatea unui stat
pentru încălcarea drepturilor garantate de Convenţie a persoanelor de pe
teritoriul său poate fi angajată datorită omisiunii din partea sa de a dovedi că
a făcut suficiente eforturi de ordin legal sau diplomatic pentru a garanta
aceste drepturi. În contextul specific al prezentei cauze, responsabilitatea
unui stat pentru detenţia ilegală a persoanelor deţinute pe un teritoriu care
este în afara controlului său efectiv nu poate, în opinia mea, să depindă de
faptul dacă la un anumit moment statul depune, aşa cum apreciază Curtea,
eforturi suficiente pentru a asigura eliberarea acestor persoane. De
asemenea, eu nu pot accepta o interpretare a Convenţiei care ar cere Curţii
să facă o evaluare, în contextul unei situaţii internaţionale complexe şi
fluctuante, dacă anumite măsuri de ordin legal sau diplomatic sunt eficiente
pentru a restabili ordinea constituţională pe teritoriului statului, dacă astfel
de măsuri au fost posibile în practică şi dacă ele au fost în mod adecvat
implementate de către statul respectiv.
9. Eu pot fi de acord ca, atunci când un stat este împiedicat să exercite
orice autoritate sau control asupra teritoriului aflat în cadrul frontierelor
sale, omisiunea acestuia să poată angaja responsabilitatea sa conform
Convenţiei în privinţa persoanelor care se află pe teritoriul său. Totuşi, o
astfel de responsabilitate, în opinia mea, poate fi angajată numai în
circumstanţe excepţionale atunci când probele de care dispune Curtea
dovedesc în mod clar o astfel de lipsă de angajament sau efort din partea
statului respectiv pentru a reconfirma autoritatea sa şi a reinstaura ordinea

constituţională pe teritoriului său, aşa încât o astfel de atitudine să aibă drept
rezultat acceptarea tacită de către stat a exercitării autorităţii sau
„jurisdicţiei” pe teritoriul său de către o administraţie ilegală.
B. Aplicarea principiilor în prezenta cauză
1. Federaţia Rusă
10. Aplicând principiile de mai sus faptelor prezentei cauze, eu sunt
totalmente de acord cu argumentarea majorităţii Curţii la constatarea că, în
permanenţă, reclamanţii s-au aflat, iar în ceea ce-i priveşte pe trei dintre
reclamanţi, continuă să se afle sub ”jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul
articolului 1 al Convenţiei şi că, prin urmare, responsabilitatea Federaţiei
Ruse este angajată pentru violările Convenţiei constatate de către Curte. În
special, eu consider că următoarele fapte au fost stabilite de către Curte în
baza probelor de care aceasta dispune:
(i) În timpul conflictului din 1991-92, militari ai Armatei a Paisprezecea
(după 1 aprilie 1992, Grupul Operaţional Rus - GOR) staţionaţi în
Transnistria au luptat împreună cu şi de partea forţelor separatiste de pe
teritoriul transnistrean şi, în mod voluntar, au transferat acestora sau le-au
permis să însuşească mari cantităţi de armament.
(ii) În toată perioada conflictului, înalţi oficiali din cadrul Federaţiei Ruse
au oferit suport politic separatiştilor transnistreni inter alia prin intermediul
declaraţiilor lor publice.
(iii) Reclamanţii au fost reţinuţi în luna iunie 1992, cu participarea
directă a soldaţilor Armatei a Paisprezecea/GOR; primii trei reclamanţi au
fost deţinuţi în comenduirea Armatei a Paisprezecea/GOR, unde ei au fost
grav maltrataţi; ulterior reclamanţii fiind predaţi de autorităţile militare
miliţiei separatiste, deşi cunoşteau despre învinuirile aduse reclamanţilor şi
despre posibilele consecinţe pentru reclamanţi în cazul predării lor unui
regim ilegal şi neconstituţional.
(iv) După încheierea acordului de încetare a focului la 21 iulie 1992,
Federaţia Rusă a continuat să acorde suport militar, politic şi economic
regimului separatist de pe teritoriul transnistrean şi a asigurat astfel
supravieţuirea lui continuă.
(v) În perioada de după ratificarea Convenţiei, Federaţia Rusă, prin
staţionarea continuă a trupelor sale militare pe teritoriul Republicii
Moldova, contrar angajamentelor de a le retrage, şi prin acordarea
suportului economic, financiar şi politic regimului ilegal transnistrean pe
care ea l-a ajutat să se instituie, a continuat să permită regimului să
supravieţuiască şi să-şi exercite autoritatea şi controlul pe teritoriul
transnistrean.
2. Republica Moldova
11. Eu aş nota pentru început că, spre deosebire de situaţia examinată de
către Curte recent în cauza Assanidze v. Georgia ([GC] nr.71503/01, ECHR
2004-II), această cauză nu este una în care autorităţile moldoveneşti pur şi
simplu „[întâmpină] dificultăţi în asigurarea respectării drepturilor garantate
de Convenţie pe întregul lor teritoriu” (a se vedea hotărârea Assanidze, §
146). Aşa cum este notat în această hotărâre (a se vedea paragraful 330), nu
se contestă faptul că, de la începutul conflictului în anul 1991 şi până în
prezent, Republica Moldova a fost şi continuă să fie împiedicată să exercite
orice autoritate sau control în cadrul teritoriului Transnistriei ca rezultat al
ocupaţiei acestui teritoriu de către regimul ilegal separatist. Mai mult,
majoritatea Curţii confirmă în hotărâre că, începând cu anul 1991 până la
data ratificării Convenţiei de către Republica Moldova în luna septembrie
1997, nu numai că Republica Moldova nu a fost responsabilă pentru faptele
contrare Convenţiei de care se plâng reclamanţii, ci de asemenea nici o
critică nu poate fi făcută cu privire la lipsa de angajament sau efort din
partea Republicii Moldova pentru reafirmarea controlului său asupra
teritoriului său sau pentru a asigura drepturile reclamanţilor. Această
constatare este, în opinia mea, foarte corectă.
În perioada ostilităţilor propriu-zise, autorităţile constituţionale ale
Republicii Moldova confruntate, aşa precum de altfel au fost, cu forţe
militare care le erau superioare ca număr, armament şi putere de luptă, au
fost incapabile să restabilească controlul asupra teritoriului transnistrean.
Mai mult, aşa precum este notat în hotărâre, de la începutul ostilităţilor
autorităţile Republicii Moldova nu numai că au respins declaraţia unilaterală
de independenţă a separatiştilor, dar, în mod public, au denunţat agresiunea
împotriva Moldovei, solicitând sprijin internaţional. Chiar şi după încetarea
conflictului armat, autorităţile Republicii Moldova nu au avut nici o
posibilitate practică să restabilească ordinea constituţională în cadrul
teritoriului, fiind confruntate cu un regim care era susţinut militar, politic şi
economic de către Federaţia Rusă. Nimic nu sugerează o acceptare din
partea acestor autorităţi a controlului exercitat pe teritoriul transnistrean de
către o administraţie separatistă ilegală; dimpotrivă, aşa cum dovedesc
probele şi este menţionat în hotărâre, autorităţile moldoveneşti au continuat
să denunţe regimul separatist şi să afirme suveranitatea lor asupra întregului
lor teritoriu atât în plan intern, cât şi internaţional. Astfel, de exemplu, în
anul 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituţie care prevedea
inter alia posibilitatea de a acorda o anumită formă de autonomie
Transnistriei; în acelaşi an, Republica Moldova a semnat un acord cu
Federaţia Rusă cu privire la retragerea totală a trupelor militare ruseşti de pe
teritoriul Republicii Moldova într-o perioadă de trei ani.
12. Cu privire la situaţia reclamanţilor, nu numai că reţinerea, detenţia şi
tratamentul lor pe parcursul detenţiei nu sunt în nici un fel imputabile
autorităţilor moldoveneşti, dar, aşa cum este subliniat în hotărâre, nimic nu
sugerează o cooperare sau acceptare din partea acestora a faptelor contrare

Convenţiei denunţate de reclamanţi. Dimpotrivă, probele arată că
autorităţile executive şi juridice ale statului au luat măsuri pentru a sublinia
caracterul ilegal al faptelor care au avut loc şi pentru a asigura eliberarea
reclamanţilor, în special, prin anularea sentinţelor de condamnare a
reclamanţilor, intentarea urmăririlor penale împotriva persoanelor
responsabile de urmărirea penală şi condamnarea lor şi adresarea, în mod
sistematic, a întrebării cu privire la eliberarea reclamanţilor în discuţiile atât
cu liderii separatişti, cât şi cu autorităţile Federaţiei Ruse.
13. În declaraţia Republicii Moldova din instrumentul de ratificare a
Convenţiei depus la 12 septembrie 1997, aceasta a statuat că Moldova ar fi
„incapabilă să garanteze respectarea prevederilor Convenţiei în privinţa
omisiunilor şi faptelor comise de către autorităţile autoproclamatei republici
nistrene în cadrul teritoriului de facto controlat de aceste autorităţi până la
soluţionarea definitivă a conflictului din regiune”. Chiar dacă Curtea, în
decizia sa cu privire la admisibilitatea cererii, a constatat că declaraţia nu
reprezintă o rezervă valabilă în sensul articolului 57 al Convenţiei, nu există
nici un motiv de a pune la îndoială că declaraţia a reprezentat o reflectare
precisă a situaţiei de facto existente la data ratificării Convenţiei.
14. Anume cu referire la perioada după luna septembrie a anului 1997,
majoritatea Curţii a constatat că măsurile luate de autorităţile Republicii
Moldova pot fi supuse criticii. Deoarece este acceptat că Moldova nu a
exercitat un control pe teritoriul Transnistriei, nu se sugerează faptul că
acest stat poartă responsabilitate directă pentru violările Convenţiei
denunţate de către reclamanţi; mai degrabă, majoritatea a constatat că
responsabilitatea Republicii Moldova pentru astfel de încălcări este angajată
din cauza omisiunii sale de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive de a lua măsuri
suficiente, efective şi corespunzătoare pentru a asigura drepturile
reclamanţilor garantate de Convenţie. Totuşi, judecătorii care formează
majoritatea sunt divizaţi în ceea ce priveşte data relevantă de la care poate fi
considerat că Moldova nu şi-a îndeplinit astfel de obligaţii şi, prin urmare,
în ceea ce priveşte responsabilitatea Moldovei pentru faptele contrare
Convenţiei constatate că au avut loc. Un grup („primul grup”) al cărui
viziuni sunt reflectate în Opinia Parţial Separată a Judecătorului Cassadeval,
consideră că Republica Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de la
data intrării în vigoare a Convenţiei în septembrie 1997 şi că, prin urmare,
Republica Moldova este responsabilă pentru încălcările care au avut loc
după această dată; un alt grup („cel de-al doilea grup”) al cărui opinie este
prezentată în hotărâre, consideră că o astfel de omisiune a avut loc numai
după luna mai a anului 2001 şi că responsabilitatea Republicii Moldova nu
este angajată în privinţa încălcărilor care au avut loc înainte de această dată,
inclusiv în privinţa încălcărilor denunţate de dl Ilaşcu care a fost eliberat din
detenţie în acea lună. Este necesar de a analiza argumentele ambelor grupuri
şi eu voi analiza mai întâi opinia care este în favoarea unei responsabilităţi
mai extinse a Republicii Moldova.
(a) Responsabilitatea începând cu luna septembrie a anului 1997

15. Concluzia primului grup, conform căreia Republica Moldova nu şi-a
îndeplinit obligaţiile sale pozitive începând cu data intrării în vigoare a
Convenţiei, se bazează pe trei factori principali:
(a) o pretinsă reducere a numărului de încercări ale Moldovei de a-şi
restabili controlul în Transnistria şi limitarea acestor încercări la activităţi de
ordin diplomatic;
(b) dezvoltarea cooperării în domeniile administrativ, economic, politic,
al securităţii, precum şi în alte domenii între autorităţile Republicii Moldova
şi cele ale Transnistriei; şi
(c) o diminuare a măsurilor luate şi a eforturilor întreprinse de către
Republica Moldova pentru a asigura drepturile reclamanţilor.
Să analizăm fiecare factor în parte, nici unul din aceşti factori, în opinia
mea, analizat fie individual, fie colectiv, nefiind în stare să justifice o
constatare a responsabilităţii Republicii Moldova.
16. Cu privire la primul factor, este adevărat că există aparenţa unei
diminuări a măsurilor juridice luate de Republica Moldova cu scopul de a
afirma autoritatea sa asupra teritoriului transnistrean. În special, se pare că
investigarea infracţiunilor de care au fost învinuiţi reclamanţii care a fost
ordonată de către Judecătoria Supremă nu a avut loc, ca şi urmărirea penală
împotriva şefului Închisorii din Hlinaia pornită la 16 august 2000. Mai mult,
la aceeaşi dată, ordonanţa din 28 decembrie 1993, prin care au fost pornite
urmăriri penale împotriva persoanelor implicate în urmărirea penală şi
condamnarea reclamanţilor, a fost anulată.
17. Eu nu acord mare importanţă omisiunii de a întreprinde aceste
măsuri, care pe parcursul anilor nu s-au dovedit eficiente pentru a pune
capăt regimului ilegal de pe teritoriul transnistrean, efectul acestora se pare
că a fost cel mult unul simbolic. Un accent special este pus de către primul
grup asupra faptului că, recalificând la 16 august 2000 învinuirile împotriva
celor responsabili de urmărirea penală şi condamnarea reclamanţilor,
autorităţile Republicii Moldova nu au desfăşurat o investigaţie, pe motiv că
au fost depăşite termenele de prescripţie şi că persoanele învinuite au
refuzat să răspundă oricăror solicitări adresate de către autorităţi. În timp ce,
aşa cum se menţionează în opinia primului grup, pot fi exprimate dubii cu
privire la seriozitatea unei urmăriri penale în care autorităţile au aşteptat
şapte ani înainte de a recalifica infracţiunea, nu există probe care să
dovedească că decizia de recalificare a infracţiunilor sau decizia că termenul
de prescripţie al învinuirilor a expirat în conformitate cu dreptul naţional, au
fost decizii luate altfel decât cu bună-credinţă şi în baza unor motive legale
întemeiate. Mai mult, atitudinea autorităţilor judiciare, în opinia mea, nu
oferă vreun suport pentru a crede că autorităţile au renunţat la orice eforturi

de restabilire a controlului asupra teritoriului lor.
18. Mai mult, aşa cum se recunoaşte şi în hotărâre, din anul 1998,
eforturile autorităţilor moldoveneşti au fost îndreptate mai mult către
activitatea diplomatică, cu scopul de a ajunge la o reglementare a situaţiei
din regiune şi de a restaura ordinea constituţională pe teritoriul
transnistrean. În special, în luna martie a anului 1998, Republica Moldova,
Federaţia Rusă, Ucraina şi Transnistria au semnat un şir de instrumente în
vederea reglementării conflictului transnistrean (a se vedea paragraful 97 al
hotărârii); numeroase contacte şi negocieri au avut loc între reprezentanţi ai
Republicii Moldova şi regimul separatist cu acelaşi scop (a se vedea
paragrafele 103-104 şi 171 ale hotărârii); şi din anul 2002 până în prezent,
un şir de propuneri pentru soluţionarea situaţiei au fost înaintate şi discutate
între autorităţile Republicii Moldova, ale Federaţiei Ruse şi OSCE (a se
vedea paragrafele 106-109 ale hotărârii). Nu văd nici un motiv de a pune la
îndoială afirmarea Guvernului Republicii Moldova, susţinută de către
declaraţiile dlui Sturza (a se vedea anexa, §§ 309-313) şi ale dlui Sidorov
(anexa, §446), că această schimbare a strategiei spre o activitate diplomatică
a avut drept scop pregătirea întoarcerii teritoriului transnistrean în ordinea
legală a Republicii Moldova şi asigurarea drepturilor constituţionale ale
persoanelor care locuiau în cadrul teritoriului respectiv, inclusiv ale
reclamanţilor. Nu găsesc nimic în eforturile care au fost întreprinse şi
continuă să fie întreprinse de către autorităţile moldoveneşti în vederea
negocierii unei reglementări generale care să sugereze un suport acordat
regimului separatist sau acceptarea exercitării continue a autorităţii ilegale
de către acest regim în cadrul teritoriului transnistrean.
19. Recurgerea la măsuri de cooperare cu autorităţile separatiste trebuie,
în opinia mea, privită în aceeaşi lumină. O atenţie specială este acordată, în
opinia primului grup, acordurilor de cooperare economică, stabilirii
relaţiilor între Parlamentul Republicii Moldova şi aşa-numitul „Parlament al
RMN”, cooperării în domeniul poliţiei şi al securităţii şi formelor de
cooperare în alte domenii, precum controlul traficului aerian, comunicaţiile
telefonice şi sport. Guvernul Republicii Moldova a explicat că aceste măsuri
de cooperare au fost luate datorită preocupării de a îmbunătăţi condiţiile de
viaţă ale persoanelor care locuiesc în Transnistria şi de a le permite să ducă
o viaţă normală pe cât e posibil. Nu au fost prezentate argumente
convingătoare pentru a pune la îndoială că acesta era scopul stabilirii
relaţiilor de cooperare – un scop care este acceptat în opinia primului grup
ca fiind unul lăudabil – şi, având în vedere natura lor şi caracterul limitat,
măsurile respective nu pot, în opinia mea, să fie considerate ca acordând
vreun suport regimului transnistrean. Dimpotrivă, aceste măsuri reprezintă o
confirmare de către Republica Moldova a dorinţei sale de a restabili
controlul asupra întregului său teritoriu.
20. Primul grup critică faptul că, în timp ce au luat unele măsuri pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a persoanelor care se află pe teritoriul
transnistrean, autorităţile Republicii Moldova nu au manifestat aceeaşi
diligenţă cu privire la soarta reclamanţilor. În timp ce afirmă faptul că nu
este de competenţa Curţii să evalueze pertinenţa sau eficacitatea strategiei
politice adoptate de către Republica Moldova pentru a reglementa o
problemă atât de importantă precum cea a integrităţii sale teritoriale, primul
grup continuă, totuşi, prin a menţiona că autorităţile moldoveneşti au
obligaţia „de a lua toate măsurile aflate în puterea lor fie politice,
diplomatice, economice, juridice, fie alte măsuri …, pentru a asigura
drepturile garantate de Convenţie persoanelor care formal se află sub
jurisdicţia lor şi, prin urmare, tuturor persoanelor care se află în cadrul
frontierelor Republicii Moldova recunoscute pe plan internaţional”. Totuşi,
independent de faptul că eu nu sunt de acord cu opinia că persoanele care se
află pe teritoriul transnistrean se consideră ca fiind sub „jurisdicţia”
Republicii Moldova în conformitate cu Convenţia, aceste critici, în opinia
mea, nu au ţinut cont de faptul că însuşi scopul strategiei politice a fost şi
continuă să fie de a restabili ordinea constituţională în Transnistria, fapt care
rămâne a fi o condiţie fundamentală pentru asigurarea drepturilor garantate
de Convenţie tuturor persoanelor care se află pe acest teritoriu, inclusiv
reclamanţilor.
21. Pretinsa lipsă a eforturilor din partea autorităţilor Republicii Moldova
începând cu anul 1997, în mod special, cu privire la asigurarea drepturilor
garantate de Convenţie ale reclamanţilor, reprezintă cel de-al treilea factor
principal pe care se bazează primul grup. El a declarat că după data
ratificării, eforturile de a asigura drepturile reclamanţilor „nu au fost
continuate cu fermitatea, determinarea şi convingerea cerute de gravitatea
situaţiei în care se aflau reclamanţii”. A fost subliniat faptul că, începând cu
această dată, măsurile luate de către Republica Moldova pentru a asigura
drepturile reclamanţilor au fost limitate la trimiterea medicilor în
Transnistria pentru examinarea reclamanţilor în închisoare, acordarea unui
suport financiar familiilor acestora şi la intervenţii prin intermediul dlui
Sturza în vederea asigurării eliberării reclamanţilor.
22. Îmi este dificil să înţeleg aceste critici atât timp cât ele se referă la
perioada începând cu anul 1997 şi până în anul 2001. Dl Moşanu a declarat
că problema reclamanţilor a fost adresată în cadrul întrunirilor OSCE, la
întrunirile cu statele străine şi la o reuniune a Uniunii Inter-parlamentare (a
se vedea anexa, § 249). Nimeni nu a contestat declaraţia dlui Sturza, fost
ministru al Justiţiei şi Preşedinte al comisiei pentru negocierile cu
Transnistria, conform căreia dumnealui a continuat după anul 1997 să
adreseze autorităţilor separatiste întrebarea cu privire la eliberarea
reclamanţilor. Anume ca rezultat al acestor negocieri, dl Sturza a plecat în
Transnistria în luna aprilie a anului 2001 pentru a-i aduce înapoi la Chişinău
pe cei patru reclamanţi, care, aşa cum dumnealui a fost lăsat să creadă,
urmau să fie eliberaţi (a se vedea anexa, § 312) şi, în conformitate cu

probele prezentate Curţii, cel puţin în parte ca rezultat al acestor negocieri,
dl Ilaşcu a fost eliberat în luna următoare. Luând în consideraţie faptul că
autorităţile Republicii Moldova în acea perioadă încă mai sperau să asigure
eliberarea celorlalţi reclamanţi, spre deosebire de primul grup, eu nu
consider deloc surprinzător că dlui Şevţov i-a fost permisă intrarea în
Republica Moldova pentru a-l aduce cu el pe dl Ilaşcu „fără a fi tras la
răspundere pentru activităţile sale în serviciul regimului”.
23. Eu pot fi, prin urmare, de acord cu opinia celui de-al doilea grup de
judecători, care formează o parte a majorităţii, că responsabilitatea
Republicii Moldova nu a fost angajată cu privire la nici o încălcare a
Convenţiei constatată că a avut loc înainte de luna mai a anului 2001.
Întrebarea care rămâne este dacă responsabilitatea sa este angajată după
această dată.
(b) Responsabilitatea după luna mai a anului 2001

24. Concluzia celui de-al doilea grup că responsabilitatea Republicii
Moldova este angajată după luna mai a anului 2001 nu este fondată pe o
diminuare, începând cu această dată, a numărului măsurilor juridice
destinate afirmării autorităţii Republicii Moldova în Transnistria;
dimpotrivă, potrivit celui de-al doilea grup, reducerea numărului măsurilor
nu trebuie considerată ca o renunţare din partea Republicii Moldova de a
încerca să exercite jurisdicţia sa în regiune, ţinându-se cont de faptul că mai
multe măsuri încercate până atunci de către autorităţile moldoveneşti au fost
blocate de represaliile „RMN” din anii 2001 şi 2002 (a se vedea paragraful
344 al hotărârii). În schimb, argumentarea celui de-al doilea grup este
fondată, în esenţial, pe pretinsa lipsă a probelor că de la eliberarea dlui
Ilaşcu, autorităţile moldoveneşti ar fi luat măsuri efective pentru a pune
capăt încălcărilor continue ale drepturilor garantate de Convenţie comise
împotriva reclamanţilor. Acest grup declară că, în afară de declaraţiile dlui
Sturza, conform cărora situaţia reclamanţilor a continuat să fie adresată cu
regularitate de către autorităţile Republicii Moldova în relaţiile lor cu
regimul „RMN”, „Curtea nu dispune de nici o altă informaţie capabilă să
justifice concluzia că Guvernul Republicii Moldova a dat dovadă de
diligenţă cu privire la reclamanţi” (a se vedea paragraful 348 al hotărârii).
25. Este adevărat că după luna mai a anului 2001, negocierile cu
reprezentanţii administraţiei transnistrene şi ai Federaţiei Ruse se pare că s-
au axat mai degrabă asupra obţinerii unei reglementări a conflictului decât
asupra situaţiei celor trei reclamanţi rămaşi în detenţie. Mai mult, potrivit
declaraţiei dlui Sturza, după acea dată, dl Smirnov a refuzat orice întâlniri
pentru a discuta situaţia reclamanţilor (a se vedea anexa, § 313). Totuşi,
potrivit declaraţiilor necontestate ale aceluiaşi martor, negocierile nu doar
au inclus întrebarea referitor la ceea ce trebuia făcut în legătură cu sentinţele
penale impuse de autorităţile Transnistriei în ultimii zece ani, dar, aşa cum
este recunoscut în hotărâre, el a continuat cu regularitate să pună problema

eliberării celor trei reclamanţi cu omologii săi de la Tiraspol în cadrul
Comisiei pentru negocieri cu Transnistria (a se vedea anexa, § 309).
26. În timp ce se recunoaşte că aceste eforturi au fost făcute, în hotărâre
se pune accentul pe faptul că problema situaţiei reclamanţilor a fost adresată
doar verbal şi că Curtea nu a fost informată despre existenţa vreunui plan
general de soluţionare a conflictului transnistrean care să se refere la situaţia
lor (a se vedea paragraful 348). Este, de asemenea, statuat faptul că Curţii
nu au fost prezentate probe cu privire la vreun demers pe care autorităţile
moldoveneşti l-ar fi adresat autorităţilor ruseşti în scopul obţinerii eliberării
celorlalţi reclamanţi (a se vedea paragraful 349). În timp ce aceste două
constatări sunt juste, eu nu sunt deloc convins că lipsa unor astfel de probe
ar putea servi drept suport pentru concluzia majorităţii conform căreia
Republica Moldova a omis să ia măsuri suficiente, efective sau
corespunzătoare pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor
garantate de Convenţie. De asemenea, şi mai puţin pot accepta că probele
prezentate Curţii permit constatarea unei acceptări din partea autorităţilor
moldoveneşti a detenţiei continue a celorlalţi trei reclamanţi.
27. Din aceste motive, eu am ajuns la concluzia că reclamanţii nu s-au
aflat nici într-un moment al perioadei date sub „jurisdicţia” Republicii
Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, că Republica Moldova nu a
omis să-şi îndeplinească vreo obligaţie în privinţa reclamanţilor, aşa cum
prevede articolul respectiv şi că, prin urmare, responsabilitatea Republicii
Moldova nu este angajată cu privire la încălcările Convenţiei denunţate de
către reclamanţi fie înainte, fie după luna mai a anului 2001.
28. Ca rezultat, eu am votat împotriva constatării că a existat o încălcare
a drepturilor garantate de Convenţie din partea Republicii Moldova, precum
şi împotriva constatării că Republica Moldova trebuie să achite
reclamanţilor o sumă de bani cu titlu de satisfacţie echitabilă. În schimb, eu
am votat cu majoritatea în privinţa tuturor celorlalte paragrafe ale
dispozitivului hotărârii (inclusiv constatarea că Republica Moldova nu şi-a
îndeplinit obligaţiile sale conform articolului 34 al Convenţiei), cu excepţia
acordării compensaţiei prevăzută în paragraful 21 (c) pentru prejudiciul
moral suferit ca rezultat al omisiunii Federaţiei Ruse de a-şi îndeplini
obligaţiile sale în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei. În opinia mea,
chiar dacă o astfel de omisiune trebuie considerată „o violare a Convenţiei”,
pentru a permite acordarea unei satisfacţii echitabile în conformitate cu
articolul 41 al Convenţiei, fapt de care eu mă îndoiesc, eu nu consider
potrivit de a acorda o astfel de compensaţie în această cauză.

A JUDECĂTORULUI LOUCAIDES
Mai întâi de toate, aş dori să reiterez opinia pe care am exprimat-o în
cauza Assanidze v. Georgia ([GC] nr.71503/01, ECHR 2004-II) cu privire la
noţiunea de „jurisdicţie” în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei,
noţiune analizată în paragrafele 310-314 şi 319 ale hotărârii pronunţate în
această cauză.
”În opinia mea, „jurisdicţie” înseamnă autoritatea reală, adică posibilitatea de a
impune voinţa statului oricărei persoane, autoritate exercitată în cadrul teritoriului
Înaltei Părţi Contractante sau în afara teritoriului său. Prin urmare, o Înaltă Parte
Contractantă, în conformitate cu prevederile Convenţiei, este responsabilă faţă de
fiecare persoană direct afectată de orice exercitare a autorităţii sale statale, în orice
parte a lumii. O astfel de autoritate poate avea diferite forme şi poate fi legală sau
ilegală. Forma obişnuită este autoritatea guvernamentală în cadrul propriului teritoriu
al Înaltei Părţi Contractante, dar această autoritate poate fi extinsă sub forma unui
control general al unui alt teritoriu, chiar dacă controlul respectiv este ilegal (a se
vedea Loizidou v. Turkey (Obiecţii Preliminare), hotărâre din 23 martie 1995, Series A
nr.310), mai ales asupra teritoriilor ocupate (Cyprus v. Turkey [GC], nr.25781/94,
ECHR 2001-IV). De asemenea, autoritatea poate fi extinsă sub forma exercitării
controlului sau influenţei efective, prin intermediul suportului politic, financiar,
militar sau al altui suport substanţial, al unui guvern al altui stat. El poate, de
asemenea, în opinia mea, să ia forma oricărei acţiuni militare statale sau de orice alt
gen din partea respectivei Înalte Părţi Contractante în orice parte a lumii (a se vedea,
prin contrast, Bankovic and Others v. Belgium and Others (dec.) [GC], nr. 52207/99,
ECHR 2001-XII, citat în hotărâre).
Întrebarea ar trebui să fie întotdeauna dacă persoana care pretinde că se află sub
„jurisdicţia” unei Înalte Parţi Contractante la Convenţie, în privinţa unei anumite
fapte, poate dovedi că această faptă este rezultatul exercitării autorităţii statului
respectiv. Orice altă interpretare, care exclude responsabilitatea unei Înalte Părţi
Contractante pentru fapte care rezultă din exercitarea autorităţii sale statale, ar duce la
presupunerea absurdă că Convenţia prevede obligaţia de a respecta drepturile omului
numai în cadrul teritoriului aflat sub controlul fizic legal sau ilegal al unei Înalte Părţi
Contractante şi că, în afara acestui context, lăsând la o parte circumstanţele
excepţionale (existenţa cărora ar fi constatată în dependenţă de fiecare caz în parte),
Statul Contractant respectiv poate comite fapte fără a fi supus responsabilităţii, contrar
standardelor de comportament stabilite de Convenţie. Eu cred că o interpretare
rezonabilă a prevederilor Convenţiei, în lumina obiectului său de reglementare,
trebuie să ducă la concluzia că Convenţia prevede reguli de comportament pentru
fiecare Înaltă Parte Contractantă, oricând ele ar comite fapte pe parcursul exercitării
autorităţii de stat care au consecinţe asupra persoanelor”.
Eu aş dori să extind poziţia mea prezentată mai sus şi să adaug că un stat
poate, de asemenea, purta răspundere în conformitate cu Convenţia pentru
nerespectarea obligaţiilor sale pozitive în privinţa oricărei persoane, dacă
statul a putut să-şi exercite autoritatea direct sau indirect asupra unei
persoane sau asupra unui teritoriu unde persoana se află.
În lumina celor expuse mai sus, a faptelor şi circumstanţelor cauzei, aşa
cum au fost stabilite în hotărâre, eu sunt de acord cu majoritatea că
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LOUCAIDES
reclamanţii se află sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse, în sensul articolului 1

al Convenţiei şi că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată cu privire
la faptele denunţate de reclamanţi. Aşa cum a fost notat corect în hotărâre, a
fost dovedit „că „RMN”, formată în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei
Ruse, dotată cu organe ale puterii şi cu o administraţie proprie, continuă să
rămână sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei
Ruse şi care, în orice caz, supravieţuieşte datorită suportului militar,
economic, financiar şi politic oferit de către Federaţia Rusă” (a se vedea
Totuşi, eu nu sunt de acord cu majoritatea că reclamanţii se află sub
„jurisdicţia” Guvernului Republicii Moldova şi că Republica Moldova este
responsabilă pentru omisiunea de a respecta obligaţiile sale pozitive de a lua
măsuri suficiente şi corespunzătoare pentru a asigura drepturile
reclamanţilor garantate de Convenţie. Nu există nimic care să arate că
Guvernul Republicii Moldova a avut de fapt autoritate directă sau indirectă
asupra teritoriului unde reclamanţii au fost deţinuţi sau asupra reclamanţilor.
Moldova nu este în nici un fel responsabilă pentru detenţia ilegală a
reclamanţilor sau pentru continuarea acestei detenţii. Nu există nimic care
să arate că Guvernul Republicii Moldova a acceptat sau încurajat existenţa
regimului ilegal care, în această perioadă (cu suport din partea Federaţiei
Ruse, aşa cum am explicat mai sus), a exercitat de fapt autoritate în regiunea
în care violările au avut loc şi unde reclamanţii au fost deţinuţi.
Nici unul din factorii expuşi de către majoritatea, pentru a susţine
concluzia lor conform căreia Republica Moldova a avut jurisdicţie asupra
reclamanţilor, nu ar putea, în opinia mea, să fie considerat ca exercitare sau
evitarea de a exercita autoritate efectivă asupra reclamanţilor. În această
privinţă, eu mă asociez opiniei lui Sir Nicolas Bratza expusă în paragrafele
15-26 ale opiniei sale parţial separate.
În orice caz, pentru a conchide că există „jurisdicţie” asupra anumitor
persoane în temeiul Convenţiei, pur şi simplu deoarece Guvernul în cauză a
omis să ia măsuri juridice, politice, diplomatice şi economice sau orice alte
măsuri invocate de către majoritate, cu scopul de a asigura drepturile
reclamanţilor garantate de Convenţie, chiar dacă autoritatea de fapt asupra
acestor persoane din partea Guvernului a lipsit, ar extinde în mod irealist şi
absurd conceptul de „jurisdicţie”. Cu alte cuvinte, în opinia mea, ar fi o
greşeală să accept că o Înaltă Parte Contractantă la Convenţie are
„jurisdicţie” asupra oricărei persoane în afara autorităţii sale, pur şi simplu
deoarece ea nu ia măsuri politice şi alte măsuri menţionate în termeni
generali de către majoritatea. O astfel de poziţie ar duce, de exemplu, în
opinia mea, la concluzia ilogică că toate Înaltele Părţi Contractante la
Convenţie ar avea jurisdicţie şi responsabilitate pentru încălcarea drepturilor
omului în privinţa persoanelor care se află în cadrul oricărei părţi a
teritoriului unei Înalte Părţi Contractante, inclusiv pe propriul teritoriu al
acesteia, dar în afara autorităţii sale reale (fie de facto sau de jure ori
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LOUCAIDES
ambele, în dependenţă de teritoriu), din simplul fapt că nu a presat

asigurarea drepturilor garantate de Convenţie în acel teritoriu prin acţiuni
întreprinse împotriva statului care în realitate exercită o astfel de autoritate
asupra acestor persoane. Eu consider că interpretarea unui tratat trebuie să
evite un sens care ar duce la un rezultat vădit absurd.
În decizia Bankovic and Others (cu care eu nu sunt de acord), Marea
Cameră a Curţii a constatat că bombardarea clădirilor în Belgrad, care a
provocat moartea a 16 civili, a fost un act extrateritorial, în afara
„jurisdicţiei” Înaltelor Părţi Contractante la Convenţie responsabile pentru
această bombardare şi din acest motiv cererea depusă de rudele persoanelor
decedate a fost respinsă ca fiind inadmisibilă. Mi se pare de neînţeles şi cu
siguranţă foarte straniu ca o Înaltă Parte Contractantă să poată evita
răspunderea, în conformitate cu Convenţia, pe motiv că aruncarea bombelor
din avioanele sale peste o regiune populată, în orice parte a lumii, nu aduce
sub „jurisdicţia” (adică autoritatea) sa victimele acestui bombardament, iar
omisiunea din partea unei Înalte Părţi Contractante „de a lua toate măsurile
aflate în puterea [sa] fie politice, diplomatice, economice, juridice sau alte
măsuri … pentru a asigura respectarea drepturilor garantate de Convenţie
persoanelor aflate formal [de jure] sub jurisdicţia sa”, dar care de fapt sunt
în afara autorităţii sale efective, atribuie jurisdicţie statului respectiv şi îi
impune obligaţii pozitive faţă de aceste persoane.
În orice caz, eu consider că autorităţile Republicii Moldova au făcut, de
fapt, tot ceea ce în mod rezonabil s-a putut face din partea lor, având în
vedere circumstanţele specifice ale acestei cauze. Ar fi ireal şi incorect de a
le atribui autorităţilor moldoveneşti orice responsabilitate pentru situaţia
denunţată de către reclamanţi.
.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI KOVLER

(Traducere)
„Frontiera dintre juridic şi politic nu este

ceea ce a fost. Nici temeliile legalităţii şi nici
norma, care devine pluralistă şi tot mai
difuză” (Lajoie A., Jugements de valeurs,
Paris, PUF, 1997, p. 207).
Regret faptul că nu mă aflu de partea majorităţii şi, deşi respect opiniile

colegilor mei, trebuie să exprim în mod public, în temeiul articolului 45 § 2
al Convenţiei, dezacordul meu profund cu hotărârea Marii Camere în
această cauză.
Dezacordul meu se referă la metodologia analizei, modul în care au fost
prezentate faptele, analiza conceptelor de „jurisdicţie” şi „responsabilitate”
şi, în sfârşit, la concluziile la care a ajuns Curtea. Prin urmare, urmează să
mă refer la fiecare dintre aceste puncte.
I. Metodologia analizei
Această cauză oferă un exemplu al unei situaţii în care „drepturile omului

devin o politică” (M. Gauchet, La démocratie contre elle-même, Paris,
2002, p. 326). Datorită caracterului specific al cauzei, în care situaţia
reclamanţilor este inseparabilă de un context geopolitic extrem de complex,
Curtea se confruntă cu o situaţie fără precedent, ţinând cont de absenţa unei
jurisprudenţe aplicabile. Hotărârea Curţii în această cauză ar fi putut crea un
precedent pentru situaţii similare din alte zone de conflict în cadrul Statelor
membre ale Consiliului Europei, inclusiv în cadrul celor care au devenit
recent membre ale acestei organizaţii. Rădăcinile istorice ale conflictului în
care statele din regiune au fost implicate şi consecinţele „fragmentării-
imperiului” sunt caracteristici care ne reamintesc de conflicte precum cele
din Balcani sau Caucaz.
Totuşi, Curtea (în mod greşit, în opinia mea) a preferat să vadă situaţia în
termenii unui conflict de tipul celui din Cipru, urmând jurisprudenţa
respectivă şi căzând în capcana pe care această jurisprudenţă o reprezintă. În
opinia mea, acest lucru a fost o eroare metodologică. Similitudinile
superficiale dintre această cauză şi cauza Loizidou sunt înşelătoare. Unicul
lucru în comun (la care eu o să revin pe parcurs) este originea conflictului,
şi anume perspectiva ca o comunitate numeroasă să fie anexată la un alt stat,
de care ea diferă radical, prin legăturile sale istorice, economice şi culturale.
De aici şi reacţiile, precum şi contra-reacţiile participanţilor la conflict, care
au luat forme violente şi au dus la tragedii omeneşti.
Totuşi, chiar şi această jurisprudenţă, creată prin hotărârea pronunţată în

cauza Loizidou, conţine multe lecţii pe care am putea să le învăţăm,
îndeosebi ea ne poate ajuta să evităm concluzii pripite şi simpliste. În opinia
sa separată cu privire la cauza Loizidou, judecătorul Bernhardt, la care s-a
alăturat şi judecătorul Lopes Rocha, a notat că: „În această cauză … este
imposibil de a separa situaţia unei persoane de o evoluţie istorică complexă
şi de o situaţie curentă nu mai puţin complexă” (Loizidou v. Turkey (fondul
cauzei), hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, p. 2242). Notând
eşecul negocierilor privind reunificarea Ciprului, care a cauzat prelungirea
situaţiei reclamantului, el s-a întrebat: „Cine este responsabil pentru acest
eşec? Doar o singură parte? Este oare posibil de a da un răspuns clar la
aceste şi alte întrebări şi de a ajunge la o concluzie legală clară ?” (ibid.).
Într-o altă opinie separată cu privire la aceeaşi cauză, judecătorul Pettiti a
notat următoarele: „Oricare ar fi fost responsabilitatea asumată în anul 1974
în timpul loviturii de stat sau acea care survine în legătură cu amplasarea
trupelor turceşti în acelaşi an, deşi ezitantă, comunitatea internaţională a
încercat să rezolve problemele internaţionale cu privire la situaţia din Cipru,
începând cu anul 1974, … aceste responsabilităţi fiind de diverse origini şi
forme, întreaga problemă a celor două comunităţi (care nu constituie
minorităţi naţionale în conformitate cu dreptul internaţional) ţine mai mult
de politică şi diplomaţie, decât de o cercetare efectuată de jurisdicţia
europeană, bazată pe un caz izolat al dnei Loizidou şi drepturile ei în
temeiul Protocolului nr.1” (a se vedea Loizidou, citat mai sus, pp. 2253-
2254). Precauţia şi înţelepciunea acestor cuvinte este pe deplin justificată.
Din păcate, în această cauză, Curtea şi-a asumat riscul de a examina
cererea în baza situaţiei izolate a celor patru reclamanţi (deoarece, spre
deosebire de situaţia din Cipru, nici un sistem de reproducere a cazurilor
similare nu a fost prezentat), la fel, în baza unui ansamblu de probleme de
ordin diferit: militare (hotărârea conţine o analiză a aspectelor militare ale
conflictului transnistrean şi un calcul detaliat al stocurilor de armament
necesar personalului unui cartier general); economice (evaluarea relaţiilor
dintre parteneri care au operat pe parcursul mai multor decenii în acelaşi
spaţiu economic); politice (citaţiile greu de verificat din declaraţii
„nedatate” ale liderilor politici şi personalului militar). După cum se ştie,
Curtea a fost copleşită de volumul enorm de informaţie contradictorie din
partea reclamanţilor, a celor trei state care au fost implicate în procedură şi
informaţia obţinută ca rezultat al misiunii de constatare a faptelor
desfăşurată la faţa locului; Curtea a îndeplinit o sarcină de selectare foarte
lăudabilă. Dar probleme strict juridice (de exemplu, ce calificare juridică ar
trebui acordată dreptului popoarelor la autodeterminare, în cadrul anumitor
limite, sau apelurilor repetate ale primului reclamant la violenţă înainte ca el
să fie reţinut) au rămas fără răspuns. În opinia mea, aceasta a fost o a doua
eroare metodologică, care a dus la o serie de erori ulterioare.
II. Prezentarea faptelor
Într-o cauză atât de complexă şi „sensibilă” precum este aceasta,

prezentarea detaliată şi obiectivă a circumstanţelor cauzei joacă un rol
crucial, deoarece ea determină modul în care cauza va fi judecată, în sensul
pozitiv al acestui termen. În opinia mea, contextul general al cauzei este
prezentat, în mod sumar, într-o manieră care denaturează considerabil
faptele. Predomină punctul de vedere impus de către reclamanţi, în scopuri
lesne de înţeles. Eu pot să menţionez câteva fapte şi modul în care acestea
au fost interpretate, care oferă imagini false cu privire la adevărata poziţie.
Dificultatea principală în stabilirea contextului general al cauzei este
identificarea originilor şi problemelor principale ale conflictului moldo-
transnistrean. În cauze complicate şi deosebite precum Gorzelik v. Poland
(hotărârea nr. 44158/98 din 17 februarie 2004) şi Assanidze v. Georgia
([GC] nr.71503/01, ECHR 2004-II), Marea Cameră a studiat evenimentele
istorice, începând cu secolul al 14-lea, pentru a analiza problema sileziană
(a se vedea § 13 al hotărârii Gorzelik) şi chiar evenimentele din secolul al
11-lea pentru a elucida statutul regiunii Ajaria din cadrul Georgiei (a se
vedea hotărea Assanidze, §§ 100-107). În această cauză, ceea ce nu a fost
spus este mai elocvent decât ceea ce a fost spus: o analiză a separării unei
părţi a Basarabiei de România la 28 iunie 1940, ca rezultat al pactului
Molotov-Ribbentrop, şi transferul de la Ucraina a „unei porţiuni de pământ
din partea stângă a Nistrului” pentru a forma Moldova Sovietică lasă
impresia că istoria acestei regiuni multietnice începe atunci (a se vedea
paragraful 28) – toate acestea fiind sub forma unei referiri (a unei referiri
foarte selective, trebuie spus) la un document al OSCE. Dar documentul
citat, ca şi oricare altă revizuire istorică, oferă o idee mai completă a istoriei
regiunii, pe care eu o s-o recapitulez pe scurt în cele ce urmează.
Principatul Moldovei, care a fost creat în anul 1360, după ce a fost
desprins de la Ungaria, a căzut în anul 1456 sub dominaţia Imperiului
Otoman, care a durat câteva secole. În anul 1711, Principele (gospodar)
Dimitrie Cantemir (fiul căruia, Antioh, a fost un scriitor rus renumit şi a
slujit în calitate de ambasador al Imperiului Rus la Londra şi Paris) a
încheiat un acord cu Petru cel Mare cu privire la protecţia Moldovei, iar în
anul 1791, printr-un tratat semnat în urma războiului dintre Turcia şi coaliţia
ruso-austriacă (forţele armate ale căreia au fost conduse de către A.
Suvorov), Rusia obţinând controlul părţii stângi a Nistrului, unde o mare
parte a populaţiei erau slavi. În anul 1812, în urma izbucnirii unui nou
război dintre Rusia şi Turcia, Tratatul de la Bucureşti a încorporat la
Imperiul Rus partea de est a Moldovei dintre Prut şi Nistru, sub numele de
Basarabia. Partea de sud a Basarabiei este populată de bulgari şi găgăuzi (un
popor creştin vorbitor de limbă turcă). După războiul din Crimeea (1854-
1856), Rusia, în conformitate cu Tratatul de la Paris (1856), a cedat o parte
a Basarabiei statelor învingătoare. Acest teritoriu a fost inclus în Regatul
României (creat în 1859), dar prin Tratatul de la Berlin (1878) Basarabia a

fost restituită Rusiei, România obţinând, în calitate de compensaţie,
Dobrogea. În ianuarie 1918, România a ocupat Basarabia şi şi-a asigurat
votul adunării locale în favoarea unirii acesteia cu România. În acelaşi timp,
Ucraina (independentă la acel moment) şi-a proclamat suveranitatea asupra
părţii stângi a Nistrului (unde 48% din populaţie la acea perioadă erau
ucraineni, 30% moldoveni, 9% ruşi şi 8,5% evrei), iar în anul 1924 aici a
fost creată Republica Autonomă Moldovenească. După anul 1924, URSS a
obligat România să organizeze un plebiscit în Basarabia (negocierile de la
Viena) înainte de a ocupa Basarabia la 28 iunie 1940. Aceasta este istoria
controversată a regiunii, care din anul 1940 a format Republica
Moldovenească, ale cărei două părţi au fiecare particularităţile istorice,
economice, culturale şi lingvistice proprii. Aceste particularităţi nu au
scăpat de atenţia observatorilor informaţi: „Transnistria, a cărei majoritate a
populaţiei este formată din ruşi şi ucraineni, s-a simţit întotdeauna aproape
de Rusia, din care a făcut parte timp de două secole. Atunci când URSS s-a
destrămat, Transnistria a respins politica de unire cu România a primului
Guvern independent Moldovenesc” (Libération, Paris, 1 august 2002).
Referitor la limbă şi la scris, eu nu doresc să fac speculaţii cu privire la o
problemă atât de delicată şi regret faptul că Curtea acordă acestui subiect o
importanţă mai degrabă simplistă (a se vedea paragraful 28), acest lucru mă
face să apelez la două citate. „Primul text cunoscut în limba română datează
din anul 1521: este o scrisoare scrisă de boierul Neacşu primarului
Braşovului … Aceste texte, traduse din slavonă (limba liturgică a slavilor
ortodocşi, dar, de asemenea, şi a românilor) au fost scrise în grafie chirilică.
… Abia în secolul al 19-lea, limba română a fost, în sfârşit, stabilită, fiind
puternic influenţată de limba franceză - un proces despre care unele
persoane s-au referit ca la o „re-latinizare”. Tot în această perioadă,
alfabetul latin a luat locul celui chirilic” (Sursa: Atlas des peuples de
l’Europe Centrale, Paris, La Découverte, 2002, p. 137). În ceea ce priveşte
limbile folosite, Constituţia din anul 1978 a Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti prevedea „drepturi egale, inclusiv dreptul de a folosi limba
naţională” (articolul 34) şi „instruirea în limba naţională” (articolul 43),
precum şi faptul că: „legile şi altă legislaţie ... urmează să fie publicate în
limbile moldovenească şi rusă” (articolul 103), iar „justiţia va fi înfăptuită
fie în limba moldovenească sau în limba rusă, fie în limba majorităţii
populaţiei din regiune” (articolul 158).
Eu am adăugat aceste incursiuni istorice pentru a reitera poziţia Curţii,
aşa cum a fost exprimată în următoarea referinţă: „Curtea consideră că ar
trebui, pe cât este posibil, să se abţină de a exprima o opinie cu privire la
întrebări pur istorice, fapt care nu ţine de competenţa sa; totuşi, ea poate
accepta anumite fapte istorice general cunoscute şi îşi poate fonda motivaţia
sa pe acestea” (a se vedea Zdanoka v. Latvia, hotărâre din 17 iunie 2004, §
77; Marais v. France, decizia Comisiei din 24 iunie 1996, DR 86-A, p.184,
şi Garaudy v. France (dec.), nr. 65831/01, ECHR 2003-IX). Dar se pare că

„faptele istorice” sunt, în mod considerabil, distorsionate în hotărârea
noastră, iar, ca rezultat, spre marele meu regret, şi câteva raţionamente.
Paragrafele 30-41 menţionează, nu într-o ordine specială, declanşarea şi
desfăşurarea conflictului moldo-transnistrean, accentuând aspectele militare,
de parcă problema majoră era Armata a Paisprezecea şi echipamentul
militar al DOSAAF-ului (care, de fapt, nu era o instituţie de stat conform
legislaţiei în vigoare). În calitate de judecător naţional, eu doresc să
subliniez faptul că destrămarea URSS în anii 1988-1991 a afectat nu doar
cele 15 republici sovietice, care şi-au proclamat suveranitatea una după alta
(evenimente la care unele persoane s-au referit numindu-le „parada
suveranităţilor”), dar şi unele teritorii din cadrul anumitor republici
multinaţionale, precum Nagorno Karabah, Abhazia, Cecenia şi aşa mai
departe. Republica Moldova nu a evitat această mişcare generală, în special,
deoarece Frontul Popular din Moldova a proclamat drept scop al său unirea
întregii Moldove cu România; adoptarea legilor cu privire la limbă şi noul
drapel, menţionate în paragraful 29, constituind doar primul pas. Găgăuzia,
o regiune unde se vorbeşte limba turcă, şi-a proclamat prima suveranitatea
la 18 august 1990, fiind urmată de Transnistria la 2 septembrie 1990. Acest
lucru nu a fost, în opinia mea, un rezultat al „rezistenţei faţă de
independenţa Republicii Moldova” (a se vedea paragraful 43), dar mai
degrabă o rezistenţă faţă de politica de refuz a dreptului la autodeterminare.
Să nu uităm că (acesta fiind unul din lucrurile despre care nu s-a spus nimic
în hotărâre) prima operaţiune lansată de forţele speciale ale poliţiei
moldoveneşti împotriva „separatiştilor” din Dubăsari la 12 iunie 1990, a
precedat proclamaţiile de mai sus şi, prin urmare, a grăbit desfăşurarea
evenimentelor.
Anume în această situaţie, în opinia mea, Curtea ar fi trebuit să caute
originea conflictului, care a avut repercusiuni directe asupra destinului celor
patru reclamanţi, şi nu numai în declaraţia din 2 septembrie 1990 cu privire
la crearea „Republicii Moldoveneşti Nistrene”, aşa cum se sugerează în
paragrafele 30-34 ale hotărârii.
Vorbind din punct de vedere legal, declaraţiile menţionate nu au
însemnat în acea perioadă agitată o declaraţie de separare (aşa precum o
dovedeşte şi cuvântul „moldovenească” în denumirea „RMN”), dar o
declaraţie cu privire la dorinţa de a obţine o autonomie mai largă, inclusiv
dreptul la un referendum privind apartenenţa la o altă entitate statală, în
cazul în care această entitate şi-ar proclama unirea sa cu un stat străin, o
perspectivă care a fost percepută ca un adevărat pericol. „Apariţia în 1990 a
primelor mişcări de autonomie, urmate în luna august a anului 1991 de
proclamarea independenţei, a încurajat adoptarea de către Chişinău şi
Bucureşti a unui plan de integrare a Republicii Moldova în cadrul României
sau anexarea acesteia. Acest plan, pe care moldovenii iniţial l-au considerat
atractiv, a fost abandonat după referendumul de la 6 martie 1994, când, spre
marea dezamăgire a celor de la Bucureşti, 95,4% din alegătorii moldoveni

au votat împotriva unirii cu România. Dar, ostilă ideii de independenţă a
Republicii Moldova, şi, mai mult posibilităţii unirii cu România, populaţia
slavă care locuieşte pe cea mai mare parte a teritoriului Transnistriei, un
teritoriu de 5 000 kilometri pătraţi la est de Nistru, şi-a proclamat
autonomia”, a scris Jean-Christophe Romer, profesor la Universitatea de
Studii Superioare europene şi Şcoala Specială militară din Saint-Cyr (J.-Ch.
Romer, Géopolitique de la Russie, Paris, Economica, 1999, p. 63).
Eu aş mai adăuga la analiza de mai sus faptul că, în luna februarie a
anului 1992, cel de-al doilea Congres al Frontului Popular din Moldova a
proclamat Republica Moldova, inclusiv regiunea Transnistriei, parte
integrantă a României, iar în luna martie a anului 1992 au început ostilităţile
dintre forţele speciale ale poliţiei şi „separatişti”. La 19 iunie 1992 - o zi
neagră -, a început operaţia forţelor speciale moldoveneşti la Bender.
Rezultatul operaţiunii respective: 416 morţi printre populaţia civilă. Abia la
29 iulie 1992, primele detaşamente ale forţelor pacificatoare ruseşti au intrat
în Tiraspol, în conformitate cu acordul ruso-moldovenesc din 21 iulie 1992.
Eu aş putea continua să reconstitui cursul evenimentelor, dar mă voi opri
aici. Remarc doar faptul că secţiunea cu privire la „contextul general al
cauzei” din textul hotărârii completează absenţa anumitor fapte importante
printr-o abundenţă de citate din declaraţii politice care reflectă o abordare
unilaterală a interpretării evenimentelor. Prin urmare, nu este uşor de
constatat care este de fapt adevărul. Din nou, regret acest fapt.
De asemenea, regret că Curtea nu a luat în consideraţie faptul că
evenimentele din anul 1992 (operaţiunea de „pacificare” a autorităţilor
centrale, rezistenţa armată a rebelilor, perioada de tranziţie imediat după
destrămarea URSS, etc.) au constituit, în realitate, un caz de forţă majoră în
care au participat toate părţile implicate direct sau indirect în conflict,
inclusiv Armata a Paisprezecea,.
Sunt, de asemenea, tentat să ofer cea mai obscură versiune a conflictului
armat din anii 1991-1992, deoarece eu cred că mărimea realmente anormală
a acestei părţi a hotărârii (paragrafele 42-110), unicul scop al căreia este în
mod clar de a demonstra participarea Federaţiei Ruse la conflict şi suportul
său militar acordat separatiştilor, este rezultatul unei erori metodologice
menţionate mai sus. Chiar şi în cauza interstatală Cyprus v. Turkey, Curtea a
fost mult mai „economă” cu acest gen de analiză, concentrându-se la
problemele de ordin legal.
Totuşi, deşi nu doresc să încarc textul, eu nu pot ignora „întrebarea cu
privire la cazaci”. Curtea repetă o afirmaţie făcută de către reclamanţi
conform căreia „în anul 1988 nu [erau] cazaci pe teritoriul Republicii
Moldova” (a se vedea paragraful 60). Eu doar aş dori să subliniez faptul că,
în anii 1571-1574, cazaci ucraineni au participat la războiul de eliberare a
moldovenilor de sub dominaţia otomană şi că cazaci liberi trăiau în
Moldova, Podolia şi Zaporojia de secole (a se vedea, printre alte surse, Ph.
Longworth, Cazacii, Londra, 1969). Cazacii au fost victime ale terorii

staliniste, dar au fost reabilitaţi prin hotărârea Parlamentului rus din 16 iunie
1992, în cadrul procesului de reabilitare a popoarelor care au fost victime
ale represiunii. La 9 august 1995, Preşedintele Federaţiei Ruse a semnat
Ordonanţa cu privire la Registrul asociaţiilor cazacilor, iar la 16 aprilie 1996
- Ordonanţa cu privire la serviciul civil şi militar al cazacilor. Libertatea de
mişcare şi caracterul paramilitar al organizării lor sunt trăsături bine
cunoscute ale vieţii cazacilor. Se poate spune că acestea sunt doar detalii,
dar diavolul este în detalii.
Sunt destul de puţine detalii de acest gen în textul hotărârii, inclusiv
declaraţii „nedatate” ale vicepreşedintelui Federaţiei Ruse (a se vedea
paragraful 137), o apariţie televizată „nedatată” a Preşedintelui Federaţiei
Ruse (paragraful 138), un interviu televizat care a avut loc „la o dată
nespecificată” (paragraful 145), şi aşa mai departe, în pofida poziţiei
declarate de către Curte, în următorii termeni, în paragraful 26: „La
aprecierea probelor, atât scrise cât şi verbale, Curtea până acum a aplicat, în
general, criteriul „în afara unui dubiu rezonabil”, în ceea ce priveşte
standardul de probaţiune necesar”. Sunt uimit că, contrar precizărilor
prezentate Curţii, paragraful 141 al hotărârii reproduce („consideră ca
stabilit”!) o informaţie falsă, conform căreia Federaţia Rusă a organizat
alegerile din 17 martie 2004 „fără acordul autorităţilor moldoveneşti”.
Legislaţia electorală a Federaţiei Ruse prevede posibilitatea pentru cetăţenii
ruşi aflaţi în străinătate de a vota în birouri electorale ad hoc (şi, prin
urmare, nu întotdeauna „în cadrul posturilor consulare fixe care operează în
calitate de secţii de votare”) doar cu acordul autorităţilor statului în cauză.
Regret că Curtea, ale cărei hotărâri sunt studiate pretutindeni, până la cele
mai mici detalii, a omis, în mai multe locuri, să aplice criteriul formulat în
paragraful 26.
Este păcat, de asemenea, că formulând contextul general al cauzei,
Curtea nu întotdeauna a urmat principiul pe care ea însăşi l-a stabilit în
cauza Ireland v. the United Kingdom, după cum urmează: „În cauzele care i-
au fost deferite, Curtea examinează toate materialele prezentate ei fie de
Comisie, de Părţi, fie de alte surse şi, dacă este necesar, ea poate obţine
materiale proprio motu (Ireland v. United Kingdom, hotărâre din 18
ianuarie 1978, Series A nr.25, p.64, § 160).
Spre exemplu, regret că Curtea a evitat cu grijă să menţioneze în
hotărârea sa activităţile grupului „Bujor” şi ale reclamanţilor înainte de
reţinerea acestora (cu excepţia paragrafului 216, care se referă la hotărârea
din 9 decembrie 1993). Dar documentele prezentate Curţii sunt elocvente în
această privinţă. În interviul cu dl Ilaşcu publicat în ziarul de la Leningrad
Smena la 6 decembrie 1990, el a dat detalii despre renumita „Directivă nr.
6”. „Noi avem două liste negre”, a spus el. „În prima sunt 23 de nume,
întreaga conducere a aşa-numitei Republici Nistrene. În cea de-a doua sunt
480, participanţi ai celui de-al Doilea Congres. Pregătiri serioase au fost
făcute pentru lichidarea lor fizică”. Concluzia a fost: „Noi avem politicieni
care trebuie să rămână întotdeauna curaţi, dar cineva trebuie să facă munca
murdară”. De la declaraţii de tipul „suntem capabili să organizăm o uriaşă
baie de sânge” până la acţiuni concrete a fost numai un pas scurt. Numele
victimelor acelor acţiuni sunt cunoscute, aşa cum sunt cunoscute şi numele
văduvelor şi orfanilor acestora. Nu este întâmplător că specialişti
proeminenţi menţionaţi în paragraful 286 al hotărârii au propus ca
reclamanţii să fie rejudecaţi într-o ţară neutră, aşa cum a propus şi
Secretarul General al Consiliului Europei, care de fapt nu a exclus „un
posibil nou proces al dlui Ilaşcu într-un loc neutru” (SG/Inf.(2000)53, 19
ianuarie 2001). Care este sensul tuturor rezoluţiilor Organizaţiei Naţiunilor
Unite cu privire la prevenirea terorismului? Din păcate, Curtea nu a dat un
răspuns la aceste întrebări, însă a refuzat solicitarea uneia dintre văduve, dna
Ludmila Gusar, de a da declaraţii Curţii (a se vedea paragraful 8).
III. Analiza concepţiilor de „jurisdicţie” şi „responsabilitate”
Regret şi mai mult faptul că a fost omisă oportunitatea de a aplica unei

situaţii nemaiîntâlnite până acum o analiză mai fină a concepţiilor de
„jurisdicţie” şi „responsabilitate”. Eu nu pretind să am ultimul cuvânt de
spus, în calitate de deţinător al adevărului, totuşi, aş dori să explic cum văd
eu problema.
Poziţia mea iniţială, pe care am exprimat-o în votul asupra admisibilităţii
cererii la 4 iulie 2001 (şi pe care eu continui s-o susţin), a fost că Curtea ar fi
trebuit să declare cererea ca fiind inadmisibilă ratione loci şi ratione
personae în ceea ce priveşte Federaţia Rusă şi să recunoască jurisdicţia
Republicii Moldova asupra Transnistriei, notând în acelaşi timp că
Republica Moldova nu a exercitat un control de facto asupra acestei regiuni,
cel puţin în perioada când reclamanţii au fost reţinuţi.
Curtea ar fi putut ajunge la o constatare cu privire la existenţa unui
„vacuum legal” sau a „unui teritoriu fără legi”, în care prevederile
Convenţiei sunt de facto inaplicabile. Această idee nu este nici absurdă şi
nici nouă. „Propunerea de adoptare a unei recomandări” intitulată „Teritorii
fără legi din cadrul statelor membre ale Consiliului Europei”, prezentată de
dl Magnusson, membru din partea Suediei al Adunării Parlamentare
(susţinut de un număr de colegi), conţine următorul fragment:
„Adunarea trebuie să admită, totuşi, faptul că există un număr de teritorii (regiuni),
în cadrul anumitor state membre, în care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
precum şi alte instrumente de protecţie a drepturilor omului, nu sunt aplicate în
practică.
Acest lucru a devenit clar în primul rând din jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, unele hotărâri ale căreia nu au fost executate; ca de exemplu,
cauza Loizidou v. Turkey cu privire la partea de nord a Ciprului; şi cauza Matthews v.
United Kingdom cu privire la Gibraltar.
În plus, „teritorii fără legi” sunt şi regiunile separatiste precum Cecenia,

Transnistria, Abhazia şi Nagorno-Karabah”.
Într-un fel, rezerva teritorială făcută de Moldova la ratificarea
Convenţiei, pledează în favoarea recunoaşterii existenţei unui „vacuum
legal” în regiune, un fel de „gaură neagră” în spaţiul legal european, mai
ales că o astfel de constatare ar putea fi însoţită de recunoaşterea faptului că
Republica Moldova nu exercită un control de facto asupra teritoriului
respectiv. Eu sunt mulţumit că fac parte din majoritate, cel puţin la acest
subiect, şi anume că Republica Moldova are jurisdicţie, chiar dacă numai în
termeni limitaţi ai conceptului de „jurisdicţie … în ceea ce priveşte
obligaţiile sale pozitive” (punctul 1 al dispozitivului hotărârii).
Totuşi, eu consider că preponderenţa principiului teritorial, unde
termenul de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei se aplică pe
deplin Republicii Moldova, responsabilităţii şi obligaţiilor sale faţă de
reclamanţi, chiar dacă acestea sunt de facto limitate (a se vedea paragraful
313). În orice caz, Transnistria nu este un teritoriu al nimănui sau o terra
nullius, în termenii dreptului internaţional, comunitatea internaţională
continuând să considere Transnistria ca o parte integrantă a Republicii
Moldova. Însuşi faptul că Moldova a făcut o rezervă în ceea ce priveşte
Transnistria, când a ratificat Convenţia, dovedeşte că pe parcursul unei
perioade îndelungate de timp ea nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale faţă de
acest teritoriu. A accepta contrariul ar însemna a oferi un dar de nepreţuit
tuturor separatiştilor din lume prin a le permite să spună că pentru prima
dată o jurisdicţie internaţională a recunoscut că o parte a teritoriului unui
stat este în afara jurisdicţiei autorităţilor sale centrale. Eu regret doar faptul
că majoritatea a recunoscut Republica Moldova ca fiind responsabilă, numai
începând cu anul 2001 şi ulterior, în pofida faptului stabilit că, după anul
1994, în special, după aderarea la Consiliului Europei în anul 1997,
Moldova nu a luat nici o măsură pentru a obţine rejudecarea sau eliberarea
reclamanţilor. În această privinţă, sunt de acord cu majoritatea argumentelor
din opinia separată a Judecătorului Casadevall şi a colegilor care s-au
alăturat lui.
Problema jurisdicţiei „extrateritoriale” este mult mai complexă. Eu cred
cu fermitate că Curtea ar trebui să urmeze tradiţiile „jurisprudenţei
conceptelor”, cu alte cuvinte, să pornească de la ideea că conceptele
fundamentale ale dreptului pozitiv contemporan au fost elaborate de
generaţii de jurişti şi nu ar trebui să fie puse în discuţie decât în cazuri
excepţionale. Aceasta a fost, de altfel, poziţia unanimă a Curţii în cauza
Bankovic and Others: „Prin urmare, Curtea consideră că articolul 1 al
Convenţiei trebuie analizat astfel, încât să reflecte această ordinară şi
fundamentală noţiune teritorială de jurisdicţie, o altă bază a jurisdicţiei este
excepţională şi necesită o justificare specială, în circumstanţele particulare
ale fiecărui caz în parte” (Bankovic and Others v. Belgium and 16 other
Contracting States (dec.), [GC] nr. 52207/99, § 61, ECHR 2001-XII).
Curtea a continuat prin a nota faptul că este necesar „de a se convinge ... că
există circumstanţe excepţionale în această cauză care ar reprezenta o
exercitare extrateritorială a jurisdicţiei de către un Stat Contractant” (ibid., §
74).
Ce circumstanţe excepţionale ar putea justifica o astfel de concluzie în
această cauză?
Curtea, în umila mea opinie, a ales calea uşoară de soluţionare prin
aplicarea în hotărârea sa a criteriilor expuse într-o altă cauză excepţională şi
dificil de ignorat, Loizidou, ajungând, astfel, la o concluzie prea vagă:
„Curtea a acceptat faptul că, în circumstanţe excepţionale, faptele Statelor
Contractante comise în afara teritoriului lor sau care produc efecte în afara
teritoriului lor, pot constitui o exercitare de către aceste state a jurisdicţiei
lor în sensul articolului 1 al Convenţiei” (a se vedea paragraful 314). Primul
criteriu pentru identificarea unor asemenea „fapte”, constatat în hotărârea
Loizidou, este ocupaţia teritoriului unui alt stat printr-o acţiune militară
ofensivă. Nu este vorba despre o astfel de situaţie în această cauză, unde
forţele militare sovietice au fost staţionate în regiune timp de mai multe
decenii.
Chiar dacă presupunem că a avut loc o „acţiune militară”, aşa precum a
fost în Cipru, Judecătorii Golcuklu şi Pettiti au avut perfectă dreptate atunci
când au căutat să separe conceptul de „responsabilitate” de cel de
„jurisdicţie”: „În timp ce responsabilitatea unui Stat Contractant poate fi
angajată în urma unei acţiuni militare desfăşurate în afara teritoriului său,
acest lucru nu implică exercitarea jurisdicţiei sale” (hotărârea Loizidou
(obiecţii preliminare), hotărârea din 23 martie 1995, Series A nr.310, p.35).
Aceste două concepte sunt, până la un anumit punct, autonome unul faţă de
celălalt, deşi pot exista obiecţii cu privire la faptul că o astfel de distincţie
este pur academică.
De ce Curtea a neglijat această diferenţă foarte importantă de concepte în
această cauză şi nu a completat o lacună în jurisprudenţa sa, luând în
consideraţie lipsa unui criteriu valabil aplicabil conceptului de jurisdicţie
extrateritorială? În opinia mea, aceasta a avut loc pentru a ajunge la
concluzii mai directe prin intermediul conceptului de responsabilitate (a se
vedea paragrafele 314-317). Jurisdicţia (teritorială sau extrateritorială) este
conceptul primar, conceptul de responsabilitate derivând din cel de
jurisdicţie, şi nu invers. Curtea a confirmat indirect această subordonare,
recunoscând că Republica Moldova are jurisdicţie, dar responsabilitatea sa
nu este angajată decât în privinţa faptelor comise până în anul 2001! La
determinarea faptului dacă Federaţia Rusă are jurisdicţie, Curtea a preferat o
logică opusă, susţinând faptul că există „jurisdicţie” pentru că există
„responsabilitate”.
Chiar dacă ea se acceptă, întrebarea este dacă responsabilitatea unui stat
străin este angajată, fiind necesar de a dovedi că statul pârât (a) continuă să
fie responsabil, responsabilitatea sa fiind angajată prin intermediul unei
administraţii locale subordonate; şi (b) continuă să controleze întregul

teritoriu respectiv, prin intermediul unui mare număr de forţe militare care
sunt în serviciu activ şi exercită „un control efectiv general asupra acelei
părţi a insulei”, aşa precum este notat în obiecţiile preliminare în cauza
Loizidou. Aceste două aspecte au fost analizate, în special, în paragraful 70
al deciziei cu privire la admisibilitatea cauzei Bankovic, în care Curtea a
subliniat acest aspect teritorial pe întreg parcursul deciziei, înainte de a
conchide următoarele: „Curtea nu este convinsă că a existat o legătură
jurisdicţională între persoanele care au fost victime ale faptelor denunţate şi
statele pârâte” (a se vedea cauza Bankovic, citată mai sus, paragraful 82).
La determinarea faptului dacă Federaţia Rusă a fost responsabilă de
faptele de care s-au plâns reclamanţii, Curtea, referindu-se la hotărârea
Cyprus v. Turkey, foloseşte noţiunea de „control general asupra unei regiuni
aflate în afara teritoriului său naţional” (a se vedea paragraful 316). Eu mă
refer în această privinţă la aprecierea Curţii în cauza Loizidou: „Turcia
exercită, de fapt, un control detaliat asupra politicilor şi faptelor autorităţilor
„RTCN”. Este evident din numărul mare de forţe militare care îndeplinesc
serviciul activ în Ciprul de Nord ... că armata sa exercită un control total
efectiv asupra acelei părţi a insulei” (a se vedea Loizidou (fondul cauzei),
citată mai sus p. 2235, § 56). Din câte îmi amintesc din ceea ce am învăţat
pe parcursul primului meu curs de instruire militară, termenul de „serviciu
activ” presupune un control al drumurilor, căilor ferate, supravegherea
punctelor strategice (staţiilor de telegraf şi telefon), precum şi controlul
staţiilor, aeroporturilor, frontierelor etc. Chiar şi nefiind un strateg militar,
oricine poate compara două situaţii: într-un caz - 30,000 de soldaţi într-un
teritoriu mic populat de 120,000-150,000 de oameni, iar în alt caz - 2,500
ofiţeri şi alte categorii de militari într-un teritoriu de 4,163 kilometri pătraţi
cu o frontieră cu o lungime de 852 de kilometri şi o populaţie mai mare de
750,000! În sfârşit, eu ajung la diferenţa majoră care există, şi anume, că nu
a existat o invazie militară din afara teritoriului cu scopul de a stabili un
astfel de control: forţele militare ruseşti, care au încetat să fie forţe militare
sovietice (2/3 din ele fiind originare din regiune), au fost prinse în
evenimentele din regiunea unde ele erau staţionate de mulţi ani, fără a
interveni în chestiuni de ordin administrativ. Aceste trupe militare nu sunt
„în serviciu activ”, cu excepţia asigurării pazei stocurilor militare şi a
echipamentului care trebuie evacuat.
Cu privire la subordonarea autorităţilor administrative locale autorităţilor
ruseşti, simplul fapt că aceste autorităţi, în mod frecvent, au împiedicat
evacuarea echipamentului militar vorbeşte de la sine. După eliberarea unuia
dintre reclamanţi sub presiune internaţională, autorităţile „RMN” continuă
să-i menţină în detenţie pe ceilalţi, în pofida interesului evident al
presupusului lor „tutore” de a înlătura această problemă ruşinoasă – dacă
acesta este un exemplu de o administraţie care este „supusă autorităţii unei
puteri străine”, atunci este un exemplu foarte straniu.
Un alt argument care pledează în favoarea responsabilităţii Federaţiei

Ruse, în opinia majorităţii, este că „RMN” a fost formată în anii 1991-1992
cu sprijinul Federaţiei Ruse. Eu mă simt obligat să notez că crearea „RMN”
a fost proclamată la 2 septembrie 1990, cu mai mult de un an înainte de
destrămarea URSS şi obţinerea de către Federaţia Rusă a independenţei sale
în calitate de stat suveran. Într-un astfel de context, eu îmi amintesc de La
Fontaine: „Dacă nu ai fost tu, trebuie să fi fost fratele tău. – Eu nu am frate!
– Bine, atunci trebuie să fi fost oricum cineva din familia ta…”. Argumentul
Guvernului Moldovei precum că Federaţia Rusă, în calitate de stat succesor
al URSS, poartă întreaga responsabilitate pentru faptele acestui stat este
invalidat de normele dreptului internaţional, care prevăd că atunci când
responsabilitatea unui subiect de drept este angajată ca rezultat al
comportamentului unui alt subiect de drept, responsabilitatea acestuia poate
fi numai indirectă (Dictionnaire de droit international public, Brussels,
2001, pp. 996-997).
Numai din acest motiv, spre deosebire de poziţia exprimată cu privire la
proclamarea RTNC, Federaţia Rusă nu poate fi responsabilă pentru acest
fapt. Mai mult, ea nu a recunoscut niciodată „RMN” ca stat independent.
Tratatul de prietenie şi cooperare moldo-rus semnat la 19 noiembrie 2001
este clar în această privinţă: „Părţile condamnă separatismul în toate formele
sale şi se angajează să nu acorde nici un suport mişcărilor separatiste”
(articolul 5 §2). Totuşi, Curtea preferă să reproducă declaraţii iresponsabile
„nesusţinute” ale anumitor membri ai parlamentului şi foşti politicieni în
calitate de „probe” care să dovedească acordarea unui sprijin politic.
„Probele” cu privire la un presupus sprijin de ordin economic (a se vedea
paragrafele 156-160 ale hotărârii) nu sunt confirmate de rezultatele unei
verificări pe care am efectuat-o. Eu compar mai jos constatările din hotărâre
cu observaţiile unei ONG, Grupul Helsinki pentru Drepturile Omului din
Marea Britanie (GHDOMB), care a analizat situaţia din regiune.
Exporturile de gaz „în condiţii financiare favorabile” (a se vedea
paragraful 156): Potrivit GHDOMB, costul a 1,000 metri cubi de gaz
furnizat de Federaţia Rusă Transnistriei în anul 2003 a fost de 89 dolari
SUA, acelaşi preţ cu cel al gazului furnizat Estoniei (36 dolari SUA pentru
gazul furnizat Belorusiei şi 50 dolari SUA pentru gazul furnizat Georgiei).
„Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă” (a se
vedea paragraful 157). Potrivit GHDOMB, piaţa de electricitate este
controlată de compania spaniolă „Union Fenosa”, care produce electricitate
utilizând gazul cumpărat din Federaţia Rusă.
„Compania rusă ITERRA a făcut cea mai mare investiţie în Transnistria,
cumpărând uzina metalurgică din Rîbniţa” (a se vedea paragraful 160).
Numai în luna august a anului 2003, o singură companie din Liechtenstein a
cumpărat 15.6 % din acţiunile uzinei.
Compania americană Lucent Technologies controlează toate
telecomunicaţiile, bancnotele sunt imprimate în Germania, iar Uniunea
Europeană a acordat premiul „Arca Europei” pentru produsele textile ale

companiei Intercentre Llux, etc. (Sursa: Grupul Helsinki pentru Drepturile
Omului din Marea Britanie, Transnistria 2003: Eye in the Gathering Storm,
- www.bhhrg.org).
Următorul argument: furnizarea armelor către separatişti. Reclamanţii au
declarat (fără a prezenta probe concrete) că Armata a Paisprezecea a
furnizat arme separatiştilor, fapt care, în opinia lor, angajează şi mai mult
responsabilitatea Federaţiei Ruse. Deoarece eu nu sunt specialist în această
materie, fac referinţă la o sursă de încredere: „Furtul organizat al armelor a
început după proclamarea suveranităţii Moldovei la 23 iunie 1990 şi a
devenit o problemă gravă la momentul destrămării URSS în anul 1991 (o
situaţie similară a existat în Cecenia, Abhazia şi în alte locuri); 21,800
carabine, muniţii şi chiar tancuri au fost „expropriate”. Datorită eforturilor
comandantului Armatei a Paisprezecea, Generalul Lebed, unele dintre
aceste arme au fost luate şi întoarse în depozite. A fost deschisă o anchetă
de procurorul militar” (Commersant (un ziar din Federaţiea Rusă), 21 iulie
2001). Potenţialul industrial al regiunii permite producerea tuturor tipurilor
de arme convenţionale; chiar şi în prezent vânzările de arme constituie o
parte importantă a venitului regiunii, precum menţionează şi Curtea (a se
vedea paragraful 161).
Într-o analiză finală, eu nu am găsit în materialul factologic cu privire la
aspectele militare, politice şi economice nici o probă valabilă care să
permită stabilirea unei intervenţii limitate sau continue a Federaţiei Ruse în
favoarea Transnistriei sau o probă care să dovedească dependenţa militară,
politică sau economică a „RMN” de Federaţia Rusă.
În adâncul inimii mele, eu regret că nu există probe cu privire la ceea ce
actualmente este numit „intervenţie umanitară”, o formă mai nobilă a
intervenţiilor militare din trecut. Doresc să fiu absolut onest cu privire la
responsabilitatea Federaţiei Ruse în această privinţă. Sunt convins că
Federaţia Rusă a fost responsabilă pentru că nu a intervenit mai energic în
1992 pentru a proteja populaţia civilă şi împiedica pierderea a mai mult de
850 de vieţi omeneşti (inclusiv prin folosirea mijloacelor politice şi
diplomatice pentru a opri autorităţile moldoveneşti de a desfăşura o acţiune
militară punitivă împotriva propriei populaţii). Acolo unde alte puteri nu
ezită să arboreze drapelul intervenţiei umanitare pentru a stabili ceea ce a
fost numit „noul umanism militar” (a se vedea: N. Chomsky, The New
Military Humanism, Lessons from Kosovo. L, 1999), autorităţile Federaţiei
Ruse din acea perioadă au preferat o tactică de aşteptare şi observare, lăsând
câţiva din soldaţii şi ofiţerii săi (cei mai mulţi fiind originari din regiunea
respectivă) să decidă singuri ce a fost corect să întreprindă, lucru care de
fapt a însemnat să decidă dacă să-şi apere sau nu familiile lor.
Prin urmare, eu propun să răspundem la o întrebare evidentă: în calitate
de subiect al dreptului internaţional, a fost oare Federaţia Rusă capabilă în
practică de a-şi asuma responsabilităţi în „RMN”, adică sarcina de a
soluţiona probleme sau să se ocupe de o situaţie sistematică? Pentru a

facilita găsirea răspunsului, eu fac referire la hotărârea Ireland v. the United
Kingdom (citată mai sus, p. 64, § 159): „O practică incompatibilă cu
Convenţia constă din acumularea încălcărilor identice sau similare care sunt
suficient de numeroase şi legate între ele pentru a constitui nu numai
incidente izolate sau excepţii, dar un ansamblu sau sistem; o practică nu
constituie în sine o încălcare separată de astfel de încălcări”. Numai acolo
unde, în spatele unei situaţii personale, pot fi depistate încălcări sistematice,
responsabilitatea obiectivă a unui stat străin poate fi angajată; aceasta este
interpretarea mea a hotărârii citate, cu atât mai mult, cu cât reclamanţii nu
au prezentat probe cu privire la încălcări sistematice de acelaşi gen.
O altă regulă de drept internaţional confirmată de jurisprudenţa noastră
este că responsabilitatea extrateritorială a statului este angajată în măsura în
care funcţionarii săi exercită autoritate asupra pretinselor victime sau asupra
proprietăţii acestora (a se vedea Cyprus v. Turkey, Decizia Comisiei, DR 2,
p. 150). Oare această regulă este aplicabilă în privinţa celor patru
reclamanţi, în afară de perioada scurtă a reţinerii lor în anul 1992?
Separat de aspectele factologice, trebuie luat în consideraţie aspectul
legal al chestiunii cu privire la responsabilitatea internaţională a unui stat.
Eu mă refer la un document de importanţă majoră: Rezoluţia 56/83
adoptată la 12 decembrie 2001 de Adunarea Generală a ONU intitulată
„Responsabilitatea statelor pentru fapte internaţionale ilicite”, care
constituie rezultatul mai multor ani de muncă a Comisiei de Drept
Internaţional („CDI”). Cu referire la lucrările CDI, paragraful 320 al
hotărârii se referă la problema responsabilităţii unui stat pentru o încălcare a
unei obligaţii internaţionale, subliniind în paragraful 321 conceptul de
„violări continue” în conformitate cu articolul 14 § 2 al Rezoluţiei. Totuşi,
articolul 13 al aceluiaşi document prevede: „Un fapt al unui stat nu
constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale, decât dacă statul este
legat prin obligaţia respectivă la momentul când are loc faptul respectiv”.
Această regulă confirmă destul de evident regula ratione temporis din
jurisprudenţa noastră. Cu alte cuvinte, înainte de stabilirea caracterului
continuu al unei încălcări (în această cauză, reţinerea şi detenţia provizorie a
reclamanţilor), este necesar de a verifica dacă pretinsa încălcare ţine de
competenţa ratione temporis a Curţii.
Cu privire la regula ratione temporis, care constituie unul din pilonii
jurisprudenţei Curţii Europene, eu mă tem foarte mult că această regulă va
avea de suferit ca urmare a definirii conceptului de „jurisdicţie”, în
interpretarea care i s-a dat în această cauză în următorul paragraf: „Curtea
consideră că, luând în consideraţie evenimentele menţionate mai sus,
reclamanţii se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în temeiul articolului 1 al
Convenţiei, deşi, la momentul la care aceste evenimente au avut loc,
Convenţia nu era în vigoare în Federaţia Rusă” (a se vedea paragraful 384).
Într-adevăr, nici Republica Moldova şi cu atât mai puţin Federaţia Rusă

nu ratificase Convenţia la momentul la care au fost comise unele fapte
denunţate de reclamanţi (1992), prin urmare, ele nu pot fi acuzate de
încălcarea unei obligaţii internaţionale pe care ele nu şi-au asumat-o. În
consecinţă, nici articolul 14 (întinderea în timp a încălcării unei obligaţii
internaţionale) şi nici articolul 15 (încălcarea care constă din mai multe
fapte ilicite) ale Rezoluţiei menţionate nu se aplică, contrar celor spuse de
Curte în hotărârea sa (a se vedea paragraful 321).
Pe de altă parte, o altă dispoziţie din lucrările CDI este, în opinia mea, pe
deplin aplicabilă atunci când se analizează pretinsa responsabilitate a
Federaţiei Ruse, aşa cum este confirmat de ipoteza de forţă majoră:
„Ilegalitatea unui fapt comis de către un stat cu încălcarea unei obligaţii
internaţionale este exclusă, dacă faptul respectiv a fost comis în condiţii de forţă
majoră, adică ca rezultat al unui eveniment care nu putea fi prevăzut sau a unei forţe
irezistibile, care se află în afara controlului unui stat, creând pentru acest stat
circumstanţe care fac imposibilă îndeplinirea obligaţiei”. (articolul 23 § 1).
Întrebarea mea este următoarea: oare apogeul unui război civil constituie
o situaţie de forţă majoră în sensul articolului 23 citat mai sus, dat fiind
faptul că statul pârât, Federaţia Rusă, nu a provocat situaţia, din simplu
motiv că acesta nu exista în calitate de subiect al dreptului internaţional?
În opinia mea, Curtea nu poate deroga de la regula confirmată de opinia
Comisiei în cauza Ribitsch: la determinarea faptului dacă responsabilitatea
unui stat pârât este angajată, Curtea aplică prevederile Convenţiei în baza
obiectivelor Convenţiei şi conform principiilor dreptului internaţional.
Comisia a mai notat faptul că: „Responsabilitatea unui stat în conformitate
cu Convenţia, pentru faptele comise de către toate autorităţile sale,
funcţionari şi agenţi nu cere în mod necesar prezenţa „vinovăţiei” din partea
statului respectiv, fie în sens moral, legal, fie politic” (Ribitsch v. Austria,
hotărârea din 4 decembrie 1995, Series A nr. 336, opinia Comisiei, p. 37, §
110).
IV. Cu privire la violarea articolului 34 al Convenţiei
Referitor la constatarea unei violări a articolului 34 al Convenţiei de către

Republica Moldova şi Federaţia Rusă, eu doresc să spun doar faptul că sunt
şocat de folosirea unui document furat (sau unul cumpărat – nu este mare
diferenţă) – o notă diplomatică. Eu sunt ruşinat de faptul că trebuie să
accentuez că este un principiu elementar în toate procedurile judiciare că
probele obţinute ilegal nu pot fi luate în consideraţie. Încurajarea
încălcărilor confidenţialităţii corespondenţei diplomatice, contrar Convenţiei
de la Viena din 18 aprilie 1961 cu privire la relaţiile diplomatice şi, în
special, articolului 24 al acestei Convenţii care prevede că arhivele şi
documentele diplomatice „sunt inviolabile în orice loc s-ar afla” (a se vedea
paragraful 278), şi luarea în consideraţie a conţinutului acestui document (a
se vedea paragraful 481) mi se par acţiuni nedemne pentru o jurisdicţie

europeană.
Consultaţiile confidenţiale sunt o practică firească în relaţiile
internaţionale – o practică prevăzută şi de tratatul ruso-moldovenesc din 19
noiembrie 2001, articolul 3 § 1 care prevede: „Fiind ferm angajate de a
asigura pacea şi securitatea, Înaltele Părţi Contractante vor avea consultaţii
regulate cu privire la probleme internaţionale majore şi la întrebări care se
referă la relaţiile lor bilaterale. Astfel de consultaţii şi schimburi de opinii
vor cuprinde … chestiuni de cooperare cu OSCE, Consiliul Europei şi alte
structuri europene”. Mai mult, prin prezentarea pe ascuns a unei note
diplomatice, reclamanţii au încălcat regula împotriva abuzului de dreptul de
a depune o cerere individuală (articolul 35 § 3 al Convenţiei) şi, astfel,
trebuie să suporte consecinţele cunoscute ale practicii Curţii. Din păcate, ei
nu au purtat nici o răspundere în acest sens. Aşa precum nemuritorul La
Fontaine a scris: „Cineva mi-a spus acest lucru. Trebuie să mă răzbun”.
V. Cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei
Cu privire la sumele acordate reclamanţilor, în special primului

reclamant care a fost eliberat în anul 2001, Curtea, în opinia mea, a depăşit
limitele precedente ale sumelor acordate, ca urmare a constatărilor de către
Curte a violărilor articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei, chiar şi în cele mai grave
cauze. Depăşind deja limita stabilită în recenta hotărâre Assanidze v.
Georgia (citată mai sus), în care Curtea a acordat reclamantului o
compensaţie generoasă de 150,000 euro „pentru toate prejudiciile
suportate”, Curtea a mers mai departe în această cauză, probabil datorită
duratei detenţiei reclamanţilor. Ceea ce eu contest este faptul că, deşi Curtea
a declarat că nu a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 la
Convenţie, ea a considerat necesar să menţioneze subiectul prejudiciului
material şi moral, declarând în paragraful 489 al hotărârii: „Curtea nu
consideră prejudiciul material pretins ca fiind fondat, dar nu i se pare
nerezonabil de a presupune că reclamanţii au suferit o pierdere a veniturilor
lor şi, în mod cert, a costurilor pe care le-au suportat ca consecinţă directă a
violărilor constatate”. Acest argument este neconvingător, în opinia mea, şi
chiar periculos pentru jurisprudenţa viitoare, deoarece din imprudenţă
deschide cutia Pandorei.
VI. Hotărârea, este ea oare executorie?
În sfârşit, eu îmi dau seama de imposibilitatea obiectivă pentru cel de-al

doilea stat pârât de a executa hotărârea Curţii, neluând în consideraţie
suveranitatea Republicii Moldova, în special, pentru a pune capăt detenţiei
reclamanţilor (eu am votat „pentru” la punctul 22 al dispozitivului hotărârii
în vederea tuturor acţiunilor posibile). Totuşi, va fi mult mai dificil de a lua
măsuri generale, aşa cum solicită Comitetul de Miniştri al Consiliului

Europei. În hotărârea Drozd and Janousek, Curtea a declarat: „Convenţia nu
cere Părţilor Contractante să-şi impună regulile sale statelor sau teritoriilor
terţe” (hotărârea Drozd and Janousek v. France and Spain, hotărârea din 26
iunie 1992, Series A nr. 240, p. 34, § 110). Atunci când această declaraţie
este tradusă în limbajul dreptului internaţional, cu siguranţă înseamnă că
nici Convenţia şi nici orice alt text nu obligă statele semnatare să ia
contramăsuri pentru a pune capăt detenţiei unui străin într-un stat străin -
Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Inadmisibilitatea
Intervenţiei şi Imixtiunii în Afacerile Interne ale Statelor (Rez. 26/113 din 9
decembrie 1981) este încă în vigoare. Decât dacă, citind această hotărâre,
persoanele salută apariţia chiar în inima vechii Europe a unui nou
condominiu ca cel al Noilor Hibride. Dar eu mă îndoiesc foarte mult că
acest lucru constituie o evoluţie dorită.
CONSEIL COUNCIL

Traducere neoficială a variantei engleze a anexei la hotărâre,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
CAUZA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
HOTĂRÂRE
(ANEXĂ)
REZUMATUL DECLARAŢIILOR MARTORILOR

FĂCUTE ÎN FAŢA DELEGAŢILOR CURŢII
STRASBOURG
8 iulie 2004
Hotărârea este definitivă, însă poate fi subiect al revizuirii editoriale.

ANEXA LA HOTĂRÂREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI 1
pagina
1. Ilie ILAŞCU .............................................................................................2
2. Tatiana LEŞCO.......................................................................................7
3. Eudochia IVANŢOC.............................................................................10
4. Raisa PETROV-POPA .........................................................................12
5. Ştefan URÎTU........................................................................................13
6. Constantin ŢÎBÎRNĂ.............................................................................17
7. Nicolae LEŞANU....................................................................................18
8. Andrei IVANŢOC.................................................................................19
9. Alexandru LEŞCO................................................................................22
10. Tudor PETROV-POPA......................................................................24
11. Colonelul Vladimir GOLOVACEV ..................................................25
12. Stepan Constantinovici CERBEBŞI..................................................28
13. Serghei CUTOVOI..............................................................................29
14. Locotenent-colonelul Efim SAMSONOV .........................................30
15. Vasilii SEMENCIUK ..........................................................................31
16. Dumitru POSTOVAN ........................................................................32
17. Valeriu CATANĂ................................................................................36
18. Martorul X...........................................................................................38
19. Mircea SNEGUR.................................................................................42
20. Alexandru MOŞANU..........................................................................46
21. Martorul Y...........................................................................................48
22. Andrei SANGHELI ............................................................................51
23. Martorul Z. ..........................................................................................52
24. Anatol PLUGARU ..............................................................................55
25. Nicolai PETRICĂ................................................................................58
26. Vasile RUSU ........................................................................................59
27. Vasile STURZA ...................................................................................61
28. Victor VIERU......................................................................................66
29. Andrei STRATAN ..............................................................................67
30. Generalul Boris SERGHEEV ............................................................69
31. Colonelul Alexandr VERGUZ ...........................................................73
32. Locotenent-colonelul Vitalius RADZEVICIUS ...............................73
33. Colonelul Anatolii ZVEREV..............................................................74
34. Locotenent-colonelul Boris LEVIŢKII .............................................75
35. Locotenent-colonelul Valerii ŞAMAEV............................................76
36. Vasilii TIMOŞENKO..........................................................................77
37. Vladimir MOLOJEN..........................................................................80
38. Ion COSTAŞ........................................................................................82
39. Valentin SEREDA...............................................................................87
40. Victor BERLINSCHI..........................................................................89
41. Constantin OBROC ............................................................................89
42. Mihail SIDOROV................................................................................91
43. Pavel CREANGĂ ................................................................................96
2 ANEXA LA HOTĂRÂREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
1. Ilie ILAŞCU
1. Până la reţinerea sa în iunie 1992, reclamantul locuia la Tiraspol. El

locuia acolo timp de zece ani. În 1992, reclamantul era economist-şef la o
întreprindere din Tiraspol. El era, de asemenea, liderul filialei Tiraspol a
Frontului Popular Creştin Democrat din Moldova, o funcţie pe care o
deţinea din octombrie 1989, atunci când acest partid a fost creat. Din cauza
activităţii sale politice, el era supus presiunilor, în casa sa au fost aruncate
grenade şi pietre şi el a fost concediat din funcţia de economist-şef pe care o
deţinea. În februarie, familia sa a trebuit să se refugieze la Chişinău. Totuşi,
reclamantul a rămas la Tiraspol.
2. În dimineaţa zilei de 2 iunie 1992, în jurul orei 4:30, deoarece câinele
său din curte a început să latre, reclamantul s-a uitat prin geam şi a văzut
soldaţi înarmaţi îmbrăcaţi în camuflaje şi veste anti-glonţ, sărind gardul şi
luând poziţii de luptă. Soldaţii purtau uniforme ale Armatei a Paisprezecea
cu emblemele Uniunii Sovietice.
Familia reclamantului, care era la Tiraspol pentru câteva zile, dormea.
Reclamantul s-a dus să încuie uşa casei, care era descuiată. Deodată, uşa s-a
deschis şi cinci sau şase soldaţi au pătruns înăuntru şi l-au lovit în faţă cu
patul unei arme şi i-au legat mâinile la spate. Apoi, el a fost scos afară şi
aşezat într-un automobil Volga. Atunci când era scos afară, el a văzut că în
curte şi în jurul acesteia erau circa 50-60 de soldaţi conduşi de un colonel
însoţit de un locotenent-colonel, al cărui nume reclamantul l-a aflat mai
târziu ca fiind Vladimir Gorbov şi două vehicule blindate la capătul străzii.
Reclamantul, de asemenea, l-a recunoscut printre persoanele care au început
să-i percheziţioneze casa pe un oarecare Victor Guşan, de la serviciile
secrete transnistrene. Reclamantul pretinde că el nu avea arme sau explozive
în casă. Atunci când soţia reclamantului i-a întrebat de ce l-au reţinut pe
reclamant, dl Guşan i-a spus că deoarece reclamantul era liderul Frontului
Popular din Moldova şi, deoarece ei erau în război cu Moldova, reclamantul
era considerat periculos şi trebuia deţinut.
3. Reclamantul a fost dus în clădirea Ministerului Securităţii din Tiraspol
şi plasat într-o celulă de la subsol. Atunci când a fost reţinut prima dată,
reclamantului i s-a spus că în casa sa au fost găsite arme sau că se bănuia că
el ar avea arme în casă.
4. Mai târziu, reclamantul a fost dus într-o cameră unde a fost interogat
de Vadim Şevţov, „ministrul Securităţii al RMN” şi de alţi trei colonei, care
erau îmbrăcaţi în uniformele Armatei a Paisprezecea. În cea de a treia zi,
interogatoriul a început să aibă loc în timpul nopţii, un interogatoriu fiind
condus de Vladimir Gorbov şi altul, de către cei trei colonei. Reclamantul a
auzit de la gardieni că cei trei colonei erau de la serviciile secrete ale
direcţiei de contraspionaj a Armatei a Paisprezecea. Pe parcursul
interogatoriului condus de dl Gorbov cu privire la activitatea sa politică,
reclamantul a fost acuzat de comiterea actelor teroriste în raionul Slobozia.
Pe parcursul celui de-al doilea interogatoriu, lui i-a fost propus un târg
conform căruia el, în calitate de lider al Frontului Popular, ar coopera şi ar
spune că el a fost instruit în România de către trupe speciale, undeva lângă
Braşov, că a fost înarmat de către români şi trimis în Transnistria pentru a
efectua acte teroriste împotriva populaţiei civile ruse din Transnistria.
Reclamantul a negat toate aceste acuzaţii şi a refuzat să accepte un astfel de
târg. Prin urmare, el a fost bătut în mod repetat şi supus unor atacuri
psihologice.
5. În prima săptămână de detenţie, el nu a avut deloc hrană. De multe ori,
în timpul investigaţiei iniţiale, lui nu i s-a permis să doarmă. Gardienii
intrau în celulă la ora cinci dimineaţa, ridicau patul la perete şi nu-i
permiteau să doarmă până când ei nu dădeau patul jos.
6. După cinci sau şase zile, sau poate mai mult, reclamantul a fost legat la
ochi şi dus în altă parte. Atunci când i s-a adus hrană, el a văzut soldaţi ai
Armatei a Paisprezecea şi i s-a spus că el se afla în Comenduirea Armatei a
Paisprezecea. În ziua următoare, reclamantul şi-a dat seama că el cunoştea
clădirea, deoarece el a fost acolo mai înainte, atunci când a fost arestat în
1989 tot de Armata a Paisprezecea, după constituirea Frontului Popular.
7. În timp ce el era deţinut în Comenduirea Armatei a Paisprezecea în
1992, comandant era colonelul Mihail Bergman, despre care reclamantul îşi
aminteşte ca fiind singura persoană care l-a tratat uman. Dl Bergman nu a
participat niciodată la interogatorii.
Pe parcursul detenţiei sale acolo, reclamantul i-a văzut doar pe dl Godiac
şi dl Ivanţoc. Într-o zi, uşa de la celula sa a fost deschisă şi lui Ivanţoc i-a
fost cerut de către Gorbov, Bergman şi alţi anchetatori să-l identifice, ceea
ce el a şi făcut. Reclamantul nu-l cunoştea atunci pe dl Ivanţoc, însă dl
Ivanţoc cu siguranţă îl cunoştea, deoarece el era liderul Frontului Popular.
8. În timpul detenţiei sale în Comenduirea Armatei a Paisprezecea,
reclamantul a fost dus în diferite birouri pentru a fi interogat, probabil, la
etajul doi, cu siguranţă, cu un etaj mai sus de cel la care se aflau celulele. El
nu a fost maltratat, deoarece birourile aveau pereţii vopsiţi în alb şi exista
riscul de a lăsa urme. Totuşi, interogatorii au avut loc şi pe parcursul nopţii
în celula sa, pereţii căreia erau vopsiţi în negru. Acolo el a fost bătut foarte
rău. Pe parcursul uneia din bătăi, câţiva dinţi i-au fost rupţi. Ca rezultat al
bătăilor, reclamantul a rămas cu un rinichi disfuncţional.
9. Reclamantul a fost, de asemenea, supus unor atacuri psihologice. Lui i
s-a spus că cazacii au intrat în apartamentul său şi le-au răpit pe soţia sa şi
pe cele două fiice, iar mai apoi le-au violat, că soţia sa şi una din fiice au
fost găsite şi duse la un spital psihiatric, iar cea de-a doua fiică nu a fost
găsită. Lui i s-a cerut să se predea şi să semneze recunoaşterea vinovăţiei.
Trei zile mai târziu, dl Gorbov s-a întors şi i-a spus că cea de-a doua fiică a
fost găsită moartă şi i-a cerut reclamantului să semneze pentru ca să poată să
plece acasă şi să-şi înmormânteze fiica creştineşte. Reclamantul şi-a pierdut
controlul şi l-a lovit pe Gorbov. Drept urmare, el a fost grav maltratat.
10. În timpul detenţiei sale în sediile Armatei a Paisprezecea, reclamantul

a fost supus la patru execuţii simulate.
11. În total, reclamantul a fost deţinut în Comenduirea Armatei a
Paisprezecea timp de două luni. La 23 august, dl Bergman l-a prezentat pe
reclamant noului comandant al Armatei a Paisprezecea, Alexandr Lebed.
După câteva minute de discuţii între reclamant şi dl Lebed, noul comandant
al Armatei a Paisprezecea i-a dat dlui Bergman două ore pentru a-i duce pe
reclamanţi de acolo. În aceeaşi zi, dl Bergman, însoţit de cinci sau şase
ofiţeri şi patru soldaţi ai Armatei a Paisprezecea, cu arme automate şi un
câine numit Cian, l-au luat pe reclamant într-un camion şi l-au dus la sediul
miliţiei din Tiraspol. Reclamantul a fost lăsat într-un coridor. Dl Bergman i-
a spus dlui Şevţov pe un ton nervos că el nu mai dorea să-l ţină pe reclamant
pe teritoriul Armatei a Paisprezecea şi a plecat.
12. Reclamantul a fost deţinut în subsolul sediului miliţiei din Tiraspol
timp de aproape jumătate de an şi ulterior a fost transferat în Închisoarea nr.
2 din Tiraspol până la condamnarea sa. În timpul urmăririi penale, el a fost
deţinut în celulă împreună cu alţi deţinuţi.
13. La o săptămână după condamnarea sa, la 9 decembrie 1993,
reclamantul a fost transferat în Închisoarea Hlinaia, într-o celulă special
pregătită pentru condamnaţii la moarte. El a stat nouă ani singur în celulă.
Acolo el a fost supus unui tratament foarte aspru. El a fost bătut de
multe ori. Lui i se dădea să mănânce pâine şi ceai, iar la prânz – balanda. De
asemenea, el era frecvent închis în carceră. La reţinere, reclamantul cântărea
95 kg şi doar 57 kg şase luni mai târziu. Lui nu i se permitea să-şi vadă
familia în mod regulat sau să primească colete. Coletele cu hrană, trimise
reclamantului, erau uneori distruse. Fiecare vizită trebuia aprobată. Uneori,
aprobările nu erau date, iar alteori ele erau date, însă atunci când soţia sa
ajungea la porţile închisorii, ei nu i se permitea să-l vadă. Lui nu i se
permitea să scrie şi el a trebuit să folosească alte mijloace pentru a trimite
mesaje din închisoare. Când a vrut ca mama sa să-l viziteze, lui i s-a spus că
el trebuia să scrie o cerere specială dlui Smirnov. Reclamantul a refuzat,
deoarece el nu recunoştea „RMN” şi nu i s-a permis să-şi vadă mama, care a
decedat în timp ce el se afla în închisoare.
14. După ce reclamantul a dat votul său din Parlamentul Republicii
Moldova pentru formarea Guvernului Sturza, a existat un efect imediat
asupra vizitelor sale: din aprilie 1999 până în ianuarie 2000, lui nu i s-a
permis să-şi vadă familia. Din acel moment, el era pedepsit în mod constant,
sub diferite pretexte – de exemplu, i-a fost luat radioul.
15. Nu exista încălzire pe timp de iarnă, deoarece nu existau posibilităţi
tehnice pentru aceasta. Temperatura cobora până la -10o Celsius.
Reclamantul nu a făcut duş timp de şase luni şi trebuia să se spele cu apă
rece. Acolo nu exista veceu şi nici condiţii decente.
El nu avea acces la informaţie. El era singur. Nimeni altcineva nu era
prezent când el se plimba seara. El mânca singur în celula sa. Lui i s-a
interzis să vorbească chiar şi cu gardienii. El putea să vorbească doar cu

persoanele din serviciile secrete şi cu dl Golovacev. El nu avea acces la
lumina zilei sau chiar la o lampă electrică.
16. Atunci când reclamantul cerea tratament de la medicul închisorii, lui i
se spunea că nu existau medicamente. Singurele medicamente au fost aduse
de către soţia reclamantului. Medicii care l-au examinat pe reclamant au
venit de la Chişinău.
17. Reclamantul nu s-a plâns niciodată autorităţilor din Tiraspol,
deoarece el a refuzat să le recunoască; el a adresat plângerile sale numai
autorităţilor legale de la Chişinău.
18. În iulie 1998, după ce reclamantul a făcut câteva încercări de a evada,
el a fost transferat în Închisoarea nr. 2 din Tiraspol, care era mai bine păzită.
Tratamentul în Închisoarea din Tiraspol era uneori mai bun, alteori mai
rău decât cel din Închisoarea Hlinaia.
19. În celulă exista un veceu şi apă rece. Nu toţi gardienii din închisoare
erau ostili reclamantului, însă persoanele din brigada de securitate condusă
de dl Şevţov îl maltratau. Şeful închisorii şi gardienii erau relativ corecţi cu
el. Colonelul Golovacev, şeful închisorii, i-a spus: „Eu nu pot împiedica
serviciile secrete să te maltrateze”.
20. În aprilie 1999, reclamantul a depus cererea sa la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Iniţial, când autorităţile de la Tiraspol au aflat despre
cerere, el a fost tratat mult mai aspru. El nu a fost bătut, însă i-au fost
interzise vizitele din partea soţiei, cărţile transmise lui au fost confiscate, lui
nu i s-a permis să iasă din celulă la plimbare, celula sa era frecvent
percheziţionată, etc. Acest lucru, de asemenea, s-a întâmplat după ce el a
fost vizitat în închisoare de către parlamentarul francez Josette Durrieux,
care prima i-a recomandat reclamantului să depună cererea.
În aceeaşi perioadă, a mai existat un incident în care el a fost maltratat de
către dl Gusarov şi câteva persoane din serviciile secrete. El a întrebat de ce
era supus unor percheziţii atât de riguroase, însă a fost scos din celula sa şi
lovit cu patul unei arme. Unul din bărbaţii de la serviciile secrete i-a băgat
un pistol în gură, i-a rupt dinţii şi l-a ameninţat că aceasta va continua dacă
el îşi va menţine cererea la Curtea Europeană. Dl Ivanţoc a fost supus
aceluiaşi tratament din partea dlui Gusarov.
21. Serviciile secrete veneau periodic să-i ceară să-şi retragă cererea. În
dimineaţa zilei de 5 mai 2001, uşa de la celula sa a fost deschisă. Lui i-au
fost date cinci minute să-şi strângă lucrurile. El era gol în timp ce două
posturi de televiziune transnistrene filmau totul, deşi el a cerut ca ele să nu
facă acest lucru. Lui i s-a spus că el este dus să-l vadă pe dl Smirnov,
deoarece reprezentanţi din Vest doreau să-l vadă. În coridor erau cinci sau
şase civili, unii din ei erau membri ai Sovietului Suprem din Transnistria,
iar alţii purtau arme.
El a fost aşezat într-un automobil cu dl Şevţov. Când au ajuns pe
teritoriul controlat de Chişinău, reclamantul a fost încătuşat de doi soldaţi.
El a fost dus la reşedinţa Preşedintelui din Chişinău, iar apoi, la Ministerul

Securităţii. Dl Şevţov a scos un document care prevedea că deţinutul Ilaşcu
a fost transferat autorităţilor Republicii Moldova. El i-a spus reclamantului
că pedeapsa capitală era în continuare valabilă şi că el nu mai doreşte să-l
vadă. Ulterior, reclamantul a fost dus în biroul ministrului Securităţii al
Republicii Moldova şi interogat.
22. În ceea ce priveşte aşa-numita graţiere, dl Balala a venit să-l vadă pe
reclamant cu două zile înainte de eliberarea sa pentru a vorbi despre aceasta.
Totuşi, reclamantul a refuzat oferta de graţiere, deoarece transnistrenii
doreau ca el să-şi recunoască vinovăţia.
23. După eliberarea sa, reclamantul a vorbit cu reprezentanţii serviciilor
secrete din Moldova şi România despre colegii săi care au rămas în
închisoare în Transnistria. Aceştia i-au spus că existau presiuni din partea
Consiliului Europei şi a Adunării Parlamentare asupra Preşedintelui
Federaţiei Ruse, dl Putin.
24. Reclamantului i s-a creat impresia că ruşii au stat în spatele eliberării
sale, deoarece ei au spus că ar fi cerut transnistrenilor să-l elibereze.
Preşedintele României, dl Iliescu, chiar l-a sunat pe dl Putin. Reclamantul
pretinde că Şevţov este cetăţean rus, reprezentant al serviciilor secrete ruse.
25. În ceea ce priveşte atitudinea autorităţilor moldoveneşti cu privire la
eliberarea sa, reclamantul pretinde că treizeci şi trei de persoane arestate de
transnistreni au fost schimbate pe cazacii arestaţi de Moldova. În iunie
1992, el trebuia să fie schimbat în urma unui acord cu Preşedintele Elţîn. Se
desfăşurau negocieri cu privire la ştampilele vamale, relaţiile economice şi
schimburile de deţinuţi, în special ale deţinuţilor bolnavi. Totuşi,
reclamantul pretinde că, în cazul său, autorităţile Republicii Moldova nu au
făcut tot ce se putea de făcut.
26. Autorităţile Federaţiei Ruse sunt responsabile pentru ceea ce se
întâmplă în Transnistria. Federaţia Rusă este succesoarea Uniunii Sovietice.
În 1992, nu exista Uniunea Sovietică. Războiul era între Rusia şi Moldova.
Armata a Paisprezecea a participat la agresiunea împotriva Moldovei, ea
a aprovizionat cu armament forţele transnistrene – maşini de luptă, tancuri,
vehicule blindate, sisteme de lansare a rachetelor. În Transnistria exista un
singur sediu al forţelor armate şi acesta era sediul Armatei a Paisprezecea.
Focurile erau trase de acolo spre platourile de luptă. Generalul Lebed a
luptat împotriva Moldovei, însă el a salvat viaţa reclamantului, deoarece a
refuzat să predea reclamantul transnistrenilor, care au venit să-l ia după ce
au pierdut vieţi pe câmpul de luptă.
Sovietul Suprem al Transnistriei a luat sub autoritatea sa întreaga Armată
a Paisprezecea. Generalul Lebed chiar a fost ales în calitate de membru al
Parlamentului transnistrean. Personalul rus al Armatei a Paisprezecea
conducea operaţiunile militare, iar membrii forţelor armate transnistrene
erau implicaţi doar simbolic. Când generalul Iakovlev a fost arestat înainte
de conflict şi dus la Chişinău, motivul a fost suspiciunea înarmării unităţilor
din Transnistria cu arme din arsenalul Armatei a Paisprezecea. Dl Leşco,

care a lucrat într-o fabrică, i-a spus reclamantului că la fabrică au fost aduse
arme de către Armata a Paisprezecea pentru a înarma lucrătorii de acolo.
Federaţia Rusă a susţinut Transnistria în permanenţă. Ea susţine regimul
transnistrean militar din punct de vedere politic şi economic. Ea livrează gaz
natural gratuit Transnistriei, ea i-a acordat Transnistriei un credit în mărime
de USD 70-80 milioane, ea şi-a păstrat pieţele deschise pentru Transnistria.
Dl Smirnov a primit medalii militare din partea Rusiei. Federaţia Rusă
protejează acest regim ilegal chiar şi în procedurile de la Strasbourg.
Reclamantul consideră că acesta nu este un conflict etnic, ci un conflict
politic. Teritoriul Transnistriei se află sub controlul Federaţiei Ruse.
27. În ceea ce priveşte autorităţile Republicii Moldova, este adevărat că
autorităţile transnistrene erau ostile faţă de acestea. Potrivit reclamantului,
transnistrenii sunt fascişti, imperialişti. Reclamantul era gata să-şi retragă
cererea de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Republicii
Moldova, cu condiţia ca autorităţile din Republica Moldova să-i prezinte
documente care ar confirma participarea autorităţilor ruse la evenimentele
din 1991 şi 1992. Reclamantul ştie că ele posedă astfel de materiale –
documente, casete video ale interviurilor cu ofiţeri ruşi capturaţi, etc.
Reclamantul pretinde că dl Morei, ministrul Justiţiei, i-a spus că Guvernul
Republicii Moldova nu poate fi de acord cu acest lucru, deoarece Federaţia
Rusă livra Republicii Moldova gaz natural.
28. Reclamantul pretinde că unul din martorii pe care el ar fi dorit să-l
cheme, dna Olga Căpăţînă, a fost bătută şi a trebuit spitalizată.
29. Autorităţile Republicii Moldova i-au permis reclamantului să exercite
funcţia de membru al Parlamentului, deşi el a fost condamnat şi se afla în
închisoare. Totuşi, serviciile secrete ale Guvernului care a venit la putere
după 1992 l-au abandonat pe reclamant şi pe colegii săi. Guvernul nu a făcut
nimic pentru a asigura eliberarea lor. Atunci când reclamantul a fost
eliberat, dl Valeriu Pasat i-a spus glumind: „Unii politicieni încearcă acum
să emigreze”. Preşedintele Snegur a spus că reclamantul era prea mult în
favoarea integrării cu România. Parlamentul Republicii Moldova a adoptat
câteva hotărâri în favoarea reclamanţilor, inclusiv una prin care a cerut ca dl
Ilaşcu să fie eliberat, însă Guvernul nu a făcut nimic pentru a o îndeplini.
Parlamentul a cerut organismelor internaţionale să intervină, însă el nu a
putut obliga executivul să acţioneze. Republica Moldova nu a exercitat nici
un control asupra teritoriului Transnistriei începând cu 1992 şi până în
prezent.
2. Tatiana LEŞCO
30. În iunie 1992, ea locuia la Tiraspol. Ea nu era acasă când soţul său a
fost reţinut. La 3 iunie, ea a auzit la radio că un grup terorist condus de Ilie
Ilaşcu a fost reţinut. La 4 iunie, ea s-a dus la miliţie, unde i s-a spus că
numele Leşco nu apărea în registrele lor. Timp de trei zile, ea nu a avut nici
o ştire. La 6 iunie, Starojuk, un procuror, i-a spus: „Nu pot să-ţi spun
nimic”. Ea a plecat la un alt procuror, dar nu i s-a permis să intre în biroul
acestuia; ea a fost aruncată afară. Ea s-a întors la miliţie, unde Starojuk i-a
confirmat că soţul său a fost arestat, însă nu i-a spus din ce motiv. La 8
iunie, Starojuk a primit-o în biroul său. El i-a spus că soţul ei a fost arestat
pentru că a comis acte teroriste. Deşi ea a fost căsătorită timp de doisprezece
ani, nu a existat vreodată vreo discuţie despre terorism pe parcursul
căsniciei. La 9 iunie, ei nu i s-a permis să-şi vadă soţul. La 10 iunie, ea a
fost dusă într-un subsol; acolo era un miros insuportabil. Ea nu l-a
recunoscut; părul său era neîngrijit; el semăna cu un schelet.
31. În ceea ce priveşte reţinerea, vecinii i-au spus că ea a avut loc la ora
3:30 dimineaţa. La 3 iunie, a fost efectuată percheziţia apartamentului. Soţul
său i-a spus că a fost reţinut de persoane în uniforme. Patru persoane. El nu
a putut să vadă cine a făcut-o. Administratorul blocului l-a chemat. Lui i s-a
spus să se îmbrace şi să plece cu ei. El a fost arestat de un miliţian, dl
Guşan. El a fost dus cu un automobil Volga şi un jeep împreună cu dl Guşan
şi alte şase persoane. El a fost interogat de dl Gorbov şi dl Antiufeev, care,
în prezent, este membru al Guvernului transnistrean. El a fost ţinut în
clădirea miliţiei, unde erau aduşi civilii reţinuţi. Timp de şase zile, nu au
existat date despre el în registru.
Atunci când ea şi-a văzut soţul în clădirea miliţiei, Starojuk era acolo,
într-un birou separat. Ea nu a ştiut dacă Ilaşcu se afla, de asemenea, acolo.
Ea nu îl cunoştea pe Ilaşcu personal. Atunci când şi-a văzut soţul pentru
prima dată, el nu a făcut nimic altceva decât să mănânce, înfulecând
jumătate de găină şi a băut multă apă. El i-a spus că lui nu i s-a dat nimic să
mănânce sau să bea.
32. Ea a avut a doua întâlnire cu soţul său după aproximativ o lună. Între
timp, ei nu i s-a permis să-l vadă sau să-i aducă hrană. Ea i-a luat hainele
murdare; ele erau pline de paraziţi. Cămaşa sa era pătată în regiunea
rinichilor. El a fost, în mod evident, bătut. Următoarea întâlnire, care a avut
loc după aproximativ o lună, s-a desfăşurat în aceeaşi clădire, tot în subsol.
Ulterior, după două luni, a avut loc o altă întâlnire în biroul lui Starojuk.
33. Soţul i-a spus că el s-a aflat aproximativ o lună în sediul Armatei a
Paisprezecea, în Comenduire. El i-a spus că acolo a fost oribil. Trei soldaţi
l-au lovit în piept şi în stinghie; el avea sânge în urină; unul din soldaţi i-a
făcut o propunere indecentă. El era dus la veceu o dată pe zi, pentru 45 de
secunde, după care un câine era asmuţit şi el era împins înapoi în celulă. Lui
nu i se permitea să se spele, acolo nu era apă cu care să te speli. Acolo nu
era hrană sau apă. El nu ştia numele persoanelor care l-au maltratat. Ele nu
s-au prezentat. Ele purtau uniforme militare ale trupelor speciale ruse. Ei
erau bărbaţi bine făcuţi din Armata a Paisprezecea.
Soţul i-a spus că, atunci când s-a aflat în Comenduirea Armatei a
Paisprezecea, cheile de la celulă se aflau la miliţieni. Atacul asupra lui a
avut loc atunci când gardienii s-au îmbătat împreună cu trei soldaţi. Din
anumite motive, gardienii le-au dat soldaţilor cheile. Atunci, soldaţii au
pătruns în celula sa, l-au agresat şi au încercat să-l violeze.
34. În Comenduire el l-a văzut pe Ilie Ilaşcu fiind supus la ceea ce s-a
dovedit a fi execuţie simulată. El l-a văzut pe Ilie Ilaşcu când a fost scos
afară, fiind legat la ochi; el a auzit împuşcături şi a văzut urme de gloanţe pe
perete, însă ulterior el a aflat că Ilie Ilaşcu era în viaţă. Soţul i-a menţionat
două nume: Gorbov şi Antiufeev. El i-a spus că, după ce s-a aflat în
Comenduire, ei au venit să-l interogheze în fiecare noapte, la miliţie.
Colonelul Bergman era comandantul Comenduirii. Ei s-au văzut în
Comenduire.
35. După condamnarea sa în 1993, soţul ei a fost dus la Închisoarea nr. 2
din Tiraspol. Aceasta a fost singura închisoare în care el a fost deţinut. Abia
după 3 luni, ea a putut să-şi viziteze soţul pentru prima dată. Ei i se permitea
să lase hrană pentru el. După proces, ea a avut întâlniri regulate cu el o dată
pe lună, precum era prevăzut în codul penal, printr-un perete de sticlă.
Scrisorile erau deschise, însă ei nu corespondau foarte des. Întâlniri de lungă
durată erau permise de două ori pe an. Coletele nu erau întotdeauna permise.
El era deţinut singur în celulă. El nu era bătut, însă era supus presiunii
morale. Ea a fost numită prostituată româncă. Gardienii i-au spus: „De ce te-
ai vândut României, dacă eşti rusoaică?”. Soţul său a fost maltratat în
clădirea miliţiei, însă nu şi la închisoare. Hrana din închisoare avea deseori
viermi în ea. Câteodată, ei i se permitea să aducă colete mari cu hrană.
Soţul său nu i-a spus niciodată nimic despre tratamentul medical din
închisoare. Odată el a avut o criză de pancreas atunci când ea era acolo. El
avea spumă la gură. Ea a trebuit să aştepte toată ziua până când lui i s-a
acordat tratament. In fine un medic a venit şi i-a spus că el avea nevoie de o
operaţie. În caz contrar, el ar fi decedat. El a fost pus să meargă fiind
încătuşat la mâini şi picioare, în pofida stării sale. Medicul i-a dat o listă de
medicamente pe care ea trebuia să le aducă. Operaţia a fost un succes. El a
fost încătuşat de patul de la spital, deşi era conectat la sistemul de perfuzie.
Ei i s-a permis să-l viziteze la spital o dată pe zi, acolo fiind prezenţi
permanent patru gardieni înarmaţi. Spitalizarea lui a durat două săptămâni.
36. Ea pretinde că soţul ei nu a primit nici un ordin sau instrucţiune de la
autorităţile din Republica Moldova înainte de reţinerea sa în anul 1992. Ea
era cu el tot timpul. El era membru al Frontului Popular. După ce soţul său a
fost arestat, ei au trebuit să-şi părăsească domiciliul. Ea s-a adresat
proprietarului fabricii, însă el i-a spus: „Trebuie să părăseşti apartamentul,
tu eşti soţia unui terorist.” După zece zile, o femeie cu un copil a ocupat
apartamentul. Ea a fost alungată şi a venit la Chişinău. La şase luni după
eveniment, ei i s-a dat o cameră de hotel de către Frontul Popular. Atunci
când mergea la Tiraspol să-şi viziteze soţul, ea stătea la o prietenă. Ulterior,
ei i s-a repartizat o cameră, în calitate de refugiat.
3. Eudochia IVANŢOC
37. La 2 iunie 1992, ea locuia la Tiraspol. Ea nu a auzit nimic despre

aşa-numitul grup Ilaşcu, înainte ca soţul ei să fie deţinut. Ei locuiau la
Tiraspol şi se simţeau acolo ca acasă.
38. Soţul ei a fost arestat când acesta era singur. El i-a spus că multe
persoane înarmate au intrat în apartament, le-au distrus bunurile şi l-au bătut
până când el şi-a pierdut cunoştinţa. Persoanele care au dat buzna purtau
uniforme negre. Soţul ei a fost dus în subsolul clădirii miliţiei din Tiraspol.
Ea l-a văzut după două zile de la reţinerea lui. El era rănit pe frunte, unghia
de pe unul din degetele sale lipsea şi el era foarte murdar. Lor li s-a interzis
să-şi vorbească unul altuia în română şi au trebuit să vorbească în limba
rusă.
Ea l-a întâlnit în biroul anchetatorilor, în prezenţa altor trei sau patru
persoane. A fost o întâlnire scurtă şi pentru ei a fost imposibil să comunice
adecvat. Au trecut multe săptămâni până când ea a putut să-i trimită un colet
cu hrană.
39. Din clădirea miliţiei deţinuţii au fost transferaţi în Comenduirea
Armatei a Paisprezecea, iar mai apoi au fost aduşi înapoi în clădirea miliţiei.
Înaintea procesului lor, ei se aflau în unul din aceste locuri. Ea a avut o
întâlnire scurtă cu soţul său în timpul când el era deţinut în Comenduire. Ea
nu ştia că el era deţinut acolo. Când ea era în clădirea miliţiei, a văzut că el a
fost adus în clădire într-un automobil Volga, anume atunci Andrei i-a spus:
„Noi suntem deţinuţi în Comenduire”. În acea perioadă, lor li s-a refuzat
orice întâlnire. Înaintea întâlnirilor, el era pregătit şi spălat, astfel încât
familia să nu vadă tot prejudiciul. În subsol, erau folosiţi „boxeri” pentru a-i
bate pe deţinuţi. Ei trebuiau să vorbească în limba rusă şi întotdeauna în
prezenţa gardienilor.
40. Condiţiile din Comenduire erau teribile. Pentru reclamant era
dureros să vorbească despre aceasta. El era deţinut singur în celulă; la
miezul nopţii, un pat era coborât din perete pentru ca el să doarmă pe acesta,
însă el era ţinut în picioare pe întreg parcursul zilei, astfel el nu putea să
doarmă normal. El era dus la veceu o dată pe zi, pentru o perioadă foarte
scurtă; dacă nu reuşea să-şi satisfacă necesităţile fiziologice în această
perioadă foarte scurtă, asupra lui erau asmuţiţi câini. Lui nu i se dădea multă
mâncare. Ilaşcu şi ceilalţi erau deţinuţi acolo în aceeaşi perioadă de timp,
însă în celule separate; soţul ei era legat la ochi când era scos din celulă.
Reclamantul i-a spus soţiei că el a fost deţinut în Comenduire timp de două
luni, din iulie până în august 1992. El era interogat zi şi noapte. Câteodată
lui nu i se permitea să doarmă, deoarece interogatoriile aveau loc toată
noaptea. El nu i-a spus soţiei cine l-a interogat. Gardienii erau de la Armata
a Paisprezecea. Gorbov, Starojuk şi o altă persoană au luat parte la
interogatoriu. De asemenea, el a menţionat numele lui Bergman, dar soţia
nu poate să-şi amintească exact ce i-a spus el în această privinţă.
41. Când se afla în custodia miliţiei din Tiraspol, el a fost ameninţat cu

pedeapsa cu moartea. Ordinul i-a fost citit; el a fost scos afară pentru a fi
împuşcat şi i s-a spus: „De ce te preocupă vizitele din partea familiei tale
dacă vei fi împuşcat mâine?”. Au existat perioade când el nu-şi putea
recunoaşte soţia. Înainte de proces, el a fost tratat cu substanţe psihotrope,
astfel încât sistemul său nervos a cedat. Ca rezultat, chiar şi astăzi el suferă
de dureri de cap permanente. Bolile sale cronice s-au acutizat. El s-a aflat în
spital timp de zece zile înainte de proces. În timp ce era deţinut în clădirea
miliţiei, el a fost trimis la Odesa pentru o examinare psihiatrică. Până atunci,
el nu a avut nici o examinare psihiatrică. Constatările examinării de la
Odesa au fost distruse. Ea ştie din auzite că el a fost ţinut gol într-o cameră
din beton, însă ea nu poate să confirme că el a încercat să se spânzure.
42. După procesul din 1993, ea şi-a văzut soţul peste o lună, imediat
după ce a primit permisiunea de a-l vizita. Atunci când evenimentele se
înrăutăţeau, acest lucru afecta vizitele. Ea nu putea să-şi viziteze soţul liber;
ea trebuia să-i scrie dlui Şevţov pentru a primi aprobare. Pentru o perioadă
lungă de timp, ei nu i s-a permis să-i aducă ziare în limba română, ci numai
în limba rusă. Ea nu putea să corespondeze cu el. El era deţinut în detenţie
solitară, în cea mai severă aripă a închisorii. Acolo era foarte murdar. Din
acoperiş curgea apa şi nu exista acces la lumina zilei. Asupra lui se
exercitau permanent presiuni psihologice. În 1999, el a fost victima unui
atac fizic, când persoane mascate au intrat în celula sa, l-au lovit cu băţul şi
l-au bătut. Totul din celula sa a fost distrus, iar bunurile sale personale i-au
fost luate. Aceasta a fost perioada când el a declarat greva foamei.
Incidentul din 1999 a avut loc atunci când soţul ei a depus o cerere la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului sau chiar mai înainte, atunci când a fost
ales Guvernul Sturza. Lui nu i se permitea să stea liniştit în celula sa, a
existat o perioadă de timp când zilnic cineva încerca să exercite presiuni
psihologice asupra lui.
43. Ea s-a plâns mai multor autorităţi din Republica Moldova. Ea nu s-a
adresat direct Ministerului Justiţiei. Împreună cu celelalte soţii, ea s-a
adresat Preşedintelui Republicii şi ministerului responsabil de chestiunile
legate de Transnistria. În răspuns, ele au fost asigurate că se desfăşurau
negocieri şi că în curând lucrurile vor reveni la normal. Acelaşi lucru s-a
întâmplat când ele s-au adresat Procurorului General. Aceste adresări au
rămas fără rezultat. Soţiile reclamanţilor s-au adresat şi ombudsmanului,
însă lor li s-a spus că el nu putea să se aprofundeze în cazul lor, deoarece nu
avea competenţe suficiente. Cealaltă parte nu era subiect al competenţei sale
şi totul depindea de autorităţile superioare – cu alte cuvinte, de Preşedinţie
şi de autorităţile statale.
După aceste adresări, în 1999, soţul ei a fost vizitat de Misiunea OSCE.
44. În închisoare nu exista acces corespunzător la asistenţa medicală. Ea
a insistat ca un medic din Chişinău să-l viziteze la Închisoarea din Tiraspol.
El era bolnav de ficat, de rinichi şi avea tensiune înaltă. Ea a adus toate
medicamentele de acasă, deoarece în închisoare nu era acordată îngrijire

medicală.
45. La 15 februarie 2003, ei i s-a refuzat permisiunea de a-şi vedea soţul,
însă ea a reuşit să-l vadă o săptămână mai târziu. El i-a spus că în celula lui
din nou au dat buzna persoane care i-au distrus toate bunurile personale.
46. Deşi Andrei Ivanţoc are nevoie de o dietă specială, el nu primeşte
ceea de ce are nevoie. El îşi găteşte singur hrana din coletele trimise de către
familia sa. Administraţia Închisorii din Tiraspol i-a refuzat accesul la un
psihiatru. Totuşi, recent, un grup de medici de la Chişinău l-a vizitat, însă ei
au fost împiedicaţi să-i prezinte reclamantului raportul lor scris. În timpul
acestei examinări, medicul de la închisoare a fost prezent, împreună cu trei
sau patru persoane din serviciul de securitate.
47. Ea nu cunoaşte ca soţul ei să fi primit vreodată instrucţiuni din partea
Republicii Moldova. În timpul interogatoriului lui, nu era prezentă nici o
persoană din Republica Moldova, ci doar persoane din Tiraspol. Ea crede că
autorităţile Republicii Moldova ar fi putut fi mai insistente şi, în special, ar
fi putut să implice organizaţiile internaţionale.
4. Raisa PETROV-POPA
48. În iunie 1992, ea locuia în Republica Moldova, în satul părinţilor ei.

Fratele ei locuia la Tiraspol. El se afla acolo de şase ani împreună cu soţia şi
familia sa (fiul său). Ea nu se afla la Tiraspol atunci când el a fost reţinut; ea
a aflat despre reţinerea lui cu o săptămână mai târziu, atunci când soţia
acestuia i-a telefonat. Soţia reclamantului i-a spus că noaptea au venit nişte
persoane care l-au reţinut. De asemenea, ea i-a spus că el a fost dus în
sediile Armatei a Paisprezecea. Martorul l-a văzut pentru prima dată în
timpul procesului. Ea nu a avut posibilitatea să vorbească cu el, ci doar cu
soţia acestuia, care i-a spus că el a fost maltratat în timpul detenţiei. După
proces, martorul l-a vizitat în închisoare de câteva ori. Ea îi scria foarte rar
scrisori şi primea scrisori de la el. Atunci când familia îi trimitea scrisori, el
deseori spunea că nu a primit nimic.
49. Fratele ei a fost deţinut în Închisoarea din Tiraspol până anul trecut.
El nu a vorbit despre tratamentul său din închisoare. Pe parcursul vizitelor,
întotdeauna erau prezente şi alte persoane, ceea ce l-a împiedicat să
vorbească despre alte chestiuni decât cele legate de familie. Câteodată, el
spunea că era scos noaptea din celulă şi abuzat verbal. Reclamantul nu a
vorbit niciodată despre vreun tratament medical.
50. Martorul nu s-a adresat niciodată autorităţilor Republicii Moldova în
numele fratelui ei pentru a cere eliberarea acestuia; soţia acestuia a făcut
acest lucru, însă martorul nu ştie căror autorităţi s-a adresat aceasta. De
asemenea, ea nu ştie dacă autorităţile din Republica Moldova au încercat să
facă ceva după reţinerea şi condamnarea fratelui său.
51. Ea a depus cererea în numele fratelui său. Înainte de proces, ea nu-i

cunoştea pe Ilaşcu, Leşco sau Ivanţoc.
5. Ştefan URÎTU
52. În trecut, el îşi avea reşedinţa permanentă la Tiraspol. Acum el

locuieşte la Chişinău. El este preşedintele Comitetului Helsinki pentru
Drepturile Omului şi profesor la Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul
la Chişinău.
53. Până în iunie 1992, el a locuit la Tiraspol timp de nouăsprezece ani.
El îi cunoştea pe Ilaşcu şi Ivanţoc, dar nu şi pe Leşco sau Petrov-Popa. El a
fost membru al Frontului Popular. Însă în 1992, Ilaşcu a publicat o
declaraţie potrivit căreia martorul a fost exclus din Frontul Popular pentru
exprimarea opiniilor în favoarea lui Snegur.
54. El a fost reţinut la 2 iunie 1992, la douăsprezece ore după reţinerea
lui Ilaşcu. El nu cunoştea persoanele care l-au reţinut. Mai târziu, el şi-a dat
seama că în spatele reţinerii sale se aflau procurorul Lucik şi colonelul
Bergman, comandantul Armatei a Paisprezecea. Lucik a fost procurorul
moldovean al oraşului Tiraspol. Ulterior, separatiştii l-au numit în funcţia de
Procuror al „Republicii Moldoveneşti Nistrene”.
55. Persoanele care l-au reţinut nu purtau uniforme. Atunci când el a fost
reţinut, casa sa a fost înconjurată de nişte vehicule ale armatei ruse. El a fost
dus în clădirea miliţiei din Tiraspol. El nu l-a văzut pe Bergman, însă a
văzut vehiculele armatei şi i-a fost spus de către cei care l-au reţinut că
Bergman era implicat.
56. El a fost deţinut în clădirea miliţiei de la 2 iunie până la 21 august
1992. El l-a văzut acolo pe Ilaşcu printr-o gaură din uşă, însă în majoritatea
timpului Ilaşcu a fost deţinut în clădirea Armatei a Paisprezecea din motive
de securitate. În celulele care se aflau în partea opusă celulei sale, erau
deţinuţi Leşco, Ilaşcu, Ivanţoc şi alţii, cu excepţia perioadei când
reclamanţii au fost duşi în sediile Armatei a Paisprezecea. Principalii şase
deţinuţi au fost ţinuţi acolo până în septembrie 1992. În timpul operaţiunii,
au fost reţinute mai mult de 30 de persoane. Odată, el a auzit strigătul unei
persoane nebune. Era Ivanţoc, căruia i s-a spus că în acea zi el va fi
împuşcat.
57. El a vorbit cu Leşco, care i-a spus că condiţiile din clădirea miliţiei
erau destul de bune comparativ cu cele din sediile Armatei a Paisprezecea.
Un alt deţinut, care se afla în aceeaşi celulă cu martorul, de asemenea, i-a
spus că colegii săi au fost duşi în sediile Armatei a Paisprezecea, deoarece
acolo securitatea era mult mai strictă. Toate acestea au fost făcute în timp ce
se duceau lupte în Bender.
58. Cei care au fost deţinuţi în Comenduire i-au spus că paturile lor erau
ridicate la perete la 5 sau 6 dimineaţa, că lor nu li se dădea de mâncare, că în
celulă nu era lumină etc. De asemenea, Leşco i-a spus că ei au fost supuşi
execuţiilor simulate.
59. El a primit o scrisoare de la un martor potenţial în proces care spunea
că fusese avertizat că dacă el îşi va menţine depoziţiile sale că Ilaşcu ar fi
fost bătut, el îşi va pierde serviciul. Acum el se află în detenţie. O persoană
care a dat depoziţii în procesul din 1993 din Tiraspol a fost citată de
autorităţile din Tiraspol şi întrebată dacă va da aceleaşi depoziţii acum.
60. În timpul detenţiei sale în clădirea miliţiei, el a fost interogat de
Şevţov sau Antiufeev, aşa cum acesta se prezintă acum. Martorul era
preşedintele Comitetului pentru Drepturile Omului, care a fost creat în 1990
şi care avea acces la informaţii cu privire la situaţia din Transnistria. Multe
persoane veneau la ei pentru a obţine informaţii. Autorităţile constituţionale
ale Republicii Moldova au evitat responsabilitatea pentru ceea ce făceau
separatiştii. Şevţov, pe care martorul nu-l cunoştea atunci, era un
profesionist instruit mai bine decât orice moldovean va fi vreodată. El i-a
spus că-i dădea impresia că este din Rusia – din cauza accentului moscovit
şi deoarece era atât de profesionist în serviciul său. Ulterior, atunci când l-a
văzut pe Şevţov la televizor, el şi-a dat seama cine era acesta. El era
persoana care a organizat atacul de la turnul televiziunii din Riga din 1991.
El, împreună cu unsprezece colegi care l-au însoţit la Tiraspol, au creat o
reţea în Republicile Baltice, însă lor li s-a ordonat de la Moscova să vină la
Tiraspol. El era numit Antiufeev, însă în cel de-al patrulea paşaport al său el
purta numele de Şevţov. Martorul nu are nici o îndoială acum că Antiufeev
şi Şevţov sunt una şi aceeaşi persoană.
61. Martorul a fost interogat doar o singură dată în prezenţa unui avocat.
Altă dată, el a fost interogat în timpul nopţii de către dl Gorbov şi o altă
persoană. Ei l-au maltratat şi au încercat să-l oblige să semneze un
document, însă martorul a refuzat.
62. El nu a fost judecat. El a fost eliberat după 82 de zile de detenţie. El
nu ştie de ce a fost eliberat, deşi lui i-au fost aduse aceleaşi acuzaţii de
terorism. În timpul procesului reclamanţilor, el i-a trimis o telegramă
Preşedintelui aşa-numitei Judecătorii Supreme din Transnistria, dna
Ivanova, cerând să fie audiat de instanţă. El a fost refuzat. Răspunsul pe care
l-a primit a fost că el era un criminal care merita să se afle în cuşcă
împreună cu Ilaşcu şi că el nu putea fi audiat ca martor. Procurorul Lucik,
pe care el l-a contactat, i-a spus că nu poate să-l protejeze a doua oară.
63. El a fost eliberat după ce a semnat un document prin care s-a obligat
să nu părăsească Tiraspolul. Starojuk l-a condus până la casa sa din
Tiraspol. Din apartamentul său nu au fost luate bunuri personale. El a
promis să nu facă declaraţii în presă. El a fost contactat de Grupul Memorial
din Odesa, care l-a invitat la Odesa. Atunci când a cerut permisiunea să
plece în Ucraina, prima dată a fost refuzat, însă în final el a obţinut
permisiunea de a pleca. Totuşi, el a fugit la Chişinău în loc să plece în
Ucraina.
64. El a declarat că casa lui Ivanţoc a fost înconjurată de vehicule

militare şi că el a conchis că Armata a Paisprezecea şi colonelul Bergman au
luat parte la reţinere.
65. Anterior, generalul Iakovlev a fost reţinut de autorităţile Republicii
Moldova pentru aprovizionarea cu armament a separatiştilor. Martorul a
văzut registrul în care se descria detaliat cât armament a fost dat şi cui. A
fost dat armament oamenilor în casele lor pentru ca ei să poată opune
rezistenţă forţelor constituţionale din Moldova. În ceea ce priveşte reţinerea
generalului Iakovlev, martorul a auzit că dl Ilaşcu s-a aflat acolo pentru a
confirma ofiţerilor care au participat la reţinere că ei au reţinut anume acea
persoană. Iakovlev era îmbrăcat în camuflaj şi era gata să fugă la Odesa,
deoarece bănuia că va fi reţinut în curând.
66. Ulterior, generalul Iakovlev a fost eliberat în schimbul a 28 de
moldoveni. Altă dată, 23 de poliţişti moldoveni au fost eliberaţi în schimbul
a 23 de soldaţi paramilitari. În mod regulat, grupuri de 25 până la 35 de
persoane erau trimise din Transnistria la Moscova pentru a fi instruite cu
privire la chestiuni militare şi de securitate, pentru a fi create batalioane.
Martorul ştia despre aceasta de la soldaţi.
67. După eliberarea sa, el a vizitat Tiraspolul de câteva ori. Odată, el
făcea parte dintr-o delegaţie a Comitetului Helsinki. Altă dată, el a plecat
încolo fără a avertiza din timp gărzile din Transnistria.
68. El consideră că Moldova nu a făcut şi nu face tot ce ar putea face
pentru a asigura respectarea legislaţiei Republicii Moldova în privinţa a
600,000 de ostatici care sunt deţinuţi în Transnistria de către regimul
separatist.
69. În ceea ce priveşte implicarea Rusiei în evenimente, el a declarat
următoarele: personalităţi ruse sus-puse au vizitat Tiraspolul încă în 1989,
când prima lege cu privire la limbi a fost adoptată de către Republica
Moldova. De asemenea, la Chişinău au venit oficiali ruşi. Institutul de
Relaţii Internaţionale din Moscova a elaborat ideea existenţei Transnistriei,
în cazul în care Republica Moldova nu ar accepta un anumit grad de
autonomie culturală. A fost simulat un proces de judecare a Moldovei
pentru violarea dreptului umanitar. La acel moment, la Moscova forţele
KGB au ieşit de sub control; ele doreau menţinerea imperiului sovietic.
Nikolai Medvedev, membru al comisiei parlamentare a Federaţiei Ruse, a
fost cel care a cerut eliberarea lui Smirnov când acesta era deţinut. El a
oferit anumite garanţii în schimbul eliberării lui Smirnov. Spre exemplu,
Smirnov nu va continua să distrugă structurile statale ale Republicii
Moldova, nu va încălca legislaţia Republicii Moldova, iar Federaţia Rusă va
ratifica acordul moldo-rus. Totuşi, acest acord nu a fost ratificat până în
2001, atunci când în Republica Moldova a venit la putere Partidul
Comunist. În spatele acestor manevre erau FSB-ul, cazacii şi alte structuri
create de Rusia când era vorba de un teritoriu pe care ea dorea să-l ţină sub
control.
70. În ziua reţinerii sale, când a fost dus la serviciul de securitate, el a

văzut o persoană importantă ieşind din clădire. Aceasta era Makaşov. El a
vizitat republica separatistă şi a spus că, cu un astfel de armament, ea nu va
fi capabilă să lupte împotriva fasciştilor români, că el îi va trimite arme mai
bune şi că Rusia va oferi ajutor. Mai târziu, din Rusia au fost trimise
materiale, în jur de o sută de unităţi de rachete anti-tanc radio-ghidate, însă
doar cincisprezece din ele au ajuns la Tiraspol. Ulterior, au urmat
declaraţiile dlui Dakov, ministrul industriei uşoare din Tiraspol. El a
recunoscut că Armata a Paisprezecea purta uniforme ale separatiştilor sau
haine civile, când lupta de partea separatiştilor. În timpul luptelor, au fost
ucişi soldaţi ai Armatei a Paisprezecea. De exemplu, în aprilie 1992, un
ofiţer şi patru soldaţi ai Armatei a Paisprezecea au fost ucişi în timpul
războiului. Corpurile lor au fost aduse de pe front pentru a fi trimise în
Federaţia Rusă, iar martorul şi studenţii săi le-au văzut, deoarece au
participat la ceremonia funerară.
71. Trupele de cazaci care au participat la lupte au fost mobilizate de
către Federaţia Rusă atunci când ea şi-a dat seama că integritatea teritorială
a Uniunii Sovietice nu mai putea fi menţinută. Cazacii au venit în 1990.
Rusia a declarat că aceasta a fost o iniţiativă privată, care nu a avut nici o
legătură cu autorităţile. Ei locuiau în hoteluri. În 1992, la unu sau doi
martie, atunci când a început războiul, obiectivul lor era să împiedice
Moldova să adere la ONU. În Bender şi Dubăsari, unde au rămas ultimele
comisariate de poliţie constituţionale, ultimul loc din Transnistria unde
Moldova menţinea o prezenţă a organelor de ocrotire a normelor de drept, a
fost organizat un atac de către Rateev, unul din cazaci. El era membru al
Grupului Alfa, care era unul din grupurile principale ale securităţii ruse.
72. În 1993, regimul separatist a creat un parlament. Generalul Lebed a
fost ales în Sovietul Suprem. Generalul Lebed, însuşi, a declarat că el a fost
cel care a garantat independenţa Republicii Nistrene şi că el a dat ordin de
câteva ori să se tragă câteva focuri din sistemele de lansare a rachetelor
„Grad” spre teritoriul Republicii Moldova. După aceasta, potrivit lui Lebed,
Preşedintele Snegur a fost de acord să se aşeze la masa tratativelor cu
Smirnov.
73. În timpul războiului, în afară de trupele de cazaci, partea
transnistreană avea tancuri şi vehicule blindate care purtau emblema armatei
ruse – el însuşi le-a văzut. Odată, el a plecat la Bender. Atunci când a
traversat podul pe jos, el a văzut multe tancuri care purtau tricolorul rus. Pe
alte tancuri era arborat drapelul separatiştilor. El a întrebat de ce trupele ruse
şi cele separatiste erau acolo, iar lui i s-a spus că ambele au participat la
lupte. În cadrul unei întâlniri la Ministerul Apărării din Chişinău, unde au
avut loc negocieri, el a făcut o declaraţie în faţa miniştrilor Afacerilor
Externe prezenţi, inclusiv a domnilor Kozîrev şi Netkacev, care era, la acel
moment, comandantul Armatei a Paisprezecea. El le-a spus că va depune un
protest, deoarece Armata a Paisprezecea era direct implicată în război.
Participanţii la negocieri au răspuns că ei vor pleca la Bender şi vor încerca

să obţină, ei înşişi, probe cu privire la cele declarate.
74. După eliberarea sa, el a făcut tot ce a putut pentru ca ceilalţi şase să
fie eliberaţi. Ei reprezentau un simbol pentru regimul transnistrean, pentru a
descuraja pe alţii să-şi exprime opiniile politice. Procurorul Irtenev i-a spus
că Moscova era interesată să asigure eliberarea persoanelor deţinute de
autorităţile moldoveneşti. Procurorul Irtenev i-a spus că Moldova a fost
înşelată, că au fost eliberaţi oameni mai puţin importanţi, nu şi cei şase
colegi ai lui. Moldova i-a eliberat pe toţi, fie din Federaţia Rusă, fie din
Tiraspol, cei care au participat la lupte, în timp ce regimul de la Tiraspol nu
a eliberat pe nimeni.
75. El nu ştie din ce motiv a fost reţinut sau din ce motiv a fost eliberat.
Exista o scrisoare din partea Ministerului Educaţiei al Republicii Moldova,
care cerea eliberarea sa, Ministerul obligându-se să asigure ca el să fie
prezent la investigaţii. El poseda multe informaţii despre separatişti şi, de
aceea, el nu era un martor convenabil pentru proces. Alex Kokotkin, un
jurnalist de la un ziar rus, a încercat, înainte de reţinerea sa, să-l convingă de
beneficiile colaborării cu regimul separatist. Mai târziu, el l-a văzut pe
acesta în biroul anchetatorilor, comportându-se ca şi când ar fi fost un şef.
Kokotkin i-a spus că au fost aduse trupe ruseşti suplimentare pentru a
asigura independenţa Transnistriei; ele erau numite trupe de menţinere a
păcii. Acest jurnalist ar fi putut juca un rol semnificativ în obţinerea
eliberării lui.
76. Martorul, de asemenea, a declarat că el ar putea numi persoanele care
au fost la Moscova pentru instruire militară pentru a deveni membri ai
batalionului „Dnestr”. El ştia cine a făcut recrutarea şi unde au plecat. De
asemenea, el ştia serviciile secrete ruse care au instalat dispozitive speciale
de interceptare a convorbirilor telefonice ale oficialilor moldoveni.
6. Constantin ŢÎBÎRNĂ
77. Martorul este director al clinicii chirurgicale a Universităţii de Stat de

Medicină şi Farmaceutică din Chişinău. El mergea în Transnistria pentru a
preda; de asemenea, el avea relaţii profesionale acolo.
78. El a fost rugat de Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova să
examineze grupul Ilaşcu în Închisoarea din Tiraspol. Autorităţile
moldoveneşti de la Chişinău i-au pus la dispoziţie un automobil pentru a se
deplasa la închisoarea din Transnistria. El nu ar fi plecat să examineze aceşti
deţinuţi, dacă nu ar fi fost invitat să facă acest lucru de către Ministerul
Sănătăţii al Republicii Moldova. Acolo el a efectuat examinarea, împreună
cu medicii din Tiraspol, iar, ulterior, a discutat cu ei diagnoza şi tratamentul.
79. Atunci când i-a examinat pe reclamanţi, Ilaşcu era la Hlinaia, iar
ceilalţi erau în Închisoarea din Tiraspol. Deţinuţii nu s-au plâns de Federaţia
Rusă. De fapt, ei au discutat doar chestiuni medicale. Când a examinat
deţinuţii, el nu a văzut nici un semn de bătaie, vânătăi sau maltratare.

Nivelul asistenţei medicale din închisori era foarte simplu; nu exista nici un
echipament, închisorile din Chişinău arătau similar cu închisorile din
Transnistria.
80. El l-a văzut pe dl Ilaşcu doar o singură dată. Acesta arăta ca un
deţinut obişnuit, însă avea o dereglare a tractului digestiv. Totuşi, starea sa
nu necesita o intervenţie chirurgicală; nu era necesară o operaţie, el fiind
tratat de un gastroenterolog.
81. Martorul l-a examinat pe dl Leşco atunci când acesta era în spital,
tratându-se de pancreatită, după ce a suferit o intervenţie chirurgicală. El a
fost invitat să-l examineze pe dl Leşco, deoarece era recunoscut ca expert în
acest domeniu. Dl Leşco i-a fost prezentat de medicul care l-a operat
anterior. El l-a văzut pe reclamant în spital, când acesta suferea de
pancreatită acută. Aceasta este o boală gravă, cu o mortalitate de 20–30 %.
De asemenea, el l-a văzut mai târziu, atunci când acesta suferea de
pancreatită cronică, care deseori urmează după pancreatita acută. El ar fi
putut să se îmbolnăvească de pancreatită în copilărie, deşi pancreatita acută
poate, de asemenea, fi cauzată de stres. Martorul şi o echipă de medici
condusă de dr. N. Leşanu l-au examinat pe reclamant şi au recomandat
tratamentul ulterior.
82. Martorul l-a văzut pe dl Ivanţoc la închisoare. El a observat
schimbări la ficatul acestuia după o examinare ultrasonografică, descoperind
şi lichid în cavitatea abdominală, ceea ce constituie un indiciu al tensiunii
sangvine ridicate.
83. Martorul a făcut notiţe cu privire la starea reclamanţilor pe hârtii puse
la dispoziţie de medicii din închisoare. Aceştia au păstrat aceste notiţe în
arhiva lor. El şi-a făcut propriul raport, în scopuri personale. Ultima dată el
a fost acolo cu mai mult de un an în urmă.
84. Există o libertate de circulaţie a medicilor din Moldova spre
Transnistria şi viceversa.
7. Nicolae LEŞANU
85. Martorul este medic-şef responsabil de partea curativă a spitalului

Asociaţiei Curative Sanatoriale de la Cancelaria de Stat a Republicii
Moldova. Până acum şapte ani, el a lucrat în calitate de consilier al
Preşedintelui Republicii Moldova şi era medicul personal al acestuia. La
cererea acestuia, el a fost trimis la Tiraspol pentru a-i vedea pe cei trei
reclamanţi deţinuţi acolo şi la Închisoarea Hlinaia, să-l vadă pe dl Ilaşcu.
Soţia dlui Ilaşcu a adresat solicitări Preşedintelui, care, în consecinţă, a făcut
tot ce a putut pentru a o ajuta. Ca o parte a ajutorului său, el l-a trimis pe
acest martor să examineze reclamanţii în închisorile din Transnistria. În
calitate de consilier al Preşedintelui, el putea să vorbească cu autorităţile
locale din Transnistria.
86. În total, martorul a fost în Transnistria de 6 ori. Preşedintele şi rudele

reclamanţilor erau îngrijoraţi de starea sănătăţii lor în închisoare. El trebuia
să-l ţină la curent pe Preşedinte despre starea sănătăţii acestora. De obicei, el
lua şi alţi medici cu el, de exemplu, pe profesorul Ţîbîrnă şi pe un
gastroenterolog.
87. Reclamanţii nu s-au plâns de maltratare.
88. Notiţele medicale despre reclamanţi erau lăsate la administraţia
închisorii. Echipa de medici a insistat ca personalul medical al închisorii să
urmeze recomandările lor cu privire la tratamentul medical al reclamanţilor,
medicamente şi dietă.
89. Dl Ilaşcu a spus că el nu avea încredere în administraţia închisorii sau
în personalul medical al închisorii, deoarece lui îi era teamă ca administraţia
închisorii să nu-i administreze medicamente. El accepta doar medicamentele
transmise de familie sau de medicii care veneau de la Chişinău.
90. Examinările efectuate în Transnistria de echipa de medici din care
făcea parte martorul erau efectuate în comun cu medicii de acolo.
Reclamanţii deţinuţi în Închisoarea din Tiraspol erau supuşi unui regim mai
lejer decât cel din Închisoarea Hlinaia. În Închisoarea din Tiraspol exista o
unitate medicală, iar pe parcursul examinărilor medicale erau prezenţi doar
medici.
91. La Închisoarea Hlinaia regimul era mai strict. Acolo întotdeauna era
prezent pe lângă medici şi cineva din administraţia închisorii.
92. Martorul şi echipa sa nu au găsit nici o probă cu privire la maltratarea
fizică sau administrarea medicamentelor psihotrope.
93. Martorul i-a vizitat ultima dată pe reclamanţi în 1997 sau în jurul
acelui an. El a refuzat să plece ulterior, în pofida solicitării Ministerului
Justiţiei, deoarece el nu mai avea competenţa pe care a avut-o atunci când
era consilierul Preşedintelui.
8. Andrei IVANŢOC
94. În dimineaţa zilei de 2 iunie 1992, nouă sau zece membri ai forţelor
speciale au venit în maşini şi l-au reţinut. Ei erau militari în camuflaje şi
purtau măşti. În grupul care l-a reţinut, martorul a văzut un locotenent al
forţelor speciale ruse. Ei l-au bătut şi l-au dus într-un subsol al unui centru
de detenţie preventivă, care se afla în clădirea miliţiei. Anterior, reclamantul
nu fusese niciodată acolo, adică în clădirea unde se afla subsolul. El nu
poate să spună cât timp s-a aflat acolo. El a fost legat la ochi; acolo nu era
lumină. Poate că a fost timp de o oră, o zi, însă nu mai mult. El nu i-a văzut
pe Leşco sau Ilaşcu în clădirea miliţiei. El i-a văzut mai târziu, la
Comenduire.
95. Ulterior, el a fost dus la Comenduirea Armatei a Paisprezecea. Acolo
el a fost interogat de militari. La etajele de mai sus se aflau trupele speciale
de elită şi trupele Alfa. Colonelul Bergman era comandantul Armatei a
Paisprezecea. Reclamantul l-a văzut personal, însă colonelul Bergman nu l-a

interogat.
96. Condiţiile de la Comenduire erau inumane. Deţinuţii erau bătuţi zi şi
noapte de către soldaţi din trupele aeropurtate şi de forţele speciale, care
foloseau bastoane şi bocanci. Ei aruncau capsule cu gaz verde în celule.
Reclamanţii erau deţinuţi în celule diferite. Acolo erau deţinute şi alte
persoane, inclusiv dl Godiac. Condiţiile de detenţie de acolo erau foarte
proaste. Ei erau duşi la veceu o dată la 24 de ore şi asupra lor era asmuţit un
câine, dacă nu erau gata în timpul acordat lor. Într-un asemenea moment,
reclamantul a vrut să se spânzure.
Ulterior, lui i-au fost administrate medicamente; el era într-o stare de
delir; el îşi imagina diferite lucruri. Problemele sale psihiatrice au rezultat
din bătăi.
Gardienii de la Comenduire, ca şi toţi cei de acolo, erau sub controlul
Armatei a Paisprezecea. Forţele speciale şi trupele aeropurtate aveau insigne
ruseşti pe uniforme. Forţele speciale ruse şi militari din trupele aeropurtate
i-au bătut, spunând-le că erau ţărani români. Ei purtau embleme ruseşti pe
uniformele lor. Reclamantul a crezut că ei erau militari din trupele
aeropurtate ruse, deoarece ei purtau berete şi cămăşi ale trupelor aeropurtate
cu embleme ruse pe ele.
Cea mai gravă maltratare pe care a suferit-o, i-a fost aplicată pe când se
afla la Comenduire. Aceasta a fost deosebit de brutală.
97. De la Comenduirea Armatei a Paisprezecea, el a fost dus la un spital
de psihiatrie din Tiraspol, unde s-a aflat timp de o lună. Ulterior, ei l-au dus
de la spital înapoi la Comenduire, însă, deoarece colonelul Bergman le-a
spus gardienilor că el nu-l dorea acolo, el a fost dus înapoi la centrul de
detenţie preventivă. Reclamantul nu ştie cât timp Ilaşcu şi Leşco au fost
ţinuţi la Comenduire, după ce el a plecat. Următoarea dată el i-a văzut
toamna, în timpul procesului.
98. După septembrie 1992, când el şi ceilalţi au fost transferaţi în
subsolul centrului de detenţie preventivă, ei au fost, de asemenea, bătuţi. Ei
erau scoşi din celule zi şi noapte. Acest lucru era făcut într-o cameră
specială, o cameră pentru investigaţii. Reclamantul era bătut până îşi pierdea
cunoştinţa. El a fost drogat şi lovit cu capul de pereţi sau strâns între uşă şi
perete. Acest lucru a fost făcut de transnistreni.
99. După proces, ei au fost bătuţi sporadic. Reclamanţii s-au plâns
OSCE-ului. Dl Antiufeev conducea toate aceste lucruri. La un moment dat,
o comisie ministerială a venit să investigheze. Reclamanţii au fost examinaţi
de medici. În orice caz, administraţia închisorii i-a izolat până când le-au
trecut vânătăile. Comisia OSCE a venit o lună mai târziu după bătăi, însă nu
mai erau multe urme rămase.
100. Perioada când au fost maltrataţi cel mai tare a fost în 1992, când ei
au venit în celula reclamantului şi în celula lui Ilaşcu. Primii au fost
Antiufeev şi Gusarov.
101. Actualmente, reclamantul este deţinut singur în celulă: el nu vede

lumina zilei şi are plimbări timp de două ore pe zi.
102. Medicii din închisoare erau un pic mai buni decât chirurgii
veterinari. Medicul din închisoarea unde se afla reclamantul era, de fapt,
dentist de profesie. Profesorul Ţîbîrnă l-a vizitat pe reclamant. De
asemenea, el a fost vizitat de alţi medici din Tiraspol, inclusiv de un chirurg,
care i-a făcut operaţie. Aceştia au venit doar deoarece el era bolnav; ei nu
veneau când el era bătut. Odată, reclamantul a declarat greva foamei, însă
nu poate să-şi amintească dacă atunci el a fost examinat de medici. Două din
aceste examinări medicale au avut loc în celule special amenajate în acest
scop.
103. În ianuarie 2003, el se afla într-o cameră unde deţinuţilor li se
permiteau întrevederi de lungă durată. El nu a fost examinat niciodată de un
medic în celula sa. În timpul examinărilor, întotdeauna era prezent cineva
din administraţia închisorii, pentru a controla.
104. Doar rudelor li se permitea să aibă întrevederi cu el. Câteodată, erau
permise coletele, însă, uneori, existau probleme cu ele. Reclamanţilor nu li
se permitea să scrie sau să primească scrisori în limba română sau să
primească ziare româneşti. Cu două zile înainte de audierile din martie
2003, el a fost vizitat de reprezentanţi de la Crucea Roşie, iar înainte de asta,
de medici de la Comitetul European pentru Prevenirea Torturii.
105. Cea mai recentă vizită pe care a avut-o el a fost cu două săptămâni
înainte de audierile din martie 2003, când a fost vizitat de o doamnă
judecător de la Comitetul pentru Prevenirea Torturii.
106. El nu are dreptul de a coresponda cu persoane din afara închisorii,
fie că este vorba de avocaţi, fie de orice alte persoane.
107. În mai 1999, pe când se afla în Închisoarea nr. 2 din Tiraspol, după
ce şi-a depus cererea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, el a fost
maltratat. Forţe militare au intrat în celula sa şi l-au bătut. Acestea erau
formate din militari aflaţi sub conducerea lui Gusarov şi a căpitanului
Matrovski, precum şi a persoanelor lui Antiufeev/Şevţov. Lui i s-a spus că
dacă nu-şi va retrage cererea, el va fi eliminat fizic. Ulterior, el a declarat
greva foamei şi a scris o plângere; după aceasta a venit o comisie de
investigaţie.
108. Singurele vizite medicale pe care le-a avut el au fost ale medicilor
care au venit de la Chişinău. Medicul din închisoare, locotenent-colonelul
Samsonov, era dentist. Reclamantul pretinde că el nu a primit nici o
asistenţă de la medicii din închisoare.
109. Celula sa şi lucrurile din celula sa au fost distruse. Prima dată acest
lucru s-a întâmplat la 16 noiembrie 2002, iar ultima dată - la 22 februarie
2003 sau în jurul acestei date.
110. Reclamantul consideră că tot ceea ce i s-a făcut şi ceea ce i se face
actualmente este făcut la instigarea Rusiei.
111. Locotenent-colonelul Gorbov a fost prezent la reţinerea lui Ilaşcu.

Moldova nu a controlat şi nu controlează teritoriul Transnistriei, însă
autorităţile moldoveneşti ar fi putut face mai mult pentru a-i ajuta. Ele nu au
făcut nimic. Poliţia din Dubăsari a fost transmisă cazacilor şi bătută. Rusia
s-a jucat cu Moldova. Dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, Transnistria nu
ar fi existat. Moldova era responsabilă. Preşedintele Dumei de Stat a
Federaţiei Ruse, dl Seleznev, a venit în Parlamentul Republicii Moldova şi a
spus că dacă nu ar fi fost Rusia, Moldova ar fi fost parte a României.
112. După luna mai 1998, reclamantul nu a mai văzut nici un oficial rus.
9. Alexandru LEŞCO
113. La momentul evenimentelor, în 1992, reclamantul locuia la

Tiraspol din 1973. La 2 iunie 1992, el a fost trezit la ora 2 dimineaţa, când
patru persoane înarmate au intrat în casa sa şi l-au reţinut. Printre acele
persoane era cineva numit Guşan. El era îmbrăcat în haine de camuflaj şi nu
era înarmat. El i-a arătat reclamantului documentele sale. Ceilalţi purtau
echipament kaki; ei erau militari şi erau înarmaţi. Ulterior, el a fost dus cu
maşina la centrul de detenţie. Atunci el nu a fost bătut; aceasta s-a întâmplat
mai târziu. El a fost interogat timp de trei-patru ore de Şevţov, cunoscut de
asemenea şi sub numele de Antiufeev, cu Gorbov şi cu o altă persoană pe
care reclamantul nu o cunoştea. Ulterior, el a fost dus în subsol, unde a stat
timp de şase zile. A doua zi, el a fost închis singur în celulă. Interogatoriile
începeau foarte devreme. Ele au continuat de la 2 iunie până la 1 sau 2 iulie.
În acea lună, el nu i-a văzut pe Ivanţoc sau pe Ilaşcu. În acest timp, el a fost
interogat şi maltratat.
114. La 1 sau 2 iulie, el a fost dus la Comenduire. El a fost dus acolo
într-un automobil care avea emblema Rusiei şi tricolorul rus. Reclamantul a
fost dus acolo de două ori în aceeaşi zi. Prima dată, el a fost dus de persoane
din trupele Delta, Dnestr. A doua oară - de alte persoane care erau angajaţi
ai Armatei a Paisprezecea. Ei au intrat în sediu printr-o altă intrare. El a stat
acolo până la 7 sau 8 august fiind deţinut singur în celulă. Celulele se aflau
la primul etaj. Reclamantul nu a putut să-i vadă pe ceilalţi – adică pe Ilaşcu,
Ivanţoc, Godiac. El nu l-a văzut nici pe dl Petrov-Popa. Gardienii l-au
maltratat de câteva ori. El nu a fost interogat la Comenduire, ci doar a fost
bătut de trei ori. El ştia că colonelul Bergman era comandant, însă el nu a
avut nici o întâlnire cu el şi nici nu l-a văzut. Starojuk, care conducea
investigaţia în această cauză, a fost la Comenduire de două ori. El i-a arătat
reclamantului articole din ziar, potrivit cărora Plugaru [ministrul Securităţii
Naţionale a Republicii Moldova în timpul evenimentelor din 1991-1992] a
fost demis şi că a fost semnat un acord de pace cu Rusia.
115. Condiţiile de la Comenduire erau foarte dure. Mâncarea era bună,
deoarece ei erau hrăniţi cu aceeaşi mâncare ca şi soldaţii. Însă, uneori, nu
exista acces la veceu timp de două sau trei zile. Ei erau scoşi în coridor şi
duşi la veceu de un gardian, care avea un câine alsacian numit Cian. Lor li
se dădea la dispoziţie doar 45 de secunde, ceea ce nu era suficient, apoi
câinele era asmuţit la ei. Din acest motiv, reclamantul a refuzat să mănânce
pentru a reuşi să meargă la veceu. Reclamantul a trebuit să-şi satisfacă
necesităţile fiziologice în sacoşe din plastic, deoarece el nu era sigur dacă în
următoarea zi el va fi dus la veceu. Acest lucru a durat timp de aproximativ
o lună. În timpul zilelor de odihnă, când în clădire erau prezenţi puţini
comandanţi, gardienii intrau în celulele lor şi îi agresau. Ei spuneau că
aceştia acţionau împotriva Rusiei şi a cetăţenilor ruşi şi îi băteau.
116. La Comenduire, el a văzut printr-o gaură din fereastra celulei sale
cum Ilaşcu era scos din clădire. Gardienii l-au oprit şi i-au spus: „Tu eşti
următorul”. El a văzut că Ilaşcu a refuzat să fie legat la ochi şi că a fost pus
la perete. Ilaşcu a spus că el a fost supus executărilor simulate de patru ori.
Reclamantul a văzut acest lucru doar o singură dată.
117. El a fost bătut cu bastoanele o singură dată, însă era speriat
întotdeauna. În zilele de odihnă, erau persoane care intrau în celula sa. Ele
aveau insigne ruseşti pe epoleţi.
El s-a aflat la Comenduire până la începutul lunii august, iar mai apoi a
fost dus înapoi în subsolul centrului de detenţie preventivă.
118. În centrul de detenţie preventivă, el a fost interogat de trei sau patru
ori de anchetatori civili şi lovit cu un băţ, însă mai puţin decât ceilalţi
reclamanţi. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie de acolo, el făcea baie o
dată la zece zile. În celulă nu era veceu, aşa că el era scos din celulă pentru a
fi dus la veceu în fiecare dimineaţă. Reclamantul nu a avut întrevederi cu
familia sa sau cu un avocat în primele cinci sau şase luni ale detenţiei sale.
119. După proces, el a fost dus în Închisoarea nr. 2 din Tiraspol. Acolo
nu erau cuverturi sau lenjerie de pat şi el dormea pe scânduri goale. El nu a
fost maltratat în închisoare. Lui nu i s-a permis să aibă întrevederi cu soţia
sa şi cu avocatul său timp de şase săptămâni.
El nu a avut vizite medicale din partea medicilor locali. Atunci când
reclamanţii îşi vedeau soţiile, ei cereau ca medici din Chişinău să vină să-i
examineze; ei au fost vizitaţi de câteva ori de medici din Chişinău.
Profesorul Ţîbîrnă l-a văzut pe reclamant în 1996, atunci când el suferea de
pancreatită cronică. Doctorul Leşanu, de asemenea, a venit să-l vadă. El s-a
plâns acestor medici de condiţiile din închisoare, dar nu şi de maltratarea de
după proces. Colegii săi erau deţinuţi în celule separate, prin urmare, el nu
poate confirma sau nega că ei ar fi fost maltrataţi. În 1992-1993, toţi
reclamanţii au fost maltrataţi.
El avea întrevederi cu familia sa, în mod regulat. În ultimul timp, el a
început să primească colete; la început, existau mult mai multe restricţii.
Depindea de faptul cum se simţea administraţia închisorii.
120. Guvernul Republicii Moldova ar fi putut face mult mai mult. Deşi
soţia reclamantului i-a spus că autorităţile moldoveneşti au încercat s-o ajute
în timpul detenţiei acestuia, el consideră că ele ar fi putut face mai mult

după ce conflictul s-a sfârşit.
121. Reclamantul a auzit despre aşa-zisul „Grup Ilaşcu” pentru prima
dată atunci când a fost reţinut. El niciodată nu a făcut parte din serviciile
militare sau secrete ale Republicii Moldova.
122. Începând cu evenimentele din 2 martie 1992, forţele constituţionale
ale Republicii Moldova au încetat să exercite controlul asupra malului de est
al râului Nistru; în oraş a fost instituită starea de urgenţă şi nimănui nu i se
permitea să iasă din casă după ora 22:00.
10. Tudor PETROV-POPA
123. La 2 iunie 1992, el locuia la Tiraspol. El a fost reţinut de Victor

Guşan şi un grup de persoane îmbrăcate în civil. El era acasă; era ora 6:00
dimineaţă.
124. El a fost dus în clădirea miliţiei. Acolo el nu a fost interogat
imediat. El a stat acolo până la ora 12:00. Ulterior, el a fost dus în subsol şi
închis într-o celulă. El a fost ţinut acolo timp de şapte luni. În clădirea
miliţiei, el a fost bătut şi maltratat.
Gardienii din clădirea miliţiei i-au spus că ei au venit din diferite oraşe
ale Rusiei. Ei purtau uniforme, însă nu aveau insigne pe ele.
Reclamantul i-a văzut pe Starojuk şi pe Gorbov. Ei l-au interogat. Atunci
când l-au interogat, ei nu purtau măşti. Ei nu l-au interogat cu privire la vreo
legătură cu Ilaşcu sau cu Frontul Popular. Ei, pur şi simplu, vroiau ca el să
recunoască că făcea parte din aşa-numitul grup Ilaşcu şi să confirme ceea ce
spuneau ei. El nu era membru al vreunui partid politic şi nu dorea să lupte
de partea transnistrenilor. El a fost soldat în Afganistan. El nu l-a întâlnit
niciodată pe Ilaşcu. Atunci în Transnistria nu existau forţe militare
transnistrene, ci doar ruse. Ei au fost cei care l-au bătut. El a fost bătut de
militari care purtau măşti, prin urmare, el nu ştia cine sunt ei.
125. Ulterior, el a fost dus în Închisoarea din Tiraspol. Înainte de proces,
el a fost ţinut la secţia de miliţie timp de câteva luni, iar ulterior el a fost
deţinut singur în celulă în Închisoarea din Tiraspol. El nu a fost dus
niciodată în sediile Armatei a Paisprezecea. În timpul detenţiei sale, el a fost
interogat de persoane care purtau măşti.
126. Reclamantul nu-l cunoştea pe Gorbov. El l-a întâlnit pe Bergman la
proces. În timpul detenţiei sale, el nu i-a văzut pe Ilaşcu sau Ivanţoc. El nu-i
cunoştea pe nici unul din ei până la proces.
El nu a fost vizitat de vreun avocat în timpul efectuării investigaţiilor, ci
doar ulterior.
127. După proces, el nu a fost maltratat. În timpul procesului,
reclamantul era deţinut singur într-o celulă în Închisoarea Hlinaia, unde se
afla şi Ilaşcu.
În 1995, reclamantul a fost vizitat la Tiraspol de profesorul Ţîbîrnă

însoţit de doctorul Leşanu. În 1999, el a fost transferat la Închisoarea
Hlinaia, unde regimul era mai sever. Acolo el nu a avut parte de tratament
medical. În 1999, el s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Lui i s-ar fi oferit
tratament numai în cazul în care el ar fi cerut să fie graţiat. Dacă el ar fi
făcut acest lucru, el ar fi fost transferat într-o unitate medicală, însă el a
refuzat.
128. El a avut întrevederi cu familia sa, pe parcursul cărora era
întotdeauna prezent un gardian. El a corespondat cu familia sa, însă acesteia
nu i s-a permis să-i scrie în grafie latină. El primeşte aproximativ şase colete
pe an.
129. Guvernul Republicii Moldova nu a făcut tot ce a putut. De fapt, el
nu a făcut nimic; în caz contrar, reclamanţii ar fi fost deja eliberaţi. Totuşi,
familia sa a primit ajutor material şi financiar din partea Guvernului.
130. Reclamantul a văzut cum populaţiei civile i-au fost împărţite
muniţii în 1992. Aceste muniţii au fost luate de la Armata a Paisprezecea.
Armata transnistreană s-a format din Armata a Paisprezecea, care era
singura de acolo înainte ca regimul transnistrean să aibă propriile forţe
militare.
11. Colonelul Vladimir GOLOVACEV
131. Anterior, martorul a lucrat la Moscova şi a venit la Tiraspol în

1985. El a început să lucreze în serviciul penitenciar din Transnistria înainte
de declanşarea conflictului. El, pur şi simplu, a rămas în funcţie atunci când
a primit ordinul de a rămâne.
El s-a născut pe teritoriul Moldovei Sovietice şi are paşaport sovietic, cu
un document în el, care prevede că este cetăţean al „Republicii
Moldoveneşti Nistrene”.
132. Începând cu luna iulie 1993, el este şef al Închisorii nr. 2 unde
regimul de detenţie este mai sever decât cel din Închisoarea nr. 3, în care
sunt deţinute femei. Diferitele condiţii care se referă la întrevederi fie de
lungă, fie de scurtă durată, colete, etc., pot fi găsite în Regulamentul
închisorii. Deţinuţii care nu încalcă Regulamentul beneficiază de toate
aceste drepturi. Regimul mai strict include toate facilităţile de uz comun,
precum ar fi o mică fabrică, sală de sport, etc., dar şi detenţie solitară şi
detenţia în aripa închisorii, unde sunt deţinuţi împreună condamnaţii
periculoşi. Pentru persoanele deţinute în celule speciale nu sunt permise
plimbările.
133. Dl Ivanţoc este deţinut singur într-o celulă prevăzută pentru şase
condamnaţi, deoarece el a refuzat să i se aplice regimul obişnuit. Dl Leşco
este deţinut într-o aripă obişnuită a închisorii şi beneficiază de toate
drepturile normale. Acest lucru presupune patru întrevederi de scurtă durată
şi două întrevederi de lungă durată pe an. Nu au existat niciodată probleme
cu întrevederile deţinuţilor cu avocaţii. Totuşi, persoanele deţinute sub un

regim sever nu solicită frecvent întrevederi cu avocaţii.
134. Din 1999, nu a avut loc o deteriorare a stării sănătăţii reclamanţilor.
Dl Ilaşcu nu s-a plâns niciodată cu privire la acest lucru.
135. Dl Ivanţoc a avut vizite medicale din partea medicilor care au venit
din Chişinău.
136. În ceea ce priveşte existenţa acordurilor sau a regulilor cu privire la
transferul deţinuţilor în şi din Republica Moldova sau în altă parte, el a
declarat că aceasta era o chestiune ce ţinea de funcţionarii de rang înalt.
Spre exemplu, recent a fost încheiat un acord cu Rusia. Însă astfel de lucruri
trebuie făcute la nivel de guverne; nu el este persoana care decide.
137. El nu ştia că Procurorul General al Republicii Moldova a pornit
urmărirea penală împotriva lui pentru detenţie ilegală.
138. Dl Ilaşcu a fost eliberat în mai 2001. El a fost eliberat în temeiul
unui decret al Preşedintelui Transnistriei şi al unui ordin al ministrului
Justiţiei, dl Balala. El nu a ştiut cum s-a întâmplat acest lucru şi nici cine l-a
însoţit pe Ilaşcu la Chişinău.
139. Referitor la tratamentul deţinuţilor bolnavi, în trecut aceştia erau
transferaţi la spitalul din Bender. Totuşi, în ultimul timp, această practică a
fost încetată din cauza problemelor. Prin urmare, în cazul unei boli
obişnuite, tratamentul este efectuat în închisoare. Deoarece în închisoare nu
există condiţii sofisticate pentru efectuarea intervenţiilor chirurgicale,
deţinuţii sunt transportaţi la spitalul din Tiraspol pentru astfel de intervenţii.
140. Deţinuţii nu solicită foarte frecvent întrevederi cu un avocat. Dacă
avocatul are permis corespunzător, şeful Închisorii va autoriza întrevederea.
Ministrul Justiţiei este cel care eliberează permise. În Închisoarea nr. 2, sunt
deţinute doar persoanele condamnate, nu şi deţinuţii preventiv. Detenţia
preventivă are loc în această parte a clădirii, în Închisoarea nr. 3.
141. Dl Ilaşcu a fost deţinut în Închisoarea nr. 2 din 1997 până la
eliberarea sa. El a fost deţinut în celula nr. 13. El a fost deţinut singur în
celulă, deoarece anterior ei nu au mai avut o astfel de categorie de
condamnaţi acolo. Prin urmare, nu a existat necesitatea de a-l deţine
împreună cu criminalii obişnuiţi. Dl Ilaşcu nu a fost întrebat dacă a dorit
acest lucru. Martorul nu ştia nimic despre acuzaţiile lui Ilaşcu că, la 13 mai
1999, persoane civile îmbrăcate în camuflaje au intrat în celula sa şi l-au
agresat, iar ulterior l-au scos în coridor. El niciodată nu a primit o asemenea
plângere din partea acestuia cu privire la acest lucru. Serviciul penitenciar
efectuează periodic percheziţia celulelor şi a condamnaţilor, însă nimeni
niciodată nu poartă camuflaje. Atunci când Comitetul Consiliului Europei
pentru Prevenirea Torturii a efectuat o vizită, el a fost întrebat despre bătăile
aplicate membrilor grupului Ilaşcu în mai 1999, iar el a declarat că, în
calitate de şef al Închisorii, el niciodată nu a primit plângeri de la reclamanţi
în legătură cu aceasta.
142. Condamnaţii se pot plânge de pretinsele agresiuni din partea

angajaţilor închisorii, ingerinţe în colete, etc., de la ora 7:30 până la 9:30.
Martorul a declarat că el era disponibil să se întâlnească cu condamnaţii şi,
dacă era cazul, să asculte plângerile lor.
143. Închisorile din Transnistria sunt administrate în conformitate cu
noul Cod de executare a sancţiunilor de drept penal. Codul Republicii
Moldova nu este aplicabil acolo. Închisoarea nr. 2, ca şi toate celelalte
închisori de acolo, se află sub controlul „Republicii Moldoveneşti Nistrene”,
începând cu decembrie 1992. Începând cu această dată, serviciul penitenciar
din Transnistria nu a acceptat ordine din partea Guvernului Republicii
Moldova. Guvernul Republicii Moldova nu poate emite decizii cu privire la
aceste închisori. În 1992, în închisorile din Transnistria erau câţiva deţinuţi
care au fost condamnaţi de instanţele judecătoreşti moldoveneşti, însă,
începând cu acea perioadă, treptat, au avut loc transferuri ale condamnaţilor.
Înainte de 1991, aveau loc transferuri de condamnaţi pe întreg teritoriul
Uniunii Sovietice.
144. Dl Ivanţoc a fost victima propriilor acţiuni, deoarece el a refuzat să
părăsească celula sa. Drept rezultat, el şi-a pierdut toate drepturile. El era
deţinut singur în celulă, deoarece nu a dorit să fie deţinut în celulă împreună
cu alte persoane.
145. Posibilitatea eliberării până la ispăşirea în întregime a pedepsei este
decisă după examinarea dosarului deţinutului. Însă, reclamanţii în această
cauză nu au solicitat niciodată o astfel de examinare. Ei au adresat toate
solicitările lor Guvernului Republicii Moldova.
146. În calitate de şef, el niciodată nu a trebuit să tragă la răspundere
disciplinară angajaţii închisorii pentru aplicarea maltratării, ci doar pentru
transmiterea ilegală a mesajelor în afara închisorii şi pentru alte asemenea
lucruri.
147. Uniforma gardienilor din închisoare este similară cu uniforma rusă.
Insigna este diferită. Oficialii transnistreni nu acceptă ordine din partea
autorităţilor penitenciare din Rusia, însă ei cooperează cu acestea. Soldaţii
ruşi nu au participat niciodată la paza condamnaţilor din Transnistria,
deoarece aceste închisori nu se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse.
148. Avocaţii reclamanţilor nu au solicitat niciodată întrevederi cu
clienţii lor. Dacă ei ar fi făcut acest lucru, astfel de solicitări ar fi fost
examinate în mod corespunzător.
149. Nu există vreo lege sau act oficial care să interzică corespondenţa
condamnaţilor în limba română, însă administraţia închisorii foloseşte limba
care este des folosită în Transnistria, adică limba rusă. Ea trebuie să poată să
aibă cenzori, care să fie capabili să citească corespondenţa condamnaţilor.
Însă condamnaţilor li se permite să primească ziare în limba română.
12. Stepan Constantinovici CERBEBŞI
150. Martorul s-a născut în Rusia. Din 1989 până în 1991, el a lucrat în
cadrul miliţiei, iar din 1984 până în 1989 - în serviciul penitenciar. El a fost
şef al Închisorii nr. 1 din 1992 până în 2001 şi şef-adjunct până în 1992. La
momentul audierilor, el era la pensie. Pensia i se achită de Ministerul
Justiţiei al „Republicii Moldoveneşti Nistrene”.
151. În Închisoarea Hlinaia, condamnaţii sunt deţinuţi singuri în celule
care măsoară 16 metri pătraţi. În ceea ce priveşte regulile cu privire la
vizitatori, corespondenţă şi colete, deţinuţii au dreptul să aibă întrevederi,
însă cu condiţia obţinerii, în prealabil, a permisiunii în conformitate cu
Regulamentul Închisorii. Totuşi, deţinuţii aflaţi în arest preventiv nu au
dreptul de a coresponda.
152. El nu ştie despre existenţa regulilor cu privire la întrevederile cu
avocaţii.
153. În închisoare există un oficiu medical cu farmacie, însă nu există o
clinică cu paturi. Pentru aceasta erau folosite spitalele civile. Vizitele
medicale erau efectuate la cererea condamnaţilor. Reclamanţii au fost
examinaţi de medici din Republica Moldova.
154. După procesul lor, reclamanţii au fost trimişi în Închisoarea
Hlinaia. Ilaşcu era deţinut separat, iar ceilalţi trei erau deţinuţi împreună
într-o celulă. Ei aveau dreptul să părăsească celula şi să aibă plimbări timp
de o oră pe zi. Cei care erau bolnavi aveau dreptul la o oră în plus pentru
plimbări.
155. Închisoarea Hlinaia avea o aripă specială pentru cei care sufereau
de tuberculoză, însă Petrov-Popa nu a fost deţinut în acea închisoare atunci
când martorul era şef al Închisorii Hlinaia.
156. Ilaşcu era supus condiţiilor speciale în închisoare, deoarece el a fost
condamnat la moarte. Lui nu i s-a permis să fie deţinut în aceeaşi celulă cu
alţi deţinuţi. Fereastra de la celula lui Ilaşcu avea jaluzele care se închideau
din afară. Lumina pătrundea, însă condamnatul nu putea vedea prin jaluzele.
Pentru ca cineva să-l viziteze pe Ilaşcu, era nevoie de permisiunea prealabilă
a Ministerului Justiţiei.
157. El nu a primit niciodată nici o plângere oficială de la Ilaşcu cu
privire la tratamentul acestuia în Închisoarea Hlinaia. El nu a auzit niciodată
că sentinţa lui Ilaşcu ar fi fost casată de Judecătoria Supremă a Republicii
Moldova. Ilaşcu nu era singurul condamnat la moarte: mai era încă o
persoană, care era deţinută în aceleaşi condiţii.
158. Închisoarea Hlinaia nu era subordonată Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova şi autorităţilor moldoveneşti, iar Guvernul Republicii
Moldova nu avea nici o autoritate asupra instituţiilor penitenciare din
Transnistria.
159. Martorul nu a primit niciodată ordine fie din partea Rusiei, fie din
partea autorităţilor militare ruse staţionate acolo. În închisorile din
Transnistria nu existau gardieni ruşi. În perioada când a lucrat el, uniforma

din instituţiile penitenciare din Transnistria era similară cu uniforma
militară rusă.
160. Un şef de închisoare nu are competenţă, fără ordinul unui superior,
să emită o decizie cu privire la transferul unui condamnat. În perioada când
el a fost şef al Închisorii, nu s-a efectuat nici un transfer de condamnaţi din
alt stat, de exemplu, din Rusia. Pentru transferul din sistemul penitenciar al
unui stat în sistemul penitenciar al altui stat, trebuie să existe un ordin
special.
13. Serghei CUTOVOI
161. Martorul a fost şef al Închisorii nr. 1 începând cu 2001. El a intrat

în sistemul penitenciar în 1993 şi şi-a desfăşurat cariera profesională în
administraţia închisorii. De asemenea, el studiază la universitate la secţia
fără frecvenţă.
162. În 2000, a fost adoptat un nou Cod Penal şi un nou Regulament
intern cu privire la instituţiile penitenciare ale „RMN”. Când legislaţia şi
regulamentele Republicii Moldova se aplicau, poziţia era semnificativ
diferită. În conformitate cu noul regim, condiţiile condamnaţilor s-au
îmbunătăţit. Sunt permise mai multe întrevederi, iar pentru bună purtare pot
fi acordate facilităţi, spre exemplu, trei întrevederi suplimentare. În ceea ce
priveşte întrevederile cu avocaţii, condamnaţii pot avea întrevederi fără nici
o restricţie. Închisoarea Hlinaia acordă îngrijire medicală timp de douăzeci
şi patru de ore.
163. Nu a fost primită nici o plângere din partea condamnaţilor cu
privire la condiţiile lor de detenţie. De asemenea, nici o plângere nu a fost
adresată Comitetului Consiliului Europei pentru Prevenirea Torturii. Însă,
este adevărat că un raport foarte recent al acestui Comitet a adus critici cu
privire la acoperirea ferestrelor celulelor şi la regimul de izolare.
Investigarea unui angajat al închisorii în urma unei plângeri a unui
condamnat era, mai degrabă, o excepţie. De când el şi-a început activitatea,
nu au existat mai mult de douăsprezece asemenea investigaţii.
164. Dreptul unui condamnat de a avea întrevederi cu avocatul său
depinde de gravitatea crimei pentru care acesta este deţinut, de faptul dacă
are sau nu antecedente penale, etc. Există trei categorii de regimuri de
detenţie. În ceea ce priveşte regimul care urmează a fi aplicat unui
condamnat, administraţia închisorii execută hotărârea instanţei judecătoreşti.
Ulterior, administraţia închisorii poate schimba regimul – spre exemplu,
dacă condamnatul a încălcat Regulamentul Închisorii.
165. Nici administraţia penitenciarelor din Moscova şi nici Grupul
Operaţional Rus din Tiraspol nu pot da ordine administraţiei penitenciarelor
din Transnistria.
166. Transferul unui condamnat dintr-o instituţie în alta poate fi decis

doar de o instanţă judecătorească. Guvernul decide cu privire la cazurile de
extrădare.
167. La momentul audierilor, singurul dintre reclamanţi care era deţinut
acolo era Petrov-Popa. Anterior, celula nr. 31 a fost ocupată de Ilaşcu.
Celula avea un geam standard prevăzut cu jaluzele. Aceste jaluzele sunt
identice cu cele folosite în închisorile din Chişinău. Recent, în Închisoarea
Hlinaia jaluzelele au fost scoase din şase celule, însă, din lipsă de mijloace
financiare şi tehnice, nu a fost posibil de a le scoate din toate celulele,
deoarece jaluzelele trebuiau înlocuite cu gratii.
168. Condamnaţii care suferă de tuberculoză sunt deţinuţi în toate aripile
închisorii; nu există unităţi specializate pentru astfel de pacienţi. Dl Petrov-
Popa, care avea tuberculoză, a fost mutat în celula ocupată anterior de dl
Ilaşcu. Lui i se permite să aibă plimbări la fel ca şi celorlalţi condamnaţi. În
2002, regimul dlui Petrov-Popa a fost îmbunătăţit la ordinul şefului
Închisorii. El a fost singurul condamnat care a beneficiat de un nou regim în
acel an. Actualmente, dl Petrov-Popa are dreptul să primească şase colete şi
şase întrevederi de scurtă durată pe an, în loc de trei.
Nu sunt aplicate nici un fel de restricţii cu privire la limbă. Astfel, dl
Petrov-Popa poate primi scrisori sau ziare în limba română. Dl Petrov-Popa
nu s-a plâns niciodată de condiţiile din celula sa. El a fost cel care a cerut să
fie mutat înapoi în actuala sa celulă. Petrov-Popa niciodată nu a solicitat
întrevederi cu un avocat.
14. Locotenent-colonelul Efim SAMSONOV
169. Martorul a fost şef al departamentului medical al serviciului

penitenciar din Transnistria.
170. Martorul i-a examinat pe reclamanţi în timpul procesului în
Închisoarea nr. 2 din Tiraspol. Acolo erau prezenţi gardieni din închisoare.
Reclamanţii nu au avut niciodată încredere în serviciile medicale din
închisoare şi au refuzat, în mod categoric, serviciile medicale ale
personalului medical al Închisorii nr. 2. Ei nu i-au cerut să-i examineze în
legătură cu pretinsa maltratare. Martorul nu a văzut nici un semn de
maltratare pe corpurile lor. De câteva ori, medici din afara instituţiilor
penitenciare din Chişinău au venit să-i examineze pe reclamanţi şi au adus
cu ei medicamentele corespunzătoare. Aceştia au fost profesorul Ţîbîrnă şi
doctorul Leşanu.
171. Reclamanţii nu sufereau de anumite boli specifice. În 2002, dl
Petrov-Popa a fost tratat de tuberculoză. El avea un plămân afectat, din care
a fost stors lichidul. Acum ceva timp, Ivanţoc a avut o operaţie la ficat.
Profesorul Ţîbîrnă a venit în calitate de specialist de la Chişinău pentru a-l
trata. Recomandările echipei profesorului Ţîbîrnă referitoare la reclamanţi
nu au fost implementate, deoarece reclamanţii au refuzat, fiindcă ei nu

aveau încredere în medicii închisorii.
172. Administraţia închisorilor din Transnistria nu primea instrucţiuni de
la Federaţia Rusă. Nu a existat o cooperare cu Ministerul Sănătăţii al
Republicii Moldova sau cu Ministerul Justiţiei, însă, uneori, existau
contacte cu Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova.
15. Vasilii SEMENCIUK
173. Martorul era posesor al unui paşaport moldovenesc, pe care l-a

obţinut înainte de a lucra în instituţiile penitenciare, el a fost medicul
Închisorii nr. 1 Hlinaia începând cu 1995. El nu a lucrat niciodată în
Închisoarea nr. 2 din Tiraspol. În calitate de medic al Închisorii Hlinaia, el
era responsabil de toate condiţiile sanitare şi igienice din închisoare.
Martorul era dentist, însă putea, de asemenea, să efectueze analize ale
sângelui. Mai mult, el era asistat de un chirurg şi de alţi specialişti din
personalul său.
174. Martorul l-a întâlnit doar pe reclamantul Ilaşcu, însă nu şi pe ceilalţi
reclamanţi. Dl Ilaşcu nu a cerut niciodată să fie vizitat de martor; dl Ilaşcu
dorea să fie consultat de o delegaţie medicală din afară, din Moldova sau din
Tiraspol. Locotenent-colonelul Samsonov i-a însoţit pe medicii din afară
atunci când ei l-au examinat pe Ilaşcu. Profesorul Ţîbîrnă şi doctorul Leşanu
au venit şi au luat mostre de sânge şi urină pentru analize. Examinarea nu a
avut loc în celula lui Ilaşcu, ci într-un birou. Ilaşcu nu s-a plâns de
maltratare. El s-a plâns doar de problemele sale digestive.
175. Nu există vizite medicale regulate pentru condamnaţi, ci doar dacă
condamnaţii o cer. În închisoare există o unitate medicală permanentă.
176. Martorul nu l-a întâlnit pe reclamantul Petrov-Popa. Reclamantul
era deţinut singur în celulă. Dl Petrov-Popa nu a cerut niciodată asistenţă
medicală. Actualmente, boala sa este de gradul 3, ceea ce înseamnă că boala
nu este activă. Tratamentul era necesar la fiecare nouă luni, şi nu la intervale
mai scurte, precum, de altfel, a fost confirmat de departamentul medical.
177. În 2003, Comitetul Consiliului Europei pentru Prevenirea Torturii a
efectuat o vizită la închisoare. Martorul nu-şi aminteşte despre vizita acestui
Comitet în anul 2000. El nu-şi aminteşte ca, după vizita din 2000, CPT să fi
fost îngrijorat de accesul reclamantului la tratamentul de tuberculoză, în
această privinţă el fiind dependent de familia sa şi de resursele din partea
acesteia pentru a cumpăra medicamente şi că familia sa trebuia să-i asigure
hrana pentru dieta sa specială. El îşi aminteşte că în trecut administraţia
închisorii nu a avut medicamentele necesare pentru a le administra
dlui Petrov-Popa, însă a declarat că situaţia s-a schimbat.
178. Dl Ilaşcu nu s-a plâns niciodată de dinţii săi. El avea toţi dinţii
atunci când martorul l-a văzut. După vizita echipei profesorului Ţîbîrnă,
soţia lui Ilaşcu i-a adus medicamente de la Chişinău. Martorul era
întotdeauna prezent în timpul vizitelor d-ei Ilaşcu şi o încuraja să-i aducă

dlui Ilaşcu toate medicamentele necesare. Dl Ilaşcu s-a plâns de stomac, dar
durerea sa nu era rezultatul nici unei acţiuni a administraţiei închisorii.
Ultima dată martorul l-a văzut pe Ilaşcu în 1999.
16. Dumitru POSTOVAN
179. Dl Postovan a lucrat în calitate de procuror începând cu 1990 până

în 1994 şi în calitate de Procuror General începând cu 1994 şi până în 1998.
El a fost numit procuror în 1990 de Parlamentul Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti. La momentul audierilor, el lucra la Camera de
Comerţ şi Industrie în calitate de consilier al preşedintelui acestei instituţii
în domeniul dreptului internaţional.
180. Nu a existat niciodată o separare oficială dintre Republica Moldova
şi Transnistria. Ca rezultat al conflictului militar din 1992, autorităţile
constituţionale din Republica Moldova s-au retras din Transnistria, deoarece
ele au pierdut controlul asupra acestei regiuni.
181. Reclamanţii nu au fost „reţinuţi”; ei pur şi simplu au fost capturaţi.
Nu au existat mandate de arest emise de instanţele judecătoreşti oficiale din
Republica Moldova. Au fost capturate mai multe persoane. Procuratura i-a
scris lui Smirnov, în calitatea sa de Preşedinte al Consiliului Orăşenesc
Tiraspol (el a fost numit în această calitate în 1990), solicitând predarea
acestor persoane organelor de urmărire penală din Moldova, însă nu a
existat nici un răspuns la această solicitare. Dl Sturza a fost cel care a
condus negocierile.
182. Generalul Iakovlev a fost deţinut în februarie-martie 1992 în baza
unei ordonanţe emise de Procuratura Generală. Ordonanţa de reţinere a fost
într-adevăr discutată cu conducerea de vârf a Republicii Moldova, dar nu
poate fi spus faptul că Guvernul a ordonat reţinerea acestuia. Acest general,
care la momentul reţinerii sale, nu mai era comandantul Armatei a
Paisprezecea, a avut un rol deosebit de important în înarmarea forţelor
paramilitare din Transnistria. Serviciile secrete ale Republicii Moldova l-au
reţinut pe teritoriul Ucrainei şi l-au adus la Chişinău. Investigaţiile au fost
efectuate, în numele Procuraturii Generale, de anchetatori ai Ministerului
Securităţii Naţionale. Procuratura Generală a monitorizat probele adunate.
El a fost deţinut doar 72 de ore, deoarece, potrivit legislaţiei Republicii
Moldova, persoanele bănuite nu pot fi reţinute timp de mai mult de 72 de
ore. El a fost eliberat din cauza lipsei de probe, deoarece autorităţile
moldoveneşti nu au avut posibilitatea să efectueze o investigaţie
corespunzătoare a faptelor de care acesta era acuzat. În dosarul lui de la
Procuratura Generală trebuie să existe o ordonanţă scrisă cu privire la
eliberarea lui. Deoarece nu era acces în Transnistria pentru a obţine probe,
el a fost eliberat fiindcă probele pe care le aveau organele de urmărire
penală împotriva lui erau insuficiente.
Martorul a auzit zvonuri potrivit cărora Iakovlev a fost eliberat în

schimbul a 23 de moldoveni deţinuţi de transnistreni. Într-adevăr,
autorităţile din Republica Moldova deţineau aproximativ 40 de transnistreni
şi un schimb a avut, într-adevăr, loc. Dar acest lucru nu a avut nici o
legătură cu Iakovlev. Martorul nu ştia despre nici o presiune din partea
Guvernului rus pentru ca Iakovlev să fie eliberat. El ştia că generalul
Stoliarov a venit de la Moscova la Chişinău pentru a cere eliberarea
acestuia, deoarece el a primit raportul cu privire la Iakovlev.
183. Procuratura Generală l-a avertizat pe Preşedintele aşa-numitei
Judecătorii Supreme a „Republicii Moldoveneşti Nistrene” că aceasta şi
instanţa sa nu au jurisdicţie şi că reclamanţii trebuie transferaţi autorităţilor
moldoveneşti pentru a fi judecaţi. La acel moment, în „Republica
Moldovenească Nistreană” era aplicabil Codul Penal al Republicii Moldova.
La 9 decembrie 1993, a doua zi după proces, Judecătoria Supremă a
Republicii Moldova a casat hotărârea Judecătoriei Supreme a „Republicii
Moldoveneşti Nistrene” ca fiind neconstituţională.
184. Pentru fiecare caz în care se bănuia că a fost comisă o crimă în
Transnistria, Procuratura Generală deschidea un dosar. Ea a făcut acelaşi
lucru şi în ceea ce-l priveşte pe Ilaşcu şi colegii săi, după ce hotărârea
„Judecătoriei Supreme a RMN” a fost casată de Judecătoria Supremă a
Republicii Moldova, însă a fost imposibil de a efectua investigaţii şi a
întreprinde toate acţiunile necesare în acest scop. În august 1995,
Preşedintele Republicii Moldova a acordat amnistie, după care a urmat o
hotărâre a Parlamentului. În urma acestei amnistii, investigaţiile în privinţa
tuturor cazurilor care cădeau sub incidenţa amnistiei au fost încetate.
185. În decembrie 1993, adjunctul martorului a pornit urmărirea penală
împotriva procurorilor şi a judecătorilor, care au fost implicaţi în
desfăşurarea procesului lui Ilaşcu, fiind bănuiţi de depăşirea atribuţiilor de
serviciu. Au fost iniţiate mai multe investigaţii în privinţa persoanelor care
ocupau funcţii de răspundere în Transnistria. Însă s-a dovedit a fi nu doar
dificil, ci imposibil de a desfăşura investigaţii. Procuratura Generală a
interogat familiile membrilor grupului Ilaşcu, însă ele nu au putut oferi
multe informaţii.
186. În afară de grupul Ilaşcu, au fost şi alte persoane care au fost
deţinute pe perioade scurte de timp în Transnistria, însă nimeni nu a fost
urmărit penal.
187. Ca urmare a solicitării Parlamentului Republicii Moldova din
octombrie 1995, care a cerut Guvernului Republicii Moldova să trateze în
mod prioritar problema detenţiei grupului Ilaşcu, Procuratura Generală a
cerut ca dosarul să-i fie trimis de persoanele din Transnistria pentru
efectuarea investigaţiei şi ca persoanele care erau deţinute acolo să fie
transferate în Republica Moldova. Însă aceste cereri au fost, pur şi simplu,
ignorate. Nu exista o altă cale de soluţionare a acestei chestiuni în mod
satisfăcător decât cea diplomatică.
188. Martorul nu era în funcţie în anul 2000 şi a fost, astfel, incapabil să

răspundă la orice întrebări cu privire la ordonanţa de anulare a urmăririi
penale împotriva judecătorilor şi procurorilor din Transnistria care au fost
implicaţi în procesul împotriva reclamanţilor. Astfel, unica informaţie pe
care el o avea cu privire la eliberarea lui Ilaşcu este cea pe care a citit-o în
ziare: că eliberarea acestuia a avut loc ca rezultat al negocierilor între
Preşedintele Voronin şi Preşedintele Federaţiei Ruse.
189. Între 1992 şi 1998, pe lângă adresarea numeroaselor scrisori,
adjunctul martorului, Vasile Sturza, a fost special împuternicit de a lucra
pentru a asigura eliberarea reclamanţilor. El a plecat la Tiraspol, a avut
întâlniri cu membrii Parlamentului etc. Pentru el nu a fost uşor să plece la
Tiraspol, însă a reuşit să obţină permisiunea regimului de la Tiraspol.
Totuşi, atunci când a ajuns acolo, el nu a întâlnit pe nimeni. Nu au fost
obţinute rezultate pozitive. Procuratura Generală a solicitat, de asemenea, ca
procurorilor să le fie permis să călătorească la Tiraspol pentru a investiga
dacă membrii aşa-numitului grup Ilaşcu au comis omorurile de care ei au
fost acuzaţi, însă aceste solicitări au fost ignorate. De asemenea, ea a
solicitat să fie desfăşurată o investigaţie comună. Şi această a doua solicitare
a fost ignorată. Martorul şi instituţia sa raportau noului Parlament al
Republicii Moldova. Ulterior, adjunctul său, dl Sturza, a fost însărcinat să
negocieze cu autorităţile transnistrene.
Procuratura Generală nu a contactat direct Procuratura din Federaţia
Rusă, deşi exista un acord în acest sens între autorităţile Republicii Moldova
şi cele ale Federaţiei Ruse.
190. Martorul a declarat că, oficial, nu au existat niciodată acorduri
recunoscute sau implementate între autorităţile judiciare ale Republicii
Moldova şi cele ale Transnistriei. El a recunoscut că, neoficial, existau astfel
de acorduri cu privire la combaterea crimelor grave. Autorităţile din
Republica Moldova apelau la autorităţile din Transnistria. Câteodată au
existat schimburi de prizonieri. Totuşi, aproape toţi prizonierii au fost
schimbaţi până la momentul când grupul Ilaşcu a fost reţinut, aşa că nu a
rămas nimeni care să fie schimbat. În ceea ce priveşte crimele grave, avea
loc schimbul de informaţii sau martori citaţi din cealaltă parte, însă nu au
avut loc schimburi de deţinuţi. Dacă o persoană dezerta din forţele militare
transnistrene, autorităţile din Republica Moldova nu o extrăda sau preda
autorităţilor transnistrene. Nu a existat un acord de extrădare sau predare a
persoanelor bănuite. Martorul a admis că posibil ca uneori să se fi desfăşurat
operaţiuni speciale ale serviciilor de securitate, însă nu a existat niciodată un
acord oficial cu privire la extrădare.
191. Martorul nu ştia despre ordonanţa emisă de succesorul său, dl Iuga,
în august 2000, prin care s-a renunţat la acuzaţiile împotriva judecătorilor şi
a procurorilor, care au luat parte la procesul Ilaşcu, dar a crezut că
Procurorul General a invocat alte articole din Codul Penal, de exemplu, cel
cu privire la depăşirea atribuţiilor de serviciu, astfel ca ei să nu fie eliberaţi

de răspunderea penală.
192. Potrivit martorului, rezultatul pornirii urmăririi penale împotriva
şefului Închisorii unde erau deţinuţi membrii grupului Ilaşcu este că el risca
să fie reţinut în Republica Moldova.
193. Martorul consideră că autorităţile de stat din Republica Moldova au
făcut tot ce le-a stat în putere pentru a asigura eliberarea reclamanţilor. La
nivel diplomatic, toate iniţiativele au fost întâmpinate cu răspunsul că aceste
chestiuni vor fi soluţionate atunci când statutul Transnistriei va fi
determinat, şi nu mai devreme. In fine martorul era de opinia că doar
acţiunile politice, şi nu cele legale vor asigura eliberarea membrilor grupului
Ilaşcu.
194. Martorul a declarat că au fost şi alte cazuri, în afara cazului Ilaşcu,
în care a fost pornită urmărirea penală împotriva judecătorilor şi a
procurorilor din Transnistria. El nu ştia cu certitudine care a fost rezultatul
acelor investigaţii, însă el a presupus că ele au fost încetate din aceleaşi
motive.
195. Martorul nu a simţit nici o presiune atunci când a lucrat la
Procuratura Generală. Procurorul General era independent de Guvern.
Ministrul Justiţiei nu-i putea da instrucţiuni, deşi Guvernul putea adresa
cereri sau propuneri de pornire a unei urmăriri penale.
196. Martorul consideră că autorităţile constituţionale ale Republicii
Moldova nu exercitau nici o putere sau autoritate asupra părţii de est a ţării.
197. Smirnov a fost reţinut în 1992, iar ulterior el a fost eliberat. Este
adevărat că Antiufeev şi alţii au vizitat Moldova de câteva ori, însă nu au
fost reţinuţi. Acest lucru s-a întâmplat deoarece la 21 iulie 1992 a fost
încheiat un armistiţiu. După acest armistiţiu, autorităţile Republicii Moldova
au trebuit să ia o altă direcţie, ele trebuiau să găsească puncte de vedere
comune. Investigaţiile au fost suspendate: nu au fost aplicate măsuri
sancţionatorii. Prizonierii reţinuţi pe câmpul de luptă, spre exemplu, cazacii,
au fost predaţi înapoi; nu au fost pornite urmăriri penale împotriva
generalului Lebed şi a altor persoane.
198. Martorul nu ştia că ofiţeri ai Armatei a Paisprezecea au fost deţinuţi
de autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova în timpul conflictului
din 1992. Într-adevăr, el a scris Procuraturii din Federaţia Rusă despre
prezenţa cazacilor în Transnistria pentru a afla poziţia Rusiei cu privire la
acest lucru. În răspuns, Procuratura Federaţiei Ruse l-a informat că ea nu
recunoaşte oficial autorităţile regimului separatist din Transnistria.
199. Au existat relaţii oficiale între Procuratura Generală a Republicii
Moldova şi procurorul Armatei a Paisprezecea ori de câte ori era necesar. În
ceea ce priveşte cazul Ilaşcu, oficial, Armata a Paisprezecea a negat că ea a
fost în vreun fel implicată, iar autorităţile Republicii Moldova nu au date
oficiale care să le permită să adreseze o cerere cu privire la cazul Ilaşcu.
Armata a Paisprezecea a negat implicarea sa în conflictul din 1992.
200. Martorul a văzut un film la televiziunea rusă despre participarea la

alegerile de acolo a unui „colonel Gusev” care era, de fapt, generalul Lebed,
totuşi, autorităţile din Republica Moldova nu aveau informaţii oficiale
despre acest lucru.
201. Preşedintele Snegur a vorbit în Parlament despre faptul că Armata a
Paisprezecea a intervenit în Transnistria cu tancurile ei. Martorul crede că
această informaţie putea fi adevărată, deoarece el nu-şi dă seama de unde
din altă parte separatiştii din Transnistria ar fi putut obţine tancurile lor.
Martorul, de asemenea, a recunoscut că, în iunie 1992, Ministerul Afacerilor
Interne a prezentat Parlamentului informaţii oficiale despre participarea
tancurilor şi a vehiculelor blindate în conflict. Dar nu era uşor de spus cine
urmează a fi urmărit penal. La început, Armata a Paisprezecea trebuia să
aparţină Republicii Moldova, ulterior s-a decis ca ea să aparţină Federaţiei
Ruse. Nu a existat de fapt o colaborare strânsă cu Armata a Paisprezecea în
domenii care ţineau de procuratură, deoarece nu a fost nevoie de acest lucru.
Nu au existat incidente.
17. Valeriu CATANĂ
202. Martorul a fost Procuror General al Republicii Moldova din 1998

până în 1999. Anterior, din 1996 până în 1998, el a fost procuror al
municipiului Chişinău. El a lucrat în Procuratura Generală din 1990 până în
1996 şi în organele de urmărire penală din 1973 până în 1990.
203. Organele constituţionale de urmărire penală ale Republicii
Moldova nu au avut acces pe teritoriul Transnistriei din 1992 şi ulterior în
absenţa oricăror relaţii oficiale cu regimul respectiv. În acea perioadă,
martorul nu a vizitat niciodată Tiraspolul, deşi autorităţile Republicii
Moldova au întreprins măsuri pentru a asigura eliberarea membrilor
grupului Ilaşcu. După ce a încetat să mai fie Procuror General, martorul a
încetat, de asemenea, să se informeze asupra cazului.
204. Martorul nu a auzit despre ordonanţa Procurorului General din 16
august 2000 de încetare a urmăririi penale intentate în temeiul articolelor
190 până la 192 ale Codului Penal împotriva judecătorilor şi procurorilor
din Transnistria pe motiv că persoanele în cauză nu au deţinut niciodată
funcţii oficiale în Republica Moldova. Martorul consideră că ordonanţa de
încetare a urmăririi penale a fost incorectă.
205. Martorul a citit în ziare că Preşedintele Voronin şi Preşedintele
Federaţiei Ruse şi chiar cel al României au contribuit la eliberarea dlui
Ilaşcu.
206. Nu a existat cooperare, fie oficial, fie neoficial între organele
procuraturii din Republica Moldova şi cele din Transnistria. Martorul nu a
vorbit niciodată cu un procuror din Transnistria.
Martorul ştia că Ministerul Afacerilor Interne a avut ordine să coopereze
cu Ministerul Afacerilor Interne al Transnistriei pentru a îmbunătăţi lupta
împotriva criminalităţii – de a returna în cealaltă parte a râului persoanele

bănuite de crime grave. Însă nu a existat o extrădare formală ca atare,
deoarece era vorba de persoane de pe teritoriul aceluiaşi stat. Însă, neoficial,
acest lucru avea loc. În ceea ce priveşte extrădarea în general, anterior
aceasta se efectua în baza deciziei unui procuror. Actualmente, legislaţia a
fost modificată şi se cere o hotărâre a instanţei judecătoreşti.
Nu a existat un acord oficial între Republica Moldova şi Transnistria cu
privire la schimbul de persoane în 1998 şi 1999, atunci când martorul era
Procuror General. Din câte cunoaşte el, un astfel de acord nu a existat
niciodată. Transferul persoanelor între Republica Moldova şi Transnistria
era organizat de Ministerul Afacerilor Interne. Au existat nişte cazuri când
persoane care au comis infracţiuni în Transnistria au fost transferate din
Republica Moldova în Transnistria. Oficial, acest lucru nu se făcea, însă,
neoficial, poliţia coopera şi transfera aceste persoane. Spre exemplu, în
1995, a fost pornită urmărirea penală împotriva şefului miliţiei din Dubăsari,
el fiind extrădat Transnistriei.
207. În timpul serviciului său, martorul nu a primit nici o cerere de la dl
Ilaşcu sau de la ceilalţi reclamanţi şi nu a avut nici o relaţie cu autorităţile
transnistrene cu privire la cazul Ilaşcu. În acea perioadă, nimeni din
instituţia sa nu lucra asupra dosarului penal deschis împotriva judecătorilor
şi procurorilor din Transnistria. Dosarul a fost suspendat. În perioada din
1998 până în 1999, nu a fost desfăşurată nici o investigaţie în acest sens,
deşi decizia formală de încetare a cazului a fost emisă în 2000.
208. Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a primit o copie a
hotărârii pronunţate de aşa-numita Judecătorie Supremă a entităţii
separatiste, însă nu şi dosarul. A existat cooperare doar la nivelul
Ministerului Afacerilor Interne. Poate că procurorii de nivel inferior
telefonau colegilor din Transnistria pe care ei îi cunoşteau, însă acest lucru
era o chestiune pur personală. Până în 1998, nu a existat un procuror special
care să se ocupe de chestiunile legate de Transnistria. Martorul a creat o
astfel de diviziune în 1998, responsabilă de relaţiile internaţionale, însă nu
în special de Transnistria; dar, dacă apărea o problemă legată de
Transnistria, anume această diviziune se ocupa de ea. Totuşi, această
diviziune nu era competentă să desfăşoare investigaţii cu privire la
infracţiunile de care erau acuzaţi oficialii transnistreni; diviziunea
competentă era cea de urmărire penală. Însă, în orice caz, autorităţile
moldoveneşti nu aveau acces la informaţii cu privire la evenimentele din
Transnistria, astfel ele nu iniţiau investigaţii chiar dacă ar fi primit cereri de
la persoane private.
209. Nici o plângere nu a fost trimisă de dl Ilaşcu Procuraturii Generale.
Scrisoarea pe care dl Ilaşcu a trimis-o în 1999 Parlamentului Republicii
Moldova nu a fost transmisă procuraturii de către Parlament. Martorul nu a
auzit niciodată despre o astfel de petiţie a dlui Ilaşcu.
210. Martorul susţine că a fost obligat să-şi dea demisia din motive
politice, deoarece persoane din Partidul Comunist au obiectat referitor la
lucrul său şi deoarece el a insistat să emită decizii în baza legii, şi nu precum
îi dicta voinţa politică. Atunci când se doreşte demiterea unei persoane,
întotdeauna poate fi găsit un motiv, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul
martorului. Funcţia de Procuror General era, într-un fel, o funcţie politică.
Martorul a încercat să nu se implice în activităţi politice, ci doar să urmeze
legea, însă, din păcate, unele cazuri se refereau şi la aspectul politic.
211. Martorul era de opinia că eliberarea grupului Ilaşcu ar fi fost
posibilă doar prin folosirea forţei. Autorităţile constituţionale ale Republicii
Moldova nu au putut face mai mult decât au făcut. Chiar şi în pofida
presiunilor internaţionale, ele au făcut tot ceea ce au putut.
18. Martorul X.
212. Martorul este fost funcţionar de rang înalt implicat în negocierile cu

Transnistria. La momentul audierilor, el lucra într-o organizaţie non-
guvernamentală.
213. Armata a Paisprezecea a fost implicată în evenimentele din 1991 şi
1992. Ofiţerii pensionaţi ai Armatei a Paisprezecea au fost angajaţi de
separatişti. Atunci, Armata a Paisprezecea a intervenit direct, ceea ce a avut
ca rezultat victoria militară a separatiştilor. Ulterior, Rusia a intervenit,
impunând negocieri şi „menţinerea păcii”.
A existat o întâlnire dintre miniştrii Republicii Moldova, al Rusiei şi al
Ucrainei, la care martorul a participat. A existat posibilitatea unei
soluţionări a situaţiei din 1992. România a sprijinit poziţia Republicii
Moldova. Însă, formula propusă pentru soluţionare a fost subminată atunci
când serviciile secrete ruse au provocat incidentele din oraşul Bender, ceea
ce a sortit eşecului negocierile şi a pus capăt rolului observatorilor.
Înfrângerea militară a Moldovei a fost confirmată în iulie 1992, când
Preşedintele Federaţiei Ruse, Elţîn, şi Preşedintele Republicii Moldova,
Snegur, au semnat un acord în vederea încetării conflictului. Acordul a fost
semnat doar de aceşti doi preşedinţi. Concluzia care se impune este că
Federaţia Rusă era cealaltă parte în conflict; ea controla regiunea şi avea
resursele necesare pentru a stopa conflictul după înfrângerea militară a
Republicii Moldova. Formula de „menţinere a păcii” a fost impusă de
Federaţia Rusă. În conflict, de asemenea, au participat trupe ilegale ale
regimului transnistrean. În urma concluziilor la care a ajuns Comisia
Unificată de Control, formată în baza acordului Elţîn-Snegur, regimul
separatist s-a întărit.
214. Smirnov a fost ascuns de conducerea Armatei a Paisprezecea, de
Ghenadii Iakovlev, în august 1991, când el risca să fie reţinut de autorităţile
Republicii Moldova. Apoi, Iakovlev a fost pus în subordinea lui Smirnov,
cu instrucţiuni de a proteja regimul neconstituţional din Transnistria.
Martorul a fost prezent în primăvara anului 1992 la interogarea unui

tânăr din Rostov pe Don, care a fost luat ostatic de către forţele militare
constituţionale ale Republicii Moldova. Acesta a recunoscut că el a fost
trimis în Moldova să protejeze teritoriul rus din Transnistria. Martorul l-a
interogat pe un fost angajat al KGB, care lucra în Tiraspol în 1991. Acest
ofiţer i-a spus martorului că o diviziune a serviciului de contraspionaj al
Federaţiei Ruse (GRU) a venit la Tiraspol şi că el intenţiona să plece de la
Tiraspol, deoarece ştia că se apropie conflicte şi vărsare de sânge. Armata a
Paisprezecea a rămas sub controlul Federaţiei Ruse, astfel încât Rusia să
aibă motiv pentru a interveni.
215. Martorul i-a luat un interviu lui Igor Smirnov. Acesta a fost ales,
împreună cu alţi 64 de reprezentanţi, în Consiliul Unit al Muncitorilor din
Transnistria, în februarie/martie 1990. El a votat pentru Mircea Druc, în
funcţia de Prim-ministru şi, astfel, a avut toate posibilităţile să dovedească
că este democrat. Martorul l-a intervievat cu privire la organizarea aşa-
numitului Al Doilea Congres din 1990 (acesta fiind Congresul care a avut ca
rezultat proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Nistrene). Igor Smirnov
a spus că legislaţia cu privire la limbi din Moldova a fost cea care i-a
transformat pe el şi pe colegii săi transnistreni în cetăţeni de clasa a doua.
Însă el a fost incapabil să-i arate martorului măcar o singură prevedere din
legislaţia cu privire la limbi care să fi avut un astfel de efect. Aceasta a
dovedit faptul că separatismul său nu a avut la bază o problemă care nu
putea fi soluţionată în mod democratic.
Scenariul folosit în Transnistria a fost anterior folosit în Abhazia şi
Osetia de Sud, însă a eşuat în ţările baltice. Procesul politic din Republica
Moldova pe calea sa de separare de Uniunea Sovietică, cu o întârziere de un
an, a urmat procesul politic din ţările baltice. Rezultatul a fost că autorităţile
publice nu mai erau controlate de Partidul Comunist, însă, până la urmă, aici
situaţia a fost diferită. Ţările baltice au reuşit să evite separatismul. În ţările
baltice au existat aceleaşi încercări din partea grupului Antiufeev de
subminare a autorităţii constituţionale. Antiufeev, care era acum ministru în
guvernul separatist al Transnistriei, a evadat din Letonia. Într-un interviu, el
a spus că a fost trimis în Moldova de către Grupul Soiuz din Parlamentul
sovietic, condus de dl Lukianov. Lui i s-a propus Abhazia sau Transnistria.
El a ales Transnistria datorită faptului că aici nu exista problema lingvistică.
El a fost trimis într-un alt stat, să lupte împotriva regimului constituţional
stabilit, aşa precum el a făcut-o în Letonia. El şi adjunctul său, Oleg
Gudîmo, sunt cetăţeni ai Federaţiei Ruse. El este inclus în listele electorale
ale Dumei, în calitate de susţinător al candidaţilor „negri” ai lui Stalin.
Aceşti candidaţi nu au fost aleşi, însă este ştiut că Antiufeev face parte din
această mişcare.
216. La 25 sau 26 martie 1992, martorul a plecat la Cartierul General al
Armatei a Paisprezecea, împreună cu câţiva membri ai Parlamentului din
Republica Moldova şi generalul Netkacev, comandantul Armatei a
Paisprezecea. Majoritatea ofiţerilor erau dezorientaţi. Ei se aflau într-un

mediu în care puteau fi uşor manipulaţi. Iată de ce unele trupe au trecut de
partea separatiştilor transnistreni. Un ofiţer de origine moldovenească al
Armatei a Paisprezecea a venit la Chişinău – el era maior – pentru a-i spune
martorului despre planurile de participare a Armatei a Paisprezecea la
conflictul care urma să aibă loc. Aşa-numita armată transnistreană, care
includea câteva tancuri care aparţineau Armatei a Paisprezecea, a fost
organizată de ofiţerii Armatei a Paisprezecea. Separatiştii aveau la dispoziţia
lor artilerie grea, ceea ce le-a permis să ocupe teritoriul Transnistriei. Ei
aveau tanchişti bine instruiţi, elicoptere şi 18 tancuri. Nimic din toate
acestea nu era disponibil pe piaţa privată.
217. Igor Smirnov era cetăţean al Federaţiei Ruse.
218. Martorul a crezut că trupele ruseşti vor sta în Republica Moldova
până când va fi găsită o soluţie politică convenabilă Federaţiei Ruse. Dacă
Armata a Paisprezecea nu a fost retrasă timp de unsprezece ani, înseamnă că
Federaţia Rusă nu a dorit acest lucru. Ea a păstrat prezenţa militară rusă
acolo pentru a exercita presiune asupra Republicii Moldova şi a proteja
regimul separatist ilegal. În martie 1998, la Odesa, a fost semnat un acord
între dl Cernomîrdin, Prim-ministrul Federaţiei Ruse, şi dl Smirnov, cu
privire la divizarea proprietăţii militare a fostei Armate a Paisprezecea.
Transnistria a devenit un centru al activităţii comerciale ilegale, unde aveau
loc vânzări şi exporturi de armament din dotarea fostei Armate a
Paisprezecea.
Dacă Armata a Paisprezecea s-ar fi retras, aceasta ar fi constituit,
eventual, o soluţionare a problemei. Recent, nu a fost retras nici un
echipament militar. Data retragerii definitive nu a fost respectată, iar noua
dată nu va fi, de asemenea, respectată. A existat o declaraţie pe pagina web
a Dumei ruse prin care membrilor Dumei li s-a cerut să se abţină de la
declaraţii cu privire la Transnistria, deoarece această cauză se afla pe rolul
Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar astfel de declaraţii ar fi
prejudiciat poziţia Guvernului rus în această cauză.
219. Dl Ilaşcu reprezenta Frontul Popular la Tiraspol. El a fost eliberat
sub presiunea Federaţiei Ruse. El a fost, într-un fel, eliberat condiţionat –
adică cu condiţia că el îşi va retrage cererea. Ceilalţi reclamanţi au rămas
ostatici. Acest lucru a fost confirmat de Preşedintele Voronin, care a spus că
Ilaşcu personal era vinovat de detenţia continuă a celorlalţi reclamanţi,
deoarece dacă el şi-ar fi retras cererea de la Curtea Europeană, ei ar fi fost
eliberaţi imediat.
220. Generalul Lebed, comandantul Armatei a Paisprezecea, la fel ca şi
Iakovlev, predecesorul său, au fost aleşi în legislativul neconstituţional al
Transnistriei. El a descris, în mod deschis, cum a înarmat cazacii pentru ca
ei să lupte împotriva autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova.
221. Una din întrebările adresate în timpul audierilor în faţa Curţii la
Strasbourg, a fost: Rusia oferă sprijin economic Transnistriei? Răspunsul
dat de reprezentantul Federaţiei Ruse a fost că Ambasadorul Federaţiei Ruse

în Republica Moldova pur şi simplu a vizitat Tiraspolul şi a declarat
interesul Federaţiei Ruse de a participa la procesul de privatizare din
Transnistria. Aceasta a constituit o recunoaştere a legitimităţii economiei
separate a Transnistriei, ceea ce este diferit de un acord de cooperare care să
prevadă lista bunurilor care ar beneficia de tratament preferenţial pentru
libera circulaţie a bunurilor şi scutiri fiscale pentru bunurile produse în
partea de est a Republicii Moldova.
Potrivit reprezentantului companiei care livra gaz, Gazprom, a existat, de
asemenea, o datorie de şapte sute de milioane de dolari a Transnistriei faţă
de Federaţia Rusă, pentru gazul consumat. Statul rus a livrat Transnistriei
gaz gratuit timp de unsprezece ani. Aceasta a fost făcut pentru a acorda
sprijin regimului ilegal de acolo şi de a permite supravieţuirea sa
economică.
În ceea ce priveşte sprijinul politic, pot fi citate declaraţiile
vicepreşedintelui rus, dl Ruţkoi, făcute la Moscova în 1992 şi în timpul
vizitei sale la Tiraspol. În Duma rusă a fost creată o comisie care să ajute la
soluţionarea problemelor din regiunea transnistreană – fără a se menţiona
faptul că în Transnistria exista un regim ilegal. De asemenea, poate fi citat
memorandumul semnat la Moscova în 1997 de Preşedintele Republicii
Moldova, Lucinschi, şi Smirnov, în numele „Republicii Moldoveneşti
Nistrene” şi contrasemnat de Preşedintele Elţîn, în numele Federaţiei Ruse,
şi de Preşedintele Ucrainei, Cucima, care a recunoscut validitatea juridică a
autorităţilor transnistrene în procesul de negocieri.
222. La acel moment, bugetul Republicii Moldova era de trei sute
milioane dolari SUA. Ajutorul acordat de Rusia regiunii transnistrene era de
două ori mai mare decât bugetul anual la Republicii Moldova. Uzina
metalurgică din Rîbniţa (Transnistria) contribuia cu 60% la bugetul
transnistrean. Deoarece uzina activa gratuit şi nu plătea impozite, ea era
esenţială pentru supravieţuirea regimului ilegal. De asemenea, exista o
activitate considerabilă de spălare de bani, însă asta este o altă chestiune.
223. Dacă Armata a Paisprezecea nu ar fi participat la conflictul din 1991
şi 1992, regimul ilegal nu ar fi supravieţuit. Participarea Armatei a
Paisprezecea a fost decisivă pentru înfrângerea militară, politică şi morală a
autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova. De asemenea, ea a fost
esenţială pentru supravieţuirea regimului ilegal şi separatist.
224. Martorul a auzit pentru prima dată de Grupul Ilaşcu după reţinerea
acestuia. El nu ştia dacă acest grup era format din membri ai serviciilor
secrete ale Republicii Moldova. Procesul lor a fost necesar din motive
politice, pentru a fortifica regimul ilegal.
19. Mircea SNEGUR
225. Martorul a fost Preşedinte al Republicii Moldova între 1990 şi 1996.

La momentul audierilor, el era Preşedinte de onoare al Partidului Liberal.
226. În 1989, în Republica Moldova a venit un număr mare de trupe ruse.
În acea perioadă, intelectualii din Moldova luptau pentru drepturile lor, în
special, pentru dreptul de a vorbi în limba română. Declaraţiile martorului
către Organizaţia Naţiunilor Unite, Comunitatea Statelor Independente şi
Guvernul Federaţiei Ruse se bazau pe faptul că Armata a Paisprezecea se
afla în continuare în partea stângă a Nistrului, deşi, posibil, în număr redus.
Această armată i-a înarmat pe rebelii separatişti. Datorită acestui sprijin
militar, a izbucnit conflictul. Instituţiile statului moldovenesc au început să
fie distruse – poliţia, instanţele judecătoreşti, etc. A apărut o armată
paralelă, care era mai bine echipată decât forţele Republicii Moldova.
Martorul a făcut nu doar declaraţii, dar şi vizite la Moscova, pentru
informarea Guvernului rus. Depozitele de muniţii au fost deschise şi
rebelilor le-au fost distribuite arme. Forţele constituţionale nu erau atât de
bine echipate.
Posibil că Preşedintele Elţîn nu a dat ordine directe. Nu poate fi însă
negat faptul că a existat sprijin militar, economic şi intelectual. Rebelii din
Transnistria au avut la dispoziţie o armată foarte bine echipată.
227. Documentul care a pus capăt conflictului, semnat de Elţîn şi de
martor, a confirmat faptul că părţi la conflict au fost Rusia şi Moldova.
Înainte ca declaraţia preşedinţilor să fie semnată, Alexandr Ruţkoi,
vicepreşedintele Federaţiei Ruse, a fost însărcinat să vină la Chişinău pentru
a negocia reglementarea conflictului. Proiectul acordului pe care el l-a
negociat a fost ulterior semnat la Moscova. Din partea Republicii Moldova,
principalii negociatori au fost Prim-ministrul, adică Valeriu Muravschi,
Preşedintele Parlamentului şi martorul.
228. Acordul de încetare a focului semnat la Moscova în iulie 1992 nu a
fost semnat de Smirnov, deşi acesta a fost prezent. Atunci când acordul a
fost semnat între Rusia şi Moldova, părţile au făcut schimb de textul
acordului. În acord existau, ca atare, doar două semnături: ale lui Elţîn şi
Snegur. Martorul nu ştie de unde a apărut semnătura lui Smirnov mai târziu.
S-ar putea ca dl Ruţkoi să-l fi lăsat să semneze ulterior.
229. Motivul pentru care acordul din 1992 a fost semnat a fost că a
existat riscul de a vedea Armata a Paisprezecea pe străzile din Chişinău.
Mureau oameni. Un anume stat aproviziona rebelii cu arme, pentru a face
acest lucru posibil. A existat riscul ca tancurile să vină la Chişinău. În
Transnistria nu sunt produse tancuri. Patruzeci de procente din industria
Moldovei din timpul Uniunii Sovietice se afla în regiunea transnistreană –
metalurgia, uzinele pentru producerea electrocasnicelor, precum frigiderele,
producerea tractoarelor, etc. Armata transnistreană avea tancuri, pe când
armata Republicii Moldova nu le avea. Tancurile au intrat în Bender şi s-au
retras. Aceasta a constituit o presiune psihologică enormă; aceasta a fost

arătat la toate posturile de televiziunile. Acesta nu a fost un simplu exerciţiu
de luptă.
Ceea ce partea moldovenească dorea, era încetarea conflictului, încetarea
focului, ceea ce a şi obţinut. De asemenea, ea a sprijinit, în timpul elaborării
documentului, introducerea în Transnistria a forţelor de menţinere a păcii
din Rusia, deoarece ea dorea ca acestea să-l influenţeze pe Smirnov la
Tiraspol.
230. La conflict au luat parte tancuri ale Armatei a Paisprezecea. Spre
exemplu, în operaţiunea de la Bender tancurile au trecut podul şi apoi s-au
retras.
231. Nu au avut loc negocieri directe cu Armata a Paisprezecea. Au
existat însă convorbiri telefonice cu Armata a Paisprezecea, pentru a încerca
s-o convingă să nu înarmeze rebelii separatişti, spre exemplu, cu generalul
Lebed. Martorul a auzit declaraţii ale generalului Lebed, care a spus la
televiziune „Tancurile noastre vor ajunge şi la Bucureşti, dacă va fi nevoie”
etc. La acel moment, însă, martorul nu l-a întâlnit pe Lebed. Ulterior, el l-a
întâlnit pe acesta la Moscova, la Kremlin, în cadrul unei recepţii de
comemorare a celui de-al doilea război mondial.
232. În acordul din 21 iulie 1992, Rusia a recunoscut că ea avea influenţă
asupra Tiraspolului şi că ea exercita de fapt acea influenţă – spre exemplu,
impunerea încetării focului – ceea ce era foarte important. Fiecare zi de
lupte cauza decese. De aceea, era extrem de important de a înceta focul cât
mai repede posibil. Alte chestiuni, precum rolul Armatei a Paisprezecea, au
fost discutate ulterior.
233. Martorul credea că sprijinul politic şi economic al Transnistriei din
partea Federaţiei Ruse era în continuare important, deoarece acest regim
separatist ilegal era în continuare operaţional şi acceptat cu toate onorurile
în Duma rusă, fiind vizitat şi de alte personalităţi, existând multe probe cu
privire la acest sprijin. A existat o recunoaştere sinceră din partea
vicepreşedintelui Dumei, Ghenadii Seleznev, în cadrul unei vizite oficiale la
Chişinău în 1992, când el a declarat: „Noi, ruşii, trebuie să sprijinim
Transnistria. Dacă noi nu am fi sprijinit transnistrenii în conflict, Moldova
s-ar fi unit cu România.” Aceasta a fost o recunoaştere extrem de clară.
Regimul nu ar fi supravieţuit fără sprijinul economic şi politic al Federaţiei
Ruse. Spre exemplu, în ceea ce priveşte resursele energetice, Transnistria
avea datorii enorme faţă de Rusia pentru gazul livrat. Datorită faptului că ea,
în continuare, primea gaz şi electricitate în mod gratuit, oamenii din
Transnistria trăiau foarte bine. Ei i s-a oferit acces preferenţial pe pieţele
rusă şi ucraineană, deoarece ea nu avea acces pe pieţele europene, în timp ce
Rusia a stopat livrarea gazului către Moldova.
234. În ceea ce priveşte relaţiile cu Transnistria, începând cu 1992, după
ce situaţia s-a calmat, nu au mai existat împuşcături. Următoarea etapă a fost
încercarea de a soluţiona definitiv conflictul. Prima întâlnire productivă a
avut loc în apropiere de Tiraspol, la 29 aprilie 1994. A fost semnată o

declaraţie de intenţie de a soluţiona conflictul prin mijloace paşnice şi de a
acorda Transnistriei un statut special în cadrul unei Moldove unitare. Atunci
când martorul era Preşedinte, exista un orar al întâlnirilor, moldovenii
plecau să-i vadă pe transnistreni şi invers, cu privire la chestiunile monetare,
controlul vamal, etc. Intenţia era de a reconstrui nu doar legăturile
comerciale, dar şi relaţiile politice. Au existat multe negocieri. Transnistria
urma să fie o entitate cu trei limbi oficiale – rusa, ucraineana şi
moldoveneasca. După 1996, aceşti paşi concreţi şi specifici spre reconciliere
s-au stopat. A apărut o rază de lumină atunci când a venit la putere dl
Voronin.
În perioada preşedinţiei martorului, au existat relaţii cu Transnistria.
Uneori bune, alteori rele. Punctul de vedere al Republicii Moldova era că
negocierile erau mai bune decât un conflict. Participanţii sunt şi ei martori.
Dl Smirnov, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, dl Diacov şi dl
Lucinschi. Din partea Transnistriei au participat, de asemenea, aşa-numiţii
Prim-ministru şi alţi miniştri şi şefi ai departamentelor când în agendă erau
incluse subiecte specifice – spre exemplu, poşta, vama şi mass-media. De
cele mai multe ori, moldovenii îndeplineau cererile transnistrenilor, în
special, în ceea ce priveşte chestiunile economice, în caz contrar
întreprinderile comerciale obişnuite, muncitorii şi ţăranii ar fi suferit. La
negocieri nu au existat reprezentanţi ai Armatei a Paisprezecea, ca parte. La
toate întâlnirile au fost prezenţi mediatori – din partea Rusiei, Ucrainei şi ai
OSCE.
235. În ceea ce priveşte prezenţa trupelor ruse în Republica Moldova,
martorul a declarat că prezenţa personalului militar nu era unicul indiciu al
eficienţei unei armate. În Transnistria existau în continuare mai mult de
două sute mii tone de armament şi muniţii. Dacă partea rusă ar fi
implementat toate acordurile la care ea este parte, Moldova nu s-ar fi aflat în
această situaţie.
Dacă retragerea trupelor ruse din Transnistria are loc pe parcursul unei
perioade atât de lungi, în pofida acordurilor anterioare, este deoarece aceasta
trebuie să fi fost dorinţa Federaţiei Ruse. Retragerea trupelor ei a fost
stipulată în diferite documente. La intrarea Federaţiei Ruse în Consiliul
Europei, aceasta a fost una din condiţii. La summit-ul de la Istanbul, s-a
decis ca retragerea să fie finalizată cel târziu până la sfârşitul anului 2002.
Suntem în anul 2003. Această întârziere este, probabil, rezultatul influenţei
politicienilor care tărăgănează procesul, la cererea părţii transnistrene, până
ce se va ajunge la o reglementare definitivă.
236. După încetarea focului, au fost depuse multe eforturi pentru a
asigura eliberarea reclamanţilor. Spre exemplu, a existat decretul din 1995
care a declarat amnistia tuturor celor care au luat parte la conflict. A fost
acordată amnistia tuturor celor deţinuţi în Republica Moldova. Partea
transnistreană nu şi-a respectat partea sa din acord. Condamnarea lui Ilaşcu
şi a colegilor săi a fost o farsă, a fost rezultatul unei rele-credinţe. Martorul a

emis imediat un decret în 1993, prin care a declarat procesul lor ilegal.
Chestiunea cu privire la Ilaşcu se afla pe agenda fiecărei întâlniri cu cealaltă
parte. Aceasta doar oferea promisiuni: „noi vom reveni la această chestiune”
şi declaraţii în acest sens. Martorul s-a întâlnit personal cu Preşedintele Elţîn
şi a vorbit cu el despre această chestiune. De asemenea, Moldova a ridicat
această chestiune în cadrul întrunirilor CSI. Moldovenii, însă, nu erau
ascultaţi de ruşi. Preşedintele comunist al Republicii Moldova a fost ascultat
de ruşi după două zile de la inaugurarea sa, iar, ca rezultat, Ilaşcu a fost
eliberat.
237. De fiecare dată, reacţia dlui Elţîn era una de înţelegere şi
compasiune, promiţând să-l influenţeze pe Smirnov, însă acest lucru nu s-a
întâmplat. Preşedintele Elţîn nu a spus niciodată că el nu avea influenţă. El,
întotdeauna, făcea promisiuni că va încerca să-l influenţeze pe Smirnov,
însă promisiunile sale rămâneau fără rezultat până la următoarea întâlnire.
Eliberarea lui Ilaşcu nu a fost rezultatul unei acţiuni a lui Smirnov. Acest
lucru a fost făcut doar datorită presiunii din exterior.
238. Semnarea de către Preşedintele Lucinschi a memorandumului din
mai 1997 de la Moscova a fost o greşeală. Aceasta a constituit recunoaşterea
Transnistriei ca stat separat. Astfel, a fost semnat un document prin care
Transnistria a fost recunoscută ca un stat separat. Un element al acelui
memorandum a fost sincronizarea retragerii Armatei a Paisprezecea cu
soluţionarea definitivă a conflictului. Aceasta s-a făcut la iniţiativa
regimului transnistrean şi a Federaţiei Ruse.
239. În cadrul Comisiei Unificate de Control, sub auspiciile Ministerului
Reintegrării, au existat întotdeauna probleme din cauza intervenţiilor părţii
transnistrene, în special, în legătură cu Benderul şi a încercărilor ei să
forţeze poliţia moldovenească să se retragă.
Martorul a semnat documente prin care s-a acordat o autonomie locală
mai largă autorităţilor transnistrene, în cadrul teritoriului Republicii
Moldova, însă aceasta nu a presupus recunoaşterea regimului. Spre
exemplu, documentele cu privire la ştampilele vamale nu au însemnat
recunoaşterea oficială a regimului ilegal. Deoarece autorităţile Republicii
Moldova nu au dorit să creeze un blocaj economic, au fost căutate soluţii la
probleme practice. Ele au recunoscut Transnistria ca o regiune şi au trebuit
să coordoneze acţiunile.
Martorul nu a avut probleme să plece în sau din Transnistria. El nu a fost
niciodată oprit sau umilit.
240. Autorităţile constituţionale din Republica Moldova au oferit sprijin
familiilor grupului Ilaşcu.
În ceea ce-l priveşte pe dl Ilaşcu, martorul l-a întâlnit atunci când acesta a
intrat în politică. După ce dl Ilaşcu a fost eliberat, ei s-au întâlnit o singură
dată, la Chişinău. Odată, el a sunat la sediul partidului şi a lăsat numărul său
de telefon, însă el nu a fost contactat.
241. Smirnov a fost eliberat din mai multe motive, în special, din bunele
intenţii cauzate de buna-credinţă şi de dorinţa de a obţine ceea ce autorităţile
Republicii Moldova doreau să obţină prin negocieri.
20. Alexandru MOŞANU
242. Din 1990 şi până în februarie 1993, el a fost Preşedinte al

Parlamentului Republicii Moldova, iar din 1993 până în 2001, el a fost
deputat în Parlament.
243. Parlamentul deţinea probe că forţele separatiste din stânga Nistrului
au fost echipate cu diferite arme şi instruite de ofiţeri ai fostei Armate a
Paisprezecea. Televiziunea a difuzat un film la 19 mai 1992 cu tancuri ale
fostei Armate a Paisprezecea, care arborau drapelul Federaţiei Ruse şi care
participau deschis la conflict. Ca rezultat al acestei intervenţii directe şi
deschise a Armatei a Paisprezecea, Parlamentul a adoptat o hotărâre în care
a calificat aceste acţiuni ca agresiune militară deschisă din partea armatei
ruse împotriva Republicii Moldova. Această hotărâre a fost adresată tuturor
parlamentelor şi popoarelor lumii. Ea a descris fosta Armată a Paisprezecea
ca o armată de ocupaţie într-un stat liber şi suveran. Decizia de a adopta
această hotărâre a fost luată în cadrul unei şedinţe plenare a Parlamentului
Republicii Moldova.
Ghenadii Iakovlev, care era ideologul mişcării separatiste, a declarat într-
un articol de ziar din 18 iunie 1992 că Armata a Paisprezecea şi poporul
transnistrean erau uniţi. La 2 septembrie 1992, în ziarul Tiraspolskaia
Pravda, Smirnov a declarat că Republica Nistreană a supravieţuit doar
datorită Rusiei şi Armatei a Paisprezecea.
244. Fără sprijinul Federaţiei Ruse, regimul transnistrean nu ar fi
supravieţuit niciodată. Senatorul american Larry Pressler a venit în
Republica Moldova în perioada mai-iunie. El a studiat problema la faţa
locului şi a conchis, într-un raport din 24 iunie 1992 prezentat Congresului
Statelor Unite, că problemele de atunci se datorau implicării Armatei a
Paisprezecea.
245. Spre sfârşitul lunii iunie 1992, generalul Lebed, în calitate de
comandant al Armatei a Paisprezecea, i-a telefonat martorului, când
Preşedintele ţării nu se afla în ţară, şi i-a ordonat să nu permită transferul
unor formaţiuni militare ale armatei Republicii Moldova dintr-o regiune în
alta. Atunci când martorul a răspuns că el nu ştia cine era dl Lebed şi că
acesta trebuia să vină şi să-i explice scopul vizitei sale în Republica
Moldova, generalul Lebed i-a spus că el va veni cu tancurile la Chişinău.
246. Aproximativ în aceeaşi perioadă, la sfârşitul lunii iunie 1992,
aprovizionarea cu electricitate a Chişinăului de la centrala Cuciurgan din
Transnistria a fost întreruptă. Deoarece Republica Moldova nu avea o sursă
alternativă de energie, martorul a plecat la Minsk pentru a cere Preşedintelui
Sovietului Suprem din Belarus ajutor. Dl Şuşkevici, Preşedintele Sovietului
Suprem al Republicii Belarus, i-a telefonat Preşedintelui Elţîn în prezenţa

martorului şi i-a cerut să intervină. Până la întoarcerea martorului acasă,
aprovizionarea cu electricitate a fost reluată.
247. În 1992, martorul nu ştia de grupul Ilaşcu; el a aflat despre acesta
mai târziu. În acea perioadă, multe persoane erau ucise, arestate sau
îngropate. Pe atunci, dl Ilaşcu nu era deputat în Parlament. El a fost ales
pentru prima dată în 1994, pe listele Frontului Popular şi reales în 1998.
248. Autorităţile Republicii Moldova i-au pus la dispoziţie d-ei Ilaşcu
transport pentru a călători la Tiraspol. D-a Ilaşcu, de asemenea, încasa
salariul dlui Ilaşcu, în calitatea acestuia de deputat în Parlament.
Martorul a auzit de dl Ilaşcu la 5 mai 1993, când la Tiraspol a început
aşa-numitul proces. La 6 mai, martorul a organizat o întâlnire la Chişinău, în
sprijinul acestui grup. El ştia din ziare despre activităţile dlui Ilaşcu la
Tiraspol, însă nu a discutat cu el niciodată despre dispoziţia nr. 6 sau despre
activităţile sale din Tiraspol.
249. În Parlament a fost creată o comisie care să se ocupe de problema
grupului Ilaşcu. Atunci când autorităţile Republicii Moldova au contactat
autorităţile din Tiraspol, lor li s-a spus că nu se putea face nimic. De fapt,
acţiuni mai efective au fost întreprinse în afara Parlamentului. Parlamentul
Republicii Moldova a ridicat această chestiune în cadrul reuniunilor OSCE
şi la reuniunile cu statele străine, cum ar fi Statele Unite ale Americii. De
asemenea, dl Snegur a ridicat această chestiune în 1999 la o reuniune de la
Berlin a Uniunii Inter-parlamentare şi, ca urmare, a fost adoptată o rezoluţie
specială cu privire la dl Ilaşcu.
250. Din partea autorităţilor ruse nu a existat nici o reacţie atunci când au
fost făcute apeluri prin care se solicita retragerea cazacilor. Martorul i-a
telefonat dlui Hasbulatov, Preşedintele Parlamentului rus, însă acesta nu a
manifestat nici un interes. De asemenea, Parlamentul Republicii Moldova a
trimis reprezentanţi în parlamentul rus şi cel ucrainean, pentru explicarea
poziţiei lui. Nu a existat nici un răspuns oficial la apelurile Republicii
Moldova.
În octombrie 1994, Moldova a semnat cu Federaţia Rusă un acord cu
privire la retragerea unităţilor militare ruse de pe teritoriul Republicii
Moldova. Parlamentul Republicii Moldova a ratificat acel acord.
Parlamentul rus nu l-a ratificat niciodată. Mai mult, el a fost scos de pe
agenda Parlamentului rus.
Parlamentul Republicii Moldova l-a sprijinit pe Elţîn în timpul loviturii
de stat de la Moscova. În septembrie 1991, Elţîn l-a trimis pe dl Nikolai
Medvedev, împreună cu un grup de colegi, în calitate de mediatori.
Autorităţile Republicii Moldova au respins această iniţiativă, deoarece ele
considerau că problema constituia o chestiune internă şi că ruşii nu trebuiau
să intervină. Însă dl Medvedev a venit să-l viziteze pe martor şi i-a spus că
tratatul dintre Moldova şi Rusia nu va fi ratificat până când cerinţele RMN
nu vor fi acceptate de Moldova.
251. Motivul din spatele acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992
a fost că, dacă Moldova nu ar fi semnat acel acord umilitor, tancurile
Armatei a Paisprezecea ar fi venit la Chişinău. Republica Moldova avea
doar o armată de voluntari, o armată slabă, fără trupe instruite. Multe
persoane au fost ucise în timpul ambuscadelor. Moldova nu a avut de ales,
ea a trebuit să semneze.
252. Republica Moldova nu a exercitat nici un control asupra părţii de est
a ţării. Toţi actorii politici au făcut tot ceea ce puteau face pentru a pleda în
favoarea grupului Ilaşcu. Însă presiunile – politice şi economice – din afară,
din partea Federaţiei Ruse, erau prea puternice. Atitudinea autorităţilor
Republicii Moldova în acea perioadă era: dacă Moldova nu acorda
transnistrenilor paşapoarte sau ştampile vamale, el nu ştia cum se vor
comporta aceştia. Acum, când liderii de la Tiraspol au fost lipsiţi de dreptul
de a călători în Vest, atitudinea lor s-a schimbat. Conducerea Republicii
Moldova ar fi trebuit să accepte, în 1992, propunerea Statelor Unite de a
face parte din comisia pentru pace.
21. Martorul Y.
253. La momentul audierilor, martorul era membru al Partidului Liberal

din Moldova. El a fost deputat în Parlament şi fost diplomat.
254. Războiul de pe Nistru a început în martie 1992. Deoarece atunci
Comisia parlamentară nu avea preşedinte, ea nu a fost implicată în
dezbaterea evenimentelor de pe Nistru. La momentul evenimentelor din
Bender, martorul se afla în afara ţării. Atunci când el a devenit Preşedinte al
Comisiei, el a cerut celor trei ministere responsabile să prezinte
Parlamentului informaţii cu privire la cauzele evenimentelor din Bender şi
acţiunile întreprinse de autorităţile moldoveneşti. Documentele relevante au
fost transmise Parlamentului. Potrivit informaţiilor din acele documente,
existau motive întemeiate de a crede că Armata a Paisprezecea a trecut de
partea separatiştilor în timpul acelor evenimente. La 20 şi 21 iunie, când
primele detaşamente ale Armatei Republicii Moldova au ajuns la Bender, un
pluton de soldaţi care erau transportaţi într-un autobuz în haine de camuflaj
şi purtând arme uşoare a fost atacat, el a fost împuşcat din arme automate
din ambele părţi. Direcţia de unde au venit împuşcăturile aparţinea Armatei
a Paisprezecea. Au fost ucişi douăzeci de soldaţi.
Atunci când Preşedintele Snegur şi Prim-ministrul Andrei Sangheli se
aflau la Moscova, ei au pus în discuţie chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu
de multe ori. Au existat întâlniri personale între Elţîn şi Snegur, în care
chestiunea respectivă a fost abordată de dl Snegur. Martorul a fost persoana
responsabilă de pregătirea comunicatelor de presă cu privire la acele
întâlniri. Spre exemplu, atunci când, la 15 mai 1993, chestiunea cu privire la
grupul Ilaşcu a fost abordată; s-a spus că ambele părţi vor înfăptui acţiuni în
vederea eliberării acestui grup cât de curând posibil.
Totuşi, discuţiile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire

la retragerea trupelor ruse din Moldova nu a inclus chestiunea cu privire la
grupul Ilaşcu. Principala problemă în cadrul negocierilor pentru partea
moldovenească a fost că partea rusă insista asupra sincronizării retragerii
armatei ruse cu soluţionarea definitivă a problemei transnistrene. Pentru
Republica Moldova, acestea erau două procese distincte, fără nici o legătură
între ele. Partea moldovenească era conştientă de faptul că, teoretic vorbind,
dacă ar fi existat o astfel de legătură, exista riscul ca conflictul din
Transnistria să nu fie soluţionat: orice parte care ar fi avut interesul de a
păstra prezenţa militară rusă în Moldova ar fi lucrat pentru a asigura ca
chestiunea transnistreană să nu fie soluţionată niciodată. Acest punct de
vedere a fost adus la cunoştinţa părţii ruse în timpul negocierilor. Totuşi,
ruşii au insistat asupra formulei de sincronizare şi, din păcate, ea a fost
introdusă în documentul final.
Omisiunea de a soluţiona întreaga problemă a oferit ruşilor pretextul de a
păstra armata lor acolo. Prin urmare, ei erau cei care controlau posibilitatea
soluţionării conflictului.
Formula de sincronizare a fost propusă de reprezentantul Ministerului
Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse. Ea a fost, în mod expres, inclusă în
comunicatul de presă la cererea lor. Atunci când Moldova a propus ca în
comunicatul de presă să fie inclusă menţiunea că ambele părţi sunt
interesate în eliberarea grupului Ilaşcu, ruşii au fost de acord cu condiţia ca
formula de sincronizare să fie, de asemenea, inclusă. Ca urmare, autorităţile
moldoveneşti au conştientizat că ele au făcut o greşeală mare când au
acceptat formula de sincronizare.
255. Martorul nu ştia de nici un caz în care forţele de menţinere a păcii
ar fi încălcat competenţa lor. Dosarul său principal era Grupul Operaţional
Rus, iar trupele de menţinere a păcii nu făceau parte din conţinutul acestuia.
Martorul a aflat mai târziu că forţele de menţinere a păcii au fost folosite de
câteva ori de către militarii ruşi fără consimţământul Chişinăului.
256. Chestiunea Ilaşcu a fost ridicată de multe ori de către autorităţile
moldoveneşti. În decembrie 1992, au început negocierile cu partea
transnistreană, într-un sediu din afara Tiraspolului, chestiunea Ilaşcu fiind
ridicată de către moldoveni. Până în martie 1993, au avut loc patru runde de
negocieri. Republica Moldova nu a obţinut niciodată permisiunea
autorităţilor separatiste de a se întâlni cu reprezentanţii grupului Ilaşcu. De
asemenea, s-a ridicat chestiunea cu privire la asistenţa medicală. A fost
discutată şi chestiunea cu privire la deplasarea medicilor de la Chişinău la
Tiraspol, pentru a acorda tratament medical grupului. Chestiunea a fost
preluată de către Comisia Parlamentară. Martorul a primit instrucţiuni din
partea Preşedintelui Snegur să abordeze chestiunea respectivă în cadrul
întâlnirilor cu oficialii ruşi. Prin urmare, în septembrie 1993, martorul a
ridicat chestiunea în cadrul unei întâlniri cu Preşedintele Sovietului Suprem
al Federaţiei Ruse (Preşedintele Parlamentului rus), dl Hasbulatov, care a
promis că deputaţii ruşi care vor pleca la Tiraspol vor încerca să obţină
informaţii despre grupul Ilaşcu.
257. Existau indicii cu privire la politica rusă faţă de Transnistria pe
paginile de Internet ale diferitelor instituţii de cercetare, precum şi ale altor
instituţii din Rusia. Constantin Zatulin era şeful unei astfel de instituţii, şi
anume a Academiei de Drept. Pe pagina de Internet a acelei instituţii era un
raport care prevedea diferite scenarii şi planuri despre cum urmează a fi
organizată Transnistria. Au existat şi alte exemple, precum pagina de
Internet a direcţiei juridice a Academiei de Ştiinţe unde a fost plasat un
model teoretic de construire a Transnistriei ca stat. Martorul nu poate spune
dacă acel model a fost elaborat sub autoritatea Academiei de Ştiinţe.
258. Martorul îşi aminteşte despre un ultimatum din partea părţii ruse,
dat în 1994 la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite când
reprezentantul Republicii Moldova, pentru prima dată la un asemenea nivel,
s-a referit la participarea părţii ruse la conflictul transnistrean. Viceministrul
Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a avut o întâlnire cu martorul şi i-a
spus că partea rusă nu era mulţumită de această iniţiativă luată de Chişinău
la Organizaţia Naţiunilor Unite. El a spus că Rusia va găsi „o oportunitate
adecvată” să respingă această iniţiativă.
259. Tratatul elaborat în 1990 este mult mai bun pentru Republica
Moldova decât tratatul semnat cu Federaţia Rusă în 2001. În 1990, era vorba
de un tratat între două republici sovietice, care erau membre ale URSS.
Dorinţa Republicii Moldova de a-şi obţine independenţa a fost reflectată în
acel tratat. Tratatul ulterior, dintre două state independente, conţine unele
prevederi care erau inacceptabile pentru partea moldovenească.
260. Din 1997 până în 1998, martorul a fost consilier pentru problema
transnistreană, inclusiv pentru problema cu privire la eliberarea grupului
Ilaşcu. Această problemă a fost ridicată de multe ori. În opinia martorului,
putea fi făcut mai mult, mai eficient decât eforturile care au fost de fapt
întreprinse. Planul martorului de soluţionare a problemei transnistrene a fost
respins de autorităţile moldoveneşti de atunci, iar el a fost demis din funcţia
de consilier principal pentru problema transnistreană, deoarece planul său a
fost făcut public.
261. Autorităţile ruse, din păcate, acordau sprijin regimul ilegal
transnistrean de la Tiraspol. Acesta includea şi sprijin economic. Timp de
mai mulţi ani, gazul natural a fost disponibil populaţiei din Transnistria la
jumătate de preţ faţă de preţul plătit de populaţia care locuia în alte părţi ale
Republicii Moldova. Din 1 februarie 2003, preţul s-a dublat în Transnistria.
Înainte de asta, multe persoane din Transnistria spuneau că nu doresc să se
reunească cu Republica Moldova, deoarece, dacă ar fi făcut acest lucru, ele
ar fi plătit mult mai mult pentru gaz. Transnistria are o datorie de 750
milioane dolari către Rusia pentru gazul natural. Această datorie va fi
anulată, dacă Rusia va primi acţiuni ale întreprinderilor de stat din
Transnistria. Prin urmare, o parte a populaţiei Republicii Moldova este

datoare faţă de Rusia.
262. La 1 aprilie 1992, Preşedintele Elţîn a emis un decret prin care a
ordonat transferul Armatei a Paisprezecea sub jurisdicţia Federaţiei Ruse.
Făcând acest lucru, el a încălcat jurisdicţia naţională a Republicii Moldova
şi suveranitatea Republicii Moldova, deoarece, în ianuarie, Preşedintele
Snegur a emis un decret potrivit căruia toate unităţile Armatei a
Paisprezecea staţionate pe teritoriul Republicii Moldova urmau a fi
transferate sub jurisdicţia Republicii Moldova. Preşedintele Elţîn a emis
decretul său fără a se consulta cu Guvernul Republicii Moldova. Aceasta
mai era o problemă care trebuia soluţionată.
263. Cele 200,000 de tone de echipament militar al Armatei a
Paisprezecea care au rămas în Transnistria ar fi trebuit să aparţină
Republicii Moldova conform decretului Preşedintelui Snegur sau poate că el
ar trebui administrat şi controlat de OSCE. Nu ar fi o problemă dacă acest
echipament militar ar trece sub control internaţional. Problema care a existat
până acum a fost că Rusia a exercitat controlul în mod unilateral.
264. Smirnov este cetăţean al Federaţiei Ruse. Aceasta era, prin urmare,
o problemă care trebuia soluţionată de Rusia, deoarece el era cetăţean al
acestui stat. Preşedintele Voronin le-a spus ruşilor că el, în calitate de
Preşedinte al Republicii Moldova, ar fi fericit dacă Rusia l-ar lua pe
Smirnov şi l-ar duce într-o suburbie a Moscovei.
22. Andrei SANGHELI
265. Martorul a devenit Prim-ministru în iulie 1992. Conflictul armat

avusese loc până la acea dată. La momentul audierilor, el lucra în calitate de
director general la o companie franceză. După 1997, martorul nu a deţinut
nici o funcţie politică.
266. Deşi nu existau probe că Armata a Paisprezecea a fost implicată în
luptele din 1992, forţele separatiste au folosit arme, muniţii şi echipament
ale Armatei a Paisprezecea. Muniţia şi vehiculele blindate care au fost
folosite de rebelii de la Tiraspol în toate luptele şi atacurile lor împotriva
forţelor constituţionale moldoveneşti proveneau din rezervele Armatei a
Paisprezecea.
267. Problema cu privire la grupul Ilaşcu era pe agenda fiecărei întâlniri
pe care Republica Moldova a avut-o cu privire la Transnistria. Republica
Moldova a încercat să facă tot ce a putut face din punct de vedere moral şi
material. Succesul actualului Guvern se datorează lucrurilor care au fost
făcute anterior. Însă, în circumstanţele de atunci, Moldova nu a avut o altă
opţiune decât negocierile. Conflictul din 1992 a fost o tragedie pentru ţară.
Eliberarea grupului Ilaşcu era o problemă politică. Regimul transnistrean
îi deţinea în continuare pe ceilalţi reclamanţi pentru a-i folosi ca piese de
schimb. El dorea să obţină beneficii din orice decizie de a-i elibera pe
deţinuţi. Moldova a făcut tot ce a putut. Autorităţile constituţionale ale

Republicii Moldova nu erau responsabile pentru ceea ce i s-a întâmplat
grupului Ilaşcu. Familiile reclamanţilor s-au adresat în mod regulat
autorităţilor şi au obţinut din partea autorităţilor Republicii Moldova sprijin
politic, medical etc.
268. Referitor la sprijinul financiar care se pretinde că a fost acordat de
Federaţia Rusă regimului rebel de la Tiraspol, nu au existat documente
oficiale, însă au existat informaţii care puteau fi desprinse din discursurile
ruşilor care vizitau Tiraspolul. Ulterior, au existat şi datoriile pentru energie.
Gazul a fost livrat transnistrenilor de Rusia în mod gratuit. Aceasta putea fi
considerată asistenţă economică. La negocierile din 1992 cu Federaţia Rusă,
martorul a participat la discuţiile cu privire la chestiunile economice.
Principala discuţie s-a axat pe livrarea energiei şi pieţele ruse pentru
produsele moldoveneşti, precum lemn şi cărbune, precum şi pe facilităţi la
acordarea creditelor. Gazul urma să fie livrat Transnistriei la un preţ mai
mic decât cel aplicat Republicii Moldova. Atunci când martorul era Prim-
ministru, compania care livra gaz era o companie de stat. După ce ea a fost
privatizată, situaţia s-a înrăutăţit pentru populaţia Republicii Moldova. În
prezent, această companie este o societate pe acţiuni, însă statul deţine
pachetul majoritar. Nici economia Republicii Moldova şi nici cea a
Transnistriei nu ar putea funcţiona fără gazul rus.
269. În 1993, martorul a discutat despre această datorie cu Guvernul rus
şi cu autorităţile transnistrene. Ei au hotărât să separe datoria în două.
Martorul nu ştie dacă Transnistria şi-a achitat partea sa din datorie, însă el
crede că ea a nu făcut acest lucru.
23. Martorul Z.
270. Martorul a fost ministru al Republicii Moldova.

271. Martorul a participat la toate negocierile relevante. Prin urmare, el
avea informaţii despre transferul echipamentului militar de la Armata a
Paisprezecea şi GOR către forţele separatiste. Înainte de izbucnirea
războiului, a avut loc un transfer masiv de muniţii către separatişti. Aceasta
a început cu o decizie a Sovietului Suprem de formare a unei forţe
paramilitare care să asigure ordinea.
La momentul referendumului din 1991 de aderare la Uniunea Sovietică şi
până în martie 1992, generalul Iakovlev, fost comandant al Armatei a
Paisprezecea, a început transferul armelor şi al muniţiilor, iar aceasta a
coincis cu sosirea cazacilor. Acest transfer de muniţii a fost făcut, în special,
către Garda din Transnistria, care a devenit Ministerul Apărării al
Transnistriei. Toate unităţile, inclusiv cazacii, au fost echipate cu arme
automate, vehicule blindate, etc. Un batalion de genişti din Parcani a trecut,
în mod deschis, de partea transnistreană. Optsprezece tancuri T-74 au fost
date transnistrenilor drept cadou.
Martorul a declarat că el se afla în posesia multor informaţii despre

cantitatea de arme care a fost de fapt transferată. După război, acest proces a
continuat. Aceasta a fost făcut în baza hotărârilor Guvernelor rus şi
transnistrean. Procurorul General rus a inspectat Armata rusă.
Martorul a declarat că există probe de arhivă, sub forma unui film
televizat, care arată clar că principalele tancuri care au luat parte la atacuri
arborau drapele ruse. Unele din aceste tancuri, într-adevăr, arborau două
drapele, pe cel transnistrean şi pe cel rus.
272. După conflictul armat, a avut loc un schimb de deţinuţi. Ostaticii de
la Dubăsari, adică 30 de poliţişti capturaţi de forţele transnistrene, au fost
deţinuţi timp de aproximativ o lună. Republica Moldova i-a schimbat pe
generalul Iakovlev. Astfel de schimburi au loc frecvent. Republica Moldova
i-a schimbat pe cei care au încălcat ordinea publică, iar transnistrenii i-au
schimbat pe cei pe care i-au luat ostatici. Martorul a încercat să discute
posibilitatea schimbului grupului Ilaşcu. Transnistrenii au răspuns că
membrii grupului Ilaşcu nu erau simpli participanţi la conflict, dar erau
terorişti, şi, prin urmare, ei nu puteau fi schimbaţi. Republica Moldova nu
avea pe nimeni comparabil pentru a-l schimba cu ei. Ilaşcu era văzut ca un
luptător împotriva separatismului. Transnistria avea nevoie să-şi justifice
existenţa. Posibil că acesta era motivul pentru care nu se dorea schimbul lui
sau al celorlalţi reclamanţi.
Nu a existat niciodată intenţia de a include grupul Ilaşcu într-o operaţiune
care implica schimbul lui Iakovlev cu 30 de poliţişti, deoarece eliberarea lui
Iakovlev a avut loc înainte de reţinerea dlui Ilaşcu.
Cu toate acestea, chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu a fost ridicată de
autorităţile moldoveneşti în contextul schimbului de prizonieri. În timpul
conflictului armat, Republica Moldova a capturat câţiva prizonieri. Însă
propunerea Republicii Moldova de a efectua un schimb a fost respinsă de la
bun început atunci când chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu a fost ridicată.
Aceasta a avut loc la toate nivelele. Republica Moldova nu a putut să
asigure eliberarea lor, în pofida tuturor eforturilor. Regimul separatist avea
nevoie de o justificate pentru acuzaţia că Republica Moldova a fost
implicată în acte teroriste, iar procesul lui Ilaşcu a oferit o acoperire pentru
propriile lor acte teroriste comise prin intermediul mercenarilor.
273. Negocierile directe cu dl Smirnov aveau scopul să implementeze
mai multe hotărâri ale Parlamentului şi Guvernului cu privire la soluţionarea
conflictului. Aceste negocieri au avut loc cu generalul Creangă şi s-au
referit, spre exemplu, la retragerea formaţiunilor militare. Ele au avut loc în
martie 1992. Ulterior, la 21 iulie 1992, a fost încheiat un acord moldo-rus cu
privire la reglementarea conflictului transnistrean. Martorul a participat la
principalele discuţii cu privire la soluţionarea conflictului la nivel local.
274. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Transnistria erau
reglementate de tratatul moldo-rus din 21 iulie 1992.
Iniţial, Comisia Unificată de Control era compusă dintr-o delegaţie rusă,

una din Republica Moldova şi o delegaţie din Transnistria. Mai târziu, la ele
s-au alăturat delegaţiile din partea OSCE şi a Ucrainei. Comisia Unificată de
Control a fost formată cu scopul de a soluţiona toate problemele care
apăreau ca rezultat al conflictului, spre exemplu, compensarea prejudiciilor,
retragerea trupelor etc. Unele probleme au fost soluţionate. Ulterior, datorită
inerţiei şi strategiei diferite a Federaţiei Ruse, forţele militare ruse au rămas
pe loc. Unde erau forţele ruse de menţinere a păcii, acum sunt forţele
militare ruse. Aşa precum OSCE a confirmat, în prezent transnistrenii
produc rachete şi echipament militar.
275. Regimul separatist nu ar putea exista fără sprijinul Federaţiei Ruse.
Acest conflict nu a fost declanşat din motive etnice, religioase sau de
politici interne. El a fost dictat de motive externe. S-a urmărit împărţirea
Republicii Moldova, deoarece ea nu dorea să semneze un tratat de aderare la
Uniunea Sovietică. În decurs de câteva luni, separatiştii transnistreni au
lichidat organele constituţionale ale procuraturii şi organele de ocrotire a
normelor de drept – procuratura, poliţia şi restul. Ei nu ar fi putut face acest
lucru fără sprijinul Armatei a Paisprezecea. Înainte malurile drept şi stâng
ale Nistrului au trăit în pace. Acest conflict, această separare a malurilor
drept şi stâng au fost provocate de Federaţia Rusă din propriile ei motive
politice.
276. Acesta nu a fost un conflict etnic. Gusliakov era generalul care
conducea secţia de poliţie din Bender. El a asigurat acolo respectarea legii şi
a ordinii în numele ordinii constituţionale a Republicii Moldova. El era
vorbitor de limbă rusă. El a făcut tot ce a putut pentru a menţine ordinea,
atât timp cât a putut. Ulterior, el a devenit viceministru în Republica
Moldova.
277. Republica Moldova a fost naivă atunci când a semnat documente cu
transnistrenii. Republica Moldova nu a fost gata pentru războiul care s-a
declanşat la 19 iunie, atunci când secţia de poliţie din Bender a fost
înconjurată. Kostenko a atacat oraşul Dubăsari la 16 iunie. Partea
moldovenească a decis să trimită în ajutorul poliţiei Forţele Speciale. După
ce oraşul Bender a fost eliberat de banda lui Kostenko, soldaţii moldoveni,
care nu ştiau unde să se disperseze, au venit la cetate unde au fost luaţi
ostatici, iar unii din ei au fost împuşcaţi. Armata rusă, care ocupa cetatea şi
controla acea regiune, a fost implicată în aceasta. Atunci când au eliberat
podul, moldovenii nu au tras focuri de arme în forţele ruse, însă tancurile
ruse care arborau drapelul rus au tras în ei.
278. Iakovlev a fost reţinut de serviciul de securitate al Republicii
Moldova. Existau probe suficiente că el a ajutat la înarmarea separatiştilor.
Nu este adevărat că el a fost eliberat, deoarece nu au existat probe suficiente
împotriva lui.
279. Generalul Lebed, care era comandantul Grupului Operaţional Rus,
a fost ales în Parlamentul Transnistriei în 1993. Republica Moldova era
indignată de sprijinul lui politic oferit separatiştilor. Duma rusă a declarat

foarte clar poziţia sa cu privire la acest lucru. Abia mai târziu Lebed a
înţeles ce fel de regim a sprijinit. El a spus că acesta era un regim criminal.
280. Forţe paramilitare din Transnistria au participat la războiul din
Abhazia. Un detaşament de forţă Delfin, care aparţinea transnistrenilor, a
participat activ la operaţiunile din Abhazia. Acest lucru a fost confirmat de
colegul din OMON al lui Antiufeev, Goncearenko, Matveev - viceministrul
securităţii regimului de la Tiraspol. Goncearenco a fost unul din
comandanţii Forţelor Speciale Ruse care acţionau în ţările baltice. El a
participat la operaţiunea din Riga. Ulterior, el a venit în Transnistria
împreună cu Şevţov/Antiufeev şi era responsabil de formarea forţelor
transnistrene.
Goncearenko a cerut ca persoanele care au luptat împotriva forţelor
constituţionale legale ale Georgiei să fie decorate. Acestea au fost conflicte
asemănătoare în care au fost implicaţi separatişti, rebeli vorbitori de limba
rusă, sprijiniţi de trupele sovietice, iar ulterior de cele ruse. Federaţia Rusă
era cunoscută ca fiind responsabilă de acordarea sprijinului militar acestor
forţe paramilitare ilegale.
281. Republica Moldova nu avea forţe permanente atunci când s-a
declanşat conflictul. Forţele poliţiei împreună cu unităţile de voluntari au
dus tot greul luptei. Forţele din conflict erau inegale. Pe de o parte, se afla o
armată bine echipată, iar pe de alta, poliţia şi cetăţeni înarmaţi. Republica
Moldova nu putea supravieţui.
Rusia a pus la dispoziţie trupe de menţinere a păcii, însă a impus anumite
condiţii. Acordul moldo-rus a fost elaborat la Moscova, iar Republica
Moldova nu a putut introduce nimic important, aşa după cum a dorit ea, spre
exemplu, cu privire la noţiunea de independenţă a statului, suveranitate etc.
Acest acord a fost doar o unealtă militară pentru o anumită perioadă de
timp, însă trei luni mai târziu, în septembrie 1992, Republica Moldova a
declarat că acest acord a fost implementat şi că era nevoie de a organiza alte
negocieri care să ducă la alte convenţii care ar asigura pacea.
24. Anatol PLUGARU
282. Martorul a fost ministru al Securităţii Naţionale între august 1991 şi

iulie 1992. Anterior, el a fost colonel şi a fost numit director al KGB din
Republica Moldova în perioada când Uniunea Sovietică se destrăma, în
august 1991. Înainte de aceasta, el a fost deputat, membru al Sovietului
Suprem. Din iulie 1992 până în septembrie 1993, el a fost viceministru al
Afacerilor Externe. Ulterior, el nu a mai lucrat pentru Guvern. La momentul
audierilor, el era liber profesionist, jurist şi ziarist.
283. Martorul îl cunoştea pe dl Ilaşcu datorită serviciului său. El l-a
cunoscut pe acesta atunci când Republica Moldova a fost forţată să-şi
mobilizeze cetăţenii din cauza pericolului pe care-l prezenta regimul ilegal
din Transnistria. Aceasta a avut loc în martie 1991. O mişcare de rezistenţă,

iniţial necontrolată, a apărut în Transnistria. Zeci de mii de cetăţeni cereau
arme pentru a-şi apăra ţara. Republica Moldova nu avea nici o armată.
Ministerele Apărării, al Afacerilor Interne şi al Securităţii trebuiau să
mobilizeze persoanele care au fost instruite militar. Dl Ilaşcu făcea parte din
acea categorie.
284. Martorul nu ştia dacă serviciile speciale ruse, Grupul Alfa, au fost
implicate în interogarea lui Ilaşcu.
285. Martorul consideră că dl Ilaşcu a fost prizonier de război care cădea
sub incidenţa Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi a Protocoalelor la
acestea. S-au făcut mai multe încercări pentru a-l schimba pe dl Ilaşcu şi pe
colegii săi, însă Moldova nu a avut prizonieri pe care ea ar fi putut să-i ofere
în schimb.
286. Mai mult, Republica Moldova ştia cine se află în spatele acestor
evenimente. Armata a Paisprezecea dorea să treacă râul. „Un cazac este un
cazac chiar şi la Bucureşti”, este ceea ce putea fi auzit la acel moment.
Republica Moldova nu putea să-şi permită să folosească forţa, deşi ea a
desfăşurat nişte operaţiuni, spre exemplu, cea în legătură cu Iakovlev.
Generalul Iakovlev a fost reţinut de serviciile secrete ale Republicii
Moldova. Dl Ilaşcu nu a fost implicat în asta. Iakovlev a fost reţinut pentru
că a aprovizionat cu arme rebelii separatişti. El putea fi ţinut în arest doar
pentru o perioadă limitată de timp, însă anchetatorii nu au putut aduna
destule probe pentru ca el să fie judecat. Generalul Stoliarov, adjunctul
mareşalului Şapojnikov, comandantul Forţelor CSI, a venit de la Moscova –
el era adjunctul directorului serviciilor secrete ruse – pentru a cere
eliberarea lui Iakovlev. Imediat ce a devenit clar că nu existau probe pentru
a-l cerceta penal, autorităţile moldoveneşti au venit cu ideea să-l schimbe,
iar martorul a discutat despre asta cu Stoliarov. Până la urmă, generalul
Iakovlev a fost schimbat pe 30 de poliţişti deţinuţi la Dubăsari.
287. Ministerul Afacerilor Interne a vorbit cu autorităţile transnistrene.
Au fost făcute multe încercări pentru ca dl Ilaşcu şi ceilalţi reclamanţi să fie
eliberaţi. Însă toate propunerile au fost respinse, deoarece cazul Ilaşcu
reprezenta un mijloc efectiv pentru transnistreni, o unealtă pe care ei o
puteau folosi pentru a umili Republica Moldova. Regimul era sprijinit de
Rusia şi Ucraina. Eforturi mai energice de a-i elibera pe dl Ilaşcu şi colegii
săi ar fi dus la o tensiune mai mare. Regimul transnistrean putea exercita
presiune asupra autorităţilor constituţionale moldoveneşti prin intermediul
cazului Ilaşcu pentru a obţine recunoaşterea.
288. De facto regimul separatist se afla în afara controlului legal al
autorităţilor constituţionale moldoveneşti. În Transnistria, autorităţile legale
ale Republicii Moldova au fost efectiv distruse. Regimul transnistrean a fost
înarmat cu arme din depozitele Armatei a Paisprezecea. Iakovlev a înarmat
aceste forţe paramilitare. Lebed a urmat o politică de „neutralitate activă”.
Republica Moldova nu avea acces acolo. Atunci când a preluat conducerea,
generalul Lebed trebuia să raporteze Preşedintelui Snegur, în calitate de şef

oficial al statului unde era staţionată Armata a Paisprezecea. Generalul
Lebed a ignorat aceste reguli elementare. Atunci când a sosit, el nu l-a
informat pe Preşedintele Republicii Moldova; şi nu a existat, de asemenea,
nici o notificare de la Kremlin.
289. A existat „Planul Arcul Balcanic” cu următorul scenariu: dacă
Republica Moldova nu ar fi stopat conflictul armat, el s-ar fi răspândit până
în România. Preşedinţii Elţîn şi Putin au făcut declaraţii în favoarea
suveranităţii Republicii Moldova, însă mulţi deputaţi ai Dumei de Stat,
inclusiv dl Ruţkoi, au venit în Transnistria şi au susţinut transnistrenii. Ei s-
au amestecat în afacerile interne ale Republicii Moldova în mod vădit. Dacă
o parte a Guvernului rus, Guvernul oficial, ar fi cooperat, atunci conflictul
armat ar fi putut fi evitat.
290. Rusia avea atunci mari probleme cu imensa armată pe care ea a
staţionat-o în Republica Moldova. Mulţi soldaţi nu doreau să se întoarcă în
Rusia. Acolo nu au fost făcute pregătiri pentru a-i primi. În Transnistria,
militarii ruşi acordau sprijin militar regimului transnistrean. În conflictul
armat au participat tancuri ale Armatei a Paisprezecea; aceasta a fost
transmis la televiziune. În acea perioadă, în afară de tancurile Armatei a
Paisprezecea, în Republica Moldova nu mai era nici un tanc.
291. Acordul de încetare a focului cu ruşii a fost semnat în iulie 1992.
Martorul a fost demis cu cinci zile înainte, ca rezultat al presiunii din partea
ruşilor.
292. Martorul a declarat că el nu l-a întâlnit niciodată pe dl Gorbov.
Anterior, până la conflictul armat, el a fost concediat de la Ministerul
Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Atunci când a izbucnit conflictul,
el şi-a oferit serviciile regimului de la Tiraspol, deoarece el nu a putut fi de
acord cu autorităţile de la Chişinău. Lui i s-a dat responsabilitatea de a se
ocupa de grupul Ilaşcu. El a pregătit investigaţia împreună cu comandantul
Armatei a Paisprezecea şi colonelul Bergman. Ulterior, relaţiile dintre el şi
regimul de la Tiraspol s-au înrăutăţit. El ar fi putut pleca la Moscova.
Martorul o cunoştea pe Olga Căpăţînă, el ştia că ea este o activistă. Ea a
fost implicată în Liga Soţiilor şi a Mamelor Soldaţilor care au decedat în
Afganistan. Martorul nu avea informaţii despre implicarea ei în calitate de
agent al serviciilor secrete în timpul conflictului. În orice caz, el nu ştia cine
erau agenţii individuali care lucrau pe teren.
293. Martorul l-a întâlnit pe dl Ilaşcu în calitatea sa de director al KGB-
ului din fosta Uniune Sovietică. Dl Ilaşcu a fost mobilizat la ordinul KGB-
ului din Republica Moldova. El nu era, ca atare, agent al KGB. El a fost
mobilizat, deoarece el avea experienţă în strângerea informaţiilor. După ce
structura KGB-ului s-a schimbat, au fost implicate trei ministere: al
Apărării, al Afacerilor Interne şi al Securităţii. Republica Moldova lupta
împotriva duşmanilor care au pătruns în ţară, a grupurilor care s-au infiltrat
în ţară, adică, la Tiraspol, care era parte a Republicii Moldova.
294. Ministerul Securităţii al Republicii Moldova nu a primit nici un

sprijin din afară. Este adevărat că România a livrat Republicii Moldova nişte
arme, însă ele erau arme foarte vechi care nu funcţionau.
Federaţia Rusă, însă, a acordat sprijin ruşilor din Transnistria. Cazacii au
venit în Transnistria, deoarece ei au fost eliberaţi din închisori. În
Transnistria au fost transportate convoiuri lungi cu arme. Ministerul
Securităţii al Republicii Moldova a trimis agenţi care să lucreze în
Transnistria şi în Armata a Paisprezecea. Acest lucru era destul de firesc,
având în vedere situaţia. În acel moment, Republica Moldova avea probe
documentare primite de la agenţi care dovedeau că, după aprilie 1992,
Armata a Paisprezecea i-a ajutat pe rebeli cu arme şi în alte moduri.
Generalul Netkacev a recunoscut că transnistrenii foloseau camioane pentru
a obţine acces la depozitele cu armament prin câmpurile minate.
25. Nicolae PETRICĂ
295. Martorul este absolvent al unei academii militare unde se pregăteau

cadre pentru unităţile armate de tancuri şi maşini blindate. La 17 aprilie
1992, el a părăsit Armata Sovietică şi s-a alăturat Armatei Republicii
Moldova până în iunie 1993. Anterior, în Afganistan, el a fost adjunct al
directorului Şcolii Militare. Din 1964 până în 1974, el a lucrat la Chişinău,
iar după asta, a părăsit Armata a Paisprezecea şi a plecat la Moscova să
lucreze în Armata Sovietică. La momentul audierilor, el era şef al Catedrei
Militare a Universităţii Tehnice din Moldova.
296. El a condus forţele moldoveneşti în lupta de la Dubăsari. Soldaţii
Armatei ruse au împuşcat în moldoveni. Ei au folosit obuze de 152 mm, pe
care separatiştii nu le aveau în acea perioadă. Ei au împuşcat din direcţia
liniei Cocieri-Dubăsari. La 24 mai 1992, au avut loc negocieri cu colonelul
care conducea forţele paramilitare transnistrene. Nici un reprezentant al
Armatei a Paisprezecea nu a fost prezent. Însă, dacă nu ar fi fost prezente în
Transnistria forţele ruse, forţele separatiste nu s-ar fi putut înarma. La 19
mai, separatiştii au primit de la Armata a Paisprezecea treisprezece tancuri
T-64. Ei au folosit şi alt echipament militar, precum artileria, care a fost
obţinută din aceeaşi sursă. Martorul nu a văzut, de fapt, Armata a
Paisprezecea sau soldaţii acesteia.
297. Biserica din Golicani a fost distrusă de un obuz de 152 mm; obuze
de un asemenea calibru au căzut, de asemenea, în satul Cruglic. În discuţiile
ulterioare pe care martorul le-a avut cu comandanţii Armatei a Paisprezecea,
aceştia au confirmat că au existat cazuri când a fost folosită artileria
împotriva forţelor de pe malul drept.
Generalul Lebed a declarat deschis că el ducea o politică „de apărare
activă”. Ei, soldaţii ruşi, au tras în direcţia oraşului Tighina (Bender).
298. Între 21 iulie şi 16 octombrie 1992, când martorul era comandant al
forţelor moldoveneşti de menţinere a păcii, el nu a fost informat despre
implicarea forţelor ruse de menţinere a păcii de partea rebelilor. Dimpotrivă,

Republica Moldova împreună cu Federaţia Rusă au putut să asigure pacea în
acea regiune. Martorul a colaborat foarte bine cu generalul rus, ei au
menţinut controlul deplin asupra situaţiei.
299. În mai 1992, şaisprezece tancuri au fost transmise Gărzilor
transnistrene. Din acestea, treisprezece tancuri au plecat spre capul de pod
Kaceevski. Însă, la 24 mai, martorul şi-a întâlnit omologul, pe care el îl
cunoştea ca prieten din Orientul Îndepărtat. Ei au fost de acord să-şi menţină
poziţiile, însă fără folosirea focului. La 19 iunie, însă, tragedia s-a întâmplat.
Lebed a folosit trupele şi tancurile sale. Se prezumă că el a primit ordine,
deoarece nici un general nu ar acţiona în acest mod fără instrucţiuni din
partea superiorilor săi politici. Benderul a fost distrus de artileria şi tancurile
Armatei a Paisprezecea, nu de către partea moldovenească. Tancurile care
au fost folosite erau tancuri ale Armatei a Paisprezecea, ale Diviziei a 59-a.
Însă, Lebed a dezarmat, de asemenea, brigada lui Kostenko, o brigadă a
rebelilor transnistreni. Cu alte cuvinte, el a luat decizia de a stopa luptele.
Pentru transnistreni nu a fost posibil să sechestreze tancurile. Lebed s-a
aflat acolo în permanenţă. Ordinul a venit de la Moscova, iar Lebed a trebuit
să-l execute.
300. La 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a emis decizia de a soluţiona
problema transnistreană şi acea decizie a inclus ceva despre eliberarea lui
Ilaşcu şi a grupului său. Însă, posibil că Republica Moldova nu a fost destul
de perseverentă. Republica Moldova a reluat chestiunea respectivă în
Comisia Unificată de Control creată în cadrul Acordului moldo-rus din iulie
1992. Dl Catană era acolo.
26. Vasile RUSU
301. La momentul audierilor, martorul era Procuror General al

Republicii Moldova. Înainte de asta, el a fost avocat şi deputat în Parlament,
pe listele partidului comunist.
302. Urmărirea penală împotriva judecătorilor şi procurorilor, care au
fost implicaţi în procesul Ilaşcu, a fost pornită în decembrie 1993, însă nu a
ajuns prea departe, deoarece cercetările necesare trebuiau întreprinse în
partea de est, pe malul stâng al Nistrului, iar acesta se afla sub controlul
regimului separatist. Autorităţile legitime ale Republicii Moldova nu aveau
acces în partea de est a republicii. La fel, în ceea ce priveşte plângerile
depuse în 1992 în baza articolului 82 al Codului Penal al Republicii
Moldova în legătură cu omorul cetăţeanului Gusar, autorităţile moldoveneşti
nu puteau, din păcate, să desfăşoare o investigaţie pe teritoriul Transnistriei.
În decembrie 2002, urmărirea penală a fost suspendată. În 2000, o
urmărire penală a fost, de asemenea, pornită în privinţa şefului Închisorii
Hlinaia pentru privaţiunea ilegală de libertate, însă acea investigaţie a fost,
de asemenea, suspendată, deoarece era imposibil de a desfăşura orice

investigaţii reale.
Martorul era de opinia că urmărirea penală pornită împotriva
judecătorilor şi procurorilor în baza articolelor 190 şi 192 ale Codului Penal
era incorectă. Ar fi fost mai adecvat de a-i investiga în baza articolelor 116
§ 2 şi 207 pentru privaţiune ilegală de libertate şi pentru uzurparea puterii
sau a titlului unei persoane oficiale, aşa cum s-a făcut în ceea ce priveşte
urmărirea penală împotriva şefului Închisorii Hlinaia.
303. Autorităţilor din Transnistria li s-a propus un schimb de deţinuţi,
care să implice grupul Ilaşcu, însă propunerea a fost respinsă. În perioada
exercitării funcţiei de către martor, nu a avut loc nici un schimb de deţinuţi
între Republica Moldova şi regimul de la Tiraspol.
Martorul nu-l cunoştea pe Procurorul General al Transnistriei, el nu a
avut niciodată vreo discuţie telefonică cu el.
304. Dacă judecătorii şi procurorii implicaţi în procesul Ilaşcu sau şeful
Închisorii Hlinaia ar fi venit la Chişinău, ei ar fi fost interogaţi şi s-ar fi
îndeplinit procedurile necesare. Nu ar fi fost necesar ca ei să fie deţinuţi şi
nu se putea fi ştiut dacă, în urma interogatoriului, ei ar fi fost de fapt acuzaţi
de uzurparea titlului unei persoane oficiale – acest lucru ar fi însemnat
prejudecarea investigaţiei.
Martorul nu ştia că, în conformitate cu decizia din august 2000 a
procurorului Iuga, infracţiunile de care au fost acuzaţi judecătorii şi
procurorii (în baza articolelor 116 şi 207 ale Codului Penal) au fost
considerate prescrise.
Martorul credea că, dacă procurorii sau judecătorii implicaţi în procesul
Ilaşcu ar fi călătorit pe malul drept al Nistrului, urmărirea penală împotriva
lor ar fi putut fi pornită în baza articolului 207 al Codului Penal, în pofida
posibilelor probleme cu termenele de prescripţie.
Persoanele pot fi condamnate in absentia dacă există probe suficiente
pentru a confirma vinovăţia lor. Dacă aceste persoane ar fi plecat peste
hotare, spre exemplu, în Rusia, atunci ar fi posibil de cerut autorităţilor ruse
extrădarea acestora în Republica Moldova. Colonelul Golovacev, şeful
Închisorii Hlinaia, a fost informat despre pornirea urmăririi penale împotriva
sa şi a fost citat la Chişinău, prin intermediul procuraturii din Tiraspol.
305. În calitate de Procuror General, martorului nu i s-a permis să
călătorească pe malul stâng al râului. La momentul audierilor, instituţia sa
nu avea nici un control asupra evenimentelor de pe celălalt mal al râului.
Martorul a preferat să nu răspundă la întrebarea dacă el a putut să lucreze cu
colegii săi de pe celălalt mal al râului Nistru.
306. Martorul a declarat că, dacă dosarul ar fi ajuns la el în calitatea sa
de Procuror General, el ar fi iniţiat investigaţii în ceea ce priveşte moartea
celor două victime ale pretinselor acte teroriste ale Grupului Ilaşcu – Gusar
şi Ostapenko – în pofida faptului că ei erau cetăţeni ai Federaţiei Ruse.
Martorul nu a avut posibilitatea să-l interogheze pe dl Ilaşcu atunci când

acesta a venit la Chişinău după eliberarea sa, la 5 mai 2001, deoarece el a
preluat responsabilităţile sale de Procuror General abia la 18 mai, iar la 10
mai 2001, dl Ilaşcu a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie a României,
„Steaua României”.
27. Vasile STURZA
307. Din 2000 până la 1 ianuarie 2003, el a fost Preşedinte al Comisiei

pentru negocierile cu Transnistria. Aşa cum sugerează titulatura ei, această
comisie a avut sarcina de a negocia statutul Transnistriei, precum şi alte
chestiuni cu privire la aceasta. În perioada 1991–1992, el a fost prim-
adjunct al Procurorului General al Republicii Moldova, lucrând în această
instituţie din septembrie 1990 şi până în aprilie 1994. Din aprilie 1994 până
în mai 1998, el a fost ministru al Justiţiei. Din mai 1998 până în ianuarie
2001, el a fost, din nou, prim-adjunct al Procurorului General.
308. Comisia al cărei preşedinte a fost martorul s-a ocupat, în special, de
problemele politice cu privire la statutul Transnistriei, iar obiectivul său
principal a fost de a reglementa statutul juridic al Transnistriei. A existat o
altă comisie, care s-a ocupat de problemele sociale şi economice care au
rezultat din situaţia transnistreană. Aspectele economic, cultural şi social
erau administrate în paralel şi de o altă comisie.
309. În contextul negocierilor cu privire la statutul Transnistriei, au
existat discuţii despre legalitatea actelor oficiale întocmite de autorităţile
transnistrene, însă partea moldovenească a insistat întotdeauna asupra
neconstituţionalităţii actelor emise de autorităţile transnistrene. Între 2001 şi
2003, în timpul negocierilor, au fost discutate multe proiecte de texte cu
privire la statutul Transnistriei, unele din care conţineau prevederi cu privire
la ceea ce trebuia făcut în privinţa deciziilor autorităţilor transnistrene, spre
exemplu, sentinţele penale şi hotărârile instanţelor civile pronunţate în cei
zece ani anteriori.
310. În ceea ce priveşte posibila eliberare a lui Ilaşcu şi a grupului său,
Procuratura Generală a cerut Procuraturii din Transnistria să permită ca
cazul Ilaşcu să fie investigat de autorităţile constituţionale ale Republicii
Moldova. Martorul a discutat această chestiune de câteva ori cu procurorul
Lucik, care a supravegheat această investigaţie în perioada anilor 1992-
1993. Problema era că, indiferent de ceea ce au făcut organele de urmărire
penală din Transnistria cu privire la cazul Ilaşcu, aceasta era
neconstituţional şi nu putea fi executat în Moldova. Prin urmare, Republica
Moldova a propus să fie invitaţi procurori din alte state pentru a investiga
cazul, spre exemplu, reprezentanţi din fosta URSS, ca Ucraina, Belarus şi
Federaţia Rusă. Martorul a plecat personal la Minsk pentru a discuta
chestiunea dată cu Procurorul General al statului Belarus, care a fost de
acord să investigheze cazul. Transnistrenii, însă, au refuzat. De asemenea, el
a avut o întâlnire cu d-a Ivanova, care era responsabilă de proces şi a

încercat să-i convingă pe transnistreni că investigaţiile efectuate de un organ
neconstituţional ar cauza probleme pentru toţi. Aceştia au refuzat din nou.
311. În 1994, în timp ce martorul era la Procuratura Generală, el a fost
trimis de Preşedintele Snegur în Transnistria, pentru a cere eliberarea dlui
Ilaşcu şi a celorlalţi reclamanţi. Mai târziu, în 1996, lui i s-a permis de către
dl Smirnov să aibă prima întâlnire cu Ilaşcu în Închisoarea Hlinaia. Martorul
a fost prima persoană care l-a întâlnit pe Ilaşcu în închisoare. Martorul a
avut o discuţie personală cu Smirnov, la instrucţiunea Preşedintelui Snegur,
pentru a cere eliberarea lui Ilaşcu şi a celorlalţi. Această chestiune era
complexă şi sensibilă. În acest caz era implicat mult politic. El a avut multe
discuţii cu d-a Ivanova, judecătorul care a judecat cazul, în calitate de
preşedinte al aşa-numitei Judecătorii Supreme a Transnistriei, cu dl Lucik,
procuror în acest caz, cu ministrul Afacerilor Interne al regimului
transnistrean şi cu preşedintele Sovietului Suprem al Transnistriei. La
început, ei au fost de acord să examineze cazul,în vederea eliberării tuturor
deţinuţilor care au fost judecaţi, însă ei au cerut să fie urmată procedura
stabilită în Transnistria.
312. A existat un decret emis de Smirnov în martie 1993 prin care a fost
creată o comisie de graţiere. A fost elaborat un regulament cu privire la
activitatea acestei comisii. Prin urmare, pentru a respecta procedura
corespunzătoare, membrii acestei comisii trebuiau convinşi să elibereze
deţinuţii în cauză. Astfel, martorul a avut întâlniri cu preşedintele comisiei.
Pe parcursul anului 1996, din aprilie şi până în toamnă, martorul a avut
multe discuţii cu comisia care avea împuterniciri să graţieze toate
persoanele judecate în Transnistria. Acest lucru era complicat, deoarece
trebuia convins fiecare membru al comisiei. Ultima întâlnire pe care
martorul a avut-o, a fost cu reprezentanţii tuturor instituţiilor, adică
Procuratura, Judecătoria Supremă şi Sovietul Suprem. Toţi reprezentanţii au
participat. Concluzia lor a fost că eliberarea grupului Ilaşcu putea avea loc
dacă decizia era confirmată printr-o decizie a dlui Smirnov, care, însă, a
refuzat.
Discuţiile cu privire la eliberare au continuat după 1996. Smirnov spunea
„da”, iar mai apoi „nu”. Decizia definitivă a fost luată în primăvara anului
2001. Anterior, la 16 mai 2000, la o întâlnire dintre Preşedintele Lucinschi
şi Smirnov, moldovenii l-au întrebat din nou pe Smirnov despre dl Ilaşcu.
Smirnov a spus că el nu putea fi de acord cu o eliberare simplă, însă, putea
fi de acord cu reexaminarea cazului de o instanţă a unui alt stat. Aceasta a
dus la mai multe iniţiative ulterioare. Spre exemplu, Republica Moldova i-a
cerut Ambasadorului Hill, şeful Misiunii OSCE, să folosească posibilităţile
OSCE pentru a pune în discuţie posibilitatea deferirii cazului Ilaşcu unei
instanţe a unui alt stat. Ca urmare a unei adresări făcute de Ambasadorul
Hill la Viena, Elveţia, Polonia şi Ungaria au fost de acord cu posibilitatea de
a judeca în una din instanţele lor judecătoreşti cazul Ilaşcu. Ambasadorul
Hill a discutat această posibilitate cu reprezentanţii Elveţiei. Martorul însuşi

a iniţiat discuţii cu ambasadorii Poloniei şi Ungariei la Chişinău. Ei chiar au
discutat detalii tehnice, precum numărul judecătorilor care ar trebui să
participe la judecarea cauzei, care Cod de procedură penală ar trebui aplicat,
cine ar trebui să fie procuror, cine ar trebui să acorde sprijin participanţilor
moldoveni, etc.
În acelaşi timp, autorităţile moldoveneşti au continuat să discute cu
autorităţile transnistrene eliberarea necondiţionată a lui Ilaşcu şi a grupului
său. Dl Voronin şi dl Hill au făcut apeluri separate. A existat o solicitare ca
cazul să fie judecat de instanţele judecătoreşti poloneze. Aceste apeluri au
fost trimise de martor autorităţilor transnistrene. In fine la 12 aprilie 2001,
autorităţile transnistrene au căzut de acord cu eliberarea necondiţionată şi nu
cu una mediată de o instanţă judecătorească străină. Au avut loc discuţii cu
privire la detaliile tehnice ale eliberării. La 16 aprilie, martorul a plecat la
Tiraspol cu automobilul, pentru a-i aduce pe deţinuţi la Chişinău, însă
transnistrenii au refuzat, deşi a existat un acord. Martorul s-a întâlnit cu toţi
membrii grupului în închisoare, la Tiraspol, împreună cu un reprezentant al
OSCE. La acea dată, transnistrenii spuneau că ei erau gata să-i elibereze pe
toţi deţinuţii.
Atunci când, la 5 mai 2001, a fost eliberat doar dl Ilaşcu, şi nu toţi
reclamanţii, aceasta o constituit pentru moldoveni o mare surpriză. Ei au
primit de la Smirnov o scrisoare prin care au fost informaţi despre eliberare.
În ceea ce priveşte refuzul transnistrenilor de a-i elibera pe toţi,
Republica Moldova trebuia să negocieze pentru a soluţiona problema
regiunii transnistrene. Autorităţile moldoveneşti nu puteau refuza să
vorbească cu autorităţile neconstituţionale. În acelaşi timp, a fost pornită
urmărirea penală împotriva persoanelor din autorităţile judiciare care au
participat la procesul ilegal din Transnistria împotriva grupului Ilaşcu. La
acel moment, însă, moldovenii erau convinşi că toţi reclamanţii vor fi
eliberaţi.
Ca urmare a omisiunii de a-i elibera pe ceilalţi, această chestiune a fost
ridicată la toate întâlnirile cu transnistrenii, când martorul conducea această
comisie. A existat un alt apel, semnat de martor şi de ministrul Justiţiei de
atunci, dl Morei.
313. După luna mai 2001, nu a mai existat o altă întâlnire cu Smirnov cu
privire la această chestiune. Ei au evitat orice astfel de întâlniri. Martorul a
discutat chestiunea cu privire la eliberarea reclamanţilor cu colegul său din
partea Tiraspolului în Comisia pentru negocierile cu privire la Transnistria.
314. În ceea ce priveşte ordonanţa cu privire la pornirea urmăririi penale
împotriva persoanelor din autorităţile judiciare care au participat la procesul
ilegal din Transnistria, aceasta a fost casată la 16 august 2000 de către dl
Didîc, adjunctul Procurorului General.
Martorul a avut, în acea perioadă, o discuţie cu Preşedintele Snegur cu
privire la această chestiune, iar ulterior, a luat prânzul cu autorităţile
transnistrene, care au cerut în mod constant ca urmărirea penală să fie

anulată. Acest lucru a fost discutat la nivel de conducere a procuraturilor
ambelor părţi. Acest lucru a fost prevăzut ca una din condiţiile pentru
soluţionarea chestiunii cu privire la Transnistria în general. Consideraţiunile
juridice şi politice, însă, erau diferite şi separate. Martorul era de opinia că
ceea ce au făcut procurorii şi judecătorii transnistreni a fost neconstituţional
şi că ei trebuiau să fie traşi la răspundere. Statutul Transnistriei este în
continuare subiect de discuţii în baza unui proiect de document. Această
discuţie a cuprins chestiuni generale cu privire la răspunderea penală, nu
doar a persoanelor implicate în cazul Ilaşcu.
Autorităţile moldoveneşti erau conştiente de cererea de a soluţiona
situaţia problematică a persoanelor implicate în crearea conflictului. Prin
urmare, martorului i-a fost dificil să spună dacă decizia din 16 august 2000 a
fost o decizie legală sau una legată de o decizie politică. Proiectul de
document cu privire la statutul Transnistriei cuprindea anume această
chestiune.
315. Retragerea trupelor ruse din Transnistria nu a fost niciodată invocată
în cadrul Comisiei pentru negocierea statutului. Această chestiune a fost
adresată într-un context diferit. În lista garanţiilor cu privire la statutul
Transnistriei, chestiunea cu privire la retragerea trupelor ruse se referea la
aspectele militare. Ministerele Afacerilor Externe şi al Apărării au discutat
chestiunea cu privire la retragerea trupelor ruseşti în cadrul relaţiilor
bilaterale dintre Republica Moldova şi Rusia. Deşi legătura dintre
reglementarea statutului Transnistriei şi retragerea trupelor ruse a fost
invocată de partea transnistreană, chestiunea a fost discutată într-un context
separat – anume în capitolul proiectului documentului care se referea la
garanţiile statutului Transnistriei.
În Transnistria au fost judecate mii de cauze penale. În cauza Ilaşcu a
fost implicată multă politică. Transnistrenii au spus întotdeauna că acesta nu
a fost un caz politic, ci un caz obişnuit al unor cetăţeni care au comis crime
şi care trebuiau să-şi execute pedepsele. Republica Moldova are o viziune
diferită: dacă aceste persoane au comis acte ilegale, atunci cazul ar trebui
investigat şi ei ar trebui judecaţi de autorităţile constituţionale. După proces,
procedurile în cazul Ilaşcu au fost examinate de profesorul Rzeplinski din
Polonia. În lumina raportului său, transnistrenii trebuiau să fi realizat că ei
au comis multe încălcări procedurale în timpul desfăşurării urmăririi penale
şi a fazei judiciare. Pentru ei, însă, a fost important să arate că ei există ca
stat.
316. Martorul i-a întâlnit pe reclamanţi şi pe familiile acestora de multe
ori în legătură cu diferite chestiuni, precum îngrijirea medicală, sprijinul
material, condiţiile de detenţie. Toate cererile lor au fost satisfăcute atât
timp cât acestea ţineau de competenţa autorităţilor constituţionale
moldoveneşti. Vizitele familiilor la închisoare au fost facilitate de
autorităţile moldoveneşti prin punerea la dispoziţie a transportului. Prin
intermediul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova a fost oferită

îngrijire medicală. Comisia dlui Sturza a avut grijă ca lor să li se trimită tot
ceea ce ei au cerut, spre exemplu, ziare sau suport financiar pentru familiile
lor.
317. Ministerul Justiţiei a efectuat lucrul de pregătire pentru ca
Republica Moldova să devină membru al Consiliului Europei. Principala
problemă a fost chestiunea cu privire la respectarea drepturilor omului. Era
clar că autorităţile legale moldoveneşti nu ar putea să asigure respectarea
drepturilor omului în regiunea Transnistriei. Aceasta a dus la controversata
rezervă la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, care a fost
aprobată de Parlamentul Republicii Moldova în septembrie 1997. Textul
acestei rezerve a fost discutat şi coordonat, cuvânt cu cuvânt, cu Consiliul
Europei. Republica Moldova a luat legătura cu oficialii de la Strasbourg.
Martorul a considerat că faptul că ceilalţi deţinuţi ai grupului Ilaşcu nu au
fost eliberaţi dovedeşte deja că autorităţile legale moldoveneşti nu erau
capabile să asigure respectarea drepturilor omului în regiune.
318. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată hotărârile
judecătoreşti şi actele oficiale emise în regiunea transnistreană; ele le
consideră neconstituţionale. Pentru a preveni ca populaţia din Transnistria
să sufere din cauza acestei situaţii după evenimentele din 1990, pe malul
drept al râului au fost create instanţe judecătoreşti moldoveneşti cu
jurisdicţie asupra regiunii transnistrene. În situaţiile menţionate în cauză
(spre exemplu, măsuri legate de chestiuni de drept al familiei adoptate de
autorităţile şi instanţele judecătoreşti transnistrene), cetăţenii sunt nevoiţi să
se adreseze instanţelor judecătoreşti constituţionale ale Republicii Moldova
pentru ca să fie re-examinate cauzele lor după o decizie a instanţelor
judecătoreşti sau a autorităţilor transnistrene. Martorul a avut multe discuţii
pentru a soluţiona această problemă. Transnistrenii cred că problema ar
trebui soluţionată într-un alt mod, astfel încât politica adoptată în legătură cu
astfel de decizii să nu afecteze negativ populaţia transnistreană. Problema se
referă nu doar la oficiile de înregistrare a căsătoriei, dar, de asemenea, la
chestiuni legate de poliţie, notariat etc. Spre exemplu, dacă populaţia
transnistreană doreşte să se deplaseze în Ucraina sau Rusia, ea trebuie să
plece pe malul drept al râului pentru a obţine documente de călătorie.
Această problemă constituie subiect al discuţiilor continue. Zece mii de
cauze civile au fost deja decise de instanţele judecătoreşti transnistrene. Este
necesar de a reglementa ce se va întâmpla în acele cauze. Ar fi o soluţie
nerealistă ca ele să fie revizuite ulterior în totalitate. Totuşi, dacă un cetăţean
care locuieşte în Transnistria nu este de acord cu hotărârea pronunţată de o
instanţă judecătorească din Transnistria, el sau ea ar trebui să aibă dreptul de
a o contesta în faţa autorităţilor constituţionale moldoveneşti pentru ca să fie
revizuită cauza sa.
319. În orice caz, când un cetăţean a cărui cauză a fost decisă în
Transnistria se adresează Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova,
el sau ea va obţine o revizuire. Curtea Supremă va declara hotărârea

transnistreană neconstituţională. Timp de ani de zile, au existat multe astfel
de cazuri. Cauzele civile sunt revizuite, pentru a asigura ca drepturile
persoanei să fie respectate.
320. Atunci când autorităţile moldoveneşti au aflat despre moartea lui
Gusar şi a lui Ostapenko, ele erau gata să investigheze şi să afle cine erau
persoanele culpabile. Ele au luat legătura cu Procuratura din Tiraspol pentru
a afla cine erau responsabili de crime. Autorităţile moldoveneşti au întâlnit
un refuz categoric.
321. Negocierile cu privire la detaliile tehnice ale eliberării grupului
Ilaşcu au început la 12 aprilie 2001. La 16 aprilie 2001, martorul s-a
deplasat personal la Tiraspol pentru a-i aduce înapoi la Chişinău. Atunci
când s-a confruntat cu refuzul autorităţilor transnistrene, el a trebuit să
înceapă lucrul din nou. La 5 mai, membri ai serviciilor secrete transnistrene
l-au adus pe Ilaşcu la serviciile secrete din Chişinău, nu la organele
procuraturii. Este dificil de spus dacă dl Ilaşcu ar fi putut fi interogat de
procuratură după eliberarea sa. Urmărirea penală era încă deschisă, însă
Ilaşcu era un om liber, el a părăsit Republica Moldova la propria dorinţă.
Imediat după luna mai 2000, când Smirnov a spus că el ar putea fi de
acord cu revizuirea cazului Ilaşcu de către un alt stat, autorităţile
moldoveneşti au contactat Polonia, Ungaria şi Elveţia. Au avut loc discuţii
tehnice cu aceste state. Totuşi, eliberarea lui Ilaşcu în 2001 a pus capăt
posibilităţii ca acest caz să fie în întregime examinat de o altă instanţă
judecătorească din alt stat.
322. Tot ceea ce a fost făcut în cazul Ilaşcu şi în legătură cu problema
transnistreană în general, s-a bazat pe încredere, a fost făcut cu toată
seriozitatea, indiferent de perioadele când au avut loc evenimentele.
Martorul însuşi a studiat dosarul de câteva ori. La iniţiativa OSCE, au fost
efectuate unele studii importante. Actualmente, unsprezece ani mai târziu,
orice investigaţie penală ar fi complicată, însă organele procuraturii
moldoveneşti ar depune toate eforturile.
28. Victor VIERU
323. Martorul a fost viceministru al Justiţiei începând cu 2001. Înainte

de asta, el a fost avocat. Martorul nu s-a ocupat niciodată de cazul Ilaşcu.
Această chestiune nu a fost ridicată la nici o reuniune la care el a participat.
Martorul a fost, într-adevăr, membru al Comisiei pentru negocierea
statutului Transnistriei condusă de dl Sturza. Totuşi, la întâlnirile la care el a
participat, chestiunea cu privire la eliberarea restului membrilor grupului
Ilaşcu nu a fost ridicată niciodată.
324. Martorul a aflat, în calitate de avocat, că decizia emisă de
Procuratura Generală în august 2000 de casare a ordonanţei din 1993, cu
privire la pornirea urmăririi penale împotriva persoanelor responsabile de

procesul lui Ilaşcu şi a colegilor săi, a fost incorectă.
325. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată documentele
emise de autorităţile neconstituţionale din Transnistria. Martorul este de
opinia că protocolul din mai 2001, semnat de către dl Voronin şi dl
Smirnov, nu era obligatoriu din punct de vedere juridic. Mai întâi de toate,
legea supremă a Republicii Moldova, aşa precum prevede Constituţia, nu
include în categoria actelor legislative acte precum această decizie politică.
În al doilea rând, el nu poate fi considerat un instrument internaţional în
sensul Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969:
dreptul de a semna tratate aparţine doar statelor, iar Transnistria nu poate fi
recunoscută ca stat. În al treilea rând, orice act legislativ trebuie publicat în
Monitorul Oficial. În orice caz, documentele emise de autorităţile
constituţionale moldoveneşti nu sunt recunoscute în partea de est a ţării.
29. Andrei STRATAN
326. Martorul a fost director al Departamentului Vamal din 1999 până în

2001. La momentul audierilor, el era ambasador, şef al Direcţiei Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est a Ministerului Afacerilor Externe. Până
în 1999, el a fost director adjunct al Departamentului Vamal, care a fost
creat mai întâi în cadrul Ministerului Finanţelor, iar ulterior, a fost transferat
în subordinea directă a Guvernului.
327. Autorităţile vamale moldoveneşti nu au jurisdicţie de facto asupra
transportului de mărfuri pe teritoriul Transnistriei până la hotarul cu
Ucraina, deoarece ele nu au acces pe acest teritoriu.
Cei mai mulţi agenţi economici din Transnistria pregătesc documentele
lor vamale la Tiraspol. Atunci când ei doresc permise pentru export, spre
exemplu, pentru textile, ei se adresează autorităţilor din Chişinău, care le
eliberează documentele corespunzătoare. Nu au existat constrângeri pentru
agenţii economici din Transnistria din partea Chişinăului în ceea ce priveşte
documentele corespunzătoare pentru exporturile către statele-terţe. Totuşi,
în Transnistria, exporturile şi importurile sunt efectuate fără autorizaţia
autorităţilor constituţionale moldoveneşti. Ei primesc frecvent mărfuri
importate direct în Transnistria. Unele bunuri, precum textilele, pot fi
exportate către Uniunea Europeană doar după ce au primit autorizaţie de la
Ministerul Economiei al Republicii Moldova. Aceasta se întâmplă din cauza
existenţei cotelor de export. Nu există proceduri vamale ca atare. Există o
procedură pentru obţinerea permisului de la Ministerul Economiei.
Departamentul Vamal nu are nici un control asupra acestei proceduri.
Exporturile de arme din Republica Moldova sunt sub jurisdicţia
autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova. Este necesară o
hotărâre de Guvern pentru acest lucru. De fapt, o Comisie inter-
departamentală ia deciziile cu privire la exportul de arme sau la alte
tranzacţii cu arme. Martorul nu ştie care era procedura folosită de

autorităţile de la Tiraspol.
Armele erau exportate din Tiraspol prin Ucraina direct în alte state,
deoarece Chişinăul nu putea să exercite controlul la hotarul ucrainean.
328. Departamentul Vamal nu era responsabil de eliberarea certificatelor
de origine. Acest lucru ţinea de competenţa Camerei de Comerţ şi Industrie.
329. Unele bunuri erau produse parţial în Republica Moldova şi parţial
în Transnistria, caz în care ele erau transportate în şi din Transnistria. Era
firesc pentru agenţii economici de pe malul stâng să coopereze cu cei de pe
malul drept. Autorităţile moldoveneşti nu deţin statistici cu privire la acest
lucru, deoarece acesta era considerat comerţ intern.
330. Niciodată nu au fost create posturi vamale comune între malurile
drept şi stâng ale râului. Din 1995, Republica Moldova a devenit parte a
Uniunii Internaţionale Vamale. Transnistria este parte integrantă a
Republicii Moldova, însă controlul vamal nu a fost niciodată exercitat de
autorităţile moldoveneşti asupra serviciilor şi mărfurilor care proveneau din
regiunea de pe malul stâng. Prin urmare, formal vorbind, nu a existat
niciodată contrabandă.
331. Livrarea energiei din Rusia în Moldova are loc în conformitate cu
acordurile care au fost semnate înainte de conflict. Departamentul Vamal
cunoaşte volumul de energie importată din Rusia în Republica Moldova. În
cadrul Departamentului Vamal există o secţie care supraveghează importul
de energie. Departamentul Vamal primeşte documentele oficiale cu privire
la livrarea gazului şi a electricităţii. Autorităţile moldoveneşti, însă, nu pot
controla ce se întâmplă la hotarul dintre Republica Moldova şi Ucraina
pentru a înregistra volumele de import pentru segmentul transnistrean.
Există un schimb de informaţii între Departamentele Vamale din Rusia şi
Republica Moldova cu privire la exporturile de gaz din Rusia în Moldova.
Moldovagaz, de asemenea, prezintă o declaraţie, pe care Departamentul
Vamal trebuie s-o verifice pentru corectitudine. Nu există taxe vamale ca
atare pentru importul de gaz natural în Moldova din Federaţia Rusă, doar
plata pentru procedurile vamale şi taxa pe valoare adăugată.
332. Martorul nu ştie dacă transportul de mărfuri, destinat pentru
exportul din Transnistria direct către altă ţară, este înregistrat. Martorul nu a
avut niciodată astfel de documente în faţa sa, ceea ce a sugerat, în opinia sa,
că au fost găsite alte căi de export al unor astfel de mărfuri şi că exista un
comerţ necontrolat între Transnistria şi state-terţe, în afară de arme.
Departamentul Vamal al Republicii Moldova are o brigadă pentru
investigarea exporturilor ilegale. Însă această brigadă poate opera doar pe
teritoriul care îi este accesibil şi deschis pentru control. Prin urmare,
comerţul transfrontalier între Transnistria şi Ucraina nu este controlat de
Departamentul Vamal al Republicii Moldova.
333. Martorul nu ştia cum a fost posibil ca sticle de coniac, produse la
Tiraspol şi disponibile pentru vânzare în Rusia, să aibă imprimat codul de
provenienţă al Federaţiei Ruse, şi nu pe cel al Republicii Moldova. El a

considerat că această chestiune ar fi trebuit discutată cu autorităţile vamale
ale Federaţiei Ruse.
334. Departamentul Vamal al Republicii Moldova nu efectuează
controlul vamal pe malul drept al Nistrului, deoarece acesta nu este un hotar
internaţional. Prin urmare, autorităţile Republicii Moldova nu efectuează
nici o investigaţie cu privire la această chestiune. Nu constituie o infracţiune
transportarea mărfurilor de pe malul drept pe malul stâng al râului.
30. Generalul Boris SERGHEEV
335. Martorul s-a născut la 17 ianuarie 1950 la Orenburg, Rusia. El a

fost comandant al GOR începând din 18 ianuarie 2002. Înainte de asta, din
1996, el a fost adjunct al directorului responsabil de personalul GOR.
336. Misiunea GOR este una dublă: forţele de menţinere a păcii (FMP)
şi unităţile responsabile pentru paza şi repatrierea treptată către Federaţia
Rusă a muniţiilor şi a proprietăţii fostei Armate a Paisprezecea.
337. În ceea ce priveşte FMP, sunt în jur de 360 de persoane: două
batalioane şi un grup al aviaţiei. Batalioanele sunt de serviciu pe rând, iar
atunci când sunt de serviciu, ele sunt subordonate doar Comandamentului
Comun al FMP. Batalioanele ruse ale FMP sunt dependente din punct de
vedere organizaţional de GOR. Aceste batalioane sunt localizate separat de
trupele GOR şi au centrul lor propriu de comandă. Celelalte unităţi GOR nu
sunt implicate în FMP şi niciodată nu au fost. FMP ruse nu au tancuri.
Grupul de aviaţie este responsabil pentru aerodromul din Tiraspol.
338. Sediile actuale ale GOR sunt fostele sedii ale Armatei a
Paisprezecea. Numărul total al personalului GOR era, la momentul
audierilor, mai mic de 1,500 de persoane, care cuprindea toate unităţile
militare.
339. La Tiraspol există un aerodrom militar. În timpul Uniunii Sovietice,
acolo era amplasată o divizie aeriană. După destrămarea Uniunii Sovietice
în 1991, echipamentul aviatic a fost divizat între Moldova, Ucraina şi Rusia.
Armata a Paisprezecea avea doar un escadron de elicoptere, amplasat la
Tiraspol. Acest escadron a devenit parte a FMP. Astăzi, din el fac parte
nouă elicoptere şi un serviciu de logistică constituit din aproximativ 180 de
persoane. Aceste persoane nu sunt parte a GOR, ci sunt subordonate direct
forţelor aeriene ruse. Ele sunt antrenate doar la efectuarea inspecţiilor la
FMP: ele monitorizează zona de securitate.
340. La aerodromul din Tiraspol traficul este foarte mic. Spaţiul aerian
este controlat de punctele de control al traficului aerian ucrainean şi
moldovenesc: când un avion zboară deasupra teritoriului Ucrainei, controlul
traficului aerian este efectuat de serviciile de control ale traficului aerian al
Ucrainei, iar când un avion se apropie de teritoriul Republicii Moldova, el
este direcţionat de serviciile de control ale traficului aerian din Chişinău.
Prin urmare, fără permisiunea controlorilor moldoveni ai traficului aerian

din Chişinău, avioanele şi elicopterele ruse nu pot decola şi ateriza.
În ceea ce priveşte securitatea aerodromului, pista folosită pentru
aterizarea şi decolarea avioanelor grele şi a elicopterelor forţelor ruse este
protejată de forţele ruse. Totuşi, teritoriul aerodromului este deschis, astfel
încât transnistrenii, dacă doresc, pot să intervină. Totuşi, ei nu se amestecă,
după cum nici forţele ruse nu se amestecă în modul în care transnistrenii
folosesc partea lor de aerodrom.
341. Retragerea GOR trebuia să fi fost definitivată până la sfârşitul lui
2002. Actualmente, ea a fost amânată pentru sfârşitul lui 2003. Până în
prezent, a fost transportat echipament din depozitele de la Colbasna. Au fost
necesare 69 de garnituri pentru echipament şi muniţii şi alte 15 garnituri
pentru echipamentul militar. Retragerea se va face până la sfârşitul lui 2003.
Martorul a declarat că el preferă să nu spună de ce retragerea durează atât de
mult, deoarece o declaraţie cu privire la această chestiune ar depăşi
responsabilităţile sale de serviciu. Orarul a fost stabilit de către Preşedinte şi
Ministerul Apărării. Martorul trebuie doar să execute deciziile acestora.
Retragerea în Rusia se făcea, de obicei, pe calea ferată şi doar în cazurile
excepţionale - pe cale aeriană. Ultima dată echipamentul a fost dus pe cale
aeriană în 1996, era vorba de muniţii anti-tanc. Unele echipamente au fost
distruse pe loc, spre exemplu, vehicule blindate şi complexe de apărare
aeriană. O metodă prototip de distrugere a unui anumit tip de material de
luptă se coordonează cu experţii OSCE, iar, ulterior, OSCE monitorizează
îndeaproape acest proces. Distrugerea se efectuează într-un mod care
exclude orice utilizare viitoare sau reconstrucţia. În 2002, au fost distruse
108 tancuri, iar actualmente sunt distruse sistemele de apărare aeriană.
342. Martorul a declarat că el contactează autorităţile transnistrene
referitor la retragere doar dacă primeşte instrucţiuni să facă acest lucru, în
fiecare caz în parte, din partea superiorilor săi. Acest proces este deseori
împiedicat de autorităţile transnistrene, însă, până în prezent, acestea s-au
obligat să coopereze şi să permită trecerea transportului. GOR a oferit
„RMN” compensaţii pentru retragere fie prin anularea datoriilor, fie prin
transferarea bunurilor cu destinaţie nemilitară către aceasta.
343. OSCE efectuează inspecţii atât în locurile unde echipamentul este
încărcat pentru a fi transportat, cât şi în Rusia, unde acesta ajunge.
Autorităţile moldoveneşti, de asemenea, supraveghează procesul: mai întâi
prin intermediul OSCE, iar apoi, când transportul pe cale ferată este
comandat din Moldova, autorităţile ruse specifică unităţile şi cantitatea care
urmează a fi încărcată, iar o listă a încărcăturii este transmisă autorităţilor
moldoveneşti pentru trecerea hotarului moldo-ucrainean.
344. Personalul GOR se poate deplasa doar dacă primeşte autorizaţie din
partea transnistrenilor. Este necesară o autorizaţie similară şi pentru
importul bunurilor şi al proviziilor. De asemenea, este necesară o autorizaţie
specială din partea autorităţilor transnistrene pentru a folosi calea ferată şi
transportul rutier atât în Transnistria, cât şi din Transnistria. GOR trebuie să

notifice orice deplasare dorită, oferind detalii despre mijlocul de transport.
În caz contrar, autorităţile transnistrene reţin automobilele şi mijloacele de
transport.
Martorul a declarat că la momentul audierii au fost reţinute ilegal de
către autorităţile transnistrene trei mijloace de transport.
345. GOR nu a efectuat exerciţii comune cu forţele armate transnistrene.
346. Când este nevoie de a contacta autorităţile transnistrene, superiorii
din Moscova autorizează martorul să contacteze pe cineva din administraţia
transnistreană, specificând persoana şi subiectul discuţiei.
347. GOR nu duce lipsă de provizii militare şi muniţii şi nu are nevoie să
aducă în Transnistria orice material de acest gen. Celelalte provizii necesare
pentru menţinerea forţelor (spre exemplu, combustibil) sunt aduse din
diferite locuri – din Ucraina, Polonia sau direct din Rusia. Echipamentul
greu (de exemplu, motoarele pentru avioane) care are nevoie de reparaţie,
este trimis înapoi în Rusia. Pentru astfel de lucruri este trimisă o cerere
autorităţilor locale, nu autorităţilor moldoveneşti centrale. GOR cumpără
produse alimentare din Transnistria. Când este adus ceva pe cale aeriană,
ofiţerii moldoveni din forţele de menţinere a păcii sunt invitaţi, deoarece,
potrivit Acordului din 1992, aceştia sunt responsabili de vamă şi controlul la
frontieră.
348. Autorităţile transnistrene consideră că, ca urmare a destrămării
Uniunii Sovietice, o parte a proprietăţii fostei Armate a Paisprezecea din
Transnistria le aparţine. GOR le transferă acestora doar echipament
nemilitar. Acesta nu include arme, muniţii sau vehicule blindate, ci doar
echipament de pregătire a hranei, automobile, anumite tipuri de echipament
ingineresc, excavatoare, echipament de transportare a combustibilului,
corturi, echipament electric, etc. Înainte de transfer, lista este autorizată de
Ministerul Apărării şi Ministerul Proprietăţii de Stat din Moscova.
Autorităţilor transnistrene nu le-au fost transferate tancuri niciodată.
349. În 1992, Mihail Bergman era comandantul militar de la Tiraspol,
şeful Comenduirii. În acea perioadă, sediul armatei era un complex închis,
care avea sarcini militare specifice. Comenduirea era situată separat de
sediul GOR şi se ocupa de diferite sarcini administrative, precum
înregistrarea soldaţilor noi-veniţi, înregistrarea plecărilor şi a misiunilor, etc.
Ea avea o prezenţă militară timp de 24 de ore şi comunicaţii militare. La
Comenduire era, de asemenea, miliţie militară şi celule pentru detenţie.
Clădirea Comenduirii era situată la aproximativ un kilometru depărtare de
Cartierul General al Armatei a Paisprezecea. Aproximativ cu trei ani în
urmă, clădirea a fost transmisă autorităţilor transnistrene.
350. Armata a Paisprezecea a fost creată în anul 1956, ca parte a
circumscripţiei militare Odesa. Cartierul General se afla la Chişinău, însă, în
anul 1986 sau 1988, centrul de comandă s-a mutat la Tiraspol. Armata era
situată atât pe teritoriul RSS Ucrainene, cât şi pe cel al RSSM. Pe teritoriul
Rusiei nu au fost staţionate niciodată unităţi. Armata a Paisprezecea nu

includea nici o divizie aeriană. Pe teritoriul Moldovei se aflau unităţi de
apărare aeriană, inginereşti, de comunicaţii şi logistică, precum şi trupe
paramilitare. Pe teritoriul RSS Ucrainene se aflau trupe aeropurtate. Armata
era divizată în felul următor: tot ce era situat pe teritoriul moldovenesc a
fost transmis Republicii Moldova, cu excepţia echipamentului de pe malul
stâng al Nistrului, care a fost transmis Rusiei. După decembrie 1991, pentru
o perioadă scurtă de timp, armata a aparţinut forţelor armate ale CSI. La 1
aprilie 1992, Rusia a preluat armata. După 1991, dl Lebed a fost primul
comandant al Armatei a Paisprezecea. Ulterior, Armata a Paisprezecea a
fost redenumită GOR; fiind preluată de generalul Evnevici. La momentul
audierilor, martorul era comandantul GOR. Generalii Iakovlev şi Netkacev
şi-au îndeplinit serviciul în armata sovietică, însă nu au fost niciodată
membri ai noilor forţe armate ruse.
Martorul nu ştia nimic despre alegerea generalului Lebed în parlamentul
transnistrean în 1993. După Tiraspol, el a fost numit secretar al Consiliului
de Securitate de la Moscova.
351. Uniforma GOR are pe mânecă un galon cu inscripţia Rusia, care a
fost introdus de Ministerul Apărării în anul 1994. Înainte de aceasta, din
1988, uniforma avea pe mânecă galoane cu inscripţia SA, de la armata
sovietică. Martorul a declarat că, deşi cele două galoane erau diferite, el nu
ar putea spune dacă ele ar putea fi distinse de un privitor.
352. GOR organizează exerciţii comune cu forţele armate moldoveneşti
în partea centrală a Republicii Moldova, însă nu au existat niciodată
exerciţii comune cu forţele transnistrene.
Cooperarea cu Republica Moldova are loc în cadrul CSI, în baza
acordurilor de cooperare militară. Martorul a declarat că el a avut întâlniri
regulate şi convorbiri telefonice cu autorităţile moldoveneşti – Ministerul
Apărării, şeful Statului Major şi cu Preşedintele. Totuşi, el nu l-a întâlnit
niciodată pe Smirnov.
353. Martorul era subordonat comandantului districtului militar
Moscova, şefului Statului Major şi Ministerului Apărării. Cetăţenii ruşi de
sex masculin cu vârsta mai mare de 18 ani pot fi înrolaţi în forţele armate,
chiar dacă ei nu locuiesc permanent în Rusia. GOR are recruţi din districtul
militar Moscova. Martorul a spus că el nu ştia de 400 de persoane care, se
pare, au fost înrolate în Transnistria în februarie 2000.
354. Soldaţii care păzesc depozitele de armament au manuale în care este
explicat când pot să deschidă focul. Nu au existat niciodată situaţii când s-ar
fi deschis focul asupra trupelor moldoveneşti.
31. Colonelul Alexandr VERGUZ
355. Martorul s-a născut la 24 noiembrie 1960, la Tiraspol. Din aprilie

1999, el a fost adjunct al comandantului GOR, responsabil de lucrul
educaţional.
356. În 2002, au existat trei cazuri când autorităţile din Transnistria au
sechestrat vehicule ale GOR cu provizii şi le-au reţinut ilegal.
357. Principala funcţie a GOR în Transnistria a fost de a menţine ordinea
în cadrul forţelor GOR; el nu a fost implicat în chestiuni politice. GOR era
staţionat în afara teritoriului rus şi se ocupa doar de probleme care apăreau
în cadrul GOR. Principalele sarcini ale GOR au fost paza armamentului şi a
depozitelor de muniţii şi instruirea personalului militar. Sarcina FMP de a
menţine ordinea în zona de securitate era direcţionată spre „lumea de afară”,
trupele FMP nu erau parte a GOR; ele erau o forţă separată.
358. Martorul lucra la Tiraspol din 1992. În iunie 1992, au avut loc lupte
în oraşele Bender şi Dubăsari, însă nu şi la Tiraspol, astfel, el nu a fost
martor al acestor lupte. În continuare, martorul a declarat că militarii ruşi au
rămas neutri şi nu au participat la lupte. El nu ştie nimic despre tancurile
care ar fi fost implicate în conflict.
359. Nu a existat un transfer de arme, armele au fost luate forţat,
deoarece populaţia s-a revoltat. Acest lucru nu a fost previzibil. Femei şi
copii veneau şi sub pretextul intervenţiei lor, a avut loc sechestrarea
armelor. Soldaţii care se aflau de serviciu şi păzeau armele nu puteau să
împuşte în copii şi femei. Situaţia a fost cu adevărat una excepţională.
Persoanele care au făcut acest lucru erau disperate: era război; ele trebuiau
să-şi apere casele. De asemenea, au fost folosite camioane pentru a pătrunde
în depozitele care erau protejate de spaţii minate. Ar fi fost imposibil de a
recupera armamentul sechestrat, fără a provoca o situaţie de luptă. Înainte ca
conflictul armat să se declanşeze, nu au existat sechestrări de arme.
360. Pierderea armelor a fost catalogată drept jaf sau furt şi au fost
pornite proceduri pentru a investiga fiecare incident. Martorul a declarat că
el nu ştia care a fost rezultatul acestor urmăriri penale.
361. Mihail Bergman a fost comandant în 1992. Clădirea Comenduirii
era situată pe stradela Kirpicinîi, aproximativ la un kilometru depărtare de
Cartierul General. În acea perioadă, clădirea se afla sub controlul deplin al
militarilor ruşi; ea nu putea fi folosită în comun cu autorităţile transnistrene.
32. Locotenent-colonelul Vitalius RADZEVICIUS
362. Martorul s-a născut la Vitebsk, Belarus. El a fost demobilizat din

serviciu în decembrie 2002; anterior, el a fost ofiţer superior în serviciul
militar secret al GOR. El a lucrat în regiune începând cu februarie 1993.
Responsabilităţile sale erau de a aduna informaţii şi de a antrena grupuri
secrete.
363. Deplasarea transportului în Transnistria era dificilă. Recent, au fost

reţinute trei vehicule de transport care au fost trimise în Rusia. GOR nu avea
nici o legătură cu autorităţile transnistrene sau cu serviciile lor secrete. De
asemenea, întâlnirile cu serviciile secrete din Moldova nu ţineau de
responsabilităţile martorului.
364. Olga Căpăţînă a lucrat pentru GOR sub numele de Olga Suslina.
Martorul credea că ea era agentul lui Smirnov.
365. Martorul a negat că trupele aeropurtate sau Grupul Alfa al FSB au
fost vreodată dislocate în Transnistria.
33. Colonelul Anatolii ZVEREV
366. Martorul s-a născut în 1953 în regiunea Kaluga din Rusia. El a

lucrat la Tiraspol începând cu ianuarie 2002; anterior, el a lucrat în districtul
militar Moscova.
367. Forţele comune de menţinere a păcii au fost create prin Acordul din
1992 între Preşedintele Republicii Moldova şi cel al Federaţiei Ruse. Partea
rusă a forţelor de menţinere a păcii era constituită din 294 de persoane, 29
de vehicule şi 264 de arme. De asemenea, ea avea 17 vehicule blindate,
staţionate la posturile FMP şi folosite pentru comunicaţii. Armele erau de
tip Kalaşnikov şi pistoale Makarov; nu existau arme mai grele, precum
aruncătoare de grenade, aruncătoare de flăcări, rachete anti-tanc, etc. Toate
vehiculele şi soldaţii FMP purtau insigne speciale. Lor li se permitea să
călătorească liber – aşa prevedea Acordul din 1992. Forţele ruse de
menţinere a păcii şi GOR erau totalmente separate. Funcţiile de conducere
în FMP erau deţinute de ofiţeri din Rusia. Din 1992 şi până în prezent,
funcţia de comandant superior al FMP ruse nu a fost niciodată deţinută de
cineva din GOR; comandant a fost întotdeauna cineva de la Moscova. FMP
nu cooperau cu GOR la îndeplinirea responsabilităţilor lor.
368. Responsabilităţile FMP erau de a preveni transportarea armelor, a
explozivelor şi a drogurilor, precum şi de a asigura legea şi ordinea în zona
de securitate.
Forţele moldoveneşti şi transnistrene erau responsabile de monitorizarea
şi prevenirea acţiunilor din partea forţelor destructive de pe malurile
respective. În 1992–1993, sarcinile FMP erau diferite: de a stopa conflictul
armat, de a separa combatanţii, de a le lua armele şi de a ajuta la reinstalarea
ordinii. În prezent, ele menţin pacea şi monitorizează implementarea
acordurilor.
369. Superiorul nemijlocit al martorului era Comisia Unificată de
Control (CUC), care a fost creată în baza aceluiaşi Acord din 1992. CUC
era compusă din trei delegaţii: una din partea Federaţiei Ruse, una din
partea Republicii Moldova şi una din partea regiunii Transnistria. Fiecare
parte avea şase reprezentanţi de la Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul
Apărării, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Securităţii de Stat. De
asemenea, exista Comandamentul Militar Comun, responsabil de FMP. Din

1996, în CUC a participat un grup de observatori militari din Ucraina. Toate
deciziile erau luate prin consens între cele trei părţi şi Ucraina. FMP se
bazau pe principiul distribuirii egale a sarcinilor şi responsabilităţilor între
membri. CUC a cooperat cu OSCE.
34. Locotenent-colonelul Boris LEVIŢKII
370. Martorul s-a născut la 31 mai 1961 în regiunea Novgorod din Rusia.
El a fost preşedinte al Judecătoriei Garnizoanei Militare nr. 80. El lucra în
această funcţie din 2000.
Martorul era preşedintele instanţei judecătoreşti şi singurul judecător al
acesteia. Funcţia celui de-al doilea judecător al garnizoanei era vacantă.
Martorul examina cazuri administrative, civile şi penale, precum şi abaterile
disciplinare militare. În calitate de judecător militar, el era subordonat
direcţiei judiciare a Judecătoriei Supreme – nu GOR-ului sau comandanţilor
acestuia, fie Ministerului Apărării, fie Ministerului Justiţiei.
Instanţa judecătorească militară care exista în Transnistria în zilele
Armatei a Paisprezecea a fost transferată sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în
aceeaşi perioadă ca şi armata. Astfel de instanţe judecătoreşti sunt parte a
sistemului judiciar al Federaţiei Ruse. În calitate de instanţă judecătorească
militară rusă, ea are jurisdicţie doar asupra cetăţenilor ruşi – soldaţilor GOR
şi a personalului nemilitar. Instanţa nu are jurisdicţie asupra altor persoane,
precum populaţia locală, miliţia transnistreană, etc. În cazul unui furt al
proprietăţii militare, instanţa, de exemplu, va avea jurisdicţie asupra unui
cetăţean rus aflat în serviciu în Transnistria, însă dacă persoana bănuită de
furt este din Transnistria, aceasta ţine de competenţa instanţelor
judecătoreşti locale. În orice caz, instanţa judecătorească militară a GOR din
Tiraspol nu are mijloace pentru a se ocupa de un astfel de caz. Martorul a
declarat că el nu a întâlnit nici un caz cu privire la furtul sau transferul ilegal
de muniţii sau arme.
371. GOR nu avea relaţii sau contacte directe cu autorităţile judiciare
moldoveneşti sau cu cele transnistrene. Dacă cineva ar fugi pe teritoriul
Republicii Moldova, GOR ar trebui să ceară extrădarea acelei persoane prin
intermediul Ministerului Apărării şi al Ministerului Afacerilor Externe de la
Moscova, care s-ar adresa autorităţilor de la Chişinău.
Martorul a declarat că autorităţile transnistrene au împiedicat circulaţia
liberă a personalului militar al GOR. Spre exemplu, el însuşi a fost oprit
într-o zi, în automobilul său, în timp ce călătorea spre Colbasna, fiind
împiedicat să ajungă acolo.
35. Locotenent-colonelul Valerii ŞAMAEV
372. Martorul s-a născut la 9 iunie 1966 la Iaroslavl, Rusia. El a fost

numit în actuala sa funcţie de procuror al Unităţii Militare 14101 în aprilie
2002; anterior, el a fost adjunct al procurorului militar al Regiunii Moscova.
La momentul audierilor, el a fost transferat într-o altă funcţie în regiunea
Moscovei.
373. În calitate de procuror al Unităţii Militare 14101, martorul era direct
responsabil faţă de procurorul militar al districtului militar Moscova.
Procurorul-şef al districtului Moscova nu putea totuşi să-i spună martorului
să ia o anumită poziţie în cadrul unei urmăriri penale, deşi el putea să-i
spună că el nu urma procedura corectă. Procurorii militari nu erau
subordonaţi comandamentului GOR. Ei nu aveau nici o responsabilitate faţă
de acesta. Comandantul GOR nu putea să le dea instrucţiuni.
Responsabilităţile martorului erau de a supraveghea respectarea legii în
GOR şi de a investiga infracţiunile comise de personalul militar al GOR, nu
şi cele comise de persoanele civile locale. Martorul nu a avut cazuri de furt,
jaf sau transfer ilegal de arme sau echipament.
374. Procurorii militari ai GOR nu au avut, în general, relaţii directe cu
autorităţile judiciare moldoveneşti sau cu cele transnistrene. Martorul nu
avea nici o instrucţiune specială despre cum ar trebui să se comporte cu
autorităţile transnistrene.
Singurul caz care a implicat o cooperare a avut loc în 2002. Un soldat
GOR şi câţiva civili minori erau bănuiţi că ar fi bătut o persoană în vârstă,
care a decedat. Organele de ocrotire a normelor de drept din Tiraspol i-au
dat martorului nişte documente, din care se părea că unul din soldaţii GOR
într-adevăr participase la comiterea infracţiunii. Martorul a desfăşurat
investigaţii împotriva acelui soldat şi a citat câţiva civili în calitate de
martori. Astfel, GOR a avut o cooperare minimă cu organele de ocrotire a
normelor de drept transnistrene, care a implicat convorbiri telefonice şi
ajutor pentru localizarea martorilor.
Deoarece martorul nu a înaintat acuzaţii împotriva acelor civili, el nu a
intentat proceduri împotriva lor, însă autorităţile locale ale procuraturii au
prezentat cazul împotriva bănuiţilor locali în faţa instanţelor judecătoreşti
transnistrene. Martorul nu ştia de nici un alt caz de astfel de cooperare.
375. Martorul a declarat că personalul GOR nu avea probleme să se
deplaseze prin Transnistria. El însuşi putea să se deplaseze liber cu
automobilul său. De asemenea, ei puteau să călătorească liber pe cealaltă
parte a râului, cu permisiunea ofiţerilor lor superiori.
376. Martorul ştia despre trei vehicule reţinute ilegal de autorităţile
transnistrene. Nici o investigaţie nu a fost efectuată în privinţa acestui caz,
deoarece procurorul militar are jurisdicţie doar asupra personalului militar
rus. Martorul ştia că comandantul încerca să negocieze întoarcerea lor. La
fel, furtul armelor de la armata rusă de către miliţia transnistreană nu ţine de
competenţa martorului. El ar investiga dacă ar exista o incertitudine cu

privire la cine a comis furtul, însă odată ce probele ar stabili că acesta a fost
comis de transnistreni, el nu ar mai continua investigaţia. El ar transmite
dosarul la Moscova, care ar contacta organele oficiale ale procuraturii
Republicii Moldova, pentru a prelua investigaţia. Intenţia sau neglijenţa
personalului militar rus la facilitarea furtului ar cădea sub jurisdicţia
martorului, însă martorul nu a avut niciodată o astfel de situaţie şi nu a avut
informaţii despre ceea ce s-a întâmplat înainte ca el să vină acolo.
377. Martorul nu putea să contacteze direct autorităţile moldoveneşti,
decât dacă el ar fi avut permisiune specială.
36. Vasilii TIMOŞENKO
378. Martorul s-a născut la 3 septembrie 1941 la Kirovograd, Ucraina. La

momentul audierilor, el era la pensie. Din septembrie 1982 până în aprilie
2002, el a deţinut funcţia de procuror militar al Armatei a Paisprezecea, iar
ulterior al GOR.
379. Sediul Armatei a Paisprezecea a fost mutat de la Chişinău la
Tiraspol în 1984.
Funcţia martorului era de a supraveghea respectarea ordinii şi a legii în
Armata a Paisprezecea. Jurisdicţia sa se extindea doar asupra militarilor –
anterior ai Armatei a Paisprezecea, iar actualmente ai GOR, şi nu asupra
civililor sau a miliţiei transnistrene. Dacă ar fi existat un atac asupra unui
soldat rus din partea unui civil transnistrean, acest lucru ar fi fost investigat
de către organele procuraturii din Transnistria. În practică, autorităţile
transnistrene mereu au acţionat de sine stătător şi nu au cerut participarea
Federaţiei Ruse. În mod normal, procurorii militari ai GOR ar investiga
abaterile de care este bănuit personalul militar, inclusiv circumstanţele în
care a avut loc un furt comis de civili, iar dacă există suficiente probe că
personalul militar a comis abateri, atunci ei continuă investigaţia. În cazul
furtului proprietăţii armatei de către miliţia transnistreană, cu participarea
personalului militar rus, procurorul militar al GOR va efectua urmărirea
penală împotriva personalului militar. Însă astfel de fapte nu au avut loc.
Procurorii militari ai GOR au investigat cazuri împotriva soldaţilor, când au
fost luate arme şi echipament de la militarii ruşi, dar doar în timpul
conflictului. În timpul conflictului din 1991-1992, nu a existat de fapt nici o
livrare a echipamentului militar persoanelor din afară de către personalul
militar al Armatei a Paisprezecea.
380. Clădirea Comenduirii are locuri pentru detenţie. Ea se află sub
supravegherea procuraturii şi a şefului garnizoanei Armatei a Paisprezecea.
Acolo nu sunt deţinute persoane civile. Comenduirea a fost desfiinţată în
anul 1996, iar actualmente acolo se află procuratura din Transnistria.
381. Martorul a oferit următoarea descriere a reţinerii şi detenţiei
reclamanţilor. Când s-a declanşat conflictul, un grup de terorişti a început să
acţioneze în regiune, Grupul Bujor. Unele persoane proeminente, precum

Gusar, membru al miliţiei transnistrene, Ostapenko şi alţii au fost ucişi, iar
funeraliile lor s-au transformat în demonstraţii în masă. Aceste persoane au
fost ucise de către Preşedintele Frontului Popular, Ilaşcu, iar circumstanţele
în care aceste persoane au fost împuşcate şi arse erau cunoscute întregului
oraş.
Din acest motiv, dl Ciariev, procurorul Transnistriei, a înaintat o cerere
comandantului, generalul Lebed, să-i deţină pe terorişti în sediile militare o
perioadă de timp, pentru a preveni răzbunarea publică. Generalul Lebed a
refuzat. Martorul, în calitate de procuror, a inspectat corpul de gardă (nu-şi
aminteşte la ce dată). El a observat în una din aripi că existau trei sau patru
celule separate, unde, în loc de escorta şi paza GOR, era miliţia
transnistreană. De asemenea, exista o intrare separată pentru accesul la aripa
în care erau deţinuţi reclamanţii. Mihail Bergman i-a spus martorului că el a
dat permisiunea ca teroriştii să fie deţinuţi temporar la corpul de gardă al
GOR, pentru a le proteja viaţa şi sănătatea de mulţime. Martorul a atras
atenţia asupra faptului că el a încălcat regulile de disciplină şi a ordonat ca
corpul de gardă să fie eliberat imediat, ceea ce nu a fost făcut de Mihail
Bergman. Ulterior, martorul l-a informat pe generalul Lebed despre acest
lucru, acesta devenind foarte supărat pe dl Bergman. A doua zi, martorul s-a
dus la dl Bergman pentru a-şi folosi competenţele sale pentru a soluţiona
încălcările comise, însă celulele erau deja eliberate. Prin urmare, reclamanţii
au fost deţinuţi acolo timp de o zi sau două.
Bergman a greşit când a permis detenţia acestor civili la Comenduire,
precum şi supravegherea şi interogarea lor de către miliţia transnistreană.
Împotriva dlui Bergman nu au fost iniţiate proceduri disciplinare, deoarece
aceasta a constituit o abatere disciplinară minoră, care a fost corectată
aproape imediat.
382. Reclamanţii nu au fost transferaţi autorităţilor moldoveneşti pentru a
fi judecaţi, deoarece era război. Aceste persoane aveau sânge pe mâinile lor
şi trebuiau să înfrunte justiţia pentru ceea ce au făcut. Dacă reclamanţii ar fi
fost eliberaţi, nu exista siguranţa că ei ar fi fost pedepsiţi. Emoţiile
populaţiei creşteau.
383. După destrămarea Uniunii Sovietice, Armata a Paisprezecea a fost
divizată între Ucraina, Moldova şi Rusia. Moldova şi Ucraina au primit
batalioane de tancuri. Imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, mulţi
ofiţeri care nu au dorit să slujească în armata moldovenească sau în cea
ucraineană ori să depună jurământul acolo au fost demobilizaţi şi au venit în
Transnistria. Situaţia era foarte instabilă. În mod firesc, fiecare soldat se
gândea la sine însuşi. Două batalioane şi-au schimbat subordonarea şi au
trecut de partea autorităţilor transnistrene. Acest lucru a avut loc în timpul
când CSI avea comandamentul. Nu exista nici o legislaţie cu privire la astfel
de acţiuni. Acestea au fost perioade foarte dificile – inclusiv pentru Rusia.
La 1 aprilie 1992, Preşedintele Elţîn a declarat Armata a Paisprezecea din

Moldova sub jurisdicţia rusă. După aceasta, situaţia s-a calmat şi nu au mai
avut loc dezertări sau transferuri de personal militar din Rusia în
Transnistria. Totuşi, acei soldaţi care doreau să se întoarcă în Moldova erau
liberi să o facă.
384. Galoanele şi distincţiile armatei ruse au fost introduse în 1994;
înainte de aceasta, insignele erau cele ale armatei sovietice. Transnistrenii
foloseau drapelul şi simbolurile lor din 1992.
385. Nu a existat nici o ocupaţie a Moldovei de către Rusia. Principalul
motiv al tragediei au fost circumstanţele haotice care au însoţit destrămarea
Uniunii Sovietice. Conflictul armat a fost aţâţat în 1990, când în Moldova a
fost adoptată o nouă lege cu privire la limbi. Situaţia din Transnistria
devenise foarte tensionată; „Moldova aparţine moldovenilor” era sloganul
care putea fi auzit. Dl Ilaşcu a emis ordinul nr. 6, care a fost publicat în
septembrie 1990 şi a produs imediat frică în rândul populaţiei transnistrene.
După aceasta, oamenii au început să părăsească regiunea. Anume imediat
după emiterea acelui „ordin”, au început aceste evenimente tragice. Grupul
Ilaşcu a făcut mult rău, suscitând tulburări etnice. Grupul „Bujor” era
pregătit să arunce în aer clădirea parlamentului local; în acest scop ei au
adus mari cantităţi de explozibil. Din cauza activităţilor şi a neliniştii
cauzate de acest grup terorist, în acea perioadă, mulţi ofiţeri şi-au trimis
familiile în afara regiunii, inclusiv martorul, care şi-a evacuat familia sa în
Ucraina.
386. Când conflictul a izbucnit în 1992, GOR a continuat să menţină
relaţii bune cu militarii moldoveni. Când sediul Armatei a Paisprezecea din
apropierea Benderului a fost lovit de obuze lansate din partea
moldovenească, martorul le-a telefonat şi le-a spus că ei au lovit GOR-ul.
După aceasta, trupele ruse au iniţiat investigaţii cu privire la bombardament.
Dosarul a fost trimis Republicii Moldova pentru continuarea investigaţiei,
însă de atunci nu a fost primit nici un răspuns.
387. În conflictul armat nu au fost implicate nici Armata a Paisprezecea
şi nici tancurile ei. A existat un incident când două tancuri au fost furate de
către transnistreni şi conduse în direcţia podului. Forţele ruse au încercat să
le oprească şi unul din tancuri a fost lovit din direcţia părţii moldoveneşti şi
a luat foc.
388. Martorul nu a auzit niciodată de 40 de moldoveni neînarmaţi care au
fost ucişi într-un autobuz la Bender, în apropierea cetăţii. În schimb, el a
auzit despre o ambulanţă care a fost împuşcată de forţele armate
moldoveneşti, un atac în care au murit o femeie însărcinată şi o soră
medicală. De asemenea, el a auzit despre alte atrocităţi comise de forţele
moldoveneşti, spre exemplu, despre incidentul care a avut loc cu o lună mai
târziu, când forţele moldoveneşti au bombardat locuri care erau locuite.
Avioanele moldoveneşti au bombardat oraşul Parcani, care se află în partea
transnistreană. În regiune nu era prezentă aviaţia rusă, doar elicoptere.
389. Martorul nu ştia despre incidentele când Armata a Paisprezecea a

livrat arme autorităţilor transnistrene sau a înarmat persoane civile. Armata
a Paisprezecea şi-a păstrat întregul arsenal militar; nimic nu a fost predat. În
perioada 1991-1992, nu a avut loc nici un furt al proprietăţii Armatei a
Paisprezecea. Au existat patru cazuri de sechestrare a proprietăţii militare la
începutul conflictului armat. Martorul a trimis aceste cazuri procurorului din
Transnistria, deoarece nu a fost posibil de a transmite dosarul autorităţilor
moldoveneşti.
390. Martorul îl cunoştea pe generalul Costaş, fostul şef al DOSAAF-
ului moldovenesc. DOSAAF-ul din Moldova avea mult echipament militar
pentru instruire, avioane, tancuri, maşini blindate, etc. Ea era o organizaţie
militară care putea instrui persoane cum să conducă tancuri, să sară cu
paraşuta, să deschidă focul şi să încarce tunurile, etc. DOSAAF-ul
moldovenesc şi-a lăsat echipamentul în Moldova, iar partea care se afla în
Transnistria a devenit proprietate a autorităţilor locale.
391. Martorul îl cunoştea personal pe dl Nosov, primul adjunct al
procurorului-şef militar, însă nu ştia că dl Nosov a venit la Tiraspol în 1996.
El a crezut că dacă ar fi existat o investigaţie efectuată de dl Nosov, el ar fi
fost informat sau ar fi fost implicat în aceasta. Martorul a contestat existenţa
raportului din 30 august 1996 şi autenticitatea acelui document.
37. Vladimir MOLOJEN
392. Martorul este director general al Departamentului Tehnologii

Informaţionale (DTI) al Guvernului Republicii Moldova. El deţine această
funcţie de doi ani şi jumătate. Anterior, el a fost şef al departamentului
responsabil de documentele de cetăţenie de la Ministerul Afacerilor Interne.
În 1991-1992, el a fost viceministru al Afacerilor Interne.
393. Departamentul în care lucrează martorul eliberează paşapoarte, iar
o parte a lucrului său este de a elabora registrul cetăţenilor moldoveni. În
ceea ce priveşte populaţia care locuieşte în Transnistria, documentele care le
sunt eliberate confirmă că ei sunt cetăţeni ai Republicii Moldova. Registrul
cetăţenilor Republicii Moldova încă nu include toţi cetăţenii, deoarece
stabilirea registrului constituie un program pentru o perioadă de zece ani,
care va continua până în 2005. Cetăţenii care doresc un paşaport apelează la
oficiile de paşapoarte care există în diferite localităţi ale ţării. Acest lucru
este valabil şi pentru cetăţenii care locuiesc în Transnistria. Oficial, nu
există un astfel de document precum paşaportul transnistrean. Există
zvonuri că se planifică introducerea unui paşaport în Transnistria. În ceea ce
priveşte eliberarea paşapoartelor, DTI al Republicii Moldova nu are nici o
relaţie cu autorităţile transnistrene.
394. DTI al Republicii Moldova nu are liste cu privire la numărul
cetăţenilor ruşi care locuiesc în Transnistria, deşi cetăţenii străini care
locuiesc în Moldova trebuie să respecte legislaţia Republicii Moldova şi să
se înregistreze. DTI nu are date oficiale dacă Smirnov posedă paşaport rus,
deşi asemenea informaţie a apărut în ziare. DTI are doar informaţii primite
de la oficiile regionale şi de la autorităţile consulare ruse.
Orice persoană care doreşte eliberarea sau redobândirea paşaportului rus,
trebuie să se adreseze Ambasadei Federaţiei Ruse. Potrivit statisticilor
moldoveneşti, în Republica Moldova locuiesc mai mult de o mie de cetăţeni
ruşi. Însă aceste statistici nu cuprind Transnistria. DTI nu a cerut niciodată
Ambasadei ruse o astfel de informaţie, deşi DTI are o cooperare bună cu
ambasada rusă şi, când are nevoie de informaţii, el trimite ambasadei ruse o
cerere oficială.
Martorul a notat că la momentul audierilor, potrivit legislaţiei
moldoveneşti, o persoană poate avea doar o singură cetăţenie. Prin urmare,
dacă un cetăţean al Republicii Moldova ar obţine cetăţenia unui alt stat, el ar
trebui să depună la DTI o cerere de renunţare la cetăţenia moldovenească. În
cazuri excepţionale, în temeiul unui decret al Preşedintelui, un cetăţean
moldovean ar putea avea cetăţenie dublă. Doar cetăţenii Republicii Moldova
pot lucra în serviciul public ca funcţionari publici.
395. Telefonia - atât fixă, cât şi mobilă - ţine de competenţa
Departamentului Comunicaţiilor, nu a Departamentului Tehnologiilor
Informaţionale. DTI nu are nici o legătură cu persoanele care lucrează în
domeniul comunicaţiilor. Martorul nu ştia dacă în Moldova există un sistem
comun de telefonie, care include Transnistria sau dacă există două sisteme
separate.
396. Dl Smirnov nu are cetăţenia Republicii Moldova şi nu a solicitat-o
niciodată. A existat un protocol din 6 mai 2001 între Preşedintele Republicii
Moldova şi liderul regimului transnistrean în acest sens. Preşedintele
Republicii Moldova a încercat să simplifice relaţiile cu conducerea
transnistreană, însă acest protocol este doar o declaraţie de intenţie fără
valoare oficială. Pentru a face acest protocol efectiv, Republica Moldova ar
trebui să schimbe legislaţia. Atunci când retrage cetăţenia, DTI o face la
cerere şi nu o impune. Elaborarea registrului naţional al cetăţenilor se află în
lucru, care urmează a fi îndeplinit într-o perioadă de la zece la doisprezece
ani. Acest lucru face ca DTI, într-o anumită măsură, să verifice dacă
persoanele au o a doua cetăţenie. De asemenea, DTI discută posibilitatea
schimbului de informaţii cu alte state precum România, Ucraina, Bulgaria şi
Rusia, însă acest lucru nu este încă operaţional. Nu există sancţiuni pentru
nerespectarea obligaţiei de a renunţa la cetăţenia Republicii Moldova atunci
când este dobândită o altă cetăţenie. DTI crede că un număr semnificativ de
cetăţeni moldoveni posedă al doilea paşaport. Aceasta nu este o problemă
care se referă doar la Rusia (ca stat al celei de-a doua cetăţenii), dar şi la
toate statele din Europa de Sud-Est.
397. În 1992, majoritatea populaţiei Republicii Moldova încă avea
paşaport sovietic. Abia în 1993, Preşedintele Republicii Moldova a semnat
un decret cu privire la sistemul unificat de paşapoarte din Republica
Moldova. Primele paşapoarte au fost eliberate în 1995 şi 1996. Ceea ce

dovedea că o persoană este cetăţean moldovean până la acea dată era o
ştampilă în paşaportul sovietic din 1974. Republica Moldova a adoptat o
legislaţie care prevede opţiunea zero. Persoanelor care locuiau pe teritoriul
Republicii Moldova li s-a acordat un anumit statut, însă a fost stabilită o
limită de timp în care statutul trebuia confirmat. Persoanele care nu aveau o
ştampilă specială în paşaportul lor sovietic trebuiau să aplice pentru
cetăţenie. Toţi cei care locuiau pe teritoriul Republicii Moldova aveau
dreptul să obţină cetăţenia moldovenească dacă doreau acest lucru.
Unei persoane care posedă două paşapoarte i s-ar oferi o opţiune. Însă el
sau ea ar rămâne cetăţean moldovean până la luarea deciziei, chiar dacă are
concomitent două paşapoarte.
398. O convorbire telefonică dintre Chişinău şi Tiraspol este o
convorbire internă.
399. Întrebarea dacă un permis de şedere ar putea fi refuzat unei
persoane care a comis o infracţiune nu ţine de competenţa DTI, ci de cea a
Departamentului Migraţiune. Martorul ştia, totuşi, că legislaţia
moldovenească prevedea refuzul unui permis de şedere unui solicitant străin
care a comis o infracţiune.
În ceea ce priveşte eliberarea unui document de identitate moldovenesc
dlui Ordin, membru al Sovietului Suprem al Transnistriei, considerat
periculos pentru securitatea naţională a Republicii Moldova, martorul a
declarat că DTI eliberează documente fără a adresa întrebări. Buletinul de
identitate care confirmă cetăţenia Republicii Moldova este eliberat tuturor
persoanelor care locuiesc permanent în Republica Moldova.
38. Ion COSTAŞ
400. Martorul a fost ministru al Apărării al Republicii Moldova din

februarie 1992 până în 30 iulie 1992.
Martorul a devenit general în Armata Sovietică în 1984. El este absolvent
al Institutului Forţelor Militare Aeriene. El a fost pilot militar. El a absolvit
Academia Militară „Gagarin” din Moscova şi a lucrat în Extremul Orient şi
în Balcani.
Din 24 mai 1990 până în 20 februarie 1992, el a fost ministru al
Afacerilor Interne. Anterior, el a fost Preşedinte al Comisiei Parlamentare
pentru Apărare. După această perioadă, în calitate de ministru al Apărării, el
a lucrat ca ataşat militar la Bucureşti, din iulie 1992 până în octombrie 1993.
Ulterior, el s-a retras complet din politică şi nu a mai revenit niciodată pe
arena publică. În prezent, el este pensionar şi trăieşte din pensia sa de
general în rezervă.
401. În 1992, partea moldovenească a început să recruteze persoane
pentru apărarea ţării împotriva forţelor lui Smirnov. Moldova avea câteva
trupe sub conducerea Ministerului Afacerilor Interne. În martie 1992, ei au
început să recruteze trupe pentru Ministerul Apărării. În acea perioadă, mult

personal militar moldovenesc s-a întors în ţară. Cincizeci şi unu de ofiţeri s-
au întors din armata fostei Uniuni Sovietice. La Ministerul Afacerilor
Interne, martorul şi-a dat seama că ei trebuiau să formeze un Minister al
Apărării cât de curând posibil. Atunci când conflictul s-a declanşat,
Republica Moldova nu avea armată, când partea transnistreană le-a declarat
război. Prin urmare, Ministerul Apărării şi-a unit forţele cu cele ale
Ministerului Afacerilor Interne. Existau opt, zece sau poate douăsprezece
batalioane, asta e tot ce a putut opune Moldova cazacilor, miliţiei şi forţelor
militare din cealaltă parte. Acest lucru a fost confirmat de dl Seleznev când
s-a adresat Parlamentului moldovenesc în 2002. În partea moldovenească
existau probabil douăzeci şi cinci până la treizeci şi cinci de mii de persoane
în total. Acest număr includea persoanele aflate în rezervă şi personalul
militar, precum inginerii de construcţii etc. În acelaşi timp, Armata Rusă de
pe teritoriul Republicii Moldova număra în jur de 14,000 de soldaţi
profesionişti.
Transnistrenii aveau nouă mii de miliţieni instruiţi şi înarmaţi de ofiţerii
Armatei a Paisprezecea. Aceşti ofiţeri au fost mutaţi în rezervă şi numiţi
comandanţi de plutoane şi batalioane ale miliţiei OSTK. Mai mult, mai erau
cinci până la şase mii de voluntari care au venit după un apel făcut de
televiziunea rusă către luptători pentru ca aceştia să plece în Transnistria şi
să susţină cauza transnistrenilor. Aceşti voluntari au venit din toate colţurile
Federaţiei Ruse. Pe lângă aceştia, mai erau cincisprezece până la douăzeci
de mii de soldaţi. Prin urmare, erau cel puţin treizeci şi cinci până la
patruzeci de mii de militari în trupele de pe malul stâng, care se opuneau
forţelor legale ale Republicii Moldova.
Acest număr nu includea armele şi muniţiile care erau disponibile
ambelor părţi. Pe partea dreaptă a râului nu existau tancuri şi nici artilerie de
tip Grad, lansatoare mobile de rachete sau artilerie grea. Pe partea stângă a
râului, existau trei batalioane, artilerie de tip Grad, lansatoare de rachete şi
lansatoare de grenade. Aceste forţe aveau avioane de la organizaţia
DOSAAF şi elicoptere şi tancuri ale Armatei a Paisprezecea. Republica
Moldova nu avea tancuri. Generalul Lebed a pus la dispoziţia voluntarilor
(cazaci, OSTK) stocuri întregi de muniţii situate în perimetrul malului de est
al râului.
402. La o întâlnire pe care Preşedintele Snegur a avut-o cu dl Gorbaciov
în 1990, acesta din urmă a lăsat să se înţeleagă foarte clar că dacă Moldova
nu semnează Acordul cu privire la crearea unui stat federativ, atunci pe
teritoriul moldovenesc vor fi create trei republici, şi anume Republica
Găgăuză, Republica Nistreană şi Republica Moldovenească. Aceasta s-a şi
întâmplat.
403. În ceea ce priveşte prezenţa trupelor ruse în Moldova în 1991 până
în 1992, aceasta a fost reglementată printr-o decizie semnată de mareşalul
Şapoşnikov, fostul comandant-şef al forţelor CSI, contrasemnată de mai
mulţi generali şi colonei, şi anume documentul nr. 314-1 din 23 martie

1992. Armele şi muniţiile Armatei a Paisprezecea au fost împărţite. Acest
document a specificat care arme şi muniţii urmau să rămână la Armata a
Paisprezecea şi care urmau să fie transmise Republicii Moldova.
404. Martorul a declarat că el poseda informaţii de la Statul Major că din
1990 până în 1991, când Uniunea Sovietică încă exista, conducerea de la
Moscova a luat o decizie secretă de a retrage armata din republicile în
privinţa cărora exista un semn de întrebare, inclusiv Statele Baltice şi
Moldova. Regimente de tancuri au fost retrase în masă din Moldova. Spre
exemplu, 120 de tancuri împreună cu o brigadă de rachete au fost retrase din
Bălţi. Muniţiile au fost stocate la Colbasna. Toate tancurile au fost retrase de
pe malul drept al Nistrului, la fel ca şi lansatoarele de rachete. Nu a rămas
nimic în partea dreaptă, chiar şi unităţile de mortiere şi lansatoarele de
grenade pe care le deţineau anumite unităţi din Moldova au fost retrase
complet şi transferate pe malul stâng. Regimentul 300 aeropurtat trebuia să
rămână în armata moldovenească, însă a fost retras pe teritoriul Rusiei.
405. DOSAAF-ul era o organizaţie civilă compusă din toate persoanele
apte pentru luptă, cu vârsta cuprinsă între paisprezece şi şaizeci de ani. Prin
urmare, ea a inclus întreaga societate şi era o organizaţie imensă cu o
structură permanentă. În Uniunea Sovietică exista o organizaţie paramilitară
condusă de soldaţi activi, iar adjuncţii lor erau toţi persoane militare. Restul
persoanelor erau civile. Obiectivul organizaţiei era de a instrui persoane, în
special, persoane tinere. Ea era un monstru care cuprindea 102 milioane de
persoane din Uniunea Sovietică. În Moldova ea avea 2 milioane de membri.
Ea avea avioane sportive, deltaplane, sisteme de radar, şcoli pentru
instruirea persoanelor cum să folosească submarinele etc.
În timpurile sovietice, DOSAAF-ul nu avea tancuri, elicoptere,
lansatoare de rachete şi alte lucruri de acest gen disponibile. Această
organizaţie nu avea prea mult armament la dispoziţie; acesta era destinat în
principal pentru instruire.
După crearea CSI, aceasta avea forţe armate aflate sub comanda
reprezentanţilor din Armata Rusă. Mareşalul Şapoşnikov a fost comandant
şi, de asemenea, ministru al Apărării al CSI. Acest ministru a fost numit în
conformitate cu o propunere făcută de Preşedintele Federaţiei Ruse, Elţîn.
Însă, în acelaşi timp, exista un ministru rus al Apărării, şi anume Pavel
Gracev.
Toţi comandanţii de rang superior ai trupelor CSI erau din Moscova,
ceilalţi erau ucraineni şi slavi.
Moldova nu a ratificat partea Tratatului CSI care se referea la aspectul
militar. Mai mult, Moldova nu avea nici o influenţă asupra acţiunilor
ministrului Apărării al CSI, mareşalul Şapoşnikov. Anume în timpul
conflictului, Armata a Paisprezecea a fost transferată de la CSI Federaţiei
Ruse.
406. Mareşalul Şapoşnikov, comandant-şef al forţelor armate ale CSI, nu

a răspuns la scrisoarea trimisă lui în aprilie 1992 de către Preşedintele
Republicii Moldova, care i-a atras atenţia asupra faptului că forţele militare
ale CSI participau la transferul de arme către separatişti.
Politica ce era urmată trebuia să menţină Moldova şi alte republici în
cadrul Uniunii Sovietice sau cel puţin în sfera influenţei directe din partea
fostei Uniuni Sovietice.
Când Lebed a preluat Armata a Paisprezecea, a avut loc un transfer
substanţial de arme, inclusiv multe mine anti-personal, către separatişti de la
Armata a Paisprezecea. Depozitele de arme au fost mutate de la Colbasna.
În 1990, când era ministru al Afacerilor Interne, martorul a luat parte la o
întâlnire cu generalul Iakovlev, comandantul Armatei a Paisprezecea şi
Prim-ministrul moldovean, Muravschi. În ceea ce priveşte separatiştii,
Iakovlev a spus că el a primit instrucţiuni specifice din partea Ministerului
Apărării al Federaţiei Ruse pentru a livra arme miliţiei din Transnistria. În
răspunsul dat dlui Muravschi, care a dorit să ştie dacă aceasta a fost o
avertizare, generalul Iakovlev a spus: „Nu, este doar un fapt că 10,000 de
arme automate Kalaşnikov au fost transferate miliţiei pentru apărarea
regiunii transnistrene”. Generalul Iakovlev a adăugat că lui i-au fost date
instrucţiuni să opună rezistenţă încercărilor din partea Republicii Moldova
de a aduce regiunea sub controlul său şi să nu permită ca Moldova să
stabilească un astfel de control.
Transferul de armament a fost, astfel, inevitabil. Totul a fost bine
organizat. Moldova avea probe de fapt concludente, spre exemplu, de la
prizonierii luaţi de forţele moldoveneşti, care au recunoscut că acest lucru
într-adevăr a avut loc. De asemenea, Moldova a obţinut documente de la
Armata a Paisprezecea care dovedeau că separatiştilor le-au fost transferate
arme. La un anumit moment, în mai 1991, comandantul de atunci al
Armatei a Paisprezecea, Netkacev, a primit instrucţiuni de la ministrul
Apărării de la Moscova să cheme rezerviştii şi să pună trupele şi
echipamentul militar în stare de pregătire de luptă, deoarece Transnistria era
„teritoriu rus, iar … noi [ruşii] trebuie s-o apărăm prin toate mijloacele.”
Martorul a avut o întâlnire cu generalul Netkacev, care i-a spus că ofiţerii
din rezervă au părăsit Armata a Paisprezecea pentru a instrui separatiştii.
Martorul a notat că civilii nu pot amplasa mine, această sarcină specifică
poate fi îndeplinită doar de profesionişti care posedă instruire militară. După
conflict, Moldova a cerut ajutor specialiştilor din Statele Unite ale Americii
pentru a curăţi teritoriul Transnistriei de mine. De asemenea, americanii au
instruit specialiştii moldoveni să demineze câmpurile minate.
407. Ministerul Apărării al Republicii Moldova nu a putut să opună
rezistenţă forţelor transnistrene. Când s-a declanşat conflictul, separatiştii
aveau 30 de tancuri, 50 de unităţi de artilerie, lansatoare de mine de 6 şi 120
mm şi grupuri tactice bine instruite în folosirea artileriei. Acţiunile lor
militare erau bine organizate de către ofiţeri militari activi. Obuze de 120
mm nu pot fi cumpărate de la piaţă; doar Armata a Paisprezecea avea obuze

de acel tip ca cele din regiune. DOSAAF-ul nu avea obuze de acel calibru.
Exista un grup destul de puternic al Armatei a Paisprezecea la Bender,
împreună cu Garda Populară transnistreană. Autobuzele în care erau
transportaţi soldaţi moldoveni neînarmaţi au fost împuşcate din direcţia
cetăţii din Tighina (Bender). În urma investigaţiilor făcute de autorităţile
moldoveneşti, concluzia a fost că acest lucru a fost făcut de soldaţii ruşi. Au
decedat douăzeci şi trei de persoane.
408. Martorul nu a vrut să se pensioneze; aceasta a fost hotărârea
Parlamentului şi a Preşedintelui Snegur, care i-au spus că plecarea sa a fost
cerută de Moscova.
409. A existat un incident în care avioanele moldoveneşti au aruncat
bombe asupra unui sat din Transnistria. Au existat două misiuni aeriene care
au implicat patru unităţi, de fiecare dată au luat parte două avioane. Atunci
când a venit ordinul de a stopa separatiştii să treacă podul, a fost dat ordin
de bombardare a podului. Avioanele folosite nu au fost echipate
corespunzător pentru misiuni de bombardament. Bombele au fost aruncate,
însă ele nu au căzut pe pod. Pe pod erau tancuri. Nu era necesar să fii un
ofiţer militar pentru a identifica cui aparţineau acele tancuri; era clar că
tancurile şi soldaţii erau ale Armatei a Paisprezecea. Ei au trecut soldaţii în
rezervă, în mod intenţionat, iar apoi i-au chemat să pregătească tancurile.
Oamenii care manevrau acele tancuri nu erau ciclişti amatori. Doar un
profesionist putea manevra un tanc. Ei au tras în forţele moldoveneşti. Totul
a fost filmat şi înregistrat.
410. Acţiunea militară putea fi evitată dacă partea rusă nu ar fi provocat
şi sprijinit această invazie. Conflictul a fost o decizie intenţionată a
conducerii ruse din acea perioadă.
411. Când Uniunea Sovietică s-a destrămat, Moldova o ţară mică, a
întâmpinat dificultăţi enorme pentru a coexista cu o ţară atât de mare ca
Rusia. Primul pas pentru Moldova a fost să creeze o armată, un Minister al
Apărării. Nici Ministerul Afacerilor Interne şi nici Ministerul Apărării nu au
fost în stare să menţină integritatea teritorială a ţării. În primele câteva luni
ale existenţei sale, Moldova nu a putut acţiona eficient; ea nu avea arme,
muniţii sau armament din cauza faptului că majoritatea materialului militar
a fost retras în Rusia sau Transnistria din 1990 până în 1991. Ea nu avea
unităţi de artilerie capabile să reziste sau să atace unităţile de pe celălalt mal
al râului. Moldova nu avea nici un alt echipament militar. Pentru a obţine
echipament militar, Moldova a cerut ajutor vecinei sale România. Moldova
a adus din România arme uşoare. Totuşi, nici un român nu a participat la
lupte în pofida celor scrise în ziare. Nici un personal militar din statele
străine nu a fost înrolat în forţele Ministerului Apărării al Republicii
Moldova.
412. Generalul Lebed a spus de multe ori că această Armată a
Paisprezecea poate să ajungă la Bucureşti în două ore, deşi ea niciodată nu a
avut un astfel de obiectiv. Scopul agresiunii ruse a fost să menţină puterea

asupra teritoriului Transnistriei şi să menţină presiunea asupra unui stat mic
ca Moldova.
413. Din 1991 până în 1992, separatiştii din Transnistria nu au avut
multe dificultăţi ca să restructureze liniile de producţie din fabricile
existente acolo pentru a produce arme. Probabil până în 1992, ei erau deja
capabili să-şi producă propriile arme.
Forţele aeriene moldoveneşti aveau avioane de luptă Mig-29.
Comandantul-şef al Forţelor Armate era Preşedintele Snegur, iar Statul
Major se afla sub conducerea generalului Creangă. Martorul a negat că a
vorbit cu dl Plugaru la telefon în legătură cu folosirea avioanelor de luptă,
deoarece dl Plugaru nu lua decizii la acest nivel.
414. Martorul a declarat că el nu a primit niciodată nici un raport despre
pretinsa maltratare a populaţiei civile de către soldaţii moldoveni şi că el nu
avea competenţa să examineze astfel de chestiuni.
415. După ce vărsarea de sânge s-a stopat, Rusia a urmat aceeaşi
politică de protejare a propriilor interese strategice, încercând să-şi menţină
influenţa în Moldova.
39. Valentin SEREDA
416. La momentul audierilor, martorul era director general al

Departamentului Instituţiilor Penitenciare al Republicii Moldova din august
2001. El a lucrat în sistemul penitenciar din 1978-1979.
417. Nu există nici un acord de cooperare judiciară în domeniul
penitenciar între Moldova şi Transnistria. Nu există aranjamente practice
pentru transferul deţinuţilor. Nu a avut loc niciodată un transfer de deţinuţi
de pe o parte pe cealaltă parte a râului. A fost făcută o încercare de a
transfera persoane din Tighina (Bender) la un spital din Moldova. Însă
autorităţile moldoveneşti au refuzat, deoarece nu s-a ajuns la nici un acord.
Medicii moldoveni nu au acces în închisorile din Tiraspol şi viceversa. Nu
au loc convorbiri telefonice între medicii care lucrează în închisorile din
Moldova şi cei din Transnistria. Martorul nu avea informaţii despre medicii
din afara serviciului penitenciar care tratează deţinuţi. Transferul deţinuţilor
în alte state are loc prin intermediul procedurilor de extrădare. Acest lucru
ţine de competenţa Procurorului General.
418. Instituţia din Tighina care tratează pacienţii bolnavi de tuberculoză
a fost debranşată de la sursa de aprovizionare cu apă şi electricitate de către
autorităţile transnistrene. Moldovenii au trimis acolo un generator diesel şi
cisterne cu apă. Automobilele care veneau din Moldova erau reţinute la
hotar timp de până la trei zile. Autorităţile locale din Tighina au interzis
transferul pacienţilor bolnavi de tuberculoză din Moldova în acest centru
medical. Posturile de miliţie din Tighina verificau fiecare automobil care
intra şi ieşea.
419. Nu există nici un condamnat care să fie deţinut în închisorile

moldoveneşti în baza unei hotărâri judecătoreşti a unei instanţe din
Transnistria. Acest lucru este valabil şi pentru instituţiile moldoveneşti din
Tighina. În mod similar, nici o persoană nu este deţinută în Transnistria în
baza unei hotărâri a unei instanţe judecătoreşti din Republica Moldova.
420. Martorul era din Tighina, însă el niciodată nu a vizitat nici o
închisoare de acolo în ultimii cincisprezece ani. Totuşi, el crede că nu există
diferenţe majore între închisorile din Moldova şi cele din Transnistria în
ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, alimentaţia din închisoare, asistenţa
medicală etc..
421. Dacă un deţinut din Moldova ar evada şi ar fugi în Transnistria,
Republica Moldova ar solicita, probabil, asistenţă din partea autorităţilor
transnistrene.
422. În 2002, Moldova a început să scoată jaluzelele de pe geamurile din
celulele închisorilor; această operaţiune ar trebui să fie finisată până la
sfârşitul anului 2003. Aceste jaluzele împiedicau ventilaţia şi pătrunderea
luminii de zi în celule. Moldova încearcă să îmbunătăţească celulele în
general, însă, deoarece nu sunt fonduri suficiente, autorităţile au început cu
deţinuţii minori. De exemplu, aceştia au lavoare pentru spălat şi duşuri în
fiecare celulă. Este posibil ca deţinuţii să primească de la rudele lor
televizoare, etc.
423. În timpul audierii de către avocaţii reclamanţilor, martorul a fost
informat că a avut loc un transfer de deţinuţi între Federaţia Rusă şi „RMN”.
În special, avocaţii reclamanţilor au dat drept exemplu cazul lui V.C.,
care s-a născut în 1968, a fost arestat în „RMN” în 1992 şi transferat în 1993
în Astrahan (Federaţia Rusă), unde a fost condamnat de o instanţă
judecătorească din Federaţia Rusă la cincisprezece ani de închisoare. În
acelaşi an, el a fost adus înapoi în Transnistria. Ulterior, în 1999, el a fost
transferat din nou într-o închisoare din Federaţia Rusă şi, în sfârşit, în 2002,
el a fost transferat înapoi într-o închisoare transnistreană. Un alt exemplu
care a fost prezentat a fost cel cu privire la R.C., care s-a născut în 1973, a
fost arestat la 20 octombrie 1992 în Astrahan şi transferat la 2 iulie 1993 la
Tiraspol, Transnistria, unde a fost condamnat la 14 martie 1996 de către
„Judecătoria Supremă a RMN”. La 27 noiembrie 1999, el a fost transferat la
Moscova, iar la 8 decembrie 1999 la Astrahan. Acolo el a fost condamnat de
către o instanţă judecătorească din Federaţia Rusă la zece ani de închisoare.
La 21 octombrie 2002, el a fost transferat într-o închisoare din Tiraspol.
În răspunsul la această informaţie, martorul a declarat că el nu ştia despre
acest lucru şi că el nu putea să ştie despre acest lucru, deoarece el era la
curent doar cu transferurile din sau pe teritoriul controlat de autorităţile
moldoveneşti. El era sigur că acele transferuri nu au fost efectuate prin
intermediul sau cu autorizaţia instituţiilor din Republica Moldova şi a
presupus că ele au fost organizate direct între autorităţile din Transnistria şi
cele din Federaţia Rusă.
40. Victor BERLINSCHI
424. Martorul a fost deputat în Parlament din 1990 până în 1994 şi

Preşedinte al Comisiei parlamentare pentru combaterea criminalităţii. La
momentul audierilor, el era avocat şi nu mai era deputat în Parlament.
425. Comisia parlamentară nu a avut nici o implicare în conflictul
transnistrean. Martorul însuşi nu ştia în mod direct despre cazul Ilaşcu. El s-
a retras complet din politică în 1994.
Totuşi, el a fost implicat în discuţiile din 1991 şi 1992 cu conducerea
transnistreană pentru soluţionarea conflictului. Însă, aceasta a spus că ea are
forţe armate proprii şi că îşi va îndeplini singură funcţiile sale, iar discuţiile
nu s-au soldat cu nici un rezultat.
41. Constantin OBROC
426. Martorul a fost viceprim-ministru al Republicii Moldova din mai

1990 până în iunie 1992. Din 1993 până în 1996, el a fost consilier al
Preşedintelui Snegur în domeniul administraţiei locale. Din 2002, el este
consultant independent. În calitate de viceprim-ministru, el se ocupa în
special de problemele legate de administraţia locală. În Guvernul Muravschi
au fost trei viceprim-miniştri. Martorul a fost numit Preşedinte al Comisiei
parlamentare pentru negocierile cu regimul transnistrean. Una din ultimele
acţiuni ale acestei Comisii a fost că aceasta a reuşit în 1992 să aducă
deputaţii transnistreni în parlamentul moldovenesc. Ulterior, s-a declanşat
conflictul armat.
427. Martorul nu şi-a dat demisia din proprie iniţiativă în iunie 1992.
Întregul Guvern Muravschi a fost demis; din cauza situaţiei din Transnistria,
a existat o criză între Parlament şi Guvern.
Relaţia dintre Rusia şi Transnistria era foarte clară. Potrivit ultimelor
declaraţii ale Preşedintelui Dumei de Stat, dl Seleznev, pe când acesta se
afla la Chişinău, indiferent de ceea ce se întâmplă în Transnistria este, în
mod intrinsec, legat de Federaţia Rusă.
428. Martorul nu avea nici o informaţie despre distribuirea armelor de
către Armata a Paisprezecea populaţiei transnistrene.
Totuşi, participarea Armatei a Paisprezecea la conflict era un fapt bine
cunoscut. El a fost pe larg documentat în presă. În special, au fost implicate
tancurile Armatei a Paisprezecea. Martorul nu a fost pe câmpul de luptă, el
nu a văzut operaţiunile militare, prin urmare, el nu ar putea descrie în ce
măsură Armata a Paisprezecea a participat, cât de mulţi soldaţi au fost
implicaţi etc. Însă era foarte clar ce s-a întâmplat; oricine ştia acest lucru.
429. Martorul nu a participat la negocierile cu ruşii, ci cu populaţia
transnistreană. Comisia parlamentară pe care a condus-o el a organizat o
reuniune dintre deputaţii aleşi din Transnistria, Ucraina, Moldova şi
România. Nici un reprezentant al parlamentului rus nu a fost contactat în

contextul negocierilor purtate de Comisie.
430. Opinia martorului este că procesul Ilaşcu a fost consecinţa unui joc
politic la scară largă. Nu au existat motive clare pentru procesul lor. Au
existat schimburi de deţinuţi între ambele părţi, însă acest grup a fost exclus.
Dacă partea rusă ar fi dorit eliberarea grupului Ilaşcu, acest lucru ar fi
avut loc.
431. Interesul pentru teritoriul Republicii Moldova a apărut cu mai mult
de două secole în urmă, în timpul războiului ruso-turc. În Moldova locuiau
mulţi slavi, de exemplu, ruşi şi ucraineni. Aceste state mari au folosit
prezenţa populaţiei de origine slavă din aceste state ca o justificare pentru
dorinţa de a controla ceea ce se întâmpla în Moldova.
Activităţile de pe malul stâng au fost promovate şi coordonate de
autorităţile sovietice. Preşedintele Gorbaciov şi-a trimis reprezentantul, pe
mareşalul Akrameev.
432. Martorul a venit cu o propunere de soluţionare a problemei
transnistrene: să le fie dată transnistrenilor o anumită autonomie pentru a se
autoguverna, astfel încât frica lor să fie îndepărtată şi ca ei să fie satisfăcuţi.
Martorul a sugerat ca regiunea să se numească „Regiune” transnistreană
(actualmente aceasta s-a autoproclamat republică), ca să existe o valută
comună şi o responsabilitate comună pentru relaţiile externe pe întreg
teritoriul Republicii Moldova, ca transnistrenilor să le fie permis să aibă
unele simboluri proprii, precum un drapel, şi ca ei să aibă unele forţe
militare aflate sub autoritatea lor. O schemă similară a fost propusă şi pentru
Găgăuzia. De asemenea, planul implica separarea regiunilor în judeţe şi
păstrarea Moldovei ca o entitate unică. Ideea a fost de a da mai multă
autonomie populaţiei din regiunea transnistreană şi judeţelor din cauza
istoriei lor speciale. Însă această propunere a fost respinsă.
La început, punctul de vedere al autorităţilor transnistrene era identic cu
cel al autorităţilor moldoveneşti. Atunci când a fost creată Republica
Moldova, nimeni nu a vorbit despre încălcarea drepturilor populaţiei
vorbitoare de limba rusă. Însă în această regiune existau alte persoane care
aveau obiective separatiste şi de altă natură. În acelaşi timp, Frontul Popular
crea condiţii pentru unirea Moldovei cu România. Moldova a trebuit să facă
faţă acestor situaţii. Înainte de formarea administraţiei locale a regimului
ilegal transnistrean, bineînţeles că autorităţile locale de acolo erau
recunoscute. Autorităţile centrale lucrau cu ele; ele au participat la toate
activităţile curente. După ce a fost creat regimul separatist de la Tiraspol,
malul drept nu a recunoscut autorităţile locale de pe malul stâng. Totuşi, în
realitate, moldovenii păstrau legătura cu oamenii de pe cealaltă parte.
Situaţia de facto era că ei erau lideri ai regiunii.
Referitor la chestiunea cu privire la recunoaştere, a fost dificil de adoptat
o atitudine strict legală, formală, în sensul că, deoarece legalitatea regimului
transnistrean nu este recunoscută de Guvernul Moldovei sau de comunitatea
internaţională, Moldova nu ar trebui să aibă nici o cooperare de lucru cu

acest regim. Aceasta ar fi însemnat că conflictul nu ar fi fost soluţionat
niciodată, însă Moldova avea grijă să ajute populaţia.
433. Martorul nu ştia nimic despre faptul că se pretindea că reclamanţii
au fost agenţi ai serviciilor secrete moldoveneşti în Transnistria.
434. Nimeni din Guvern nu vroia să folosească forţa pentru a soluţiona
conflictul transnistrean, însă, la început, atunci când clădirea miliţiei şi alte
clădiri au fost ocupate, Moldova a trebuit să reacţioneze cu forţa.
România are interese în Moldova. Moldovenii şi românii sunt popoare
care au aceeaşi origine etnică. România a fost implicată în negocierile din
Tighina (Bender). Partea română a acţionat întotdeauna în mod obiectiv, în
afara oricărui reproş. Negocierile au dus la un compromis. Ele au făcut ca
reprezentanţii locali să se comporte ca reprezentând un stat unic.
435. Guvernul moldovenesc şi autorităţile locale au acordat asistenţă
familiilor membrilor grupului Ilaşcu. În calitatea sa de consilier prezidenţial,
martorul a primit-o pe d-a Ilaşcu de câteva ori şi i-a organizat întrevederi cu
Preşedintele Republicii Moldova.
436. Scopul acordului Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992 a fost de a stopa
conflictul militar, luptele şi pierderile de vieţi omeneşti. Acest lucru nu a
însemnat că Guvernul moldovenesc şi-a abandonat suveranitatea asupra
acestui teritoriu.
42. Mihail SIDOROV
437. La momentul audierilor, martorul era deputat în Parlament şi

Preşedinte al Comisiei pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale.
Martorul şi-a început cariera ca judecător profesionist. Timp de
cincisprezece ani, el a lucrat în sistemul judiciar al Moldovei. El a fost
numit judecător cu 30 de ani în urmă. El era membru al Colegiului penal al
Judecătoriei Supreme. Din 1981, după cariera sa judecătorească, el a început
să lucreze în fostul Soviet Suprem. El a fost şef adjunct al Direcţiei juridice
a Secretariatului Sovietului Suprem. În 1991, el a fost demis din funcţia sa
de la Chişinău doar deoarece era de origine rusă şi el a luat decizia să plece
în Transnistria. El a fost numit şef al Departamentului de Justiţie din
Transnistria. Acolo el a lucrat timp de mai puţin de o lună. Până în
decembrie 1993, el a lucrat în sfera privată. Din februarie 1994 până în
1998, el a fost deputat în Parlament. Din 1998 până în 2001, el a fost avocat
parlamentar.
438. Când a fost ales ca deputat în Parlament în 1994, capitolul din viaţa
sa referitor la funcţia sa de şef al Departamentului de Justiţie din
Transnistria a fost închis. Nimeni din Comisia Electorală Centrală nu a avut
nici o obiecţie. Acolo, martorul nu a auzit nimic despre cazul Ilaşcu.
Faptul că pe parcursul unei perioade scurte el a lucrat pentru regimul
separatist din Transnistria nu a constituit un obstacol pentru martor în
cariera sa ulterioară din Moldova, în calitate, spre exemplu, de avocat

parlamentar.
439. În mai sau iunie 1998, când martorul era avocat parlamentar, soţiile
membrilor grupului Ilaşcu au venit la el. Martorul şi colegii săi le-au spus că
ele nu aveau nici un mijloc real pentru a soluţiona problema şi că ele vor
obţine mai mult ajutor dacă se vor adresa Misiunii OSCE. Ulterior, martorul
a lucrat cu OSCE. Alţi cetăţeni din Transnistria s-au adresat martorului cu
diferite probleme, însă avocatul parlamentar nu a putut să soluţioneze aceste
probleme fără OSCE.
440. Guvernul Moldovei nu avea puterea de a influenţa regimul
transnistrean pentru a asigura eliberarea grupului Ilaşcu. După ce regimul
ilegal şi-a creat propria administraţie, inclusiv instanţe judecătoreşti, nu a
existat nici o relaţie şi nici un canal oficial prin care autorităţile
moldoveneşti să poată să-l influenţeze. Peste patru ani după proces, au
existat încercări de a face ceva. Înainte de asta, orice încercări ar fi fost
inutile, deoarece Moldova nu avea mijloace să soluţioneze problema.
Martorul şi-a dat seama că chiar şi reuniunile cu implicarea OSCE nu au
schimbat situaţia.
Martorul a participat la reuniuni internaţionale ale avocaţilor
parlamentari, deoarece el considera că Moldova nu putea soluţiona
problema la nivel intern. Moldova a aderat la Convenţia-cadru cu privire la
minorităţi în 1996. În 1997, Moldova a adoptat Legea cu privire la statutul
minorităţilor naţionale. Situaţia cu privire la drepturile omului din Moldova
a fost discutată la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, unde s-a
spus că s-au făcut multe lucruri în Moldova pentru a asigura respectarea
drepturilor omului. Guvernul are un departament pentru relaţii interetnice.
Minorităţile în Moldova sunt următoarele: 13 % ucraineni, 13 % ruşi, 5 %
găgăuzi, 4 % bulgari şi 3 % evrei. Mai mult de 35 % din populaţia Moldovei
o constituie minorităţile etnice. În Transnistria 40 % din populaţie sunt
moldoveni, 28 % ucraineni şi 22 % ruşi.
441. În martie 1994, imediat după alegerea pentru prima dată a dlui
Ilaşcu ca deputat în Parlament, Parlamentul a pregătit condiţiile pentru ca el
să poată să-şi exercite mandatul de deputat. În acea perioadă, dosarul Ilaşcu
avea o dimensiune politică. Dacă cineva ar fi analizat cazul strict din punct
de vedere juridic, poate că ar fi putut acţiona într-un mod mai rapid şi mai
constructiv.
Eliberarea dlui Ilaşcu a fost rezultatul unei mişcări politice. Ea nu a
rezultat din nici o măsură întreprinsă de autorităţile judiciare.
Guvernul nu a avut nici o posibilitate reală de a întreprinde ceva în cazul
Ilaşcu. El nu putea să se ocupe de caz în mod prioritar. În 1997, martorul a
fost însărcinat să soluţioneze, împreună cu viceministrul Justiţiei, dl Sturza,
problema Ilaşcu. A avut loc o întâlnire dintre dl Sturza şi aşa-numitul
ministru al Justiţiei al Transnistriei. Aceasta a fost o întâlnire pur
protocolară. Ea nu a schimbat nimic. Ulterior, nu au existat nici un fel de
relaţii. Dacă întâlnirile ar fi continuat, problema Ilaşcu ar fi fost invocată,

însă lucrurile nu au evoluat astfel.
442. Martorul nu şi-a putut aminti care din cei trei avocaţi parlamentari s-
a ocupat de cazul Ilaşcu. Aceasta a avut loc în primele luni după crearea
instituţiei avocatului parlamentar. Martorul a avut întâlniri cu OSCE, la care
el a ridicat chestiunea cu privire la cazul Ilaşcu. În calitate de deputat, el nu
s-a adresat nici unei organizaţii internaţionale cu privire la cazul Ilaşcu. În
opinia sa, acestea nu puteau să soluţioneze în Moldova această problemă
specifică.
443. Martorul nu ştia că, prin hotărârea din 3 februarie 1994, Judecătoria
Supremă a Republicii Moldova a dispus transmiterea cazului Ilaşcu
Procuraturii Generale a Republicii Moldova pentru efectuarea unei noi
urmăriri penale. El ştia doar despre propunerea dlui Sturza ca acuzaţiile
împotriva grupului Ilaşcu să fie subiect al unui nou proces într-un stat străin.
444. Martorul nu a văzut niciodată dosarul Ilaşcu. Din informaţia pe care
o avea el, i s-a părut că principalele prevederi ale procedurii penale au fost
îndeplinite – adică, acuzatul a fost învinuit, apărarea a avut acces la dosar,
au fost acumulate probe de la martori, au fost aduse probe cu privire la
comportamentul de care ei erau acuzaţi şi a avut loc un proces la care
inculpaţii au fost prezenţi. Din punct de vedere procedural, martorului i s-a
părut că toate standardele procedurii penale au fost respectate. Martorul a
recunoscut că sentinţa instanţei judecătoreşti a fost casată ca fiind
neconstituţională şi a fost de acord cu faptul că această decizie trebuia
implementată. El credea că o instanţă de apel sau recurs ar trebui să
analizeze întregul dosar.
În ceea ce priveşte victimele pretinselor crime, opinia martorului era că
hotărârea în acest caz va fi legată de soluţionarea întregii probleme
transnistrene.
445. În ceea ce priveşte acţiunile ulterioare, ele trebuie analizate prin
prisma procedurii penale, în acest sens martorul văzând două posibile
scenarii. În primul rând, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova,
ca instanţă supremă în stat, să revizuiască cazul. În al doilea rând, se poate
începe de la premisa că faptele într-adevăr dovedesc că a fost necesară
pornirea unei urmăriri penale: a fost efectuată o urmărire penală, au fost
adunate probe, etc. În baza acesteia, cazul trebuie transmis Curţii Supreme
de Justiţie spre examinare. Ar trebui să existe o reexaminare a probelor
imparţiale în afara contextului politic. Martorul credea că Codul de
procedură penală nu conţinea nici o prevedere referitor la ceea ce a fost
făcut de Judecătoria Supremă în cazul Ilaşcu. În orice caz, el nu ştia despre
alte astfel de cazuri din Transnistria şi Moldova. In fine el a considerat ca
fiind evident faptul că standardele internaţionale nu au fost respectate de
către Judecătoria Supremă din Republica Moldova.
446. Martorul ştia despre ordonanţa din august 2000 a Procurorului
General de încetare a urmăririi penale pornite împotriva procurorilor şi
judecătorilor transnistreni care au participat la procesul Ilaşcu. În 1995 sau

1996, Parlamentul moldovenesc a avut o întâlnire cu colegii din Tiraspol, în
timpul căreia martorul i-a întrebat pe ultimii de ce ei nu veneau la Chişinău.
Deputaţii din Transnistria i-au răspuns că ei nu puteau veni la Chişinău,
deoarece împotriva lor a fost pornită o urmărire penală de către Procurorul
General al Republicii Moldova. Martorul credea că pornirea urmăririi
penale împotriva procurorilor şi judecătorilor transnistreni a fost mai
degrabă o decizie politică decât una juridică. La fel, şi anularea ordonanţei
de pornire a urmăririi penale a fost o chestiune politică.
447. Martorul a declarat că, atunci când el a fost avocat parlamentar,
Moldova avea trei avocaţi parlamentari. El nu-şi putea aminti care dintre ei
s-a ocupat în mod special de cazul Ilaşcu. Dacă ei s-ar fi adresat direct
administraţiei din Transnistria, ei nu ar fi obţinut nimic. Aceasta s-a
confirmat şi prin eforturile lor cu privire la problemele cu care s-a
confruntat instituţia din Bender, care trata deţinuţii bolnavi de tuberculoză.
Autorităţile locale transnistrene au debranşat-o de la reţelele de electricitate,
gaz şi canalizare. Unul din avocaţii parlamentari s-a adresat dlui Smirnov,
însă nu a primit nici un răspuns. Centrul pentru Drepturile Omului s-a
adresat OSCE, o organizaţie internaţională – singura entitate care avea o
anumită influenţă în regiune.
448. Instanţele judecătoreşti funcţionau în oraşele transnistrene de mai
mult de zece ani; ele s-au pronunţat în mai mult de 4,000 de dosare penale şi
în mai mult de 10,000 de dosare civile. Prin urmare, a apărut întrebarea dacă
aceste hotărâri ar trebui sau nu să fie casate, fie ca toate aceste dosare să fie
reexaminate, fie să aibă loc o simplă revizuire a acestor dosare la cerere şi,
dacă este cazul, printr-o hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie.
449. Criza din 1991-1992 nu a fost rezultatul unor acţiuni spontane. În
1989, în Republica Moldova a fost adoptată o nouă lege cu privire la limbi.
Această decizie nu a fost agreată. Ea a dus la faptul că o parte din populaţie
a organizat în iunie-iulie 1989 proteste, la care malul stâng al Nistrului,
Tiraspolul, a participat activ. Aceasta a constituit primul pas spre separare.
În 1990, la Chişinău situaţia s-a înrăutăţit, când anumite forţe politice au
început să organizeze activităţi împotriva deputaţilor de pe malul stâng. În
Parlament erau 360 de locuri. Unii parlamentari de pe malul stâng au fost
bătuţi, organele de ocrotire a normelor de drept nu au întreprins nimic şi, ca
rezultat, în jur de 60 de deputaţi de pe malul stâng au părăsit Parlamentul.
Ulterior, situaţia s-a înrăutăţit.
Evenimente similare au avut loc şi în Găgăuzia. Parlamentului i s-a cerut
să soluţioneze problema prin mijloace paşnice, însă găgăuzii şi transnistrenii
au decis să-şi creeze propriile structuri de forţă. Prin urmare, Parlamentul a
declarat aceste structuri ca fiind neconstituţionale. În consecinţă, din august
1990, în Moldova existau trei regiuni. După soluţionarea situaţiei din
Găgăuzia, doar Transnistria nu se afla de facto sub autoritatea
Parlamentului.
Evenimentele din 1990 au evoluat foarte repede. În octombrie 1990, a

avut loc un marş al voluntarilor spre sudul Moldovei. Acest marş a fost
provocat de proclamarea, în luna august a acelui an, a Republicii Găgăuzia.
Aceasta a fost o parte din încercarea de a instala frica în ţară. Din fericire, în
partea de sud nu au avut loc lupte sau pierderi de vieţi omeneşti. Conflictul
armat a fost provocat de ceea ce s-a întâmplat la Dubăsari la 2 noiembrie
1990, iar ulterior a fost practic imposibil de a stopa evenimentele.
În martie 1992, conflictul armat s-a declanşat mai întâi în Dubăsari, iar
apoi în Bender. După aceasta, tot procesul de negocieri s-a destrămat.
Parlamentul nu avea acces pe malul stâng. Din 1992, nu au existat relaţii
între structurile oficiale. Abia în 1994, Parlamentul a creat o comisie pentru
restabilirea relaţiilor dintre structurile oficiale ale Moldovei şi Transnistria.
Martorul a fost membru al Comisiei parlamentare pentru soluţionarea
problemei transnistrene. Această comisie a format o echipă de investigaţie
care să cerceteze ce s-a întâmplat în 1992. În 1995, au avut loc câteva
întâlniri cu deputaţii din Transnistria. În 2000, a fost din nou creată o
comisie specială pentru soluţionarea problemei transnistrene. În 2001, au
avut loc câteva întâlniri, însă, din păcate, în 2002 nu a avut loc nici o
întâlnire. Martorul a declarat că el avea mari speranţe în succesul iniţiativei
iniţiate de Misiunea OSCE cu participarea Ucrainei şi a Rusiei. El a salutat
declaraţia Preşedintelui Voronin şi proiectul de reglementare care a fost
elaborat.
450. Martorul a participat la elaborarea Legii cu privire la statutul juridic
special la Găgăuziei, care a oferit în 1994 acestei regiuni un statut de
autonomie. Între Moldova şi Găgăuzia nu a existat un conflict militar, iar
Moldova a sperat că va fi posibil de soluţionat conflictul cu Transnistria în
acelaşi fel. Cu regret, războiul din 1992 din Transnistria a cauzat sute de
morţi de ambele părţi şi era nevoie de timp pentru ca astfel de răni să se
vindece. Martorul credea că dacă politicienii de pe ambele maluri ar dori
actualmente să facă un pas înainte, această problemă ar putea fi soluţionată
într-o perioadă scurtă de timp.
451. De la sfârşitul lui 1990, în Transnistria a existat un sistem judiciar
separat. Nici una din hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti
transnistrene nu a fost recunoscută de autorităţile judiciare din Moldova.
Condamnarea dlui Ilaşcu şi a grupului său a fost anulată, însă cazul lor nu a
fost niciodată examinat de instanţele judecătoreşti din Moldova.
452. Martorul a subliniat că Transnistria există de facto ca un stat
suveran, cu propria legislaţie, propriul sistem judiciar şi propriile procese de
executare a hotărârilor judecătoreşti. Recent, Transnistria a creat o Curte
Constituţională. El a notat că Rusia a insistat întotdeauna asupra menţinerii
integrităţii teritoriale a Moldovei, conform situaţiei în anul 1990, ceea ce a
fost confirmat prin acordurile cu Federaţia Rusă.
Martorul era de opinia că nu exista nici o responsabilitate a Federaţiei
Ruse pentru evenimentele examinate de către Curte. Relaţiile dintre Rusia şi
Transnistria erau tensionate. Conducerea din Transnistria nu s-a întâlnit

niciodată cu Preşedintele sau Prim-ministrul Federaţiei Ruse, în timp ce
Preşedintele şi miniştrii moldoveni au vizitat Transnistria.
453. Referindu-se la influenţa pe care alte state o au asupra Transnistriei,
martorul a subliniat că Transnistria era o piaţă liberă. Sursa sa cea mai
stabilă de investiţii era capitalul german, însă erau şi unele investiţii
belgiene în întreprinderile locale. Potrivit transnistrenilor, valuta lor era
imprimată în Germania.
454. Moldova asigură sistemul de telecomunicaţii pentru Transnistria. În
Moldova există un singur „spaţiu” pentru telecomunicaţii. În Transnistria
există propria companie de telecomunicaţii, iar populaţia Transnistriei
achită facturile pentru telefon acestei companii. Doar telefoanele mobile nu
funcţionează în Tiraspol. Campionatul moldovenesc de fotbal include şi
Transnistria. Cu adevărat, actuala campioană a Moldovei la fotbal este din
Tiraspol şi ea are în Tiraspol un stadion de fotbal foarte bun. Echipa
naţională de fotbal a Moldovei urmează să joace cu Olanda la 1 aprilie 2003
pe stadionul din Tiraspol. Prin urmare, în esenţă, Transnistria este o
problemă politică.
455. În noiembrie 1990, Parlamentul a adoptat o hotărâre cu privire la
măsurile de stabilizare a situaţiei social-economice din Moldova. Această
hotărâre a condamnat orice încercări de a soluţiona conflictele interetnice
prin forţă. Martorul a lucrat în grupul care a pregătit proiectele de acte
relevante. În cadrul Guvernului a fost creat departamentul pentru relaţii
inter-etnice. Scopul acestuia era de a proteja minorităţile naţionale. În 2001,
a fost adoptată o lege. Însă anterior, în ceea ce priveşte minorităţile etnice,
în Moldova exista o problemă gravă.
43. Pavel CREANGĂ
456. Martorul a fost viceministru al Apărării în perioada mai-iunie 1992.

Ulterior, el a fost ministru al apărării din 1992 până în 1997. La momentul
audierilor, el era pensionar. Înainte de a fi viceministru al Apărării în 1992,
el s-a întors în Moldova în 1990 din Belarus, unde a fost comandant de
armată. După ce a lucrat în calitate de consilier cu privire la Cuba, martorul
s-a pensionat din armata sovietică şi s-a întors acasă. Ulterior, el a depus
jurământul de acceptare a noilor responsabilităţi în Moldova.
Din 1990 până în 1992, el a lucrat la departamentul militar. Din 1997 şi
ulterior, el nu a deţinut nici o funcţie oficială.
457. După declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, unele
persoane din Moldova doreau să rămână în componenţa Uniunii Sovietice.
Ele au urmărit acest scop prin crearea trupelor paramilitare, aşa-numitele
gărzi populare, care au devenit forţe separatiste. Moldova nu a putut accepta
acest lucru şi a încercat să soluţioneze problema prin mijloace paşnice. Însă,
în 1990, ea a fost obligată să creeze batalioane din forţele de rezervă.
Ulterior, au început să-şi facă apariţia grupări armate. Din partea sa,
Ministerul Apărării a început să întreprindă ceva în mai 1992, când martorul
era viceministru. El a fost viceministru al Apărării şi membru al consiliului
consultativ al Preşedintelui. În mai 1992, lui i s-a spus să deschidă în
Transnistria un centru de comandă.
Nu era un secret că separatiştii primeau ajutor din Odesa şi Moscova.
Moldova a încetat să exercite controlul asupra părţii de est a ţării de la
sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992.
În 1992, forţele armate moldoveneşti erau compuse din aproximativ zece
batalioane, adică şase mii de trupe active în bază permanentă şi aceasta a
fost situaţia până la sfârşitul conflictului. Acestea erau compuse din trupe
ale Ministerului Afacerilor Interne şi ale poliţiei, precum şi din trei
detaşamente de voluntari. Aceasta constituia în total aproape şase mii de
trupe active. Forţele transnistrene numărau circa şase mii. Armata a
Paisprezecea avea în jur de douăsprezece-paisprezece mii de trupe.
Forţele armate moldoveneşti nu aveau echipament de tipul celui deţinut
de separatişti. La început, forţele moldoveneşti aveau o armă automată la
zece persoane. Ele nu aveau unităţi corespunzătoare.
Armata a Paisprezecea a oferit separatiştilor echipament şi ajutor. Ofiţerii
din gărzile populare veneau din Armata a Paisprezecea, iar Armata a
Paisprezecea îi aproviziona cu arme.
Martorul a avut o întâlnire cu Iakovlev, care i-a spus că transnistrenii
aveau mii de arme. Sub pretextul sechestrării, folosind copii şi femei, a fost
transmis un număr mare de arme. Au fost transferate în jur de 30 de tancuri,
32 de maşini de luptă blindate, 24 de unităţi de artilerie, mortiere, lansatoare
de grenade anti-tanc, artilerie anti-tanc şi unităţi anti-aeriene. Comandantul
Armatei a Paisprezecea, generalul Lebed, a declarat la televiziune că el
personal a chemat şi a înarmat doisprezece mii de soldaţi pentru
transnistreni şi că el personal a făcut posibilă existenţa forţelor armate
transnistrene. Operaţiunile forţelor armate transnistrene erau desfăşurate sub
controlul ofiţerilor Armatei a Paisprezecea.
Tancurile care au apărut pe podul de pe Nistru aparţineau Armatei a
Paisprezecea. Tancurile aveau numere pe ele.
Martorul a declarat că el avea documente cu privire la transmiterea
armelor către separatişti de către Armata a Paisprezecea şi a adăugat că,
posibil, documentele se mai află încă la Ministerul Apărării. Predarea fizică
sau transferul este o chestiune. Un transfer formal în baza documentelor
oficiale este o cu totul altă chestiune. Separatiştii au „sechestrat” arme de la
Armata a Paisprezecea folosind copii şi femei. Tancurile care au fost
sechestrate cu ajutorul scuturilor umane au fost de la regimentul 183 de
infanterie motorizată, precum şi de la alte unităţi ale Armatei a
Paisprezecea. Sub pretextul unei sechestrări cu folosirea scuturilor umane, a
femeilor şi copiilor, în realitate a avut loc un transfer.
Armamentul şi echipamentul în cauză nu putea fi parte din proprietatea

DOSAAF. DOSAAF-ul avea, într-adevăr, un milion de patroane, însă doar
arme foarte uşoare. DOSAAF-ul nu avea deloc arme de luptă.
458. Unităţile armate transnistrene erau mai bine echipate decât unităţile
moldoveneşti. Ele aveau tancuri, în timp ce moldovenii nu aveau nici măcar
un singur tanc. Ei aveau mai multe maşini blindate decât moldovenii.
Moldovenii aveau artilerie puternică, spre exemplu, sisteme Uragan, care
erau capabile să ajungă până la 27 km, însă care nu au fost folosite.
Moldova a folosit doar artilerie, în timp ce transnistrenii au folosit tancuri.
Moldovenii i-au avertizat pe transnistreni că dacă aceştia vor folosi
tancurile, Moldova va folosi ca răspuns artileria. De asemenea, moldovenii
aveau mortiere şi tunuri.
459. Moldova niciodată nu a deschis focul asupra satelor şi a regiunilor
locuite. Nici o clădire nu a fost distrusă de forţele moldoveneşti. Acesta nu a
fost un război pentru care martorul a fost instruit la şcoala militară.
460. În ceea ce priveşte împuşcăturile de la cetatea din Tighina (Bender),
atunci când forţele moldoveneşti au intrat în oraşul Bender, unele din aşa-
numitele gărzi populare s-au retras în cetatea ocupată în trecut de batalionul
de apărare chimică al Armatei a Paisprezecea. Ulterior, ele au deschis focul,
posibil, împreună cu batalionul chimic.
461. Moldova avea muniţii de 122 mm şi le-a folosit. Sistemele de
artilerie Uragan pe care le aveau moldovenii erau mult mai eficiente decât
sistemele Grad, de care dispuneau transnistrenii. Moldovenii nu au folosit
niciodată sistemele Uragan, deoarece ei ştiau cât de distructive sunt ele.
Dacă Moldova şi-ar fi dorit victoria cu orice preţ, ea ar fi folosit sistemele
Uragan.
Trupele moldoveneşti aveau apărare aeriană, însă nu exista o apărare
colectivă cu Ucraina şi România. Forţele moldoveneşti au trebuit să
folosească avioane Mig-29 pentru bombardament. De cealaltă parte, existau
grupuri armate care foloseau artileria. Aceasta nu era o operaţiune
poliţienească. Exista o singură soluţie – de a bombarda podul, dar nu şi
cartierele rezidenţiale. Intenţia a fost de a distruge podul pentru a împiedica
trecerea tancurilor peste el şi, astfel, de a preveni pierderi mari de partea
moldovenească. Aceasta a avut loc la Tighina (Bender).
462. Grupurile de voluntari care luptau de partea Moldovei nu au ucis
alte persoane. Ele îşi apărau ţara de separatişti. Forţele armate moldoveneşti
nu au tras niciodată în direcţia spaţiilor locuite.
463. Moldova nu a trimis grupări ale serviciilor secrete în Transnistria.
Forţele moldoveneşti au folosit persoanele pe care le cunoşteau. Ele nu au
trimis pe cineva în mod special să lucreze acolo ca agent al serviciilor
secrete. Ele însă aveau persoane care, în mod benevol, le transmiteau
informaţii.
464. În timpul conflictului, Armata a Paisprezecea era staţionată pe
aerodromul militar din Tiraspol. Acesta era folosit de unul din escadroanele
sale. Avioanele aterizau de la Moscova. După conflict, a existat un acord

care a prevăzut modul de folosire a aerodromului.
465. În perioada când martorul era ministru al Apărării, au fost semnate
acorduri dintre Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la retragerea unor
unităţi ale Armatei a Paisprezecea. Regimentul nr. 300 de paraşutişti a fost
retras, la fel ca şi un batalion de comunicaţii, precum şi alte unităţi. De
asemenea, aceste acorduri s-au referit la regimul aerodromului militar din
Tiraspol şi la statutul juridic al soldaţilor ruşi de pe teritoriul Republicii
Moldova.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA IORDACHI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
Această versiune a fost rectificată la 24 septembrie 2009

potrivit Regulii 81 din Regulamentul Curţii
STRASBOURG
10 februarie 2009
DEFINITIVĂ
potrivit articolului 44 § 2 (c) din Convenţie

HOTĂRÎREA în cauza IORDACHI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI 1
În cauza Iordachi şi Alţii c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Deliberînd în secret la 20 ianuarie 2009,
PROCEDURA
Moldova, din 23 mai 2002, depusă la Curte în conformitate cu articolul 34
din Convenţia privind Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale („Convenţie”) de către dl Vitalie Iordachi, dl Vitalie
Nagacevschi, Dna Snejana Chitic, dl Victor Constantinov şi dl Vlad
Gribincea (“reclamanţi”).
2. Guvernul Moldovei (“Guvern”) a fost reprezentat iniţial de Agentul
său dl V. Pârlog şi ulterior de succesorul acestuia dl V. Grosu.
3. Reclamanţii au pretins în particular, în conformitate cu Articolul 8 din
Convenţie, precum că dreptul lor la libera corespondenţă nu a fost respectat
din momentul în care legea domestică, care reglementează înregistrarea
convorbirilor telefonice, nu conţine suficiente garanţii împotriva abuzurilor
din partea autorităţilor naţionale.
4. Cererea a fost distribuită Secţiunii a Patra de la Curte (Regula 52 § 1
din Regulamentul Curţii). Înlăuntrul Secţiei, Camera care va examina cazul
(Articolul 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită după cum prevede Regula
26 § 1.
5. Prin decizia din 5 aprilie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă şi
a reunit aspectul cu privire la statutul de victimă cu examinarea fondului
cauzei.
6. Reclamanţii şi Guvernul, fiecare au prezentat observaţiile
suplimentare în scris (Regula 59 § 1), totodată, după consultarea părţilor,
Camera dispunînd că nu sunt necesare audieri pe fond (Regula 59 § 3 in
fine).
2 HOTĂRÎREA în cauza IORDACHI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI
7. Reclamanţii, născuţi în 1972, 1965, 1980, 1961 şi 1980 respectiv,

locuiesc în Chişinău. Dumnealor sunt membrii organizaţiei non-
guvernamentale “Juriştii pentru Drepturile Omului”, situată în Chişinău,
specializată în reprezentarea intereselor reclamanţilor în faţa Curţii.
8. Potrivit reclamanţilor, după ce partidul comuniştilor a venit la
guvernare numărul violărilor drepturilor omului a sporit considerabil. În
acest context a fost formată organizaţia lor, scopul căreia presupunea
protecţia drepturilor omului prin acordarea asistenţei persoanelor care caută
să depună cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
9. Ca urmare, reclamanţii au considerat că au cauzat Guvernului o daună
în legătură cu diminuarea imaginii statului şi a pierderilor financiare în
rezultatul încălcărilor constatate în cazurile la care dînşii au contribuit să fie
înaintate la Curte.
10. Reclamanţii au afirmat că urmare a activităţii lor a persistat riscul
serios de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice ale acestora,
datorită prevederilor legislaţiei în vigoare. Dumnealor nu au reclamat în
special că au fost victimele unei interceptări concrete a comunicărilor sale,
fie prin telefon sau prin poştă, şi în acest sens nu au declanşat nici o
procedură la nivel naţional.
11. Guvernul a contestat pretinsa sporire a numărului de violări a
drepturilor omului după ce partidul comuniştilor a cîştigat alegerile.
12. La 17 ianuarie 2008 unul din reclamanţi a formulat o adresare faţă de
Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi a solicitat informaţii statistice,
inter alia, privitoare la numărul demersurilor organelor de investigaţii
depuse la instanţele de judecată în sensul interceptării convorbirilor
telefonice, precum şi numărul celor satisfăcute şi numărul demersurilor
respinse.
13. În scrisoarea din 06 februarie 2008 Şeful Aparatului Preşedintelui
Curţii Supreme de Justiţie a informat că în anul 2005 din numărul total de
2609 din demersuri întru interceptare, 98.81% au fost autorizate; în anul
2006 din 1931 de demersuri, 97.93% au fost autorizate; şi in anul 2007 din
2372 de demersuri, 99.24% au fost autorizate.
14. Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii din 12 aprilie

1994 prevede următoarele:
“Articolul 2. Sarcinile activităţii operative de investigaţii
Sarcinile activităţii operative de investigaţii sînt:
a) relevarea atentatelor criminale, prevenirea curmarea, descoperirea infracţiunilor şi

a persoanelor care le organizează, le comit sau le-au comis, precum şi asigurarea
compensării daunei cauzate de infracţiune;
b) căutarea persoanelor care se ascund de organele de cercetare penală şi de anchetă

penală sau de judecată sau care se sustrag de la sancţiunea penală şi a celor dispăruţi
fără urmă;
c) colectarea de informaţii despre evenimentele sau acţiunile care pun în pericol

securitatea de stat, militară, economică sau ecologică a Republicii Moldova.
...
Articolul 4. Baza juridică a activităţii operative de investigaţii
(1) Constituţia, prezenta lege şi alte acte normative adoptate în conformitate cu

acestea constituie baza juridică a activităţii operative de investigaţii.
(2) Organele care exercită activitate operativă de investigaţii emit în limitele

competenţei lor, în corespundere cu legislaţia şi de comun acord cu Curtea Supremă
de Justiţie şi Procuratura Generală acte normative departamentale care reglementează
organizarea, metodele şi tactica efectuării măsurilor operative de investigaţii.
Articolul 5. Respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei în activitatea operativă

de investigaţii
...
(2) Persoana care consideră că acţiunile organului ce înfăptuieşte măsuri operative

de investigaţii au condus la lezarea drepturilor şi libertăţilor sale înaintează o plîngere
împotriva acestor acţiuni în organul ierarhic superior, procurorului sau judecătorului
de instrucţie. Plîngerea înaintată nu suspendă executarea acţiunilor atacate, dacă
organul care exercită activitatea operativă de investigaţii nu consideră aceasta necesar.
(3) Pentru a asigura examinarea deplină şi multilaterală a reclamaţiei persoanei faţă

de care au fost aplicate în mod neîntemeiat măsuri operative de investigaţii, organele
care le-au exercitat sînt obligate, la cererea judecătorului de instrucţie sau a
procurorului, să prezinte acestuia toate actele operative de serviciu, întocmite pe tot
parcursul înfăptuirii măsurilor respective contestate (atacate) în conformitate cu
legislaţia. Datele despre persoanele care au contribuit în mod confidenţial la
înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii se prezintă numai la cererea
Procurorului General.
(4) În cazul cînd organul (persoana oficială) care exercită activitate operativă de
investigaţii încalcă drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice,
organul ierarhic superior, procurorul sau judecătorul de instrucţie sînt obligaţi să
întreprindă măsuri în vederea restabilirii acestor drepturi şi interese legitime,

compensării daunei cauzate, în conformitate cu legislaţia.
Articolul 6. Măsurile operative de investigaţii
(1) Măsurile operative de investigaţii se înfăptuiesc numai în

conformitate cu legislaţia şi numai în cazul cînd pe altă cale este imposibil de a
asigura realizarea sarcinilor prevăzute în articolul 2.
(2) În scopul soluţionării sarcinilor prevăzute la art.2, organele care exercită

activitatea operativă de investigaţii, respectînd regulile de conspiraţie, sînt în drept să
înfăptuiască:…
(l) interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri; ...
Măsurile operative de investigaţii prevăzute la ..., (1), ... se efectuează exclusiv de

Ministerul Afacerilor Interne şi de Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii
Moldova în condiţiile legii şi numai în cazurile în care aceste măsuri sînt necesare
pentru asigurarea securităţii naţionale, ordinii publice, bunăstării economice a ţării,
menţinerea ordinii de drept şi prevenirea infracţiunilor, ocrotirea sănătăţii, protejarea
moralităţii ori pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. …”
În anul 2003 acest articol a fost modificat după cum urmează
(modificările sunt marcate):
„Articolul 6. Măsurile operative de investigaţii
(1) Măsurile operative de investigaţii se înfăptuiesc numai în conformitate cu

legislaţia de procedură penală şi numai în cazul cînd pe altă cale este imposibil de a

înfăptuiască:…
(l) interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri;
Măsurile operative de investigaţii prevăzute la…, (1), … se efectuează exclusiv de

menţinerea ordinii de drept şi prevenirea sau descoperirea infracţiunilor deosebit de
grave, pentru ocrotirea sănătăţii, protejarea moralităţii ori pentru apărarea drepturilor
şi libertăţilor altor persoane. …”
Articolul a fost modificat repetat în anul 2007 şi actualmente stipulează
următoarele (modificările sunt marcate):
“ Articolul 6. Măsurile operative de investigaţii
(1) Măsurile operative de investigaţii se înfăptuiesc numai în conformitate cu

legislaţia de procedură penală şi numai în cazul cînd pe altă cale este imposibil de a

înfăptuiască:…
(l) interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri;
Măsurile operative de investigaţii prevăzute la…, (1), … se efectuează exclusiv de

menţinerea ordinii de drept şi prevenirea sau descoperirea infracţiunilor grave,
deosebit de grave şi excepţional de grave pentru ocrotirea sănătăţii, protejarea
moralităţii ori pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. …”
Conform prevederilor articolului 16 din Codul Penal drept infracţiuni
grave sunt considerate acele fapte pentru care legea penală prevede
pedeapsă închisorii pînă la cincisprezece ani; infracţiuni deosebit de grave
sunt acele fapte intenţionate şi pedepsibile cu închisoare peste cincisprezece
ani; şi excepţional de grave acele infracţiuni intenţionate şi pedepsibile cu
detenţiune pe viaţă. Aproximativ 59% din toate infracţiunile prevăzute de
Codul Penal din Moldova intră în categoria de infracţiuni grave, deosebit şi
excepţional de grave.
“Articolul 7 Temeiurile înfăptuirii măsurilor operative de investigaţii
(1) Temeiurile pentru înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii sînt:
a) circumstanţele neclare în legătură cu procesul penal intentat;
b) informaţiile devenite cunoscute organelor care exercită activitate operativă de

investigaţii:
- privind acţiunea contrară legii în curs de pregătire, comitere sau comisă, precum şi
privind persoanele care o pregătesc, o comit sau au comis-o, dacă datele pentru
intentarea procesului penal sînt insuficiente;
- privind persoanele care se ascund de organele de urmărire penală sau de judecată

ori care se eschivează de la sancţiunea penală; …
c) însărcinările anchetatorului, organului de cercetare penală, indicaţiile procurorului

sau decizia instanţei de judecată în cauzele penale aflate în procedura lor;
d) interpelările organelor care exercită activitate operativă de investigaţii, în

temeiurile indicate în prezentul articol. …”

Articolul 7 Temeiurile înfăptuirii măsurilor operative de investigaţii
(1) Temeiurile pentru înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii sînt:
a) circumstanţele neclare în legătură cu procesul penal intentat;
b) informaţiile devenite cunoscute organelor care exercită activitate operativă de

investigaţii:
- privind acţiunea contrară legii în curs de pregătire, comitere sau comisă, precum şi
privind persoanele care o pregătesc, o comit sau au comis-o, dacă datele pentru
intentarea procesului penal sînt insuficiente;
- privind persoanele care se ascund de organele de urmărire penală sau de judecată

ori care se eschivează de la sancţiunea penală; …
c) însărcinările ofiţerului de urmărire penală, indicaţiile procurorului sau decizia

instanţei de judecată în cauzele penale aflate în procedura lor;
d) interpelările organelor care exercită activitate operativă de investigaţii, în

temeiurile indicate în prezentul articol. …”
Articolul 8. Condiţiile şi modul de înfăptuire a măsurilor operative de investigaţii
(1) Înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii ce violează drepturi ocrotite de

lege – secretul corespondenţei, convorbirilor telefonice şi altor convorbiri,
comunicaţiilor prin telegraf, precum şi inviolabilitatea locuinţei se admite doar în
scopul culegerii informaţiilor despre persoanele care pregătesc sau care tentează să
comită infracţiuni grave, care comit sau care au comis deja infracţiuni grave şi numai
cu sancţiunea procurorului, în baza deciziei motivate a unuia din conducătorii
organului respectiv. …
(2) În cazuri ce nu îngăduie amânare şi pot genera comiterea unei crime grave, în
baza concluziei motivate a unuia din conducătorii organului respectiv care exercită
activitatea operativă de investigaţii, se admite înfăptuirea măsurilor operative de
investigaţii cu înştiinţarea procurorului în decurs de 24 de ore.
(3) În cazul apariţiei pericolului pentru viaţa, sănătatea, proprietatea unor persoane
aparte, la cererea lor sau cu acordul lor în scris, se permite interceptarea convorbirilor
prin telefonul acestora sau prin alte aparate de intercomunicaţii în baza hotărârii
aprobate de conducătorul organului care exercită activitatea operativă de investigaţii
cu înştiinţarea procurorului.
„Articolul 8. Condiţiile şi modul de înfăptuire a măsurilor operative de investigaţii

lege – secretul corespondenţei, convorbirilor telefonice şi altor convorbiri,
comunicaţiilor prin telegraf, precum şi inviolabilitatea locuinţei se admite doar în
scopul culegerii informaţiilor despre persoanele care pregătesc sau care tentează să
comită infracţiuni deosebit de grave, sau care comit sau care au comis deja
infracţiuni deosebit de grave şi numai cu sancţiunea judecătorului de instrucţie, în
baza deciziei motivate a unuia din conducătorii organului respectiv. …
(2) În cazuri ce nu îngăduie amânare şi pot genera comiterea unei crime grave, în
baza concluziei motivate a unuia din conducătorii organului respectiv care exercită
activitatea operativă de investigaţii, se admite înfăptuirea măsurilor operative de
investigaţii: cu înştiinţarea judecătorului de instrucţie în decurs de 24 de ore.
Judecătorul de instrucţie trebuie informat despre motivele şi trebuie să verifice
legalitatea măsurilor înfăptuite.
(3) În cazul apariţiei pericolului pentru viaţa, sănătatea, proprietatea unor persoane
aparte, la cererea lor sau cu acordul lor în scris, se permite interceptarea convorbirilor
prin telefonul acestora sau prin alte aparate de intercomunicaţii în baza hotărîrii
aprobate de conducătorul organului care exercită activitatea operativă de investigaţii
cu autorizarea judecătorului de instrucţie.”
Articolul a suferit modificări repetate în anul 2007 şi actualmente
stipulează (modificările sunt marcate):
„Articolul 8. Condiţiile şi modul de înfăptuire a măsurilor operative de investigaţii

lege - interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri; controlul
comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări; culegerea informaţiei de la instituţiile
de telecomunicaţii – se admite doar în scopul culegerii informaţiilor despre persoanele
care pregătesc, întreprind tentative de comitere, comit sau au comis infracţiuni
grave, deosebit de grave sau excepţional de grave şi numai în baza încheierii
judecătorului de instrucţie şi a deciziei motivate a unuia din conducătorii organului
respectiv care exercită activitate operativă de investigaţii…
(2) În cazul apariţiei pericolului pentru viaţa, sănătatea, proprietatea unor

persoane aparte, la cererea lor sau cu acordul lor în scris, se permite
interceptarea convorbirilor prin telefonul acestora sau prin alte aparate de
intercomunicaţii în baza hotărîrii aprobate de conducătorul organului care
exercită activitatea operativă de investigaţii cu autorizarea judecătorului de
instrucţie….
Articolul 9 Efectuarea controlului operativ
(1) În cazul prezenţei temeiurilor prevăzute în articolul 7 organele care exercită

activitatea operativă de investigaţii au dreptul de control operativ. Efectuarea
controlului operativ este supusă înregistrării obligatorii.
(2) Controlul operativ se efectuează cu autorizaţia şi sub supravegherea

conducătorului organului ce îl efectuează. Rezultatele măsurilor operative de
investigaţii se reflectă în actele operative de serviciu. ...
(3) Actele operative de serviciu se prezintă procurorului pentru a obţine aprobarea

înfăptuirii măsurilor operative de investigaţie.
(4) Controlul operativ se suspendă în cazul rezolvării sarcinilor concrete ale

activităţii operative de investigaţii prevăzute în articolul 2 sau stabilirii
circumstanţelor ce dovedesc imposibilitatea obiectivă de a realiza aceste sarcini..”
În anul 2003 aliniatul 3 al acestui articol a fost exclus.
“ Articolul 10. Utilizarea rezultatelor activităţii operative de investigaţii
(1) Rezultatele activităţii operative de investigaţii pot fi utilizate la pregătirea şi

efectuarea acţiunilor de anchetă penală şi la înfăptuirea măsurilor operative de
investigaţii în scopul prevenirii, curmării şi descoperirii infracţiunilor, precum şi în
calitate de probe pentru dosarele penale.
(2) Materialele controlului operativ nu constituie temei pentru limitarea drepturilor,

libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.
(3) Informaţia despre forţele, mijloacele, sursele (cu excepţia persoanelor

care acordă sprijin organelor care exercită astfel de măsuri), metodele, planurile şi
rezultatele activităţii operative de investigaţii, precum şi despre
organizarea şi tactica desfăşurării măsurilor operative de investigaţii, care constituie
secret de stat, poate fi scoasă de la secret numai în conformitate cu legislaţia.
Articolul 11. Organele care exercită activitate operativă de investigaţii
(1) Activitatea operativă de investigaţii este exercitată de organele Ministerului

Afacerilor Interne, Ministerului Apărării, Serviciului de Informaţii şi Securitate al
Republicii Moldova, Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat, Departamentului
Controlului Vamal de pe lângă Ministerul Finanţelor, Departamentului instituţiilor
penitenciare al Ministerului Justiţiei. ...
...
Articolul 18. Controlul parlamentar
Controlul din partea Parlamentului asupra activităţii operative de investigaţii se

exercită de comisiile permanente respective ale Parlamentului. Organele care exercită
activitate operativă de investigaţii sînt obligate să prezinte acestora informaţii în
conformitate cu legislaţia.
Articolul 19. Supravegherea exercitată de procuror
(1) Executarea legilor de către organele care exercită activitatea operativă de

investigaţii şi legalitatea hotărârilor adoptate de aceste organe se află în supravegherea
Procurorului General, adjuncţilor lui şi procurorilor municipiilor şi raioanelor. …””
15. La 29 iunie 2007 Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de

Informaţii şi Securitate şi Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice
şi a Corupţiei au emis instrucţiuni speciale în corespundere cu articolul 4
alin.(2) din Legea sus-menţionată. Instrucţiunile reglementează colaborarea
între organele de interceptare şi operatorii de telefonie. În particular,
Instrucţiunile obligau operatorii de telefonie să coopereze cu organele de
interceptare pentru facilitarea interceptării şi ascultării convorbirilor
telefonice, livrării informaţiei necesare şi asigurării accesului nelimitat la
reţelele sale de comunicaţii.
16. Codul de Procedură Penală în vigoare pînă la 12 iunie 2003
stipulează următoarele:
Articolul 156/1 Temeiurile pentru ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor

convorbiri
Ascultarea convorbirilor, care se fac prin telefon şi prin alte instalaţii de

intercomunicaţii de către bănuit, inculpat sau de alte persoane implicate în infracţiune,
poate fi înfăptuită în legătură cu acţiunile penale intentate conform hotărârii organului
de cercetare penală, anchetatorului penal cu sancţiunea procurorului ori potrivit
deciziei instanţei de judecată, în cazurile în care aceasta constituie o măsură care, într-
o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, menţinerea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, ocrotirea
sănătăţii şi a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.
Ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri nu poate dura mai mult de
şase luni.
La ascultarea convorbirilor care se fac prin telefon şi prin alte instalaţii de

intercomunicaţii poate fi aplicată imprimarea sonoră.
Articolul 156/2. Modul de ascultare şi de imprimare
Ascultarea şi imprimarea sonoră a convorbirilor care se fac prin telefon şi prin alte
instalaţii de intercomunicaţii se execută de către anchetatorul penal sau acest lucru îl
încredinţează organului de cercetare penală. În acest caz, anchetatorul penal
alcătuieşte o dispoziţie în scris împreună cu hotărârea pentru ascultarea convorbirilor
şi le trimite organului de cercetare penală. Totodată, anchetatorul penal coordonează
cu organul de cercetare penală sau indică în dispoziţie condiţiile şi modul de ascultare
a convorbirilor concomitent cu imprimarea, schimbarea şi realizarea informaţiei
primite. …
Articolul 156/3. Procesul-verbal al ascultării şi imprimării sonore
După efectuarea ascultării şi imprimării sonore se întocmeşte un proces-verbal, în

care se expune succint conţinutul fonogramei convorbirilor ce se referă la cauză.
Fonograma se anexează la procesul-verbal, iar partea ei, care nu se referă la cauză, se
lichidează după ce sentinţa devine definitivă.”
17. Codul de procedură penală, în vigoare după 12 Iunie 2003, în partea

sa relevantă stipulează următoarele:
„Articolul 41. Competenţa judecătorului de instrucţie
Judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale

prin:
...
5. autorizarea interceptării comunicărilor, a sechestrului corespondenţei,

înregistrării de imagini;
...
Articolul 135. Interceptarea comunicărilor
(1) Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor

convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice) se efectuează de către organul de
urmărire penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate
a procurorului în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de
grave.
(2) În caz de urgenţă, dacă întîrzierea obţinerii autorizaţiei prevăzute la alin.(1) ar

provoca prejudicii grave activităţii de administrare a probelor, procurorul poate
dispune, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea comunicărilor,
informînd despre aceasta imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, judecătorul de
instrucţie care, în cel mult 24 de ore, se va pronunţa asupra ordonanţei procurorului şi,
dacă o confirmă, va autoriza, în caz de necesitate, interceptarea în continuare, iar dacă
nu o confirmă, dispune încetarea imediată a interceptărilor şi nimicirea înregistrărilor
efectuate.
(3) Interceptarea comunicărilor în condiţiile prezentului articol poate fi efectuată în

cazul unor ameninţări de aplicare a violenţei, de estorcare sau de comitere a altor
infracţiuni împotriva părţii vătămate, martorului sau membrilor familiilor lor, la
cererea acestora, în baza ordonanţei motivate a procurorului.
(4) Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o

durată de cel mult 30 de zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii
pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputînd depăşi 30 de zile.
Durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. În orice caz,
interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decît pînă la terminarea urmăririi
penale.
(5) Interceptarea comunicărilor va fi anulată înaintea expirării duratei pentru care a

fost autorizată, îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o.
(6) Judecătorul de instrucţie, în cursul urmăririi penale, după terminarea interceptării

autorizate, solicitînd opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea
penală, în termen rezonabil, dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale, anunţă,
în scris, persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate şi înregistrate.
Articolul 136 Efectuarea interceptării, înregistrării comunicărilor şi certificarea lor
(1) Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de

urmărire penală. Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic interceptarea şi
înregistrarea comunicărilor sînt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale,
secretul corespondenţei şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii în
conformitate cu prevederile art.178 şi 315 din Codul penal. Despre explicarea acestor
obligaţii se consemnează în procesul-verbal al interceptării.
(2) Despre efectuarea interceptării şi înregistrării comunicărilor, organul de urmărire

penală întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260 şi 261, în care,
suplimentar, se menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau
numerele de telefon, adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace
tehnice prin care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă
sînt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri separate şi numărul de ordine al casetei
pe care se face înregistrarea.
(3) Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul

de urmărire penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită
nemijlocit sau conduce urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal.
Comunicările în altă limbă decît cea în care se desfăşoară urmărirea penală se traduc
de traducător. La procesul-verbal se anexează, de asemenea, caseta care conţine
înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
(4) Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris a acestora şi

procesul-verbal al interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmit, în termen de
24 de ore, procurorului, care apreciază care din informaţiile culese au importanţă
pentru cauza respectivă şi, în acest sens, întocmeşte un proces-verbal.
(5) Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea

integrală în scris a înregistrării şi de copiile de pe procesele-verbale, se transmit
judecătorului de instrucţie care a autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri
speciale, într-un plic sigilat.
(6) Instanţa judecătorească va dispune, prin încheiere sau sentinţă, nimicirea

înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate
pînă la depozitarea dosarului la arhivă.
Articolul 138. Verificarea înregistrării interceptărilor
Mijloacele de probă, dobîndite în condiţiile art.135 şi 137, pot fi verificate prin

expertiză tehnică dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din
oficiu.”
18. Conform articolului 15 alin.(5) a Legii cu privire la avocatură din 13
mai 1999, corespondenţa de serviciu a avocatului poate fi interceptată doar
în condiţiile prevăzute de lege. Articolul 15 alin.(13) prevede precum
confidenţialitatea corespondenţei avocatului cu clientul său este garantată
prin lege şi această corespondenţă nu poate fi interceptată.
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
19. Reclamanţii s-au plîns conform Articolului 8 din Convenţie precum

că dreptul lor la corespondenţă nu a fost respectat din momentul în care
legea care guvernează înregistrarea şi interceptarea convorbirilor telefonice
nu conţine suficiente garanţii împotriva abuzurilor din partea autorităţilor
naţionale. Dumnealor nu au reclamant în mod special precum că au fost
victimele unei interceptări concrete a convorbirilor sale telefonice. Articolul
8 din Convenţie stipulează următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît
publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale,
20. Reclamanţii au declarat că au avut statutul de victimă şi respectiv a

avut loc ingerinţa în drepturile sale garantate de Articolul 8 din Convenţie.
Chiar dacă nu toţi din reclamanţi posedă licenţe pentru practicarea profesiei
de avocat oferite de Ministerul Justiţiei, totuşi toţi reprezintă interesele altor
reclamanţi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Dumnealor sunt
membrii organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului”, care a fost
considerată de Guvern drept organizaţie subversivă activînd împotriva
intereselor statului. Organizaţia „Juriştii pentru Drepturile Omului”, cum în
procedurile la nivel naţional aşa şi în procedurile în faţa Curţii, a reprezentat
mai multe persoane care au corespuns criteriilor de aplicare a măsurilor
interceptării în viziunea Guvernului. Reclamanţii au indicat drept exemplu
persoanele cum ar fi P.Popovici, condamnat la detenţiune pe viaţă, P.Stici şi
M.Ursu, care au fost acuzaţi de uciderea fiului Preşedintelui Parlamentului,
şi C.Becciev şi E.Duca, ambii acuzaţi de crime grave. La fel reclamanţii s-
au referit la mai multe persoane care au avut conflicte cu liderii partidului
comunist de guvernămînt, precum şi la două persoane care au iniţiat
proceduri împotriva Serviciului de Informaţii şi Securitate din Moldova.
Reclamanţii au susţinut că deşi nu toţi membri a organizaţiei au lucrat
asupra unor cazuri serioase, cu toţii folosesc telefoanele organizaţiei şi prin
urmare riscă să fie interceptaţi.
21. Reclamanţii au pledat că legislaţia în vigoare în momentul depunerii

prezentei cereri, şi actualmente, violează dreptul lor la respectarea secretului
corespondenţei. Dumnealor au declarat precum cadrul legislativ nu ar
corespunde nici cerinţelor previzibilităţii, nici nu oferă suficiente garanţii
împotriva interceptării arbitrare şi abuzurilor.
22. Potrivit reclamanţilor, judecătorul de instrucţie, examinînd
demersurile cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice, nu este
obligat prin lege întru a echivala interesele implicate. Judecătorul este
intitulat doar să verifice dacă au fost oare sau nu respectate formalităţile. În
susţinerea declaraţiilor sale, reclamanţii s-au bazat pe statistica oficială cu
privire la interceptarea convorbirilor telefonice, care a specificat precum în
anul 2007 din numărul total de 2372 de demersuri, 99.24% au fost
autorizate de judecătorii de instrucţie. În opinia reclamanţilor statistica
dovedeşte că judecătorii de instrucţie nu examinează motivele înaintate în
suportul măsurii de interceptare şi învinuirile vădit nefondate pot servi ca
temei pentru interceptarea şi ascultarea convorbirilor. La fel, reclamanţii au
pledat că aproximativ 60% de infracţiuni prevăzute de Codul penal sunt
eligibile pentru mandatele de interceptare. Limitarea în timp a
interceptărilor mandatate, este una teoretică, deoarece în practică după
expirarea termenului de şase luni, o nouă autorizare poate fi oferită de
judecătorul de instrucţie. Potrivit reclamanţilor, prevederile articolului 135
din Codul de procedură penală, referitoare la obligaţiile judecătorului de
instrucţie de informare a persoanelor, telefoanele cărora au fost interceptate
prin măsuri de investigaţie, realmente nu se aplică şi nu există judecători de
instrucţie care s-au conformat deplin acestor imperative.
23. Guvernul a declarat că reclamanţii nu pot pretinde de a fi victime în
sensul stipulărilor de lege. Guvernul a considerat precum cazul
reclamanţilor prezintă deosebiri în raport cu speţa Klass and Others v.
Germany (6 Septembrie 1978, Series A no. 28) unde trei din reclamanţi au
fost avocaţi şi unul judecător. În cazul prezent numai doi din reclamanţi sunt
avocaţi cu licenţe oferite de Ministerul Justiţiei. Mai mult ca atît,
reclamanţii nu au prezentat nici o dovadă precum clienţii acestora fac parte
în categoria persoanelor cărora poate fi aplicată legea relevantă şi în privinţa
cărora au existat o probabilitate rezonabilă de o eventuală interceptare a
convorbirilor telefonice. În fapt, în momentul introducerii cererii prezente, a
existat doar o singură hotărîrie a Curţii în privinţa Republicii Moldova, şi
nici unul din reclamanţi nu a fost mandatat în calitate de reprezentant în
această speţă. Toţi clienţii reclamanţilor care ar putea fi subiecţi al
interceptărilor convorbirilor telefonice (a se vedea mai sus paragraful 20) au
depus plîngeri la Curte după anii 2003 şi 2004. O singură excepţie constituie
reclamanta E.Duca, dar dînsa a fost achitată în final. Prin urmare, cererea
reclamanţilor capătă caracteristicele unei veritabile actio popularis şi
urmează a fi declarată drept inadmisibilă.
24. La fel, Guvernul a susţinut că nu au avut loc interceptarea

corespondenţei reclamanţilor. Dumnealor nu pot pretinde de a fi nici chiar
victime potenţiale din momentul în care legislaţia în vigoare clar defineşte
categoriile persoanelor pasibile de a fi subiecţii măsurilor de interceptare şi
nu fiecare persoană aflată sub jurisdicţia Republicii Moldova este vizată
prin legislaţia respectivă.
25. Potrivit Guvernului, legislaţia relevantă în vigoare conţine suficiente
garanţii. Interceptarea convorbirilor telefonice este reglementată de Legea
cu privire la activitatea operativă de investigaţii şi de Codul de procedură
penală. Articolul 6 din Legea cu privire la activitatea operativă de
investigaţii stipulează că interceptarea poate fi efectuată în strictă
corespundere cu lege. Măsurile de interceptare sunt autorizate într-o
manieră deschisă publicului. Oricum metodele şi tehnicile de ascultare sunt
secrete.
26. Categoriile de persoane pasibile de a fi supuse interceptării
corespondenţei, în conformitate cu legislaţia Moldovei, au fost restrînse.
Numai persoanele implicate în comiterea unor infracţiuni grave sunt vizate
de legislaţia respectivă. În ce priveşte interceptarea corespondenţei altor
persoane, este necesară obţinerea acordului scris al acestora fapt ce
constituie un motiv plauzibil de a dispune interceptarea.
27. În viziunea Guvernului, interceptarea corespondenţei nu a fost
aplicată arbitrar ci exclusiv în baza unui mandat al judecătorului de
instrucţie urmare a unei decizii motivate din partea unuia din conducători a
organului operativ de investigaţii. În cazuri excepţionale măsurile
interceptării pot fi aplicate în baza ordonanţei procurorului, care informează
judecătorul de instrucţie în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. În aceste
circumstanţe, judecătorul de instrucţie este în drept de a dispune sistarea
măsurilor de interceptare şi să decidă distrugerea materialelor obţinute
urmare a acestei măsuri. Oricine care consideră că drepturile sale au fost
limitate prin măsura interceptării are la dispoziţie posibilitatea de a le
contesta autorităţii ierarhic superioare, procuror sau judecător de instrucţie.
28. Cu privire la Instrucţiunile adoptate în ordinea prevederilor
articolului 4 alin.(2) din Legea cu privire la activitatea operativă de
investigaţii, Guvernul, în observaţiile sale la etapa examinării admisibilităţii
cererii, a specificat precum că aceste norme constituie secret de stat în
concordanţă cu Legea cu privire la secret de stat.
1. A existat oare o ingerinţă

29. Curtea reiterează, convorbirile telefonice sunt parte integrantă a
noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul Articolului 8 din
Convenţie (a se vedea Weber and Saravia v. Germany (Dec.), no. 54934/00,

§ 77, 29 iunie 2006, şi cauzele citate în speţă).
30. La fel, Curtea accentuează că în Klass v. Germany (citată mai sus, §§
34 şi 35) s-a procedat deja la examinarea întrebării dacă un reclamant poate
să adreseze o cerere instituţiilor Convenţiei, vizavi de măsurile secrete de
urmărire, fără a fi în posibilitatea de a concretiza măsurile în special care l-
au afectat. Curtea a recunoscut următoarele:
“…eficacitatea (l'effet utile) Convenţiei, în aceste circumstanţe, implică posibilitatea
de a avea acces la Comisie. În caz contrar, eficienţa mecanismului executoriu al
Convenţiei ar putea fi realmente atenuat. Prevederile procedurale ale Convenţiei,
reieşind din ideea că instituţiile Convenţiei sunt destinate protecţiei unui individ,
urmează să fie aplicate într-o manieră care ar servi intereselor de a crea un sistem
eficient al cererilor individuale.
Curtea prin urmare acceptă că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă de a

fi victima unei violări prin existenţă certă a unor măsuri secrete sau a legislaţiei care le
permite, fără a presupune că astfel de măsuri în fapt i-au fost aplicate. Condiţiile
relevante se vor determina în fiecare speţă în raport cu dreptul ori drepturile din
Convenţie încălcate, la fel şi caracterul secret a măsurilor, şi în dependenţă de
conexiunea între reclamant şi aceste măsuri.
...
Curtea accentuează, acolo unde urmărirea secretă a instituţiilor statului rămîne

necunoscută persoanelor supuse controlului, circumstanţa conduce la ideea existenţei
inevitabile a unei asemenea urmăriri, şi aplicarea extensivă a Articolului 8 poate fi
redusă la zero. În această situaţie există probabilitatea că un individ să fie tratat într-o
manieră contrară Articolului 8, sau să fie privat de dreptul conferit de acest Articol,
fără să fie în cunoştinţă de cauză şi prin urmare să fie în imposibilitate de a obţine o
remediere atît la nivel naţional aşa şi în faţa instituţiilor Convenţiei.
...
Curtea găseşte inacceptabil că asigurarea beneficiului dreptului garantat de

Convenţie ar putea fi înlăturată prin simplul fapt că persoana în speţă nu cunoaşte
despre violarea dreptului. Dreptul la recurs în faţa Comisiei pentru persoanele
potenţial afectate de o urmărire secretă izvorăşte din Articol 25 din Convenţie, în caz
contrar Articolul 8 riscă să devină ineficace.”
31. Curtea notează, potrivit Legii cu privire la activitatea operativă de
investigaţii, autorităţile sunt autorizate de a intercepta comunicările unor
categorii specifice de persoane expuse în articolul 6 din această lege. În
calitatea sa de avocaţi pentru apărarea drepturilor omului, reclamanţii
reprezintă interesele, şi respectiv au contacte multiple cu astfel de persoane.
32. Curtea nu poate neaga faptul că în momentul declarării
admisibilităţii prezentei cauze organizaţia „Juriştii pentru Drepturile
Omului” a reprezentat aproximativ cincizeci de procente din cauzele
împotriva Republicii Moldova care au fost comunicate Guvernului. Nu pot
fi omise din vedere constatările Curţii în cauza Colibaba v. Moldova (no.
29089/06, §§ 67-69, 23 octombrie 2007) cînd Procurorul General a

ameninţat Baroul Avocaţilor cu iniţierea procedurilor penale împotriva
avocaţilor care dăunează imaginii Republicii Moldova prin contestaţiile sale
adresate organizaţiilor internaţionale specializate în protecţia drepturilor
omului. De asemenea, Curtea specifică precum Guvernul a reconfirmat
acţiunile Procurorului General şi, în mod repetat, a acuzat reclamantul de
calomnierea autorităţilor moldave prin adresarea cererii în conformitate cu
prevederile Articolului 34 din Convenţie.
33. În aceste circumstanţe, avînd în vedere constatările expuse la
paragraful 50 infra, Curtea consideră că nu este exclus că măsurile de
urmărire secretă au fost aplicate vizavi de reclamanţi sau dînşii în perioada
vizată, eventual, au riscat să fie potenţial supuşi unor astfel de măsuri.
34. Simpla existenţă a legislaţiei implică, pentru toţi cei care ar putea
intra în domeniul de aplicare, o ameninţare de urmărire; această ameninţare
în mod necesar atentează la libertatea de comunicare între utilizatorii
serviciilor poştale şi de telecomunicaţii, astfel constituie „o ingerinţă din
partea unei autorităţi publice" în exerciţiul dreptului de respectare a
corespondenţei reclamanţilor (a se vedea Klass v. Germany, citată mai sus, §
41).
35. Prin urmare, a existat o ingerinţă în drepturile reclamanţilor
garantate de Articolul 8 din Convenţie, şi obiecţia preliminară a Guvernului
cu privire la lipsa statutului de victimă urmează a fi respinsă.
2. A fost oare ingerinţa justificată

36. O ingerinţă este justificată prin prisma paragrafului 2 al Articolului 8
numai dacă este "prevăzută de lege", urmăreşte unul sau mai multe din
scopurile expuse la paragraful 2 şi este "necesară într-o societate
democratică" întru atingerea scopului sau obiectivelor respective (a se vedea
Weber and Saravia, citată mai sus, § 80).
3. A fost oare ingerinţa "prevăzută de lege"
a. Principii generale
37. Expresia „prevăzută de lege” conform Articolului 8 din Convenţie,
instituind o măsura de limitare a dreptului, în primul rînd, ar trebui să
beneficieze de o bază în dreptul intern, de asemenea, se referă şi la calitatea
legii în litigiu, impunînd normele să fie compatibile cu ordinea de drept şi
accesibile pentru persoana în speţă, de altfel, să fie în măsură să prevadă
consecinţele sale pentru ultimul ( a se vedea, printre alte imperative, Kruslin
v. France, 24 Aprilie 1990, § 27, Series A no. 176-A; Huvig v. France, 24
Aprilie 1990, § 26, Series A no. 176-B; Lambert v. France, 24 august 1998,
§ 23, Reports of Hotărîres and Decisions 1998-V; Perry v. the United
Kingdom, no. 63737/00, § 45, ECHR 2003-IX (Extrase); Dumitru Popescu
v. Romania (no. 2), no. 71525/01, § 61, 26 Aprilie 2007; Association for
European Integration and Human Rights and Ekimdzhiev v. Bulgaria, no.
62540/00, § 71, 28 Iunie 2007; Liberty and Others v. the United Kingdom,
no. 58243/00, § 59, 1 Iulie 2008).
38. Nu se discută faptul că ingerinţa în speţă a avut un temei juridic în
conformitate cu legea domestică. Reclamanţii, cu toate acestea, a pledat că
această lege, atît pînă la 2003 şi mai târziu, nu a fost suficient de clară şi
precisă pentru a se conforma principiului „previzibilităţii", cum o cere
Articolul 8 § 2, deoarece nu oferă garanţii suficiente împotriva abuzului şi
arbitrarului.
39. Curtea accentuează, recent în Decizia cu privire la admisibilitate în
speţa Weber and Saravia, citată mai sus, §§ 93-95, a generalizat
jurisprudenţa sa vizavi de cerinţa legală a „previzibilităţii” în acest domeniu,
după cum urmează:
“93. .... previzibilitatea, în contextul unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum
ar fi interceptarea comunicărilor, nu ar însemna neapărat că un individ ar trebui să
beneficieze de posibilitatea să prevadă cînd autorităţile sunt dispuse de interceptare a
comunicărilor acestuia, astfel încît dînsul, în consecinţă, să-şi adapteze
comportamentul său la această măsură (a se vedea, inter alia, Leander v. Sweden,
Hotărîre din 26 August 1987, Series A no. 116, p. 23, § 51). Oricum, în mod special,
cînd competenţele cu care este înzestrat executivul sunt exercitate în secret, riscurile
arbitrariilor sunt evidente. (a se vedea, inter alia, Huvig, citată mai sus, pp. 54-55, §
29; şi Rotaru v. Romania [GC], no. 28341/95, § 55, ECHR 2000-V). Prin urmare,
esenţialmente trebuie să existe norme clare, detaliate privind interceptarea
convorbirilor telefonice, din momentul în care tehnologia disponibilă pentru
efectuarea lor în continuu devine din ce în ce mai sofisticată (a se vedea Kopp
v. Switzerland, Hotărîre of 25 March 1998, Reports 1998-II, pp. 542-43, § 72, and
Valenzuela Contreras v. Spain, Hotărîre din 30 Iulie 1998, Reports 1998-V,
pp. 1924-25, § 46). Legislaţia internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia
sa pentru a oferi cetăţenilor un indiciu adecvat cu privire la împrejurările şi condiţiile
cînd şi cum autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste
măsuri (a se vedea Kopp, citată mai sus, § 64; Huvig, citată mai sus, § 29; şi
Valenzuela Contreras, ibid.).
94. Mai mult decît atît, din momentul în care punerea în aplicare practică a
măsurilor de urmărire secrete a comunicărilor nu este deschisă verificării de către
persoanele vizate, ori publicului în general, discreţia legală acordată executivului sau
judecătorului exprimată prin competenţe nelimitate ar fi contrară ordinii de drept.
Respectiv, legea urmează să indice scopul oricărei discreţii conferite autorităţilor
competente şi modul de exercitare a atribuţiilor sale cu o claritate suficientă pentru a
oferi protecţie individuală adecvată împotriva ingerinţelor arbitrare (a se vedea printre
alte imperative, Leander, citată mai sus, § 51; şi Huvig, citată mai sus, § 29).
95. În jurisprudenţa sa cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat

garanţiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislaţia statului, întru evitarea
abuzurilor de putere: natura infracţiunilor care determină necesitatea de interceptare;
stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o
limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie
pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; precauţiile care trebuie luate
în cazul informării altor părţi; precum şi împrejurările în care înregistrările pot sau
urmează să fie şterse ori distruse (a se vedea, inter alia, Huvig, citată mai sus, § 34;
Valenzuela Contreras, citată mai sus, § 46; şi Prado Bugallo v. Spain, no. 58496/00,
§ 30, 18 februarie 2003).”
40. În plus, Curtea reaminteşte, în speţa Dumitru Popescu v. România
(citata mai sus, punctele 70-73), a considerat că organul emitent de
autorizaţii pentru interceptare trebuie să fie independent, supus fie
controlului judiciar, fie altui control din partea unei autorităţi independente,
vizavi de activitatea organului emitent.
b. Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

41. Curtea constată că legislaţia pînă la anul 2003 a suferit de lipsă
clarităţii şi caracterului detaliat fiind neconformă standardelor minime
cuprinse în jurisprudenţa Curţii (a se vedea mai sus paragraful 39).
Realmente, nu a existat nici un control jurisdicţional asupra dispunerii şi
aplicării măsurilor de interceptare şi legislaţia a fost foarte discretă cu
privire la persoanele vizate de prevederile sale. Condiţiile în care o
autorizaţie pentru interceptare putea fi eliberată au fost lipsite de precizie.
Curtea notează cu gratitudine că unele îmbunătăţiri majore au fost efectuate
după anul 2003.
42. Curtea menţionează că în speţa Association for European Integration
and Human Rights and Ekimdzhiev v. Bulgaria (citată mai sus, § 84) a făcut
o distincţie între două etape a interceptării convorbirilor telefonice:
autorizarea măsurii şi efectuarea efectivă a interceptării.
43. Vizînd etapa iniţială a procedurii de interceptare, Curtea constată că,
după anul 2003, legislaţia Republicii Moldova aparent a devenit mai clară în
ceea ce priveşte interceptarea comunicărilor persoanelor suspectate de fapte
penale. Adevărat, normele explicit au stipulat precum persoanele suspecte
de infracţiuni grave, deosebit şi excepţional de grave, riscă în anumite
circumstanţe să fie supuşi măsurii interceptării. Mai mult ca atît, legislaţia
modificată actualmente stipulează că autorizaţiile cu privire la interceptare
urmează să fie eliberate exclusiv de judecători.
44. Totuşi, în opinia Curţii, natura infracţiunilor pentru care poate fi
autorizată măsura interceptării convorbirilor telefonice nu este suficient de
clar definită în legislaţia în domeniu. În particular, Curtea notează că mai
mult de jumătate din infracţiuni prevăzute de Codul penal fac parte din
categoria faptelor pasibile pentru aplicarea interceptării convorbirilor (a se
vedea mai sus paragraful 14). Mai mult, Curtea este îngrijorată de faptul că
legislaţia în domeniu nu defineşte suficient de clar categoriile persoanelor
pasibile de a fi subiecţii unei interceptări şi înregistrări a convorbirilor
telefonice. Respectiv, Curtea notează că articolul 156/1 din Codul de
procedură penală 1 defineşte în termenii foarte generali categoria acestor
1
În textul original este indicat „articolul 156 alin.(2) a Codului penal”. În cazul de faţă s-a
făcut referinţă la Cod de procedură penală din 24.03.1961.
persoane şi statuează că măsura interceptării poate fi aplicată în privinţa

bănuitului, învinuitului şi altei persoane implicată în infracţiune. Nici o
explicaţie nu a fost oferită cu privire la aspectul – cine exact cade în
categoria „alte persoane implicate în infracţiune”.
45. Curtea suplimentar notează că legislaţia în discuţie nu defineşte o
limitare clară a perioadei de aplicare a măsurilor de interceptare a
convorbirilor telefonice. Din momentul în care Codul de procedură penală 1
impune o limitare de şase luni (a se vedea mai sus paragraful 17), nu există
nicio normă în domeniu care ar împiedica organele de investigare să solicite
o nouă autorizaţie de interceptare după expirarea termenului statuar de şase
luni de zile.
46. Suplimentar, nu este clar din normele în discuţie – în privinţa cui şi
în ce fel de circumstanţe – există riscul aplicării măsurii, de exemplu, în
interesul protecţiei sănătăţii, moralităţii sau intereselor altora. Conform celor
prevăzute de articolul 156/1 circumstanţele în care se aplică măsura
interceptării, nicidecum, nu definesc noţiunile de „securitate naţională”,
„ordinea publică”, „protecţia sănătăţii”, „protecţia intereselor şi libertăţilor
altora”, „ interesele … bunăstării economice a ţării” sau „menţinerea ordinii
legale” ca temeiuri de dispunere şi efectuare interceptărilor telefonice. La
fel, legislaţia nu specifică circumstanţele în care unui individ să-i fie
interceptate convorbirile pentru măcar unul din aceste temeiuri.
47. Cu privire la etapă a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor
telefonice, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat.
Conform prevederilor articolului 41 din Cod de procedură penală 2 rolul
judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136
aceluiaşi Cod, judecătorul de instrucţie este în drept de a păstra „casetele cu
originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în
scris a înregistrării … în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi să emită
„încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante
pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, legea nu face nici o
reglementare expresă care ar prevedea familiarizarea judecătorului de
instrucţie, cu rezultatele măsurilor şi nu-l obligă să verifice dacă cerinţele
legii au fost respectate. Viceversa, prevederile articolului 19 a Legii cu
privire la activitatea operativă de investigaţii, aparent pune în sarcina
„Procurorului General şi adjuncţilor săi, precum procurorilor teritoriali şi
specializaţi” competenţele supravegherii asupra efectuării acestor măsuri.
Plus la aceasta, în ceea ce priveşte realizarea efectivă a măsurilor de
urmărire, în a doua etapă, s-ar părea că procedura de interceptare şi
garanţiile cuprinse în Codul de procedură penală, precum şi în Legea cu
privire la activitatea operativă de investigaţii, sunt aplicabile numai în
1
Ibidem.
2
Se are în vedere Cod de procedură penală în vigoare după 12 iunie 2003
cadrul unei proceduri penale pendinte, şi nu se extind asupra altor

circumstanţe enumerate mai sus.
48. Alt punct de vedere necesar de a fi menţionat în acest sens este lipsa
aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orîndui
maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri
operative de investigaţii, sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi
confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora ( a se vedea, de
exempli a contrario, Weber and Saravia, citată mai sus, §§ 45-50).
49. Curtea la fel notează, în final supravegherea sistemului secret al
activităţilor operative de investigaţii este încredinţat Parlamentului, care îl
exercită printr-o comisie specializată. (a se vedea articolul 18 a Legii cu
privire la activitatea operativă de investigaţii). Cu toate acestea, modul în
care Parlamentul efectuează controlul respectiv nu este prevăzut în lege şi
Curţii nu a fost prezentat nicio dovadă a existenţei unei procedurii în
vigoare care guvernează activitatea Parlamentului în acest sens.
50. În ce priveşte interceptarea comunicărilor persoanelor suspectate de
comiterea infracţiunilor, Curtea observă că în speţa Kopp (citată mai sus, §
74) s-a constatat violarea Articolului 8 deoarece persoanele împuternicite, în
baza legii elveţiene cu privire la activitatea secretă de urmărire, au făcut
distincţie între aspectele legate de activitatea avocaţilor şi aspecte ale
activităţii departamentului juridic al Oficiului Poştal oficial. În prezenta
cauză, în momentul în care legislaţia Moldovei, cum şi legislaţia Elveţiei,
garantează secretul comunicărilor între avocat şi client (a se vedea mai sus
paragraful 18), totuşi nu presupune vre-o procedură care ar oferi substanţa
acestor reglementări. Curtea este alarmată de absenţa regulilor clare despre
consecinţele interceptării, de exemplu, a unei discuţii între client şi avocatul
său.
51. Curtea suplimentar accentuează asupra faptului că în anul 2007
judecătoriile moldoveneşti au autorizat virtual demersurile formulate de
organele de urmărire penală (a se vedea mai sus paragraful 13). Din
momentul în care acesta este un număr neobişnuit de mare al autorizărilor,
Curtea consideră necesar de a atenţiona că înregistrarea convorbirilor
telefonice este o ingerinţă foarte serioasă în drepturile individului şi numai
nişte motive solide bazate pe o bănuială rezonabilă că persona este implicată
într-o activitate criminală gravă poate servi ca temei de autorizare. Curtea
notează că legislaţia Moldovei nu defineşte criteriile de rezonabilitate a
suspiciunilor împotriva persoanei în scopul autorizării unei interceptări. La
fel legea nu conţine garanţii, în afară de una singură expusă în articolul 6
alin.(1), nemijlocit, că interceptarea poate avea loc doar atunci cînd este
imposibil să fie atinse sarcinile. Aceasta, în opinia Curţii, este un aspect
îngrijorabil privit în contextul procentajului foarte mare a autorizaţiilor
dispuse de judecătorii de instrucţie. Pentru Curte aceste circumstanţe, în
mod raţional, conduc la ideea că judecătorii de instrucţie personal nu întră în
detalii cu privire la existenţa unei justificări incontestabile pentru

autorizarea măsurilor secrete de urmărire.
52. Curtea este de părere că aceste disfuncţii identificate au un impact
asupra funcţionării sistemului actual al activităţilor operative de investigaţii
în Moldova. În acest context Curtea notează informaţia statistică conţinută
în scrisoarea Preşedintelui Aparatului Curţii Supreme de Justiţie (a se vedea
mai sus paragraful 13). Potrivit acestei informaţii, în anul 2005 mai mult de
2500 de autorizaţii a interceptărilor au fost dispuse, în anul 2006 aproape
1900 şi peste 2300 au fost dispuse în 2007. Aceste cifre arată precum
sistemul măsurilor operative de investigaţii în Moldova, cu alte cuvinte, este
abuziv, fapt care parţial se datorează garanţiilor inadecvate conţinute în lege
(a se vedea Association for European Integration and Human Rights and
Ekimdzhiev v. Bulgaria, citată mai sus, § 92).
53. În concluzie, Curtea consideră că legislaţia Moldovei nu oferă
protecţie adecvată împotriva abuzurilor autorităţilor în sfera interceptării
convorbirilor telefonice. Ingerinţa în drepturile reclamanţilor conform
Articolului 8, prin urmare nu a fost în corespundere cu noţiunea „prevăzută
de lege”. Avînd în vedere aceste concluzii, nu este necesară aprecierea dacă
ingerinţa a corespuns altor deziderate ale celui de al doilea paragraf al
Articolului 8.
54. Ca rezultat a avut loc violarea Articolului 8 din Convenţie în
prezenta cauză.
55. Reclamanţii au pledat precum că dumnealor nu au beneficiat de un

remediu efectiv faţă de autorităţile naţionale în ceea ce priveşte încălcarea
Articolului 8 din Convenţie şi au pretins violarea Articolului 13, care
prevede:
“ Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au
fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale…”
56. Curtea reiterează că Articolul 13 nu poate fi interpretat în sensul
instituirii unui remediu împotriva unei legi domestice, în caz contrar Curtea
ar impune Statelor Contractante obligaţia de a încorpora Convenţia în
legislaţia lor naţională (a se vedea Ostrovar v. Moldova, no. 35207/03,
§ 113, 13 Septembrie 2005). În aceste circumstanţe Curtea nu constată
nerespectarea Articolului 13 din Convenţie, luat în conexitate cu Articolul 8.

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale
cazul, o reparaţie echitabilă”
A. Prejudiciu
58. Reclamanţii nu au pretins nici prejudiciu material nici daune morale.
59. Reclamanţii au pretins 5 475 EURO pentru costuri şi cheltuieli

suportate în procedurile în faţa Curţii. Dumnealor au prezentat o condică
detaliată a timpului utilizat.
60. Guvernul a pledat că din momentul în care reclamanţii s-au
reprezentat însuşi, dînşii nu sunt îndreptăţiţi să recepţioneze careva plăţi în
acest sens. Alternativ, Guvernul a considerat că valoarea pretinsă este
excesivă şi a contestat numărul de ore lucrate de reclamanţi.
61. Curtea oferă în total 3 500 EURO pentru costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi
62. Curtea consideră oportun ca penalităţile de întîrziere să fie bazate pe

rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene la care se vor adăuga
trei procente.

ÎN UNANIMITATE
1. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 8 din Convenţie;
2. Hotărăşte că nu a avut loc încălcarea Articolului 13 din Convenţie, luat în

conexitate cu Articolul 8;
3. Hotărăşte
(a) că statul reclamat urmează să achite reclamanţilor, în decurs de
trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă potrivit
articolului 44 § 2 din Convenţie, suma totală de 3 500 EURO (trei
mii cinci sute) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care urmează a fi
aplicabilă în ziua efectuării plăţii, plus orice taxă care ar putea fi
percepută la această sumă de la reclamanţi;
(b) că din momentul expirării termenului de trei luni menţionat şi

pînă la achitare, o dobîndă simplă va fi plătită la sumele menţionate,
egală cu rata minimă a dobânzii de împrumut a Băncii Centrale
Europene pe perioada întîrzierii plus trei procente; 1
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 10 februarie 2009,


Grefier Preşedinte
1
Rectificată la 24 septembrie 2009: p.b) - adăugat
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA IORGA c. MOLDOVEI
(Cererea no. 12219/05)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
23 martie 2010
DEFINITIVĂ
la 23 iunie 2010

HOTĂRÎREA în cauza IORGA c. MOLDOVEI 1
În cauza Iorga c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Deliberînd în secret la 2 martie 2010,
PROCEDURA
Moldova, depusă la 23 martie 2005, adresată Curţii în conformitate cu
Fundamentale („Convenţie”) din partea cetăţeanului Republicii Moldova,
dna Svetlana Iorga (“reclamanta”)
3. Reclamanta a pretins, în special, că autorităţile nu au desfăşurat o
anchetă efectivă vizavi de moartea fiului său.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a patra Curţii. La 09 decembrie
2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice cererea Guvernului.
De asemenea, s-a decis examinarea în fond a cererii odată cu admisibilitatea
acesteia (articolul 29 § 3 din Convenţie).
ÎN FAPT
5. Reclamanta s-a născut în 1958 şi locuieşte în Paşcani.

6. Victor Iorga (V.I.), fiul reclamantei, fiind înrolat în luna a şaptea al
serviciului militar obligatoriu, în calitate de soldat, la 9 iunie 2001cînd a
dispărut din unitatea sa militară. La 14 iunie 2001 dînsul a fost găsit mort
spînzurat de un copac lîngă unitatea militară.
7. O anchetă penală (nr. 2001019048) a fost iniţiată în aceeaşi zi.
Potrivit documentelor prezentate de Guvern, în cadrul anchetei mai mulţi
2 HOTĂRÎREA în cauza IORGA c. MOLDOVEI
martori au fost audiaţi şi au fost efectuate mai multe rapoarte de expertiză,

inclusiv autopsia, un raport post-mortem psihiatric cît şi un raport referitor
la probele ridicate la fata locului. La 28 decembrie 2001 un procuror militar
a decis să înceteze ancheta, constatînd că V.I. s-a sinucis. Reclamanta a
considerat că fiul ei a fost ucis şi precum că autorităţile au încercat să
muşamalizeze acest caz.
8. Urmare a cererii reclamantei, la 6 februarie 2002, pentru prima
acesteia i s-a acordat acces la materialele dosarului penal. La 15 august
2002, dînsa a contestat ordonanţa din 28 decembrie 2001 în instanţă.
9. La 7 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului Buiucani a respins ca
tardivă plîngerea reclamantei din 28 decembrie 2001. Reclamanta a atacat
încheierea cu recurs, susţinînd că dînsa nu a primit nicio citaţie pentru a a se
prezenta la şedinţa din 7 noiembrie 2002.
10. La 11 februarie 2003, Tribunalul Chişinău a dispus re-examinarea
plîngerii de către Judecătoria sectorului Buiucani. În plîngerea sa,
reclamanta a indicat că odată cu trecerea timpului exhumarea cadavrului
fiului său devine tot mai irelevantă pentru efectuarea unei alte autopsii întru
verificarea cauzei morţii. Reclamanta, de asemenea a susţinut că rămîne să
fie nesigură dacă dînsa a văzut cadavrul fiului său, cînd a fost chemată la
prezentarea spre recunoaştere a acestuia din 14 iunie 2001. Dînsa a
menţionat lipsa unor anumite semne particulare de identificare a fiului său şi
precum că dînsa a fost practic impusă să recunoască corpul fiului ei.
Reclamanta, la fel a specificat, că fiul ei s-a plîns de violenţă din partea altor
soldaţi. Aparent, plîngerea reclamantei a fost transmisă Judecătoriei
sectorului Buiucani. Potrivit reclamantei, spre recunoaştere i-a fost prezentat
un cadavru într-o stare avansată de putrefacţie, pe care dînsa nu l-a
identificat într-un mod sigur ca fiind cel al fiului ei. În plus, fotografiile
cadavrului conduc la concluzia precum că victima a fost lovită în cap şi au
relevat existenţa a două urme de strangulare, care indică precum că el a fost
spînzurat de copac după ce a fost asfixiat. Dînsa şi-a exprimat îndoielile faţă
de autorităţi şi a solicitat o exhumare, pentru a verifica aceste informaţii, dar
i s-a refuzat.
11. La 24 aprilie 2003, Judecătoria sectorului Buiucani a constatat că,
deşi au fost efectuate mai multe măsuri de investigaţie, inclusiv rapoarte de
expertiză, totuşi au existat deficienţe în cadrul anchetei. În special,
interesele reclamantei nu au fost reprezentate, reclamanta a fost tratată doar
ca un martor şi nu în calitate de reprezentant al victimei, astfel după cum
este prevăzut de lege. Această omisiune a împiedicat reclamanta în
exercitarea drepturilor sale procedurale, prevăzute de articolul 47 din Codul
de procedură penală („CPP”, a se vedea mai jos § 18), luînd în considerare
faptul că ea a avut o serie de obiecţii cu privire la modul în care a fost
desfaşurată ancheta. Nu i-au fost explicate drepturile ei de către anchetatori
investigatori, astfel fiind încălcat articolul 51 CPC (a se vedea punctul 18 de
mai jos). Curtea a constatat că, spre deosebire de cerinţele legale, ancheta nu
a analizat în totalitate şi în mod obiectiv circumstanţele cauzei. Instanţa a
constatat, de asemenea, o neconcordanţă între concluziile expertului din
raportul de examinare psihiatrică post-mortem, care a constatat că V.I avea

tendinţe spre suicid, iar concluzia comisiei medicale, care l-a considerat apt
pentru a satisface serviciul militar a fost luată doar cu cîteva luni mai
devreme şi care nu a găsit nici o dereglare în starea psihologică a acestuia.
Instanţa a anulat ordonanţa din 28 decembrie 2001 şi a dispus procurorului
militar efectuarea unei investigaţii suplimentare.
12. La 21 mai 2003 recursul, înaintat de procuror împotriva încheierii
din 24 aprilie 2003, a fost respins de Tribunalul Chişinău. Instanţa a statuat,
inter alia, precum că deşi în cazul în care cauza se referă la o posibilă
sinucidere şi nu un omor, oricum era o investigaţie adecvată este necesară,
deoarece ar putea dezvălui o eventuală prezenţă a semnelor unei determinări
la sinucidere. A fost, prin urmare, în interesul victimei de a fi reprezentată în
cursul investigaţiei.
13. Potrivit Guvernului, la 15 şi 16 iulie 2003, procurorul militar a emis
două ordonanţe cu privire la încetarea diferitor capete de investigaţie.
Guvernul nu a specificat obiectul ordonanţei din 15 iulie 2003. Nu este clar
dacă reclamanta a avut acces la această ordonanţă. Ordonanţa din 16 iulie
2003 adoptată pe cauza nr. 2001019048 arată că autopsia fiului reclamantei
a fost petrecută la 19 decembrie 2001 şi raportul de expertiză asupra
probelor ridicate de la faţa locului, a fost efectuat la 21 decembrie 2001.
Reclamanta a făcut o plîngere în instanţă, fără a preciza însă, exact faţă de
care ordonanţă are pretenţii.
14. La 12 mai 2004 Judecătoria sectorului Buiucani a anulat orodnanţa
din 15 iulie 2003 adoptată pe cauza penală nr. 2001019048. Instanţa a s-a
referit, inter alia, la publicaţii din presă, potrivit cărora s-a pretins precum
că generalul I.C. avea unele informaţii cu privire la asasinarea lui V.I.
Potrivit instanţei, organul de investigaţie nu a verificat dacă I.C. a avut, de
fapt, informaţii relevante pentru caz şi din ce sursă au provenit aceste
informaţii. De asemenea, instanţa a notat că reclamanta a contestat
veridicitatea autopsiei şi că procurorii au fost implicaţi mai mult în
determinarea materialelor care învinovăţesc fiul ei decedat, în loc să caute
autorii crimei. Conform rezoluţiei încheierii, aceasta a fost pasibilă unei căi
de atac la Curtea de Apel Chişinău. Aparent nici un recurs nu a fost
formulat.
15. La 30 iunie 2004 procurorul militar a încetat investigaţia.
Examinarea plîngerii reclamantei împotriva ordonanţei procurorului a fost
programată de Judecătoria sectorului Buiucani la 9 noiembrie 2004. Potrivit
reclamantei, citaţia pentru această audiere i-a fost expediată la 1 noiembrie
2004, dar a ajuns doar pe 10 noiembrie 2004, dînsa astfel a ratat
posibilitatea să se prezinte la şedinţă. În citaţie se menţionează că "prezenţa
părţilor este obligatorie”. La 9 noiembrie 2004, instanţa a constatat că
reclamanta a fost citată în mod corespunzător, dar nu s-a prezentat. Aceasta
a considerat că investigaţia a fost exhaustivă şi încetarea acesteia s-a bazat
pe cumul de probe din dosar. Conform dispozitivului acesteia, încheierea a
fost definitivă.
16. O nouă plîngere adresată Procuraturii Generale a fost respinsă la 23

decembrie 2004, prin referirea la încheierea din 09 noiembrie 2004.
17. Reclamanta a prezentat publicaţii din presă acuzînd un ofiţer din
unitatea militară al V.I., de posibilă implicare în asasinarea fiului. Articolul
din presă relata, că o înregistrare video a fost efectuată la depistarea
cadavrului V.I., iar rudele acestuia au fost împiedicate să vizioneze
înregistrările întru verificarea dacă cadavrul a fost a lui V.I. Ziarul a
menţionat, de asemenea, un fapt, aparent invocat la începutul investigaţiei,
şi anume precum că o scrisoare a fost găsită în hainele lui V.I. în care era
scris că prietena lui a decis să se mărite cu altcineva. Cu toate acestea, fiind
contactată fosta prietena a decedatului, dînsa a negat că a scris vreodată o
asemenea de scrisoare. Printr-un fragment al unui interviu telefonic acordat
unui alt ziar, a fost citat un procuror care a susţinut că: "Eu nu exclud că
suicidul a avut loc urmare a unor relaţii neregulamentare. Sunt destule
întîmplări de agest gen avute loc în acest batalion."
18. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală, în vigoare la

momentul respectiv, stipulează:
“Articolul 47. Partea vătămată.
Partea vătămată este persoana, căreia i s-a pricinuit prin infracţiune o daună morală,
fizică sau materială.
Cetăţeanul, declarat ca parte vătămată de pe urma infracţiunii, are dreptul de a face

declarăţii în cauză. Partea vătămată şi reprezentantul ei au dreptul: … de a prezenta
probe; de a face demersuri; de a lua cunoştinţă de toate materialele dosarului din
momentul încheierii anchetei preliminare, … de a depune plîngeri împotriva acţiunilor
persoanei, care efectuează cercetarea penală, împotriva anchetatorului penal, a
procurorului şi a instanţei de judecată, precum şi de a ataca hotărîrile instanţelor de
judecată; …
...
În procesele privitoare la infracţiuni, care au avut ca urmare moartea părţii vătămate,

drepturile, prevăzute de prezentul articol, trec asupra rudelor apropiate sau
reprezentanţilor ei legali.
Recunoaşterea ca parte vătămată se face printr-o ordonanţă dată de persoana care

efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, de judecător sau printr-o încheiere
de judecată.
…
Articolul 51. Obligaţia de a explica persoanelor, ca participă la proces, drepturile lor

şi de a le asigura exerciţiul acestor drepturi
Instanţa de judecată, anchetatorul penal şi persoana, care efectuează cercetarea

penală, au obligaţia să explice persoanelor care participă la proces drepturile lor şi să
le asigure posibilitatea de a exercita aceste drepturi.”
ÎN DREPT
19. Reclamanta s-a plîns, în temeiul Articolului 6 din Convenţie, cu
privire la încălcarea dreptului ei de a contesta încetarea investigaţiei, avînd
în vedere că contestaţia sa a fost examinată la 9 noiembrie 2004 în absenţa
ei; cu privire la lipsa dreptului de recurs împotriva încheierii adoptată la data
respectivă; precum şi asupra încetării repetate a procedurilor în cauza penală
asupra decesului fiului ei.
20. Curtea a considerat adecvat că aceste capete de plîngere să fie
examinate sub aspectul Articolului 2 din Convenţie. Respectiv, părţile au
fost invitate să prezinte observaţiile sale în lumina acestei prevederi, partea
relevantă a căreia stipulează:
“1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale pronunţate
lege....”
I. ADMISIBILITATEA
21. Guvernul a considerat că cererea era vădit nefondată, deoarece nicio

infracţiune nu a fost comisă împotriva fiului reclamantei şi, în consecinţă,
reclamanta nu a avut nici un drept juridic de acces la materialele cauzei sau
să fie recunoscută în calitate de reprezentant al victimei, cu toate drepturile
care decurg din această calitate în cadrul urmăririi penale.
22. Curtea consideră că excepţia ridicată de Guvern este strîns legată de
esenţa plîngerii reclamantei. Prin urmare, Curtea va examina această
obiecţie, odată cu argumentele expuse în plîngere în temeiul Articolului 2.
23. Curtea consideră că cererea reclamantei formulată sub aspectul
Articolului 2 din Convenţie ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt
suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi
alte temeiuri pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit.
Prin urmare, Curtea declară aceste capete de cerere admisibile. În
conformitate cu decizia sa de examinare a fondului cauzei împreună cu
admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3 din Convenţie - a se vedea mai sus
§ 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului acestor plîngeri.
24. Reclamanta sa plîns, în principiu, de lipsa unei investigaţii eficiente

a cauzei decesului fiului ei. Ea a menţionat că dumneaei spre recunoaştere i
s-a prezentat un cadavru într-o stare avansată de putrefacţie, pe care dînsa
nu l-a identificat într-un mod sigur ca fiind cel al fiului ei. În plus,
fotografiile cadavrului conduc la concluzia precum că victima a fost lovită
în cap şi au relevat existenţa a două urme de strangulare, care indică precum
că el a fost spînzurat de copac după ce a fost asfixiat. Dînsa şi-a exprimat
îndoieli faţă de autorităţi şi a solicitat o exhumare, pentru a verifica aceste
informaţii, dar i s-a refuzat.
25. Guvernul a contr-argumentat că în prezenta cauză a fost efectuată o
investigaţie exhaustivă şi eficientă în prezenta cauză, în corespundere cu
cerinţele procedurale prevăzute de Articolul 2 din Convenţie. Au fost
audiaţi mai mult de 200 de martori, au fost efectuate o serie de rapoarte de
expertiză (inclusiv autopsia, un examinarea psihiatrică post-mortem şi
raport expertiza probelor ridicate la fata locului). Trei versiuni au fost
verificate: de sinucidere; de determinare la o sinucidere şi de comitere a
unui omor, dar numai prima versiune a fost concordantă cu diferite probe
acumulate. În ceea ce priveşte obligaţia de a informa reclamanta, aceasta nu
era o rigoare de lege, şi din momentul în care s-a constatat absenţa unei
infracţiuni reclamanta nu a fost recunoscută în calitate de reprezentant al
victimei. În ciuda absenţei unei obligaţiuni legale în favoarea reclamantei,
procurorii totuşi au ţinut-o informată (a se vedea § 8 mai sus), astfel
conformîndu-se direct cu prevederile Articolului 2 din Convenţie.
26. Curtea reiterează că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă în
conformitate cu Articolul 2 din Convenţie, interpretată în conexiune cu
obligaţia generală a Statului în temeiul Articolului 1 din Convenţia de a
„recuno(şte) oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi
libertăţile definite în … Convenţi(e)”, presupune prin deducţie că trebuie să
existe o investigaţie oficială eficientă a cazurilor decesului persoanelor în
împrejurări suspecte. Această obligaţie nu se limitează doar la cazurile în
care s-a stabilit că o persoană a fost ucisă de un reprezentant al statului.
Simplul fapt că autorităţile au fost informate despre deces va conduce ipso
facto la o obligaţie potrivit Articolului 2 din Convenţie de a efectua o
investigaţie efectivă a circumstanţelor în care a aceasta avut loc (a se vedea
Sabuktekin v. Turkey, no. 27243/95, § 98, ECHR 2002-II (extrase); Kavak v.
Turkey, no. 53489/99, § 45, 6 iulie 2006; şi Al Fayed v. France (dec.),
no. 38501/02, 27 septembrie 2007).
27. Întru a considera o investigaţie drept una eficientă, aceasta ar fi
trebuit să fie de natură să conducă la identificarea şi, cu putinţă, la
pedepsirea persoanelor responsabile (a se vedea Oğur v. Turkey [GC],
no. 21594/93, § 88, ECHR 1999-III). Aceasta obligaţie constituie nu una de
rezultat ci una de mijloace. Autorităţile urmează să întreprindă toate
măsurile rezonabile de care dispun întru obţinerea dovezilor vizavi de
incidentul avut loc (a se vedea, de exemplu, Salman v. Turkey [GC],
no. 21986/93, § 106, ECHR 2000-VII; Tanrıkulu v. Turkey [GC],

no. 23763/94, § 109, ECHR 1999-IV; Gül v. Turkey, no. 22676/93, § 89,
14 Decembrie 2000; and Güngör v. Turkey, no. 28290/95, § 69, 22 Martie
2005). Orice deficienţă în cadrul investigaţiei care subminează capacitatea
autorităţilor de a stabili cauza decesului victimei sau identificarea autorului
ori autorilor faptei, ar putea conduce la concluzia că investigaţia este
inefectivă (a se vedea Hugh Jordan v. the United Kingdom, no. 24746/94,
§ 127, ECHR 2001-III (extrase)), prin urmare o cerinţă a promptitudinii şi
desfăşurării rezonabile este prezumată în acest context (a se vedea, de
exemplu, Mahmut Kaya v. Turkey, no. 22535/93, §§ 106-107, ECHR
2000-III, şi Güngör, citată mai sus, § 70).
28. Mai mult decît atît, trebuie să existe un suficient element de
supraveghere publică a investigaţiei sau a rezultatelor acesteia întru a
asigura o responsabilitate nu numai în practică, dar şi în teorie. Gradul de
supraveghere publică impus poate varia în dependenţă de fiecare caz aparte.
În toate cazurile, totuşi, o rudă a victimei urmează să fie implicată în
proceduri într-o măsura necesară pentru ai proteja interesele sale legitime (a
se vedea Oğur, citată mai sus, § 92, atunci cînd familia victimei nu a avut
acces la materialele investigaţiei şi a examinării judiciare, precum şi Gül,
citat mai sus, § 93).
29. În speţă, Curtea constată, fără îndoială, că procurorii au îndeplinit un
volum substanţial de muncă întru acumularea probelor (a se vedea mai sus §
25).
30. În acelaşi timp, din materialele prezentate Curţii este clar că
reclamanta şi-a exprimat îndoieli cu privire la cauza morţii fiului ei şi
anume vizavi de urma de la o lovitură în cap depistată asupra cadavrului,
care i-a fost prezentat spre identificare. Dînsa, de asemenea, avea dubii că
cadavrul a fost cel al fiului ei. Reclamanta a cerut în mod expres exhumarea
cadavrului, pentru a petrece o altă autopsie întru eliminarea îndoielilor sale,
dar i-a s-a refuzat. Curtea consideră că decizia cu privire la necesitatea de
efectuare a unor măsuri de investigaţie specifice aparţine în primul rînd
autorităţilor naţionale de investigaţie. Mai mult, acestea din urmă au o
anumită marjă de apreciere întru a decide să efectueze sau nu asemenea
măsuri (a se vedea Al Fayed, citată mai sus, § 82), în special atunci cînd
acestea, evident nu sunt strict necesare pentru tipul infracţiunii în cauză sau
atunci cînd o repetare a măsurilor de investigaţie deja efectuate se solicită,
aşa cum a fost în cazul autopsiei în speţă.
31. Cu toate această, astfel de discreţie nu poate fi nelimitată şi este
eminentă posibilitatea victimei, sau reprezentantului acesteia, să solicite
efectuarea unor astfel de măsuri, să fie informată cu privire la soluţia asupra
cererii sale şi să fie în măsură să le conteste în instanţă în caz de dezacord cu
persoanele care efectuează investigaţia. Posibilitatea de a-şi exercita pe
deplin aceste drepturi procedurale garantează că punctul de vedere a
victimei este luat în considerare de autorităţile judiciare în deciziile sale cu
privire la diferitele aspecte ale investigaţiei, chiar dacă în cele din urmă
soluţiile adoptate nu sunt concordante cu aşteptările victimei sau

reprezentantului acesteia (a se compara Al Fayed, citată mai sus, § 82).
32. În speţă, Guvernul a susţinut că, deoarece nu a avut loc nici o
infracţiune, nu exista nicio obligaţie de a informa solicitantul cu privire la
cursul investigaţiei. În această privinţă, Curtea observă că interpretarea
dispoziţiilor de drept intern aparţine în primul rînd instanţelor naţionale. Aşa
cum au constatat instanţele naţionale în speţă, reclamanta a avut dreptul de a
fi recunoscută oficial ca reprezentant al victimei, şi prin urmare a benefeciat
de exercitarea unui număr de drepturi procedurale (a se vedea mai sus §§ 11
şi 18). Aceste consideraţiuni erau aplicabile chiar şi în cazul unei
investigaţii a suicidului şi nu a unui omor, din momentul în care urma să fie
verificată versiunea dacă o infracţiune de determinare la sinucidere a fost
comisă (a se vedea mai sus § 12). Instanţele naţionale în mod expres a
recunoscut că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea de aşi exercita
drepturilor sale procedurale şi precum că dînsei nu i-au fost aduse la
cunoştinţă aceste drepturi (a se vedea mai sus § 11). Curtea nu vede nici un
motiv să se îndoiască de interpretările legii aplicate de instanţele naţionale,
care, de altfel, vin în concordanţă cu obligaţiile Statului potrivit prevederilor
Articolului 2 din Convenţie. Prin urmare, nu poate fi acceptat argumentul
Guvernului că reclamanta nu avea dreptul să fie informată sau să fie
implicată în proceduri.
33. Guvernul s-a referit la faptul că reclamanta a fost informată cu
privire la mersul investigaţiei asupra decesului fiului acesteia (a se vedea
mai sus § 25). Curtea constată că reclamanta a fost informată doar la 6
februarie 2002 - mai mult de o lună după data cînd investigaţia s-a încheiat
(a se vedea mai sus § 7) şi, aproximativ, după opt luni de la începerea
investigaţiei (a se vedea mai sus § 8). Această lipsă de informare a inclus
una din cele mai importante şi iniţiale faze ale investigaţiei , în cadrul căreia
reclamanta ar fi putut înainta obiecţii în ceea ce priveşte soluţiile luate
atunci. În această privinţă este necesar de a specifica că reclamanta a
subliniat în mod expres necesitatea unei decizii prompte cu privire la
exhumare, pentru a înlătura îndoielile sale, demersul care nu l-a reuşit să-l
înainteze eficient faţă de organele de investigaţie din cauza lipsei oricărei
informaţii cu privire la cauza. Nici o explicaţie pentru această întîrziere nu a
fost oferită, cu excepţia absenţei unei obligaţii legale de a informa
reclamanta, despre care s-a notat mai sus. De asemenea, Curtea consideră că
autorităţile au obligaţia de a ţine reclamanta informată despre mersul
investigaţiei, indiferent dacă dînsa în mod expres a solicitat sau nu să fie
informată.
34. Curtea observă că unele din măsuri de investigaţie, considerate
cruciale în cazul de faţă (autopsia şi expertiza cu privire la probele prelevate
de la faţa locului) au fost efectuate în decembrie 2001, circa o jumătate de
an după ce corpul fiului reclamantei a fost descoperit (a se vedea mai sus §
13). Şi în acest caz, nici o explicaţie pentru această întîrziere nu a fost
oferită.
35. De asemenea, este notabil că reclamanta a lipsit la, aparent, prima şi

singura şedinţă avută loc la judecătoria sectorului Buiucani, atunci cînd s-a
examinat contestaţia sa asupra ordonanţei din 30 iunie 2004 (a se vedea §
15). Chiar şi prezumînd faptul că reclamanta ar fi recepţionat citaţia la timp,
în pofida contra-declaraţiei sale neprobate, Curtea consideră că instanţa de
judecată trebuia cel puţin să verifice dacă reclamanta şi-a pierdut interesul
în examinarea cazului sau şi renunţat la dreptul său de a fi audiată în
şedinţă. În această privinţă, Curtea notează că citaţiile au prevăzut
obligativitatea prezenţei părţilor, faptul care cu greu se conciliază cu
neverificarea motivului absenţei uneia din parţi. Prezenţa reclamantei a fost
chiar importantă, avînd în vedere faptul că indiferent de soluţia judecătoriei
sectorului Buiucani, aceasta a fost definitivă şi era exceptată de orice formă
de recurs. Prin urmare, reclamanta nu a avut posibilitatea să-şi prezinte
poziţia sa în faţa instanţei ei în ceea ce priveşte investigaţia vizavi de
decesul fiului ei.
36. Curtea consideră că omisiunea de a informa reclamanta despre
drepturile sale procedurale şi despre mersul investigaţiei, precum şi
omisiunea de ai asigura exerciţiul acestor drepturi (a se vedea mai sus §§ 11
şi 32); tergiversarea şi întîrzierea inexplicabilă la efectuarea unor măsuri de
investigaţie importante (a se vedea mai sus §§ 14 şi 34) şi decizia finală de
încetare a investigaţiei, luată în absenţa reclamantei (a se vedea mai sus §
35), sunt incompatibile cu obligaţiile procedurale ale statului respondent
impuse prin prisma Articolului 2 din Convenţie (a se vedea, de exemplu,
Oğur, citată mai sus, § 92; Salgın v. Turcia, no. 46748/99, § 87, 20 februarie
2007; şi Hasan Çalışkan and Others v. Turkey, no. 13094/02, § 51, 27 mai
2008)
Prin urmare, obiecţia Guvernului cu privire la caracterul vădit nefundat al
cererii se respinge.
37. Respectiv, în prezenta cauză a avut loc violarea obligaţiilor
procedurale prevăzute de Articolul 2 din Convenţie.

39. În observaţiile sale, reclamanta a declarat că "Eu nu am calculat
cheltuielile (cu referire la) Procuratura Militară, dar pentru minciunile pe
care le-am îndurat atîta timp voi cere despăgubiri pentru prejudiciul moral".
Cu toate acestea, reclamanta nu a specificat suma pretinsă.
40. Guvernul a considerat că reclamanta nu a înaintat nici o pretenţie cu
privire la satisfacţie echitabilă.
41. Curtea interpretează declaraţia reclamantei ca fiind o cerere implicită

adresată Curţii să determine valoarea sumei cu privire la satisfacţie
echitabilă. Judecînd în mod echitabil, Curtea acordă reclamantei suma de
12 000 EURO pentru prejudiciul moral cauzat.
42. Reclamanta nu a înaintat nici o pretenţie cu privire la costuri şi
cheltuieli.

2. Hotărăşte că a avut loc violarea Articolului 2 din Convenţie aplicat sub

aspectul său procedural;
3. Hotărăşte
Articolului 44 § 2 din Convenţie, suma de 12 000 Euro (doisprezece mii
euro) cu titlu de prejudiciu moral, suma care urmează să fie convertite în
valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 23 Martie 2010, în


SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA IPTEH S.A. ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
(cu privire la fondul cauzei)
STRASBOURG
24 noiembrie 2009
DEFINITIVĂ
la 24 februarie 2010

HOTĂRÎREA în cauza IPTEH SA ŞI ALŢII c. MOLDOVEI (FONDUL) 1
În cauza Ipteh S.A. şi alţii c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
şi Fatoş Aracı, Grefier Adjunct al Secţiunii,
Deliberînd în secret la 3 noiembrie 2009,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţie”) din partea Ipteh S.A. – o companie înregistrată
în Moldova, Worldway Limited – o companie înregistrată în Regatul Unit al
Marii Britanii, Kapital Invest SA – o companie înregistrată în România şi
Ion Rusu – un cetăţean al României.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de J. Hanganu, avocat cu practică în
3. Reclamanţii au pretins, în particular, precum că au fost victimele unui
proces civil inechitabil şi au suferit urmare a privării arbitrare de proprietate.
4. La 09 octombrie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să
comunice cererea Guvernului. În aceiaşi zi Guvernele României şi ale
Regatului Unit al Marii Britanii au fost informaţi despre dreptul de a
interveni în proceduri, în conformitate cu prevederile Articolului 36 § 1 din
Convenţie şi Regulii 44 § 1(b) din Regulamentul Curţii, dar acestea din
urmă nu a comunicat despre intenţia sa de a beneficia de acest drept. S-a
decis examinarea în fond a cererii odată cu admisibilitatea acesteia (articolul
29 § 3 din Convenţie). De asemenea s-a decis, în baza prevederilor Regulii
54 § 2 (c) din Regulamentul Curţii, de acorda prioritate la examinarea
cazului potrivit regulii 41 din Regulamentul menţionat.
2 HOTĂRÎREA în cauza IPTEH SA ŞI ALŢII c. MOLDOVEI (FONDUL)
ÎN FAPT
5. Primul reclamant, Ipteh S.A., este o companie înregistrată în

Moldova. Ceilalţi reclamanţi sunt Worldway Limited („a doua companie
reclamantă”) – companie înregistrată în Regatul Unit al Marii Britanii şi
deţinătoare a 35,29% din acţiunile primei companii reclamante; Kapital
Invest S.A. („a treia companie reclamantă”) – companie înregistrată în
România şi deţinătoare a 49,63% din acţiunile primei companii reclamante;
şi Ion Rusu („al patrulea reclamant”) – un cetăţean romîn, născut în 1962,
locuitor al oraşului Iaşi şi deţinător a 11,72% din acţiunile primei companii
reclamante.
6. La sfîrşitul anilor 1990, Ipteh S.A. şi o companie terţă, I., erau
proprietarii unei clădiri cu şase etaje, situată pe bulevardul principal din
Chişinău. Ambele companii erau în proprietatea statului şi unice active pe
care le deţineau erau diverse cote-părţi ale clădirii.
7. În 1999 statul a decis să privatizeze companiile şi a vîndut acţiunile
acestora unei companii private U.
8. În 2000 şi 2001 noul proprietar al companiei a transferat toate cotele-
părţi a clădirii primei companii reclamante.
9. Tot în 2000 fostul director al primei companii reclamante a contestat
în instanţă privatizarea respectivă. Oricum, acţiunea lui fost respinsă printr-
o hotărîre definitivă a Curţii de Apel Economice a Republicii Moldova din
11 iulie 2000, instanţa constatînd că privatizarea a fost legală în toate
privinţele.
10. În iulie 2001 al patrulea reclamant a cumpărat 141,77 din acţiuni a
primei companii.
11. În august 2001 a doua companie reclamantă a cumpărat restul din
acţiuni a primei companii reclamante.
12. În august 2006 prima companie reclamantă a emis 510,000 de noi
acţiuni şi le-a vîndut celei de-a treia companii reclamante.
13. La o dată nespecificată în 2002, Prim-ministru a solicitat Procuraturii
Generale să efectueze un control al legalităţii privatizării. La 17 februarie
2002, Procurorul General a informat Prim-ministru că a verificat legalitatea
privatizării şi că a găsit-o „în strictă conformitate cu legislaţia în vigoare”.
De asemenea, Procurorul General a informat Prim-ministru că legalitatea
privatizării a fost verificată exhaustiv în cadrul procesului care s-a încheiat
cu hotărîrea definitivă din 11 iulie 2000.
14. La o dată nespecificată în 2003, Preşedintele Republicii Moldova a
solicitat Procuraturii Generale să examineze posibilitatea contestării
privatizării din 1999. Într-o scrisoare din 26 iunie 2003, Procurorul General
a informat Preşedintele V. Voronin că tranzacţia a fost legală şi precum că
nu sunt temeiuri pentru contestare. Mai mult, Procurorul General a indicat

că după intrarea în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă din 12 iunie
2003 a devenit imposibilă înaintarea unui recurs asupra hotărîrii definitive
din 11 iulie 2000.
15. La 19 aprilie 2007 Procurorul General a iniţiat un proces în numele
statului în care aceasta a contestat legalitatea privatizării din 1999 a primei
companii reclamante şi a companiei I. din motivul că două Hotărîri a
Guvernului cu privire la vînzarea acţiunilor deţinute de stat au fost încălcate.
În particular Procurorul şi-a susţinut precum că preţul achitat de compania
U. a fost mai mic decît acel indicat în Hotărîri şi precum că preţul final
oferit pentru acţiuni de asemenea a fost foarte mic. Procurorul s-a referit la
articolul 50 din Codul Civil ca bază legală a acţiunii (vezi mai jos § 16). Ca
rezultat al pretinsei privatizări ilegale, Procuratura a cerut anularea tuturor
tranzacţii ulterioare şi a emisiilor de acţiunii în rezultatul căreia compania a
treia şi a patra au devenit acţionarii primei companii.
16. Reclamanţii nu au recunoscut acţiunea şi au pledat, inter alia, că
aceasta s-a prescris şi este contrară principiului securităţii raporturilor
juridice. Reclamanţii au menţionat că textul articolului 86 al vechiului Cod
Civil, care exonerează procurorul de la considerarea termenului de
prescripţie de trei ani cînd se înaintează o acţiune în interesul statului, era
contrar cu Articolul 6 din Convenţie prin referire la cazul Dacia SRL v.
Moldova (nr. 3052/04, din 18 martie 2008). Reclamanţii, de asemenea, au
menţionat că legalitatea privatizării a fost confirmată prin hotărîrea
definitivă din 11 iulie 2000 cu valoare de res judecata şi precum că dînşii
sunt bona fide cumpărători care au fost discriminaţi comparativ cu alte
companii care au obţinut proprietatea de stat în condiţii similare şi a căror
privatizare nu a fost contestată de stat. La fel reclamanţii au recuzat
judecătorul care a prezidat şedinţa din cauza pretinsei lipse de imparţialitate
şi au susţinut că în cadrul procedurilor anterioare care s-au încheiat cu
hotărîrea din 11 iulie 2000, acelaşi judecător, de asemenea, a fost recuzat
din aceleaşi motive. Cu toate acestea recuzarea a fost respinsă.
17. La 10 iunie 2008 Curtea de Apel Economică a pronunţat hotărîrea în
favoarea Procuraturii Generale în absenţa celui de al treilea şi al patrulea din
reclamanţi, care nu au fost citaţi. Instanţa de judecată a respins obiecţiile
reclamanţilor cu privire la existenţa hotărîrii definitive din 11 iulie 2000.
Instanţa nu a contestat susţinerile reclamanţilor precum că procedurile din
2000 au avut acelaşi obiect de examinare, dar oricum instanţa a respins
obiecţiile respective pe motivul că hotărîrea nominalizată a fost adoptată în
cadrul unei proceduri în care Procuratura Generală nu a fost implicată. De
asemenea, instanţa a respins obiecţiile reclamanţilor cu privire la regimul
termenului de prescripţie susţinînd că în conformitate cu articolul 86 din
Codul Civil în vigoare, acţiunea Procuraturii în interesul statului este
imprescriptibilă.
18. Reclamanţii au formulat un recurs în baza aceloraşi argumente care

au fost aduse în faţa primei instanţe. De asemenea, reclamanţii s-au mai
plîns de faptul că nu toţi din reclamanţi au luat parte la proceduri şi precum
că judecătorul a fost imparţial.
19. La 28 august 2008 Curtea Supremă de Justiţie examinat în şedinţă
recursul reclamanţilor. În cadrul şedinţei reclamanţii au recuzat judecătorul
N.M. din completul de judecată şi şi-au exprimat dubiile asupra modului în
care Preşedintele Curţii Supreme, judecătorul I.M., a numit completul de
judecată. În aceeaşi zi, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul şi a
menţinut hotărîrea primei instanţe.
20. Curtea Supremă s-a referit la prevederile vechiului Cod Civil întru a
respinge obiecţia reclamanţilor despre statutul lor de cumpărători de bună
credinţă. În particular, Instanţa Supremă a motivat că, potrivit vechiului Cod
Civil, proprietatea obţinută ilegal de la stat poate fi redobîndită indiferent de
faptul dacă a fost obţinut de un bona fide cumpărător. Oricum, cînd a fost
examinat aspectul cu privire la termenul de prescripţie, Curtea Supremă de
Justiţie a căzut de acord cu obiecţiile reclamanţilor în ceea ce priveşte
articolul 86 a Codului Civil (vezi mai sus § 16). Cu toate acestea Curtea
Supremă a precizat pentru prima dată că procurorul a înaintat acţiunea după
intrarea în vigoare a noului Cod Civil şi normele privind termenul de
prescripţie cuprinse în acest Cod sunt aplicabile. Cutea Supremă de Justiţie
şi-a exprimat opinia că acţiunea Procurorului a pretins declararea nulităţii
absolute a privatizării şi care, conform prevederilor articolului 217 a noului
Cod Civil, nu poate fi limitată în timp. La fel Curtea Supremă de Justiţie a
respins obiecţiile cu privire la existenţa examinării aceleaşi acţiuni şi cu
privire la acelaşi obiect după cum s-a procedat în prima instanţă, şi la fel, a
respins obiecţia cu privire la neparticiparea în proces a unor reclamanţi.
21. La 30 octombrie 2008 Guvernul a decis să privatizeze repetat
edificiul şi la 5 noiembrie 2008 a fost numită o licitaţie în acest sens.
Aparent, urmare a licitaţiei edificiul în litigiu nu fost vîndut, iar Curtea nu a
fost informată cu privire la derularea ulterioară a evenimentelor.
22. Aparent, din circumstanţele cazului după cum acestea au fost
prezentate de părţi, reclamanţii nu li s-a restituit contra-valoarea investiţiilor
iniţiale.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA NAŢIONALĂ RELEVANTĂ
23. Prevederile relevante a Codului Civil în vigoare la momentul

privatizări stipulează:
“Articolul 50. Nulitatea convenţiei, care nu corespunde prevederilor legii
Este nulă convenţia care nu corespunde prevederilor legii….

În cazul unei convenţii nule fiecare parte este obligată să restituie celeilalte părţi tot
ce a primit în baza convenţiei…
Articolul 74. Termenele generale ale prescripţiei
Termenul general pentru apărarea printr-o acţiune a drepturilor încălcate ale

unei persoane (prescripţia) este de trei ani, iar în litigiile dintre organizaţiile de
stat, colhozuri şi alte organizaţii cooperatiste şi celelalte organizaţii obşteşti - de un
an.
Articolul 78. Obligativitatea aplicării prescripţiei
Instanţa judecătorească competentă … prescripţia independent de cererea părţilor.
Articolul 83. Efectele împlinirii termenului de prescripţie
Împlinirea termenului de prescripţie înainte de intentarea acţiunii constituie un

temei pentru respingerea acţiunii.
Dacă instanţa judecătorească competentă … constată, că este întemeiat motivul,

pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, dreptul încălcat va fi apărat.
Articolul 86. Cererile cărora nu li se aplică prescripţia
Prescripţia nu se aplică:
...
2) cererilor organizaţiilor de stat privitoare la restituirea bunurilor de stat, care

se află în posesiunea nelegitimă a … celorlalte organizaţii obşteşti sau a catăţenilor;
24. Normele relevante a Codului Civil în vigoare după 12 iunie 2003,
prevede:
Articolul 6. Acţiunea în timp a legii civile
(1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă

condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de
stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi
nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de
realizare.
Articolul 217. Nulitatea absolută a actului juridic
(1) Nulitatea absolută a actului juridic poate fi invocată de orice persoană care are
un interes născut şi actual. Instanţa de judecată o invocă din oficiu.
…
(3) Acţiunea în constatare a nulităţii absolute este imprescriptibilă.

25. Într-o Decizie din 20 Aprilie 2005 (cauza nr. 2ra-563/05) a respins
pretenţiile unui reclamant bazate pe prevederile noului Cod Civil pe motiv
că circumstanţele cazului se referă la o perioadă pînă la întrare în vigoare a
noului Cod Civil şi, prin urmare prevederile vechiului Cod Civil sunt
inaplicabile.
ÎN DREPT
26. .Reclamanţii s-au plîns asupra inechităţii procedurilor, contrar
Articolului 6 § 1 din Convenţie, care prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,…într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă …, care va hotărî fie asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil…”
27. Reclamanţii s-au plîns, de asemenea, că drepturile lor garantate de
Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost încălcat în rezultatul
procesului. Articolul 1 a Protocolului 1 a Convenţiei stipulează:
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în

28. Curtea consideră că plîngerile reclamanţilor ridică întrebări de fapt şi

de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de
inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste capete de
cerere admisibile. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29
§ 3 din Convenţie (a se vedea mai sus § 4), Curtea va proceda direct la
examinarea fondului acestor plîngeri.
29. Reclamanţii au susţinut că procesul nu a fost echitabil, deoarece

instanţele naţionale nu au aplicat normele cu privire la termenul de
prescripţie în conformitate cu prevederile vechiului Cod Civil. În
consecinţă, Procurorului General i s-a oferit posibilitatea cu succes să
conteste privatizarea după aproape opt ani de zile, cu încălcarea principiului
enunţat în articolul 6 din noul Cod Civil (a se vedea mai sus § 24). Mai mult
decît atît, reclamanţii au afirmat că practica Curţii Supreme de Justiţie este
contradictorie în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea normelor cu
privire la termenul de prescripţie.
30. Potrivit reclamanţilor, principiul securităţii juridice a fost, de
asemenea, încălcat de instanţele naţionale, deoarece acestea nu au luat în
consideraţie faptul că o contestare similară a legalităţii privatizării a fost
deja respinsă printr-o hotărîre definitivă din 11 iulie 2000. În final,
reclamanţii au susţinut că procesul nu a fost echitabil deoarece nu toţi
reclamanţii au avut posibilitatea să participe la proceduri şi să-şi apere
drepturile, precum şi deoarece judecătorii care au examinat cauza nu au fost
independenţi şi imparţiali.
31. Guvernul a pledat că, în conformitate cu articolul 217 § 1 din noul
Cod Civil, nulitatea absolută a unui act poate fi invocată de orice persoană,
acţiunea fiind imprescriptibilă. Conform opiniei Guvernului, nulitatea
absolută a privatizării a fost o premisă esenţială pentru admisibilitatea
acţiunii Procurorului General, iar admiterea acestor acţiuni după expirarea
termenului general de prescripţie nu a încălcat principiul echităţii garantat
de Articolul 6 din Convenţie. Guvernul a respins afirmaţia reclamanţilor
referitoare la lipsa independenţei şi imparţialităţii judecătorilor implicaţi în
proceduri şi la faptul că instanţele ar fi trebuit să atragă atenţia asupra
hotărîrii din 11 iulie 2000.
32. Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, în care a stabilit
că respectarea cerinţelor de admisibilitate pentru efectuarea actelor
procedurale este un aspect important al dreptului la un proces echitabil.
Rolul termenelor de prescripţie este de o importanţă majoră, atunci cînd este
interpretat în contextul Preambulului la Convenţie care, în partea sa
pertinentă, declară principiul supremaţiei legii ca element al patrimoniului
comun al Înaltelor Părţi Contractante (a se vedea Dacia SRL v. Moldova, no.
3052/04, § 75, 18 martie 2008).
33. Curtea reiterează nu este sarcina Curţii de a se substitui instanţelor
naţionale în interpretarea legislaţiei naţionale. Soluţionarea problemelor de
interpretare revine, în primul rînd, autorităţilor naţionale, în special
instanţelor judecătoreşti. Aceste consideraţiuni în particular sunt valabile în
cazul interpretării de instanţe a regulilor de procedură, cum ar fi nromele cu
privire la termenul de prescripţie prevăzute pentru înaintarea acţiunilor în
instanţă. Rolul Curţii este limitat la stabilirea dacă efectele unei asemenea
interpretări sunt compatibile cu prevederile Convenţiei în general şi cu
principiul securităţii juridice garantat de Articolul 6, în special (a se vedea,
mutatis mutandis, Platakou v. Greece, no. 38460/97, § 37, ECHR 2001-I).
34. În prezenta cauză, Curtea notează că termenul de prescripţie pentru
contestarea privatizării din 1999, prevăzut de Codul Civil în vigoare în
perioada respectivă, a expirat în 2002. Acest fapt a fost confirmat indirect de
Curtea Supremă de Justiţie, care a acceptat obiecţiile reclamantului privind
aplicabilitatea Articolului 86 din vechiul Cod Civil (a se vedea mai sus §

20). Totuşi, Curtea Supremă a preferat să nu respingă acţiunea Procurorului
General în conformitate cu prevederile vechiului Cod Civil, însă să aplice
prevederile noului Cod Civil, care a intrat în vigoare în 2003, adică la
aproximativ un an după expirarea termenului de prescripţie.
35. Curtea nu contestă competenţa Statului de a adopta legi noi, care să
reglementeze termenele de prescripţie pentru procedura civilă. Totuşi,
aceasta nu înseamnă, aşa după cum o susţine Guvernul, că aplicarea acestor
noi reguli ar fi compatibilă cu Convenţia într-un mod care ar modifica
situaţii juridice devenite definitive datorită aplicării termenului de
prescripţie înaintea adoptării acestei legislaţii. A admite contrariul înseamnă
a recunoaşte că un Stat este liber să ignore un termen de prescripţie şi să
conteste o situaţie juridică definitivă doar prin folosirea competenţei sale de
a adopta legi noi după expirarea termenului de prescripţie respectiv. Curtea
notează că concluzia de mai sus pare a fi conformă Articolului 6 din noul
Cod Civil, care stipulează că noul Cod nu are caracter retroactiv şi „nu
modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice
constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse
anterior”.
36. În contextul celor sus-menţionate şi luînd în consideraţie, în special,
recunoaşterea din partea Curţii Supreme de Justiţie a faptului că nu au
existat motive convingătoare, precum cele prevăzute în articolul 86 din
vechiul Cod Civil, pentru înlocuirea termenului de prescripţie de trei ani,
Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie,
rezultată în admiterea, cu încălcarea principiului securităţii juridice, a
acţiunii Procurorului General privind anularea privatizării. În circumstanţele
date, Curtea nu consideră necesară examinarea adiţională a faptului dacă
alte aspecte ale procedurii au corespuns prevederii respective sau nu.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR.

1 LA CONVENŢIE
37. Reclamanţii s-au plîns că hotărîrile judecătoreşti prin care acţiunea

Procurorului General în vederea anulării privatizării a fost admisă a avut ca
rezultat imixtiunea în dreptul lor la exercitarea neîngrădită a dreptului de
proprietate, garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Guvernul a contestat afirmaţia reclamantului şi a susţinut că privatizarea din
1999 s-a efectuat cu încălcarea gravă a legislaţiei şi, în consecinţă, nu a avut
loc încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
38. Curtea consideră că reclamanţii au deţinut un “bun” în sensul
Articolului 1 din Protocolul Nr. 1. Curtea a constatat în § 36 supra că
admiterea acţiunii Procurorului General după expirarea termenului general
de prescripţie şi în lipsa motivelor convingătoare, a fost incompatibilă cu
principiul securităţii raporturilor juridice. În asemenea circumstanţe, Curtea
nu poate constata decît că admiterea acţiunii Procurorului General a

constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al reclamanţilor,
deoarece nu a fost respectat just echilibru şi reclamanţii au fost nevoiţi să
poarte în mod continuu o povară excesivă (a se vedea mutatis mutandis,
Brumărescu v. Romania [GC], no. 28342/95, §§ 75-80, ECHR 1999-VII).
Cum a fost şi în Dacia SRL (citat supra), instanţele naţionale nu au
prezentat nici o justificare pentru asemenea imixtiune. Rezultă că a avut loc
o încălcare a Articolului 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie.

şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare
40. Reclamanţii au afirmat că, deoarece dînşii au întîmpinat dificultăţi în
obţinerea documentelor necesare, nu au reuşit să prezente nicio observaţie
cu privire la satisfacţie echitabilă. Respectiv, aceştia au solicitat Curţii să
rezerve soluţionarea aspectului cu privire la satisfacţia echitabilă.
41. Curtea consideră că aspectul cu privire la aplicarea Articolului 41 nu
este finalizat întru adoptarea unei soluţii în privinţa tuturor reclamanţilor.
Acest aspect urmează a fi rezervat în modul corespunzător, şi o nouă
procedură urmează să fie fixată, ţinînd seama de posibilitatea unei înţelegeri
la care pot ajunge Guvernul Moldovei şi reclamantele.

2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie prin

prisma nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice;
3. Hotărăşte că nu este necesară examinarea altor capete de plîngeri sub

aspectul Articolului 6 din Convenţie;
4. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 1 din Protocolul Nr. 1 la

Convenţie;
5. Hotărăşte că aspectul cu privire la aplicarea Articolului 41 din Convenţie

nu este finalizat întru adoptarea unei soluţii şi respectiv:
(a) rezervă acest aspect;
(b) invită Guvernul şi reclamanţii să prezinte, în decursul a trei luni,

observaţiile sale scrise asupra acestui aspect şi, în special, să informeze
Curtea despre orice înţelegere la care pot ajunge părţile;
(c) rezervă procedura ulterioară şi deleagă competenţele în favoarea
Preşedintelui Camerei de a o stabili în cazul în care este aceasta va fi
necesară.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 24 noiembrie 2009


SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA IPTEH S.A. ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
(cu privire la satisfaţia echitabilă – radiere de pe rol)
STRASBOURG
29 iunie 2010
Hotărîrea va deveni definitivă în circumstanţele prevăzute de Articolul 44 § 2 of

din Convenţie. Poate fi obiectul revizuirii editoriale..
HOTĂRÎREA în cauza IPTEH SA ŞI ALŢII c. MOLDOVEI 1
(SATISFACŢIE ECHITABILĂ – RADIERE DE PE ROL)
În cauza Ipteh S.A. şi alţii c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Deliberînd în secret la 8 June 2010,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţie”) din partea Ipteh S.A. – o companie înregistrată
în Moldova, Worldway Limited – o companie înregistrată în Regatul Unit al
Marii Britanii, Kapital Invest SA – o companie înregistrată în România şi
Ion Rusu – un cetăţean al României.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de J. Hanganu, avocat cu practică în
3. În hotărîrea adoptată la 24 noiembrie 2009 („hotărîrea principală”)
Curtea a constatat existenţa violării drepturilor reclamanţilor prevăzute de
Articolul 6 § 1 din Convenţie şi Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
urmare a anulării privatizării edificiului din Chişinău cu încălcarea
principiului securităţii raporturilor juridice şi egalităţii procesuale (Ipteh SA
and Others v. Moldova, no. 35367/08, 24 noiembrie 2009).
4. Întrucît aspectul ce ţine de aplicarea Articolului 41 din Convenţie nu a
fost finalizat întru adoptarea unei decizii, Curtea l-a rezervat şi a invitat
Guvernul şi reclamantul să prezinte în termen de trei luni, observaţii scrise
în acest sens.
ÎN FAPT
5. Primul reclamant, Ipteh S.A., este o companie înregistrată în
Moldova. Ceilalţi reclamanţi sunt Worldway Limited („a doua companie
2 HOTĂRÎREA în cauza IPTEH SA ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
reclamantă”) – companie înregistrată în Regatul Unit al Marii Britanii şi

deţinătoare a 35,29% din acţiunile primei companii reclamante; Kapital
Invest S.A. („a treia companie reclamantă”) – companie înregistrată în
România şi deţinătoare a 49,63% din acţiunile primei companii reclamante;
şi Ion Rusu („al patrulea reclamant”) – un cetăţean romîn, născut în 1962,
locuitor al oraşului Iaşi şi deţinător a 11,72% din acţiunile primei companii
reclamante.
6. La sfîrşitul anilor 1990, Ipteh S.A. şi o companie terţă, I., erau
proprietarii unei clădiri cu şase etaje, situată pe bulevardul principal din
Chişinău. Ambele companii erau în proprietatea statului şi unice active pe
care le deţineau erau diverse cote-părţi ale clădirii.
7. În 1999 statul a decis să privatizeze companiile şi a vîndut acţiunile
acestora unei companii private U.
8. În 2000 şi 2001 noul proprietar al companiei a transferat toate cotele-
părţi a clădirii primei companii reclamante.
9. Tot în 2000 fostul director al primei companii reclamante a contestat
în instanţă privatizarea respectivă. Oricum, acţiunea lui fost respinsă printr-
o hotărîre definitivă a Curţii de Apel Economice a Republicii Moldova din
11 iulie 2000, instanţa constatînd că privatizarea a fost legală în toate
privinţele.
10. În iulie 2001 al patrulea reclamant a cumpărat 141,77 din acţiuni a
primei companii.
11. În august 2001 a doua companie reclamantă a cumpărat restul din
acţiuni a primei companii reclamante.
12. În august 2006 prima companie reclamantă a emis 510,000 de noi
acţiuni şi le-a vîndut celei de-a treia companii reclamante.
13. La o dată nespecificată în 2002, Prim-ministru a solicitat Procuraturii
Generale să efectueze un control al legalităţii privatizării. La 17 februarie
2002, Procurorul General a informat Prim-ministru că a verificat legalitatea
privatizării şi că a găsit-o „în strictă conformitate cu legislaţia în vigoare”.
De asemenea, Procurorul General a informat Prim-ministru că legalitatea
privatizării a fost verificată exhaustiv în cadrul procesului care s-a încheiat
cu hotărîrea definitivă din 11 iulie 2000.
14. La o dată nespecificată în 2003, Preşedintele Republicii Moldova a
solicitat Procuraturii Generale să examineze posibilitatea contestării
privatizării din 1999. Într-o scrisoare din 26 iunie 2003, Procurorul General
a informat Preşedintele V. Voronin că tranzacţia a fost legală şi precum că
nu sunt temeiuri pentru contestare. Mai mult, Procurorul General a indicat
că după intrarea în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă din 12 iunie
2003 a devenit imposibilă înaintarea unui recurs asupra hotărîrii definitive
din 11 iulie 2000.
15. La 19 aprilie 2007 Procurorul General a iniţiat un proces în numele
statului în care aceasta a contestat legalitatea privatizării din 1999 a primei
companii reclamante şi a companiei I. din motivul că două Hotărîri a
Guvernului cu privire la vînzarea acţiunilor deţinute de stat au fost încălcate.

În particular Procurorul şi-a susţinut precum că preţul achitat de compania
U. a fost mai mic decît acel indicat în Hotărîri şi precum că preţul final
oferit pentru acţiuni de asemenea a fost foarte mic. Procurorul s-a referit la
articolul 50 din Codul Civil ca bază legală a acţiunii (vezi mai jos § 16). Ca
rezultat al pretinsei privatizări ilegale, Procuratura a cerut anularea tuturor
tranzacţii ulterioare şi a emisiilor de acţiunii în rezultatul căreia compania a
treia şi a patra au devenit acţionarii primei companii.
16. Reclamanţii nu au recunoscut acţiunea şi au pledat, inter alia, că
aceasta s-a prescris şi este contrară principiului securităţii raporturilor
juridice. Reclamanţii au menţionat că textul articolului 86 al vechiului Cod
Civil, care exonerează procurorul de la considerarea termenului de
prescripţie de trei ani cînd se înaintează o acţiune în interesul statului, era
contrar cu Articolul 6 din Convenţie prin referire la cazul Dacia SRL v.
Moldova (nr. 3052/04, din 18 martie 2008). Reclamanţii, de asemenea, au
menţionat că legalitatea privatizării a fost confirmată prin hotărîrea
definitivă din 11 iulie 2000 cu valoare de res judecata şi precum că dînşii
sunt bona fide cumpărători care au fost discriminaţi comparativ cu alte
companii care au obţinut proprietatea de stat în condiţii similare şi a căror
privatizare nu a fost contestată de stat. La fel reclamanţii au recuzat
judecătorul care a prezidat şedinţa din cauza pretinsei lipse de imparţialitate
şi au susţinut că în cadrul procedurilor anterioare care s-au încheiat cu
hotărîrea din 11 iulie 2000, acelaşi judecător, de asemenea, a fost recuzat
din aceleaşi motive. Cu toate acestea recuzarea a fost respinsă.
17. La 10 iunie 2008 Curtea de Apel Economică a pronunţat hotărîrea în
favoarea Procuraturii Generale în absenţa celui de al treilea şi al patrulea din
reclamanţi, care nu au fost citaţi. Instanţa de judecată a respins obiecţiile
reclamanţilor cu privire la existenţa hotărîrii definitive din 11 iulie 2000.
Instanţa nu a contestat susţinerile reclamanţilor precum că procedurile din
2000 au avut acelaşi obiect de examinare, dar oricum instanţa a respins
obiecţiile respective pe motivul că hotărîrea nominalizată a fost adoptată în
cadrul unei proceduri în care Procuratura Generală nu a fost implicată. De
asemenea, instanţa a respins obiecţiile reclamanţilor cu privire la regimul
termenului de prescripţie susţinînd că în conformitate cu articolul 86 din
Codul Civil în vigoare, acţiunea Procuraturii în interesul statului este
imprescriptibilă.
18. Reclamanţii au formulat un recurs în baza aceloraşi argumente care
au fost aduse în faţa primei instanţe. De asemenea, reclamanţii s-au mai
plîns de faptul că nu toţi din reclamanţi au luat parte la proceduri şi precum
că judecătorul a fost imparţial.
19. La 28 august 2008 Curtea Supremă de Justiţie examinat în şedinţă
recursul reclamanţilor. În cadrul şedinţei reclamanţii au recuzat judecătorul
N.M. din completul de judecată şi şi-au exprimat dubiile asupra modului în
care Preşedintele Curţii Supreme, judecătorul I.M., a numit completul de
4 HOTĂRÎREA în cauza IPTEH SA ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
judecată. În aceeaşi zi, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul şi a

menţinut hotărîrea primei instanţe.
20. Curtea Supremă s-a referit la prevederile vechiului Cod Civil întru a
respinge obiecţia reclamanţilor despre statutul lor de cumpărători de bună
credinţă. În particular, Instanţa Supremă a motivat că, potrivit vechiului Cod
Civil, proprietatea obţinută ilegal de la stat poate fi redobîndită indiferent de
faptul dacă a fost obţinut de un bona fide cumpărător. Oricum, cînd a fost
examinat aspectul cu privire la termenul de prescripţie, Curtea Supremă de
Justiţie a căzut de acord cu obiecţiile reclamanţilor în ceea ce priveşte
articolul 86 a Codului Civil (vezi mai sus § 16). Cu toate acestea Curtea
Supremă a precizat pentru prima dată că procurorul a înaintat acţiunea după
intrarea în vigoare a noului Cod Civil şi normele privind termenul de
prescripţie cuprinse în acest Cod sunt aplicabile. Cutea Supremă de Justiţie
şi-a exprimat opinia că acţiunea Procurorului a pretins declararea nulităţii
absolute a privatizării şi care, conform prevederilor articolului 217 a noului
Cod Civil, nu poate fi limitată în timp. La fel Curtea Supremă de Justiţie a
respins obiecţiile cu privire la existenţa examinării aceleaşi acţiuni şi cu
privire la acelaşi obiect după cum s-a procedat în prima instanţă, şi la fel, a
respins obiecţia cu privire la neparticiparea în proces a unor reclamanţi.
21. La 24 noiembrie 2009 Curtea a examinat fondul cauzei şi a găsit
violarea Articolului 6 şi Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
22. La 22 aprilie 2010 Curtea Supremă de Justiţie din Moldova a admis
cererea de revizuire depusă de reclamanţi împotriva hotărîrii din 28 august
2008 (a se vedea mai sus § 19) şi a casat-o. Prin aceiaşi Decizie Curtea
Supremă de Justiţie a re-examinat fondul cauzei şi a respins acţiunea
Procurorului General şi a ordonat Ministerului Finanţelor să achite
compensaţii cu titlu de prejudiciu material, moral şi costuri şi cheltuieli
judiciare suportate. Primei companii reclamante a fost acordată suma de
196 952,53 Euro, celei de a doua companie reclamantă – 46 545, 47 Euro,
celei de a treia companii reclamante – 58 000 Euro şi celui de al patrulea
reclamant – 18 434,88 Euro. Decizia a devenit definitivă din ziua
pronunţării.
ÎN DREPT
23. La 10 mai 2010 reclamanţii au informat Curtea despre adoptarea
Deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 22 aprilie 2010, susţinînd că nu mai
sunt interesaţi întru aşi menţine cauza în continuare în procedura Curţii (în
special procedura rezervată cu privire la aplicabilitatea Articolului 41) şi au
solicitat Curţii radierea de pe rol a cererii avînd în vedere reglementarea
amiabilă admisă la nivel naţional.
Avînd în vedere prescripţiile Articolului 37 § 1 (a) şi (b) din Convenţie,

Curtea constată că reclamanţii nu mai intenţionează să-şi mai menţină
cererea sa din momentul în care litigiu a fost soluţionat. Mai mult decît atît,
în conformitate cu prevederile Articolului 37 § 1 in fine, Curtea nu găseşte
careva circumstanţe în ce priveşte respectarea drepturilor definite în
Convenţie şi Protocoalele sale care ar impune examinarea în continuare a
cererii.
24. Respectiv, cauza, în capetele de cerere rămase, urmează a fi radiată
de pe rol.

Decide să radieze de pe rol restul capetelor de cerere rămase.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 29 Iunie 2010 potrivit


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA ISTRATE (nr. 2) c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
10 iunie 2008
DEFINITIVĂ
10/09/2008

HOTĂRÂREA ISTRATE (nr. 2) c. MOLDOVEI 1
În cauza Istrate (nr. 2) c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
PROCEDURA
Andrei Istrate („reclamantul”), la 29 august 2003.
Agentul său la acea dată, dl Vitalie Pârlog.
1. Reclamantul a pretins, în special, că prin refuzul de a examina
recursul său, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat dreptul său de acces la o
instanţă garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
2. La 13 februarie 2006, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis
ÎN FAPT

pensionar.
4. La o dată nespecificată, el a iniţiat proceduri judiciare civile împotriva
consiliului local Străşeni, solicitând compensaţii în mărime de 195,500 lei
moldoveneşti (MDL) (aproximativ 14,000 euro (EUR)) pentru pretinsa
2 HOTĂRÂREA ISTRATE (nr. 2) c. MOLDOVEI
confiscare ilegală de către autorităţile sovietice a casei familiei sale în anul

1949.
5. La 26 decembrie 2002, după scutirea reclamantului de la plata taxei
de stat, Judecătoria sectorului Străşeni a examinat fondul acţiunii şi a
respins-o ca nefondată.
6. La 7 mai 2003, Tribunalul Chişinău a respins apelul reclamantului pe
aceleaşi motive. Tribunalul a procedat astfel după scutirea reclamantului de
la plata taxei de stat.
7. Reclamantul a depus recurs şi a solicitat, inter alia, să fie scutit de la
plata taxei de stat pe motiv că situaţia sa financiară era proastă. El a
prezentat probe potrivit cărora, după plata tuturor serviciilor comunale, el
rămânea cu doar 2 MDL din pensia sa lunară.
8. La 12 august 2003, Curtea Supremă de Justiţie a refuzat să examineze
recursul reclamantului pe motivul neplăţii taxei de stat. Ea a declarat că
scutirea de la plata taxei de stat la etapa recursului era imposibilă.

următoarele:
„Articolul 85. Scutirile de taxă de stat
...
...

dispoziţiile articolelor 85 … neavând incidenţă.”
10. Potrivit articolului 98 al Codului de procedură civilă, taxa de stat se
încasează de la partea care a pierdut procesul.
13. Potrivit Legii taxei de stat, nr. 1216/92, taxa de stat pentru cererile
privitor la cauzele similare acestei cauze constituie 3% din valoarea acţiunii.
Taxa de stat pentru cererile de apel constituie 75% din taxa iniţială, iar
pentru cererile de recurs - 50% din taxa iniţială.
ÎN DREPT
11. Reclamantul a pretins că dreptul său de acces la o instanţă, garantat
de articolul 6 § 1 al Convenţiei, a fost încălcat ca rezultat al refuzului Curţii
Supreme de Justiţie de a examina cererea sa de recurs din cauza neplăţii
taxei de stat.
rezonabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi
12. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 2 al Convenţiei, că

dreptul său la viaţă a fost încălcat de către stat şi a susţinut că persoane
necunoscute au încercat să spargă apartamentul său şi să-l omoare.
Reclamantul este convins că aceste persoane erau agenţi ai statului. Mai
mult, reclamantul a susţinut că statul a încercat să-l omoare prin faptul că a
mărit continuu preţurile la bunuri, menţinând, în acelaşi timp, pensia sa la
un nivel foarte jos. Curtea consideră că această pretenţie este vădit
nefondată. Prin urmare aceasta urmează a fi declarată inadmisibilă în
temeiul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
13. În acelaşi timp, Curtea consideră că pretenţia reclamantului
formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi
de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o
examinare a fondului, şi că niciun temei pentru a o declara inadmisibilă nu a
fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În
conformitate cu decizia de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea
paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii.
14. Reclamantul a pretins că dreptul său de acces la o instanţă, garantat

de articolul 6 § 1 al Convenţiei, a fost încălcat ca rezultat al refuzului Curţii
Supreme de Justiţie de a examina cererea lui de recurs din cauza neplăţii
taxei de stat.
15. Guvernul a susţinut că pretenţia reclamantului este vădit nefondată şi
că limitarea accesului la al treilea grad de jurisdicţie, în scopul asigurării
unei administrări eficiente a justiţiei, a fost rezonabilă.
16. Curtea notează că chestiunile ridicate în această cauză sunt identice
celor care au dus la violarea articolului 6 al Convenţiei în hotărârea Curţii
în cauza Clionov v. Moldova (nr. 13229/04, § 41, 9 octombrie 2007). În
acea cauză, Curtea a constatat, inter alia, că prevederea Codului de
4 HOTĂRÂREA ISTRATE (nr. 2) c. MOLDOVEI
procedură civilă, care instituia o interdicţie de blanchetă de a scuti de la

plata taxei de stat în recurs, a ridicat în sine o chestiune prin prisma
articolului 6 § 1 al Convenţiei. Având în vedere că aceeaşi prevedere a
Codului de procedură civilă a fost aplicată şi în această cauză de către
Curtea Supremă de Justiţie pentru a refuza examinarea recursului
reclamantului, Curtea nu găseşte vreun motiv care i-ar permite să se abată
de la concluzia la care ea a ajuns în cauza Clionov.

A. Prejudiciul
18. Reclamantul a pretins EUR 30,010 cu titlu de prejudiciu material

cauzat şi EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral.
19. Guvernul a considerat că sumele pretinse de reclamant erau excesive
şi nerezonabile.
moral ca urmare a violării constatate mai sus. Făcând o evaluare în mod
echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 1,000. În ceea ce priveşte
pretenţia formulată cu titlu de prejudiciu material, Curtea consideră că nu
există o legătură cauzală între violarea constatată şi pretinsul prejudiciu
material şi, prin urmare, o respinge.
21. Reclamantul a mai pretins EUR 100 cu titlu de costuri şi cheltuieli

angajate în faţa Curţii.
22. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, considerând că aceasta
este excesivă şi că reclamantul nu a probat pretinsele cheltuieli de
reprezentare.
23. Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi avut cheltuieli de
secretariat pe durata procedurilor pe care ea le examinează. Prin urmare,
Curtea acordă reclamantului întreaga suma pretinsă.


1. Declară admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al
3. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,000 (o mie de euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 100 (o sută de euro) cu titlu de costuri şi
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA ISTRATE c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 iunie 2006
DEFINITIVĂ
13/09/2006

1 HOTĂRÂREA ISTRATE c. MOLDOVEI
În cauza Istrate c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către dl Andrei Istrate.
3. La 23 aprilie 2002 şi 29 noiembrie 2005, Curtea a comunicat cererea
Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei,
ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea
sa.
ÎN FAPT

pensionar.
5. În anul 1998, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată la
Judecătoria sectorului Rîşcani împotriva unei persoane terţe („C.”),
solicitând compensaţii pentru pretinsa nerespectare a unui contract încheiat
între ei.
6. În perioada februarie-iulie 1998, instanţa a amânat examinarea cauzei
de şase ori din motivul neprezentării lui C. în instanţă.
HOTĂRÂREA ISTRATE c. MOLDOVEI 2
7. La 21 iulie 1998, Judecătoria sectorului Rîşcani a decis să examineze

cauza în lipsa lui C., constatând că C. a fost citat legal. Instanţa a admis
acţiunea reclamantului şi a obligat pe C. să-i plătească acestuia suma de
1,500 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul aproximativ a 287 euro (EUR)
la acea dată).
8. Deoarece niciuna dintre părţi nu a contestat hotărârea în termenul de
15 zile prevăzut de lege, ea a devenit executorie la 5 august 1998, dată la
care a fost eliberat un titlu executor.
9. După acea dată, reclamantul s-a plâns de mai multe ori de
neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998 la diferite instituţii de stat. În
special, reclamantul s-a plâns Judecătoriei sectorului Rîşcani, Ministerului
Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii.
10. La o dată nespecificată în anul 2000, hotărârea a fost parţial
executată şi reclamantul a primit de la executor suma de MDL 500.
11. În observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei din
iulie 2002, Guvernul a informat Curtea că, după comunicarea cauzei,
Tribunalul Chişinău a examinat o cerere de apel care se pretinde că a fost
depusă de C. la 10 decembrie 1998 şi a casat hotărârea din 21 iulie 1998. De
asemenea, Guvernul a susţinut că hotărârea din 21 iulie 1998 a fost
înmânată lui C. la 27 noiembrie 1998.
12. Dosarul naţional care a fost prezentat Curţii de către Guvern conţine
o cerere de apel semnată de C. şi datată din 10 decembrie 1998, pe care sunt
aplicate două ştampile de intrare. Prima ştampilă este de o provenienţă
necunoscută şi are aplicată pe ea data de 10 decembrie 1998, însă nu are un
număr de intrare. Cea de-a doua ştampilă este cea a Judecătoriei sectorului
Rîşcani, datată din 15 mai 2002, cu numărul de intrare 2304.
13. Dosarul naţional nu conţine probe care ar explica motivul
neexaminării apelului între 10 decembrie 1998 şi 11 iunie 2002 sau care ar
demonstra că în acea perioadă pârâtul C. s-ar fi interesat de soarta apelului
său.
14. În apelul său, C. contesta fondul cauzei şi solicita repunerea în
termenul pentru depunerea cererii de apel. Pârâtul a susţinut că a aflat
despre existenţa hotărârii judecătoreşti din 21 iulie 1998 abia la 27
noiembrie 1998.
15. La 21 mai 2002, C. a depus o cerere la Tribunalul Chişinău cu
privire la suspendarea executării hotărârii. De asemenea, el a declarat că a
aflat despre existenţa hotărârii judecătoreşti din 21 iulie 1998 în decembrie
1998.
16. La 21 mai 2002, preşedintele Tribunalului Chişinău a repartizat
dosarul spre examinare judecătorului N. Traciuc şi a fixat prima şedinţă
pentru 4 iunie 2002.
17. La 4 iunie 2002, judecătorul N. Traciuc a emis un certificat care
confirma faptul că cauza Istrate v. C. se afla pe rolul Tribunalului Chişinău
şi că, din acest motiv, a fost dispusă suspendarea executării hotărârii primei
instanţe. Dosarul nu conţine nicio decizie formală de suspendare a

procedurilor de executare.
18. La 11 iunie 2002, Tribunalul Chişinău a examinat în absenţa
reclamantului apelul lui C. şi l-a admis. Instanţa a casat hotărârea din
21 iulie 1998 şi a dispus reexaminarea cauzei. Totuşi, instanţa nu a examinat
cererea lui C. privind repunerea în termenul de depunere a apelului.
19. Din dosarul prezentat Curţii de către Guvern rezultă că reclamantului
i-a fost expediată o telegramă, prin care a fost informat despre şedinţa din
11 iunie 2002; dosarul însă nu conţinea copia cotorului care confirmă
primirea telegramei.
20. Reclamantul pretinde că a aflat despre existenţa cererii de apel şi a
deciziei din 11 iunie 2002 din observaţiile Guvernului din iulie 2002, când
aceste documente i-au fost expediate de Curte.
21. La 27 decembrie 2002, Judecătoria sectorului Rîşcani a scos cererea
de pe rol din cauza că reclamantul nu s-a prezentat.

acea dată, privind procedura de executare, sunt următoarele:
„Articolul 338. Eliberarea titlului executor
hotărârea a rămas definitivă …
Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea [unei părţi la
proces]...
Articolul 366. Cazurile când documentul de executare silită se restituie
creditorului-urmăritor
Documentul de executare silită … se restituie creditorului-urmăritor:
...
2) dacă debitorul nu are bunuri sau venituri ...;
[În acest caz] executorul judecătoresc întocmeşte un act corespunzător, care se
verifică şi se aprobă printr-o încheiere a judecătorului.”
acea dată, privind procedura de apel, sunt următoarele:
„Articolul 114. Repunerea în termen
Persoanele, care din motive considerate de instanţă ca întemeiate nu
au îndeplinit un act de procedură în termenul fixat de lege, pot fi repuse în termen.
Cererea de repunere în termen se depune la instanţa de judecată, la
care urma să se efectueze actul de procedură, şi se examinează în şedinţa de
judecată…
Împotriva încheierii instanţei prin care s-a respins cererea de repunere în termen se
poate face recurs.
Articolul 282. Termenul de declarare a apelului
Termenul de apel este de 15 zile de la pronunţarea hotărârii dacă legea nu dispune
altfel.
Pentru părţile care nu au participat la judecarea pricinii, termenul de apel curge de la
înmânarea copiei de pe dispozitivul hotărârii. ...
Articolul 284. Repunerea în termen
Apelul poate fi repus în termen de către instanţa de apel în modul prevăzut de
articolul 114 din prezentul cod. Dacă instanţa de judecată nu găseşte temeiuri pentru
repunere în termen, ea respinge apelul ca depus după expirarea termenului.”
ÎN DREPT
24. Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998
până la 11 iunie 2002, precum şi casarea ulterioară a acesteia de către
Tribunalul Chişinău la ultima dată menţionată, a constituit o violare a
civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală, îndreptate împotriva sa.
...”
25. De asemenea, reclamantul a pretins că neexecutarea şi casarea
ulterioară a hotărârii Judecătoriei sectorului Rîşcani din 21 iulie 1998 au
avut ca efect încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii, garantat de
articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
A. Neepuizarea căilor de recurs interne
26. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat căile de recurs ce i-

au fost disponibile în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, după
cum o cere articolul 35 § 1 al Convenţiei. În special, el a declarat că
procedura de rejudecare s-a încheiat cu scoaterea cauzei reclamantului de pe
rol din motivul neprezentării lui la şedinţele de judecată.
27. Reclamantul nu a fost de acord şi a declarat că a epuizat toate căile de

recurs interne disponibile lui.
28. Curtea notează că în această cauză există două pretenţii distincte, dar
interdependente: una privind neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998, iar
alta – privind casarea acestei hotărâri după comunicarea cauzei Guvernului.
29. În ceea ce priveşte prima pretenţie, Curtea notează că o situaţie
similară a fost deja examinată în cauzele Popov v. Moldova (nr. 1), nr.
74153/01, 18 ianuarie 2005, şi Daniliuc v. Moldova, nr. 46581/99, 18
octombrie 2005, în care Curtea a constatat că faptul casării unei hotărâri
irevocabile nu exclude responsabilitatea statului pentru neexecutarea
anterioară a hotărârii într-un termen rezonabil şi, prin urmare, nu a fost pus
la îndoială caracterul irevocabil al hotărârii în cauză. Deşi, în lumina
procedurii care a dus la casarea ei, natura irevocabilă a hotărârii poate trezi
unele dubii, hotărârea a rămas executorie până în iunie 2002, ca şi o
hotărâre irevocabilă. Deoarece Guvernul nu a prezentat niciun temei pentru
a distinge această cauză în ceea ce priveşte cerinţa de epuizare a căilor de
recurs interne, Curtea nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la decizia sa
luată în cauzele Popov şi Daniliuc. Prin urmare, această obiecţie este
respinsă.
30. În ceea ce priveşte pretenţia cu privire la casarea, la 11 iunie 2002, a
hotărârii din 21 iulie 1998, Curtea consideră că chestiunea cu privire la
recursurile efective este atât de strâns legată de fondul cauzei, încât este
inoportună determinarea acesteia la această etapă a procedurii. Prin urmare,
Curtea decide examinarea acestei obiecţii concomitent cu fondul cauzei.
B. Pretinsul abuz de dreptul de a depune o cerere la Curte
31. La 14 aprilie 2005, Curtea a primit o scrisoare semnată de reclamant

şi datată din 1 septembrie 2003. Scrisoarea a fost expediată prin poştă la 7
aprilie 2005 şi reclamantul a menţionat în scrisoare inter alia că a fost
victima unei tentative de omor, că îi era teamă pentru viaţa sa şi că solicita
protecţia Curţii. El a declarat, de asemenea, că scrisoarea sa a fost transmisă
unei persoane terţe, care a fost rugată să o expedieze prin poştă în cazul
dispariţiei sale.
32. Curtea a chemat Guvernul să comenteze această scrisoare. În
comentariile sale din 29 aprilie 2005, Guvernul a informat Curtea inter alia
că poliţia a efectuat investigaţii pe marginea pretinsei dispariţii a
reclamantului şi că s-a constatat că reclamantului nu i s-a întâmplat nimic şi
că el a părăsit oraşul pentru o perioadă îndelungată de timp, fără a informa
pe cineva despre locul aflării sale. Raportul întocmit de către poliţie a fost
expediat Curţii.
33. Guvernul a declarat că scrisoarea reclamantului era abuzivă şi că
Curtea ar trebui să declare cererea inadmisibilă pe motiv de abuz de dreptul
de a sesiza Curtea.
34. Reclamantul a contactat Curtea în iunie 2005 şi a protestat împotriva

unor expresii folosite în raportul prezentat de Guvern. Totuşi, reclamantul
nu a contestat faptul că a fost plecat o perioadă îndelungată de timp.
35. Examinând raportul întocmit de poliţie, Curtea consideră că, în
circumstanţele prezentei cauze, scrisoarea reclamantului nu poate fi
considerată abuzivă, în sensul articolului 35 al Convenţiei. Prin urmare,
această obiecţie urmează a fi respinsă.

§ 1 al Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică
probleme de drept suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de
examinarea fondului, şi niciun alt temei de a le declara inadmisibile nu a
fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În
conformitate cu decizia sa de a aplica prevederile articolului 29 § 3 al
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
A. Aprecierea de către Curte a faptelor şi a legii
1. Cu privire la neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998

neexecutarea de către autorităţi a hotărârii Judecătoriei sectorului Rîşcani
din 21 iulie 1998.
38. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei
pretenţii.
39. Curtea reaminteşte că executarea unei hotărâri judecătoreşti
pronunţată de orice instanţă trebuie privită ca o parte integrantă a
„procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre
din 19 martie 1997, Reports of Judgments and Decisions, 1997-II, p. 510, §
40). Aceasta însă nu înseamnă că un stat poate fi găsit responsabil de
neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti din cauza insolvabilităţii debitorului
(Sanglier v. France, cererea nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Totuşi, atunci
când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri
judecătoreşti şi nu o fac, inacţiunea lor poate angaja responsabilitatea
statului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei (Scollo v. Italy, hotărâre
din 28 septembrie 1995, Series A nr. 315-C, § 44).
40. Este adevărat că în prezenta cauză hotărârea din 21 iulie 1998 a fost
casată de către Tribunalul Chişinău la 11 iunie 2002. Acest fapt nu pune
însă în discuţie natura executorie a acestei hotărâri înainte de această dată.
În acest sens, se notează că, la 5 august 1998, a fost eliberat un titlu executor
(a se vedea § 8 de mai sus) şi că reclamantul a solicitat ca această hotărâre
să fie executată (a se vedea § 9 de mai sus).
Abia după cererea lui C. din 21 mai 2002, la 4 iunie 2002, Tribunalul
Chişinău a dispus suspendarea executării hotărârii (a se vedea § 17 de mai
sus). Prin urmare, statul era obligat să asigure executarea hotărârii din 21
iulie 1998 cel puţin între 5 august 1998 şi 4 iunie 2002.
41. Curtea notează că hotărârea judecătorească a fost parţial executată în
anul 2000 şi, prin urmare, ea nu poate conchide că, între 21 iulie 1998 şi
executarea ei parţială în anul 2000, statul nu şi-a onorat obligaţiile de a
întreprinde măsuri pentru executarea hotărârii.
42. În ceea ce priveşte perioada de neexecutare care a urmat după anul
2000, Curtea notează că Guvernul nu a argumentat că pârâtul C. era
insolvabil. Guvernul nu a demonstrat nici că după acea dată executorul
judecătoresc a întreprins vreo măsură pentru executarea hotărârii din 21
iulie 1998 sau că a luat o decizie privind încetarea procedurii de executare,
în conformitate cu articolul 366 al Codului de procedură civilă (a se vedea §
22 de mai sus).
43. Prin neîntreprinderea măsurilor adecvate pentru a executa hotărârea
pe parcursul perioadei de circa doi ani, când hotărârea era executorie,
autorităţile Republicii Moldova au împiedicat reclamantul să se bucure de
beneficiile hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa cu patru ani în
urmă. Deoarece Guvernul a declarat că C. a contestat această hotărâre în
termenul prevăzut de lege şi, respectiv, că hotărârea nu a devenit definitivă,
Curtea consideră că neexecutarea hotărârii este strâns legată de procedura de
apel care a urmat. De aceea, relevanţa neexecutării va fi luată în consideraţie
la aprecierea generală a procedurilor care au culminat cu casarea hotărârii
judecătoreşti din 21 iulie 1998.
2. Cu privire la casarea hotărârii judecătoreşti din 21 iulie 1998

casarea, la 11 iunie 2002, a hotărârii judecătoreşti din 21 iulie 1998.
Reclamantul a declarat inter alia că cererea de apel din 10 decembrie 1998
nu era autentică şi că aceasta a fost inventată de Guvern şi C. după 23 aprilie
2002, când cauza a fost comunicată Guvernului. De asemenea, reclamantul
a declarat că, în conformitate cu Codul de procedură civilă, termenul de
declarare a apelului este de 15 zile. Chiar dacă apelul lui C. ar fi fost depus
la 10 decembrie 1998, el urma să fie respins ca fiind depus cu depăşirea
termenului. Mai mult, reclamantul a declarat că el nu a fost citat pentru
şedinţa din 11 iunie 2002 şi a menţionat că nu există o chitanţă poştală care
ar confirma primirea telegramei de către el.
45. Guvernul a invocat inter alia că, în conformitate cu articolul 282 din
Codul de procedură civilă, în vigoare la acea dată, apelul urma să fie depus
în termen de 15 zile de la data pronunţării hotărârii contestate. În cazul în
care una din părţi nu a fost prezentă la şedinţa la care a fost pronunţată
hotărârea, ea este în drept să depună apel în termen de 15 zile de la data la
care a aflat despre hotărâre. Având în vedere că C. a aflat despre hotărârea
judecătorească din 21 iulie 1998 abia la 27 noiembrie 1998, el era în drept
să depună apel în timp de 15 zile din acea dată, ceea ce a şi făcut. Guvernul
a conchis că apelul lui C. a fost depus în termenul prevăzut de lege.
statelor contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei
chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea
Brumărescu v. Romania, [GC], nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII).
47. În cauza Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, 22 martie 2005, Curtea a
constatat că procedura în recurs în anulare, în baza căreia o hotărâre
irevocabilă putea fi contestată la nesfârşit de către Procurorul General,
încalcă principiul securităţii raporturilor juridice. O încălcare din aceleaşi
temeiuri a fost constatată în cauza Popov v. Moldova (nr. 2), nr. 19960/04,
6 decembrie 2005, în care o hotărâre irevocabilă a fost casată într-un mod
incompatibil cu articolul 6. În ambele cauze, Curtea a constatat că
„pierderea” de către o parte în litigiu a unei hotărâri pronunţate în favoarea
sa era incompatibilă cu prevederile Convenţiei.
48. În această cauză, reclamantul, de asemenea, a „pierdut” o hotărâre în
favoarea sa. Curtea a constatat deja că hotărârea a fost executorie între
august 1998 şi iunie 2002 (a se vedea § 40 de mai sus). Curţii îi revine să
determine dacă procedura care a dus la casarea acelei hotărâri s-a încadrat în
limitele standardelor prevăzute de articolul 6 al Convenţiei.
49. Curtea notează opiniile diferite ale părţilor în privinţa faptului dacă
cererea de apel din 10 decembrie 1998 a fost depusă în termenul prevăzut de
lege, în sensul articolului 282 al Codului de procedură civilă. Din motivele
menţionate mai jos, Curtea nu găseşte necesar de a-şi expune opinia asupra
acestui subiect.
50. Apelul în cauză a fost examinat peste circa patru ani după data la
care prima instanţă a adoptat hotărârea sa, iar Guvernul nu a prezentat
motive pentru a explica din ce cauză cererea de apel nu a fost examinată mai
devreme. Pe parcursul acelei perioade de timp, C., care a pretins că a depus
cererea de apel la 10 decembrie 1998, nu doar că nu s-a interesat de soarta
acesteia (a se vedea § 13 de mai sus), dar parţial a şi executat hotărârea
judecătorească din 21 iulie 1998 (a se vedea § 10 de mai sus), ca şi cum
procedura în apel nu ar fi fost pendinte. Curtea notează cu o deosebită
îngrijorare faptul că cererea de apel care se pretinde că a fost depusă la
Judecătoria sectorului Rîşcani la 10 decembrie 1998 conţine o ştampilă de
intrare a acestei instanţe datată cu 15 mai 2002 (a se vedea § 12 de mai sus).

Prezenţa unei astfel de ştampile ridică întrebări în privinţa veridicităţii datei
documentului prezentat şi, examinată în cumul cu alte fapte descrise mai sus
şi cu faptul că apelul a fost examinat abia după comunicarea cauzei
Guvernului, ar putea trezi în mod rezonabil dubiile reclamantului atât cu
privire la autenticitatea apelului, cât şi cu privire la echitatea procedurilor.
51. În acest context, Curtea, de asemenea, notează că apelul lui C. a fost
examinat de Tribunalul Chişinău în absenţa reclamantului, care, prin
urmare, nu a avut posibilitate să se apere. Deşi dosarul naţional conţine o
copie a telegramei prin care reclamantul ar fi fost informat despre şedinţa
din 11 iunie 2002, acesta nu conţine nicio chitanţă care ar confirma că
reclamantul a recepţionat cu adevărat telegrama (a se vedea § 19 de mai
sus). Această situaţie este conformă cu declaraţiile reclamantului, conform
cărora el nu ştia de procedura de apel şi de şedinţa din 11 iunie 2002 (a se
vedea § 20 de mai sus).
52. Pe de altă parte, Curtea notează că, înainte de a decide examinarea
cauzei în absenţa lui C., prima instanţă a amânat examinarea cauzei de şase
ori din motivul lipsei acestuia (a se vedea § 6 de mai sus).
B. Concluzia cu privire la echitatea procedurilor
53. Curtea reiterează că, pe parcursul unei perioade care a început în anul
2000 şi s-a terminat în iunie 2002, autorităţile Republicii Moldova nu au
întreprins măsuri adecvate pentru executarea hotărârii judecătoreşti din 21
iulie 1998. Această neexecutare, împreună cu casarea ulterioară a hotărârii,
a însemnat că reclamantul a fost lipsit de majoritatea beneficiilor unei
hotărâri, care a fost executorie timp de circa 4 ani ca şi o hotărâre
irevocabilă. Casarea hotărârii a avut loc în lipsa reclamantului, în urma
depunerii cererii de apel de către C. care, potrivit Guvernului, a fost depusă
la 10 decembrie 1998, dar care a parvenit la Judecătoria sectorului Rîşcani
la 15 mai 2002. Mai mult, Guvernul nu a demonstrat faptul că, contrar
declaraţiilor reclamantului, acesta a fost informat la timp despre şedinţa din
11 iunie 2002, la sfârşitul căreia hotărârea din 21 iulie 1998 a fost casată.
54. Luând în consideraţie toate aceste circumstanţe şi făcând o evaluare
în ansamblu a procedurii, Curtea conchide că aceasta nu a corespuns cerinţei
unui proces echitabil, prevăzută de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
55. Prin urmare, în circumstanţele specifice ale acestei cauze, a avut loc o
violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

NR. 1 LA CONVENŢIE
56. Reclamantul pretinde că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii

din 21 iulie 1998 a încălcat dreptul său garantat de articolul 1 al
57. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei
pretenţii.
certă pentru a fi executorie (a se vedea Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, §
59, ECHR 2004-III (extrase)).
59. Curtea notează că reclamantul avea o pretenţie executorie care
deriva din hotărârea din 21 iulie 1998 care, după executarea parţială în anul
2000, a rămas neexecutată. Rezultă că imposibilitatea reclamantului de a
obţine executarea hotărârii între 2000 şi 4 iunie 2002 constituie o ingerinţă
în dreptul său la protecţia proprietăţii sale, garantat de prima propoziţie a
primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
60. Prin neîntreprinderea măsurilor necesare pentru executarea hotărârii
din 21 iulie 1998, autorităţile Republicii Moldova au împiedicat reclamantul
să beneficieze sau să se folosească de aceşti bani. Situaţia a fost perpetuată
de casarea hotărârii la 11 iunie 2002. Ţinând cont de constatările sale cu
privire la articolul 6, Curtea consideră că autorităţile Republicii Moldova nu
au asigurat un echilibru just între interesele reclamantului şi celelalte
interese implicate.
Convenţie.


declarând că neexecutarea hotărârii a avut consecinţe financiare
nefavorabile asupra sa.
64. Guvernul a considerat suma pretinsă de reclamant ca fiind excesivă.
Guvernul a contestat metodologia de calcul folosită de reclamant şi faptul că
reclamantul avea în posesie un automobil.

material ca urmare a neexecutării şi casării hotărârii irevocabile din 21 iulie
1998. Totuşi, Curtea nu acceptă metodologia de calcul folosită de
reclamant. Luând în consideraţie rata medie a dobânzii indicată de Banca
Naţională a Moldovei pentru perioada în cauză (a se vedea Daniliuc v.
Moldova, citată mai sus, § 53) şi circumstanţele cauzei examinate, Curtea
acordă reclamantului suma de EUR 258 cu titlu de prejudiciu material.

suferit, invocând diferite acte prin care Guvernul l-ar fi hărţuit.
67. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant.
68. Chiar dacă motivele invocate de reclamant par să aibă doar o legătură
îndepărtată cu violările constatate, dacă în genere o asemenea legătură
există, Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un
anumit stres şi frustrare ca rezultat al acestor violări. Hotărând în mod
echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 1,500 cu titlu de prejudiciu
moral.
69. De asemenea, reclamantul a pretins EUR 194,440 cu titlu de costuri

şi cheltuieli angajate în faţa Curţii.
70. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că aceasta
era excesivă şi că reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de
reprezentare.
71. Curtea notează că reclamantul nu a fost reprezentat. Totuşi, Curtea
consideră că reclamantul trebuie să fi suportat cheltuieli de secretariat.
Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR
100 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
D. Dobânda


1. Declară cu majoritate de voturi cererea admisibilă;
2. Hotărăşte cu şase voturi pro şi unul împotrivă că a existat o violare a

3. Hotărăşte cu şase voturi pro şi unul împotrivă că a existat o violare a

articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte cu şase voturi pro şi unul împotrivă

articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 258 (două sute cincizeci şi opt euro)
cu titlu de prejudiciu material, EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu
de prejudiciu moral şi EUR 100 (o sută euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;
procente;
5. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor reclamantului cu privire la



Grefier Preşedinte

Regulamentului Curţii, opinia disidentă a dlui Pavlovschi este anexată la
N.B.
T.L.E.

În prezenta cauză, Camera a decis că a avut loc o violare a articolului 6 §
1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
Cu tot respectul faţă de colegii mei, regret faptul că nu pot fi de acord cu
constatările lor, care, în opinia mea, au fost bazate pe înţelegerea eronată a
procedurii civile existente în perioada relevantă în Republica Moldova şi pe
examinarea pretenţiilor care nu au fost invocate de către reclamant şi nu au
fost comunicate Guvernului Republicii Moldova.
Cu privire la pretenţiile reclamantului

Potrivit hotărârii, de fapt, reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârii
din 21 iulie 1998 şi de casarea ulterioară a acelei hotărâri de către
Tribunalul Chişinău la 11 iunie 2002 care, în opinia sa, a constituit o violare
De asemenea, el a declarat că neexecutarea şi casarea ulterioară a
hotărârii Judecătoriei sectorului Rîşcani din 21 iulie 1998 a avut drept efect
încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat de articolul 1
al Protocolului nr. 1 la Convenţie 1 .
Pentru a examina pretenţiile reclamantului în mod adecvat, este de o
importanţă crucială de a determina dacă a existat o hotărâre judecătorească
definitivă în favoarea reclamantului, ceea ce reprezintă o procedură
obişnuită folosită de Curte în astfel de cazuri 2 .
Din păcate, fără a indica vreun motiv, Camera a evitat în totalitate să
examineze această chestiune şi nu a prezentat niciun argument în favoarea
constatării că hotărârea judecătorească în cauză era definitivă. În cazul în
care Camera ar fi procedat astfel, ea ar fi constatat următorul contra-
argument.
Este clar din dosar că hotărârea împotriva lui C. – oponentul procedural
al reclamantului – a fost pronunţată în lipsa lui (a lui C.). Toate
argumentele 3 Camerei ar fi fost relevante dacă pârâtul ar fi depus cererea de
apel după termenul limită, însă el nu a depus-o după termenul limită: el a
depus-o în termenul stabilit de procedura civilă. Luând în consideraţie
abordarea reclamantului în încercarea de a aplica cerinţa de depunere a
apelului „după expirarea termenului” la o situaţie efectuată „în termen”,
Camera confundă două lucruri diferite; două proceduri diferite.
Nu există dubii că pârâtul, C., a fost absent pe durata procesului, aflându-
se în acel moment într-o deplasare în Federaţia Rusă. Acest fapt este clar din
1
A se vedea paragrafele 24 şi 25 din această hotărâre.
2
A se vedea, de exemplu, paragrafele 39 şi 40 din hotărârea în cauza Wasserman v. Russia,
în care Curtea declară: „…prin neexecutarea pe parcursul anilor…a hotărârii judecătoreşti
irevocabile în această cauză, autorităţile Federaţiei Ruse au privat articolul 6 § 1 de efectul
său util. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 ...”.
3
A se vedea paragrafele 39-43 şi 46-48 ale acestei hotărâri.
dosar şi este confirmat de câteva certificate. Nu există dubii că hotărârea a

fost emisă în absenţa lui, după cum a fost menţionat în hotărârea pronunţată
de instanţele locale. Prin urmare, noi suntem nevoiţi să acceptăm aceste
fapte ca punct de pornire în analiza noastră.
La momentul faptelor, vechiul Cod de procedură civilă al Republicii
Moldova prevedea două situaţii principale pentru calcularea termenului de
depunere a apelului. Prima situaţie era legată de cazul în care hotărârea era
pronunţată în prezenţa părţilor. În această situaţie termenul de apel începea
să curgă de la data la care a fost pronunţată hotărârea. În a doua situaţie,
când hotărârea era pronunţată în lipsa uneia sau a ambelor părţi, termenul de
apel începea să curgă de la data la care părţii care nu a fost prezentă la
pronunţarea hotărârii îi era înmânată o copie a dispozitivului hotărârii.
În cea de a doua situaţie, nu era nevoie de o repunere formală în termenul
de apel, dacă apelul era depus timp de 15 zile după primirea de către
persoană a copiei hotărârii.
Legea nu făcea distincţie dintre absenţa justificată şi cea nejustificată. Ea
reglementa doar situaţia de absenţă a uneia sau a ambelor părţi şi explica:
„... pentru părţile care nu au participat la judecarea pricinii, termenul de apel curge
de la înmânarea copiei de pe dispozitivul hotărârii...” 1 .
Luând în consideraţie faptul că pârâtul C. nu a fost prezent la şedinţele
judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, hotărârea
pronunţată în favoarea dlui Istrate nu putea să devină definitivă şi
obligatorie până la expirarea termenului de 15 zile de la transmiterea copiei
acesteia lui C., cu condiţia că C. nu a depus apel.
Copia hotărârii a fost înmânată lui C. la 27 noiembrie 1998 2 . Prin
urmare, în cazul în care acesta nu ar fi depus apel, această hotărâre ar fi
devenit definitivă şi obligatorie peste 15 zile, adică la 12 decembrie 1998
(totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece C. a depus apel).
În acelaşi timp, după cum este menţionat în § 40 al acestei hotărâri, titlul
executor a fost emis la 5 august 1998, adică cu trei luni şi jumătate înainte
1
A se vedea art. 282 al vechiului Cod de procedură civilă al Republicii Moldova (din 26
decembrie 1964).
2
A se vedea observaţiile Guvernului din 11.01.2006 nr. 06/144 în care este menţionat,
după cum urmează: „...În speţă, dacă examinăm apelul depus de apelantul Gh. Călugărul
putem observa că el l-a depus la Tribunalul municipiului Chişinău la 10.12.1998, invocând
motivul că el nu a participat la şedinţa de judecată la care a fost pronunţată hotărârea
respectivă, dar a luat cunoştinţă cu ea abia la 27.11.98 (elementele cauzei civile Istrati A.
contra Călugărul Gh. cu privire la restituirea prejudiciului moral şi material au fost
expediate în atenţia Curţii Europene prin scrisoarea din 21 mai 2004).
Astfel, începând cu 27.11.1998 (data la care apelantul Călugărul Gh. a luat cunoştinţă de
hotărârea Judecătoriei sectorului Rîşcani din 21 iulie 1998), până la 10.12.1998 (data la
care Gh. Călugărul a depus apel la hotărârea din 21 iulie 1998), s-au scurs 13 zile,
reclamantul încadrându-se perfect în termenul de 15 zile prevăzut de articolul 282 al
Codului de procedură civilă…”.
ca, în teorie, hotărârea să devină definitivă şi obligatorie. Prin urmare,

indiferent de procedurile ce au urmat, emiterea unui titlu executor în
prezenta cauză a fost contrară prevederilor legislaţiei Republicii Moldova şi,
în consecinţă, acel titlu executor a fost nul ab initio.
Eu nu pot să împărtăşesc concluzia Camerei, conform căreia: „Deoarece
niciuna dintre părţi nu a contestat hotărârea în termenul de 15 zile prevăzut
de lege, ea a devenit executorie la 5 august 1998, ...” 1 . Această declaraţie
denotă o necunoaştere totală a procedurii civile moldoveneşti. Totuşi, aceste
cunoştinţe sunt indispensabile, deoarece, atunci când vorbim despre o
hotărâre judecătorească care devine efectivă, vorbim, în primul rând, despre
condiţiile legale stipulate în legislaţia naţională care guvernează această
chestiune.
Regret foarte mult că trebuie să menţionez acest lucru, însă, în
conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, hotărârea din 21 iulie 1998
nu a devenit niciodată definitivă şi executorie, deoarece, după cum a fost
arătat mai sus, aceasta a fost pronunţată în absenţa pârâtului şi, ulterior,
odată cu înmânarea acesteia lui C., ea a fost contestată şi casată.
În cazul în care hotărârea pronunţată în favoarea reclamantului nu a fost
definitivă şi obligatorie, autorităţile judiciare ale Republicii Moldova nu pot
fi criticate pentru neexecutarea acesteia, iar dacă pârâtul a depus apel în
termenul stabilit de lege, autorităţile judecătoreşti nu pot fi criticate pentru
examinarea apelului. Mai mult, în cazul în care autorităţile judecătoreşti din
Republica Moldova nu ar fi examinat cererea de apel depusă de C., ar fi
putut să apară, teoretic, problema încălcării drepturilor procedurale ale lui
C.
În locul determinării caracterului legal al hotărârii din 21 iulie 1998,
după cum Curtea a procedat în alte cauze privind neexecutarea sau casarea
hotărârilor judecătoreşti irevocabile, majoritatea a încercat să înlocuiască
noţiunea de hotărâre „definitivă” cu noţiunea de hotărâre „executorie”.
Această abordare este total greşită şi nu are nimic comun cu interpretarea
legală a legii.
Dacă privim la partea hotărârii în cauză care conţine unele informaţii cu
privire la regulile de procedură civilă din Republicii Moldova, găsim o
referire la articolul 338 al Codului de procedură civilă – „Eliberarea titlului
executor” care stipulează:
„...Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce
hotărârea a rămas definitivă...” 2
Prin urmare, declaraţia potrivit căreia hotărârea în această cauză nu a
rămas „definitivă”, dar a fost totuşi „executorie”, contravine atât logicii
elementare, cât şi procedurii civile moldoveneşti.
1
A se vedea paragraful 8 al hotărârii.
2
A se vedea secţiunea “Dreptul intern pertinent” din prezenta hotărâre.
Regret nespus de mult faptul că majoritatea nu a stabilit, în general, o

legătură cauzală între aceste două noţiuni sau, în particular, dacă o astfel de
legătură a existat în această cauză.
Prin urmare, concluzionând cele spuse şi luând în consideraţie faptul că
hotărârea din 21 iulie 1998 nu a fost una definitivă, nu văd în cauza de faţă
niciun semn de violare a articolului 6 § 1 în ceea ce priveşte neexecutarea
acelei hotărâri sau casarea ulterioară a acesteia de către Tribunalul Chişinău.
Prin urmare, în această cauză nu a existat o violare a articolului 1 al
Protocolului nr. 1.
Pretenţiile examinate şi violările constatate

În ciuda faptului că reclamantul nu s-a plâns de echitatea generală a
procedurii, majoritatea a constatat o violare a articolului 6 § 1 pe motiv că
nu au fost satisfăcute rigorile unui proces echitabil, garantat de articolul 6 §
1 al Convenţiei 1 , lăsând, în acelaşi timp, fără răspuns pretenţiile
reclamantului din cererea sa.
Din păcate, în motivarea deciziei sale, majoritatea nu a expus destul de
clar la care set de proceduri se referă. Ei menţionează doar următoarele: „...
Curţii îi revine să determine dacă procedura care a dus la casarea acelei
hotărâri s-a încadrat în limitele standardelor prevăzute de articolul 6 al
Convenţiei” 2 .
Este destul de dificil a înţelege care este semnificaţia acestei sintagme pe
care se bazează întreaga hotărâre.
Cineva ar putea prezuma că majoritatea încearcă să pună sub semnul
întrebării echitatea procedurii de apel, deoarece, după examinarea apelului
depus de C., hotărârea pronunţată în favoarea reclamantului a fost casată.
Dacă lucrurile stau astfel, trebuie să menţionez următoarele:
(a) După cum a fost arătat mai sus, reclamantul nu s-a plâns niciodată de
inechitatea procedurii de apel în cazul său, referindu-se, în schimb, la
argumente cu privire la „neexecutarea hotărârii” şi „casarea hotărârii”, în
combinaţie cu o pretinsă încălcare a drepturilor sale de proprietate.
(b) Pretenţia cu privire la „inechitatea procedurii de apel” nu a fost
niciodată comunicată Guvernului Republicii Moldova şi Guvernul nu a fost
niciodată chemat să prezinte observaţii privind echitatea procedurii de apel
în cauza reclamantului. Totuşi, principiile procedurii contradictorii cer ca
părţilor să le fie acordată posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile pe
marginea tuturor pretenţiilor pe care Curtea intenţionează să le examineze şi
asupra cărora intenţionează să se pronunţe.
Pentru a determina care pretenţii au fost comunicate Guvernului,
permiteţi-mi să prezint pe scurt cronologia evenimentelor.
1
2
Ibid., paragraful 48.
La 23 aprilie 2002, Curtea a comunicat Guvernului Republicii Moldova

cererea reclamantului cu privire la pretinsa neexecutare a hotărârii din 21
iulie 1998, punând următoarele întrebări, citez:
„...Observaţiile trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
1. Este oare neexecutarea hotărârii din 21 iulie 1998 compatibilă cu cerinţele
articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte aspectul său civil?
2. A avut oare loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale,
în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neexecutării
hotărârii din 21 iulie 1998? Dacă este aşa, a fost oare ingerinţa justificată în
conformitate cu articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie?...” 1
La 30 noiembrie 2005, după examinarea cererii reclamantului cu privire
la casarea hotărârii din 21 iulie 1998, Curtea a decis să o comunice
Guvernului, adresând următoarele întrebări, citez din nou:
„...A existat oare o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 § 1
al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ca urmare a rejudecării
cauzei sale dispusă de către Tribunalul municipiului Chişinău la 11 iunie 2002?
A fost oare apelul, care a dus la casarea hotărârii din 21 iulie 1998, depus în
termenul prevăzut de lege (c.f. articolul 283 al Codului de procedură civilă).” ? 2
Prin urmare, după cum rezultă clar din scrisorile citate mai sus,
chestiunea echităţii generale a procedurii de apel în cauza reclamantului nu
a fost niciodată comunicată Guvernului.
Mai mult, în hotărâre majoritatea a făcut alte acuzaţii, care, de asemenea,
nu au fost comunicate Guvernului.
Spre exemplu, în § 50 un cititor atent poate găsi următoarea acuzaţie,
citez:
„Apelul în cauză a fost examinat peste circa patru ani după data la care prima
instanţă a adoptat hotărârea sa, iar Guvernul nu a prezentat motive pentru a explica
din ce cauză cererea de apel nu a fost examinată mai devreme.” 3
Sunt cu adevărat nedumerit de această declaraţie, deoarece acest
argument ţine în mod clar de „durata procedurii”, care, din nou, nu a fost
invocat niciodată de reclamant. De asemenea, Curtea nu a decis niciodată să
examineze această chestiune ex officio.
În orice caz, în zeci de cauze împotriva altor state, Curtea a examinat de
fiecare dată separat chestiunea privind „durata procedurii” şi a comunicat
corespunzător Guvernului pârât pretenţia şi decizia luată pe marginea
acesteia.
Permiteţi-mi să vă aduc doar câteva exemple, care confirmă declaraţia de
mai sus.
În cauza Sikora v. Poland, cererea nr. 64764/01, Curtea a constatat că:
1
A se vedea scrisoarea de comunicare din 23 aprilie 2002.
2
A se vedea scrisoarea de comunicare din 30 noiembrie 2005.
3
„... în cazul de faţă durata procedurii a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa

„termenului rezonabil”.
Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1...” 1
În cauza Fojcik v. Poland, cererea nr. 57670/00, Curtea a decis să declare
„admisibilă pretenţia cu privire la durata procedurii...” şi să constate „...o
violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte durata
procedurii...” 2 .
În cauza Maria and Andrzey Korbel v. Poland, cererea nr. 57672/00,
Curtea a decis că „...în această cauză prevederile articolului 6 § 1 al
Convenţiei cu privire la „termenul rezonabil” nu au fost respectate. În
consecinţă, a existat o violare a acelei prevederi...” 3 .
Bineînţeles că această listă poate fi continuată. În orice caz, este clar de
la sine că atât în toate cazurile menţionate, cât şi în alte cazuri similare,
chestiunea privind durata procedurii a fost examinată după ce a fost
comunicată Guvernului.
Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat în cauza de faţă, în care pretenţia
cu privire la durata de timp necesară pentru examinarea apelului depus de C.
nu a fost comunicată niciodată Guvernului Republicii Moldova. De
asemenea, Guvernul nu a fost chemat să prezinte motivele examinării
îndelungate a apelului.
Într-o astfel de situaţie, în care reclamantul nu s-a plâns de o violare
anumită, în care – contrar articolului 54-2 al Regulamentului Curţii –
Guvernului nu i s-a comunicat această pretenţie şi nu i-a fost acordată şansa
de a prezenta observaţii scrise cu privire la pretenţia asupra căreia Curtea
intenţiona să se pronunţe şi în care Curtea nu s-a sesizat ex officio, consider
că decizia de a se expune opinia dacă a avut loc o violare este discutabilă,
dacă nu chiar greşită din punct de vedere procedural.
Într-un mod similar, în paragraful 50 al hotărârii, majoritatea a invocat în
motivarea constatărilor sale, citez:
„... Curtea notează cu o deosebită îngrijorare faptul că cererea de apel care se
pretinde că a fost depusă la Judecătoria sectorului Rîşcani la 10 decembrie 1998
conţine o ştampilă de intrare a acestei instanţe datată cu 15 mai 2002 (a se vedea § 12
de mai sus). Prezenţa unei astfel de ştampile ridică întrebări în privinţa veridicităţii
datei documentului...” 4
Bineînţeles, nu sunt persoana potrivită pentru a-mi învăţa colegii
experimentaţi, dar, în opinia mea, în cazul existenţei unei „întrebări”, cea
mai bună procedură este de a căuta un „răspuns” la aceasta, prin adresarea
întrebării către părţi, decât de a se deda la speculaţii de felul:
1
A se vedea hotărârea în cauza Sikora v. Poland, cererea nr. 64764/01, paragrafele 22 şi
23.
2
A se vedea dispozitivul hotărârii în cauza Fojcik v. Poland, cererea nr . 57670/00.
3
A se vedea paragraful 46 al hotărârii în cauza Maria and Andrzej Korbel v. Poland,
cererea nr.57672/00.
4
A se vedea paragraful 50 al acestei hotărâri.
„...Prezenţa unei astfel de ştampile … examinată în cumul cu alte fapte descrise mai
sus şi cu faptul că apelul a fost examinat abia după comunicarea cauzei Guvernului ar
putea trezi în mod rezonabil dubiile reclamantului atât cu privire la autenticitatea
apelului, cât şi cu privire la echitatea procedurilor.” 1
Sugerând o posibilă falsificare a documentelor juridice de către
Judecătoria sectorului Rîşcani sau Tribunalul Chişinău, Curtea aduce câteva
acuzaţii extrem de grave la adresa sistemului judiciar din Republica
Moldova, acuzaţii care nu au fost demonstrate şi nici chiar verificate.
Personal consider un astfel de „modus operandi” absolut inadmisibil,
deoarece acesta ridică unele întrebări foarte delicate şi serioase.
În concluzie, cât priveşte partea ce se referă la chestiunile de drept, îmi
vine foarte greu să accept o situaţie în care:
(a) pretenţiile înaintate de reclamant nu sunt examinate, analizate şi
apreciate în mod adecvat din punct de vedere juridic şi conform
jurisprudenţei anterioare; şi
(b) acuzaţiile care nu au fost niciodată aduse de către reclamant şi nici
comunicate Guvernului pentru observaţii sunt folosite pentru a constata o
violare.
Prejudicii
În ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral, consider că este
important de menţionat faptul că reclamantul nu pretinde compensaţii
pentru prejudiciul moral cauzat prin violările constatate. Conform practicii
îndelungate a acestei Curţi, reclamantului nu i se acordă nimic din ceea ce
nu constituie obiect al unei pretenţii a acestuia. Nu consider că în prezenta
cauză trebuie să începem să schimbăm jurisprudenţa noastră pentru a acorda
unui reclamant ceva ce depăşeşte clar pretenţiile sale financiare. Acelaşi
comentariu se aplică în măsură egală în privinţa prejudiciului material.
Iată unde eu, în mod respectuos, nu sunt de acord cu colegii mei.
1
Ibid., paragraful 50.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA ISTRATII ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererile nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 martie 2007
DEFINITIVĂ
27/06/2007

1 HOTĂRÂREA ISTRATII ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
În cauza Istratii şi alţii c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află trei cereri (nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05)
depuse împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu
prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către cetăţenii Republicii
Moldova, dl Viorel Istratii, dl Alexandru Burcovschi şi dl Roman Luţcan
(„reclamanţi”), la 5 martie 2005.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl A. Tănase, avocat din
3. Reclamanţii pretind că au fost ţinuţi în condiţii inumane şi că le-a fost
refuzată asistenţa medicală, că instanţele de judecată nu au adus motive
relevante şi suficiente pentru detenţia lor, că judecătorii care au dispus
detenţia lor nu au fost competenţi să facă acest lucru în conformitate cu
legislaţia şi că ei au fost împiedicaţi să comunice cu avocaţii lor în condiţii
de confidenţialitate.
4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1
al Regulamentului Curţii). În cadrul acelei Secţiuni, Camera care va
examina cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în
conformitate cu articolul 26 § 1 al Regulamentului Curţii.
5. La 15 iunie 2005, o cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice
cererile Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a
decis examinarea fondului cererilor concomitent cu admisibilitatea acestora.
HOTĂRÂREA ISTRATII ŞI ALŢII c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamanţii, dl Viorel Istratii, dl Alexandru Burcovschii şi dl Roman

Luţcan, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova care s-au născut în 1971, 1970
şi, respectiv, 1976 şi care locuiesc la Chişinău.
7. Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în
felul următor (cele mai multe evenimente au avut loc în acelaşi fel şi la
aceeaşi dată în privinţa tuturor reclamanţilor; atunci când faptele diferă,
acest lucru este specificat în text).
1. Procesul penal împotriva reclamanţilor şi detenţia lor preventivă

8. La 25 octombrie 2004, Direcţia delicte transfrontaliere şi
informaţionale a Ministerului Afacerilor Interne a pornit o urmărire penală
împotriva reclamanţilor pentru o fraudă comisă în legătură cu cumpărarea
loturilor de teren din Chişinău, în urma căreia se pretinde că au fost cauzate
statului prejudicii de aproximativ 15,000 euro (EUR).
9. La 12 noiembrie 2004, procurorul a cerut emiterea mandatelor de arest
preventiv pe numele reclamanţilor. În aceeaşi zi, trei judecători ai
Judecătoriei Buiucani au emis mandate de arest preventiv pe numele
reclamanţilor pe un termen de zece zile din următoarele motive:
„[Fiecare reclamant] este bănuit de comiterea unei infracţiuni grave, pentru care
legea prevede o pedeapsă sub formă de privaţiune de libertate pe un termen ce
depăşeşte doi ani; probele prezentate instanţei de judecată au fost obţinute pe cale
legitimă; izolarea bănuitului de societate este necesară, el poate să se ascundă de
organele de urmărire penală sau de instanţă, poate să împiedice stabilirea adevărului
în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni.”
10. La 15 noiembrie 2004, reclamanţii au contestat cu recurs încheierile
prin care s-a dispus arestarea lor preventivă, punând la îndoială temeiurile
detenţiei lor. Ei au declarat că s-au prezentat în faţa organelor de urmărire
penală atunci când au fost citaţi şi nu au încercat să influenţeze în nici un fel
urmărirea penală sau să se ascundă ulterior de organele de urmărire penală.
Fiecare reclamant a subliniat că nu avea antecedente penale, că avea familie,
inclusiv copii minori, că avea domiciliu permanent în Chişinău şi că avea
nevoie de îngrijire medicală specială. Dl Burcovschi a declarat că el era
singurul întreţinător al familiei sale şi că detenţia sa putea cauza greutăţi
serioase pentru familia sa, inclusiv pentru mama sa care era în vârstă şi
suferea de o boală cardiacă. Dl Luţcan a adăugat că el a trebuit să vină la
organul de urmărire penală direct de la maternitate şi că el nici măcar nu şi-a
văzut fiul, care s-a născut în ziua în care el a fost reţinut şi că nu putea să
acorde nici un sprijin soţiei şi copilului său.
11. La 18 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a respins recursurile,

fără a răspunde, în mod explicit, la nici una din declaraţiile de mai sus. Ea a
respins recursul dlui Istratii din următoarele motive:
„În cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea
infracţiunii şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al exercitării din
partea lui a presiunii asupra martorilor, durata ţinerii învinuitului în stare de arest
preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită ... având în vedere că dl Istratii
este bănuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave, că există riscul ca el să
exercite presiuni asupra martorilor, că ar putea să se ascundă de organele de drept;
izolarea bănuitului de societate este în continuare necesară.”
Ea a respins recursul dlui Burcovschi din următoarele motive:
„Demersul cu privire la arestarea preventivă a dlui Burcovschi a fost examinat în
limitele legii şi a fost admis corect în baza documentelor din dosarul penal, care a fost
pornit în conformitate cu legea şi cu necesitatea de a aresta preventiv bănuitul.”
Curtea de Apel a respins recursul dlui Luţcan din următoarele motive:
„Dl Luţcan este bănuit de comiterea unei infracţiuni grave, pentru care legea
prevede o pedeapsă sub formă de privaţiune de libertate pe un termen ce depăşeşte doi
ani; el poate să se ascundă de organele de urmărire penală sau de instanţă, poate să
împiedice stabilirea adevărului în procesul penal. ... Instanţa de judecată inferioară a
motivat corect arestarea preventivă a reclamantului, fără a comite vreo încălcare
procedurală.”
2. Prelungirile arestării preventive a reclamanţilor

12. La 18 noiembrie 2004, Judecătoria Buiucani a prelungit arestarea
preventivă a reclamanţilor pentru încă 30 de zile. Reclamanţii au făcut
declaraţii împotriva detenţiei lor continue. Instanţa de judecată a dat o
motivare similară în fiecare caz, citând articolul 186 alin. 3 al Codului de
procedură penală („CPP”, a se vedea paragraful 24 de mai jos).
13. La 24 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a menţinut acele
încheieri. Instanţa de judecată a folosit în fiecare caz o motivare similară,
constatând că:
„Circumstanţele care au stat la baza arestării sale preventive rămân valabile; există
riscul ca [fiecare reclamant] să exercite presiuni asupra victimelor şi martorilor. La
prelungirea mandatului nu au fost stabilite încălcări ale legii, care să afecteze
legalitatea încheierii.”
14. Procurorul a obţinut de la Judecătoria Buiucani încheieri de
prelungire a arestării preventive a reclamanţilor de trei ori - în decembrie
2004, ianuarie 2005 şi februarie 2005. Toate aceste încheieri au fost
menţinute de Curtea de Apel. Motivele aduse pentru fiecare din aceste
prelungiri au fost similare celor din încheierile instanţelor de judecată din 18
şi 24 noiembrie 2004, menţionate mai sus.
3. Cererile habeas corpus

15. Reclamanţii au depus la judecătorul de instrucţie al Judecătoriei
Buiucani cereri habeas corpus, notând inter alia că o parte din proprietatea
lor a fost sechestrată de către instanţa de judecată şi că acest lucru ar constitui
o garanţie suplimentară a comportamentului lor adecvat. Cererile au fost
respinse în decembrie 2004 şi în februarie 2005. Instanţa de judecată a folosit
în fiecare caz o motivare similară, constatând că:
„[reclamantul] este bănuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave, pentru care
legea prevede o pedeapsă sub formă de privaţiune de libertate pe un termen ce depăşeşte
doi ani; dosarul acuzării nu este complet şi urmează a fi desfăşurată în continuare
urmărirea penală, există riscul că el poate să se ascundă de organele de urmărire penală;
există în continuare necesitatea de a-l izola de societate şi motivele pentru arestarea sa
preventivă rămân valabile.”
15. La 29 aprilie 2005, ca urmare a unei alte cereri habeas corpus,
Judecătoria Râşcani a dispus eliberarea reclamanţilor cu obligaţia de a nu
părăsi ţara şi a constatat că:
„[reclamanţii] nu au antecedente penale, ei toţi au domiciliu permanent, sunt bine
apreciaţi la serviciu, au familii şi copii minori aflaţi la întreţinere. Dl Luţcan suferă de o
boală gravă, dl Istratii a suferit o operaţie în timpul detenţiei şi are nevoie de tratament;
ei toţi au serviciu şi nici unul din ei nu s-a ascuns de organele de urmărire penală; nu
există nici o probă că ei au împiedicat în vreun fel urmărirea penală; dosarul penal este
gata pentru examinare în instanţă; toate probele acuzării au fost colectate şi toţi martorii
au dat declaraţii.
Prin urmare, instanţa de judecată consideră că acuzaţii nu pot să se ascundă de
instanţă, să împiedice urmărirea penală ori să săvârşească alte infracţiuni şi consideră
posibil de a înlocui măsura de arest preventiv cu obligaţia de a nu părăsi ţara.”
(a) Tratamentul medical al dlui Istratii în timpul detenţiei
16. Între 12 noiembrie 2004 şi 23 februarie 2005, dl Istratii a fost deţinut
în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Centrului pentru Combaterea Crimelor
Economice şi a Corupţiei din Chişinău (CCCEC).
17. Se pare că până la 11 februarie 2004, în acea instituţie nu era personal
medical. La 18 noiembrie 2004, reclamantul a avut o criză acută de
paraproctită cu hemoragie rectală. El a fost transportat la un spital la trei ore
după incident. El a fost încătuşat de un calorifer până la operaţia sa la 19
noiembrie 2004 şi a fost păzit în permanenţă de doi ofiţeri ai CCCEC.
Aproximativ patru ore după operaţie, ofiţerii CCCEC care-l însoţeau au
cerut transferul reclamantului la spitalul pentru deţinuţi din localitatea
Pruncul. Reclamantul a fost acceptat la spitalul pentru deţinuţi după două ore
de la plecarea sa din spitalul civil unde el a fost operat. Rapoartele medicale
întocmite după transfer confirmă faptul că dl Istratii s-a plâns de probleme
post-operatorii pe parcursul lunilor care au urmat după transferul său.
19. În răspuns la întrebările avocatului reclamantului, dr. M.E., chirurgul

care l-a operat pe reclamant, a scris că perioada de recuperare după o astfel de
operaţie este tipic de o lună şi că la 18-19 noiembrie 2004, reclamantul a fost
încătuşat de un calorifer la cererea ofiţerilor CCCEC, care au stat în camera
acestuia de spital. Potrivit dr. M.E., pacientul nu se putea mişca după operaţie
din cauza durerii şi a riscului de hemoragie.
Guvernul a anexat la observaţiile sale din ianuarie 2006 o notă explicativă
scrisă de dr. M.E.. Medicul a explicat că dl Istratii nu a fost încătuşat în
timpul operaţiei, însă a fost încătuşat de un calorifer înainte de operaţie şi că
faţă de el nu s-a aplicat nici un fel de maltratare. Medicul a confirmat că era
necesară o perioadă de recuperare de o lună de zile după operaţia de tipul
celei suferite de reclamant.
(b) Condiţiile de detenţie ale tuturor celor trei reclamanţi în Izolatorul Anchetei
Preliminare al Ministerului Justiţiei
20. La 23 februarie 2005, toţi cei trei reclamanţi au fost transferaţi în
Izolatorul Anchetei Preliminare al Ministerului Justiţiei din Chişinău
(cunoscut ca Închisoarea nr. 3). Potrivit reclamanţilor, ei au fost deţinuţi acolo
în condiţii inumane şi degradante (a se vedea paragrafele 61-65 de mai jos).
Condiţiile din acest izolator au fost inspectate de trei ori de către Comitetul
European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane
sau degradante („CPT”, a se vedea paragraful 29 de mai jos). Problema
supraaglomerării şi insuficienţei fondurilor pentru reparaţii, produse din
carne, peşte, lactate şi paturi a fost, de asemenea, subliniată în două rapoarte
naţionale (a se vedea paragraful 28 de mai jos).
5. Pretinsa ingerinţă în comunicarea dintre reclamanţi şi avocaţii lor

21. Avocaţii reclamanţilor au cerut permisiunea de a avea întrevederi
confidenţiale cu clienţii lor. Lor li s-a oferit o cameră în care ei erau separaţi
de un perete din sticlă şi, aparent, trebuiau să strige pentru a se auzi reciproc.
Din fotografiile şi înregistrarea video prezentate de Guvern, se pare că în
camera prevăzută pentru întrevederile dintre avocaţi şi clienţi din cadrul
Izolatorului de Detenţie Provizorie al CCCEC, spaţiul prevăzut pentru
deţinuţi este separat de restul camerei printr-o uşă şi un geam. Aparent,
geamul este făcut din două bucăţi de sticlă. Ambele bucăţi de sticlă au găuri
mici care au fost făcute cu un burghiu; totuşi, găurile nu coincid, aşa că nimic
nu poate fi transmis prin geam. Mai mult, între cele două bucăţi de sticlă ale
geamului există o plasă densă de culoare verde făcută fie din sârmă subţire,
fie din plastic, care acoperă toată porţiunea găurită a geamului. Se pare că
acolo nu există spaţiu pentru transmiterea documentelor dintre avocat şi
client.
22. Potrivit reclamanţilor, ei puteau auzi conversaţiile dintre alţi deţinuţi şi
avocaţii acestora, ceea ce-i făcea să se abţină de la discutarea îndelungată a
cauzelor lor. Guvernul nu a contestat acest lucru.
II. MATERIALE NECONVENŢIONALE RELEVANTE
A. Dreptul şi practica interne
23. Legislaţia internă pertinentă a fost expusă în cauza Şarban v.

Moldova (nr. 3456/05, §§ 51-56, 4 octombrie 2005).
24. Suplimentar, prevederile relevante ale Codului de procedură penală
sunt următoarele:
„Articolul 176
(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către organul de urmărire penală sau, după
caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri
rezonabile de a presupune că bănuitul … ar putea să se ascundă de organul de
urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal
ori să săvârşească alte infracţiuni, de asemenea, ele pot fi aplicate de către instanţă
pentru asigurarea executării sentinţei.
numai în cazurile săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă
privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai
mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul … a comis cel puţin una din acţiunile
menţionate în alineatul (1).
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
4) ocupaţia lui;
...
Articolul 186
(3) În cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea
infracţiunii şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al exercitării din
partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de
probă, durata ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale
poate fi prelungită: ...”


fost refuzate (a se vedea Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 126, 4
octombrie 2005).
omului pentru anii 2004-2008. Planul include un număr de obiective pentru
Planului.
28. La o dată nespecificată, Ministerul Justiţiei a aprobat „Raportul său
cu privire la implementarea de către Ministerul Justiţiei a capitolului 14 al
Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii
2004-2008, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 415-XV din 24
octombrie 2003”. La 25 noiembrie 2005, Comisia parlamentară pentru
drepturile omului a aprobat un raport cu privire la implementarea Planului
naţional de acţiuni. Ambele aceste rapoarte au confirmat finanţarea
insuficientă şi deficienţele care rezultă din acest lucru, precum şi omisiunea
de a implementa pe deplin planul de acţiuni în ceea ce priveşte cele mai
multe izolatoare de detenţie provizorie din Republica Moldova, inclusiv
Închisoarea nr. 3 din Chişinău. Primul din aceste rapoarte menţiona inter
alia că „atât timp cât obiectivele şi acţiunile din [Planul Naţional de acţiuni]
nu au acoperire financiară necesară ... el va rămâne doar o bună încercare a
statului de a respecta drepturile omului, descrise în Hotărârea Parlamentului
nr. 415-XV din 24 octombrie 2003, soarta căreia este neimplementarea sau
implementarea parţială.” La 28 decembrie 2005, Parlamentul a adoptat
Hotărârea sa nr. 370-XVI „privind rezultatele controlului efectuat de
Comisia parlamentară specială asupra situaţiei preveniţilor ţinuţi în stare de
arest în izolatorul de urmărire penală nr. 13 al Departamentului Instituţiilor
Penitenciare ale căror dosare se află pe rol în instanţele judecătoreşti.” În
hotărâre s-a constatat inter alia că „activitatea Ministerului Justiţiei în
domeniul asigurării condiţiilor de detenţie nu corespunde cerinţelor

legislaţiei în vigoare.”
B. Materiale neconvenţionale
1. Constatările CPT
29. Constatările relevante ale Comitetului European pentru prevenirea
torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT), sunt
următoarele:
a. Vizita efectuată în Republica Moldova între 11 şi 21 octombrie 1998

(traducere neoficială)
„76. Deşi nu constituie un tratament rău intenţionat, CPT este obligat să noteze că la
Închisoarea nr. 3, marea majoritate a deţinuţilor erau supuşi unei combinări de factori
negativi – supraaglomerarea, condiţii materiale şi igienice execrabile, programe de
activităţi practic inexistente – care ar putea fi uşor descrişi ca tratament inuman şi
degradant.
80. Dimpotrivă, în toate celelalte blocuri de detenţie, condiţiile de trai ale marii
majorităţi a deţinuţilor din penitenciar lăsau mult de dorit. În majoritatea celulelor,
spaţiul locativ pentru un deţinut era mult sub norma minimă fixată, iar
supraaglomerarea atinsese un nivel intolerabil. … Suplimentar, delegaţia a mai
observat că în celulele de 8-9 m² erau până la patru persoane.
În afară de aceasta, în aceste celule, accesul la lumina naturală era foarte limitat,
iluminarea artificială era mediocră, iar aerul era poluat şi umed. Pentru deţinuţii aflaţi
încă sub anchetă (adică mai mult de 700 de deţinuţi), situaţia era şi mai gravă, celulele
lor fiind aproape private de accesul la lumina zilei din cauza jaluzelelor metalice
exterioare groase ce acopereau ferestrele. În realitate, echiparea era redusă la
elementar, limitându-se la paturi metalice sau la saltele suprapuse, extrem de
rudimentare şi în stare proastă, la o masă şi la una sau două laiţe. Mai mult, în multe
celule, paturile nu erau în număr suficient şi deţinuţii erau nevoiţi să le împartă sau să
doarmă în schimburi. De asemenea, paturile erau în stare proastă; stocurile de saltele
foarte modeste, cuverturile şi aşternuturile nu erau suficiente şi mulţi deţinuţi fără
familie sau resurse dormeau chiar pe somieră şi/sau pe saltele.
Celulele erau echipate cu un colţ sanitar, un veritabil focar de infecţie. Veceul de tip
asiatic, avea în partea de sus un robinet, ce servea în acelaşi timp şi ca scurgere de apă
şi ca sursă de apă pentru spălare. În plus, acest spaţiu era doar parţial despărţit de un
perete lateral mai jos de un metru înălţime, ceea ce nu permitea păstrarea adecvată a
intimităţii.
Starea întreţinerii şi a curăţeniei celulelor, în ansamblu, prezentau la fel o îngrijorare
considerabilă. Mai mult, multe celule erau infectate cu gândaci de bucătărie şi alte
insecte, iar unii deţinuţi s-au plâns de prezenţa rozătoarelor.
Rezumând, condiţiile de viaţă şi de igienă ale marii majorităţi a deţinuţilor din
penitenciar erau execrabile şi, mai ales, constituiau un risc major pentru sănătate.”
b. Vizita efectuată în Republica Moldova între 10 şi 22 iunie 2001 (traducere

neoficială)
„37. CPT recomandă ca dreptul de acces la un avocat din momentul reţinerii să fie
asigurat în practică, în mod efectiv şi pe deplin. De asemenea, el recomandă ca
deţinuţii să poată să primească vizite de la avocaţi în condiţii care să asigure pe deplin
confidenţialitatea discuţiilor. ...
70. În anumite închisori, în special în cele folosite ca izolatoare de detenţie
provizorie, situaţia este uneori agravată de supraaglomerarea severă (aşa precum este
în Închisoarea nr. 3 din Chişinău, în care în 2001 erau deţinuţi 1,892 de deţinuţi,
comparativ cu capacitatea sa oficială de 1,480 de deţinuţi). ...
Vizita din 2001 a arătat cât de urgent este pentru autorităţi să implementeze
planurile lor de reforme legislative; menţinerea stării în care se află închisoarea nu
constituie o soluţie. După cum s-a subliniat deja în raportul anterior al CPT, este mult
mai important de a revizui legislaţia şi practica curente cu privire la detenţia
provizorie, aplicarea sentinţelor şi executarea sentinţelor, precum şi cu privire la
sentinţele non-privative disponibile. Aceasta constituie o condiţie sine qua non dacă
există vreo speranţă în viitorul apropiat de a oferi condiţii decente în închisori. ...
82. ... vizita ulterioară la Închisoarea nr. 3 din Chişinău a permis de a constata
evoluţiile pozitive, pe care CPT le salută. În special, este binevenită demontarea
jaluzelelor, care acopereau ferestrele celulelor ce dau spre interiorul localului.
Cu toate acestea, condiţiile execrabile de viaţă şi igienă în interiorul celulelor din
localurile I, II şi III, inclusiv celulele de tranzit, descrise în paragrafele 80 şi 81 ale
raportului precedent, nu s-au schimbat (cu excepţia accesului la lumina naturală). Mai
mult chiar, supraaglomerarea acută în aceste localuri s-a agravat. Câteva celule
vizitate, care erau corespunzător echipate şi amenajate, erau rezultatul deţinuţilor care
au putut să-şi procure necesarul cu ajutorul familiilor lor.”
c. Vizita efectuată în Republica Moldova între 20-30 septembrie 2004

(traducere neoficială)
„b. Izolatorul de Detenţie Provizorie al Centrului pentru Combaterea Crimelor
Economice şi a Corupţiei
53. Condiţiile materiale din acest Izolator de Detenţie Provizorie se deosebeau
radical de cele din Izolatorul Anchetei Preliminare al Ministerului Justiţiei. Celulele
de aproximativ 14 m², puteau găzdui fiecare maximum patru deţinuţi. Ele aveau acces
la lumina naturală, iluminarea artificială era suficientă şi erau bine aerisite. Acestea
erau dotate cu veceuri parţial separate şi lavoare, având paturi cu un aşternut complet
(saltele, cearşafuri, perne, pături). ...
În concluzie, condiţiile materiale din acest centru de detenţie demonstrează că în
Republica Moldova, este realmente posibilă asigurarea unor condiţii materiale
adecvate de detenţie.
55. Situaţia în majoritatea penitenciarelor vizitate, impusă de starea economică din
regimurile de detenţie care au fost deja identificate în timpul vizitelor din 1998 şi
2001.
dacă penitenciarele vizitate nu funcţionau la capacitatea lor deplină – precum este cazul
Închisorii nr. 3 în care numărul deţinuţilor s-a redus sensibil în comparaţie cu cel din
ultima vizită a Comitetului - ele continuă să fie extrem de aglomerate. De fapt, norma de
spaţiu mai era încă bazată pe un nivel foarte criticabil de 2 m² pentru un deţinut, care, în
practică, este deseori şi mai mică.
familiilor lor.
deţinuţilor şi a familiilor lor, care, de asemenea, plătesc pentru materialele necesare. La
fel, ei trebuie să-şi aducă cearşafuri şi lenjerie de pat, instituţia penitenciară putând să le
acorde doar saltele folosite.
...Într-un cuvânt, condiţiile de viaţă în marea majoritate a celulelor din blocurile I - II
şi din celulele de tranzit continuă a fi mizerabile. …
În fine, deşi a fost redusă drastic supraaglomerarea, se observă, în continuare, un nivel
foarte înalt, chiar intolerabil al ratei de ocupare a celulelor.
83. ... peste tot, cantitatea şi calitatea hranei deţinuţilor constituie o îngrijorare
deosebită. Delegaţia a primit numeroase plângeri cu privire la lipsa cărnii şi a produselor
lactate. Constatările delegaţiei, atât cu privire la stocurile de hrană, cât şi la meniuri,
confirmă credibilitatea acestor plângeri. De asemenea, constatările ei confirmă că în
anumite locuri (în Închisoarea nr. 3, ...) hrana servită era respingătoare şi, cu adevărat,
necomestibilă (spre exemplu, prezenţa insectelor şi a paraziţilor). Acest lucru nu este
deloc surprinzător, având în vedere starea generală a bucătăriilor şi echipamentul modest
al acestora.
Autorităţile moldoveneşti au subliniat întotdeauna dificultăţile financiare în asigurarea
alimentării adecvate a deţinuţilor. Totuşi, Comitetul insistă că aceasta constituie o
cerinţă fundamentală a vieţii, care trebuie asigurată de către stat persoanelor aflate în
custodia acestuia şi că nimic nu poate să-l exonereze de o astfel de responsabilitate. …”
2. Acte ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

30. Rezoluţia (73)5 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu
privire la Regulile standard minime cu privire la tratamentul deţinuţilor
(adoptată de Comitetul de Miniştri la 19 ianuarie 1973), în partea sa relevantă,
„93. Orice deţinut preventiv are dreptul, de la încarcerarea sa, să-şi aleagă un avocat
sau să i se permită să solicite asistenţă juridică gratuită, atunci când o astfel de asistenţă
este disponibilă, să primească vizite ale avocatului său în vederea apărării sale, şi să
pregătească şi să transmită acestuia, precum şi să primească de la acesta, instrucţiuni
confidenţiale. La cerere, deţinutului trebuie să i se acorde toate facilităţile necesare în
acest scop. În special, lui i se va acorda asistenţă gratuită din partea unui interpret în
toate relaţiile esenţiale cu administraţia, precum şi pentru a-şi pregăti apărarea.
Întrevederile dintre deţinut şi avocatul său pot fi urmărite vizual, dar nu şi ascultate, fie
direct sau indirect, de un angajat al poliţiei sau al instituţiei.”
31. Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri statelor membre
referitoare la Regulile Penitenciare Europene (adoptată de către Comitetul de
Miniştri la 11 ianuarie 2006, în cadrul celei de-a 952-a reuniuni a
Viceminiştrilor), în partea sa relevantă, prevede următoarele:

23.4 Consultanţa şi alte comunicări, inclusiv corespondenţa, purtate între un deţinut şi
avocatul său pe probleme juridice trebuie să rămână confidenţiale. ...
ÎN DREPT
32. Reclamanţii s-au plâns de condiţiile lor de detenţie şi de lipsa
tratamentului medical, ceea ce contravine articolului 3 al Convenţiei, care
degradante.”
33. De asemenea, ei au declarat că încheierile prin care s-a dispus
arestarea lor preventivă nu au fost adoptate de un „judecător de instrucţie”,
după cum este cerut de lege. De asemenea, ei s-au plâns de motivarea
insuficientă dată de instanţe în încheierile acestora, prin care s-a dispus
arestarea preventivă a reclamanţilor. Articolul 5 § 3 prevede următoarele:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată
într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi
subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
34. La fel, reclamanţii au pretins, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, că
discuţiile cu avocaţii lor s-au desfăşurat printr-un perete de sticlă şi au fost
ascultate sau, posibil, chiar înregistrate şi că autorităţile nu le-au pus la
dispoziţie condiţii adecvate pentru discuţii confidenţiale cu avocaţii lor.
Curtea, care este prima autoritate care decide ce calificare urmează a fi dată în
drept faptelor unei cauze (a se vedea Guerra and Others v. Italy, hotărâre din
19 februarie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-I, § 44), a decis
să examineze chestiunea invocată de reclamanţi prin prisma articolului 5 § 4
al Convenţiei şi să ceară argumentele părţilor cu privire la aceasta. Articolul 5
§ 4 prevede următoarele:
asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
35. În cererile lor iniţiale, reclamanţii au pretins, în temeiul articolului 5

§ 3 al Convenţiei, că judecătorii care au dispus, iar mai apoi au prelungit
detenţia lor preventivă nu au fost „judecători de instrucţie”, după cum este

cerut de lege şi nu au fost împuterniciţi să dispună eliberarea lor.
36. Totuşi, în observaţiile lor din decembrie 2005, în lumina constatărilor
din hotărârea Şarban, citată mai sus, reclamanţii şi-au exprimat dorinţa de a-
şi retrage această pretenţie. Prin urmare, Curtea nu va examina această
pretenţie.
37. Guvernul a declarat că reclamanţii nu au epuizat toate căile de recurs
interne disponibile lor. În special, ei ar fi putut, însă nu au făcut acest lucru,
folosi prevederile articolului 53 al Constituţiei, ale articolului 1405 al
Codului civil şi ale Legii 1545. Cauza Duca (citată în hotărârea Şarban, §§
57-59), care a primit compensaţii la nivel naţional în baza Legii 1545, a
confirmat această posibilitate.
38. Curtea notează că ea a examinat o obiecţie preliminară bazată pe
acelaşi argument în hotărârea Şarban (citată mai sus, §§ 57-62) şi a
constatat că recursurile invocate de Guvern nu au fost efective în acea
cauză, care se referea la pretenţii similare formulate în temeiul articolelor 3
şi 5 ale Convenţiei. Ea constată că Guvernul nu a prezentat nici un argument
care s-o convingă să se abată de la concluziile sale în această cauză sau să
distingă aceste cereri.
39. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că cererile nu pot fi
declarate inadmisibile pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Prin
urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.
articolelor 3 şi 5 §§ 3 şi 4 ale Convenţiei ridică chestiuni de drept, care sunt
fondului şi nici un alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost
conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 5 de
mai sus), Curtea va purcede acum la examinarea fondului acestor pretenţii.
41. Reclamanţii au pretins că lipsa asistenţei medicale în Izolatorul de

Detenţie Provizorie al CCCEC între 12 noiembrie 2004 şi 11 februarie 2005
şi condiţiile lor de detenţie în Izolatorul Anchetei Preliminare al
Ministerului Justiţiei după 23 februarie 2005, au constituit tratament inuman
şi degradant, care contravine articolului 3 al Convenţiei.
1. Condiţiile de detenţie şi pretinsa lipsă a tratamentului medical în

Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC
a. Reclamanţii
42. Dl Burcovschi şi dl Luţcan au formulat pretenţii generale cu privire la
lipsa asistenţei medicale în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC. Ei
nu au pretins că au avut vreo necesitate concretă de o astfel de asistenţă sau
că lor li s-a refuzat o astfel de asistenţă atunci când au solicitat-o.
Dl Istratii s-a plâns, în special, că atunci când el a avut o urgenţă
medicală, care a reprezentat o hemoragie serioasă la 18 noiembrie 2004, el
nu a fost dus la un spital decât peste trei ore după ce el a cerut ajutor. Mai
mult, el s-a plâns de prezenţa permanentă a angajaţilor CCCEC în camera sa
de spital, de faptul că el a fost ţinut încătuşat când se afla în spital şi că a
fost transportat la un spital pentru deţinuţi la puţin timp după operaţie, chiar
dacă el nu s-a recuperat suficient.
b. Guvernul
43. Guvernul a declarat că tratamentul la care au fost supuşi reclamanţii
nu a atins nivelul minim de severitate cerut de articolul 3 al Convenţiei.
Orice suferinţă pe care ei ar fi suportat-o nu a depăşit ceea ce era inerent
detenţiei. Condiţiile din Izolatorul de Detenţie Provizorie erau
corespunzătoare. Acolo a fost angajat un medic. În caz de urgenţă, deţinuţii
puteau fi transportaţi la un spital din apropiere (în hotărârea Şarban, citată
mai sus, Guvernul a specificat că Spitalul de Urgenţă din municipiul
Chişinău era situat la 500 metri de la Izolatorul de Detenţie Provizorie al
CCCEC), după cum a avut loc la 18 noiembrie 2004 în cazul dlui Istratii.
Nu există o obligaţie, în temeiul jurisprudenţei Curţii, de a transfera
deţinuţii în afara locului lor de detenţie, dacă lor li se oferă acolo asistenţă
medicală corespunzătoare.
44. În ceea ce priveşte tratamentul dlui Istratii din 18-19 noiembrie 2004,
Guvernul a declarat că boala sa a fost dobândită înainte de detenţia sa şi că
administraţia CCCEC a reacţionat imediat la cererea acestuia de asistenţă
medicală, transferându-l la un spital. Starea sănătăţii sale nu era foarte
gravă, deoarece el nu a fost operat în ziua internării sale în spital, ci în
următoarea zi. Mai mult, el putea să se deplaseze fără ajutor şi era, în mod
evident, conştient.
45. Guvernul a considerat că dl Istratii nu a fost încătuşat în timpul
operaţiei, iar nota dr. M.E. a confirmat acest lucru (a se vedea paragraful 19
de mai sus). Reclamantul a fost transportat la un spital pentru deţinuţi după
patru ore de la operaţie, ceea ce era un timp suficient pentru recuperare. El
nu sângera, nu era inconştient şi se afla într-o stare relativ bună în timpul
transferului.
c. Aprecierea Curţii
46. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa,
maltratarea trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru a cădea sub
incidenţa articolului 3. Evaluarea acestui nivel minim este, prin natura

lucrurilor, relativă; el depinde de toate circumstanţele cauzei, precum durata
maltratării, consecinţele sale fizice şi mintale şi, în unele cazuri, de sexul,
vârsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea Kudla v. Poland [GC], nr.
30210/96, § 91, ECHR 2000-XI şi Şarban, citată mai sus, §§ 75 et seq.).
Deşi scopul maltratării este un factor care trebuie luat în consideraţie, în
special dacă a avut intenţia de a umili sau înjosi victima, absenţa unui astfel
de scop nu duce, în mod inevitabil, la constatarea că nu a avut loc o violare
a articolului 3 (Peers v. Greece, nr. 28524/95, § 74, ECHR 2001-III).
47. Deşi articolul 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca impunând o
obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motive de sănătate, totuşi, el
impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor
private de libertate, de exemplu prin a le acorda asistenţa medicală necesară
(a se vedea Hurtado v. Switzerland, hotărâre din 28 ianuarie 1994, Seria A
nr. 280-A, opinia Comisiei, p. 15-16, § 79). Curtea, de asemenea, a subliniat
dreptul tuturor deţinuţilor la condiţii de detenţie compatibile cu demnitatea
umană, pentru a asigura că maniera şi metoda de executare a măsurilor
impuse nu-i supune la suferinţă sau dificultăţi de o intensitate care să
depăşească nivelul de suferinţă inevitabil inerent detenţiei; în plus, în afara
sănătăţii deţinuţilor, bunăstarea lor trebuie să fie asigurată în mod adecvat,
luând în consideraţie cerinţele practice ale detenţiei (a se vedea Kudla, citată
mai sus, § 94).
48. Reclamanţii s-au plâns de lipsa asistenţei medicale în timp ce ei au
fost deţinuţi în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC. Curtea
reaminteşte că, în cauza Şarban, citată mai sus, § 81, Guvernul nu a
prezentat nici o probă cu privire la prezenţa în Izolatorul de Detenţie
Provizorie a personalului medical înainte de 11 februarie 2005. El nu a
prezentat nici o probă în acest sens nici în această cauză.
49. Doi dintre reclamanţi nu au pretins că ei au avut nevoie de asistenţă
medicală în mod regulat sau pentru un caz de urgenţă (a se vedea paragraful
42 de mai sus). Curtea consideră că lipsa asistenţei medicale în circumstanţe
în care o astfel de asistenţă nu este necesară nu poate, prin sine, să constituie
o violare a articolului 3 al Convenţiei.
50. Pe de altă parte, dl Istratii a cerut asistenţă medicală la 18 noiembrie
2004, când el a avut o paraproctită acută cu hemoragie rectală. El a fost
transportat la un spital trei ore mai târziu (a se vedea paragraful 18 de mai
sus).
51. Părţile au fost de acord cu faptul că dl Istratii şi-a dobândit boala cu
mult timp înaintea reţinerii sale, astfel el era conştient de riscurile pe care le
implica o înrăutăţire a stării sănătăţii sale. În acelaşi timp, la 18 noiembrie
2004, când el a suferit o criză acută, el nu a avut posibilitatea să obţină
asistenţă medicală imediată, deoarece în Izolatorul de Detenţie Provizorie al
CCCEC nu era personal medical (a se vedea paragraful 48 de mai sus).
52. În pofida asigurărilor Guvernului că în caz de urgenţă va fi acordată

asistenţa medicală urgentă fără întârziere prin chemarea unei ambulanţe şi
transportarea pacientului la un spital din apropiere (a se vedea paragraful 43
de mai sus), nu a fost dată nici o explicaţie cu privire la întârzierea de trei
ore care a avut loc înainte ca o astfel de asistenţă să-i fie acordată. Deşi,
eventual, s-a constatat că criza nu a fost foarte periculoasă, reclamantul a
fost lăsat în dureri şi într-o stare de nelinişte pe parcursul acelei perioade,
neştiind exact care era starea sa şi când i se va acorda asistenţă medicală
calificată.
53. În acest sens, Curtea reaminteşte constatarea sa din hotărârea Şarban,
citată mai sus (§ 87 in fine), că „pentru a suna şi chema o ambulanţă, era
necesar ca administraţia CCCEC să dea permisiunea, o decizie dificil de luat
în absenţa unui sfat medical profesional”. Această cauză consolidează
poziţia Curţii cu privire la această chestiune, având în vedere întârzierea în
chemarea ambulanţei.
54. Rezultă că reclamantului nu i s-a acordat asistenţă medicală la timp în
Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC, fiind lăsat într-o stare de
nelinişte în ceea ce priveşte starea sănătăţii sale.
55. De asemenea, dl Istratii s-a plâns de transferul său la un spital pentru
deţinuţi, fără a-i acorda timp pentru recuperare şi de încătuşarea sa în timpul
aflării în spital. Curtea notează că, la mai puţin de patru ore după operaţie,
reclamantul a fost dus la un spital pentru deţinuţi şi că transferul a durat
două ore şi jumătate (a se vedea paragraful 18 de mai sus). De asemenea, ea
notează că perioada de recuperare după o astfel de operaţie este de o lună de
zile şi că, potrivit dr. M.E., care l-a operat pe reclamant, ultimul nu se putea
mişca de sine stătător după operaţie datorită durerii şi a riscului de sângerare
(a se vedea paragraful 19 de mai sus).
56. În astfel de condiţii, unde nu exista riscul evadării reclamantului şi
unde perioada de recuperare permisă era foarte scurtă, în timp ce durata
călătoriei a fost relativ lungă, Curtea nu este convinsă că îngrijorările cu
privire la o posibilă evadare a reclamantului ar fi trebuit să prevaleze
necesităţii clare de a asigura recuperarea acestuia.
57. Curtea notează că Guvernul nu a dat nici o explicaţie pentru
necesitatea de a încătuşa reclamantul, ci doar a subliniat că el nu a fost
încătuşat în timpul operaţiei. Într-adevăr, starea medicală a reclamantului
(atât înainte, cât şi după operaţie) a exclus efectiv orice risc de evadare sau
de cauzare a violenţei, aşa cum s-a notat în paragraful 54 de mai sus şi că nu
s-a invocat că el ar fi folosit vreodată violenţa. În astfel de circumstanţe, şi
în lumina faptului că doi angajaţi ai CCCEC l-au păzit pe reclamant în
camera acestuia de spital, încătuşarea lui de un calorifer a fost
disproporţională necesităţilor de securitate şi l-au umilit nejustificat,
indiferent dacă aceasta a fost sau nu intenţia (a se vedea Mouisel v. France,
nr. 67263/01, § 47, ECHR 2002-IX; Henaf v. France, nr. 65436/01, § 52,
ECHR 2003-XI).
58. În opinia Curţii, omisiunea de a acorda imediat asistenţă medicală

reclamantului într-o situaţie de urgenţă, precum şi transferul său la un alt
spital înainte ca el să se poate recupera suficient, combinate cu umilirea sa
prin încătuşarea în timpul aflării în spital, au constituit tratament inuman şi
degradant în sensul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea Kudla v. Poland,
citată mai sus, § 94; Farbtuhs v. Latvia, nr. 4672/02, § 51, 2 decembrie
2004; Nevmerzhitsky v. Ukraine, nr. 54825/00, § 106, 5 aprilie 2005).
59. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în
privinţa dlui Istratii. Nu a avut loc o violare a aceluiaşi articol în privinţa
dlui Burcovschi şi a dlui Luţcan în ceea ce priveşte lipsa asistenţei medicale
în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC.
2. Condiţiile de detenţie a reclamanţilor în Izolatorul Anchetei

Preliminare al Ministerului Justiţiei
a. Reclamanţii
60. Reclamanţii au pretins că condiţiile de detenţie în Izolatorul Anchetei
Preliminare al Ministerului Justiţiei au fost inumane şi degradante (a se
61. În special, ei s-au plâns de supraaglomerare, celulele lor măsurând 10
m², în care erau deţinute între 4 şi 6 persoane (astfel, spaţiul disponibil
pentru o persoană varia între 1.6 şi 2.5 m²). Periodic, în celula dlui Istratii
era plasat un al şaptelea deţinut, care dormea pe podea. Potrivit unui plan al
celulei, desenat de avocatul reclamanţilor, cea mai mare parte din suprafaţa
celulei era ocupată de paturi în trei nivele, un veceu şi o masă, lăsând un
spaţiu foarte mic în mijlocul celulei.
62. În absenţa scaunelor, toţi deţinuţii trebuiau să mănânce în picioare. În
celula dlui Luţcan masa era situată lângă veceu. Veceul nu avea rezervor.
Un furtun era folosit pentru golirea şi curăţirea veceului, spălatul mâinilor şi
pregătirea hranei. În timpul nopţii nu era livrată apă, ceea ce-i făcea pe
deţinuţi să se abţină de la folosirea veceului, pentru a limita mirosurile urâte
în celulă.
63. Fereastra celulei era acoperită cu trei nivele de plasă de fier de
mărimi diferite, efectul combinat al căreia era blocarea aproape a întregii
lumini naturale. Ventilarea nu era niciodată pornită. În timpul iernii, în
celulă era foarte frig (12 º C). Electricitatea era pornită doar câteva ore pe zi,
ceea ce făcea dificilă pregătirea hranei. Deţinuţilor li se permitea să facă
baie o dată la două săptămâni.
64. Asistenţa medicală era mediocră din cauza finanţării slabe a
serviciului medical din închisori (limitată la EUR 64,000 pe an pentru toate
închisorile). Lenjeria de pat era disponibilă doar pentru 25 % din deţinuţi şi
cea mai mare parte a ei era prea veche. Deţinuţilor nu li se dădeau haine sau
încălţăminte de către administraţia închisorii.
65. Hrana servită era de o calitate foarte joasă; bugetul rezervat pentru
alimentarea deţinuţilor era de EUR 0.28 pe zi pentru o persoană sau 30 %
din minimumul estimat de autorităţi. Carne, peşte şi produse lactate erau
date doar persoanelor vulnerabile, restul deţinuţilor primindu-le „în limita
fondurilor disponibile”, aşa cum a fost confirmat într-un raport al
Ministerului Justiţiei.
66. Reclamanţii au invocat constatarea de către Curte a violării
articolului 3 în hotărârea Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03, 13 septembrie
2005), care viza condiţiile de detenţie din aceeaşi închisoare ca şi în această
cauză. În continuare, ei au invocat constatările CPT făcute în urma vizitelor
din 1998, 2001 şi 2004 la această instituţie, precum şi constatările din
diferite rapoarte naţionale (a se vedea paragraful 28 de mai sus).
b. Guvernul
67. Guvernul a declarat că condiţiile de detenţie în Izolatorul Anchetei
Preliminare erau acceptabile: în fiecare celulă exista acces la lumina zilei,
ventilare suficientă, apă de la robinet şi un veceu (separat de un perete
lateral), precum şi încălzire. Deţinuţilor li se permitea să folosească propriile
lor televizoare şi aparate radio, aveau acces la o sală de sport şi plimbări
zilnice timp de o oră. Ei primeau hrană în dependenţă de necesităţile lor, în
conformitate cu normele stabilite de Guvern, inclusiv carne şi peşte, „în
dependenţă de disponibilitate”. De asemenea, ei puteau să-şi cumpere hrană
şi produse de igienă personală (în limita a EUR 12 lunar) şi puteau primi
colete o dată în lună. Mai mult, nu exista nici o intenţie din partea
administraţiei izolatorului să supună deţinuţii tratamentului inuman sau
degradant, fiind depuse eforturi susţinute pentru a îmbunătăţi condiţiile de
detenţie. În acest sens, au fost adoptate mai multe decizii şi planuri de
acţiuni (a se vedea paragraful 27 de mai sus).
c. Aprecierea Curţii
68. Curtea notează că condiţiile de detenţie în Izolatorul Anchetei
Preliminare al Ministerului Justiţiei au fost verificate de către CPT în 1998,
2001 şi 2004 şi, de fiecare dată, au fost constatate carenţe serioase, în pofida
unor reparaţi recente, cele mai multe fiind finanţate de înşişi deţinuţii sau de
organizaţii caritabile (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Aceste
constatări sunt susţinute de diverse rapoarte întocmite de autorităţile
naţionale (a se vedea paragraful 28 de mai sus).
69. Deşi Curtea nu exclude posibilitatea îmbunătăţirii condiţiilor de
detenţie între vizita CPT-ului din septembrie 2004 şi detenţia reclamanţilor
în februarie-aprilie 2005, Guvernul nu a prezentat nici o probă cu privire la
astfel de îmbunătăţiri.
70. Ea notează că unele pretenţii ale reclamanţilor (dacă ventilarea era
oprită, dacă periodic era oprită electricitatea şi apa, temperatura joasă în
celule) nu pot fi verificate, deoarece ele sunt negate de Guvern şi nu există o
altă confirmare a stării reale a lucrurilor. Totuşi, alte plângeri coincid cu

constatările CPT pe care Curtea le ia ca punct de pornire, cu posibilitatea
prezentării de către Guvern a oricăror probe care să arate contrariul. În
special, Curtea notează că ultimul raport CPT a confirmat „un nivel foarte
înalt, chiar intolerabil” al ratei de ocupare a celulelor, de aproximativ 2 m²
pentru un deţinut (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Acest lucru coincide
cu pretenţia reclamanţilor că ei aveau între 1.6 m² şi 2.5 m² de spaţiu în
celule. Mai mult, pretenţia reclamanţilor că hrana era de calitate rea şi în
cantitate insuficientă coincide cu constatările CPT că „hrana servită era
respingătoare şi, cu adevărat, necomestibilă” şi conţinea insecte şi rozătoare.
Reclamanţii şi-au susţinut pretenţiile făcând referire la rapoarte ale
autorităţilor naţionale (a se vedea paragraful 28 de mai sus), care au
confirmat inter alia atât supraaglomerarea în închisori, cât şi finanţarea
insuficientă, ceea ce însemna că doar cantităţi limitate de hrană erau
disponibile. Rapoartele naţionale la care s-a făcut referire mai sus confirmă,
de asemenea, disponibilitatea foarte limitată a lenjeriei de pat, cea mai mare
parte a căreia era inadecvată, fiind prea veche. Guvernul nu a comentat
pretenţia reclamanţilor precum că trei nivele de plase din fier de pe
geamurile celulei le împiedicau accesul la lumina naturală. El s-a limitat
doar la a declara că exista acces la lumina zilei. Guvernul nu a făcut nici un
comentariu nici cu privire la numărul de deţinuţi în celule. Curtea notează
că reclamanţii au petrecut 23 de ore pe zi, timp de mai mult de două luni în
condiţiile descrise mai sus (a se vedea paragraful 67 de mai sus).
71. Curtea consideră că condiţiile lor de detenţie în Închisoarea nr. 3, în
special, supraaglomerarea şi cantitatea şi calitatea insuficiente a hrănii, lipsa
lenjeriei de pat adecvate şi accesul foarte limitat la lumina zilei, precum şi
condiţiile sanitare insuficiente din celulă au constituit tratament inuman şi
degradant în sensul articolului 3 al Convenţiei.
72. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 în privinţa tuturor
celor trei reclamanţi.
73. Reclamanţii pretind că deciziile prin care s-a dispus detenţia lor
preventivă şi prelungirea acesteia, precum şi deciziile prin care au fost
respinse cererile lor habeas corpus nu s-au bazat pe motive relevante şi
suficiente. Instanţele judecătoreşti, în esenţă, au citat prevederile legii şi nu
au reacţionat în nici un fel la argumentele reclamanţilor împotriva fiecărui
temei al detenţiei preventive, omiţând să dea motive detaliate de ce fiecare
temei a fost întemeiat în fiecare caz.
74. Guvernul a declarat că instanţele judecătoreşti naţionale au adus
motive suficient de detaliate pentru deciziile lor, având în vedere că
existenţa unor motive verosimile este suficientă pentru a justifica detenţia la
faza de urmărire penală şi că nu exista obligaţia de a prezenta probe cu

privire la vinovăţia celor acuzaţi de o infracţiune.
75. Guvernul a adăugat că investigaţiile în cauzele reclamanţilor au
dovedit participarea lor în câteva infracţiuni similare şi că ei au încercat să
influenţeze anumiţi martori pentru a-i convinge să depună declaraţii false.
Mai mult, unii martori au oferit documente reclamanţilor în schimbul unor
sume de bani, ceea ce a demonstrat că acei martori au fost dispuşi spre
influenţare.
76. Curtea reaminteşte că „persistenţa unei suspiciuni rezonabile că
persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru
legalitatea detenţiei continue, dar, după o anumită perioadă de timp, acest
lucru nu mai este suficient. În asemenea cazuri, Curtea trebuie să stabilească
dacă celelalte temeiuri invocate de autorităţile judiciare continuă să justifice
lipsirea de libertate. Atunci când aceste temeiuri sunt „relevante” şi
„suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să se asigure că autorităţile
naţionale competente au dat dovadă de „o diligenţă deosebită” pe parcursul
desfăşurării procedurilor” (a se vedea Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, §
153, ECHR 2000-IV).
77. De asemenea, Curtea reaminteşte că ea a constatat o violare a
articolului 5 § 3 al Convenţiei în hotărârea Şarban v. Moldova (citată mai
sus, § 104). Examinând materialele prezentate ei, Curtea consideră că
dosarul nu conţine nici un element care i-ar permite să ajungă la o concluzie
diferită în această cauză. În special, Curtea notează că, în deciziile lor,
instanţele judecătoreşti naţionale nu au luat în consideraţie nici un argument
al reclamanţilor, chiar dacă ele au fost obligate să ia în consideraţie astfel de
factori conform articolului 176 § 3 al Codului de procedură penală (a se
vedea paragraful 24 de mai sus). Mai mult, potrivit articolului 186 § 3 al
Codului de procedură penală (a se vedea paragraful 24 de mai sus),
deţinerea sub arest preventiv poate fi prelungită doar în „cazuri
excepţionale”. Nici una din instanţele judecătoreşti care au prelungit
detenţia reclamanţilor se pare că nu au identificat nici un caz excepţional
care să ceară o astfel de prelungire. Mai mult, este surprinzător faptul că
abia la 29 aprilie 2005 o instanţă judecătorească a dispus eliberarea
reclamanţilor pe motivele pe care aceştia le-au invocat de la începutul
detenţiei lor (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Aceasta se pare că
confirmă faptul că instanţele judecătoreşti nu au acordat o atenţie
corespunzătoare justificării detenţiei continue a reclamanţilor înainte de
acea dată.
79. Reclamanţii s-au plâns de ingerinţa administraţiei Izolatorului de

Detenţie Provizorie în dreptul lor de a comunica în condiţii de
confidenţialitate cu avocaţii lor.
80. Reclamanţii au declarat că ei au putut să vorbească cu avocaţii lor
doar printr-un perete de sticlă cu găuri care, datorită acusticii rele, îi
impunea să strige, astfel creându-se riscul de a fi ascultaţi de angajaţii
CCCEC şi de alţi deţinuţi. Ei au pretins că au auzit discuţii între alţi deţinuţi
şi avocaţii acestora în timpul unor astfel de vizite, ceea ce a creat o limitare
suplimentară în ceea ce priveşte conţinutul discuţiilor cu avocaţii, reducând
astfel deosebit de mult eficienţa apărării lor. De asemenea, ei au aflat de la
un alt deţinut că lui i s-au cerut explicaţii cu privire la conţinutul unei
discuţii cu avocatul său. Guvernul nu a contestat aceste declaraţii. Abia în
februarie 2005, după transferarea lor într-un alt Izolator de Detenţie
Provizorie, ei au putut să vorbească liber cu avocaţii lor, astfel încât aceştia
din urmă să poate pregăti o bună apărare a cauzei, în rezultatul căreia
reclamanţii au fost eliberaţi în aprilie 2005.
81. Reclamanţii au prezentat o copie a unei decizii a Baroului Avocaţilor
din Republica Moldova cu privire la desfăşurarea unei greve între 1-3
decembrie 2004, refuzând să participe la orice şedinţe procedurale în
privinţa persoanelor deţinute în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC,
până când administraţia va fi de acord să asigure avocaţii cu camere pentru
întâlniri confidenţiale cu clienţii lor (a se vedea paragraful 25 de mai sus).
Reclamanţii au pretins că între avocaţi exista o suspiciune larg răspândită că
discuţiile lor cu clienţii lor deţinuţi la CCCEC ar putea fi ascultate şi că
orice informaţie obţinută astfel ar putea fi folosită împotriva clienţilor lor.
82. Guvernul a declarat că, în cererile lor iniţiale, reclamanţii s-au plâns
în temeiul articolului 8 doar în ceea ce priveşte pretinsa ingerinţă în dreptul
lor de a comunica cu avocaţii lor şi că au cerut Curţii doar să examineze
chestiunea prin prisma articolului 5 § 4 în lumina hotărârii ulterioare în
cauza Şarban. În opinia sa, acest lucru ar împiedica Curtea să examineze
această pretenţie prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei.
83. De asemenea, el a declarat că legislaţia naţională asigură dreptul la
întrevederi confidenţiale cu avocaţii, fără a limita numărul şi durata acestora
(reclamanţii folosind acest drept de câteva ori), şi asigură siguranţa
reclamanţilor şi a avocaţilor lor. Datorită caracterului periculos al
infracţiunilor care ţin de competenţa CCCEC, Izolatorul său de Detenţie
Provizorie a trebuit echipat cu o cameră pentru întrevederi, unde avocaţii şi
clienţii acestora sunt separaţi de un perete de sticlă cu găuri, care permite
purtarea unei discuţii normale. Mai mult, absenţa unui obstacol fizic între
avocat şi client ar permite avocaţilor să contrafacă documente prin semnarea
acestora de către clienţii lor deţinuţi la CCCEC. Guvernul a subliniat că

camera nu a fost niciodată echipată cu mijloace tehnice de interceptare sau
ascultare, aşa cum se vede din fotografiile şi înregistrarea video de la
CCCEC.
84. El s-a bazat pe hotărârea acestei Curţi în cauza Şarban, citată mai
sus, (§ 131), precum şi pe decizia Curţii de Apel Chişinău din 3 decembrie
2004 emisă pe marginea unei plângeri similare (Şarban, citată mai sus, §
127). Mai mult, după transferarea lor la Izolatorul Anchetei Preliminare al
Ministerului Justiţiei, reclamanţii au putut să comunice liber cu avocaţii lor,
deoarece în camera pentru întrevederi de acolo nu exista un perete de sticlă.
85. În ceea ce priveşte obiecţia Guvernului cu privire la examinarea
acestei pretenţii prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei, Curtea repetă că
ea este prima autoritate care decide ce calificare urmează a fi dată în drept
faptelor unei cauze (a se vedea paragraful 34 de mai sus). Deoarece
reclamanţii au pretins, în esenţă, că datorită peretelui de sticlă din camera
pentru întrevederi între avocaţi şi clienţi ei nu au putut discuta în mod
confidenţial cu avocaţii lor despre chestiuni cu privire la procedurile legate
de dreptul lor la libertate, Curtea consideră că în această cauză cel mai
potrivit articol este articolul 5 § 4.
86. În hotărârea Reinprecht v. Austria, nr. 67175/01, § 31, ECHR
2005-..., Curtea a făcut un rezumat al principiilor care rezultă din
jurisprudenţa sa cu privire la articolul 5 § 4, după cum urmează:
„(a) Articolul 5 § 4 al Convenţiei dă dreptul persoanei arestate sau deţinute să
iniţieze proceduri cu privire la condiţiile procedurale şi materiale care sunt esenţiale
pentru legalitatea, în sensul Convenţiei, a lipsirii ei de libertate (a se vedea, printre
multe altele, Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 29 noiembrie
1988, Seria A nr. 145-B, p. 34-35, § 65).
1998-VIII, p. 3302, § 162 şi Włoch v. Poland, nr. 27785/95, § 125, ECHR 2000-XI,
cu referire în ambele cauze la Megyeri v. Germany, hotărâre din 12 mai 1992, Seria A
nr. 237-A, p. 11, § 22).
(c) Procedurile trebuie să fie contradictorii şi trebuie întotdeauna să asigure
egalitatea armelor între părţi (a se vedea Lamy v. Belgium, hotărâre din 30 martie
1989, Seria A nr. 151, § 29). În cazul unei persoane a cărei detenţie cade sub incidenţa
articolului 5 § 1(c) este necesară o audiere (a se vedea Nikolova v. Bulgaria [GC], nr.
31195/96, § 58, ECHR 1999-II; Assenov and Others, citată mai sus, § 162, cu referire
la Schiesser v. Switzerland, hotărâre din 4 decembrie 1979, Seria A nr. 34, p. 13,
§§ 30-31; Sanchez-Reisse v. Switzerland, hotărâre din 21 octombrie 1986, Seria A
nr. 107, p. 19, § 51 şi Kampanis v. Greece, hotărâre din 13 iulie 1995, Seria A
nr. 318-B, p. 45, § 47).
87. S-a constatat că articolul 6 se aplică uneori la faza prejudiciară (a se
S-a constatat că garanţiile prevăzute de articolul 6 cu privire la accesul la
un avocat sunt aplicabile procedurilor habeas corpus (a se vedea, spre
exemplu, Winterwerp v. the Netherlands, hotărâre din 24 octombrie 1979,
Seria A nr. 33, § 60). În Bouamar v. Belgium (hotărâre din 29 februarie
1988, Seria A nr. 129, § 60), Curtea a constatat că este esenţial nu numai ca
persoana în cauză să aibă posibilitatea să fie audiată în persoană, dar şi să
beneficieze de asistenţa efectivă a avocatului său.
88. Sarcina Curţii în această cauză este să decidă dacă reclamanţii au
putut să primească asistenţă efectivă de la avocaţii lor astfel încât aceste
avocaţi. Curtea reaminteşte că ea, anterior, a constatat că comunicarea
90. Într-adevăr, dacă un avocat nu poate să comunice cu clientul său şi să
primească de la acesta instrucţiuni confidenţiale fără a fi supravegheaţi,
în dreptul deţinutului la apărare nu cere, în mod necesar, ca o interceptare
sau ascultare să aibă efectiv loc. În opinia Curţii, o suspiciune veritabilă,
bazată pe motive rezonabile, că discuţia lor a fost ascultată poate fi
suficientă pentru a limita eficacitatea asistenţei pe care ar putea s-o ofere
avocatul. O astfel de suspiciune, în mod inevitabil, ar inhiba o discuţie
liberă dintre avocat şi client şi ar afecta dreptul persoanei deţinute de a
contesta, în mod efectiv, legalitatea detenţiei sale.
92. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă reclamanţii şi avocaţii

lor au avut o suspiciune veritabilă, bazată de motive rezonabile, că discuţia
lor în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC
nu a fost confidenţială. Din observaţiile reclamanţilor se pare că suspiciunea
că discuţiile lor cu avocaţii lor ar fi fost interceptate a fost veritabilă. Curtea,
de asemenea, va analiza dacă un observator obiectiv, imparţial şi bine
informat ar putea să creadă că în camera pentru întrevederi din cadrul
CCCEC discuţiile sunt interceptate sau ascultate.
serioasă pentru întreaga comunitate a avocaţilor din Republica Moldova,
94. Referirea reclamanţilor la propria lor experienţă de a auzi discuţiile
între alţi deţinuţi şi avocaţii lor (a se vedea paragraful 80 de mai sus) nu
dovedeşte că în camera pentru întrevederi de la CCCEC avea loc o
supraveghere. Totuşi, în contextul îngrijorării generale a Baroului, o astfel
de speculaţie poate fi suficientă pentru a creşte îngrijorarea observatorului
obiectiv.
95. Prin urmare, concluzia Curţii este că reclamanţii şi avocaţii lor
96. Mai mult, Curtea notează că, contrar declaraţiilor Guvernului că
reclamanţii şi avocaţii lor puteau uşor să facă schimb de documente,
fotografiile prezentate de Guvern (a se vedea paragrafele 21 şi 83 de mai
sus) arată că acest lucru nu este aşa, datorită lipsei vreunui orificiu în
peretele de sticlă. Acest lucru, în opinia Curţii, a îngreunat şi mai mult
sarcina avocaţilor.
97. Curtea reaminteşte că în cauza Şarban v. Moldova ea a respins o

această cauză reclamanţii nu aveau antecedente penale (a se vedea
paragraful 10 de mai sus) şi au fost urmăriţi pentru infracţiuni neviolente.
Mai mult, se pare că în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC nu s-a
luat în consideraţie caracterul deţinuţilor, peretele de sticlă fiind o măsură
generală care afecta fără deosebire pe toate persoanele deţinute acolo,
indiferent de circumstanţele lor personale.
deoarece în dosar nu există nimic care să confirme existenţa unui risc pentru
securitate. Mai mult, în circumstanţe excepţionale când supravegherea
întrevederilor dintre avocat şi client ar putea fi justificată, supravegherea
vizuală a acelor întrevederi ar fi suficientă pentru astfel de scopuri.
reclamanţilor să discute cu avocaţii lor chestiuni direct relevante pentru
apărarea lor şi pentru contestarea detenţiei lor preventive, fără a fi separaţi
de peretele de sticlă, a afectat dreptul lor la apărare.

A. Prejudiciu
103. Reclamanţii au pretins următoarele sume cu titlu de compensaţii

pentru prejudiciul moral care le-a fost cauzat: EUR 11,000 pentru dl Istratii
şi câte EUR 8,000 pentru dl Burcovschi şi dl Luţcan. Ei s-au referit la
jurisprudenţa Curţii pentru a demonstra că sume comparabile au fost
acordate pentru violări ale articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei.
104. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse de reclamanţi,
susţinând că ele sunt excesive în lumina jurisprudenţei Curţii. El a declarat
că jurisprudenţa la care au făcut referire reclamanţii viza situaţii care nu
aveau nimic în comun cu cauzele acestora în ceea ce priveşte natura şi
gravitatea pretinselor violări, efectele acestora asupra reclamanţilor şi

atitudinea autorităţilor de stat.
105. Curtea consideră că reclamanţilor trebuia să le fi fost cauzată o
anumită îngrijorare şi suferinţă, mai ales, deoarece instanţele de judecată au
dispus detenţia lor, fără a aduce motive relevante şi suficiente, iar, ulterior,
au prelungit detenţia lor între 23 februarie şi 29 aprilie 2005 în condiţii care
au fost inumane şi degradante. Mai mult, dl Luţcan a fost îndeosebi afectat
din cauza imposibilităţii de a-şi vedea soţia şi copilul nou-născut, iar dl
Istratii a suferit durere şi îngrijorare din cauza omisiunii autorităţilor de a-i
oferi la timp asistenţă medicală într-o situaţie de urgenţă, a fost umilit în
timp ce se afla în spital şi a fost expus unui pericol pentru sănătatea sa prin
faptul că a fost plasat din nou în detenţie la scurt timp după operaţie.
106. În lumina celor de mai sus şi hotărând în mod echitabil, Curtea
acordă EUR 4,000 dlui Burcovschi, EUR 5,000 dlui Luţcan şi EUR 6,000
dlui Istratii cu titlu de compensaţii pentru prejudiciul moral.
107. Reclamanţii au pretins EUR 8,140 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Ei au anexat o listă a orelor lucrate pentru pregătirea cauzei (care a
constituit 77 de ore) şi a onorariului pe oră pentru fiecare tip de activitate. Ei
s-au referit la faptul că avocatul lor avea o experienţă vastă în domeniul
drepturilor omului. Ei au inclus în cererea lor cheltuielile poştale pentru
poşta rapidă, precum şi o sumă cu titlu de impozite.
108. Guvernul a considerat aceste pretenţii ca fiind nejustificate. El a
pus la îndoială necesitatea cercetării jurisprudenţei Curţii timp de 15 ore,
precum şi numărul de ore petrecute pentru întocmirea observaţiilor
reclamanţilor. Guvernul a pus la îndoială natura şi mărimea impozitelor
incluse, deoarece el nu cunoştea la ce fel de impozite s-a făcut referire.
109. Guvernul a subliniat asemănările între aceste trei cauze şi între
aceste cauze şi cauza Şarban, în care reclamantul a fost reprezentat de
acelaşi avocat. Prin urmare, avocatul trebuia să fi petrecut mai puţin timp la
pregătirea cauzelor. El a cerut Curţii să respingă cererea reclamanţilor de
rambursare a costurilor şi cheltuielilor, după cum a fost făcut în mai multe
cauze anterioare.
necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (Croitoru v. Moldova,
nr. 18882/02, § 35, 20 iulie 2004).
reclamanţi, numărul reclamanţilor, precum şi numărul şi complexitatea
chestiunilor examinate, Curtea acordă suma totală de EUR 4,000 pentru
toate costurile şi cheltuielile de reprezentare a tuturor reclamanţilor.

fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate
de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.


priveşte tratamentul medical insuficient şi umilirea dlui Istratii şi că nu a
avut loc o violare în privinţa celorlalţi doi reclamanţi;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în privinţa

fiecărui reclamant în ceea ce priveşte condiţiile lor de detenţie în
Închisoarea nr. 3;

ce priveşte insuficienţa motivelor aduse pentru detenţia fiecărui
reclamant;

ce priveşte ingerinţa în dreptul fiecărui reclamant de a discuta cu
avocatul său în condiţii de confidenţialitate;
6. Hotărăşte
la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44
§ 2 al Convenţiei, EUR 4,000 (patru mii euro) dlui Burcovschi, EUR
5,000 (cinci mii euro) dlui Luţcan şi EUR 6,000 (şase mii euro) dlui
Istratii cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu
procente;

echitabilă.


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA JOSAN c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
21 martie 2006
DEFINITIVĂ
21/06/2006

1 HOTĂRÂREA JOSAN c. MOLDOVEI
În cauza Josan c. Moldovei,

compusă din:
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dna L. MIJOVIĆ,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de un cetăţean al Republicii Moldova, dna
Vera Josan („reclamant”), la 4 octombrie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl Vitalie Iordachi, care a acţionat în
numele organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru Drepturile Omului”, o
organizaţie non-guvernamentală din Chişinău. Guvernul Republicii
Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul s-a plâns de faptul că drepturile sale garantate de articolul
6 § 1 al Convenţiei şi dreptul său la respectarea bunurilor sale au fost
încălcate ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti irevocabile a Curţii
de Apel din 11 aprilie 2002 şi a casării ulterioare a acesteia prin recursul în
anulare depus de Procuratura Generală.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 7 ianuarie 2003,
o Cameră a acestei Secţiuni a decis să comunice cererea Guvernului. În
conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis examinarea
fondului concomitent cu admisibilitatea cererii. De asemenea, ea a decis, în
temeiul articolului 41 al Regulamentului Curţii, să acorde prioritate cauzei
datorită vârstei înaintate a reclamantului şi stării precare a sănătăţii acestuia.
HOTĂRÂREA JOSAN c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamantul s-a născut în 1931 şi locuieşte în localitatea Hagimus.

7. Ca urmare a construcţiei unui drum public, locuinţa acestuia a fost
avariată şi el a intentat o acţiune judiciară împotriva consiliului local.
8. La 1 iunie 2001, reclamantul a obţinut o hotărâre judecătorească în
favoarea sa, potrivit căreia consiliul local era obligat să-i plătească suma de
155,868 lei moldoveneşti (MDL). La 29 ianuarie 2002, Tribunalul Chişinău
a respins apelul consiliului local. La 11 aprilie 2002, Curtea de Apel a
respins recursul consiliului local, hotărârea devenind irevocabilă.
9. Din documentele prezentate de reclamant rezultă că, la 21 mai 2002,
Judecătoria sectorului Căuşeni a transmis un titlu executoriu
Departamentului de Executare a Deciziilor Judecătoreşti Căuşeni.
10. Reclamantul s-a plâns de mai multe ori la Judecătoria raionului
Căuşeni şi la Ministerul Justiţiei de neexecutarea hotărârii judecătoreşti
pronunţate în favoarea sa.
11. Printr-o scrisoare din 28 august 2002, Ministerul Justiţiei a informat
reclamantul despre faptul că, în cursul procedurii de executare, instanţa
judecătorească a decis să schimbe modul de executare a hotărârii
judecătoreşti şi că la 29 iulie 2002 aceasta a emis o încheiere în acest sens.
Decizia respectivă a fost contestată de una din părţile la proces.
12. Între timp, la 11 iulie 2002, Procuratura Generală a depus recurs în
anulare, prin care a solicitat Curţii Supreme de Justiţie casarea tuturor
hotărârilor judecătoreşti şi redeschiderea procedurii.
13. La 2 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în
anulare, a casat toate hotărârile judecătoreşti şi a dispus redeschiderea
procedurii. Procedura redeschisă se află încă pe rolul instanţelor
14. Legislaţia internă pertinentă a fost expusă în hotărârile Curţii în

cauzele Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 31, ECHR 2004-III, şi Roşca v.
Moldova, nr. 6267/02, § 16, 22 martie 2005.
ÎN DREPT
15. Reclamantul s-a plâns că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti
irevocabile pronunţate în favoarea sa şi casarea ulterioară a acesteia prin
intermediul unei cereri de tip Brumărescu, au fost încălcate drepturile sale
garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă,

civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
...”
16. De asemenea, reclamantul a susţinut că, din cauza neexecutării
hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa şi a casării ulterioare a
acesteia, el nu a putut beneficia de bunurile sale, astfel fiindu-i încălcat
dreptul la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 prevede următoarele:
general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Neexecutarea hotărârii judecătoreşti în favoarea reclamantului
17. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs

interne în ceea ce priveşte această pretenţie. Întrucât această pretenţie este,
în orice caz, inadmisibilă, ca vădit nefondată (a se vedea mai jos), Curtea nu
consideră necesar a decide asupra obiecţiei formulate de Guvern.
18. Curtea reaminteşte că o întârziere în executarea unei hotărâri
judecătoreşti poate fi justificată în anumite circumstanţe (a se vedea Burdov
v. Russia, nr. 59498/00, § 35, ECHR 2002-III). Curtea trebuie să examineze
dacă durata procedurilor de executare, în care reclamantul a fost parte, a
depăşit cerinţa „termenului rezonabil” garantată în articolul 6 § 1 (a se
vedea mutatis mutandis hotărârile Di Pede v. Italy şi Zappia v. Italy din 26
septembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, §§ 20-24 şi,
respectiv, 16-20). În acest sens, Curtea reaminteşte că rezonabilitatea duratei
procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, cu referire la
criteriile stabilite în jurisprudenţa sa, în special, complexitatea cauzei,
comportamentul reclamantului şi al autorităţilor care examinează cauza (a
se vedea, ca una recentă, hotărârea Kormacheva v. Russia, nr. 53084/99, §
51, 29 ianuarie 2004).
19. În mod normal, perioada care urmează a fi luată în consideraţie va
începe, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, la data la care reclamantul a
solicitat oficial executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa.
Deoarece reclamantul nu a prezentat o astfel de informaţie, Curtea va
considera că această dată este 21 mai 2002, când titlul executoriu a fost
expediat Departamentului de Executare a Deciziilor Judecătoreşti Căuşeni.
Sfârşitul perioadei urmează a fi considerat 2 octombrie 2002, când hotărârea
judecătorească pronunţată în favoarea reclamantului a fost casată de Curtea
Supremă de Justiţie. Prin urmare, procedurile de executare au durat patru
luni şi zece zile.
20. Curtea notează că, în cursul acestei perioade, procedura de executare
a fost suspendată din cauza cererii uneia din părţile la proces de a schimba
modul de executare, şi a procedurilor cu privire la această cerere (a se vedea
paragraful 11 de mai sus). În lumina circumstanţelor expuse mai sus şi a
duratei relativ scurte a procedurilor de executare, Curtea constată că această
pretenţie este vădit nefondată şi urmează a fi respinsă aşa precum prevede
articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Casarea hotărârii judecătoreşti irevocabile în favoarea

reclamantului
21. În observaţiile sale suplimentare cu privire la fondul cererii din iunie

2005, reclamantul a susţinut că, la admiterea recursului în anulare depus de
Procurorul General, Curtea Supremă de Justiţie „fie nu cunoştea prevederile
Convenţiei, fie le-a ignorat intenţionat”.
22. Guvernul a susţinut că această declaraţie este abuzivă, în sensul
articolului 35 § 3 al Convenţiei, şi a solicitat Curţii să declare cererea
inadmisibilă.
23. Curtea consideră că o cerere, în mod normal, nu urmează a fi respinsă
ca fiind abuzivă în conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenţiei în baza
faptului că ea a fost „ofensatoare” sau „defăimătoare”, decât dacă a fost, în
mod intenţionat, bazată pe fapte neadevărate (a se vedea Varbanov v.
Bulgaria, nr. 31365/96, § 36, ECHR 2000-X, sau Rehak v. the Czech
Republic (dec.), nr. 67208/01, 18 mai 2004). Totuşi, în baza materialelor
aflate în posesia sa, Curtea nu poate să conchidă că reclamantul şi-a bazat
învinuirile pe informaţii despre care el ştia că nu sunt adevărate. Prin
urmare, această declaraţie este respinsă.
C. Concluzia asupra admisibilităţii

Convenţie, cu privire la casarea hotărârii judecătoreşti irevocabile în
favoarea sa, ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase, încât
examinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei
pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare,

25. Reclamantul a pretins că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2

octombrie 2002, care a casat o hotărâre irevocabilă favorabilă ei, a încălcat
chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (Roşca v.
Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005).
27. Principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectarea
principiului lucrului judecat (res judicata), adică principiul caracterului
irevocabil al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu presupune că nicio
parte la proces nu este în drept să solicite revizuirea unei hotărâri
irevocabile şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă
determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de
revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile
justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie
considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu
privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de
la acest principiu este justificată doar atunci când reexaminarea este
necesară, în temeiul existenţei unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare
(ibid., § 25).
28. În această cauză, Curtea notează că recursul în anulare era o
procedură prin care Procuratura Generală putea contesta orice hotărâre
irevocabilă la cererea unei părţi în proces. Această procedură era prevăzută
de articolul 332 al vechiului Cod de procedură civilă, care a fost în vigoare
până la 12 iunie 2003.
29. În continuare, Curtea notează că prin admiterea recursului în anulare,
depus de Procurorul General, Curtea Supremă de Justiţie nu a ţinut cont de
un întreg proces judiciar care s-a finalizat cu pronunţarea unei hotărâri
irevocabile şi executorii şi, prin urmare, de res judicata.
30. Prin aplicarea prevederilor articolului 332, Curtea Supremă a încălcat
principiul securităţii raporturilor juridice. Prin urmare, a existat o violare a
V. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI

NR. 1 LA CONVENŢIE
31. Reclamantul pretinde că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2

octombrie 2002 a avut ca rezultat încălcarea dreptului său la protecţia
proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
32. Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătoreşti poate
fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se
vedea, printre altele, Burdov v. Russia, nr. 59498/00, § 40, ECHR 2000-III,
şi cauzele citate în hotărârea respectivă). Mai mult, casarea unei astfel de
hotărâri după ce a devenit irevocabilă şi fără drept de recurs constituie o
ingerinţă în dreptul beneficiarului hotărârii judecătoreşti la protecţia
proprietăţii (a se vedea Roşca, citată mai sus, § 31). Chiar admiţănd că o
astfel de ingerinţă poate fi privită ca servind unui interes public, Curtea
constată că ea nu a fost justificată deoarece nu a fost asigurat un echilibru
just, iar reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină individuală şi
excesivă (cf. Roşca, citată mai sus, § 31).
33. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.

şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare
35. Reclamantul a pretins MDL 264,539 (echivalentul a 17,578 euro

(EUR) în acea perioadă) cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al
casării hotărârii irevocabile pronunţate în favoarea sa, din care MDL
155,868 era suma la care el avea dreptul în temeiul deciziei irevocabile a
Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002, iar restul
reprezenta dobânda ratată, calculată de el în baza ratei medii a dobânzii
calculată de Banca Naţională a Moldovei pentru perioada în cauză şi o
penalitate de cinci procente calculată potrivit prevederilor Codului civil.
36. Guvernul a contestat metodologia de calcul folosită de reclamant şi a
solicitat Curţii să respingă pretenţiile formulate de el cu titlu de prejudiciu
material.
material ca rezultat al casării hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţate
în favoarea sa, precum şi ca urmare a imposibilităţii acesteia de a dispune şi
de a se folosi de banii acordaţi lui pentru o perioadă de aproximativ treizeci

şi nouă de luni (a se vedea Prodan v. Moldova, citată mai sus, § 71). Luând
în consideraţie metodologia de calcul folosită în cauza Prodan şi
circumstanţele cauzei examinate, Curtea acordă reclamantului suma totală
de EUR 16,000 cu titlu de prejudiciu material. Această sumă include suma
acordată reclamantului prin hotărârea din 11 aprilie 2002 şi dobânda ratată.
38. Reclamantul a mai solicitat EUR 400,000 cu titlu de prejudiciu moral

suferit ca rezultat al casării hotărârii irevocabile pronunţate în favoarea sa.
39. El a susţinut că casarea hotărârii irevocabile i-a cauzat suferinţe, stres
şi îngrijorare, care au afectat negativ starea sănătăţii sale.
40. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant, susţinând că, în
lumina jurisprudenţei Curţii, ea este excesivă.
anumit stres şi frustrare ca rezultat al casării hotărârii irevocabile din 11
aprilie 2002 şi al imposibilităţii de a folosi banii săi pentru o perioadă de
aproximativ treizeci şi nouă de luni. Ea îi acordă acestuia EUR 2,000 cu
titlu de prejudiciu moral.
42. Reclamantul a mai solicitat suma de EUR 2,000 cu titlu de costuri şi

cheltuieli.
reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare.
45. În această cauză, ţinând cont de lista detaliată prezentată de
reclamant, de criteriile de mai sus şi complexitatea cauzei, Curtea acordă
reclamantului suma de EUR 1,250 pentru costurile şi cheltuielile suportate.
D. Dobânda


1. Declară, în unanimitate, inadmisibilă pretenţia cu privire la neexecutarea
hotărârii judecătoreşti irevocabile.
2. Declară, în unanimitate, admisibil restul pretenţiilor reclamantului.
3. Hotărăşte, în unanimitate, că a existat o violare a articolului 6 § 1 al

Convenţiei;
4. Hotărăşte, în unanimitate, că a existat o violare a articolului 1 al

Protocolului nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte, cu şase voturi pro şi unul împotrivă,

articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 16,000 (şaisprezece mii euro) cu
titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 1,250 (o mie două sute cincizeci euro) cu titlu
de costuri şi cheltuieli, care vor fi convertite în valuta naţională a statului
procente;




Regulamentului Curţii, opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dlui
Pavlovschi este anexată la această hotărâre:
N.B.
F.E-P.

PAVLOVSCHI
Eu împărtăşesc opinia altor membri ai Camerei potrivit căreia a avut loc
o violare a articolului 6 al Convenţiei în această cauză, precum şi o violare a
articolului 1 al Protocolului nr. 1.
În acelaşi timp, regret foarte mult faptul că nu pot spune acelaşi lucru şi
în ceea ce priveşte aplicarea articolului 41. Eu nu pot împărtăşi poziţia luată
de majoritate din următoarele motive.
În paragraful 13 al hotărârii se face referire la faptul că procedura în
cauză se află încă pe rolul instanţelor judecătoreşti naţionale 1 .
Într-o astfel de situaţie, consider că, înainte de a se pronunţa asupra
aplicării articolului 41, ar fi fost justificat dacă Curtea ar fi aşteptat
finalizarea procedurii la nivel naţional.
Exact pentru aceeaşi abordare a optat Marea Cameră în cauza
Brumărescu v. România - o cauză importantă care vizează casarea unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Ca şi în această cauză, în cauza Brumărescu Curtea a examinat o situaţie
în care procedurile naţionale erau pe rolul instanţelor naţionale 2 .
În observaţiile sale în acea cauză, Guvernul român a invocat, pe lângă
alte argumente, că acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu material ar fi
injustă, deoarece pretenţiile reclamantului formulate în faţa instanţelor
naţionale cu privire la casa sa ar putea fi admise 3 .
În circumstanţele specifice ale acelei cauze, Curtea a considerat că
chestiunea aplicării articolului 41 nu era gata pentru decizie şi a dispus
rezervarea acestei chestiuni în întregime 4 .
Abia după cincisprezece luni, după ce procedurile interne s-au sfârşit,
Marea Cameră a revenit la chestiunea articolului 41 şi a pronunţat o hotărâre
cu privire la satisfacţia echitabilă.
În acea hotărâre Marea Cameră a declarat:
„Din documentele prezentate de părţi rezultă că recursul reclamantului la hotărârea
din 21 aprilie 1999 (a se vedea hotărârea principală, § 30) a fost respins de Tribunalul
municipiului Bucureşti la 28 februarie 2000. Examinând o cerere formulată în temeiul
Legii nr. 112/1995, această instanţă a stabilit că este competentă doar să acorde
compensaţii, în conformitate cu criteriile prevăzute în Legea nr. 112/1995.
Reclamantul a atacat cu recurs această hotărâre la Curtea de Apel Bucureşti, aceasta
fiind ultima instanţă. Recursul acestuia a fost respins la 26 octombrie 2000.” 5
1
A se vedea: hotărârea în cauză, paragraful 13.
2
A se vedea: hotărârea în cauza Brumărescu v. România (Fondul cauzei), paragraful 30.
3
A se vedea: ibid., paragraful 83.
4
A se vedea: ibid., paragraful 84.
5
A se vedea: hotărârea în cauza Brumărescu v. România (Satisfacţie echitabilă), paragraful
8.
Astfel, în viziunea mea, şi în măsura în care aceasta rezultă clar din cauza
Brumărescu, există o legătură directă între faptul că procedura internă era
pendinte şi decizia de a amâna aplicarea articolului 41. De asemenea, este
suficient de evident din hotărâre că, pe lângă alte motive, continuarea
procedurii interne a servit drept temei legal pentru decizia Marii Camere de
rezervare a tuturor chestiunilor cu privire la aplicarea articolului 41.
Aceeaşi soluţie ar fi fost logică şi în prezenta cauză, cel puţin în ceea ce
priveşte chestiunea prejudiciului material. Aplicarea articolului 41 ar fi
trebuit amânată până la finalizarea procedurii judiciare interne. Din păcate,
acest lucru nu s-a întâmplat.
În pofida faptului că o chestiune similară, cea a stabilirii prejudiciului
cauzat reclamantului, mai este pendinte în instanţele judecătoreşti naţionale,
majoritatea a decis să-i acorde reclamantului practic tot ce a pretins, inclusiv
dobânda bancară ipotetică şi valoarea acţiunii principale (el a solicitat EUR
17,578 cu titlu de prejudiciu material, fiindu-i acordate cu acest titlu EUR
16,000). 6 În termeni practici, majoritatea a substituit prima instanţă din
Republica Moldova. Această decizie lipseşte procedurile judiciare interne
de obiect şi, în opinia mea, constituie, în acelaşi timp, o deviere gravă de la
principiul „subsidiarităţii” şi o ingerinţă în administrarea corespunzătoare a
justiţiei în Republica Moldova.
Eu am studiat mult timp hotărâri pronunţate împotriva altor state,
încercând să găsesc cel puţin un exemplu în care Curtea s-ar fi pronunţat
asupra chestiunilor care erau pendinte în instanţele naţionale, dar nu am
reuşit (până la 13 ianuarie 2006). Din câte cunosc, doar în cauza Popov şi în
această cauză Curtea a ignorat principiul „subsidiarităţii” şi s-a pronunţat în
locul autorităţilor naţionale asupra unei cauze similare unei alte cauze aflate
pe rolul instanţelor judecătoreşti naţionale.
Mă întreb încă o dată, până unde va merge această Curte în a-şi asuma
rolul instanţelor judecătoreşti naţionale?
Aş fi fost gata să accept acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul
moral ca urmare a violării constatate de noi, însă un prejudiciu material, în
circumstanţele specifice ale prezentei cauze, este ceva ce-mi este foarte
dificil să accept.
Iată unde, cu tot respectul, nu sunt de acord cu majoritatea.
6
A se vedea: hotărârea în cauză, paragrafele 35 şi 37.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA KOMMERSANT MOLDOVY c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 ianuarie 2007
DEFINITIVĂ
09/04/2007

1 HOTĂRÂREA KOMMERSANT MOLDOVY c. MOLDOVEI
În cauza Kommersant Moldovy c. Moldovei,

compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către o întreprindere înregistrată în
Republica Moldova, Kommersant Moldovy („reclamant”), la 17 octombrie
2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi şi dl P.
Midrigan, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”)
a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins că încetarea activităţii ziarului său cu acelaşi
nume a constituit o violare a articolului 10 al Convenţiei şi că, drept urmare,
dreptul său la protecţia proprietăţii sale a fost încălcat, contrar articolului 1
Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 13 iunie 2005,
Preşedintele Secţiunii a decis să comunice cererea Guvernului. În temeiul
prevederilor articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului
cererii concomitent cu admisibilitatea ei.
ÎN FAPT
5. În perioada iunie-septembrie 2001, reclamantul a publicat o serie de

articole în care autorităţile Republicii Moldova au fost criticate pentru
HOTĂRÂREA KOMMERSANT MOLDOVY c. MOLDOVEI 2
acţiunile lor în privinţa regiunii separatiste a Republicii Moldova

(„Republica Moldovenească Nistreană” sau „RMN”, a se vedea Ilaşcu and
Others v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, ECHR 2004-...) şi în
care au fost reproduse critici dure ale unor lideri ai RMN şi ai Federaţiei
Ruse la adresa Guvernului Republicii Moldova.
6. Reclamantul a publicat articolele sub următoarele titluri:
„Duma de Stat a Federaţiei Ruse a anexat Moldova şi [RMN] la Uniunea Rusia-
Belarus”, „Nu va mai avea loc nici o întâlnire...”, „Ministerul Afacerilor Externe al
Federaţiei Ruse a recunoscut că retragerea trupelor ruse din [RMN] poate afecta
stabilitatea în regiune”, „Iată de ce NATO este ceea ce este, deoarece un loc sfânt nu
este niciodată gol”, „Lista neagră”, „Premiul Nobel pentru conducător”, „Dacă dispare
persoana, dispare problema?”, „Totuşi, este vorba de o blocadă sau de condiţiile
OMC?”, „Nimeni nu-şi alege vecinii”, „[RMN] este mult mai aproape de condiţiile
OMC decât Republica Moldova” şi „Misiunea imposibilă”.
7. În aceste articole, reclamantul a reprodus, literal sau sub formă de
rezumat ori a comentat declaraţiile autorităţilor moldoveneşti, ale Federaţiei
Ruse şi ale RMN cu privire la procesul de negocieri între Republica
Moldova şi RMN, precum şi la chestiuni economice, (geo-) politice, sociale
şi altele. În unele din aceste articole, acţiunile şi declaraţiile persoanelor cu
înalte funcţii de răspundere din Republica Moldova au fost aspru criticate.
Totuşi, reclamantul a subliniat că el nu îndeamnă la acţiuni violente sau
ilegale şi că în articolele respective el, în mod expres, a calificat astfel de
expresiiб precum „a anihila” („убрать”)б ca semnificând „anihilarea
politică [a liderului RMN]”.
8. La 5 noiembrie 2001, Procurorul General al Republicii Moldova a
intentat o acţiune împotriva reclamantului la Judecătoria Economică a
Republicii Moldova. Reclamantul a fost învinuit de „periclitarea, prin
publicaţiile sale, a securităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale, precum şi a
siguranţei şi ordinii publice în Republica Moldova”, prin „acordarea
sprijinului deschis regimului neconstituţional al auto-proclamatei [RMN],
promovarea ideilor separatiste exprimate de liderii acesteia şi descrierea
eronată a esenţei acţiunilor legale ale autorităţilor moldoveneşti şi ale
organizaţiilor internaţionale pentru soluţionarea problemelor din regiunile
de Est ale Nistrului”. Procurorul General şi-a însoţit cererea cu două
exemple de fraze din articolele contestate, şi anume:
„Lipsa unui echilibru legal între [RMN] şi Republica Moldova, ca stat recunoscut,
permite acestuia din urmă să adopte în procesul negocierilor o poziţie de superioritate
şi dictatură, ceea ce constituie principalul motiv al procesului lent de negociere”; „În
condiţiile unei continue blocade politice, diplomatice şi economice a RMN de către
Republica Moldova, noi considerăm ca fiind imposibilă o întâlnire dintre Preşedinţii
RMN şi al Republicii Moldova”.
Deoarece publicaţiile reclamantului, deşi prezentate formal ca o
exercitare a dreptului de a informa publicul, erau contrare articolului 32 al
Constituţiei şi articolului 4 al Legii presei (a se vedea mai jos), iar
reclamantul a fost avertizat de încălcarea continuă a legislaţiei, instanţei de

judecată i s-a cerut să dispună încetarea activităţii ziarului.
9. La 30 noiembrie 2001, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a
admis pretenţiile Procurorului General şi a dispus încetarea activităţii
ziarului. Instanţa de judecată a reprodus declaraţiile părţilor şi a citat
legislaţia naţională aplicabilă. În hotărârea sa, ea s-a referit la titlurile
enumerate în paragraful 7 de mai sus şi a declarat că ea consideră că
articolele:
„au depăşit limitările de publicitate prevăzute în articolul 4 al Legii presei, au
periclitat integritatea teritorială a Republicii Moldova, securitatea naţională şi
siguranţa publică şi au creat pericol pentru dezordine şi comitere a crimelor, încălcând
articolul 32 al Constituţiei.”
De asemenea, instanţa de judecată a declarat că încălcarea sistematică a
Legii presei poate fi sancţionată cu încetarea activităţii unui ziar, după cum
prevede articolul 7 al aceleiaşi Legi (a se vedea mai jos).
10. În răspuns la argumentele reclamantului, instanţa de judecată a
constatat că:
„Articolul 10 al Convenţiei garantează libertatea de exprimare ... (§1), însă
exercitarea acestei libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă
unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege (§2).”
11. Instanţa de judecată nu a specificat care expresie sau frază a constituit
o ameninţare şi nici nu a dat detalii suplimentare. Ea a adăugat că articolele
nu au reprezentat un rezumat adecvat al discursurilor publice ale
autorităţilor publice şi, astfel, nu puteau fi exonerate de răspundere în
temeiul articolului 27 al Legii presei (a se vedea paragraful 17 de mai jos).
Instanţa de judecată a constatat că Procurorul General l-a contactat pe editor
înainte de intentarea acţiunii în judecată, după cum prevede legislaţia.
Reclamantul a fost impus să plătească taxa de stat în mărime de 180 de lei
moldoveneşti.
12. Reclamantul a depus apel, susţinând că el doar a informat publicul
despre evenimentele curente şi despre atitudinea şi acţiunile Guvernului faţă
de autorităţile RMN. El s-a bazat pe articolul 32 al Constituţiei, articolul 4
al Legii presei şi pe articolul 10 al Convenţiei.
13. La 5 februarie 2002, Colegiul de Apel al Judecătoriei Economice a
Republicii Moldova a menţinut acea hotărâre judecătorească, repetând
argumentele instanţei de judecată inferioare. Instanţa de judecată a constatat
inter alia că:
„instanţa de judecată inferioară a dat o apreciere corectă faptelor şi a respins
obiecţiile [reclamantului]. ... S-a hotărât corect că nu a avut loc o violare a articolului
10 al Convenţiei, deoarece deşi acest articol garantează libertatea de exprimare,
această libertate ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege.”
Instanţa de judecată a respins declaraţiile reclamantului precum că

instanţele judecătoreşti economice nu sunt competente să examineze o
cauză cu privire la libertatea de exprimare, deoarece reclamantul a fost
înregistrat ca societate pe acţiuni. De asemenea, ea a respins declaraţia că
Procurorul General nu a respectat procedura prejudiciară corespunzătoare şi
nu a fost competent să iniţieze procedurile relevante.
14. La 29 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut cele două
hotărâri judecătoreşti. De asemenea, ea a repetat în esenţă motivarea
Judecătoriei Economice a Republicii Moldova şi a constatat că reclamantul:
„a depăşit limitele restrângerilor libertăţii de exprimare stabilite în articolul 4 al
Legii presei, prin unele din publicaţiile anexate la dosar, care subminează securitatea
naţională, integritatea teritorială şi siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
crimei”.
15. Ziarul a fost re-înregistrat ulterior sub numele de „Kommersant-
Plus”.
16. Articolul 32 al Constituţiei prevede următoarele:

„Articolul 32 Libertatea opiniei şi a exprimării
(1) Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi

libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil.
(2) Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei
persoane la viziune proprie.
(3) Sînt interzise şi pedepsite prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a

poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă,
incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte
manifestări ce atentează la regimul constituţional.”
17. Prevederile relevante ale Legii presei din 26 octombrie 1994 (Legea
nr. 243-XIII) sunt următoarele:
„Articolul 4
Publicaţiile periodice ... publică, potrivit aprecierilor proprii, orice fel de materiale şi
informaţii, ţinînd cont de faptul că exerciţiul acestor libertăţi ce comportă datorii şi
responsabilităţi este supus unor formalităţi, condiţii, restrîngeri şi unor sancţiuni
prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea crimei, ocrotirea sănătăţii, protecţia moralei, protecţia reputaţiei sau
apărarea drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale
sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”
Articolul 7
... (4) Hotărîrea instanţei de judecată privind încetarea activităţii publicaţiei

periodice sau a agenţiei de presă se ia în cazul încălcării sistematice a prezentei legi.
Articolul 27
Fondatorii, redactorii, jurnaliştii nu sînt responsabili pentru difuzarea informaţiei,

dacă aceasta:
a) este cuprinsă în documentele şi comunicatele oficiale ale autorităţilor publice;
b) reproduce textual discursurile publice sau rezumatul lor adecvat.”
ÎN DREPT
18. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 10 al Convenţiei şi al

articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, de încetarea activităţii ziarului
său.
al Convenţiei şi al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni
de drept, care sunt de o astfel complexitate încât determinarea lor depinde
de examinarea fondului şi nici un alt temei pentru a le declara inadmisibile
nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În
vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la examinarea
fondului acestor pretenţii.
20. Reclamantul pretinde că prin dispunerea încetării activităţii ziarului

ca urmare a publicaţiilor sale, fără a aduce motive suficiente, instanţele de
judecată naţionale i-au încălcat dreptul său la libertatea de exprimare.
El s-a bazat pe articolul 10 al Convenţiei, care prevede următoarele:

1. Guvernul
21. Guvernul a acceptat că încetarea activităţii ziarului a constituit o
ingerinţă în libertatea de exprimare a reclamantului, însă a declarat că ea a
fost „prevăzută de lege”, a urmărit un scop legitim prevăzut de articolul 10 §
2 şi a fost „necesară într-o societate democratică”.
22. Guvernul a identificat în articolele contestate aceleaşi fraze ca şi cele
menţionate în paragraful 8 de mai sus, care, în opinia sa, dovedesc
necesitatea de sancţionare a ziarului. De asemenea, el s-a referit la
următoarele fraze adiţionale:
„... însă iată-l pe Voronin folosind cuvântul [naţiune], pretinzând că reprezintă
opinia acesteia, fără să-i pese, în acelaşi timp, de această naţiune”; „Se poate clar
observa dorinţa lui Vladimir Voronin de a soluţiona soarta [RMN] fără participarea
reprezentanţilor acesteia” şi „Voronin are psihologia unui părinte de partid
(партийный бонз)”.
23. În special, el a declarat că interzicerea incitării la separatism teritorial
şi a manifestărilor ce atentează la regimul constituţional a fost, în mod
expres, inclusă în articolul 32 al Constituţiei şi articolul 4 al Legii presei (a
se vedea paragrafele 12 şi 13 de mai sus). Sancţiunea aplicată reclamantului
a urmărit scopul legitim de protecţie a securităţii naţionale şi integrităţii
teritoriale ale Republicii Moldova şi de protecţie a reputaţiei Preşedintelui
Republicii Moldova şi a întregii ţări împotriva defăimării.
24. Ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”, deoarece a
existat o „necesitate socială imperioasă” de a proteja integritatea teritorială a
statului şi securitatea naţională, precum şi deoarece instanţele de judecată
au adus „motive relevante şi suficiente” în hotărârile lor şi având în vedere
relaţia dificilă între autorităţile moldoveneşti şi cele ale RMN. Frazele
identificate de Guvern (a se vedea paragraful 22 de mai sus) au constituit, în
opinia acestuia, o ameninţare pentru securitatea naţională şi ordinea publică.
El a îndemnat Curtea să nu fie influenţată de lipsa unor acţiuni violente sau
a altor acţiuni ilegale din partea vreunei persoane ca urmare a publicării
articolelor.
25. Trebuie acordată o atenţie corespunzătoare îndatoririlor şi
responsabilităţilor speciale ale media, care includ investigaţii de bună-
credinţă şi evitarea senzaţionalului. În această privinţă, el a atras atenţia

asupra atacurilor personale la adresa Preşedintelui Voronin, care au apărut
în unele din articolele reclamantului.
2. Reclamantul
26. Reclamantul a fost de acord cu Guvernul că ingerinţa în drepturile
sale a fost „prevăzută de lege”, însă a considerat că ea nu a fost „necesară
într-o societate democratică”.
27. În special, reclamantul a susţinut că instanţele de judecată nu au
prezentat motive detaliate pentru aplicarea sancţiunii şi nici măcar nu au
identificat care părţi ale fiecărei publicaţii au creat pericol pentru siguranţa
publică sau pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova. Doar în
observaţiile Guvernului s-a făcut o încercare de a aduce motive pentru
ingerinţă.
28. Reclamantul a declarat că, chiar şi în lumina motivelor adiţionale
invocate de Guvern, Curtea ar trebui să constate sancţiunea aplicată ca
nefiind necesară şi disproporţională. În special, în timp ce critica aspră a
reprezentat o caracteristică a articolelor relevante, acele articole s-au referit
la chestiuni politice cu privire la politica externă şi internă a Republicii
Moldova, chestiuni cărora trebuie să li se acorde o protecţie specială în
temeiul articolului 10. Mai mult, nu ţine de Guvern sau de instanţele de
judecată „să substituie propriile lor opinii cu cele ale presei în ceea ce
priveşte tehnica de raportare care ar trebui folosită de jurnalişti” (Jersild v.
Denmark, hotărâre din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, § 31).
29. Curtea reaminteşte că libertatea de exprimare constituie unul din
fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, iar protecţia care
trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită. Chiar dacă presa nu
trebuie să depăşească limitele stabilite inter alia în scopul „protecţiei
reputaţiei sau drepturilor altor persoane”, este, totuşi, sarcina ei să comunice
informaţii şi idei de interes public. Presa are nu doar sarcina de a comunica
astfel de informaţii şi idei: publicul, de asemenea, are dreptul de a le primi.
Altfel, presa nu ar putea să joace rolul său vital de „câine de pază public” (a
se vedea, spre exemplu, Observer and Guardian v. the United Kingdom,
hotărâre din 26 noiembrie 1991, Seria A nr. 216, § 59; Busuioc v. Moldova,
nr. 61513/00, § 56, 21 decembrie 2004).
30. Cea mai atentă cercetare din partea Curţii este cerută atunci când
măsurile luate sau sancţiunile impuse de autorităţile naţionale sunt capabile
să descurajeze participarea presei la dezbateri asupra chestiunilor de interes
public legitim (a se vedea, spre exemplu, Lingens v. Austria, hotărâre din 8

iulie 1986, Seria A nr. 103, § 44, Bladet Tromso and Stensaas v. Norway
[GC], nr. 21980/93, § 64, ECHR 1999-III, Thorgeir Thorgeirson v. Iceland,
hotărâre din 25 iunie 1992, Seria A nr. 239, § 68).
31. Dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai
„informaţiei” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau sunt privite ca
inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi celor care ofensează,
şochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunităţii. În plus,
libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibile recurgeri la un anumit
grad de exagerare sau chiar provocare (a se vedea De Haes and Gijsels v.
Belgium, hotărâre din 24 februarie 1997, Reports 1997-I, § 47).
32. Articolul 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de exprimare
nelimitată chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la chestiuni
de interes public deosebit. Conform termenilor din paragraful 2 al
articolului, exercitarea acestei libertăţi presupune „obligaţii şi
responsabilităţi” care, de asemenea, se aplică presei. Aceste „obligaţii şi
responsabilităţi” pot avea însemnătate atunci când, la fel ca şi în această
cauză, există o întrebare cu privire la periclitarea securităţii naţionale şi a
integrităţii teritoriale ale unui stat (Han v. Turkey, nr. 50997/99, §§ 30 et
seq., 13 septembrie 2005). Datorită „obligaţiilor şi responsabilităţilor”
inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia acordată de articolul 10
jurnaliştilor în ceea ce priveşte relatarea cu privire la chestiunile de interes
general este supusă condiţiei ca ei să acţioneze cu bună-credinţă pentru a
oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică (a se
vedea Goodwin v. the United Kingdom, hotărâre din 27 martie 1996,
Reports 1996-II, § 39 şi Fressoz and Roire v. France [GC], nr. 29183/95, §
54, ECHR 1999-I).
33. Evaluarea necesităţii într-o societate democratică cere Curţii să
determine dacă „ingerinţa” în cauză a corespuns unei „necesităţi sociale
imperioase”, dacă ea a fost proporţională în raport cu scopul legitim urmărit
şi dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a o justifica
sunt relevante şi suficiente (a se vedea Sunday Times v. the United Kingdom
(no. 1), hotărâre din 26 aprilie 1979, Seria A nr. 30, § 62).
a. „Prevăzută de lege”
34. Curtea este de acord cu părţile că încetarea activităţii ziarului în
această cauză a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de
exprimare şi că ingerinţa a fost „prevăzută de lege” (a se vedea paragrafele
16 şi 17 de mai sus).
b. Scopul legitim
35. Ingerinţa ar putea fi considerată ca urmărind scopurile legitime de
protecţie a securităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale ale Republicii
Moldova, având în vedere tematica sensibilă descrisă în articolele contestate
şi limbajul aspru folosit uneori.
c. „Necesară într-o societate democratică”

36. Curtea consideră că instanţele de judecată naţionale nu au prezentat
motive relevante şi suficiente pentru a justifica ingerinţa, limitându-se în
esenţă la repetarea prevederilor legale aplicabile. În special, instanţele de
judecată nu au specificat care elemente din articolele reclamantului au fost
problematice şi în ce mod ele au periclitat securitatea naţională şi
integritatea teritorială ale statului sau au defăimat Preşedintele şi statul.
37. De fapt, instanţele de judecată au evitat orice discuţie cu privire la
necesitatea ingerinţei. Singura analiză care a fost făcută s-a limitat la
chestiunea dacă articolele ar putea fi considerate drept reproduceri cu bună-
credinţă a discursurilor publice, pentru care reclamantul nu ar fi putut purta
răspundere în conformitate cu legislaţia naţională.
38. În lumina lipsei motivelor aduse de instanţele de judecată naţionale,
Curtea nu este convinsă că ele „au aplicat standarde care sunt conforme cu
principiile consfinţite de articolul 10” sau că ele „s-au bazat pe o apreciere
acceptabilă a faptelor relevante” (a se vedea Jersild v. Denmark, citată mai
sus, § 31).
39. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei.

LA CONVENŢIE
40. De asemenea, reclamantul a pretins că încetarea activităţii ziarului i-a

încălcat dreptul său la protecţia proprietăţii sale garantat de articolul 1
Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:

41. Guvernul a declarat că reclamantul de facto şi-a continuat activităţile
sale după încetarea activităţii ziarului său prin publicarea unui nou ziar cu
un nume puţin diferit, în acelaşi timp, păstrând un număr de elemente din
vechea publicaţie. În special, el a continuat să folosească vechea ştampilă,
titlul ziarului pe pagina sa de internet se schimba la fiecare 2 secunde cu
titlul vechi, iar unii dintre fondatori au continuat să lucreze la noul ziar.
Astfel, nu a existat nici o probă cu privire la vreun prejudiciu material

suferit de ziar sau cu privire la vreo lipsire de proprietatea sa.
42. Curtea consideră că consecinţele economice ale hotărârii
judecătoreşti de încetare a activităţii reclamantului nu ridică o chestiune
separată de cea examinată mai sus în temeiul articolului 10. Ele vor fi luate
în consideraţie la examinarea pretenţiei reclamantului cu privire la


material cauzat ca rezultat al încetării activităţii ziarului său. El şi-a bazat
estimările veniturilor ratate pe venitul său din ultimul an de activitate până
la încetarea activităţii sale. Potrivit declaraţiei sale fiscale pentru anul 2001,
întreprinderea a avut un profit de 94,280 lei moldoveneşti (MDL)
(echivalentul a EUR 5,893 în acea perioadă), pe care reclamantul l-a
înmulţit astfel încât să ia în consideraţie cei patru ani pe parcursul cărora el
a fost împiedicat să activeze. Suma solicitată a inclus, de asemenea, datoriile
acumulate de reclamant faţă de terţe persoane ca urmare a incapacităţii sale
de a le plăti. Deşi, ulterior a fost publicat un nou ziar, acesta nu era publicat
de reclamant.
45. Guvernul a contestat mărimea compensaţiilor pretinse de reclamant.
El a notat că datoriile acumulate faţă de persoane terţe în virtutea
contractelor încheiate înainte de încetarea activităţii ar fi existat în orice caz
şi că ar fi fost plătite din profiturile pretinse în faţa Curţii. În ceea ce
priveşte calcularea acelor profituri, Guvernul a declarat că performanţa
economică a reclamantului s-ar fi putut înrăutăţi odată cu trecerea anilor şi
că declaraţia fiscală a luat în consideraţie profiturile înregistrate din toate
aspectele activităţii reclamantului, ci nu doar din publicaţie.
In fine, Guvernul a susţinut că reclamantul de facto a continuat să obţină
profit din publicarea ziarului său, pe care l-a înregistrat sub un nume puţin
diferit.
46. Curtea este de acord cu Guvernul că datoriile acumulate în virtutea
contractelor semnate până la hotărârea judecătorească de încetare a
activităţii ziarului ar fi existat indiferent de acea hotărâre judecătorească.

Astfel, ea respinge această parte a cererii reclamantului.
47. Curtea consideră, în mod clar, că reclamantul trebuia să fi suferit
prejudicii materiale ca urmare a încetării activităţii ziarului său. Ea constată
că o anumită parte a veniturilor ratate a fost confirmată prin declaraţia
fiscală a reclamantului pentru anul imediat anterior încetării activităţii
ziarului.
Totuşi, ea consideră că probele prezentate nu pot servi ca oferind o
cuantificare precisă a veniturilor ratate, deoarece performanţa economică a
reclamantului ar fi putut fluctua pe parcursul celor patru ani în cauză.
48. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului că declaraţia a inclus
profituri din diverse activităţi prevăzute în actele constitutive ale
reclamantului, nu a fost prezentată nici o probă care să contrazică declaraţia
reclamantului că el nu s-a angajat în nici o altă activitate decât cea de
publicare a ziarului. Totuşi, Curtea observă că ziarul reclamantului de facto
a continuat să fie publicat sub un nume puţin diferit după ceea ce pare a fi
fost doar o pauză scurtă necesară pentru înregistrarea noii publicaţii. Prin
urmare, Curtea poate să accepte doar parţial pretenţia cu privire la
prejudiciul material cauzat în primul rând în timpul tranziţiei la noul ziar.
49. Făcând o apreciere generală pe o bază echitabilă şi luând în
consideraţie pretenţiile reclamantului legate într-un fel de pretenţiile sale cu
privire la prejudiciul moral (a se vedea paragrafele 50-52 de mai jos),
50. Reclamantul a pretins EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral cauzat

prin încetarea activităţii ziarului său. El a declarat că, ca rezultat al încetării
activităţii, reputaţia sa a fost afectată serios prin imposibilitatea sa de a-şi
onora obligaţiile sale contractuale, concedierea tuturor angajaţilor săi şi prin
imposibilitatea de a-şi planifica sau continua activitatea. Mai mult,
administraţia reclamantului a fost şocată de hotărârea judecătorească de
încetare a activităţii ziarului.
51. Guvernul nu a fost de acord cu această pretenţie şi a declarat că orice
prejudiciu cauzat reclamantului a fost rezultatul propriului său
comportament lipsit de etică, neprofesionist şi abuziv, care a insultat grav
statul. Reclamantul a fost sancţionat după ce instanţele de judecată au
apreciat adecvat interesele în cauză, inclusiv rolul deosebit pe care dreptul la
libertatea de exprimare îl joacă într-o societate democratică. Mai mult,
administraţia reclamantului cu greu ar fi putut fi şocată de sancţiune,
deoarece ea a fost avertizată să sisteze publicarea materialelor relevante, iar
legislaţia, în mod clar, a inclus posibilitatea unei hotărâri judecătoreşti de
încetare a activităţii unui ziar. Mai mult, reclamantul nu a dovedit faptul că
neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale i-a afectat în vreun fel reputaţia.
In fine Guvernul a declarat că într-un număr de cauze anterioare în care a

fost constatată o violare a articolului 10, Curtea a respins orice pretenţie cu
privire la satisfacţia echitabilă, declarând că o constatare a unei violări
constituie o satisfacţie echitabilă suficientă.
52. Curtea consideră că diferitele argumente în baza cărora reclamantul a
pretins compensaţii pentru prejudiciul moral sunt reflectate în calculul
compensaţiei acordate de Curte cu titlu de prejudiciu material. Din acest
motiv, nu este necesar de a acorda compensaţii separate cu titlu de
prejudiciu moral.
53. Reclamantul a pretins EUR 2,666 cu titlu de costuri şi cheltuieli,

dintre care EUR 2,625 au fost costuri de reprezentare, iar EUR 41 au fost
cheltuieli de traducere. El s-a bazat pe un contract încheiat cu reprezentanţii
săi şi pe o listă a orelor lucrate de aceşti reprezentanţi asupra cauzei sale.
Onorariul pretins pentru o oră de lucru a fost de EUR 75.
54. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse. El a notat mai întâi
că reprezentantul reclamantului nu a prezentat lista orelor lucrate asupra
cauzei la care el s-a referit în pretenţiile sale cu privire la satisfacţia
echitabilă. Ulterior, el a cerut Curţii să respingă prezentarea întârziată de
către reclamant a listei orelor lucrate de către reprezentantul său asupra
cauzei.
De asemenea, Guvernul a considerat că suma pretinsă de reclamant
pentru reprezentare a fost prea mare în raport cu salariul mediu lunar în
Republica Moldova şi taxele oficiale plătite de stat avocaţilor din oficiu.
56. În această cauză, hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă EUR
1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută.
D. Dobânda


3. Hotărăşte că nu există o chestiune separată care să fie examinată în

temeiul articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume:
(i) EUR 8,000 (opt mii euro) cu titlu de prejudiciu material;
(ii) EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli;
procente;

echitabilă.

F. ELENS-PASSOS Nicolas BRATZA

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA LEVA C. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
15 decembrie 2009
DEFINITIVĂ
la 15 martie 2010
Această hotărîre a poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
.
HOTĂRÎRE LEVA c. MOLDOVEI 1
În cauza Leva contra Moldovei,

o cameră compusă din următorii judecători:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, Judecători,
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 12444/05) depusă împotriva
articolului 34 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”), de doi cetăţeni ai Republicii
Moldova, dl Simion Leva şi dl Octavian Leva („reclamanţii”), la 23 martie
2005.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dl A. Chiriac, avocat cu sediul la
Strasbourg. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat
de Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanţii au susţinut, în special, că au fost arestaţi în absenţa unei
bănuieli rezonabile că ar fi comis o infracţiune, că nu au fost informaţi
prompt despre motivele reţinerii lor şi că nu li s-au acordat timp şi condiţii
pentru a-şi pregăti apărarea.
4. La 11 ianuarie 2007, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice
cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii
concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenţie).
2 HOTĂRÎRE LEVA c. MOLDOVEI
ÎN FAPT
5. Reclamanţii s-au născut în 1953 şi, respectiv în 1981, şi locuiesc în

Sankt Petersburg şi, respectiv în Bucureşti.
7. La 10 martie 1995, S.L. (primul reclamant) a fost numit director al
S.A. Aroma, o companie de stat producătoare de alcool. Între 13 aprilie
2002 şi 21 mai 2003, dînsul a lucrat în calitate de director al
departamentului agro-industrial Moldova-Vin. În iunie 2003 fiul său O.L.
(al doilea reclamant) a absolvit Academia de Studii Economice din Moldova
şi la 1 noiembrie 2003, el a fost angajat în calitate de economist la Vinis
N.L.G. Acesta deţine şi o cotă de participaţie de 16,8% în compania
respectivă.
8. Reclamanţii sunt acuzaţi de organizarea, în perioada dintre 1 iunie
2000 şi 1 noiembrie 2003, achiziţionării de sticle de către S.A. Aroma,
utilizînd serviciile companiilor Vinis N.L.G. şi Dimplox S.R.L., în loc să le
cumpere direct de la producător, astfel prejudiciind interesele companiei de
stat. Profiturile realizate au fost ulterior direcţionte spre Aroma-Floris S, o
companie privată înregistrată în Letonia, în care S.L. deţinea o cotă de
participaţie de 22%. Asociatul său, A.F., deţinea o cotă de participaţie de
23% şi a fost de asemenea reţinut şi învinuit de coautorat la infracţiune.
9. Conform reclamanţilor, fapt care nu a fost contestat de Guvern, Vinis
N.L.G. este proprietarul renumitelor sticle înregistrate cu marca Barza
Neagră şi Djin, care sunt utilizate pentru coniac de către diverse companii,
inclusiv de S.A. Aroma. Sticlele sunt produse de către fabrica de sticlă din
Chişinău pe baza contractelor cu Vinis N.L.G. Fabrica de sticlă nu a putut
vinde nimănui astfel de sticle fără consimţămîntul deţinătorului sticlelor
înregistrate - Vinis N.L.G.
1. Reţinerea lui S.L.

10. În dimineaţa zilei de 5 noiembrie 2004, la aproximativ ora 10
dimineaţa, S.L. pleca la serviciu, cînd doi bărbaţi mascaţi s-au apropiat de el
şi l-au apucat de mîini. Un al treilea bărbat s-a prezentat ca ofiţer al
Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei („CCCEC”)
şi i-a înmînat lui S.L. o citaţie pentru prezentarea la CCCEC. Un al patrulea
bărbat a filmat evenimentul. Secvenţe ale filmului au fost ulterior difuzate la
postul naţional de televiziune. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost arestat
la ora 12:20.
11. S.L. a fost urcat forţat într-o maşină şi condus la CCCEC, unde se
pretinde că ar fi fost informat că are nevoie de un avocat şi că reţinerea sa a
fost ordonată de înalta conducere din Moldova. Deoarece nu avea agenda

sa, S.L. nu şi-a putut telefona avocatul. În pofida insistenţei sale de a fi
asistat de propriul avocat, cererea acestuia a fost respinsă şi i s-au oferit
serviciile unui avocat numit de ofiţerul de urmărire penală.
12. Conform lui S.L., acesta nu a putut discuta liber despre cauza sa cu
avocatul, deoarece un bărbat mascat şi ofiţerul de urmărire penală erau
prezenţi la discuţia dintre ei, care a avut loc în biroul ofiţerului de urmărire
penală.
13. Ulterior, S.L. a fost informat că este acuzat de sustrageri în proporţii
mari. El a fost recunoscut în mod oficial în calitate de bănuit în aceeaşi zi şi
a fost plasat în Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC. Cauza penală
nr. 2004036575 a fost unica la care s-a făcut referinţă în procesul-verbal cu
privire la reţinerea lui S.L.
Toate înîlnirile sale ulterioare cu propriul avocat ales în sediul CCCEC s-
au desfăşurat în camera pentru întrevederile dintre avocat şi client, în care
aceştia erau separaţi printr-un paravan de sticlă şi unde, după cum se
pretinde, trebuiau să strige pentru a se putea auzi. În camera pentru
întrevederile dintre avocat şi client din Izolatorul de detenţie preventivă al
CCCEC, spaţiul pentru deţinuţi este separat de restul camerei printr-o uşă şi
un geam. Geamul este confecţionat din două plăci de sticlă. Ambele plăci au
fost găurite cu un burghiu; totuşi, găurile nu coincid, astfel încît nimic nu
poate fi transmis prin geam. Mai mult, între plăcile de sticlă se află o plasă
verde şi densă confecţionată fie din sîrmă subţire, fie din plastic, acoperind
suprafaţa găurită a geamului. Nu există spaţiu pentru transmiterea
documentelor între avocat şi clientul său. După cum s-a pretins, S.L. şi
avocatul său nu puteau lucra în mod corespunzător cu documentele şi
simţeau că există riscul de a fi ascultaţi de către ofiţerii CCCEC.
2. Reţinerea lui O.L.

14. La 5 noiembrie 2004, automobilul lui O.L. a fost oprit de persoane
mascate la aproximativ aceeaşi oră la care tatăl său era reţinut. O.L. a fost
urcat forţat într-un automobil şi condus la CCCEC. Cererea acestuia de a se
prezenta la CCCEC în temeiul citaţiei care tocmai îi fusese înmînată (şi care
nu indica ora la care trebuia să se prezinte la CCCEC) a fost ignorată.
Evenimentul a fost filmat. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost reţinut la
ora 16:20.
15. La sediul CCCEC, dînsul a fost informat că avea nevoie de un
avocat. El şi-a sunat un coleg şi l-a rugat să îi telefoneze avocatului său.
Atunci cînd avocatul a ajuns la sediul CCCEC, ei nu au avut posibilitatea să
discute în mod confidenţial şi au fost nevoiţi să discute în biroul ofiţerului
de urmărire penală, în prezenţa ofiţerului şi a unei persoane mascate.
16. După ce a depus declaraţii, O.L. a fost recunoscut oficial în calitate
de bănuit şi plasat în Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC.
17. Toate întîlnirile sale ulterioare cu avocatul, petrecute la sediul

CCCEC, s-au desfăşurat în camera pentru întrevederi, unde aceştia erau
despărţiţi prin paravanul din sticlă, nu puteau lucra în mod corespunzător cu
documentele şi unde exista riscul de a fi ascultaţi de ofiţerii CCCEC.
18. Procesele-verbale ale reţinerii fiecărui reclamant au reprodus, inter
alia, textul articolului 166 din Codul de procedură penală (a se vedea
paragraful 34 infra), cu spaţiu rezervat pentru note privind fiecare eventual
temei de reţinere. Unicul temei care a fost completat stipula că
„martorii oculari au identificat direct [pe fiecare reclamant] ca autor al infracţiunii
prevăzute de articolul 195 § 2 din Codul penal.”
3. Procedura privind detenţia reclamanţilor

19. Ambii reclamanţi au contestat în instanţă procesele-verbale ale
reţinerii lor ca neîntemeiate. Ei au afirmat că nu au fost identificaţi de nici
un martor ocular în calitate autori ai comiterii vreunei infracţiuni. Acuzarea
a solicitat cercetarea deţinuţilor în stare de arest. Ea s-a bazat pe materialele
adunate în cadrul cauzei penale nr. 2004036575 cu privire la ambii
reclamanţi, conform cărora aceştia erau bănuiţi că ar fi comis sustrageri în
proporţii mari de la o companie proprietate de stat, pe care S.L. a
administrat-o pînă în 2003.
20. La 8 noiembrie 2004, judecătorul de instrucţie al Judecătoriei
sectorului Buiucani a adoptat două încheieri, prin care a respins cererea
procurorului de a cerceta reclamanţii în stare de arest. Instanţa a constatat
că, deşi reclamanţii erau bănuiţi de comiterea unei infracţiuni deosebit de
grave şi procedura a fost iniţiată în conformitate cu legea, în nici unul dintre
cele două dosare nu a fost prezentată vreo probă cu privire la pretinsul
pericol al eschivării de la urmărirea penală sau al comiterii de către
reclamanţi a altor infracţiuni. În instanţă nu a fost depusă nici o declaraţie a
martorilor oculari, care ar fi identificat reclamanţii în calitate de autori ai
unei infracţiuni. În plus, aceştia aveau familii şi reşedinţa permanentă în
Chişinău, iar S.L. era grav bolnav şi necesita îngrijire medicală permanentă.
21. De asemenea, instanţa a constatat că acuzarea a prezentat materiale
incomplete adunate în cadrul cauzei penale nr. 2003035083 şi, că ultima nu
a fost conexată cu cauza penală nr. 2004036575, care a constituit baza
cererii procurorului.
22. Instanţa nu a dispus limitarea libertăţii de mişcare a reclamanţilor şi
ei au fost eliberaţi imediat. S.L. a fost supus unei operaţii chirurgicale la 9
noiembrie 2004, părăsind spitalul în aceeaşi zi.
23. La 8 noiembrie 2004, acuzarea a înaintat recurs, invocînd, inter alia,
că instanţa nu a luat în consideraţie materialele adunate în cadrul cauzei
penale nr. 2003035115.
24. La 10 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a admis recursul
acuzării şi a casat decizia instanţei inferioare în privinţa lui S.L., dispunînd
cercetarea în stare de arest pe un termen de zece zile. Această decizie era

definitivă. La 12 noiembrie 2004, aceeaşi instanţă a adoptat o decizie
similară în privinţa lui O.L.
25. Instanţa a prezentat motive similare pentru cercetarea fiecărui
reclamant în stare de arest preventiv, şi anume:
“[fiecare reclamant] este învinuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave şi
există riscul că va influenţa martorii şi că se va ascunde de urmărirea penală”.
26. Instanţa a adăugat că judecătorul de instrucţie ar fi trebuit să se abţină
de la examinarea cauzei lui S.L., pe care el anterior l-a reprezentat într-o
cauză penală. Decizia respectivă era definitivă.
4. Procedura cu privire la extrădarea reclamanţilor în Moldova

27. La 9 noiembrie 2004, reclamanţii şi A.F. au părăsit ţara. S.L. a plecat
în Rusia, unde acesta a solicitat şi a obţinut azil, primind cetăţenia rusă la 15
februarie 2006. O.L. a plecat în România şi A.F. a plecat în Letonia. La 12
noiembrie 2004, reclamanţilor au fost puşi sub învinuire.
28. La 13 septembrie 2005, autorităţile moldovene au solicitat
autorităţilor române competente extrădarea lui O.L. Solicitînd explicaţii şi
documente suplimentare de la autorităţile moldovene, la 15 noiembrie 2005,
Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea respectivă. Instanţa a constatat că
documentele prezentate de Procuratura Generală a Republicii Moldova nu
au demonstrat vinovăţia lui O.L. în comiterea unei infracţiuni. Materialale
cauzei au indicat că alte două persoane, inclusiv tatăl lui O.L., au fost
învinuiţi de comiterea sustragerilor. De asemenea, din documentele puse la
dispoziţia sa, instanţa a constatat că în timpul urmăririi penale şi pînă în
iunie 2003, O.L. a fost student şi nu a deţinut o funcţie managerială în
vreuna dintre companiile menţionate în dosarul penal. După cum a fost
confirmat de autorităţile moldoveneşti, O.L. nu avea dreptul de a semna
documente în numele companiei Vinis N.L.G., ceea ce contrazicea în mod
direct afirmaţia procurorilor moldoveni că acesta ar fi fost directorul
companiei respective în 2002. Nu a fost depusă nici o probă în instanţă
precum că O.L. a partcipat într-un oarecare mod la pretinsa comitere a
infracţiunii.
29. La 9 decembrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a României a
menţinut decizia instanţei inferioare. Instanţa a accentuat că materialele
prezentate îl indicau pe O.L. în calitate de complice, fără a oferi detalii, dar
se refereau în primul rînd la tatăl acestuia.
30. La o dată necunoscută, autorităţile moldoveneşti au solicitat
autorităţilor ruse competente extrădarea lui S.L. La 21 martie 2006,
autorităţile ruse au răspuns că ele nu îl puteau extrăda pe S.L., deoarece
dînsul era cetăţean al Federaţiei Ruse.
31. Conform Guvernului reclamat, la 28 noiembrie 2006, urmărirea
penală în privinţa reclamanţilor a fost suspendată, din cauza imposibilităţii
de a astabili locul de aflare al acestora şi din cauza imposibilităţii terminării

urmăririi penale în absenţa reclamanţilor.
32. Într-o scrisoare datată cu 21 martie 2007, CCCEC a notificat Agentul
Guvernamental că reclamanţii au fost informaţi cu privire la acuzaţiile ce li
se aduc în cadrul cauzei penale nr. 2004036575. Ţinînd cont de faptul că
celelalte două cauze penale nu au fost pornite în privinţa reclamanţilor
personal, ci în privinţa „persoanelor cu putere de decizie” din cadrul S.A.
Aroma, nu a fost necesară informarea reclamanţilor despre cauzele penale
respective. Într-o scrisoare adresată Agentului Guvernamental în aprilie
2007, Procuratura Generală a declarat că reclamanţii au fost informaţi cu
privire la obiectul cauzei penale nr. 2004036575. Aceştia nu au fost
informaţi cu privire la celelalte două cauze penale, deoarece conform legii,
trebuia informată doar persoana sau autoritatea care a depus sesizarea în
sensul începerii urmăririi penale.
33. Legislaţia naţională pertinentă a fost stabilită în Sarban c. Moldovei

(nr. 3456/05, §§ 51-56, 4 octombrie 2005) şi Boicenco c. Moldovei
(nr. 41088/05, §§ 64-67, 11 iulie 2006).
34. În plus, articolul 166 din Codul de procedură penală prevede
următoarele:
„Articolul 166. Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite de săvîrşirea
infracţiunii
(1) Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana, dacă există o
bănuială rezonabilă privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an, numai în cazurile:
1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această

persoană a săvîrşit infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de

transport sînt descoperite urme evidente ale infracţiunii.
(2) În alte circumstanţe care servesc temei pentru o bănuială rezonabilă că o

persoană a săvîrşit infracţiunea, aceasta poate fi reţinută numai dacă a încercat să
se ascundă sau dacă nu are loc de trai permanent ori nu i s-a putut constata
identitatea. …”
„Articolul 176. Temeiurile pentru aplicarea măsurilor preventive
(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la
propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de
judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a
presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de
urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul

penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către
instanţă pentru asigurarea executării sentinţei.
…”
ÎN DREPT
35. Reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 5 § 1 din Convenţie că
au fost privaţi ilegal de libertate.
Partea pertinentă a articolului 5 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
judiciare competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o
infracţiune sau cînd există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l
împiedica să săvîrşească o infracţiune sau să fugă după săvîrşirea acesteia;
36. De asemenea, aceştia s-au plîns în temeiul articolului 5 § 2 din
Convenţie că nu au fost informaţi prompt cu privire la motivele reţinerii lor.
„2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-
o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii
aduse împotriva sa.”
37. De asemenea, reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 6 § 1 din
Convenţie că instanţele nu au examinat esenţa faptelor înainte de a dispune
cercetarea lor în stare de arest preventiv, odată ce acestea nu au ţinut cont de
existenţa altor două cauze penale pornite în privinţa lor.
Partea pertinentă a articolului 6 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public … a
cauzei sale …”
38. Reclamanţii s-au plîns în continuare în temeiul articolului 6 § 3 din
Convenţie că în Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC nu existau
condiţii corespunzătoare pentru întrevederi confidenţiale cu avocaţii lor.
S.L. s-a plîns în temeiul aceluiaşi articol că nu i s-a permis să fie reprezentat
de un avocat pe care l-a ales la 5 noiembrie 2004. Partea pertinentă a
articolului 6 prevede următoarele:
„3. Orice acuzat are, in special, dreptul:
... (c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod
gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer; ...”
39. În final, reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 13 din Convenţie

de inexistenţa remediilor împotriva deciziilor ilegale.
cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor
oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA
40. Reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 6 § 1 că instanţele nu le-

au examinat cauza în detaliu înainte de a decide asupra aplicării arestării
preventive. Curtea consideră că articolul 6 nu a fost aplicabil şedinţei
respective, deoarece se referea exclusiv la detenţia preventivă a
reclamanţilor şi nu la fondul acuzaţiilor ce li s-au adus. Rezultă că această
plăngere este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în
sensul articolului 35 § 3 din Convenţie, şi trebuie respinsă conform
articolului 35 § 4.
41. Curtea notează că în cererea lor iniţială reclamanţii s-au plîns de
încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 6 § 3 din Convenţie. Totuşi,
Curtea a considerat că această plîngere, referitoare la pretinsa imposibilitate
de a avea întrevederi confidenţiale cu avocatul reclamanţilor pentru a
discuta aspectele legate de arestarea preventivă, urma a fi examinată de
Curte mai degrabă în conformitate cu articolul 5 § 4 din Convenţie.
Respectiv, părţile au fost rugate să-şi prezinte comentariile în contextul
articolului 5 § 4, care prevede:
ilegală.”
42. Curtea consideră că plîngerile reclamanţilor în temeiul articolului 5
§§ 1, 2 şi 4 ridică probleme de fapt şi de drept care sunt suficient de
serioase, astfel încît aprecierea lor trebuie să depindă de o examinare a
fondului cauzei şi că nu su fost stabilite temeiuri pentru declararea acestora
inadmisibile. În consecinţă, Curtea declară aceste plîngeri admisibile. În
conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 din Convenţie (a se
vedea paragraful 4 supra), Curtea va examina imediat fondul acestor
plîngeri.
1. Argumentele reclamanţilor
43. Reclamanţii s-au plîns despre reţinerea lor ilegală, contrar legislaţiei
naţionale. În special, unicul motiv pentru reţinerea lor la 5 noiembrie 2004,
menţionat de către ofiţerul care a înfăptuit reţinerea în procesul-verbal al
şedinţei a fost că „martorii oculari au indicat direct ca [fiecare reclamant] a
săvîrşit infracţiunea prevăzută de articolul 195 alin. 2 din Codul penal”.
Totuşi, aşa cum s-a stabilit de către judecătorul de instrucţie (a se vedea
paragraful 20 supra), materialele prezentate instanţei nu au inclus nici o
declaraţie a martorilor care ar indica pe oricare dintre reclamanţi precum că
ar fi comis vreo infracţiune.
44. Mai mult, reclamanţii au fost reţinuţi în absenţa unei bănuieli
rezonabile că ar fi comis infracţiunea. Procesul reprezenta o persecuţie, ca
formă de răzbunare pentru insistenţa depusă în sensul executării unei
hotărîri definitive în valoare de peste 885,000 dolari SUA pronunţată
împotriva SA Aroma şi în favoarea Aroma Floris, aflată parţial în
proprietatea lui S.L. şi a lui A.F. O cerere în privinţa acestei cauze a fost
depusă la Curtea de la Strasbourg. Urmărirea penală a fost reluată la scurt
timp după publicarea unui articol în ziarul Timpul la 8 octombrie 2004,
acuzînd autorităţile de neexecutarea intenţionată a hotărîrii, pentru că
debitorul, SA Aroma, ar fi prezentat interes de afaceri fiului Preşedintelui
ţării. De asemenea, acel articol informa publicul despre cererea nr.
25058/04, introdusă la Curte. În septembrie 2008, după comunicarea cererii
Guvernului Republicii Moldova, respectivei companii i s-a plătit întreaga
sumă a datoriei restante şi cauza a fost soluţionată pe calea reglementării
amiabile cu Guvernul (a se vedea Aroma Floris c. Moldovei (dec.),
nr. 25058/04, 13 noiembrie 2008).
45. În final, reclamanţii au susţinut că fiecare dintre ei a fost deţinut
contrar legii, pentru o perioadă de peste şaptezeci şi două de ore anterior
eliberării acestora la 8 noiembrie 2004.
46. Guvernul a susţinut că la momentul reţinerii reclamanţilor autorităţile
de investigare aveau o bănuială rezonabilă că aceştia au comis o infracţiune,
fapt probat prin materialele ample din cele trei cauze penale, două dintre
care au fost conexate în februarie 2005.
47. În ceea ce priveşte argumentul reclamanţilor că nu exista nici o
declaraţie a martorilor oculari în dosarul cauzei penale nr. 2004036575, care
ar confirma încheierea judecătorului de instrucţie prin care s-a dispus

reţinerea lor, Guvernul a susţinut că asemenea declaraţii ale martorilor
oculari puteau fi găsite în dosarul intentat pe baza cauzelor penale nr.
2003035083 şi nr. 2003035115. Luînd în consideraţie faptul că acestea erau
numeroase şi voluminoase, era imposibilă notarea tuturor acestora în
porţiunea mică de pe pagina rezervată motivelor reţinerii din procesul-
verbal al reţinerii reclamanţilor. Mai mult, infracţiunea fiind una economică,
documentele probatorii erau la fel de importante.
48. Contrar declaraţiilor reclamanţilor, autorităţile ruse şi române nu i-au
găsit nevinovaţi, dar au refuzat extrădarea doar din cauza lipsei informaţiilor
suficiente. Mai mult, S.L. s-a eschivat intenţionat în Federaţia Rusă, ştiind
că, în calitate de cetăţean al acestei ţări, nu putea fi extrădat.
49. Potrivit Guvernului, reclamanţii au fost arestaţi la 5 noiembrie 2004
la ora 12:20 şi respectiv la 16:20 şi au fost aduşi în faţa judecătorului de
instrucţie în termen de şaptezeci şi două de ore, după cum este prevăzut de
legislaţia naţională.
50. Curtea reiterează că „caracterul „rezonabil” al unei bănuieli pe care

trebuie să se bazeze o reţinere constituie o parte esenţială a garanţiei
împotriva reţinerii şi detenţiei arbitrare prevăzute în articolul 5 § 1 (c) din
Convenţie. A avea o „bănuială rezonabilă” presupune existenţa faptelor sau
a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv, că persoana
respectivă ar fi putut comite infracţiunea. Totuşi, ceea ce poate fi considerat
„rezonabil” depinde de toate circumstanţele”. În timp ce anumite
circumstanţe speciale pot afecta limitele în care autorităţile pot dezvălui
informaţii, nici chiar „exigenţele combaterii crimelor teroriste nu pot
justifica extinderea noţiunii de „caracter rezonabil” pînă la momentul în care
esenţa protecţiei asigurate de articolul 5 § 1 ar fi prejudiciată” (a se vedea
Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit, 30 august 1990, § 32, Seria A
nr. 182, şi Stepuleac c. Moldovei, nr. 8207/06, § 68, 6 noiembrie 2007).
51. De asemenea, Curtea reiterează că, în cazul privării de libertate, este
deosebit de important ca principiul general al certitudinii legale să fie
respectat. Prin urmare, este esenţială definirea clară în legislaţia naţională a
condiţiilor privării de libertate, precum şi ca legea însăşi să fie previzibilă în
aplicarea sa, astfel încît să corespundă standardului de „legalitate” stabilit de
Convenţie, un standard care presupune ca legea în cauză să fie suficient de
exactă pentru a permite persoanei – cu sfaturi adecvate, în caz de necesitate
– să prevadă, la un nivel rezonabil în circumstanţele respective, consecinţele
pe care le-ar putea genera o anumită acţiune (a se vedea Steel şi Alţii c.
Regatului Unit, 23 septembrie 1998, § 54 Reports of Judgments and
Decisions 1998 VII, şi Holomiov c. Moldovei, nr. 30649/05, § 126,
7 noiembrie 2006).
52. Curtea notează că în temeiul articolului 166 din Codul de procedură

penală („CPP”), o persoană bănuită de comiterea unei infracţiuni poate fi
reţinută doar în anumite circumstanţe, în special dacă există temeiuri pentru
reţinere. Unul dintre temeiurile reţinerii este „dacă martorul ocular, inclusiv
victima, indică direct că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea” (a
se vedea paragraful 34 supra). Ofiţerul care a efectuat reţinerea s-a bazat
exclusiv pe acest temei în procesul-verbal al reţinerii reclamantului (a se
vedea paragraful 18 supra). Totuşi, după cum a stabilit ulterior judecătorul
de instrucţie în şedinţa din 8 noiembrie 2004, asemenea declaraţii ale
martorilor oculari nu se conţineau în dosar (a se vedea paragraful 20 supra).
53. Curtea remarcă afirmaţia Guvernului, conform căreia declaraţiile
martorilor oculari sunt prezente în celelalte două cauze penale şi erau prea
numeroase pentru a fi menţionate în procesul-verbal al reţinerii. Curtea este
de acord că ar putea fi imposibilă includerea detaliilor complete privind
martorii oculari sau declaraţiile acestora în spaţiul limitat rezervat în
procesul-verbal cu privire la reţinere. Totuşi, nu au existat impedimente
pentru ca ofiţerul de urmărire penală să prezinte declaraţiile pertinente
judecătorului de instrucţie la şedinţa din 8 noiembrie 2004. Într-adevăr,
examinînd partea materialelor din cauza penală nr. 2003035083, prezentată
de ofiţerul de urmărire penală suplimentar principalei cauze penale în curs
de examinare (nr. 2004036575), instanţa nu a găsit nici o declaraţie a
martorilor nici în acel dosar (a se vedea paragrafele 20 şi 21 supra). În final,
instanţa ierarhic superioară care a casat încheierea judecătorului de
instrucţie din 8 noiembrie 2004 nu a menţionat constatările de fapt
referitoare la problema dată.
Rezultă că, contrar afirmaţiei ofiţerului de urmărire penală, la momentul
reţinerii reclamantului, dosarul prezentat judecătorului de instrucţie nu
conţinea nici o declaraţie a martorilor oculari care ar fi indicat faptul că
reclamanţii au comis o infracţiune.
54. Guvernul a susţinut, de asemenea, că, în orice caz, tipul de
infracţiune de a cărei comitere erau bănuiţi reclamanţii, suplimentar
declaraţiilor martorilor, necesita şi documente probatorii, şi că asemenea
probe au fost prezentate judecătorului de instrucţie. În scopul verificării
corespunderii cu legislaţia naţională, Curtea nu trebuie să determine
existenţa şi întinderea acestor probe suplimentare. Ea notează că, deşi probe
suplimentare ar fi putut exista şi constitui temei legitim pentru luarea
măsurilor preventive (a se vedea, de exemplu, articolul 176 din CPP, citat în
paragraful 34 supra, care aparent se referă la existenţa unei „bănuieli
rezonabile” că persoana a comis o infracţiune), ofiţerul de urmărire penală
s-a bazat exclusiv pe prezenţa declaraţiilor martorilor oculari. Guvernul
sugerează că articolul 166 § 1 (2) din CPP (a se vedea paragraful 34 supra)
trebuie interpretat extensiv şi trebuie să includă probe documentare şi de
altă natură, în pofida formulării relativ clare a prevederii legale respective.
În opinia Curţii, aceasta ar submina în mod considerabil caracterul
previzibil al legii respective, în special deoarece ea stabileşte temeiuri

exacte pentru privarea persoanelor de libertate (a se vedea paragraful 51
supra).
55. Rezultă că reţinerea reclamanţilor la 5 noiembrie 2004 pe motiv că
martorii oculari i-au identificat în calitate de autori ai infracţiunii era
contrară legislaţiei naţionale. Respectiv, s-a produs o încălcare a articolului
5 § 1 din Convenţie.
56. În contextul acestei constatări, Curtea consideră că nu este necesară
examinarea separată a plîngerii în temeiul articolului 5 § 1 din Convenţie
privind respectarea termenului de şaptezeci şi două de ore pentru reţinerea
reclamanţilor, dat fiind faptul că întreaga perioadă a reţinerii acestora a fost
contrară prevederii respective.
57. Reclamanţii s-au plîns că nu au fost informaţi prompt despre toate

acuzaţiile ce li se aduc. În special, ei au fost iniţial informaţi despre cauza
penală nr. 2004036575 şi numai ulterior au aflat despre celelalte două cauze
penale în privinţa lor (nr. 2003035083 şi 2003035115).
58. Guvernul a afirmat că reclamanţii au fost informaţi despre
principalele probe şi acuzaţii din cadrul celor trei cauze penale de la început.
59. Curtea notează că CCCEC, care a cercetat pretinsele infracţiuni,
împreună cu Procuratura Generală au răspuns Agentului Guvernamental că
reclamanţii nu au fost informaţi despre cele două cauze penale (a se vedea
paragraful 32 supra). Din circumstanţele cauzei reiese că reclamanţii au
aflat despre celelalte două cauze penale la 8 noiembrie 2004 (a se vedea
paragrafele 21 şi 23 supra) şi procurorul s-a referit la cealaltă în recursul său
din aceeaşi dată.
60. De asemenea, Curtea notează că ofiţerii de urmărire penală ai
CCCEC au decis că erau necesare investigaţii separate, astfel confirmînd că
în opinia lor obiectul şi/sau probele acumulate erau suficient de distincte
pentru a justifica examinarea lor separată. Aceasta, în schimb, relevă faptul
că era necesar ca reclamanţii să cunoască şi matreialele din celelalte două
cauze declanşate în privinţa lor.
61. Guvernul a susţinut că nu era necesară informarea reclamanţilor
despre cele două cauze suplimentare, dat fiind faptul că ultima a fost pornită
pentru investigarea unei infracţiuni bănuite şi doar ulterior s-a constatat că
acestea conţineau materiale care probau vinovăţia reclamanţilor. Totuşi,
Curtea notează că deja la 8 noiembrie 2004, procurorul a considerat
necesară prezentarea judecătorului de instrucţie a materialelor din una dintre
celelalte două cauze şi în aceeaşi zi s-a referit la materialele din cealaltă
cauză în recursul său. Reiese că acele materiale se refereau suficient de mult
la reclamanţi şi, ţinînd cont de faptul că ele ar fi putut servi ca bază pentru
detenţia acestora, reclamanţii ar fi trebuit să dispună de un minim de

informaţie cu privire la cele două cauze suplimentare.
62. În final, Curtea notează că reclamanţii au aflat indirect despre noile
acuzaţii aduse împotriva lor, din diverse decizii şi recursuri şi după trei zile
de detenţie. Dînşii au fost informaţi în mod oficial cu privire la noile
acuzaţii suplimentare chiar încă şi mai tîrziu, la o dată necunoscută.
63. Avînd în vedere întîrzierea cu care reclamanţii au fost informaţi
despre două cauze penale suplimentare în privinţa lor şi despre faptul că
ofiţerii de urmărire penală şi procurorii s-au bazat în mod expres pe
respectivele materiale suplimentare în solicitarea detenţiei reclamanţilor în
arest preventiv, Curtea hotărăşte că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţiile
ce decurg din articolul 5 § 2 din Convenţie. Prin urmare, s-a produs o
încălcare a prevederii respective.
IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 4 DIN CONVENŢIE
64. Reclamanţii s-au plîns că nu li s-a permis să se întîlnească în mod

confidenţial cu avocaţii lor, dat fiind faptul că dînşii trebuiau să poarte
discuţiile direct în biroul ofiţerului de urmărire penală în prezenţa acestuia şi
a unei persoane de gardă care era mascată. Şi O.L. s-a întîlnit cu avocatul
său într-o încăpere în care aceştia erau separaţi printr-un paravan din sticlă
şi unde erau nevoiţi să strige pentru a se auzi între ei. Prin urmare, nu a
existat confidenţialitate în comunicarea dintre avocat şi client. Reclamanţii
au depus plîngerea iniţială în temeiul articolului 6 § 3 din Convenţie, dar în
observaţiile lor ulterioare s-au referit la aceasta în temeiul articolului 5 § 4
din Convenţie.
65. S.L. s-a plîns şi că i s-a refuzat să îşi contacteze avocatul pe care l-a
ales, acesta fiind înlocuit cu un avocat din oficiu în care dînsul nu avea
încredere.
66. Guvernul a afirmat că fiecare reclamant s-a întîlnit cu avocatul său în
biroul ofiţerului de urmărire penală şi că pe durata respectivă toate celelalte
persoane au părăsit biroul pentru a asigura confidenţialitatea întrevederii.
Mai mult, reclamanţii nu s-au plîns de lipsa confidenţialităţii, ceea ce
demonstrează că aceasta nu a fost încălcată. S.L. a avut o întîlnire în camera
separată prin paravanul din sticlă, iar O.L. s-a întîlnit cu avocatul său doar în
biroul ofiţerului de urmărire penală.
67. Guvernul a afirmat că, din motive de securitate, la CCCEC telefonul
mobil al lui S.L. a fost sechestrat. Din acest motiv, i s-a oferit un alt telefon
mobil pentru a-şi contacta avocatul, însă dînsul nu îşi putea aminti numele şi
numărul de telefon. Prin urmare, pentru a asigura respectarea drepturilor
sale, a fost invitat un avocat din oficiu. Mai mult, nici o plîngere nu a fost
făcută ofiţerului de urmărire penală în privinţa refuzului de i se permite
avocatului ales de S.L. să-l reprezinte.
68. Referitor la plîngerea lui S.L. în temeiul articolului 5 § 4 în privinţa

paravanului din sticlă din Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC,
Curtea reiterează că ea a constatat deja încălcări în ceea ce priveşte plîngeri
similare în cauze precum Castravet c. Moldovei nr. 23393/05, § 61, 13
martie 2007; Istratii şi alţii c. Moldovei nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05,
§ 101, 27 martie 2007; Modarca c. Moldovei nr. 14437/05, § 99, 10 mai
2007; şi Musuc c. Moldovei nr. 42440/06, § 57, 6 noiembrie 2007. În
asemenea circumstanţe şi avînd în vedere asemănarea plîngerii în prezenta
cauză cu cele din cauzele menţionate supra, Curtea consideră imposibilă
îndepărtarea de la raţionamentul şi constatările sale în cauzele respective.
Astfel, din acest punct de vedere, în privinţa lui S.L s-a produs o încălcare a
articolului 5 § 4 din Convenţie.
69. Curtea notează, totuşi, că O.L. nu a contrazis afirmaţia Guvernului că
dînsul nu a avut întîlniri cu avocatul său în camera cu paravanul din sticlă.
Respectiv, Curtea nu constată o încălcare a articolului 5 § 4 în privinţa
acestei plîngeri în cazul lui O.L.
70. De asemenea, Curtea notează că părţile nu sunt de acord cu privire la
faptul că ofiţerul de urmărire penală şi persoana care era de pază au părăsit
biroul pentru a permite discuţiile confidenţiale dintre fiecare reclamant şi
avocatul său. Dat fiind faptul că nu dispune de probe pentru a verifica
afirmaţia reclamanţilor în această privinţă, precum şi faptul că lipseşte o
plîngere oficială depusă la autorităţile naţionale, ea constată că nu s-a
stabilit producerea unei imixtiuni în confidenţialitatea întîlnirilor. Respectiv,
din acest punct de vedere nu s-a produs o încălcare a articolului 5 § 4.
71. În cele din urmă, referitor la plîngerea lui S.L. că iniţial nu i s-a
permis să fie reprezentat de un avocat ales de el, Curtea notează că dînsul a
fost de fapt asistat de un avocat din oficiu, avînd în vedere imposibilitatea
acestuia de a-şi aminti numărul de telefon al avocatului său. Mai mult, la
momentul respectiv el nu a informat ofiţerul de urmărire penală despre
existenţa vreunui motiv pentru a nu avea încredere în avocatul numit din
oficiu şi nici nu a solicitat localizarea avocatului său de către o altă
persoană, precum a făcut fiul său (a se vedea paragraful 15 supra). Mai
important, S.L. nu a susţinut că declaraţiile sale făcute în prezenţa
avocatului respectiv au fost obţinute prin aplicarea vreunei forme de
constrîngere sau că acestea ar fi afectat în mod negativ desfăşurarea
procedurilor în privinţa sa (a se vedea mutatis mutandis şi a contrario,
Salduz c. Turkey [GC], nr. 36391/02, §§ 50-62, 27 noiembrie 2008). În
asemenea circumstanţe, Curtea constată că în această privinţă nu a avut loc
o încălcare a dreptului lui S.L. de a fi reprezentat de un avocat.
V. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
72. În sfîrşit, reclamanţii s-au plîns că nu au dispus de remedii eficiente

în privinţa plîngerilor lor în temeiul articolului 5 § 1 din Convenţie. Ei s-au
referit la două plîngeri depuse de A.F. la procuratură, care au rămas fără un

răspuns corespunzător.
73. Guvernul nu a fost de acord şi a notat că A.F. nu este unul dintre
reclamanţi, care nu puteau să se bazeze decît pe propriile plîngeri.
74. Curtea notează că reclamanţii au avut dreptul de a contesta reţinerea
lor în instanţă şi că dînşii au făcut-o, redobîndindu-şi chiar libertatea
conform hotărîrii primei instanţe. Deşi instanţa superioară a anulat hotărîrea
respectivă şi a dispus cercetarea lor în stare de arest, aceasta nu înseamnă că
remediile aflate la dispoziţia lor au fost ineficiente doar pentru că decizia nu
a fost în favoarea lor.
75. În consecinţă, Curtea constată că în prezenta cauză nu a avut loc o
încălcare a articolului 13 din Convenţie.

A. Prejudiciu moral
77. Reclamanţii au pretins 15,000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul

cauzat acestora şi reputaţiei lor profesionale în urma detenţiei lor ilegale.
78. Guvernul a considerat pretenţiile reclamanţilor drept neîntemeiate şi
exagerate în comparaţie cu alte cauze similare.
79. Luînd în consideraţie încălcările constatate supra, Curtea consideră
că acordarea unei compensaţii pentru prejudicial moral este justificată în
prezenta cauză. Efectuînd această apreciere pe principii echitabile, Curtea
acordă cîte 4,000 EUR fiecărui reclamant.
80. Reclamanţii nu au depus o cerere pentru costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi


1. Declară inadmisibilă cererea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie şi
restul cererii admisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie în

privinţa ambilor reclamanţi;

privinţa ambilor reclamanţi;

privinţa cererii primului reclamant referitoare la paravanul din sticlă de
la Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC şi că nu a avut loc o
încălcare a aceleiaşi prevederi privind pretinsa lipsă a reprezentantului
legal pe parcursul primelor interogări la poliţie;
5. Hotărăşte că nu a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie în

privinţa celui de-al doilea reclamant;
6. Hotărăşte că nu a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie în

privinţa vreunuia dintre reclamanţi;
7. Hotărăşte
luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă în conformitate cu
prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, 4 000 EUR (patru mii euro)
fiecărui reclamant pentru prejudiciul moral, sumă de bani care urmează
a fi achitată în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb
aplicabilă la data efectuării plăţii, plus orice taxă care ar putea fi
încasată;
(b) că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate, o penalitate
de întîrziere va fi plătită reieşind din cuantumurile de mai sus la rata
limită a dobînzii Băncii Centrale Europene pentru perioada de penalizare
plus trei procente;
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 15 decembrie 2009


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA LEVINŢA c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 decembrie 2008
DEFINITIVĂ
16/03/2009

1 HOTĂRÂREA LEVINŢA c. MOLDOVEI
În cauza Levinţa c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova, dl
Vitalie Levinţa şi dl Pavel Levinţa („reclamanţii”), la 12 aprilie 2003.
2. Reclamanţii, cărora li s-a acordat asistenţă judiciară, au fost
reprezentaţi de către dl T. Ungureanu, avocat din Chişinău. Guvernul
Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl
V. Grosu.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că ei au fost maltrataţi pentru a fi
forţaţi să-şi recunoască vinovăţia şi că, ulterior, nu le-a fost acordată
asistenţă medicală suficientă; că plângerile lor cu privire la maltratare nu au
fost investigate în mod corespunzător; că ei au fost condamnaţi, în mod
arbitrar, în baza declaraţiilor lor auto-incriminatorii, date ca urmare a
maltratării; că drepturile apărării nu au fost respectate; şi că ei nu au avut la
dispoziţia lor recursuri efective în ceea ce priveşte plângerile lor cu privire
la maltratare.
Regulamentului Curţii). La 17 octombrie 2006, o Cameră din cadrul acelei
HOTĂRÂREA LEVINŢA c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Dl Vitalie Levinţa („primul reclamant”) s-a născut în anul 1971, iar dl

Pavel Levinţa („al doilea reclamant”) s-a născut în anul 1974. Ei locuiesc în
Cahul.
felul următor.
1. Reţinerea şi pretinsa maltratare a reclamanţilor

7. La 30 octombrie 2000, reclamanţii, care sunt fraţi, au fost reţinuţi în
Rusia de către poliţia locală, ca urmare a unei cereri din partea autorităţilor
Republicii Moldova. Ei erau bănuiţi de apartenenţa la o organizaţie criminală
şi de omorul sau de tentativa de omor al mai multor persoane în Republica
Moldova (a se vedea, pentru mai multe detalii în ceea ce priveşte celelalte
persoane acuzate de apartenenţa la acelaşi grup criminal, Popovici v.
Moldova, nr. 289/04 şi 41194/04, 27 noiembrie 2007). Toate celelalte cinci
persoane judecate împreună cu reclamanţii au făcut declaraţii auto-
incriminatorii în timpul urmăririi penale şi şi-au recunoscut pe deplin
vinovăţia lor în comiterea crimelor de care au fost acuzate. Toţi (cu o singură
excepţie, un fost poliţist) şi-au retras acele declaraţii la o etapă ulterioară a
procesului, pretinzând că ei au fost torturaţi pentru a da acele declaraţii.
8. La 31 octombrie 2000, reclamanţii au fost examinaţi de către un medic,
care a constatat că ei aveau vânătăi în jurul ochilor, primul reclamant avea o
vânătaie pe genunchi, al doilea reclamant avea o pată roşie pe piept şi ambii
reclamanţi aveau urme lăsate de cătuşe la încheieturile lor. Reclamanţii au
declarat că aceste răni le-au fost cauzate în perioada reţinerii.
9. La 3 noiembrie 2000, ei au fost predaţi poliţiei moldoveneşti şi au fost
aduşi cu aeronava în Republica Moldova, unde au fost deţinuţi în
Comisariatul General de Poliţie al municipiului Chişinău începând cu
aproximativ ora 15:00. Potrivit unui document semnat de către autorităţile
ruse şi cele moldoveneşti, atât reclamanţii, cât şi autorităţile moldoveneşti nu
au înaintat plângeri şi nu au invocat vreo chestiune.
10. Potrivit reclamanţilor, ei au fost maltrataţi pe parcursul după-amiezii
zilei de 3 noiembrie 2000 şi în noaptea de 3 spre 4 noiembrie de către dl V.
Ivarlac, anchetatorul penal din cadrul Direcţiei Procuraturii Generale
responsabilă pentru investigarea cauzelor excepţionale şi de către poliţiştii G.
Stavila, V. Gusev, V. Ciobănaş şi V. Railean de la Comisariatul General de
Poliţie al municipiului Chişinău. Poliţiştii le-au pus măşti antigaz şi i-au ţinut
suspendaţi timp de câteva ore de o bară de metal cu mâinile legate la spate (o
metodă cunoscută ca „rândunica” (ласточка), care este într-o oarecare
măsură similară cu „spânzurătoarea palestiniană”). În timp ce se aflau în acea
poziţie, reclamanţii erau loviţi pe corpurile lor şi la tâlpile picioarelor lor cu

bastoane din cauciuc, iar în jurul gâtului le-au fost atârnate greutăţi. Din când
în când, scurgerea de aer prin masca de gaz le era oprită până când leşinau.
11. La 4 noiembrie 2000, la aproximativ ora 15:30, a fost chemată o
ambulanţă pentru acordarea ajutorului medical de urgenţă primului reclamant.
Medicii au găsit vânătăi pe faţa şi pe capul lui şi l-au diagnosticat ca suferind
de contuzia ţesuturilor moi de pe faţă, de o traumă cerebrală şi de o posibilă
encefalopatie post-traumatică (de gradul doi). De asemenea, ei au notat că,
„deoarece el este foarte periculos, poliţia nu a autorizat internarea
[reclamantului] în spital”.
12. Reclamanţii au cerut să se întâlnească cu un avocat. La 4 noiembrie
2000, aproximativ la ora 15:30, reclamanţilor li s-a permis o întrevedere de
scurtă durată cu avocaţii lor, în prezenţa anchetatorului şi a poliţiştilor,
prezenţa cărora a exclus, în mod efectiv, posibilitatea acordării consultanţei
juridice corespunzătoare. Observând semne ale maltratării şi vorbind cu
clienţii lor în prezenţa anchetatorului, avocaţii au cerut examinarea medicală a
clienţilor lor.
13. Examinările medicale ale ambilor reclamanţi s-au făcut în aceeaşi zi, la
cererea avocaţilor lor, în prezenţa anchetatorilor. Expertul medical a constatat
că primul reclamant avea vânătăi la ochi şi la gât, iritaţii circulare la
încheieturi, trei vânătăi ovale pe o mână şi leziuni pe tălpile ambelor picioare.
C răspuns la o întrebare concretă, expertul a declarat că leziunile au fost
cauzate cu patru până la şase zile mai devreme şi au putut fi cauzate la 31
octombrie 2000. După ce a semnat şi a ştampilat raportul, expertul a adăugat
o notă, potrivit căreia leziunile primului reclamant erau considerate „vătămări
corporale uşoare”. În cazul celui de-al doilea reclamant, expertul a găsit
vânătăi pe faţă, piept, coaste, tălpile picioarelor, iritaţii circulare la încheieturi
şi două vânătăi ovale acoperite cu coajă pe mână. Expertul a mai notat că
leziunile au putut fi cauzate la 31 octombrie 2000 şi erau considerate vătămări
uşoare.
14. Potrivit reclamanţilor, mai multe leziuni constatate de către expert nu
au fost menţionate în raportul medical întocmit în Rusia la 31 octombrie
2000, înainte de transferul reclamanţilor în Moldova.
2. Pretinsele încălcări ale drepturilor apărării

15. În timpul interogării lor la 4 noiembrie 2000, ambii reclamanţi au
negat implicarea în vreo infracţiune. Deşi avocaţii lor au obţinut permisiunea
de a avea întrevederi cu clienţii lor începând cu 4 noiembrie 2000 de la V.
Maiduc, vicecomisar al Comisariatului General de Poliţie al municipiului
Chişinău, autorizaţia nu a fost semnată până la 8 noiembrie 2000, iar
autorităţile au refuzat să le permită reclamanţilor să se întâlnească cu avocaţii
lor înainte de acea dată. Dl Maiduc era deseori indisponibil, însă, după cum se
pretindea, era singura persoană care putea să autorizeze o întâlnire dintre
avocaţi şi reclamanţi. Drept urmare, avocaţii nu au putut avea întrevederi cu
clienţii lor timp de patru zile pentru a le acorda consultanţă juridică

corespunzătoare (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
16. La 6 noiembrie 2000, o instanţă de judecată a dispus arestarea
preventivă a reclamanţilor pe un termen de 30 de zile. În timpul acelei şedinţe
de judecată, ambii reclamanţi au negat că au comis vreo infracţiune. În
aceeaşi zi, adjunctul Procurorului General a respins recuzarea anchetatorului
făcută de către avocatul primului reclamant, constatând că anchetatorul i-a
acordat avocatului permisiunea corespunzătoare de a se întâlni cu clientul său
şi a permis ca reclamantul să fie examinat de către echipa medicală de urgenţă
şi că nu a fost cerut şi nici nu a fost necesar un translator.
17. Reclamanţii au susţinut că, deoarece nu au mai putut rezista maltratării,
ei au semnat la 7 şi 8 noiembrie 2000 declaraţii prin care îşi recunoşteau
vinovăţia. Abia atunci lo li s-a permis din nou să aibă întrevederi cu avocaţii
lor la 8 noiembrie 2000.
18. Potrivit primului reclamant, în timpul întrevederii din 8 noiembrie
2000, el nu a putut vorbi confidenţial cu avocatul său, însă a fost imediat
interogat în prezenţa acestuia şi în prezenţa atât a anchetatorului, cât şi a unui
poliţist de la Comisariatul General de Poliţie al municipiului Chişinău.
Poliţistul care a fost prezent în cameră nu a fost menţionat iniţial în procesul
verbal de interogare. Guvernul a contestat aceste circumstanţe, susţinând
faptul că confidenţialitatea întrevederilor a fost respectată. Procesul-verbal al
interogării primului reclamant la 8 noiembrie 2000 a inclus o declaraţie a
avocatului potrivit căreia cererea reclamantului de a avea o discuţie
confidenţială cu avocatul său înainte de interogare a fost refuzată şi că un
„colaborator operativ”, care nu era anchetator, a fost prezent. Prezenţa
acestuia, în opinia avocatului, a avut scopul de a supune reclamantul unei
presiuni psihologice.
19. La 13 noiembrie 2000, invocând articolele 3, 5 şi 6 ale Convenţiei,
avocatul primului reclamant s-a plâns Procuraturii Generale susţinând că
clientul său a fost maltratat pentru a obţine de la el recunoaşterea vinovăţiei
sale şi că drepturile apărării erau încălcate grav prin refuzul de a i se permite
să se întâlnească cu clientul său. El a pretins că anchetatorul V. Ivarlac i-ar fi
spus că el va putea să se întâlnească cu clientul său doar după prima
interogare. Avocatul a mai adăugat că, în timpul interogării din 8 noiembrie
2000, clientul său i-a şoptit şi i-a indicat, folosind semne, că el a fost din nou
maltratat şi a privit în direcţia unui poliţist (dl Lungu), care era prezent în
timpul interogării. El a contestat participarea în procesul interogării a
poliţistului, deoarece aceasta era doar prerogativa anchetatorului.
20. Avocatul a sugerat că poliţistul era acolo pentru a-l maltrata pe clientul
său şi pentru a exercita presiune psihologică asupra acestuia. După ce a notat
prezenţa poliţistului în procesul-verbal de interogare, anchetatorul a scris o
notă în care a susţinut că poliţistul a fost inclus în grupul de anchetă şi că, prin
urmare, putea să-l interogheze pe reclamant. Avocatul a susţinut că, la
începutul investigaţiei, lui nu i s-a dat o listă a tuturor persoanelor incluse în
grupul de anchetă, după cum era prevăzut în articolul 110 al Codului de

procedură penală (a se vedea paragraful 58 de mai jos).
21. Avocatul a mai pretins că el a fost personal ameninţat (în sensul că
împotriva lui va fi fabricat un dosar penal şi că el va fi arestat) ca urmare a
recuzării de către el a anchetatorului şi a comentariilor lui cu privire la diferite
iregularităţi de procedură. Anchetatorul Ivarlac şi poliţistul Lungu au strigat
la el şi l-au ameninţat în prezenţa clientului său. Văzând cum este tratat
avocatul său, primului reclamant îi era şi mai mult teamă şi i-a cerut
avocatului să nu se mai certe, deoarece, în consecinţă, el va fi din nou
maltratat.
22. Anchetatorul a declarat că primul reclamant a semnat recunoaşterea
vinovăţiei la 7 noiembrie 2000, însă a refuzat să o arate avocatului său.
Cererea clientului său de a vorbi confidenţial cu avocatul său a fost imediat
respinsă.
23. O plângere similară în numele celui de-al doilea reclamant a fost
adresată la 16 noiembrie 2000 Procuraturii municipiului Chişinău. La 30
noiembrie 2000, procurorul V. Pitel a cerut comisarului Comisariatului
General de Poliţie al municipiului Chişinău să permită accesul avocaţilor la
reclamanţi. La 15 decembrie 2000, el l-a informat pe unul din avocaţi că
„anumite plângeri” au fost constatate ca fiind parţial întemeiate şi constituiau
temeiuri pentru adresarea către Comisariatul General de Poliţie al
municipiului Chişinău, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei.
24. La 11 decembrie 2000, şeful Direcţiei investigaţii a Procuraturii
Generale, dl Ş. Ştogrea, a răspuns la scrisoarea avocatului primului reclamant
din 13 noiembrie 2000, că nu a fost stabilită vreo încălcare a procedurii şi că
primul reclamant nu a adresat personal vreo plângere. El nu a anexat o copie a
deciziei, după cum era cerut de articolul 93 al Codului de Procedură Penală (a
se vedea paragraful 58 de mai jos).
25. La 12 decembrie 2000, avocatul primului reclamant s-a plâns
Procuraturii municipiului Chişinău, susţinând că începând cu 4 noiembrie
2000 clientul său era deţinut în celulele din Comisariatul General de Poliţie al
municipiului Chişinău, şi nu într-un izolator de anchetă al Ministerului
Justiţiei, după cum era prevăzut de articolul 380 al CPP (a se vedea paragraful
58 de mai jos). În scrisorile ulterioare din 15 şi 20 decembrie 2000, avocaţii
reclamanţilor au cerut transferul clienţilor lor în izolatorul de anchetă al
Ministerului Justiţiei din Chişinău (cunoscut de asemenea ca „închisoarea nr.
3”). Ei au făcut referire la lipsa facilităţilor necesare pentru întrevederi cu
clienţii lor în celulele din Comisariatul General de Poliţie al municipiului
Chişinău şi la starea medicală a reclamanţilor, care nu puteau fi trataţi în acel
loc de detenţie. Ei au declarat că, potrivit regulilor, detenţia unei persoane în
celulele din Comisariatul General de Poliţie al municipiului Chişinău nu
putea dura mai mult de 10 zile. La 15 martie 2001, avocaţii au fost informaţi
că clienţii lor vor fi în scurt timp transferaţi în închisoarea nr. 3.
26. La 14 noiembrie 2000, judecătorul V. Potlog de la Tribunalul

municipiului Chişinău l-a informat pe comisarul Comisariatului General de
Poliţie al municipiului Chişinău că în timpul examinării recursului primului
reclamant împotriva încheierii judecătoreşti din 20 aprilie 2000 cu privire la
aplicarea arestării preventive, instanţa a constatat că dreptul primului
reclamant de a se întâlni cu avocatul său a fost încălcat de către colaboratorii
Comisariatului General de Poliţie al municipiului Chişinău. El a cerut
comisarului să ia măsuri pentru a preveni un comportament similar în viitor.
3. Pretinsa maltratare ulterioară

27. La 20 decembrie 2000, cel de-al doilea reclamant i-a cerut
Procurorului General ca mâna sa să fie examinată de către un medic,
deoarece, după cum pretindea el, acesta nu putea nici măcar să o mişte ca
urmare a maltratării de către poliţie la 4 noiembrie 2000. El nu a primit
niciodată un răspuns. La 22 martie 2001, avocatul său i-a cerut Procurorului
General să răspundă la cererea clientului său din 20 decembrie 2000. Printr-o
scrisoare din 4 aprilie 2001, el a fost informat că clientului său i-a fost trimis
un răspuns la 29 decembrie 2000 în care acestuia i s-a explicat că orice
plângeri trebuiau adresate direct instanţei de judecată unde a fost trimisă
cauza spre judecare. Suplimentar, a avut loc o examinare medicală a celui de-
al doilea reclamant. Ca răspuns, avocatul a cerut confirmarea de la instanţa
unde a fost transmisă plângerea clientului său şi numărul de ieşire al scrisorii
care i-a fost adresată acestuia, deoarece acesta nu a primit vreo scrisoare
datată din 29 decembrie 2000. Suplimentar, ca urmare a plângerii din 20
decembrie 2000, nu a fost efectuată vreo examinare medicală a clientului său.
Avocatul a considerat inadecvat un răspuns ulterior al Procurorului General
datat din 12 mai 2001 şi a cerut răspunsuri detaliate la întrebările sale. Nu este
clar dacă el a primit un răspuns.
28. În timpul examinării cauzei de către Curtea de Apel în anul 2001,
reclamanţii s-au plâns, de asemenea, de faptul că au fost maltrataţi. Instanţa
de judecată a trimis plângerea lor Procuraturii Generale. Se pare că în baza
acelei plângeri nu a fost întreprinsă vreo acţiune.
29. În luna ianuarie 2003, reclamanţii au informat administraţia închisorii
nr. 29/13 din Chişinău despre teama lor de represalii din partea unui grup de
deţinuţi din acea închisoare. Reclamanţii au cerut să fie transferaţi în
închisoarea 29/4. Ei au fost transferaţi în acea închisoare la 12 ianuarie 2003
şi nu au informat administraţia despre vreo ameninţare primită şi nici nu au
alertat într-un alt mod autorităţile despre vreun pericol pentru vieţile sau
sănătatea lor în acea închisoare. La 19 aprilie 2003, reclamanţii au fost bătuţi
cu brutalitate de către alţi deţinuţi din brigada lor. Ei au pretins că, din motive
dubioase, personalul care asigura securitatea a lipsit de la posturi şi, astfel, nu
a intervenit şi că porţile din metal care separau blocul lor de alte blocuri au
fost lăsate descuiate cu încălcarea regulilor. Potrivit câtorva rapoarte
prezentate de către Guvern, în timpul lor liber deţinuţii puteau fie să rămână
în celulele lor, fie să viziteze zonele comune din încăperile brigăzii lor. Prin
urmare, între deţinuţii din acelaşi grup nu existau porţi din metal sau alte
bariere şi că nu putea avea loc „intrarea forţată” în celula reclamanţilor.
Reclamanţii au declarat că ei înşişi şi-au cauzat leziunile în timp ce practicau
artele marţiale şi au refuzat să facă vreo declaraţie în scris.
30. Ambii reclamanţi au fost duşi la spital, iar ulterior au fost transferaţi în
închisoarea nr. 29/15. Potrivit Guvernului, administraţia închisorii le-a oferit
reclamanţilor opţiunea de a cere să fie deţinuţi în încăperi separate de ceilalţi
deţinuţi, pentru a-i proteja de posibile atacuri viitoare, însă ei au refuzat. Ei au
fost plasaţi într-o celulă de securitate sporită, însă erau liberi să viziteze
zonele comune. După cum se pretinde, la 6 septembrie 2003, ei s-au dus la o
întâlnire organizată de un alt deţinut într-o zonă comună. Întâlnirea s-a sfârşit
cu o bătaie, în urma căreia reclamanţii au fost din nou bătuţi cu brutalitate de
către alţi deţinuţi. Reclamanţii au pretins că, în timpul evenimentului,
personalul care asigura securitatea a dispărut timp de aproape 30 de minute.
Ei au fost duşi din nou la spital cu leziuni grave, iar ulterior au fost transferaţi
într-o altă închisoare. Potrivit reclamanţilor, nu a fost făcută o investigaţie
serioasă cu privire la aceste două atacuri şi niciun atacator nu a fost identificat
şi pedepsit. Potrivit Guvernului, trei organizatori ai întâlnirii au fost
identificaţi şi a fost pornită o urmărire penală cu privire la evenimentul
respectiv. Reclamanţii nu s-au plâns niciodată cu privire la vreunul din atacuri
şi au refuzat să facă declaraţii către administraţie împotriva deţinuţilor care i-
au atacat. Diferitele investigaţii pornite cu privire la evenimentele din lunile
aprilie şi septembrie 2003 s-au sfârşit la 12 mai, 15 octombrie şi, respectiv, 10
decembrie 2003, constatând că reclamanţii au refuzat să beneficieze de
măsurile adiţionale de protecţie care le-au fost oferite de către administraţia
închisorii, temându-se că astfel de măsuri vor ştirbi din reputaţia lor în lumea
interlopă. Administraţia celor două închisori în care au avut loc atacurile a
luat măsuri pentru a spori securitatea şi a minimiza riscul unor acţiuni
similare în viitor.
31. Într-o scrisoare adresată Curţii la 28 februarie 2006, primul reclamant
s-a plâns că el nu a primit tratamentul medical specializat de care avea nevoie,
din cauza lipsei echipamentului medical necesar. De asemenea, el a pretins că
transferul lui la 10 martie 2004 în închisoarea nr. 5 din Cahul a fost prematur,
deoarece el încă nu se recuperase după ultimul atac împotriva lui.
4. Constatările Curţii de Apel din 16 aprilie 2002

32. La 16 aprilie 2002, Curtea de Apel, în calitate de primă instanţă, i-a
găsit vinovaţi pe toţi cei şapte inculpaţi. Fiecare reclamant a fost condamnat
la douăzeci de ani de închisoare.
33. Instanţa a constatat că fiecare reclamant a fost implicat în şapte diferite
infracţiuni (omor şi tentativă de omor), de obicei ajutându-i pe alţii să comită
infracţiunile (conducând maşinile cu care persoanele fugeau de la locul
crimelor, asigurând aprovizionarea cu arme şi uniforme etc.). Fiecare
reclamant era membru al organizaţiei criminale şi era vinovat de păstrarea

ilegală a armelor.
34. Probele pe care instanţa şi-a bazat hotărârea sa au fost, în fiecare caz,
declaraţiile celor şapte co-acuzaţi, declaraţiile victimelor care au supravieţuit
sau ale rudelor acestora, declaraţiile martorilor şi rapoartele de expertiză.
35. În opinia instanţei, declaraţiile co-acuzaţilor erau consistente şi faptul
că toţi aceştia şi-au retras ulterior declaraţiile, pretinzând că ele au fost
obţinute prin maltratare, a fost de fapt o încercare de a evita responsabilitatea.
Instanţa a subliniat datele la care fiecare acuzat şi-a recunoscut vinovăţia în
prezenţa avocaţilor lor; unele din declaraţiile de recunoaştere a vinovăţiei au
fost înregistrate video. Acest lucru a exclus orice posibilitate ca declaraţiile să
fi fost făcute ca rezultat al maltratării, dat fiind şi faptul că nu au fost aduse
probe cu privire la maltratare. Instanţa a făcut referire la un raport medical din
9 aprilie 2000 (înainte de reţinerea reclamanţilor şi întocmit aparent în
privinţa unora din ceilalţi acuzaţi) în care nu au fost constatate semne ale
maltratării.
36. Victimele care au supravieţuit şi rudele acestora, precum şi martorii au
depus mărturii cu privire la modul în care au fost comise infracţiunile; au
descris faptul că ar fi vândut maşini unor „persoane necunoscute” sau că ar fi
văzut persoane necunoscute savârşind infracţiunile. Nicio persoană nu a
declarat că l-ar fi văzut pe vreunul din co-acuzaţi la locul infracţiunilor.
37. Rapoartele de expertiză au stabilit modul în care au fost săvârşite
infracţiunile şi tipurile de arme care au fost folosite.
38. În tentativa de a-l omorî pe dl Durnopian şi pe alte persoane, a fost
folosită o armă care a fost ulterior găsită în timpul unei percheziţii care a avut
loc la 24 martie 2000 într-un apartament închiriat de al doilea reclamant. În
acel apartament au fost găsite şi alte arme inclusiv muniţie pentru pistol
automat care era identică cu nişte cartuşe găsite la locul omorului dlui Rotari
şi dlui Gancu.
39. Suplimentar, un operator de telefonie mobilă a prezentat o listă a
tuturor apelurilor de intrare şi de ieşire făcute de la un telefon care aparţinea
primului reclamant (care, după cum a susţinut instanţa de judecată fără a da
alte detalii, a fost folosit şi de al doilea reclamant). În timpul pregătirii
omorului dlui Grişcenco la 10 februarie 2000, acest telefon a fost folosit
frecvent pentru a-i contacta pe câţiva din co-acuzaţi.
40. Doi martori au confirmat că persoane necunoscute au venit la ei în
urmă cu cinci sau şase ani şi au cumpărat cinci seturi de uniforme de culoare
închisă. Acestea au fost ulterior folosite în timpul omorului dlui Grişcenco.
5. Recursul reclamanţilor
41. În recursul lor împotriva hotărârii Curţii de Apel, reclamanţii au
susţinut următoarele.
42. O.S., unul din pretinşii organizatori ai majorităţii infracţiunilor
atribuite organizaţiei criminale membri ai căreia erau, după cum se pretinde,
reclamanţii, a declarat în instanţă că el a comis unele din infracţiunile de care

a fost învinuit, însă că reclamanţii nu au participat la niciuna din acele
infracţiuni. El a pretins că el a fost forţat să facă declaraţii împotriva
reclamanţilor ca rezultat al maltratării. Potrivit reclamanţilor, chiar şi
declaraţiile făcute de către O.S. în timpul investigaţiei erau contradictorii,
deoarece el a pretins că l-ar fi văzut pe unul din reclamanţi în două locuri
diferite în acelaşi timp. În declaraţia sa, un alt co-acuzat (S.) a declarat că el
nu era sigur dacă l-a văzut pe cel de-al doilea reclamant în maşina cu care au
fugit de la locul infracţiunii, iar mai apoi a răspuns la o întrebare directă a
avocatului că el nu l-a văzut pe al doilea reclamant la locul infracţiunii.
Totuşi, instanţa de judecată a declarat, pur şi simplu, că S. a confirmat
participarea celui de-al doilea reclamant la săvârşirea infracţiunii.
43. În pofida declaraţiei instanţei de judecată că nu existau probe cu privire
la maltratare, instanţei i-au fost prezentate probe substanţiale sub formă de
rapoarte medicale şi plângeri care confirmau maltratarea.
44. Instanţa de judecată nu a atras atenţia asupra plângerilor cu privire la
încălcarea drepturilor apărării, mai ales la lipsa accesului avocaţilor lor în
timpul perioadei în care reclamanţii au fost maltrataţi.
45. La 17 septembrie 2001, procurorul a declarat că toate învinuirile
împotriva reclamanţilor au fost retrase din cauza lipsei probelor cu privire la
vinovăţia lor. Totuşi, la 21 septembrie 2001, el şi-a schimbat radical poziţia sa
şi i-a cerut instanţei să constate vinovăţia acestora, deşi la dosar nu au fost
adăugate probe noi. Acest comportament contradictoriu a confirmat, în opinia
reclamanţilor, faptul că acuzarea însăşi nu era convinsă de implicarea lor.
46. La 24 septembrie 2001, procurorul a cerut şi a obţinut suspendarea
procesului şi redeschiderea investigaţiei, după ce i-a arătat judecătorului o
scrisoare de la Procurorul General. În pofida cererilor lor, atât co-acuzaţilor,
cât şi avocaţilor acestora nu li s-a arătat conţinutul acelei scrisori.
47. În timpul şedinţelor de judecată, trei co-acuzaţi au declarat că
reclamanţii nu aveau nicio legătură cu infracţiunile şi că ei au dat declaraţiile
lor ca rezultat al maltratării.
48. În adresarea lor către Curtea Supremă de Justiţie, reclamanţii au
adăugat că niciunul din ei nu a fost informat cu privire la dreptul său de a nu
face declaraţii care să-l incrimineze pe celălalt, deoarece legea le acorda
dreptul de a nu depune mărturii împotriva rudelor apropiate.
49. În timpul reconstituirii faptelor, poliţiştii au comis încălcări grave de
procedură, după cum se putea conchide clar din înregistrarea video a acelui
eveniment: aceştia au adresat întrebări sugestive şi chiar au dat propriile lor
răspunsuri la ele şi i-au arătat acuzatului unde să se ducă, unde să se oprească
etc. Al doilea reclamant nu a fost implicat în vreo reconstituire a faptelor.
50. Două învinuri împotriva reclamanţilor (înţelegerea de a comite omorul
şi omorul dlui Grişcenco) nu le-au fost aduse acestora până la 25 decembrie
2001, în timpul şedinţei de judecată, şi acele învinuiri s-au bazat doar pe
declaraţiile făcute de către unul din co-acuzaţi la 19 decembrie 2001. Totuşi,
autorul acestor declaraţii a susţinut că el a refuzat să coopereze la pregătirea

infracţiunii şi că el nu ştia despre nici un fel de acţiuni sau planuri concrete
ale reclamanţilor de a comite omorul.
51. Suplimentar, deşi acuzarea a pretins că cel de-al doilea reclamant a
închiriat apartamentul de la O.I., după ce a văzut anunţul acesteia în ziarul M.,
un astfel de anunţ nu a apărut în acel ziar, iar O.I. a declarat în instanţă că ea
nu a plasat un astfel de anunţ. Ea a declarat că îl cunoştea pe cel de-al doilea
reclamant şi că i-a permis acestuia să folosească apartamentul ei în anul 1999.
La începutul anului 2000, ea a fost de acord ca cel de-al doilea reclamant să-i
dea cheile de la apartament lui O. Ulterior, reclamanţii au plecat în Rusia. În
timpul investigaţiei, ea a trebuit să dea declaraţii false, fiind presată de
anchetatori. Reclamantul a susţinut că el nu putea fi responsabil pentru ce s-a
întâmplat în apartament după ce el a transmis cheia şi a plecat în Rusia.
52. Primul reclamant a făcut cinci declaraţii auto-incriminatorii, trei din
acestea erau datate din 7 noiembrie 2000. Celelalte două nu au fost datate şi
nici nu au fost înregistrate în mod corespunzător ca probe, cu toate acestea,
ele au făcut parte din probele pe care instanţa de judecată şi-a bazat hotărârea
sa.
53. Înregistrarea video a reconstituirii faptelor cu unul din co-acuzaţi (L.)
l-a arătat, în mod clar, pe unul din poliţişti purtând ochelari de soare, care mai
târziu erau purtaţi de L. În instanţă, L. a declarat că el a fost maltratat în
maşina poliţiei pentru a depune mărturii după cum a fost instruit. Atunci i s-a
spus ce să spună şi cum să procedeze şi a fost obligat să poarte ochelari
pentru a deghiza semnele maltratării. El a declarat în instanţa de judecată că el
nu-i cunoştea pe reclamanţi şi că poliţia şi anchetatorii i-au arătat pozele
acestora.
54. Atunci când au reiterat diferitele încălcări ale drepturilor lor şi faptul că
au fost maltrataţi, reclamanţii au invocat Constituţia şi Convenţia. Ei au
susţinut că toate plângerile lor au fost examinate superficial şi că toate probele
împotriva lor au fost obţinute prin mijloace violente şi ilegale.
6. Constatările Curţii Supreme de Justiţie din 22 octombrie 2002

55. Curtea Supremă de Justiţie a reexaminat constatările Curţii de Apel şi a
constatat că acea instanţă a adoptat o hotărâre legală. În special, ea a constatat
că instanţa ierarhic inferioară nu şi-a bazat hotărârea sa doar pe declaraţiile
co-acuzaţilor, dar şi pe alte probe, deşi recunoaşterile vinovăţiei au stat la
baza condamnărilor reclamanţilor.
56. Instanţa de judecată a citat părţile relevante ale declaraţiilor făcute de
către co-acuzaţi, inclusiv reclamanţii, şi a subliniat că în fiecare caz
declaraţiile au fost făcute în prezenţa avocaţilor şi au fost deseori înregistrate
video; în acele înregistrări video nu au fost depistate semne ale maltratării sau
influenţei necorespunzătoare. Instanţa a notat că primul reclamant a făcut
declaraţii în timpul interogatoriului din 7 noiembrie 2000 şi că cel de-al doilea
reclamant a făcut declaraţii în timpul interogatoriilor din 16 noiembrie şi 1

decembrie 2000.
57. De asemenea, instanţa a constatat că „nu este adevărat faptul că
declaraţiile au fost făcute sub influenţa metodelor ilegale folosite de poliţie. În
timpul şedinţelor de judecată, instanţa a verificat aceste argumente şi ele nu
au fost confirmate”.
Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamanţilor.
58. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală, în vigoare în

acea perioadă, sunt următoarele:
Articolul 55
„... Probele obţinute cu încălcarea prevederilor prezentului Cod sau neexaminate în

modul cuvenit în şedinţă judiciară nu pot constitui temeiul sentinţei sau al altor hotărîri
judecătoreşti şi documente procesuale.”
Articolul 62
„... Primul interogatoriu al bănuitului reţinut sau arestat este efectuat numai în prezenţa
unui apărător, ales [de bănuit] sau numit din oficiu.”
Articolul 90
„Temeiurile pornirii procesului penal sînt:
(1) Declaraţii sau scrisori emanate de la cetăţeni; …
… (6) descoperirea nemijlocită de către organul de cercetare penală; de către

anchetatorul penal, procuror, judecător sau instanţa de judecată a elementelor unei
infracţiuni.
Procesul poate fi pornit în cazurile, cînd există date suficiente cu privire la infracţiunea
savîrşită.”
Articolul 93
„... Asupra declaraţiei sau a sesizării primite trebuie să se adopte, în termen de cel mult
3 zile, iar în cazul necesităţii de a efectua un control suplimentar – în termen de cel mult
15 zile, una din următoarele hotărîri:
(1) de a porni procesul penal;
(2) de a refuza pornirea procesului penal;
(3) de a înainta declaraţia sau sesizarea organului competent pentru examinare. ...
Hotărîrea, adoptată în conformitate cu stipulările alineatelor trei şi patru ale

prezentului articol, se va comunica celui care a făcut declaraţia sau sesizarea.”
Articolul 110
„Dacă o cauză este complicată sau de mari proporţii, ancheta preliminară poate fi
încredinţată cîtorva anchetatori. Despre aceasta se face menţiune în ordonanţa de pornire
a procesului sau se întocmeşte o ordonanţă aparte. ... În acest caz bănuitului,
învinuitului, ... li se aduc la cunoştinţă numele tuturor anchetatorilor penali, şi totodată,
li se lămureşte că au dreptul să recuze pe oricare din ei.”
Articolul 380
„Locul de arest preventiv pentru deţinerea persoanelor, faţă de care se aplică măsura
arestării preventive, sînt izolatoarele de anchetă penală. În unele cazuri aceste persoane
pot fi deţinute la închisoare, în locul de deţinere a celor reţinuţi, ...
În locul de deţinere a celor reţinuţi preveniţii pot fi deţinuţi cel mult trei zile. Dacă
preveniţii nu pot fi aduşi la izolatorul de anchetă penală din cauza depărtării acestuia sau
din lipsa căilor de comunicaţie cuvenite, preveniţii pot fi deţinuţi în locurile de deţinere
a celor reţinuţi un termen mai îndelungat, dar nu mai mult de 30 de zile. ...”
ÎN DREPT
59. Reclamanţii s-au plâns în temeiul articolului 3 al Convenţiei, susţinând

că poliţia i-a maltratat în luna noiembrie 2000 şi nu a investigat, în mod
corespunzător, acuzaţiile lor cu privire la maltratare; că primului reclamant nu
i s-a acordat asistenţă medicală suficientă la 4 noiembrie 2000 şi că nu a fost
efectuată o investigaţie cu privire la plângerea celui de-al doilea reclamant din
20 decembrie 2000; că ei au fost deţinuţi în condiţii inumane şi degradante; că
autorităţile au permis maltratarea reclamanţilor de către alţi deţinuţi în anul
2003 şi nu au investigat, în mod corespunzător, plângerile lor cu privire la
această maltratare. Articolul 3 prevede următoarele:
degradante.”
1. Admisibilitatea pretenţiilor formulate în temeiul articolului 3 al

Convenţiei
60. Reclamanţii s-au plâns de omisiunea administraţiei închisorii de a
preveni atacurile din partea altor deţinuţi în lunile aprilie şi septembrie 2003
(a se vedea paragrafele 29 şi 30 de mai sus). De asemenea, ei au susţinut că
autorităţile nu au investigat, în mod corespunzător, plângerile lor cu privire la

maltratarea de către alţi deţinuţi.
61. Guvernul nu a fost de acord, făcând referire la măsurile speciale luate
de către administraţia tuturor celor trei închisori în care au fost deţinuţi
reclamanţii în anul 2003 (a se vedea paragrafele 29 şi 30 de mai sus). De
asemenea, el a prezentat copii ale mai multor rapoarte cu privire la
investigaţiile celor două atacuri. Guvernul a subliniat că de fiecare dată
reclamanţii au refuzat să coopereze şi nu au cerut continuarea investigaţiei,
explicând că ei înşişi şi-au cauzat leziunile în timpul activităţilor sportive.
62. Curtea consideră că nu a fost dovedit dincolo de un dubiu rezonabil şi
că nici nu poate fi, în mod rezonabil, prezumat faptul că autorităţile au ştiut
despre vreun risc de atac asupra reclamanţilor din partea altor deţinuţi şi că au
putut să prevină astfel de atacuri. Se pare că reclamanţii au informat
administraţia despre teama lor de un atac doar o singură dată, în închisoarea
nr. 29/13, şi că ei şi-au exprimat dorinţa de a fi transferaţi în închisoarea nr.
29/4. Ca rezultat, ei au fost transferaţi în închisoarea nr. 29/4 şi nu existau
motive de a presupune că exista riscul ca ei să fie atacaţi acolo (a se vedea
paragraful 29 de mai sus). După primul atac, autorităţile erau atente faţă de
posibilitatea unei ameninţări continue şi i-au plasat pe reclamanţi într-o celulă
separată în închisoarea nr. 29/15, avertizându-i despre întâlniri cu alţi deţinuţi
în zonele comune. Curtea consideră că aceştia au fost paşi rezonabili pentru a-
i proteja pe reclamanţi împotriva unui posibil pericol, asigurând, totodată,
dreptul acestora de a contacta cu alţi deţinuţi. Nu există probe în dosar care ar
susţine declaraţia reclamanţilor că personalul care asigura securitatea ar fi
lăsat deschisă vreo barieră pentru a facilita un atac. Mai mult, se pare că în
fiecare caz atacatorii erau persoane care erau deţinute împreună cu
reclamanţii, şi că, prin urmare, nu exista vreo barieră fizică pentru a ajunge la
reclamanţi în zonele comune.
Astfel, nu poate fi susţinut faptul că autorităţile au putut să prevină
atacurile, deoarece acestea au întreprins acţiuni rezonabile pentru a-i proteja
pe reclamanţi. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă
ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al
Convenţiei.
63. În ceea ce priveşte investigarea atacurilor din anul 2003, Curtea
notează că administraţia închisorii şi procuratura au iniţiat investigaţii pentru
a identifica făptuitorii şi că unii dintre atacatori au fost identificaţi. Totuşi,
spre deosebire de acţiunile lor în ceea ce priveşte pretinsa maltratare în anul
2000, reclamanţii nu au depus vreo plângere şi nu au insistat asupra
continuării investigaţiei după refuzul de pornire a procesului penal cu privire
la atacurile din anul 2003. Mai mult, spre deosebire de „verificarea” din anul
2000 (a se vedea paragraful 77 de mai jos), investigaţiile desfăşurate în anul
2003 au avut ca rezultat decizii care se refereau expres la refuzul de pornire a
procesului penal (a se vedea paragraful 30 de mai sus). Aceste decizii puteau
fi contestate în instanţa de judecată, însă reclamanţii şi avocaţii lor nu au făcut

acest lucru.
Prin urmare, rezultă că această pretenţie trebuie respinsă pentru
neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4
al Convenţiei.
64. De asemenea, reclamanţii au susţinut, pentru prima dată în observaţiile
lor din 5 aprilie 2007, că ei au fost deţinuţi în închisoare în perioada
noiembrie 2000 şi aprilie 2001 în condiţii care constituiau tratament inuman
şi degradant, contrar articolului 3. Curtea notează că această declaraţie a fost
făcută după şase ani de la evenimentele relevante. Prin urmare, această
pretenţie a fost depusă în afara termenului prevăzut în articolul 35 § 1 al
Convenţiei şi trebuie respinsă ca fiind inadmisibilă în conformitate cu
65. Având în vedere argumentele şi materialele din dosar, Curtea
consideră că celelalte pretenţii ale reclamanţilor formulate în temeiul
articolului 3 al Convenţiei (şi anume, pretinsa lor maltratare în anul 2000,
omisiunea de a investiga, în mod corespunzător, acuzaţiile lor cu privire la o
astfel de maltratare şi pretinsa omisiune de a acorda asistenţă medicală
suficientă) ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase
încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun temei
pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară
aceste pretenţii admisibile.
2. Fondul
a. Pretinsa maltratare în luna noiembrie 2000

66. Reclamanţii au pretins că ei au fost maltrataţi de către organele de
cercetare penală la începutul lunii noiembrie 2000 pentru a obţine de la ei
declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei. Ei s-au referit la rezultatele
examinărilor medicale care dovedeau că ei aveau leziuni, unele dintre care
erau diferite de cele notate de către medicii ruşi în rapoartele lor medicale din
31 octombrie 2000. De asemenea, ei s-au referit la refuzul autorităţilor de a
investiga plângerile lor suplimentare cu privire la maltratarea care a avut loc
după 8 noiembrie 2000.
67. Guvernul nu a fost de acord. El a declarat că reclamanţilor le-au fost
cauzate leziuni în timpul reţinerii lor de către autorităţile ruse, după cum
rezulta clar din rapoartele medicale întocmite în Rusia, care mai târziu au fost
confirmate de rapoarte similare întocmite în Republica Moldova.
68. Curtea reiterează principiile generale dezvoltate în jurisprudenţa sa cu
privire la acuzaţiile de maltratare a persoanelor în timpul aflării lor în detenţie
(a se vedea, spre exemplu, Assenov and Others v. Bulgaria, 28 octombrie
1998, §§ 92-94, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII). În special,
atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni, în timp ce ea se află în
detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de leziune va crea o
puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea,

Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina
statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost
cauzate leziunile, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul
articolului 3 al Convenţiei (Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 87,
ECHR 1999-V, şi Pruneanu v. Moldova, nr. 6888/03, § 43, 16 ianuarie 2007).
69. Curtea notează că reclamanţii au fost examinaţi de două ori de către
medici pentru a se verifica prezenţa leziunilor pe corpurile lor: la 31
octombrie 2000, în Rusia, şi la 4 noiembrie 2000, în Republica Moldova.
Raportul medical întocmit în Republica Moldova a constatat mai multe
leziuni care nu au fost menţionate în raportul pregătit în Rusia. În special, pe
lângă câteva noi vânătăi pe cap şi la încheieturi, ambii reclamanţi aveau
leziuni pe tălpile picioarelor lor (a se vedea paragrafele 8 şi 13 de mai sus).
Curtea notează că la transferul reclamanţilor în Republica Moldova nu s-a
făcut vreo menţiune cu privire la aceste leziuni suplimentare, anchetatorul
penal semnând o declaraţie că atât reclamanţii, cât şi autorităţile moldoveneşti
nu au invocat vreo chestiune (a se vedea paragraful 9 de mai sus).
70. Decizia autorităţilor moldoveneşti de a nu-i supune pe reclamanţi unei
examinări medicale imediat după sosirea lor poate însemna, în opinia Curţii,
doar faptul că constatările făcute de către expertul medical rus cu privire la
leziunile reclamanţilor erau încă valabile la data transferului lor în Republica
Moldova. Prin urmare, trebuie presupus faptul că reclamanţii erau în aceeaşi
stare medicală ca cea descrisă în certificatele medicale ruseşti datate din 31
octombrie 2001.
71. În continuare, Curtea notează că la transferul primului reclamant în
Republica Moldova la 3 noiembrie 2000, nu s-a făcut vreo menţiune cu
privire la vreo stare medicală care să necesite asistenţă medicală. Totuşi, după
o zi de aflare în detenţie a fost cerută o intervenţie medicală de urgenţă, iar
medicii au constatat că starea acestuia era suficient de gravă pentru a
recomanda tratamentul lui în staţionar (a se vedea paragraful 11 de mai sus).
Primul reclamant a pretins că starea sa a fost cauzată de maltratare. Guvernul
nu a oferit vreo explicaţie rezonabilă pentru cauza acestei urgenţe. Mai mult,
el nu a oferit o explicaţie plauzibilă cel puţin pentru unele din leziunile
cauzate ambilor reclamanţi în timpul aflării lor în detenţie în Republica
Moldova. În special, indiferent de cauza celorlalte leziuni, leziunile de pe
tălpile picioarelor reclamanţilor (similare celor cauzate prin practica
cunoscută drept falaka) nu puteau fi cauzate ca urmare a unei rezistenţe opuse
în timpul reţinerii lor sau detenţiei. Astfel de leziuni dovedesc o intenţie clară
de a cauza dureri severe şi poate fi considerată doar tortură în sensul
articolului 3 al Convenţiei (a se vedea Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, §
65, 4 aprilie 2006).
72. Curtea notează argumentele Guvernului că reclamanţii înşişi, atunci
când au fost interogaţi de către un procuror, nu au confirmat că ei au fost
maltrataţi. De asemenea, ea observă că reclamanţii au fost interogaţi în timp
ce încă erau deţinuţi în Comisariatul General de Poliţie al municipiului

Chişinău, unde ei se aflau sub controlul deplin al poliţiştilor acuzaţi de
maltratarea lor. Curtea a constatat deja că, spre deosebire de detenţia într-un
izolator de anchetă, detenţia unei persoane acuzate în incinta organului de
urmărire penală crea condiţii suplimentare pentru abuz (Stepuleac v.
Moldova, nr. 8207/06, § 63, 6 noiembrie 2007).
73. Mai mult, după maltratarea iniţială reclamanţilor nu li s-a permis să se
întâlnească cu avocaţii lor timp de câteva zile, fapt care trebuia să-i fi făcut să
se simtă şi mai vulnerabili faţă de orice abuz. În acest sens, Curtea notează că
un procuror şi o instanţă de judecată au recunoscut că avocaţii reclamanţilor
au fost împiedicaţi să aibă acces la clienţii lor (a se vedea paragrafele 23 şi 26
de mai sus). Curtea constată că este deosebit de alarmant faptul că reclamanţii
au fost lipsiţi de accesul la avocaţii lor în timpul primelor zile cruciale ale
detenţiei lor şi nu li s-a acordat chiar şi ulterior posibilitatea de a beneficia pe
deplin de consultanţă juridică. Această omisiune a autorităţilor de a acorda
avocaţilor acces la clienţii lor a fost una deosebit de gravă din cauza
acuzaţiilor credibile făcute de către avocaţi că clienţii lor erau maltrataţi
pentru a obţine de la ei recunoaşterea vinovăţiei. Având în vedere maltratarea
reclamanţilor la 4 noiembrie 2000, cu privire la care autorităţile dispuneau de
probe, şi starea de frică la care au fost supuşi reclamanţii de către autorităţi
prin lăsarea lor la mila aceloraşi persoane cărora le poate fi atribuită
maltratarea, este deosebit de frapant faptul că mai multe plângeri grave făcute
de către avocaţi au fost respinse de către diferite autorităţi prin răspunsuri
formale, făcându-se referire la omisiunea reclamanţilor de a depune plângeri
personal.
74. În astfel de circumstanţe şi având în vedere plângerile cu privire la
maltratare făcute de către avocaţii reclamanţilor împreună cu probele
medicale referitoare la o astfel de maltratare, Curtea consideră că absenţa unei
plângeri depuse personal de către reclamanţi în primele lor zile de detenţie nu
afectează constatările sale de mai sus cu privire la maltratarea lor.
75. După ce reclamanţii au fost supuşi torturii la 3-4 noiembrie 2000, ei
aveau un temei rezonabil să le fie frică de posibila maltratare ulterioară de
către aceeiaşi poliţişti, care deţineau controlul asupra cauzei şi asupra
acuzaţilor. Astfel, omisiunea de a-i transfera pe reclamanţi la 4 noiembrie
2000 într-un loc sigur trebuie considerată o continuare a maltratării la care ei
au fost supuşi.
b. Eficienţa investigaţiei maltratării din luna noiembrie 2000

76. Reclamanţii s-au mai plâns de insuficienţa investigaţiei plângerilor lor
cu privire la maltratarea din anul 2000. Ei s-au referit la refuzul autorităţilor
de a porni un proces penal cu privire la acuzaţiile lor de maltratare, în special,
în perioada de la 5 până la 8 noiembrie 2000 şi omisiunea de a da vreun
răspuns la plângerea celui de-al doilea reclamant din 20 decembrie 2000 (a se
77. Guvernul a prezentat o scrisoare de la Procuratura Generală datată din

9 ianuarie 2007, potrivit căreia a fost efectuată o verificare a acuzaţiei
reclamanţilor, care a conchis că nu a avut loc maltratarea acestora. Mai mult,
aceştia nu s-au plâns personal de maltratare. Scrisoarea nu a specificat data
verificării şi nici nu a dat alte detalii. Guvernul nu a anexat copia vreunei
decizii adoptate la sfârşitul acelei verificări.
78. Curtea face referire la principiile generale dezvoltate în jurisprudenţa
sa referitoare la modalitatea de a efectua investigaţii cu privire la acuzaţii
grave de maltratare (a se vedea, spre exemplu, Labita v. Italy [GC], nr.
26772/95, §§ 131-133, ECHR 2000-IV; Tanrıkulu v. Turkey [GC], nr.
23763/94, § 104, ECHR 1999-IV; Kaya v. Turkey, 19 februarie 1998, § 87,
Reports 1998-I, şi Assenov and Others, citată mai sus, § 103).
79. Curtea notează că examinarea medicală de la 4 noiembrie 2000 a fost
efectuată ca urmare a unei cereri a avocaţilor, ci nu ca urmare a unei cereri a
vreunuia dintre reclamanţi. Acest fapt contrazice argumentul Guvernului că,
în lipsa unei plângeri personale din partea unei persoane acuzate, autorităţile
nu pot reacţiona. Mai mult, o astfel de poziţie este contrară jurisprudenţei
Curţii, deoarece o autoritate de stat care îşi dă seama că poate avea loc un
tratament contrar articolului 3 trebuie să reacţioneze din proprie iniţiativă (a
se vedea, mutatis mutandis, Aksoy v. Turkey, 18 decembrie 1996, § 65,
Reports 1996-VI; şi Ostrovar v. Moldova (dec.) nr. 35207/03, 22 martie
2005). Aceasta este şi o cerinţă a legislaţiei naţionale (a se vedea articolul 90
al Codului de procedură penală, citat în paragraful 58 de mai sus).
80. În continuare, Curtea notează că, în pofida asigurărilor din partea
Procuraturii Generale cu privire la o „verificare” a pretinsei maltratări în luna
noiembrie 2000 (a se vedea paragrafele 24 şi 77 de mai sus), Guvernul nu a
prezentat o copie a unui astfel de document şi nici nu a dat alte detalii, cum ar
fi data verificării sau numele persoanei care a efectuat-o.
81. Mai mult, maltratarea unei persoane deţinute trebuie considerată o
infracţiune gravă şi Curtea consideră necorespunzător ca examinarea
plângerilor de o asemenea natură să fie făcută printr-o simplă „verificare”,
ceea ce este, astfel, în afara unei proceduri penale obişnuite. Într-adevăr,
legislaţia naţională prevede ca răspuns la o acuzaţie de o astfel de maltratare
una din trei urmări: pornirea unui proces penal, refuzul de a porni un proces
penal sau transmiterea plângerii la autoritatea competentă pentru adoptarea
uneia din deciziile de mai sus (a se vedea articolul 93 al Codului de procedură
penală, paragraful 58 de mai sus). O astfel de decizie poate fi contestată în
instanţa de judecată. Guvernul nu a prezentat o copie a vreunei decizii cu
privire la plângerile avocaţilor reclamanţilor referitoare la pretinsa maltratare
(spre deosebire de deciziile care se refereau expres la atacurile din anul 2003,
a se vedea paragraful 30 de mai sus).
82. De asemenea, Curtea notează că în răspunsul la plângerea celui de-al
doilea reclamant din 20 decembrie 2000, după cum se pretinde, procuratura l-
a informat pe acesta despre dreptul său de a se adresa instanţei de judecată
care examina cauza sa, însă ultima a transmis plângerea procuraturii fără vreo
urmare. Acest lucru a însemnat, în practică, faptul că plângerea nu a fost
examinată deloc.
83. Curtea conchide că chiar dacă se presupune faptul că a fost efectuată o
„verificare” a plângerilor reclamanţilor, acele măsuri şi examinarea plângerii
celui de-al doilea reclamant din 20 decembrie 2000 nu întrunesc cerinţele
unei investigaţii detaliate, în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei.
84. Singurele documente prezentate Curţii, care arată că autorităţile
competente au examinat plângerea reclamanţilor cu privire la maltratare sunt
hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesul penal împotriva lor. Instanţele
s-au referit la lipsa din dosar a vreunei probe cu privire la maltratare, folosind
acest lucru ca temei pentru respingerea argumentului reclamanţilor că cauza
împotriva lor s-a bazat pe probe obţinute prin maltratare. Guvernul a invocat
aceste constatări ale instanţelor judecătoreşti. Totuşi, Curtea consideră că
analiza instanţelor judecătoreşti naţionale făcută după aproximativ doi ani de
la evenimentele de care s-au plâns reclamanţii şi care s-a limitat la
examinarea documentelor din dosar, nu poate remedia în niciun fel omisiunea
de a efectua o investigaţie detaliată imediat după evenimente.
c. Asistenţa medicală acordată reclamanţilor în anul 2000

85. În continuare, reclamanţii s-au plâns de omisiunea de a le acorda
tratamentul medical corespunzător când acesta a fost necesar şi solicitat. În
special, primului reclamant nu i s-a permis să fie internat în spital în pofida
recomandării echipei medicale de urgenţă la 4 noiembrie 2000 (a se vedea
paragraful 11 de mai sus). La 20 decembrie 2000, al doilea reclamant a cerut
asistenţă medicală pentru mâna sa, simţind că aceasta şi-a pierdut
funcţionalitatea (a se vedea paragraful 27 de mai sus), însă el nu a primit nici
asistenţă şi niciun răspuns.
86. Guvernul a susţinut că reclamanţilor li s-a acordat toată asistenţa
medicală necesară.
87. Curtea reiterează că, deşi articolul 3 al Convenţiei nu poate fi
de sănătate, el totuşi impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a
persoanelor private de libertate, de exemplu, prin a le acorda asistenţa
medicală necesară (a se vedea Hurtado v. Switzerland, 28 ianuarie 1994, § 79,
Seria A nr. 280-A; şi Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 77, 4 octombrie
2005).
88. Ea observă că la 4 noiembrie 2000 o echipă medicală de urgenţă l-a
examinat pe primul reclamant şi a recomandat tratamentul lui în staţionar,
care a fost refuzat din cauza pericolului deosebit pe care-l prezenta
reclamantul (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Deoarece medicii au
recomandat tratamentul în staţionar, Curtea conchide că, indiferent de
asistenţa medicală disponibilă la Comisariatul General de Poliţie al
municipiului Chişinău, echipa de urgenţă a considerat-o insuficientă pentru

starea primului reclamant.
89. Curtea este conştientă de necesitatea de a lua în consideraţie măsurile
de securitate atunci când persoanelor deţinute li se acordă asistenţă medicală.
Totuşi, ea observă că motivele de securitate nu pot fi interpretate că
exonerând autorităţile de obligaţia de a acorda asistenţa medicală
corespunzătoare solicitată de către o persoană deţinută. În această cauză,
măsurilor de securitate li s-a acordat o prioritate absolută, fără vreo încercare
de a găsi soluţii alternative pentru problema cu care s-a confruntat organul de
urmărire penală. Astfel de alternative puteau să includă plasarea primului
reclamant sub supraveghere într-un spital civil sau transferul acestuia în
spitalul penitenciar din oraşul Cricova, care oferea un nivel de securitate
sporit. În schimb, autorităţile au ales să-l lase pe reclamant în detenţie, deşi
ele cunoşteau că nivelul asistenţei medicale disponibile acolo era insuficient.
Prin urmare, ele l-au supus pe primul reclamant la suferinţe care depăşesc
nivelul minim de severitate necesar pentru aplicarea articolului 3 al
Convenţiei.
90. Curtea face referire la constatările sale (a se vedea paragrafele 82-84
de mai sus) cu privire la modul în care a fost examinată plângerea celui de-al
doilea reclamant din 20 decembrie 2000. Acea plângere a inclus, în afară de o
referire clară la maltratarea sa de către poliţie la 4 noiembrie 2000, o cerere de
tratare a mânii sale, care, după cum a pretins el, ca rezultat al maltratării, şi-a
pierdut funcţionalitatea. În dosar nu există nimic care ar dovedi că cel de-al
doilea reclamant a fost examinat de un medic ca urmare a acestei plângeri, iar
Guvernul nu a prezentat vreun argument în acest sens.
91. Curtea conchide că, contrar articolului 3, ambii reclamanţi au fost
lipsiţi de asistenţa medicală pe care ei au solicitat-o pe când se aflau în
detenţie.
d. Concluzie
92. Curtea constată că, prin supunerea reclamanţilor la tortură, la 4
noiembrie 2000, şi omisiunea de a-i transfera ulterior într-un loc sigur,
omisiunea de a investiga în mod corespunzător plângerile lor credibile cu
privire la maltratare şi de a le acorda asistenţa medicală necesară, autorităţile
au încălcat prevederile articolului 3 al Convenţiei.
93. Reclamanţii s-au plâns în temeiul articolului 6 al Convenţiei din cauza

condamnării lor arbitrare. Partea relevantă a articolului 6 prevede
următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale ... de către
o instanţă … care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată
împotriva sa. ...”
1. Admisibilitatea
94. Având în vedere argumentele şi materialele din dosar, Curtea
consideră că pretenţia reclamanţilor formulată în temeiul articolului 6 § 1 al
Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase
încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun temei
pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară
această pretenţie admisibilă.
2. Fondul
a. Argumentele părţilor
95. Reclamanţii au pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că
condamnarea lor s-a bazat pe probe obţinute ca rezultat al maltratării şi în
lipsa probelor reale cu privire la vinovăţia lor. Ei au adăugat că lor nu li s-a
permis să se întâlnească cu un avocat timp de 24 de ore după plasarea lor în
detenţie în Republica Moldova şi că nu li s-a permis de facto să aibă astfel de
întrevederi în perioada 4-8 noiembrie 2000 şi ulterior; şi că nu li s-a permis să
se întâlnească cu avocaţii lor în condiţii de confidenţialitate.
96. Guvernul nu a fost de acord şi a analizat probele din dosar cu privire la
fiecare acuzaţie adusă reclamanţilor, pentru a dovedi că aceştia au fost
condamnaţi în mod corect. Mai mult, condamnarea reclamanţilor nu s-a bazat
pe probe obţinute ca rezultat al maltratării. Recunoaşterea de către ei a
vinovăţiei lor nu a constituit o parte importantă a hotărârilor judecătoreşti,
deoarece recunoaşterea vinovăţiei de către ceilalţi acuzaţi ar fi fost suficientă
pentru condamnarea reclamanţilor. Mai mult, reclamanţii au fost asistaţi de
către avocaţii lor fără vreo restricţie cu privire la frecvenţa sau durata
întrevederilor lor. Confidenţialitatea întrevederilor a fost respectată şi nu
există vreo probă care să dovedească contrariul.
b. Aprecierea Curţii
(i) Principii generale

97. Curtea reiterează că nu este funcţia sa de a examina erorile de fapt sau
de drept care se pretinde că au fost comise de către o instanţă de judecată
naţională, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturile
şi libertăţile protejate prin Convenţie. Deşi articolul 6 garantează dreptul la un
proces echitabil, el nu instituie, ca atare, reguli cu privire la admisibilitatea
probelor, ceea ce reprezintă chestiuni care trebuie, în primul rând, să fie
reglementate de legislaţia naţională (a se vedea Schenk v. Switzerland,
12 iulie 1988, §§ 45-46, Seria A nr. 140; Teixeira de Castro v. Portugal,
9 iunie 1998, § 34, Reports 1998-IV; şi Heglas v. the Czech Republic,

nr. 5935/02, § 84, 1 martie 2007).
98. Ca o chestiune de principiu, nu este sarcina Curţii de a determina dacă
anumite categorii de probe – spre exemplu, probele obţinute în mod ilegal, în
sensul legislaţiei naţionale – pot fi admisibile. Chestiunea la care trebuie de
răspuns este dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost
obţinute probele, a fost echitabilă. Acest lucru implică o examinare a
ilegalităţii în cauză şi, unde este vorba de o violare a unui alt drept prevăzut
de Convenţie, a naturii violării constatate (a se vedea, inter alia, Khan, nr.
35394/97, § 34, ECHR-V; P.G. and J.H. v. the United Kingdom, nr.
44787/98, § 76, ECHR 2001-IX; şi Allan v. the United Kingdom, nr.
48539/99, § 42, ECHR 2002-IX).
99. În ceea ce priveşte examinarea naturii violării constatate a Convenţiei,
Curtea reiterează că ea acordă o atenţie deosebită folosirii în procedurile
penale a probelor obţinute prin măsuri constatate ca fiind contrare articolului
3. Folosirea unor astfel de probe, obţinute ca rezultat al unei violări a unuia
din drepturile esenţiale garantate de Convenţie, ridică întotdeauna chestiuni
serioase cu privire la echitatea procedurilor (a se vedea İçöz v. Turkey (dec.),
nr. 54919/00, 9 ianuarie 2003; Jalloh v. Germany [GC], nr. 54810/00, §§ 99
şi 104, ECHR 2006-...; Göçmen v. Turkey, nr. 72000/01, § 73, 17 octombrie
2006; şi Harutyunyan v. Armenia, nr. 36549/03, § 63, ECHR 2007-...).
100. În special, Curtea a constatat că folosirea ca parte a probelor în
procedurile penale ale declaraţiilor obţinute ca rezultat al torturii atrage după
sine inechitatea întregii proceduri, indiferent de faptul dacă admiterea
probelor a fost decisivă pentru condamnarea reclamantului (a se vedea
Harutyunyan, citată mai sus, §§ 63 şi 66). Punerea la baza unei condamnări a
probelor obţinute ca rezultat al actelor de tortură „permite indirect legalizarea
unei forme de comportament condamnabil din punct de vedere moral pe care
autorii articolului 3 au dorit să-l interzică sau, cu alte cuvinte, „permite
brutalitatea sub acoperirea legii”” (a se vedea Jalloh, citată mai sus, § 105).
(ii) Aplicarea acestor principii în această cauză
101. Curtea face referire la constatările sale că reclamanţii au fost
maltrataţi la 4 noiembrie 2000 (a se vedea paragrafele 71 şi 92 de mai sus) cu
scopul de a obţine de la ei recunoaşterea vinovăţiei şi că acea maltratare a
constituit tortură. Având în vedere constatările sale de mai jos, Curtea
consideră că nu este necesar de a examina argumentul reclamanţilor că ei au
fost supuşi ulterior maltratării în perioada cuprinsă între 4 şi 8 noiembrie
2000, declaraţii pe care ei nu au putut să le susţină prin probe din cauza lipsei
unei investigaţii corespunzătoare cu privire la aceste acuzaţii (a se vedea
102. Curtea a constatat că după maltratarea lor la 4 noiembrie 2000 şi după
obţinerea la 5 noiembrie 2000, ca urmare a acesteia, a probelor, autorităţile, în
mod conştient, i-au lăsat pe reclamanţi sub controlul deplin al celor care i-au
maltratat. Ea a constatat că acest lucru în sine a constituit o continuare a

maltratării, contrar articolului 3 (a se vedea paragrafele 71-75 de mai sus).
103. Reclamanţii au făcut mai multe declaraţii auto-incriminatorii la 7 şi 8
noiembrie 2000, în care ei şi-au recunoscut în întregime vinovăţia în
comiterea infracţiunilor de care au fost învinuiţi. Curtea face referire la
constatarea sa (a se vedea paragraful 73 de mai sus) că ei nu au avut vreun
contact cu avocaţii lor în perioada 4-8 noiembrie 2000 şi că ei au făcut
declaraţiile lor iniţiale, fără a beneficia de consultanţă juridică.
104. Curtea consideră că declaraţiile obţinute de la reclamanţi în astfel de
circumstanţe, ca urmare a torturării lor şi în timp ce ei au fost lipsiţi de orice
asistenţă din partea avocaţilor lor, cu excepţia intervenţiei acestora la 4
noiembrie 2000, şi confruntaţi cu o lipsă totală de reacţie din partea
autorităţilor la plângerile avocaţilor lor (a se vedea paragraful 83 de mai sus)
cad în categoria declaraţiilor care nu ar trebui niciodată să fie admise în
procedurile penale, deoarece folosirea unor astfel de probe ar face astfel de
proceduri inechitabile în ansamblu, indiferent dacă instanţele de judecată s-au
bazat şi pe alte probe (a se vedea paragraful 100 de mai sus).
105. Deoarece reclamanţii în această cauză au fost supuşi torturii, Curtea
nu consideră necesar de a stabili măsura în care instanţele judecătoreşti
naţionale s-au bazat pe probele obţinute ca rezultat al acesteia şi dacă astfel de
probe au fost determinante pentru condamnarea reclamanţilor. Simplul fapt că
instanţele judecătoreşti naţionale s-au bazat de fapt pe probe obţinute ca
rezultat al torturii face ca procesul în întregime să fie inechitabil.
106. În astfel de circumstanţe, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al
Convenţiei.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLELOR 6 § 3 ŞI 13 ALE

CONVENŢIEI
107. In fine, reclamanţii s-au plâns în temeiul articolelor 6 § 3 şi 13 ale

Convenţiei de imposibilitatea de a se întâlni cu avocaţii lor şi de a face acest
lucru în condiţii de confidenţialitate, precum şi de lipsa vreunui răspuns sau
măsuri ca urmare a plângerilor lor de maltratare.
„3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
(b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
(c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el … .”

oficiale.”
108. Curtea consideră că, având în vedere constatările sale cu privire la
pretenţiile formulate în temeiul articolelor 3 şi 6 § 1 ale Convenţiei, nu se
impune vreo chestiune separată prin prisma articolelor 6 § 3 şi 13.

A. Prejudiciul
110. Fiecare reclamant a pretins câte 150,000 euro (EUR) cu titlu de

prejudiciu moral care le-a fost cauzat ca rezultat al maltratării în luna
noiembrie 2000 şi în lunile aprilie şi septembrie 2003.
111. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de către reclamanţi şi a
susţinut că nu a avut loc vreo violare a vreunei prevederi a Convenţiei. În
orice caz, sumele pretinse erau excesive şi nu au fost aduse probe cu privire la
suferinţe sau la alte pierderi. El a cerut Curţii să respingă pretenţiile
reclamanţilor cu titlu de satisfacţie echitabilă.
112. Curtea consideră că reclamanţilor trebuia să le fi fost cauzate stres şi
nelinişte ca rezultat al încălcărilor drepturilor lor, mai ales a maltratării lor şi a
omisiunii de a o investiga în mod corespunzător, la fel ca şi folosirea ulterior
a probelor obţinute prin maltratare în procesul lor. Totuşi, sumele pretinse
sunt excesive. Bazându-se pe materialele aflate în posesia sa, Curtea acordă
fiecărui reclamant câte EUR 8,000 cu titlu de prejudiciu moral, plus orice
taxă pe valoare adăugată care ar putea fi percepută (a se vedea Popovici,
113. De asemenea, Curtea consideră că în cazul în care, după cum este şi
în această cauză, o persoană a fost condamnată în urma unor proceduri care s-
au desfăşurat cu încălcări ale cerinţelor prevăzute de articolul 6 al Convenţiei,
o rejudecare sau redeschidere a cauzei, dacă este cerută, reprezintă, în
principiu, o modalitate adecvată de redresare a violării (a se vedea Öcalan
v. Turkey [GC], nr. 46221/99, § 210, ECHR 2005-IV şi Popovici, citată mai
sus, § 87).
114. Reclamanţii au pretins EUR 1,600 cu titlu de costuri de reprezentare

în faţa Curţii şi 9,117 lei moldoveneşti (EUR 575) cu titlu de asistenţă
judiciară în procedurile naţionale. Ei s-au bazat pe un contract încheiat cu
reprezentantul lor în acest sens şi datat din 7 martie 2007.
115. Guvernul a contestat suma pretinsă pentru reprezentare, numind-o
excesivă şi ireală având în vedere situaţia economică din ţară şi salariul mediu
lunar. El şi-a exprimat îndoiala că contractul încheiat între soţia unuia dintre
reclamanţi şi un avocat pentru reprezentarea în faţa Curţii era real şi a făcut
referire la omisiunea avocatului de a specifica serviciile prestate clienţilor săi
şi onorariul pe oră perceput de acesta.
rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost realmente
angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu,
Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004-III).
117. În această cauză, Curtea nu are vreun motiv de a pune la îndoială
validitatea contractului prezentat de către reclamanţi, deoarece Guvernul nu
şi-a susţinut în vreun fel motivul dubiilor sale în acest sens. De asemenea,
Curtea consideră că lipsa unei liste detaliate a orelor lucrate de către avocat
asupra cauzei, deşi afectează posibilitatea Guvernului de a se expune asupra
nivelului cheltuielilor şi posibilitatea Curţii de a decide această chestiune, nu
este un motiv pentru respingerea în întregime a pretenţiei formulate cu titlu de
compensaţii. Având în vedere faza avansată a procedurilor la care avocatul
reclamanţilor a preluat cauza (după comunicarea cererii către Guvern),
precum şi complexitatea cauzei, numărul pretenţiilor declarate admisibile de
către Curte şi cheltuielile de traducere, confirmate prin documentele
relevante, ea acordă reclamanţilor EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli
minus EUR 850 primiţi cu titlu de asistenţă judiciară de la Consiliul Europei,
plus orice taxă pe valoare adăugată care ar putea fi percepută.


1. Declară inadmisibile pretenţiile formulate în temeiul articolului 3 al
Convenţiei cu privire la pretinsa omisiune de a preveni atacurile din anul
2003 şi de a investiga acele atacuri, precum şi condiţiile degradante de

detenţie, iar restul cererii admisibil;

priveşte maltratarea reclamanţilor la 4 noiembrie 2000 şi omisiunea de a-i
transfera ulterior într-un loc sigur, asistenţa medicală insuficientă acordată
reclamanţilor şi omisiunea de a investiga, în mod corespunzător,
plângerile lor cu privire la maltratarea din anul 2000;
4. Hotărăşte că nu se impune vreo chestiune separată prin prisma articolelor 6

§ 3 şi 13 ale Convenţiei;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni
de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu
articolul 44 § 2 al Convenţiei, câte EUR 8,000 (opt mii euro) fiecăruia cu
titlu de prejudiciu moral şi suma totală de EUR 1,150 (o mie o sută
cincizeci euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA LIPATNIKOVA ŞI RUDIC c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
23/01/2008

1 HOTĂRÂREA LIPATNIKOVA ŞI RUDIC c. MOLDOVEI
În cauza Lipatnikova şi Rudic c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Federaţiei Ruse, dna
Natalia Lipatnikova („primul reclamant”) şi un cetăţean al Republicii
Moldova, dna Ecaterina Rudic („al doilea reclamant”), la 11 ianuarie 2001.
Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl V. Zama de la „Juriştii pentru
Drepturile Omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în
Chişinău.
3. Reclamanţii au pretins că executarea întârziată a unei hotărâri
judecătoreşti executorii din 30 septembrie 1998, pronunţată în cadrul unei
proceduri în care ei au fost părţi, a constituit o încălcare a drepturilor lor
garantate de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.
HOTĂRÂREA LIPATNIKOVA ŞI RUDIC c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Primul reclamant s-a născut în anul 1946 şi locuieşte în Sankt

Petersburg. Al doilea reclamant s-a născut în anul 1949 şi locuieşte în
Chişinău.
felul următor.
7. În perioada relevantă, reclamanţii erau proprietarii unei case din
Chişinău şi ai terenului aferent acesteia. Vecinul lor, T., a construit pe
terenul care aparţinea reclamanţilor o anexă la casă, care nu a fost
autorizată.
8. În anul 1995, Pretura sectorului Centru din Chişinău a emis câteva
decizii prin care a cerut demolarea construcţiei neautorizate. În anul 1996,
aceasta a mai revocat şi autorizaţia iniţială de construcţie eliberată lui T., ca
fiind emisă ilegal. T. a iniţiat proceduri judecătoreşti; reclamanţii au fost
atraşi ca terţe părţi, deoarece drepturile lor de proprietate erau direct afectate
de rezultatul procedurilor. Ei aveau drepturi procedurale depline.
9. La 10 decembrie 1996, Judecătoria sectorului Centru a hotărât în
favoarea lui T. şi a indicat autorităţilor locale să anuleze deciziile lor şi să
confirme legalitatea construcţiei.
10. La 16 mai 1997, Tribunalul Chişinău a casat acea hotărâre
judecătorească, respingând acţiunea lui T. şi menţinând deciziile
administrative privind demolarea construcţiei.
11. La 15 ianuarie 1998, Curtea de Apel a casat decizia din 16 mai 1997
şi a menţinut hotărârea judecătorească din 10 decembrie 1996.
12. La 30 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul
în anulare al Procurorului General, a casat decizia din 15 ianuarie 1998 şi a
menţinut decizia din 16 mai 1997. Această decizie a devenit irevocabilă şi
executorie.
13. La 4 decembrie 1998, autoritatea locală a emis o nouă decizie privind
demolarea construcţiei neautorizate.
14. Ulterior, reclamanţii au înaintat mai multe cereri pentru executarea
hotărârii judecătoreşti executorii. De fiecare dată, autoritatea locală a
răspuns că executarea nu era posibilă, fie din cauza condiţiilor
meteorologice, a lipsei echipamentului necesar sau a noilor proceduri
judiciare iniţiate de T.
15. T. a făcut câteva încercări de a redeschide procedurile, folosind căi
extraordinare de atac şi pretinzând că soţia şi fiica lui nu au fost atrase în
proceduri. Aceste cereri au fost respinse ca inadmisibile prin decizii
judecătoreşti în 2001, 2003, 2005 şi 2006. Procedurile de executare au fost
suspendate, prin încheieri judecătoreşti, de două ori, până la sfârşitul acelor

proceduri: timp de şase luni în 2003 şi de nouă luni în 2005.
16. După comunicarea acestei cereri Guvernului, în iulie 2006, hotărârea
judecătorească din 30 septembrie 1998 a fost executată.

(nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extracts)).
ÎN DREPT
18. Reclamanţii au pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti
executorii din 30 septembrie 1998 a încălcat drepturile lor garantate de
articolele 3 şi 6 § 1 ale Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.
degradante.”

Reclamanţii au mai pretins că lipsa recursurilor efective în ceea ce
priveşte pretenţiile lor este contrară articolului 13 al Convenţiei, care
oficiale.”
A. Pretinsa violare a articolului 3 al Convenţiei
19. Reclamanţii au pretins că neexecutarea, timp de mulţi ani, a hotărârii

judecătoreşti din 30 septembrie 1998 a constituit o violare a articolului 3 al
Convenţiei.
20. Curtea notează că reclamanţii nu şi-au susţinut prin probe această
pretenţie. Mai mult, se pare că suferinţa pe care ei ar fi îndurat-o, ca urmare
a neexecutării hotărârii judecătoreşti, nu a fost suficientă pentru a constitui
tratament inuman şi degradant în sensul articolului 3 al Convenţiei (a se
vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A
nr. 25, § 162).
21. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă ca
fiind vădit nefondată în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Obiecţia preliminară a Guvernului privind restul pretenţiilor
22. Potrivit documentelor prezentate de Guvern, în anul 2001, al doilea

reclamant a donat primului reclamant o parte din terenul aferent şi restul
casei şi terenul aferent acesteia. Guvernul a declarat că, astfel, cel de-al
doilea reclamant nu a fost victimă a unei încălcări a drepturilor lui ca
urmare a executării întârziate a hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea
sa.
23. Curtea notează că cel de-al doilea reclamant a fost împiedicat să-şi
folosească proprietatea sa timp de mai mult de trei ani înainte ca el s-o
doneze primului reclamant. Reclamanţii au fost părţi în proceduri (a se
vedea paragraful 8 de mai sus) şi beneficiari ai hotărârii judecătoreşti
executorii din 30 septembrie 1998, prin care ei au fost asiguraţi că terenul pe
care ei îl deţineau putea fi folosit fără nicio ingerinţă din partea lui T.
Autorităţile naţionale nu au recunoscut faptul că a avut loc o încălcare a
drepturilor oricăruia dintre cei doi reclamanţi şi nici nu a fost plătită vreo
compensaţie. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că ambii reclamanţi
pot pretinde că sunt victime ale unei violări a articolului 6 § 1 al Convenţiei
şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
articolelor 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la


septembrie 1998 le-a încălcat drepturile garantate de articolul 6 § 1 al
Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Potrivit
reclamanţilor, până în prezent hotărârea judecătorească încă nu a fost pe
deplin executată, deoarece T. încă mai are o uşă din casa sa care se află în
faţa proprietăţii lor şi, deoarece o cameră din subsol şi intrarea în aceasta nu
au fost demolate.
26. Guvernul a declarat că drepturile reclamanţilor nu au fost încălcate,
deoarece autorităţile au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a executa
hotărârea judecătorească, însă s-au confruntat cu impedimente de ordin
tehnic şi legal. În special, executarea nu putea fi efectuată până la
examinarea multor acţiuni judiciare intentate de T. şi familia lui pentru
contestarea hotărârii judecătoreşti din anul 1998.
27. Curtea notează că hotărârea judecătorească a rămas neexecutată timp
de şapte ani şi zece luni. De asemenea, ea notează că instanţele de judecată
au suspendat executarea pentru o perioadă totală de cincisprezece luni. Prin
urmare, rezultă că chiar excluzând perioadele pe parcursul cărora executarea
a fost suspendată de o instanţă de judecată, autorităţile au executat hotărârea
judecătorească după mulţi ani, întârziere care nu poate fi justificată de
probleme tehnice. Mai mult, Curtea observă că prima suspendare a
executării a fost dispusă în anul 2003, adică peste aproape cinci ani după ce
hotărârea judecătorească a devenit executorie. Nu s-a oferit nicio explicaţie
pentru această întârziere.
28. Curtea reaminteşte că ea a constatat violări ale articolului 6 § 1 al
Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în multe cauze
cu privire la întârzieri în executarea hotărârilor judecătoreşti executorii (a se
vedea, printre altele, Prodan, citată mai sus, şi Luntre and Others v.
Moldova, nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02,
2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02,
15 iunie 2004).
Examinând materialele prezentate ei, Curtea notează că dosarul nu
29. Prin urmare, Curtea, din motivele aduse în cauzele citate mai sus,
constată că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 30 septembrie 1998 într-
un termen rezonabil a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi

COMBINAT CU ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
30. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 13, de lipsa unui recurs
efectiv în ceea ce priveşte pretenţia lor formulată în temeiul articolului 6 al
Convenţiei.
31. Guvernul a susţinut că autorităţile nu puteau fi considerate
responsabile pentru întârzierile în executarea hotărârii judecătoreşti,
deoarece ele au întreprins toate măsurile rezonabile prevăzute de lege.
32. Curtea reiterează că articolul 13 garantează un recurs efectiv în faţa
unei autorităţi naţionale în ceea ce priveşte o pretinsă încălcare a cerinţei
prevăzute de articolul 6 § 1 de a examina o cauză într-un termen rezonabil
(a se vedea Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 156, ECHR 2000-XI). Ea
reaminteşte că articolul 13 cere existenţa prevederilor în legislaţia naţională
care să permită autorităţilor naţionale competente să examineze fondul
pretenţiei formulate în temeiul Convenţiei şi să ofere redresarea
corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se bucură de o anumită
marjă de apreciere cu privire la modul în care se conformează obligaţiilor ce
rezultă din această prevedere (a se vedea Chahal v. the United Kingdom,
hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-
V, pp. 1869-70, § 145). Recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie unul
„efectiv”, atât în practică, cât şi în drept. Totuşi, un astfel de recurs este
cerut doar pentru pretenţiile care pot fi considerate ca fiind „serioase şi
legitime” conform Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of
Bessarabia and Others v. Moldova, nr. 45701/99, § 137, ECHR 2001-XII).
33. În această cauză, Curtea a constatat o violare a articolului 6 § 1 în
ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 30 septembrie
1998.
34. Curtea notează că pretenţiile reclamanţilor privind executarea
întârziată a hotărârii judecătoreşti au fost, în mod clar, „serioase şi legitime”
(a se vedea paragraful 29 de mai sus). Guvernul nu a identificat nicio
prevedere din legislaţia naţională, care ar fi permis reclamanţilor să
întreprindă acţiuni pentru a accelera executarea hotărârii judecătoreşti din
anul 1998. Dimpotrivă, existenţa în legislaţia naţională a numeroaselor
posibilităţi de a contesta o hotărâre judecătorească irevocabilă i-a permis lui
T. să tergiverseze procedurile de executare, în timp ce reclamanţii nu au
avut niciun recurs efectiv.
35. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 în ceea ce priveşte
lipsa în legislaţia naţională a unui recurs privind executarea întârziată a unei
hotărâri judecătoreşti executorii.

37. Reclamanţii au pretins 95,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu

moral. Ei au făcut referire la vârsta lor înaintată (pentru Republica Moldova)
şi la suferinţele lor cauzate de executarea întârziată a unei hotărâri
judecătoreşti executorii pronunţate în favoarea lor.
38. Guvernul a considerat că suma pretinsă era excesivă, nesusţinută şi
nu avea nicio legătură cauzală cu violarea pretinsă.
anumit stres şi frustrare în urma executării întârziate a hotărârii judecătoreşti
din 30 septembrie 1998. Totuşi, suma pretinsă este excesivă. Hotărând, în
mod echitabil, Curtea acordă reclamanţilor suma totală de EUR 3,000 cu
40. Reclamanţii au pretins EUR 1,425 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Ei

au prezentat o listă detaliată potrivit căreia avocatul a lucrat 23.75 ore
asupra cauzei, cu un onorariu pentru o oră de lucru de EUR 60.
a fost suma care i-a fost în realitate plătită lui de către reclamanţi. El a
contestat numărul de ore lucrate de avocatul reclamanţilor şi onorariul pe
oră perceput de acesta.
caracterul repetitiv al cauzei, Curtea acordă avocatului reclamanţilor EUR
600 cu titlu de costuri şi cheltuieli.


1. Declară pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei
inadmisibilă, iar restul cererii admisibil;

Convenţie;

cu articolul 6;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească ambilor reclamanţi, în termen de
conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 3,000 (trei mii euro)
cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 600 (şase sute euro) cu titlu de
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA LOZAN şi ALŢII c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
10 octombrie 2006
DEFINITIVĂ
10/01/2007

1 HOTĂRÂREA LOZAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
În cauza Lozan şi alţii c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către cetăţenii Republicii Moldova, dl
Aurel Lozan, dl Vitalie Samoil şi dna Liliana Sângerean („reclamanţi”), la
11 martie 2002.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Vladislav Gribincea, care a
Drepturile Omului” cu sediul în Chişinău.
noiembrie 1999 a Judecătoriei sectorului Centru, care a devenit irevocabilă
şi executorie la 25 octombrie 2000, a constituit o încălcare a dreptului lor de
acces la o instanţă garantat de articolul 6 al Convenţiei.
Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să
examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea ei.
admisibilitatea şi fondul cererii şi satisfacţia echitabilă.
HOTĂRÂREA LOZAN ŞI ALŢII c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
8. Reclamanţii sunt cetăţeni ai Republicii Moldova născuţi în 1969, 1972

şi, respectiv, în 1965. Toţi locuiesc în Chişinău.
9. Reclamanţii erau angajaţi ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei (în
continuare „Academia”), cea mai înaltă instituţie ştiinţifică din stat. Ei au
locuit într-un cămin, în camere separate. Camerele au fost repartizate
acestora pe durata studiilor lor de doctorat la Academie, care au fost
efectuate între 1990 şi 1997.
10. Ca urmare a deciziei Consiliului municipal Chişinău din 16 mai
1996, prin care statutul juridic al clădirii a fost modificat din cămin în bloc
de apartamente, Academia a refuzat să elibereze ordinele de repartiţie pentru
apartamentele reclamanţilor şi să semneze cu ei contracte de închiriere a
spaţiului locativ.
11. La o dată nespecificată în anul 1999, reclamanţii au iniţiat o acţiune
judiciară împotriva Academiei, prin care au solicitat recunoaşterea dreptului
lor de a folosi spaţiul locativ (a se vedea paragrafele 23 şi 24 mai jos). În
pofida intentării acţiunii împotriva Academiei şi a faptului că aceasta a
refuzat să semneze cu reclamanţii contractele de închiriere a spaţiului
locativ, reclamanţii au continuat să locuiască în apartamentele lor, cu
excepţia dlui Aurel Lozan care, între 2001 şi 2003, era periodic plecat în
deplasări în străinătate.
12. Printr-o hotărâre din 4 noiembrie 1999, Judecătoria sectorului Centru
a decis în favoarea reclamanţilor şi a obligat Academia să recunoască
dreptul lor de a folosi spaţiul locativ. Academia a depus apel.
13. La 31 ianuarie 2000, Tribunalul Chişinău a admis apelul Academiei,
a casat hotărârea din 4 noiembrie 1999 şi a respins acţiunea reclamanţilor.
Reclamanţii au depus recurs la Curtea de Apel.
14. Prin decizia irevocabilă a Curţii de Apel din 6 iunie 2000, recursul
reclamanţilor a fost respins.
15. La cererea reclamanţilor, la 18 august 2000, Procuratura Generală a
depus la Curtea Supremă de Justiţie recurs în anulare la deciziile din 31
ianuarie 2000 şi 6 iunie 2000.
16. Printr-o decizie irevocabilă din 25 octombrie 2000, Curtea Supremă
de Justiţie a admis recursul în anulare al Procurorului General, a casat
decizia Tribunalului Chişinău şi a Curţii de Apel, a menţinut hotărârea
Judecătoriei sectorului Centru din 4 noiembrie 1999 şi a obligat Academia
să recunoască dreptul reclamanţilor de a folosi spaţiul locativ. Acest fapt ar

fi permis reclamanţilor să subînchirieze apartamentele lor.
17. La cererea Academiei, la o dată nespecificată în anul 2001,
Procuratura Generală a depus la Curtea Supremă de Justiţie recurs în
anulare împotriva deciziei acesteia din 25 octombrie 2000.
18. La 25 iunie 2001, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul
în anulare depus de către Procurorul General.
19. La 4 ianuarie şi 20 februarie 2001, reclamanţii au solicitat
executorului judecătoresc să execute hotărârea din 4 noiembrie 1999 şi să
oblige Academia să recunoască dreptul lor de a folosi spaţiul locativ.
20. La 5 decembrie 2001, executorul judecătoresc a întocmit un proces-
verbal cu privire la neexecutarea de către Academie a hotărârii din 4
noiembrie 1999.
21. La 4 decembrie 2003, după comunicarea prezentei cauze Guvernului,
Academia a executat hotărârea din 4 noiembrie 1999 şi a eliberat
reclamanţilor ordinele de repartiţie pentru apartamentele lor. Reclamanţii au
expediat declaraţii scrise pe adresa Agentului Guvernamental, prin care au
confirmat că hotărârea din 4 noiembrie 1999 a fost executată şi că ei nu au
pretenţii materiale şi morale faţă de Academie.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
22. Dreptul intern pertinent cu privire la executarea hotărârii

judecătoreşti irevocabile a fost expus în hotărârea Sîrbu and Others v.
Moldova, nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi
73973/01, § 12, 15 iunie 2004.
Implementarea dreptului la o „locuinţă socială”

23. Codul cu privire la locuinţe al RSSM (Legea nr. 306 din 3 iunie
1983, încă în vigoare) prevede că cetăţenii Republicii Moldova au dreptul
de a primi o încăpere de locuit din partea statului, autorităţilor municipale
sau de la alte autorităţi publice (articolul 1 şi 6).
24. Decizia de acordare a locuinţei este realizată prin eliberarea către
cetăţean a ordinului de repartiţie a încăperii de locuit de consiliul local
(articolul 50). Ordinul de repartiţie serveşte drept unicul temei pentru
instalare în încăperea de locuit repartizată în acest sens şi pentru semnarea
contractului de închiriere a încăperii de locuit între locator, chiriaş şi
organizaţia de exploatare a locuinţelor (articolele 50 şi 53).
25. Încăperea de locuit rămâne rezervată pentru locatar pentru perioada
când el şi membrii familiei acestuia sunt trimişi să lucreze în străinătate.
Consiliul local eliberează un certificat de protecţie, care urmează să fie
prezentat locatorului. Dacă în decurs de şase luni de la expirarea
certificatului de protecţie, chiriaşul şi membrii familiei acestuia nu s-au
întors în încăperea de locuit rezervată, contractul de închiriere a acestei
încăperi poate fi desfăcut pe cale judiciară în urma acţiunii intentate de către

locator (articolul 65). Chiriaşii încăperilor de locuit sunt în drept să acorde
încăperile de locuit sublocatarilor în limitele termenului de valabilitate a
certificatului de protecţie (articolul 66).
26. În orice alte circumstanţe, chiriaşul încăperii de locuit este în drept cu
consimţământul membrilor familiei şi al locatorului să subînchirieze
încăperea de locuit (articolul 77).
ÎN DREPT
27. Reclamanţii au pretins că, prin neexecutarea de către autorităţi a
hotărârii Judecătoriei sectorului Centru din 4 noiembrie 1999, care a fost
irevocabilă şi executorie de la 25 octombrie 2000 până la 4 decembrie 2003,
dreptul lor ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor lor cu caracter civil a
fost încălcat. Ei au invocat articolul 6 § 1, care, în partea sa relevantă,
care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil... .”
28. Cauza a fost comunicată Guvernului la 8 octombrie 2003, iar

Guvernul a fost invitat să prezinte observaţiile sale asupra admisibilităţii şi
fondului cauzei până la 20 ianuarie 2004. În măsura în care reclamanţii au
fost angajaţii Academiei de Ştiinţe a Moldovei (o instituţie ştiinţifică de
stat), urmează a fi notat faptul că Guvernul nu a prezentat observaţii cu
privire la aplicabilitatea articolului 6 § 1 al Convenţiei acestei cauze în
lumina cauzei Pellegrin v. France ([GC], nr. 28541/95, § 66, ECHR 1999-
VIII). În absenţa oricărei probe, privind faptul dacă sarcinile reclamanţilor
au reprezentat activităţi specifice serviciului public şi dacă ei acţionau în
calitate de depozitari ai autorităţii publice responsabile de protejarea
intereselor generale ale statului sau altor autorităţi publice, şi pentru că
pretenţiile lor la nivel naţional vizau elemente ale dreptului lor de
proprietate, Curtea consideră că articolul 6 § 1 al Convenţiei este aplicabil
acestei cauze.
29. În observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei şi în
observaţiile sale cu privire la pretenţiile reclamanţilor de satisfacţie
echitabilă, Guvernul a declarat că hotărârea a fost executată la 4 decembrie
2003. În consecinţă, reclamanţii şi-au pierdut „statutul de victimă”. De
asemenea, el a menţionat că, în declaraţiile reclamanţilor din 4 decembrie
2003 (a se vedea paragraful 21 de mai sus), ei au indicat că nu vor pretinde
compensaţii de la Academie. Prin urmare, Guvernul a solicitat Curţii să

respingă cererea.
30. Reclamanţii au susţinut că decizia irevocabilă din 25 octombrie 2000
a fost executată de către Guvern datorită deciziei Curţii de a comunica
cererea. Mai mult, Guvernul nu a plătit reclamanţilor nicio compensaţie
pentru executarea întârziată a hotărârii, deşi aceştia ar fi putut subînchiria
apartamentele dacă bonurile de repartiţie ar fi fost eliberate mai devreme.
31. Curtea aminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului
violarea şi au oferit o redresare pentru violarea Convenţiei (a se vedea
Decisions 1996-III, p. 846, § 36; Dalban v. România, hotărâre din 28
septembrie 1999, Reports 1999-VI, § 44).
32. În această cauză, Curtea notează că, în timp ce hotărârea în cauză a
fost executată, Guvernul nu a recunoscut şi nici nu a oferit o redresare
adecvată pentru executarea tardivă. În aceste circumstanţe, Curtea consideră
că reclamanţii continuă să aibă statutul de „victimă” pentru a pretinde
încălcarea drepturilor lor garantate de Convenţie ca urmare a neexecutării
hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţată în favoarea lor (Dumbrăveanu
v. Moldova, nr. 20940/03, § 22, 24 mai 2005).
33. De asemenea, Curtea notează că documentele invocate de Guvern par
să aibă o formă standard. Deşi declaraţiile prevăd că reclamanţii nu mai au
pretenţii faţă de Academie, în ele nu se face nicio referire la cererea lor la
această Curte sau la pretenţiile lor faţă de Guvern rezumate în paragraful 30
de mai sus. Faptul că reclamanţii nu au avut intenţia să-şi retragă cererea de
la Curte este confirmat prin aceea că, la 23 martie 2004, ei au solicitat
expres Curţii să examineze pretenţiile lor de satisfacţie echitabilă formulate
împotriva Guvernului. Prin urmare, Curtea trebuie să continue examinarea
cauzei (a se vedea Scutari v. Moldova, nr. 20864/03, §§ 17-20, 26 iulie
2005).
34. Curtea consideră că pretenţia reclamanţilor formulată în temeiul
serioase, încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că
niciun alt temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin
urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu
de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii.
35. Guvernul a declarat că, dată fiind executarea hotărârii la 4 decembrie

2003, nu a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. Potrivit lui,
hotărârea a fost executată într-un termen rezonabil.
36. Principiile generale care se aplică cauzelor de acest gen sunt

prevăzute în hotărârea Prodan v. Moldova nr. 49806/99, §§ 52-53, ECHR
2004-III (extrase).
37. Curtea notează că decizia irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie
din 25 octombrie 2000 a rămas neexecutată timp de peste trei ani. Curtea
reaminteşte că ea a constatat o violare în cauze în care perioadele de
spre exemplu, Scutari, citată mai sus, § 26). Prin urmare, ea nu poate fi de
acord cu Guvernul că decizia din 25 octombrie 2000 a fost executată într-un
termen rezonabil.
Convenţiei de toate efectele benefice (a se vedea Scutari, citată mai sus, §
25).

A. Prejudiciul
41. Reclamanţii au pretins 17,000, 15,000 şi, respectiv, 15,000 euro

(EUR) cu titlu de prejudiciu moral şi material suferit ca urmare a
neexecutării hotărârii judecătoreşti irevocabile. Ei au susţinut că
neexecutarea hotărârii irevocabile pentru o perioadă lungă de timp le-a
cauzat stres şi nelinişte, precum şi pierderi materiale, deoarece ei nu au
putut subînchiria apartamentele şi obţine venit.
42. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse de reclamanţi şi a
susţinut că constatarea unei violări ar constitui o satisfacţie echitabilă
suficientă.
a) Prejudiciul material
43. Curtea consideră că faptul dacă reclamanţii ar fi subînchiriat
apartamentele lor în cazul în care hotărârea judecătorească ar fi fost
executată mai devreme este o pură speculaţie. Curtea notează că ei nu ar fi
devenit proprietari ai acestor apartamente şi ar fi avut nevoie oricum de
acordul locatorului pentru a le subînchiria sau de un certificat de la consiliul
local, precum este cazul dlui Aurel Lozan (a se vedea paragrafele 25 şi 26
de mai sus). De asemenea, Curtea notează în această privinţă că reclamanţii

au locuit în aceste apartamente pe parcursul perioadei în cauză şi se pare că
ei nu aveau alte locuinţe unde ar fi putut locui dacă ar fi subînchiriat
apartamentele lor. Prin urmare, Curtea nu alocă reclamanţilor nicio
compensaţie cu titlu de prejudiciu material.
b) Prejudiciul moral
44. Ţinând cont de faptul că pe parcursul a mai mult de trei ani statutul
juridic de chiriaş al reclamanţilor a fost incert şi că aceasta trebuia să le fi
fost cauzat o anumită stare de nelinişte, Curtea consideră că reclamanţii ar fi
trebuit să fi suferit un anumit prejudiciu moral care nu poate fi compensat
prin simpla constatare de către Curte a unei violări a Convenţiei. Totuşi,
suma concretă pretinsă este excesivă. Făcând evaluarea sa în bază
echitabilă, aşa precum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă
fiecărui reclamant câte EUR 500 cu titlu de prejudiciu moral.
45. Reclamanţii, de asemenea, au pretins EUR 1,500 în calitate de

costuri de reprezentare şi EUR 50 cu titlu de costuri şi cheltuieli. În sprijinul
pretenţiilor lor, reprezentantul acestora a trimis Curţii copiile contractului de
reprezentare şi o copie a actului în care este indicat detaliat numărul de ore
lucrate de el asupra cauzei lor.
46. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, declarând că ele sunt
excesive. Suma pretinsă de către reclamanţi este exagerată în comparaţie cu
salariul mediu lunar în Republica Moldova. Guvernul, de asemenea, a
contestat numărul de ore lucrate de reprezentantul reclamanţilor asupra
cauzei lor.
vedea, spre exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, §
62, ECHR 1999-VIII).
reclamanţi, criteriile de mai sus şi faptul că această cauză a fost relativ
simplă, în care toţi reclamanţii au fost reprezentaţi de acelaşi avocat, Curtea
nu consideră că costurile pretinse au fost rezonabile ca mărime. Ea acordă
reclamanţilor suma totală de EUR 500, plus orice taxă care poate fi
percepută.
C. Dobânda


3. Hotărăşte
Convenţiei, câte EUR 500 (cinci sute euro) dlui Aurel Lozan,
dlui Vitalie Samoil şi drei Liliana Sângerean cu titlu de prejudiciu moral
şi suma totală de EUR 500 (cinci sute euro) cu titlu de costuri şi
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA LUNGU c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 mai 2006
DEFINITIVĂ
09/08/2006

1 HOTĂRÂREA LUNGU c. MOLDOVEI
În cauza Lungu c. Moldovei,

compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Deliberând la 11 aprilie 2006 în şedinţă închisă,
PROCEDURA
Republicii Moldova la Curte în conformitate cu prevederile articolului 34 al
Fundamentale („Convenţia”) de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl
Vasile Lungu („reclamant”), la 27 noiembrie 2001.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna S. Chitic, care a acţionat în
numele organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru Drepturile
Omului” cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”)
a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins că din cauza neexecutării hotărârii din 18
august 1997 a fost încălcat dreptul său la o instanţă, care să hotărască asupra
drepturilor sale cu caracter civil, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, şi
1 la Convenţie.
Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei,
ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea
sa.
ÎN FAPT
HOTĂRÂREA LUNGU c. MOLDOVEI 2
5. Reclamantul s-a născut în 1957 şi locuieşte la Cocieri. El este un fost

angajat al Ministerului Afacerilor Interne care s-a pensionat. În 1997,
reclamantul, împreună cu alţi angajaţi ai Ministerului Afacerilor Interne, a
depus la Judecătoria sectorului Centru, municipiul Chişinău, o cerere de
chemare în judecată împotriva Ministerului Afacerilor Interne, solicitând
plata compensaţiilor în schimbul ratei alimentare.
6. La 18 august 1997, Judecătoria sectorului Centru, municipiul
Chişinău, i-a acordat reclamantului, împreună cu alţi coreclamanţi,
compensaţii în mărime de 1,407 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a
307 euro (EUR) la acea dată). Această hotărâre nu a fost contestată şi a
devenit irevocabilă.
7. Reclamantul a obţinut un titlu executoriu, care nu a fost executat de
către executorul judecătoresc. La o dată nespecificată, reclamantul s-a plâns
de neexecutarea hotărârii din 18 august 1997. Printr-o scrisoare nedatată,
executorul judecătoresc superior de la Judecătoria sectorului Centru,
municipiul Chişinău, a informat reclamantul că hotărârea din 18 august
1997 nu putea fi executată din cauza lipsei de fonduri în contul bancar al
8. Hotărârea a fost executată la 18 decembrie 2003.
9. Prevederile relevante ale dreptului şi practicii interne au fost expuse în

hotărârea Curţii în cauza Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, § 31, ECHR
2004-III (extrase)).
ÎN DREPT
10. Guvernul a declarat că, din 18 decembrie 2003, când plata sumelor
acordate a fost efectuată, reclamantul nu mai putea pretinde că este victimă
a încălcării drepturilor lui garantate de Convenţie.
11. Curtea reaminteşte că ea a respins deja o obiecţie similară a
Guvernului pârât pe motivul că „plata, care a fost efectuată doar după ce
această cerere a fost comunicată Guvernului, nu a fost urmată de nicio
recunoaştere a pretinselor violări” (Prodan v. Moldova, citată mai sus, §
48). Curtea nu vede vreun motiv care i-ar permite să ajungă la o altă
concluzie în această cauză.

pretinde că este victima violării articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în perioada 18 august 1997 -
18 decembrie 2003.
§ 1 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică întrebări de drept
examinare a fondului, şi că niciun alt temei pentru declararea lor

14. Reclamantul pretinde că neexecutarea hotărârii pronunţate în

favoarea sa a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a
15. Chestiunile invocate prin prisma acestor articole sunt identice cu
cele care au fost constatate ca fiind contrare acestor articole în hotărârile
Prodan v. Moldova (citată mai sus, §§ 56 şi 62) şi Sîrbu and Others v.
Moldova (nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi
73973/01, § 40, 15 iunie 2004).
16. Prin urmare, Curtea constată, din motivele expuse în acele hotărâri,
că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 18 august 1997 a constituit o
violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr.
1 la Convenţie.

18. Reclamantul a solicitat MDL 1,519 (EUR 98) cu titlu de prejudiciu

material suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a hotărârii până
la 18 decembrie 2003. El a susţinut că dacă ar fi depus suma de bani care i-a
fost acordată la o bancă comercială din Republica Moldova, ar fi obţinut
dobânda în mărimea indicată mai sus.
19. Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă, cel puţin luând în

consideraţie realităţile economice din Republica Moldova. El a lăsat
aprecierea prejudiciului material la discreţia Curţii.
material ca rezultat al neexecutării hotărârii din 18 august 1997 până la 18
decembrie 2003. Ea acordă reclamantului întreaga sumă pretinsă de el cu
acest titlu, plus orice taxă care poate fi percepută.
21. Reclamantul a mai solicitat EUR 100,000 cu titlu de prejudiciu moral

suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a hotărârii judecătoreşti.
22. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de către reclamant,
susţinând că, în lumina jurisprudenţei Curţii, ea este excesivă. El a declarat
că, în unele cauze, o simplă constatare a violării a fost considerată ca o
satisfacţie echitabilă suficientă. Guvernul a citat în continuare cauza Burdov
v. Russia (nr. 59498/00, ECHR 2002-III), în care reclamantului i s-au
acordat EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral.
23. Atunci când acordă o sumă de bani cu titlu de prejudiciu moral,
Curtea ia în consideraţie asemenea factori precum vârsta reclamantului,
venitul său personal, perioada pe parcursul căreia hotărârea nu a fost
executată şi alte aspecte relevante.
anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii, în special având
în vedere o perioadă destul de lungă de timp în care hotărârea nu a fost
executată. Luând în consideraţie cauza Sîrbu and Others v. Moldova (citată
mai sus, § 40), cauză care este în principiu identică cu această cerere, Curtea
acordă reclamantului EUR 1,000 cu acest titlu, plus orice taxă care poate fi
percepută.
25. Reclamantul a mai solicitat EUR 1,000 cu titlu de cheltuieli de

reprezentare şi EUR 50 cu titlu de cheltuieli de secretariat.
reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare şi, în special,
că nu a prezentat Curţii copia contractului său cu avocatul care l-a
reprezentat.
Guvernul s-a referit la onorariile oficiale plătite de către stat avocaţilor
pro bono. Guvernul, de asemenea, a contestat numărul de ore prestate de
reprezentantul reclamantului lucrând asupra cauzei, în general, şi cercetând
jurisprudenţa Curţii, în special, argumentând că o persoană licenţiată în
drept la Universitatea de Stat din Moldova nu are nevoie să studieze
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât se prezumă că

ea a studiat această jurisprudenţă în anii doi şi patru de facultate.
În cele din urmă, Guvernul a subliniat că reprezentantul reclamantului
era membru al unei organizaţii non-profit şi, astfel, nu trebuia să primească
niciun onorariu.
exemplu, Croitoru v. Moldova, nr. 18882/02, § 35, 20 iulie 2004).
29. Curtea notează că cele trei copii ale contractului semnat dintre
reclamant şi avocatul acestuia au fost de fapt primite de grefa Curţii la 5
aprilie 2004, iar o copie a acestuia a fost expediată Guvernului reclamat.
30. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată a costurilor
prezentată de către reclamant în scrisoarea din 6 mai 2004, criteriile de mai
sus şi faptul că este o cauză repetitivă şi că reprezentantul a prezentat deja
cu numeroase ocazii argumente similare în alte cauze similare, Curtea
acordă reclamantului suma de EUR 300 cu titlu de costuri şi cheltuieli
juridice, plus orice taxă care poate fi percepută.
D. Dobânda



Convenţie;
4. Hotărăşte
Convenţiei, EUR 98 (nouăzeci şi opt euro) cu titlu de prejudiciu
material, EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR
300 (trei sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care vor fi convertite
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA LUNGU C. MOLDOVEI

(cererea nr. 17911/08)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
6 aprilie 2010
Această hotărîre este definitivă dar poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
HOTĂRÎREA în cauza LUNGU c. MOLDOVEI 1
În cauza Lungu c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statutind
într-o cameră compusă din:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Deliberînd în secret la 16 Martie 2010,
Pronunţă următoarea hotărîre, adoptat în aceiaşi zi:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 17911/08) împotriva
Republicii Moldova depusă la Curte în baza Articolului 34 din Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale („Convenţie”) la 02 aprilie 2008 de cetăţenii Republicii
Moldova, dl Artur, dna Corina, dna Olivia Lungu („reclamanţii”). Cererea a
fost examinată simultan cu cererea nr. 476/07, 22539/05 şi 13136/07 şi
reprezintă o parte din cauza Olaru şi Alţii c. Moldovei (nr. nr. 476/07,
22539/05, 17911/08 şi 13136/07, 28 Iulie 2009).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dl J. Hanganu, avocat care practică
în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat
de către Agentul său, dl V.Grosu.
3. Reclamanţii în temeiul Articolului 6 § 1 şi în temeiul Articolului 1 din
Protocolul Nr. 1 al Convenţiei cu privire la neexecutarea hotărîri definitive
adoptate în favoarea lor.
4. În hotărîrea pronunţată la 28 Iulie 2009 ( “hotărîrea principală”)
Curtea a constatat că a existat o încălcare a drepturilor reclamanţilor
prevăzute de Articolul 6 § 1 din Convenţie şi Articolul 1 din Protocolul Nr.
1 al Convenţiei ca urmare a neexecutării hotărîrii definitive (vezi Olaru şi
Alţii c. Moldovei, citată mai sus).
Guvernul şi reclamanţii să prezinte în termen de trei luni, observaţii scrise în
acest sens.
6. Reclamantul şi Guvernul au ajuns la o reglementare pe cale amiabilă a
cazului.
2 HOTĂRÎREA în cauza LUNGU c. MOLDOVEI
ÎN FAPT
7. Reclamanţii Artur, Corina şi Olivia LUNGU sunt membrii unei
familii, cetăţeni a Republicii Moldova, născuţi, respectiv, în 1972, 1973 şi
1994, şi locuiesc în Străşeni.
8. Între anii 1997 şi 2003 primul reclamant a fost judecător. Prin
hotărîrea definitivă din 10 septembrie 2001 a Judecătoriei r-lui Edineţ,
Consiliul Municipal Edineţ a fost obligat să atribuie reclamanţilor locuinţă,
în conformitate cu prevederile Legii cu privire la statutul judecătorului.
9. Din momentul în care hotărîrea judecătorească nu a fost executată, la
11 martie 2005, reclamantul a solicitat schimbarea modului şi ordinii de
executare a hotărîrii.
10. La 9 iunie 2006 Judecătoria sect.Rîşcani a obligat Consiliul Local
Edineţ să achite reclamantului valoarea apartamentului, şi anume 15,000
dolari SUA (USD).
11. Hotărîrea judecătorească din 10 septembrie 2001 a fost executată la
17 decembrie 2008.
12. La 28 iulie 2009 Curtea examinînd în fond prezenta cauză, în
contextul Olaru şi Alţii c. Moldovei (citată mai sus) a constatat existenţa
unei violări a Articolului 6 şi Articolului 1 din Protocolul nr. 1 al
Convenţiei.
ÎN DREPT
13. La 1 februarie 2010 Curtea a recepţionat un acord de reglementare
amiabilă înheiat între părţi. Potrivit acestui acord Guvernul a căzut de acord
să achite în favoarea reclamanţilor 5,000 euro (EUR) pentru compensarea
daunelor materiale, 1,200 Euro cu titlu de daune morale şi 1,000 pentru
costuri şi cheltuieli, sumele care vor fi convertite în lei moldoveneşti la
cursul de schimb valutar din ziua plăţii. Sumele respective nu sunt supuse
impozitării şi să urmează să fie achitate reclamanţilor în termen de trei luni
de la data la care Curtea decide radierea cauzei de pe rol. De asemenea
părţile au convenit că sumele vor fi achitate în termen de trei luni din ziua
notificării deciziei adoptată de Curte potrivit articolului 37 § 1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În cazul neachitării acestei
sume în termenul celor trei luni, Guvernul va achita o dobîndă simplă,
calculată din momentul expirării acelei perioade şi pînă la data plăţii
efective, la o rată echivalentă cu rata minimă de împrumut a Băncii Centrale
Europene pe durata perioadei de întîrziere plus trei procente. În schimb
reclamanţii au căzut de acord să renunţe la orice cereri împotriva Moldovei
vizavi de circumstanţele care au condus la formularea acestei cereri.
HOTĂRÎREA în cauza LUNGU c. MOLDOVEI 3
14. Curtea ia act de reglementarea amiabilă încheiată între părţi

(Articolul 39 din Convenţie). Curtea este convinsă că reglementarea
amiabilă s-a întemeiat pe respectarea drepturilor omului garantate de
Convenţie şi de Protocoalele sale şi nu constată vreun motiv care ar justifica
examinarea în continuare a cererii (articolul 37 § 1 in fine din Convenţie şi
Regula 62 din Regulamentul Curţii).
15. Prin urmare, în partea privitoare la reclamanţi în cauză (cererea nr.
17911/08) cererea urmează a fi radiată de pe rol.
1. Ia act de reglementarea amiabilă încheiată între părţi şi de măsurile

prevăzute pentru asigurarea conformării cu obligaţiile asumate (Regula 43 §
3 din Regulamentul Curţii);
2. Decide să radieze cererea reclamanţilor (cererea nr. 17911/08) de pe

rol.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 6 Aprilie 2010 potrivit

Articolului 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA LUNTRE ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererile nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02,

2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 iunie 2004
DEFINITIVĂ
15/09/2004

1 HOTĂRÂREA LUNTRE ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
În cauza Luntre şi alţii c. Moldovei,

compusă din:
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl J. CASADEVALL,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dna E. FURA-SANDSTRÖM,
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află treisprezece cereri (nr. 2916/02, 21960/02,
21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02,
21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02) depuse împotriva Republicii
Moldova la Curte în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei
(„Convenţia”) de către cincisprezece cetăţeni ai Republicii Moldova, dl
Gheorghe Luntre, dna Nina Voit, dl Pavel Maloman, dl Dumitru Tcacenco,
dl Mihail Zverev, dna Lidia Abramov, dna Eudochia Volcov, dna Ianina
Atnealov, dna Nina Ceaica, dl Dumitru Grişin, dna Tatiana Grişin, dl Pavel
Epifanov, dna Nadejda Cleauşev, dna Ecaterina Bobîlev şi dl Ivan Prozor
(„reclamanţi”), la 31 octombrie 2001, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002,
25 februarie 2002, 25 februarie 2002, 11 martie 2002, 30 octombrie 2001,
25 mai 2002, 25 mai 2002, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002, 25
februarie 2002, 25 februarie 2002, 25 februarie 2002 şi, respectiv, la 25
februarie 2002.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Vitalie Iordachi, care a
3. Reclamanţii au pretins în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei
că datorită neexecutării hotărârilor din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000,
10 mai 2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30
noiembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 18 octombrie 1999, 18 octombrie
1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10 mai 2000,
dreptul lor ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor lor cu caracter civil a
fost încălcat şi că ei nu au putut beneficia de bunurile lor, fiind încălcat
HOTĂRÂREA LUNTRE ŞI ALŢII c. MOLDOVEI 2
astfel dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al

4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a Patra. La 4 februarie 2003 o
Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice cererile Guvernului.
fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea sa.
5. La 25 mai 2004 Camera a decis în conformitate cu articolul 42 (1) al
Regulamentului Curţii să conexeze cererile.
ÎN FAPT

Republica Moldova. Ei s-au născut în 1932, 1920, 1928, 1919, 1925, 1927,
1923, 1969, 1930, 1919, 1923, 1929, 1928, 1923 şi, respectiv, în 1922.
7. La 29 iulie 1994 şi la 16 februarie 1995, Guvernul şi Parlamentul au
adoptat două hotărâri conform cărora depozitele anumitor categorii de
persoane la Banca de Economii trebuiau indexate. În conformitate cu
hotărârile respective, Ministerul Finanţelor trebuia să aloce fondurile
necesare Băncii de Economii. Totuşi, el nu a făcut acest lucru, iar Banca de
Economii nu a putut executa hotărârile Parlamentului şi Guvernului.
8. În anii 1999-2001 reclamanţii au depus cereri de chemare în judecată
împotriva Ministerului Finanţelor la Judecătoria Sectorului Râşcani
solicitând compensaţii.
9. Printr-o hotărâre irevocabilă din 17 septembrie 2000 instanţa i-a
acordat dlui Gheorghe Luntre compensaţii în mărime de MDL 2,936 1 .
10. Printr-o hotărâre irevocabilă din 10 iulie 2000 instanţa i-a acordat
dnei Nina Voit compensaţii în mărime de MDL 2,934 2 .
11. Printr-o hotărâre irevocabilă din 10 mai 2000 instanţa i-a acordat dlui
Pavel Maloman compensaţii în mărime de MDL 733 3 .
12. Printr-o hotărâre irevocabilă din 25 august 2000 instanţa i-a acordat
dlui Dumitru Tcacenco compensaţii în mărime de MDL 734.50 4 .
13. Printr-o hotărâre irevocabilă din 10 mai 2000 instanţa i-a acordat dlui
Mihail Zverev compensaţii în mărime de MDL 733 5 .
1
EUR 275
2
EUR 248
3
EUR 65
4
EUR 66
5
EUR 65
14. Printr-o hotărâre irevocabilă din 3 mai 2001, instanţa i-a acordat dnei
Lidia Abramov compensaţii în mărime de MDL 2,934 6 .
15. Printr-o hotărâre irevocabilă din 15 martie 2001, instanţa i-a acordat
dnei Eudochia Volcov compensaţii în mărime de MDL 3,667.50 7 .
16. Printr-o hotărâre irevocabilă din 30 noiembrie 2000, instanţa i-a
acordat dnei Ianina Atnealov compensaţii în mărime de MDL 1,468 8 .
acordat dnei Nina Ceaica compensaţii în mărime de MDL 734 9 .
18. Printr-o hotărâre irevocabilă din 18 octombrie 1999, instanţa i-a
acordat dlui Dumitru Grişin compensaţii în mărime de MDL 1,446.76 10 .
19. Printr-o hotărâre irevocabilă din 18 octombrie 1999, instanţa i-a
acordat dnei Tatiana Grişin compensaţii în mărime de MDL 1,301.76 11 .
20. Printr-o hotărâre irevocabilă din 14 decembrie 2000, instanţa i-a
acordat dlui Pavel Epifanov compensaţii în mărime de MDL 2,130.69 12 .
acordat dnei Nadejda Cleauşev compensaţii în mărime de MDL 733.50 13 .
22. Printr-o hotărâre irevocabilă din 10 mai 2000, instanţa i-a acordat
dnei Ecaterina Bobîlev compensaţii în mărime de MDL 733 14 .
23. Printr-o hotărâre irevocabilă din 10 mai 2000, instanţa i-a acordat
dlui Ivan Prozor compensaţii în mărime de MDL 733 15 .
24. La date nespecificate, reclamanţii au depus plângeri cu privire la
neexecutarea acestor hotărâri la Ministerul Justiţiei şi Departamentul de
Executare a Deciziilor Judecătoreşti. În răspunsurile lor, Ministerul Justiţiei
şi Departamentul de Executare a Deciziilor Judecătoreşti i-au informat că
hotărârile nu puteau fi executate, deoarece, conform legislaţiei relevante, nu
au fost prevăzute fonduri pentru executarea hotărârilor, în bugetul de stat
anual.
25. Între 22-30 aprilie 2003, după comunicarea cauzelor Guvernului,
hotărârile au fost executate de către Ministerul Finanţelor.
6
EUR 254
7
EUR 313
8
EUR 138
9
EUR 69
10
EUR 122
11
EUR 109
12
EUR 197
13
EUR 69
14
EUR 65
15
EUR 65

acel moment, prevedeau următoarele:

Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile,

încheierile şi deciziile date de instanţele de judecată în pricinile civile…

hotărârea a rămas definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul
executor se eliberează imediat după darea hotărârii.

enumerate în articolul 5 al prezentului cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al
doilea al prezentului articol - în urma dispoziţiei judecătorului.

către Departamentul de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.
ÎN DREPT
27. Reclamanţii pretind că dreptul lor ca o instanţă să hotărască asupra
drepturilor lor cu caracter civil a fost încălcat ca urmare a neexecutării de
către autorităţi a hotărârilor din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000, 10 mai
2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30
1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10 mai 2000.
Ei s-au bazat pe articolul 6 § 1 al Convenţiei care, în partea sa relevantă,
prevede:
care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”
hotărârilor în favoarea lor, ei nu au putut beneficia de bunurile lor, astfel,
dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr.
1 la Convenţie a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie


29. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor în temeiul articolului 6 §

1 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică întrebări de drept
examinare a fondului, şi că nici un alt temei pentru declararea lor
30. În temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, reclamanţii s-au plâns de

neexecutarea de către autorităţi a hotărârilor din 17 septembrie 2000, 10
iulie 2000, 10 mai 2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15
martie 2001, 30 noiembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 18 octombrie 1999, 18
octombrie 1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10
mai 2000.
32. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 asigură oricărei persoane dreptul
caracter civil în faţa unei instanţe judecătoreşti sau tribunal; în acest fel el
un aspect. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul de drept al unui
Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească irevocabilă şi
obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de
neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale
oferite părţilor aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi
prompte – fără a proteja executarea hotărârilor judecătoreşti; a interpreta
articolul 6 ca referindu-se în exclusivitate la accesul la o instanţă şi
preeminenţei dreptului, pe care Statele Contractante şi-au asumat

angajamentul să-l respecte atunci când au ratificat Convenţia. Executarea
unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie, prin urmare, privită ca o
parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v.
Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports 1997-II, p. 510, § 40).
33. O autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor şi a spaţiului
locativ alternativ ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri. Fireşte, o
speciale. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esenţa
dreptului protejat conform articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea
Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 74, ECHR 1999-V). În
această cauză, reclamanţii nu trebuiau împiedicaţi să beneficieze de succesul
obţinut în urma litigiului, care se referea la plata compensaţiilor.
34. Curtea notează că hotărârile favorabile reclamanţilor au rămas
neexecutate pe parcursul unor perioade care au variat între patruzeci şi două
şi douăzeci şi patru de luni (până la 22-30 aprilie 2003, după ce cauzele au
fost comunicate Guvernului de către Curte).
pentru a executa hotărârile irevocabile în această cauză, autorităţile
moldoveneşti au privat prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei de toate
efectele benefice.

NR. 1 LA CONVENŢIE
37. În continuare reclamanţii pretind că datorită neexecutării hotărârilor

în favoarea lor, ei nu au putut beneficia de bunurile lor, dreptul lor la
protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie fiind astfel încălcat.
certă pentru a fi executorie (a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis
Andreadis v. Greece, hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, §
59).
40. Curtea notează că reclamanţii au pretenţii executorii care rezultă din
hotărârile din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000, 10 mai 2000, 25 august
2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30 noiembrie 2000, 30
noiembrie 2000, 18 octombrie 1999, 18 octombrie 1999, 14 decembrie
2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10 mai 2000. Prin urmare, rezultă
că imposibilitatea reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor până la
22-30 aprilie 2003 a constituit o ingerinţă în dreptul lor la respectarea
bunurilor lor, aşa precum este prevăzut în prima propoziţie a primului

paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
41. Prin neexecutarea hotărârilor irevocabile, autorităţile naţionale au
împiedicat reclamanţii să li se plătească compensaţiile şi să beneficieze de
banii lor. Guvernul nu a prezentat nici o justificare pentru această ingerinţă,
iar Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o astfel de
omisiune (a se vedea, mutatis mutandis, Ambruosi v. Italy, nr. 31227/96, §§
28-34, 19 octombrie 2000).
Convenţie.


prejudiciu material suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a
hotărârilor: dl Gheorghe Luntre – EUR 101, dna Nina Voit - EUR 105, dl
Pavel Maloman – EUR 25, dl Dumitru Tcacenco – EUR 25, dl Mihail
Zverev – EUR 25, dna Lidia Abramov – EUR 63, dna Eudochia Volcov –
EUR 102, dna Ianina Atnealov – EUR 35, dna Nina Ceaica – EUR 23, dl
Dumitru Grişin – EUR 69, dna Tatiana Grişin – EUR 64, dl Pavel Epifanov
– EUR 64, dna Nadejda Cleauşev – EUR 23, dna Ecaterina Bobîlev – EUR
25 şi dl Ivan Prozor – EUR 36.
45. Guvernul a considerat sumele pretinse excesive şi a lăsat aprecierea
46. Curtea consideră că reclamanţii au suferit prejudicii materiale ca
rezultat al neexecutării hotărârilor din 17 septembrie 2000, 10 iulie 2000, 10
mai 2000, 25 august 2000, 10 mai 2000, 3 mai 2001, 15 martie 2001, 30
1999, 14 decembrie 2000, 30 noiembrie 2000, 10 mai 2000 şi 10 mai 2000.
Curtea acordă dlui Gheorghe Luntre – EUR 101, dnei Nina Voit - EUR 105,
dlui Pavel Maloman – EUR 25, dlui Dumitru Tcacenco – EUR 25, dlui
Mihail Zverev – EUR 25, dnei Lidia Abramov – EUR 63, dnei Eudochia
Volcov – EUR 102, dnei Ianina Atnealov – EUR 35, dnei Nina Ceaica –
EUR 23, dlui Dumitru Grişin – EUR 69, dnei Tatiana Grişin – EUR 64, dlui
Pavel Epifanov – EUR 64, dnei Nadejda Cleauşev – EUR 23, dnei Ecaterina
Bobîlev – EUR 25 şi dlui Ivan Prozor – EUR 36.

prejudiciu moral suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a
hotărârilor: dl Gheorghe Luntre – EUR 35,000, dna Nina Voit - EUR
30,000, dl Pavel Maloman – EUR 30,000, dl Dumitru Tcacenco – EUR
30,000, dl Mihail Zverev – EUR 30,000, dna Lidia Abramov – EUR 35,000,
dna Eudochia Volcov – EUR 30,000, dna Ianina Atnealov – EUR 25,000,
dna Nina Ceaica – EUR 25,000, dl Dumitru Grişin – EUR 25,000, dna
Tatiana Grişin – EUR 25,000, dl Pavel Epifanov – EUR 30,000, dna
Nadejda Cleauşev – EUR 30,000, dna Ecaterina Bobîlev – EUR 30,000 şi dl
Ivan Prozor – EUR 30,000.
48. Guvernul a contestat sumele pretinse de reclamanţi, susţinând că ele
sunt excesive în lumina jurisprudenţei Curţii. El a declarat că în unele cauze
simpla constatare de către Curte a unei violări a fost considerată ca o
satisfacţie echitabilă suficientă. Guvernul în continuare a citat cauza Burdov
v. Russia, nr. 59498/00, ECHR 2002-III), unde reclamantului i s-au alocat
49. Curtea consideră că reclamanţilor le-a fost cauzat un anumit stres şi
frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor, mai ales având în vedere
vârsta lor avansată şi faptul că unicul lor venit este pensia de stat. Atunci
când acordă o sumă de bani cu titlu de prejudiciu moral, suferit de fiecare
reclamant, Curtea ia în consideraţie asemenea factori precum vârsta
reclamantului, venitul său personal, durata procedurilor de executare şi alte
aspecte relevante. Ea acordă dlui Gheorghe Luntre – EUR 1,000, dnei Nina
Voit - EUR 1,000, dlui Pavel Maloman – EUR 1,000, dlui Dumitru
Tcacenco – EUR 1,000, dlui Mihail Zverev – EUR 1,000, dnei Lidia
Abramov – EUR 1,000, dnei Eudochia Volcov – EUR 500, dnei Ianina
Atnealov – EUR 700, dnei Nina Ceaica – EUR 900, dlui Dumitru Grişin –
EUR 1,000, dnei Tatiana Grişin – EUR 1,000, dlui Pavel Epifanov – EUR
900, dnei Nadejda Cleauşev – EUR 900, dnei Ecaterina Bobîlev – EUR
1,000 şi dlui Ivan Prozor – EUR 1,000.
50. Dl Gheorghe Luntre, dl Pavel Maloman, dl Mihail Zverev şi dl Ivan

Prozor au pretins câte EUR 1,000 fiecare cu titlu de costuri de reprezentare.
Ei s-au bazat pe contractele încheiate cu avocatul lor, conform cărora
costurile vor fi plătite numai în caz de succes.
51. Dna Nina Voit, dl Dumitru Tcacenco, dna Lidia Abramov, dna
Eudochia Volcov, dl Pavel Epifanov, dna Nadejda Cleauşev şi dna
Ecaterina Bobîlev au pretins câte EUR 50 fiecare, în timp ce dna Ianina

Atnealov, dna Nina Ceaica, dl Dumitru Grişin şi dna Tatiana Grişin au
pretins câte EUR 25 fiecare, pentru cheltuielile de secretariat pe care le-au
suportat în faţa Curţii.
52. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, declarând că ele sunt
excesive şi că reclamanţii nu au dovedit pretinsele cheltuieli de
reprezentare.
vedea, spre exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr.23118/93, §
62, ECHR 1999-VIII).
55. Curtea poate să se bazeze, în evaluarea sa, pe elemente precum
numărul de ore lucrate de avocat şi tariful perceput de acesta pentru o oră de
lucru. Totuşi, deoarece reclamanţii nu au prezentat o astfel de informaţie,
Curtea decide să nu aloce nici o sumă cu titlu de costuri şi cheltuieli (a se
vedea Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 48).
D. Dobânda



Convenţie;
4. Hotărăşte
Convenţiei:
- dlui Gheorghe Luntre – EUR 101 cu titlu de prejudiciu material şi
EUR 1,000 cu titlu de prejudiciu moral,
- dnei Nina Voit – EUR 105 cu titlu de prejudiciu material şi EUR 1,000
cu titlu de prejudiciu moral,
- dlui Pavel Maloman – EUR 25 cu titlu de prejudiciu material şi EUR
1,000 cu titlu de prejudiciu moral,
- dlui Dumitru Tcacenco – EUR 25 cu titlu de prejudiciu material şi
- dlui Mihail Zverev – EUR 25 cu titlu de prejudiciu material şi EUR
- dnei Lidia Abramov – EUR 63 cu titlu de prejudiciu material şi EUR
800 cu titlu de prejudiciu moral,
- dnei Eudochia Volcov – EUR 102 cu titlu de prejudiciu material şi
EUR 800 cu titlu de prejudiciu moral,
- dnei Ianina Atnealov – EUR 35 cu titlu de prejudiciu material şi EUR
- dnei Nina Ceaica – EUR 23 cu titlu de prejudiciu material şi EUR 900
cu titlu de prejudiciu moral,
- dlui Dumitru Grişin – EUR 69 cu titlu de prejudiciu material şi EUR
- dnei Tatiana Grişin – EUR 64 cu titlu de prejudiciu material şi EUR
- dlui Pavel Epifanov – EUR 64 cu titlu de prejudiciu material şi EUR
- dnei Nadejda Cleauşev – EUR 23 cu titlu de prejudiciu material şi
EUR 900 cu titlu de prejudiciu moral,
- dnei Ecaterina Bobîlev – EUR 25 cu titlu de prejudiciu material şi
- dlui Ivan Prozor – EUR 36 cu titlu de prejudiciu material şi EUR 1,000
cu titlu de prejudiciu moral;
procente;

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 15 iunie 2004 în


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA LUPĂCESCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererile nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03,

31976/03, 13681/03 şi 32759/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
21 martie 2006
DEFINITIVĂ
21/06/2006

1 HOTĂRÂREA LUPĂCESCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
În cauza Lupăcescu şi alţii c. Moldovei,

compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl R. MARUSTE,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află opt cereri (nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02,
5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03 şi 32759/03) depuse împotriva
(„Convenţia”), de către opt cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Valeriu
Lupăcescu, dna Tatiana Roşcina, dna Galina Gaşpar, dl Petru Popovici, dl
Valeriu Purice, dl Timofei Simionel, dl Igor Cojuhari şi dl Alexandru
Cebanenco („reclamanţi”), la datele enumerate în anexa ataşată.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către „Juriştii pentru Drepturile
Omului” (JDO) şi „Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica
Moldova” (CHDOM), organizaţii non-guvernamentale cu sediul în Chişinău,
precum şi de dl A. Beruciaşvili, avocat din Chişinău (a se vedea detalii în anexa
ataşată). Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către
3. Reclamanţii au pretins că, prin executarea tardivă a hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în favoarea lor, le-a fost încălcat dreptul la o instanţă,
garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, şi dreptul la protecţia proprietăţii,
garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a Patra. La datele menţionate în
anexă, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice cererile
Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a
decis ca fondul cererilor să fie examinat concomitent cu admisibilitatea lor.
HOTĂRÂREA LUPĂCESCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI 2
5. La 28 februarie 2005, Camera a decis în conformitate cu articolul 42 (1)

al Regulamentului Curţii să conexeze cererile.
ÎN FAPT
6. Datele personale ale reclamanţilor sunt menţionate în anexa ataşată.

7. Fiecare reclamant a obţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă
împotriva unei autorităţi de stat, prin care autoritatea de stat era obligată să
plătească anumite sume de bani (datele hotărârilor judecătoreşti sunt
menţionate în anexa ataşată). Hotărârile judecătoreşti nu au fost executate în
decursul următoarelor perioade de timp:
- în cauza dlui Valeriu Lupăcescu, între 5 noiembrie 1997 şi 19 decembrie
2003 şi între 31 ianuarie 2001 şi 13 februarie 2004;
- în cauza dnei Tatiana Roşcina, între 5 mai 2000 şi 18 decembrie 2003;
- în cauza dnei Galina Gaşpar, între 5 februarie 2002 şi 2 martie 2004;
- în cauza dlui Petru Popovici, între 27 iunie 2002 şi 14 iulie 2003;
- în cazul dlui Valeriu Purice, între 23 iunie 1998, 24 decembrie 2001, 27
februarie 2002, 29 aprilie 2002, 18 iulie 2002, 19 iulie 2002 şi 26 şi 29
noiembrie 2003;
- în cauza dlui Timofei Simionel, între 5 iunie 2001 şi 22 decembrie 2003;
- în cauza dlui Igor Cojuhari, între 1 august 1997 şi 18 decembrie 2003;
- în cauza dlui Alexandru Cebanenco, între 15 august 2002 şi 10 martie
2005.
Deşi toate hotărârile au fost pe moment executate, hotărârea irevocabilă a
dlui Purice a fost executată doar parţial (a se vedea paragraful 32 de mai jos şi
anexa ataşată).
8. Dreptul intern pertinent a fost expus în hotărârea Curţii în cauza Prodan v.

Moldova (nr. 49806/99, ECHR-III (extrase)) şi Popov v. Moldova (nr.
74153/01, §§ 29-41, 18 ianuarie 2005).
ÎN DREPT
9. Reclamanţii pretind că drepturile lor la o instanţă care să hotărască asupra
drepturilor lor cu caracter civil au fost încălcate ca urmare a neexecutării de
către autorităţi a hotărârilor irevocabile pronunţate în favoarea lor. Ei s-au bazat
pe articolul 6 § 1 al Convenţiei care, în partea sa relevantă, prevede
următoarele:
va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil... .”
10. În continuare, reclamanţii au pretins că, din cauza neexecutării
hotărârilor pronunţate în favoarea lor, ei nu au putut beneficia de bunurile lor şi
astfel, dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului
nr. 1 la Convenţie a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie
III. ADMISIBILITATEA CERERILOR
A. Calitatea de victimă
11. Guvernul a declarat că, din momentul în care plata sumelor acordate a
fost efectuată, reclamanţii nu mai puteau pretinde că sunt victime ale încălcării
drepturilor lor garantate de Convenţie.
12. Reclamanţii au susţinut că mai au calitatea de victimă, deoarece
Guvernul nu a recunoscut nici expres, nici în substanţă, încălcarea drepturilor
lor stabilite de Convenţie şi nici nu le-a oferit o redresare.
13. Curtea reaminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu
este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, decât
dacă autorităţile naţionale au recunoscut, expres sau în substanţă, violarea şi au
oferit o redresare pentru violarea Convenţiei (a se vedea, ca exemplu, Amuur v.
France, hotărâre din 25 iunie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-
III, p. 846, § 36, şi Dalban v. România, hotărâre din 28 septembrie 1999,
ECHR 1999-VI, § 44).
14. În această cauză, Curtea consideră că, în timp ce hotărârile judecătoreşti

relevante sunt acum executate (în cazul dlui Purice, parţial), Guvernul nu a
recunoscut şi nici nu a acordat o redresare adecvată pentru neexecutarea
anterioară a acestora. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamanţii
pot pretinde în continuare că sunt „victime” ale încălcării drepturilor lor
garantate de Convenţie prin neexecutarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile
emise în favoarea lor (Dumbrăveanu v. Moldova, nr. 20940/03, § 22, 24 mai
2005).
B. Epuizarea căilor de recurs interne
15. În cererile dlor Simionel şi Cebanenco, Guvernul a invocat că nu au fost

epuizate căile de recurs interne accesibile. El a susţinut că reclamanţii puteau să
acţioneze în judecată executorul judecătoresc în conformitate cu articolul 20 al
Constituţiei şi articolul 426 al vechiului Cod de procedură civilă („vechiul
CPC”).
16. Curtea notează că a respins deja o obiecţie similară în ceea ce priveşte
articolul 426 al vechiului CPC invocată de Guvernul reclamat, deoarece „chiar
dacă presupunem că reclamantul ar fi depus recurs împotriva actelor
neexecutarea a fost ilegală conform dreptului naţional, o astfel de acţiune nu ar
fi obţinut nimic nou, singura consecinţă fiind eliberarea unui alt titlu executoriu
care ar permite executorului judecătoresc să continue executarea hotărârii”
(Popov v. Moldova, citată mai sus, § 32). Curtea nu găseşte niciun motiv care i-
ar permite să ajungă la o altă concluzie în această cauză.
17. Din aceleaşi motive, Curtea consideră că articolul 20 al Constituţiei, care
prevede dreptul general de acces la justiţie, nu a oferit reclamanţilor un remediu
efectiv. Deşi hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 19 iunie 2000
„Cu pririre la aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a
unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale” ar fi putut permite reclamantului să invoce direct prevederile
Convenţiei în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, o astfel de referire ar fi
rezultat într-„un alt titlu executoriu care ar permite executorului judecătoresc să
continue executarea hotărârii”.
C. Concluzia
18. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor în temeiul articolului 6 § 1

şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică probleme de drept
care sunt suficient de serioase încât examinarea lor să depindă de o examinare a
fondului şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost

stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate
cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4
de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 ŞI A ARTICOLULUI 1

AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE

articolului 1 al Protocolului nr. 1 în numeroase cauze ce ţin de executarea
întârziată a hotărârilor judecătoreşti (a se vedea, printre altele, Prodan v.
Moldova citată mai sus, şi Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02,
21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02,
21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004).
Examinând materialele prezentate ei, Curtea notează că cererile nu conţin
niciun element care i-ar permite să ajungă la o altă concluzie în aceste cauze.
Două din aceste cauze necesită clarificări.
20. Curtea notează că Guvernul a declarat că titlul executoriu emis în
favoarea dlui Cebanenco (cererea nr. 32759/03) nu a fost înaintat repetat
organelor de executare competente după ce a fost retras de către reclamant. În
sprijinul acestui argument, Guvernul a prezentat o hotărâre judecătorească
naţională prin care a fost respinsă cererea reclamantului de indexare a sumelor
adjudecate, din motivul că nu a existat nicio dovadă a faptului că o înaintare
repetată a avut loc. Reclamantul a susţinut că el a înaintat repetat titlul
executoriu: acest fapt a fost confirmat prin scrisoarea din 10 octombrie 2003 a
Departamentului de Executare a Deciziilor Judiciare („Departamentul”). În
acea scrisoare, Departamentul a răspuns cererii reclamantului de a executa
hotărârea judecătorească în favoarea sa, informându-l că în acel moment
executarea hotărârii în favoarea sa nu era posibilă şi că în 2002 şi 2003 două
propuneri de executare a hotărârii au fost făcute Ministerului reclamat.
Scrisoarea identifica corect reclamantul, debitorul său, numărul şi data titlului
executoriu, precum şi suma acordată, fiind menţionate câteva măsuri întreprinse
în vederea executării hotărârii atât înainte, cât şi după data la care reclamantul a
retras titlul executoriu.
21. Instanţa judecătorească naţională a constatat că titlul executoriu a fost
remis Trezoreriei, şi că imposibilitatea executării acestuia nu a fost determinată
de omisiunea Ministerului reclamat, ci, mai degrabă, de lipsa finanţării. Instanţa
a confirmat astfel că a fost folosită o modalitate de executare a hotărârii (prin
intermediul Trezoreriei).
22. Chiar dacă scrisoarea Departamentului a fost „o eroare administrativă”,

după cum a susţinut Guvernul, aceasta demonstrează faptul că la acel moment
autorităţile statale competente ştiau despre existenţa unei hotărâri irevocabile şi
despre neexecutarea continuă a acesteia. Mai mult, ele nu au considerat că
reclamantul nu a luat măsurile necesare şi nici nu au invocat această chestiune.
Prin urmare, Curtea nu consideră că Guvernul poate invoca necunoaşterea
existenţei unei hotărâri emise împotriva unuia dintre ministerele sale, sau
neprezentarea de către reclamant a titlului executoriu autorităţilor.
23. De asemenea, Curtea constată că hotărârea irevocabilă pronunţată în
favoarea dlui Popovici (cererea nr. 5742/03) nu a fost executată timp de 12 luni
şi 18 zile. În timp ce o asemenea perioadă de timp nu întotdeauna poate fi
considerată per se excesivă, trebuie luată în consideraţie natura despăgubirii.
Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că despăgubirea în cauză
constituie o compensaţie pentru detenţie, care a fost considerată ilegală de către
instanţele judecătoreşti naţionale. Întârzierea plăţii unor asemenea compensaţii
ar trebui să intensifice frustrarea care deja a rezultat din detenţia ilegală. Astfel,
autorităţile aveau o obligaţie deosebită de a asigura o executare promptă a
hotărârii. În fapt, cererea lui de executare a hotărârii a fost lăsată fără răspuns.
Această omisiune de a executa o hotărâre a fost, în circumstanţele prezentei
cauze, excesivă (Shmalko v. Ukraine, nr. 60750/00, §§ 45-46, 20 iulie 2004, şi
Malinovskiy v. Russia, nr. 41302/02, § 40, 7 iulie 2005).
24. Având în vedere jurisprudenţa sa cu privire la acest subiect (a se vedea
inter alia § 19 de mai sus), Curtea consideră că omisinea de a se conforma
hotărârilor executorii în favoarea reclamanţilor a constituit o violare a
Convenţie în privinţa fiecărui reclamant.

echitabilă.”
26. Reclamanţii au solicitat următoarele sume cu titlu de prejudiciu material

suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a hotărârilor: dl Lupăcescu –
341.58 euro (EUR), dna Roşcina – EUR 363.53, dl Popovici – EUR 187.47, dl
Purice a formulat câteva pretenţii examinate în paragraful 32 de mai jos,

dl Simionel – EUR 263.59, dl Cojuhari – 166,144 MDL, cu titlu de prejudiciu
material şi moral, şi dl Cebanenco – EUR 516. Ei au susţinut că dacă ar fi
obţinut mijloacele băneşti la timp, ei le-ar fi putut depune în bănci comerciale şi
ar fi obţinut sumele de mai sus drept dobândă.
27. Guvernul a declarat că sumele pretinse sunt excesive şi a susţinut că
faptul executării hotărârilor a compensat efectiv reclamanţii pentru orice
prejudiciu cauzat. El a contestat modalitatea de calcul a prejudiciului material
pretins de reclamanţi.
28. În privinţa cererilor dlui Simionel şi dlui Cebanenco, Guvernul a susţinut
că ei puteau să solicite instanţelor de judecată naţionale, în conformitate cu
articolul 253 al Codului de procedură civilă, indexarea sumelor adjudecate. În
sprijinul acestui argument Guvernul a prezentat copia unei hotărâri în care unei
persoane i-au fost acordate compensaţii pentru pierderile cauzate de inflaţie.
29. Curtea consideră că dl Simionel trebuia să fi suferit un prejudiciu
material ca rezultat al imposibilităţii de a folosi şi de a dispune de banii acordaţi
lui prin hotărârea irevocabilă pronunţată în favoarea sa: reclamantul cere de la
această Curte compensaţii pentru imposibilitatea sa de a folosi banii adjudecaţi,
şi nu pentru consecinţele inflaţiei (Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 36, 22
martie 2005).
30. Cererea dlui Cebanenco privind indexarea sumelor adjudecate a fost
respinsă, cauza sa a fost apoi redeschisă şi în prezent se află pe rolul instanţelor
judecătoreşti naţionale. Curtea consideră că argumentul Guvernului referitor la
indexare se referă, în esenţă, la pretenţiile reclamantului cu privire la satisfacţia
echitabilă, în privinţa cărora nu există o cerinţă de epuizare separată a căilor de
recurs interne (De Wilde, Ooms and Versyp v. Belgium (articolul 50), hotărârea
din 10 martie 1972, Seria A nr. 14, §§ 14-17).
31. Curtea notează că toţi reclamanţii (cu excepţia dlui Purice) şi-au
recuperat sumele acordate. Prin urmare, ei pot avea dreptul la acordarea
compensaţiilor doar în privinţa venitului ratat. Luând în consideraţie
metodologia de calcul folosită în cauza Prodan şi circumstanţele cauzei
examinate, Curtea acordă următoarele sume cu titlu de prejudiciu material
cauzat ca urmare a neexecutării hotărârilor irevocabile: dlui Lupăcescu - EUR
341.58, dnei Roşcina - EUR 363.53, dlui Popovici - EUR 156, dlui Simionel -
EUR 169, dlui Cojuhari - EUR 124 şi dlui Cebanenco - EUR 516.
32. Curtea notează că, aparent, dl Purice a primit suma de MDL 15,799.35
din suma totală de MDL 19,986 stabilită în cele şapte hotărâri în favoarea lui.
Diferenţa de MDL 4,108.5 nu a fost plătită până astăzi. Prin urmare, Curtea
consideră că acestui reclamant i-a fost cauzat un prejudeciu material
suplimentar prin neplata integrală a sumelor acordate lui. Din aceste
considerente, Curtea îi acordă întreaga sumă solicitată, ceea ce reprezintă

EUR 518.53.
33. Reclamanţii au solicitat următoarele sume cu titlu de prejudiciu moral

suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a hotărârilor irevocabile
pronunţate în favoarea lor: dl Lupăcescu – EUR 100,000, dna Roşcina –
EUR 100,000, dna Gaşpar – EUR 50,000, dl Popovici – EUR 100,000; dl
Purice – EUR 100,000, dl Simionel - EUR 1,500 şi dl Cebanenco - EUR 5,000.
34. Guvernul a contestat sumele pretinse de reclamanţi, susţinând că, în
lumina jurisprudenţei Curţii şi a realităţilor din Republica Moldova, ele sunt
excesive. El a declarat că în unele cauze simpla constatare de către Curte a unei
violări a fost considerată ca o satisfacţie echitabilă suficientă. În continuare,
Guvernul a făcut referire la cauza Burdov v. Russia, nr. 59498/00, ECHR 2002-
III, în care reclamantului i-a fost acordată suma de EUR 3,000 cu titlu de
prejudiciu moral.
35. Curtea consideră că reclamanţilor trebuia să le fi fost cauzat un anumit
stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor. Atunci când acordă o
sumă de bani cu titlu de prejudiciu moral, suferit de fiecare reclamant, Curtea ia
în consideraţie asemenea factori precum vârsta reclamantului, venitul său
personal, durata procedurilor de executare şi alte aspecte relevante. Ea acordă
dlui Lupăcescu – EUR 1,400, dnei Roşcina – EUR 1,200, dlui Popovici -
EUR 800, dlui Purice - EUR 1,600 şi celorlalţi - câte EUR 1,000: dnei Gaşpar,
dlui Simionel, dlui Cojuhari şi dlui Cebanenco.
36. Reclamanţii, de asemenea, au pretins următoarele sume pentru cheltuieli

de reprezentare şi de secretariat: dl Lupăcescu – EUR 1,050, dna Roşcina –
EUR 1,050, dna Gaşpar – EUR 1,500, dl Popovici – EUR 1,500; dl Purice –
EUR 1,050, dl Simionel - EUR 830 şi dl Cojuhari - USD 900. Ei au făcut
referire la contractele încheiate cu avocaţii lor, potrivit cărora onorariile urmau
să fie plătite doar în caz de succes.
37. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, declarând că acestea
sunt excesive şi că reclamanţii nu au dovedit pretinsele cheltuieli de
reprezentare.
în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare,
realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Nilsen

and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
40. În această cauză, Curtea a luat notă de lista detaliată a orelor de lucru
asupra cauzelor, precum şi de caracterul relativ simplu al cauzelor. De
asemenea, ea notează că dl Lupăcescu, dna Roşcina, dl Popovici, dl Purice şi dl
Simionel au eliberat procuri pentru a fi reprezentaţi în faţa Curţii de aceeaşi
organizaţie - „Juriştii pentru drepturile omului”, că toate cazurile sunt
asemănătoare după natura lor şi că argumentele prezentate de organizaţie erau
similare în fiecare caz. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea nu consideră
că costurile pretinse au fost rezonabile ca mărime. Ea acordă fiecărui reclamant
câte EUR 300, plus orice taxă care poate fi percepută.
În continuare, Curtea notează că dna Gaşpar şi dl Cojuhari nu au prezentat
informaţii cu privire la numărul de ore lucrate de reprezentant şi tariful perceput
de acesta pentru o oră de lucru. Prin urmare, Curtea decide să nu aloce nicio
sumă cu titlu de costuri şi cheltuieli celor doi reclamanţi (Pasteli and Others v.
Moldova, nr. 9898/02, 9863/02, 6255/02 şi 10425/02, § 43, 15 iunie 2004).
D. Dobânda


2. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în privinţa

fiecărui reclamant;
3. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al

Convenţiei în privinţa fiecărui reclamant;
4. Hotărăşte
Convenţiei, următoarele sume persoanelor ce urmează:
- dlui Lupăcescu - EUR 341.58 cu titlu de prejudiciu material, EUR 1,400
cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 300 cu titlu de costuri şi cheltuieli;
- dnei Roşcina - EUR 363.53 cu titlu de prejudiciu material, EUR 1,200 cu
titlu de prejudiciu moral şi EUR 300 cu titlu de costuri şi cheltuieli;
- dnei Gaşpar - EUR 1,000 cu titlu de prejudiciu moral;
- dlui Popovici – EUR 156 cu titlu de prejudiciu material, EUR 800 cu titlu
de prejudiciu moral şi EUR 300 cu titlu de costuri şi cheltuieli;
- dlui Purice – EUR 518.53 cu titlu de prejudiciu material, EUR 1,600 cu
- dlui Simionel - EUR 169 cu titlu de prejudiciu material, EUR 1,000 cu
- dlui Cojuhari - EUR 124 cu titlu de prejudiciu material şi EUR 1,000 cu
titlu de prejudiciu moral;
- dlui Cebanenco - EUR 516 cu titlu de prejudiciu material şi EUR 1,000 cu
(c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea
hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu
rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană
pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
5. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.


CONSEIL COUNCIL

Numele şi numărul Data de naştere Numele Data depunerii Data Data hotărârii Data Articolele
cererii şi domiciliul reprezentantului cererii comunicării irevocabile executării invocate
Valeriu Lupăcescu, 1945, Chişinău Juriştii pentru 19/12/2001 08/10/2003 05/11/1997 şi 19/12/2003 şi Art. 6, P1-1
3417/02 drepturile omului 31/01/2001 13/02/2004
Tatiana Roşcina, 1951, Chişinău Juriştii pentru 26/09/2001 07/10/2003 05/05/2000 18/12/2003 Art. 6, P1-1
5994/02 drepturile omului
Galina Gaşpar, 28365/02 1954, Sculeni Juriştii pentru 04/07/2002 24/09/2004 05/02/2002 02/03/2004 Art. 6, P1-1
drepturile omului
Petru Popovici, 5742/03 1980, Rezina Juriştii pentru 03/12/2002 07/10/2003 27/06/2002 14/07/2003 Art. 6, P1-1
drepturile omului
23/06/1998,
24/12/2001,
Valeriu Purice, 8693/03 1953, Chişinău Juriştii pentru 24/02/2003 07/10/2003 27/02/2002, 26/11/2003 şi Art. 6, P1-1
drepturile omului 29/04/2002 (2 29/11/2003
hotărâri), 18/07/2002,
19/07/2002
Timofei Simionel, 1945, Chişinău Juriştii pentru 09/07/2003 09/12/2004 05/06/2001 22/12/2003 Art. 6, P1-1
31976/03 drepturile omului
Igor Cojuhari, 13681/03 1961, Chişinău Comitetul Helsinki 10/04/2001 08/10/2003 01/08/1997 18/12/2003 Art. 6, P1-1
pentru Drepturile
Omului din Republica
Moldova
Alexandru Cebanenco, 1962, Chişinău Andrei Beruciaşvili 18/08/2003 09/12/2004 15/08/2002 10/03/2005 Art. 6, P1-1
32759/03
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MACOVEI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererile nr. 19253/03, 17667/03, 31960/03, 19263/03,

17695/03 şi 31761/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
25 aprilie 2006
DEFINITIVĂ
25/07/2006

1 HOTĂRÂREA MACOVEI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
În cauza Macovei şi alţii c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl R. MARUSTE,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află şase cereri (nr. 19253/03, 17667/03,
31960/03, 19263/03, 17695/03 şi 31761/03) depuse împotriva Republicii
Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al
Fundamentale („Convenţia”), de către şase cetăţeni ai Republicii Moldova,
dna Galina Macovei, dna Maria Socolov, dna Svetlana Culicovschi, dl
Vladimir Morozov, dna Galina Nagornîi şi dl Valerii Cliuchin la 24 martie
2003, 21 aprilie 2003, 9 iulie 2003, 24 martie 2003, 25 aprilie 2003 şi,
respectiv, la 21 iulie 2003.
2. Reclamanţii, cu excepţia dlui Valerii Cliuchin, care nu a fost
reprezentat, au fost reprezentaţi de către dl Vitalie Iordachi, care a acţionat
în numele organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru Drepturile
Omului” cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”)
a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor la un proces
echitabil garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
4. La 11 mai 2004, Curtea a decis să comunice cererile Guvernului. La
20 septembrie 2005, Curtea a decis, în conformitate cu prevederile
articolului 29 § 3 al Convenţiei, să examineze fondul cererilor concomitent
cu admisibilitatea lor.
5. La 28 martie 2006, Camera a decis, în conformitate cu articolul 42 (1)
al Regulamentului Curţii, să conexeze cererile.
HOTĂRÂREA MACOVEI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

Republica Moldova. Ei s-au născut în 1961, 1946, 1939, 1946, 1946 şi,
respectiv, în 1951.
7. În 1994, fiecare reclamant a încheiat câte un contract cu ASITO (o
companie de asigurări înregistrată în Republica Moldova) potrivit căruia,
fiecare reclamant a plătit prima de asigurare în schimbul unei pensii viagere.
Mărimea pensiilor lunare varia între 200 de lei moldoveneşti (MDL) şi
MDL 600 (echivalentul la acea perioadă a USD 45 şi, respectiv, USD 135).
8. La date diferite, între anii 1999 şi 2001, ASITO a încetat să plătească
pensiile, în unele cazuri, sau a refuzat să înceapă plata lor, în alte cazuri,
invocând schimbarea ratei dobânzii Băncii Naţionale a Moldovei şi
solicitând rezilierea contractelor.
9. La date nespecificate în anul 2001, reclamanţii au intentat proceduri
judiciare civile împotriva companiei ASITO, cerând plata restanţelor la
pensii până la acea dată şi obligarea companiei să execute contractele din
1994.
10. Pe parcursul anilor 2001-2002, toţi reclamanţii au obţinut hotărâri
irevocabile şi executorii prin care instanţele judecătoreşti naţionale au
obligat ASITO să plătească restanţele la pensii şi să reia executarea
contractelor. Instanţele au confirmat validitatea contractelor şi au respins
cererile companiei ASITO de reziliere a contractelor sau de exonerare a
companiei de obligaţiile sale faţă de reclamanţi pe motiv de hardship, care,
în viziunea ASITO, a fost cauzat de criza economică, inflaţie şi schimbarea
ratei dobânzii Băncii Naţionale a Moldova. Curţii nu i-a fost prezentată
informaţia despre faptul dacă aceste hotărâri au fost executate de către
ASITO.
11. La 14 decembrie 2001, Procurorul General a depus la Curtea
Supremă de Justiţie un „demers în interesul legii”. Conform Procurorului
General, demersul a avut drept scop clarificarea controversei în privinţa
acestor contracte şi stabilirea unei practici uniforme pentru toate instanţele
de judecată.
12. La 11 martie 2002, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a adoptat o
hotărâre prin care a soluţionat litigiul existent între ASITO şi beneficiarii
pensiei în favoarea companiei. În special, ea a constatat că ASITO poate
invoca inflaţia, criza economică şi schimbarea ratei dobânzii Băncii
Naţionale Moldovei drept temei pentru rezilierea unilaterală a contractelor
de pensie viageră. De asemenea, ea a notat că hotărârea sa era obligatorie
pentru toate instanţele judecătoreşti, deşi această hotărâre nu putea afecta
hotărârile deja examinate şi nici părţile din acele procese.
13. Ulterior, la date diferite, ASITO a intentat acţiuni judiciare civile

împotriva reclamanţilor, solicitând rezilierea contractelor încheiate în anul
1994. ASITO a invocat aceleaşi argumente ca şi în primul set de proceduri,
precum şi hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002.
14. În perioada dintre decembrie 2002 şi iunie 2003, ASITO a obţinut
hotărâri favorabile împotriva tuturor reclamanţilor. Instanţele au respins
argumentele reclamanţilor cu privire la rezilierea unilaterală a contractelor
de către ASITO pe motiv că situaţia de hardship a fost deja stabilită prin
hotărâre irevocabilă şi au constatat în schimb că obiectul procedurii care s-a
încheiat cu hotărâri irevocabile în favoarea reclamanţilor a fost diferit,
deoarece procedurile în acele cauze vizau executarea contractelor de pensie
viageră până la momentul rezilierii acestora, în timp ce obiectul procedurii
noi era rezilierea contractelor.
15. La 25 octombrie 2004, după comunicarea de către Curte a
prezentelor cauze Guvernului, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a admis
cererea de revizuire împotriva hotărârii ei din 11 martie 2002, depusă de un
grup de pensionari ai companiei ASITO care nu sunt reclamanţi în aceste
cauze. Curtea Supremă a casat hotărârea sa precedentă, constatând inter alia
că ASITO nu putea invoca criza economică, inflaţia şi schimbarea ratei de
schimb a Băncii Naţionale a Moldovei ca motiv pentru neexecutarea
contractelor de pensie viageră.
16. Prevederile relevante ale vechiului Cod de procedură civilă, în

vigoare între 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003, sunt următoarele:
„Articolul 218. Temeiurile pentru încetarea procesului

Instanţa dispune încetarea procesului:
...
3) dacă într-un litigiu între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi
temeiuri s-a dat o hotărâre rămasă definitivă...
Articolul 331. Demersul în interesul legii
Procurorul General din oficiu are dreptul, pentru a asigura aplicarea unitară a legii
pe întreg teritoriul ţării, să adreseze Curţii Supreme de Justiţie un demers, cerând să se
pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate în mod diferit de
instanţele de judecată.
Demersul Procurorului General se examinează la şedinţa Plenului Curţii Supreme de
Justiţie.
Hotărârile adoptate de plen nu se răsfrâng asupra hotărârilor examinate şi nici asupra
părţilor din acele procese. Hotărârile adoptate asupra demersurilor în interesul legii se
aduc la cunoştinţă instanţelor de judecată şi sunt obligatorii pentru ele.”
17. La 12 iunie 2003, a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă.

„Temeiurile declarării revizuirii.
…
c) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au
fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;
d) după emiterea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reţinute
de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei într-o
împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces...;
…
f) s-a anulat … hotărârea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti sau hotărârea
ori decizia unui alt organ care au servit drept temei pentru emiterea hotărârii sau
deciziei a căror revizuire se cere.”
18. Articolul 450, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Cererea de revizuire se depune:
…
c) în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de
nu i-au putut fi cunoscute - în cazurile prevăzute la art. 449 lit. c);
d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv - în cazurile
prevăzute la art. 449 lit. d);
e) în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de
hotărârea, sentinţa sau decizia anulată sau modificată care au servit drept temei pentru
emiterea hotărârii sau deciziei a căror revizuire se cere - în cazurile prevăzute la art.
449 lit. f); …”
ÎN DREPT
19. Reclamanţii pretind, în substanţă, încălcarea principiului securităţii
raporturilor juridice prevăzut de articolul 6 § 1 al Convenţiei. De asemenea,
toţi reclamanţii, cu excepţia dlui V. Cliuchin, au pretins că procedurile în
cauzele lor nu au fost echitabile din cauza existenţei unei înţelegeri secrete
dintre ASITO şi Guvern (a se vedea paragrafele 22-23 de mai jos).
civil, fie asupra temeinicii oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.
...”
20. De asemenea, reclamanţii au susţinut că hotărârea judecătorească

pronunţată în favoarea ASITO a avut drept efect încălcarea dreptului lor la
protecţia proprietăţii garantat de articolul 1al Protocolului nr. 1 la
Convenţie, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
21. Toţi reclamanţii, cu excepţia dlui V. Cliuchin, s-au mai plâns de
violarea articolului 13 al Convenţiei, care prevede următoarele:
oficiale.”
A. Pretenţia cu privire la pretinsa înţelegere secretă între ASITO şi

Guvern şi pretinsul abuz de dreptul de a sesiza Curtea
22. Toţi reclamanţii, cu excepţia dlui Cliuchin, au pretins, în temeiul
articolului 6 al Convenţiei, că procesul judiciar nu a fost echitabil din cauza
unei pretinse înţelegeri secrete între ASITO şi Guvern. Ei au pretins că
ASITO s-a înţeles în mod secret cu Guvernul că-şi va retrage cererea de la
Curte (pe marginea căreia ulterior a fost adoptată o hotărâre: ASITO v.
Moldova, nr. 40663/98, 8 noiembrie 2005), în schimbul asistenţei
Guvernului în problema avută cu pensionarii.
23. Potrivit reclamanţilor, ca rezultat al acelei înţelegeri, Guvernul a
organizat depunerea demersului în interesul legii de către Procurorul
General şi hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002,
prin care acesta a decis că toate litigiile existente între ASITO şi pensionari
trebuiau hotărâte în favoarea ASITO.
24. Unica probă adusă de către reclamanţi în sprijinul declaraţiilor lor a
fost coincidenţa în timp dintre negocierile de reglementare amiabilă în cauza
ASITO v. Moldova şi, pe de o parte, tentativa ASITO de a-şi retrage cererea
în acest caz, iar, pe de altă parte, demersul în interesul legii.
25. Guvernul a negat învinuirile reclamanţilor, numindu-le „insinuări
abuzive”. El a declarat că învinuirile reclamanţilor erau după natura lor
ofensatoare şi defăimătoare şi a susţinut că Curtea ar trebui să declare
cererile lor inadmisibile ca abuzive.
26. Curtea consideră că reclamanţii nu au adus probe suficiente pentru a-
şi susţine declaraţia privind existenţa unui acord secret. Prin urmare, această
parte a pretenţiei formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei urmează a
fi respinsă ca fiind vădit nefondată.
27. În ceea ce priveşte obiecţia Guvernului cu privire la pretinsul abuz de
dreptul de a o sesiza, Curtea consideră că o cerere, în mod normal, nu ar fi
respinsă ca fiind abuzivă în conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenţiei în

baza faptului că ea a fost „ofensatoare” sau „defăimătoare” decât dacă a
fost, în mod intenţionat, bazată pe fapte neadevărate (a se vedea Popov v.
Moldova (nr. 1), nr. 74153/01, § 49, 18 ianuarie 2005; Varbanov v.
Bulgaria, nr. 31365/96, § 36, ECHR 2000-X sau Rehak v. the Czech
Republic (dec.), nr. 67208/01, 18 mai 2004). Totuşi, din materialele aflate în
posesia sa, Curtea nu poate să conchidă că reclamanţii şi-au bazat învinuirile
lor pe informaţii despre care ei ştiau că nu sunt adevărate. Prin urmare,
această obiecţie este respinsă.
B. Statutul de victimă al reclamanţilor
28. Guvernul a invocat că reclamanţii nu pot pretinde calitatea de

victimă, din cauza că, în perioada de validitate a contractelor lor de pensie
viageră, reclamanţii au primit pensii care au depăşit de la cinci la zece ori
mărimea primelor de asigurare plătite de ei în anul 1994.
29. Reclamanţii nu au fost de acord cu Guvernul şi au susţinut că nu au
pierdut calitatea lor de victimă.
30. Curtea notează că obiectul acestei cauze este rezilierea contractelor
privind pensiile, ca urmare a procedurilor care se pretinde că au fost
inechitabile şi contrare principiului securităţii raporturilor juridice. Conform
contractelor şi hotărârilor pronunţate în favoarea lor, reclamanţii erau în
drept să primească pensiile până la sfârşitul vieţilor lor, indiferent de durata
vieţii lor sau de suma de bani plătită lor. În astfel de circumstanţe, rezilierea
contractelor în timpul vieţilor lor, fără acordul lor, constituie o ingerinţă în
interesele lor cu privire la proprietate. Prin urmare, Curtea nu poate să
accepte argumentul Guvernului.
31. În consecinţă, Curtea respinge cea de-a doua obiecţie preliminară a
Guvernului.
C. Neepuizarea căilor de recurs interne
32. În scrisorile sale din 20 iunie şi 18 noiembrie 2005, Guvernul a

declarat că, după casarea la 25 octombrie 2004 a hotărârii Plenului Curţii
Supreme de Justiţie din 11 martie 2002, reclamanţii aveau la dispoziţia lor o
nouă cale de recurs. În special, Guvernul a pretins că reclamanţii puteau să
depună la Curtea Supremă de Justiţie o cerere de revizuire în temeiul
articolului 449 (c, d şi f) al noului Cod de procedură civilă (a se vedea
paragraful 17 de mai sus) şi să solicite redeschiderea procedurilor judiciare
care s-au încheiat cu pronunţarea unor hotărâri irevocabile în favoarea
ASITO. Guvernul a prezentat exemplul unei cauze similare celor examinate.
În acea cauză, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire
depusă de un pensionar în temeiul articolului 449 (f) al Codului de
procedură civilă, a casat hotărârea irevocabilă pronunţată în favoarea
companiei ASITO şi a dispus rejudecarea procedurilor judiciare în instanţa

de apel.
33. Reclamanţii nu au fost de acord cu Guvernul şi, invocând cauza
Brumărescu v. România [GC], nr. 28342/95, ECHR 1999-VII, au declarat
că ar fi prea împovărător de a le cere să solicite redeschiderea procedurilor
judiciare şi că, în orice caz, redresarea obţinută prin astfel de proceduri nu ar
fi fost deplină. De asemenea, dl V. Cliuchin a susţinut că Guvernul a trecut
sub tăcere faptul că, în conformitate cu articolul 450 al noului Cod de
procedură civilă (a se vedea paragraful 18 de mai sus), o astfel de revizuire
ar fi fost tardivă dacă era depusă peste mai mult de trei luni din ziua
pronunţării hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 25 octombrie 2004.
34. Curtea reiterează că, în conformitate cu articolul 35 § 1 al
Convenţiei, reclamantul, în mod normal, ar trebui să folosească remediile
care sunt accesibile şi suficiente pentru a permite redresarea în ceea ce
priveşte încălcările pretinse. Existenţa remediilor în cauză trebuie să fie
suficient de certă nu numai în teorie, dar şi în practică, fără de care ele vor fi
lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare (a se vedea, printre altele,
Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports
1996-IV, p. 1210, § 66).
35. În această cauză se pare că cererile de revizuire sugerate de către
Guvern ar putea fi tardive, deoarece, în mod normal, astfel de cereri pot fi
depuse în termen de trei luni de la data adoptării hotărârii Curţii Supreme de
Justiţie din 25 octombrie 2004 (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Mai
mult, chiar dacă presupunem că o cerere de revizuire nu ar fi tardivă, Curtea
notează că, în cauza invocată de Guvern, Curtea Supremă de Justiţie nu a
redresat situaţia reclamantului, dar pur şi simplu a dispus rejudecarea
procedurilor judiciare iniţiate de către ASITO împotriva lui.
36. În cele din urmă, Curtea notează că, chiar admiţând că rezultatul
procedurilor redeschise ar fi fost favorabil reclamanţilor, ei nu ar fi
beneficiat totuşi de o remediere deplină în ceea ce priveşte pretinsele violări
ale Convenţiei. În special, obiectul procedurilor redeschise ar fi fost limitat
la acţiunea civilă a companiei ASITO de reziliere a contractelor de pensie
viageră (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Pentru a obţine compensaţii
pentru pretinsa violare a articolelor 6 şi 1 Protocolul nr. 1, după obţinerea
unor hotărâri favorabile în procedurile redeschise, reclamanţii ar fi trebuit
să iniţieze proceduri interne noi împotriva Guvernului.
37. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că aceste cereri nu pot fi
declarate inadmisibile pentru neepuizarea căilor de recurs interne şi, astfel,
obiecţia Guvernului trebuie respinsă.
D. Concluzia privind admisibilitatea
38. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor în temeiul articolelor 6

(privind securitatea raporturilor juridice), 13 şi 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie ridică probleme de drept care sunt suficient de serioase, încât

examinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLELOR 6 § 1 ŞI 13 ALE

CONVENŢIEI
39. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei,

de încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice prin examinarea
repetată de către instanţele judecătoreşti naţionale a litigiilor care anterior s-
au finalizat cu hotărâri irevocabile favorabile lor.
40. Guvernul a susţinut că nu a existat nicio încălcare a drepturilor
reclamanţilor garantate de articolul 6 al Convenţiei.
trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei care, în partea sa
dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care cere, printre
chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea
Brumărescu v. Romania, citată mai sus, § 61).
res judicata (ibid., § 62), adică principiul caracterului irevocabil al
hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nicio parte să nu aibă
dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu
scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei.
43. În cauza Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, 22 martie 2005, Curtea a
constatat că procedura în recurs în anulare, în baza căreia o hotărâre
irevocabilă putea fi contestată la nesfârşit de către Procurorul General,
încalcă principiul securităţii raporturilor juridice. O încălcare din aceleaşi
temeiuri a fost constatată în cauza Popov v. Moldova (nr. 2), nr. 19960/04,
6 decembrie 2005, în care o hotărâre irevocabilă a fost casată în urma unei
proceduri în revizuire abuzive. În ambele cauze Curtea a constatat că
„pierderea” de către o parte în litigiu a unei hotărâri pronunţate în favoarea
sa era incompatibilă cu prevederile Convenţiei.
44. În această cauză, hotărârile irevocabile pronunţate în favoarea
reclamanţilor nu au fost niciodată casate, după cum a avut loc în cauzele
Roşca şi Popov (nr. 2). Totuşi, hotărârile ulterioare pronunţate în favoarea
ASITO, în care instanţele au examinat repetat cererea ASITO privind
legalitatea denunţării unilaterale de către aceasta a contractelor pe exact
aceleaşi temeiuri care au fost respinse în primul set de proceduri, le-a lipsit
pe acestea de orice efect. Acest lucru a rezultat, exact ca în cauzele Roşca şi
Popov (nr. 2), în „pierderea” de către reclamanţi a hotărârilor pronunţate în
favoarea lor.
45. Prin admiterea acţiunilor civile ale ASITO cu privire la rezilierea
contractelor de pensie viageră, în circumstanţele în care aceleaşi chestiuni
au fost deja soluţionate prin hotărâri irevocabile şi obligatorii, instanţele
naţionale au încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul
reclamanţilor „la un proces echitabil” garantat de articolul 6 § 1 al
Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Roşca, citat mai sus, § 28).
47. Curtea nu consideră necesar de a se pronunţa asupra pretenţiei
formulate în baza articolului 13 al Convenţiei, deoarece articolul 6 § 1 este
lex specialis faţă de această pretenţie a reclamanţilor. Cerinţele articolului
13, în acest context, sunt absorbite de cele ale articolului 6 § 1.

NR. 1 LA CONVENŢIE
48. Reclamanţii pretind că hotărârile irevocabile pronunţate în favoarea

ASITO au avut drept efect încălcarea dreptului lor la protecţia proprietăţii
garantat de articolul 1al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
49. Curtea consideră că dreptul reclamanţilor la pensii viagere obţinut în
baza hotărârilor irevocabile pronunţate în favoarea lor a constituit o datorie
în baza unei hotărâri judecătoreşti. Curtea reiterează că o datorie în baza
unei hotărâri judecătoreşti poate fi considerată un „bun” în sensul articolului
1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia, nr.
59498/00, § 40, ECHR 2002-III, şi cauzele citate în hotărârea respectivă).
Mai mult, casarea unei astfel de hotărâri sau, după cum este situaţia în
această cauză, determinarea ineficacităţii acesteia, după ce aceasta a devenit
irevocabilă şi fără drept de recurs, constituie o ingerinţă în dreptul
beneficiarului hotărârii la protecţia proprietăţii (a se vedea Brumărescu,
citată mai sus, § 74). Chiar dacă presupunem că o astfel de ingerinţă poate fi
privită ca servind unui interes general, Curtea constată că ea nu a fost
justificată, deoarece nu a fost asigurat un echilibru just, iar reclamanţii au
trebuit să suporte o sarcină individuală şi excesivă (cf. Brumărescu, citată
mai sus, § 75-80).
50. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie.

52. Reclamanţii au pretins următoarele sume de bani cu titlu de

prejudiciu material suferit ca rezultat al încălcării drepturilor lor garantate
de Convenţie: dna Galina Macovei – 771 euro (EUR), dna Maria Socolov –
EUR 918, dna Svetlana Culicovschi – EUR 716, dl Vladimir Morozov –
EUR 716, dna Galina Nagornîi – EUR 1,775 şi dl Valerii Cliuchin – EUR
18,184.
53. Toţi reclamanţii, cu excepţia dlui Valerii Cliuchin, au pretins sumele
pe care nu le-au primit de la ASITO de la rezilierea contractelor lor privind
pensiile viagere (a se vedea paragraful 14 de mai sus) până în prezent, la
care ei au adăugat o penalitate de 0.3 procente pentru fiecare zi, calculată
pentru ultimele şase luni până la prezentarea pretenţiilor lor privind
satisfacţia echitabilă. Penalitatea de 0.3 procente a fost prevăzută în
contractele privind pensiile viagere, iar termenul de şase luni a fost prevăzut
în legislaţia naţională.
54. Dl Cliuchin a folosit o metodă diferită de calcul. El a înmulţit
echivalentul în dolari SUA al pensiei sale lunare din 1994 cu 13.4 ani, care,
potrivit declaraţiilor lui, au reprezentat numărul de ani dintre rezilierea
contractului său de pensie viageră (a se vedea paragraful 14 de mai sus) şi
împlinirea de către el a vârstei de 64.4 ani (vârsta medie de viaţă pentru
bărbaţi în Republica Moldova).
55. Guvernul a contestat sumele pretinse de reclamanţi, susţinând că
reclamanţii nu au dreptul la nicio despăgubire în temeiul articolului 41.
56. Curtea consideră că reclamanţii trebuia să fi suferit un prejudiciu
material ca rezultat al încălcării drepturilor lor prevăzute în Convenţie.
Curtea consideră că metoda de calcul folosită de dna Galina Macovei, dna
Maria Socolov, dna Svetlana Culicovschi, dl Vladimir Morozov şi dna
Galina Nagornîi este acceptabilă şi le acordă, respectiv, sumele pretinse de
către ei cu titlu de prejudiciu material.
57. În acelaşi timp, Curtea nu consideră rezonabilă metoda de calcul
propusă de dl Valerii Cliuchin. Hotărând în mod echitabil, Curtea îi acordă
acestuia suma totală de EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu material.
58. Reclamanţii au pretins următoarele sume cu titlu de prejudiciu moral:

dna Galina Macovei, dna Maria Socolov, dna Svetlana Culicovschi, dl
Vladimir Morozov şi dna Galina Nagornîi – EUR 6,761 pentru fiecare şi dl
Valerii Cliuchin – EUR 70,000.
59. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, susţinând că
reclamanţii nu au prezentat nicio probă că au suferit vreun stres şi frustrare.
60. Curtea consideră că reclamanţii au suferit un oarecare prejudiciu
moral ca rezultat al violărilor constatate, care nu poate fi remediat prin
simpla constatare de către Curte a unei violări. Totuşi, sumele pretinse sunt
excesive. Făcând o evaluare în mod echitabil, după cum o cere articolul 41
al Convenţiei, Curtea acordă fiecărui reclamant câte EUR 2,000 cu titlu de
prejudiciu moral.
61. Dna Galina Macovei şi dna Maria Socolov au pretins fiecare suma
de EUR 1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli pentru reprezentare în faţa
Curţii, din care EUR 1,450 reprezentau costurile de reprezentare şi EUR 50
cheltuielile de secretariat.
62. Dl Valerii Cliuchin a pretins EUR 63 pentru cheltuieli de secretariat,
iar restul reclamanţilor nu au nicio pretenţie în acest sens.
63. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, declarând că
reclamanţii nu au dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare şi de
secretariat.
1999-VIII).
65. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată,
criteriile de mai sus, complexitatea şi importanţa cauzei, Curtea acordă dnei
Galina Macovei şi dnei Maria Socolov câte EUR 1,200, iar dlui Valerii
Cliuchin întreaga sumă pretinsă.
D. Dobânda


1. Declară inadmisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 6 al
Convenţiei privind existenţa unei înţelegeri secrete dintre Guvern şi
ASITO;
2. Declară admisibil restul cererii;
4. Hotărăşte că nu este necesar să se expună asupra pretenţiei formulate în


Convenţie;
6. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în termen de trei
articolul 44 § 2 al Convenţiei:
- dnei Galina Macovei – EUR 771 (şapte sute şaptezeci şi unu euro) cu
titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri
şi cheltuieli;
- dnei Maria Socolov – EUR 918 (nouă sute optsprezece euro) cu titlu de
prejudiciu material, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu
moral şi EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli;
- dnei Svetlana Culicovschi – EUR 716 (şapte sute şaisprezece euro) cu
titlu de prejudiciu material şi EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral;
- dlui Vladimir Morozov – EUR 716 (şapte sute şaisprezece euro) cu
titlu de prejudiciu material şi EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral;
- dnei Galina Nagornîi – EUR 1,775 (o mie şapte sute şaptezeci şi cinci
euro) cu titlu de prejudiciu material şi EUR 2,000 (două mii euro) cu
- dlui Valerii Cliuchin – EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de
prejudiciu material, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu
moral şi EUR 63 (şaizeci şi trei euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că sumele de mai sus trebuie să fie convertite în valuta naţională a
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte

Regulamentului Curţii, opinia concordantă a dlui Garlicki, la care s-a
alăturat dl Pavlovschi, este anexată la această hotărâre.
N.B.
M.O’B.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI GARLICKI,

LA CARE S-A ALĂTURAT JUDECĂTORUL PAVLOVSCHI
Problema în cauza dată este cum ar trebui reziliat un contract de pensie
suplimentară încheiat pe viaţă. Eu consider că pot să existe situaţii
extraordinare (în special, ca urmare a crizelor economice şi a inflaţiei) în
care decizia statului de a permite o astfel de reziliere a contractului nu ar fi
per se incompatibilă cu prevederile Convenţiei. În timp ce, în privinţa
tuturor ingerinţelor în dreptul de proprietate, statul trebuie să respecte un
echilibru just între interesele ambelor părţi, acest fapt nu înseamnă că
statului nu i se permite să acţioneze în genere.
Instrumentul cel mai potrivit pentru acţiunile statului este, cel puţin
conform tradiţiei continentale, o intervenţie legislativă. Totuşi, în
majoritatea sistemelor de drept, o decizie a Curţii Supreme de Justiţie care
serveşte drept precedent ar putea avea acelaşi efect şi nu ar încălca cerinţa
„legalităţii”. Principiul securităţii raporturilor juridice cere ca o astfel de
hotărâre să aibă efect doar în viitor şi, în orice caz, aceasta nu trebuie să
afecteze hotărâri şi decizii anterioare adoptate în cazuri individuale. Totuşi,
ca şi o lege nouă, o astfel de hotărâre poate să aducă o schimbare în sistemul
de drept şi poate să oblige toate instanţele să o urmeze în hotărârile lor
viitoare.
Anume acest lucru s-a întâmplat în cauza Macovei. Hotărârea Curţii
Supreme din 2002 a deschis posibilitatea de reziliere unilaterală a
contractelor existente de pensie viageră. Ea nu a casat hotărârile care au fost
adoptate anterior în cazurile individuale; acele hotărâri au rămas valabile şi
executorii în privinţa obligaţiilor ASITO de a plăti restanţele la pensii şi a
continua executarea contractelor. Ceea ce s-a schimbat a fost faptul că
companiei ASITO i s-a permis să pornească proceduri judiciare noi în
scopul rezilierii acestor contracte. O astfel de reziliere însă putea să aibă
doar un efect în viitor.
Din acest motiv nu sunt convins că invocarea de către majoritatea a
cauzei Brumărescu (şi, în consecinţă, de asemenea, a cauzelor Roşca şi
Popov) a fost cu adevărat potrivită. În cauza Brumărescu a fost vorba de
procedura „recursului extraordinar”, cu ajutorul căruia a fost posibil de casat
(cu efectul ex tunc) o hotărâre irevocabilă în detrimentul unei părţi care deja
„a câştigat” cauza. În prezenta cauză, intervenţia Curţii Supreme de Justiţie
a avut impact asupra hotărârilor irevocabile în cauzele individuale, dar
numai prin faptul că a permis rezilierea unor contracte existente. Acest lucru
putea să ridice probleme prin prisma articolului 1 al Protocolului nr. 1, dar a
fost mai puţin justificat prin prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei. O
hotărâre judecătorească irevocabilă poate proteja contractele de orice
modificări retroactive. Totuşi, aceasta nu poate oferi unor asemenea
contracte o imunitate continuă împotriva intervenţiilor regulatorii, cu
condiţia că cerinţa „echilibrul just” a fost respectată de către stat.
Aceste cerinţe nu au fost respectate în cauza Macovei. Chiar dacă existau

suficiente motive pentru rezilierea contractelor existente, autorităţile
naţionale ar fi putut adopta soluţii prin care să ofere mai multă protecţie
reclamanţilor. Rezilierea contractelor ar fi putut fi extinsă în timp, statul ar
fi putut să elaboreze principii cu privire la acordurile amiabile şi, dacă
compania ASITO ar fi cu adevărat în imposibilitate de a-şi îndeplini
obligaţiile, ar fi putut fi instituite procedurile de insolvabilitate. Niciuna din
aceste posibilităţi nu a fost însă explorată. În schimb, autorităţile au ales
„cea mai simplă soluţie”, prin care au pus întreaga sarcină pe umerii
reclamanţilor şi au scutit compania de orice responsabilitate.
În concluzie: sunt totalmente de acord cu concluzia majorităţii privind
violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1. Sunt însă mai puţin impresionat
de interpretarea dată de majoritate articolului 6 § 1, în special, de
nedistingerea acestei cauze de precedentul Brumărescu. Această cauză a
oferit o bună ocazie pentru a merge dincolo de cauza Brumărescu şi de a
clarifica un alt aspect important al securităţii relaţiilor juridice.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MALAHOV c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 iunie 2007
DEFINITIVĂ
12/11/2007

1 HOTĂRÂREA MALAHOV c. MOLDOVEI
În cauza Malahov c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
Mr J. ŠIKUTA,
Dna P. HIRVELÄ, judecători
PROCEDURA
(„Convenţia”), de către dna Antonina Malahov („reclamant”), la 9 iulie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl A. Petrenco, avocat din
Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către
3. Reclamantul a pretins, în special, că refuzul instanţelor judecătoreşti
naţionale de a examina pretenţiile sale, din cauza imposibilităţii de a plăti taxa de
stat, a încălcat drepturile sale garantate de articolele 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei şi
că el a fost discriminat din cauza etniei sale.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 22 septembrie
cererea. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze
fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT

pensionar.
următor.
HOTĂRÂREA MALAHOV c. MOLDOVEI 2
7. Reclamantul a lucrat la o companie din Chişinău. Pe lângă salariu, el

susţine că a ar primit şi onorarii, care erau transferate pe un cont deschis pentru el
pe numele companiei. După ce s-a pensionat, el a solicitat companiei să transfere
pe contul său toate onorariile acumulate (pe care el le-a evaluat la 25,278 dolari
SUA (USD). Când compania a refuzat să o facă, el a intentat o acţiune judiciară.
8. El a solicitat instanţei de judecată să-l scutească de la plata taxei de stat, pe
motivul situaţiei sale patrimoniale precare. În special, el a prezentat dovada
faptului că unicul său venit era pensia lunară de stat în mărime de 102 lei
moldoveneşti (MDL), echivalentul a 8.7 euro (EUR), cu care el abia
supravieţuia.
9. La 28 aprilie 2000, Judecătoria sectorului Rîşcani a scutit reclamantul de
plata taxei de stat din cauza situaţiei lui patrimoniale precare. La 31 ianuarie
2001, instanţa de judecată a respins acţiunea şi a obligat reclamantul să plătească
taxa de stat în mărime de MDL 9,600 (EUR 826).
10. Tribunalul Chişinău a solicitat plata în avans a taxei de stat suplimentare
pentru examinarea cererii sale de apel. Instanţa de judecată a redus această taxă
în jumătate (de la suma iniţială de MDL 7,200 la MDL 3,600 (EUR 307))
„ţinând cont de prevederile articolului 89 al Codului de procedură civilă şi
situaţia patrimonială a [reclamantului]”.
11. Reclamantul a semnat două citaţii, prin care părţile erau informate despre
datele următoarelor şedinţe de judecată (30 octombrie 2001 şi 20 noiembrie
2001), care, de asemenea, conţineau fraza „[Apelantul] Malahova A.S. va plăti
taxa de stat în mărime de 3,600 [MDL]”.
12. La 29 octombrie 2001, reclamantul a solicitat instanţei de judecată să-l
scutească integral de plata taxei de stat, din cauza situaţiei sale patrimoniale
(pensia lui era de MDL 143 (EUR 12.2) la acea dată) şi a faptului că pretenţia sa
era legată de activitatea de muncă (el a susţinut că onorariile ce nu i-au fost
plătite se refereau la „alte pretenţii legate de activitatea de muncă” şi că, potrivit
legii, el trebuia să fie scutit de plata taxei de stat). El a invocat articolul 88 (1) al
Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 16 de mai jos).
13. La 20 noiembrie 2001, instanţa de judecată a refuzat să examineze cauza
sa, deoarece el nu a plătit taxa de stat. Aceasta nu a analizat situaţia lui
patrimonială şi nu a răspuns la argumentul acestuia potrivit căreia cauza viza
plata pentru activitatea de muncă, care nu era supusă taxei de stat.
14. În recursul său, reclamantul a invocat imposibilitatea sa de a plăti taxa de
stat şi s-a bazat pe dovada pensiei sale mici, precum şi pe faptul că soţul său era
şomer şi nu avea niciun venit. El s-a bazat pe articolul 89 al Codului de
procedură civilă (a se vedea paragraful 16 de mai jos).
15. La 10 ianuarie 2002, Curtea de Apel a menţinut încheierea instanţei de
judecată inferioare. Instanţa de judecată, fără a se referi la sursele de venit ale
reclamantului şi fără a analiza situaţia sa patrimonială, referindu-se doar la
documentele deja existente în dosar, a constatat că reclamantul nu a adus probe
care ar demonstra imposibilitatea lui de a plăti taxa de stat. Decizia este
irevocabilă.
16. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare în

perioada în cauză, sunt următoarele:
„Articolul 83. Cheltuielile de judecată
Cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi cheltuielile legate de judecarea
pricinii.
Articolul 84. Cuantumul taxei de stat
Taxa de stat se încasează de la persoane fizice ..., pentru cererile de apel şi cererile
de recurs ...:
(1) pentru cererile de chemare în judecată privitor la litigiile cu caracter patrimonial
de la persoanele fizice – 3 % din valoarea acţiunii sau din suma încasată ...;
(11) pentru cererile de apel împotriva hotărârilor instanţelor judecătoreşti – 75 % din
taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată ...;
(12) pentru cererile de recurs împotriva hotărârilor instanţelor judecătoreşti – 50 %
din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată ...;
Articolul 88. Înlesniri la încasarea taxei de stat
Sunt scutiţi de plata taxei de stat în instanţele judecătoreşti:
1) reclamanţii (persoane fizice) - în acţiunile de percepere a sumelor de retribuire a
muncii şi în alte pretenţii legate de activitatea de muncă; ...
Articolul 89. Scutirea de plată, amânarea, eşalonarea achitării taxei sau
eşalonarea achitării taxei de stat
În unele cazuri instanţa judecătorească (judecătorul), ţinând cont de situaţia
patrimonială a cetăţeanului, este în drept să-l exonereze integral sau parţial de la plata
taxei de stat ... .”
ÎN DREPT
17. Reclamantul a pretins că refuzul instanţelor de judecată ierarhic
superioare de a examina fondul cauzei sale a constituit o violare a articolului
6 § 1 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea ... cauzei sale, de către o instanţă ..., care
va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ...”
18. De asemenea, reclamantul s-a plâns de violarea articolului 13 al
Convenţiei combinat cu articolul 6, deoarece el nu a avut un recurs efectiv
în ceea ce priveşte pretenţia sa privind obligarea de a plăti taxa de stat.
„Orice persoana, ale cărei drepturi si libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au
oficiale.”
19. Reclamantul s-a mai plâns în temeiul articolului 14 al Convenţiei,
combinat cu articolul 6, susţinând că el a fost discriminat din cauza
apartenenţei sale la minoritatea vorbitoare de limbă rusă. El a declarat că a
fost citat în limba română, pe care el nu o înţelegea. Articolul 14 prevede
următoarele:
fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă,
20. În final, reclamantul a susţinut că articolului 17 al Convenţiei a fost
violat prin „distrugerea intenţionată a dreptului său la un proces echitabil”
de către autorităţi. Articolul 17 prevede următoarele:
„Nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând,
pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau
de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute
de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi
decât acelea prevăzute de această convenţie.”

articolelor 14 şi 17 ale Convenţiei sunt nefondate. El nu a prezentat detalii
pentru a le justifica şi în dosar nu este nimic care le-ar sprijini. El nu susţine
că nu a înţeles natura celor două citaţii (a se vedea paragraful 11 de mai sus)
şi lui i s-a permis să prezinte toate documentele în limba rusă. Chestiunea
propoziţiei ce apare în citaţii, privind obligaţia de a plăti taxa de stat,
urmează a fi examinată ca parte a pretenţiei formulate în temeiul articolului
6 al Convenţiei.
Prin urmare, aceste pretenţii sunt vădit nefondate în sensul articolului
35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinse în conformitate cu articolul 35
§ 4.
articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei ridică chestiuni de drept, care sunt
fondului. Niciun temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit.
Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu
de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor
pretenţii.
23. Reclamantul a pretins că refuzul Tribunalului Chişinău şi Curţii de Apel

de a examina fondul pretenţiei sale, din cauza imposibilităţii de a plăti taxa de
stat, a constituit o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă, garantat de
24. Guvernul nu a fost de acord şi a considerat că reclamantului i-a fost
acordată suficientă asistenţă prin reducerea taxei de stat care trebuia plătită. Mai
mult, el a semnat două documente prin care a confirmat obligaţia sa de a plăti
taxa de stat în mărime de MDL 3,600, astfel recunoscând capacitatea sa de a
plăti această sumă (a se vedea paragraful 11 de mai sus). In fine reclamantul a
beneficiat nu doar de timp suficient pentru a plăti taxele de stat, el a mai
beneficiat de o scutire de la plata taxei de stat în prima instanţă şi de o reducere
parţială în instanţa de apel.
25. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 garantează oricărei persoane dreptul
la judecarea oricărei pretenţii cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu
caracter civil de către o instanţă judecătorească sau tribunal. În acest fel, această
prevedere cuprinde „dreptul la o instanţă”, din care dreptul de acces, adică
dreptul de a institui proceduri civile în faţa instanţelor judecătoreşti, reprezintă
doar un aspect; aceasta însă este un aspect care face posibilă beneficierea de
celelalte garanţii consfinţite în paragraful 1 al articolului 6 al Convenţiei.
Caracterul echitabil, public şi prompt al procedurilor judiciare nu ar avea nicio
valoare dacă asemenea proceduri nu ar fi mai întâi iniţiate. În proceduri civile,
o persoană poate cu greu să conceapă preeminenţa dreptului fără existenţa
posibilităţii de acces la instanţele de judecată (a se vedea, printre altele, Golder
v. the United Kingdom, hotărâre din 21 ianuarie 1975, Seria A nr. 18, p. 16-18,
§§ 34 in fine şi 35-36; Z and Others v. the United Kingdom [GC], nr. 29392/95,
§§ 91-93, ECHR 2001-V; şi Kreuz v. Poland, nr. 28249/95, § 52, ECHR
2001-VI).
26. „Dreptul la o instanţă” nu este absolut. Acesta poate fi, prin natura sa,
supus limitărilor, deoarece dreptul de acces, prin sine, cere reglementare din
partea statului. Garantând părţilor în litigiu un drept efectiv de acces la o
instanţă care să hotărască asupra „drepturilor şi obligaţiilor lor cu caracter
civil”, articolul 6 § 1 acordă statului dreptul de a alege liber mijloacele care să
fie utilizate în acest scop; deşi Statele Contractante se bucură de o anumită
marjă de apreciere în acest sens, decizia finală privind respectarea prevederilor
Convenţiei îi aparţine Curţii (a se vedea Golder şi Z and Others, citate mai sus,
ibidem, şi, mutatis mutandis, Airey v. Ireland, hotărâre din 9 octombrie 1979,
Seria A nr. 32, p. 14-16, § 26).
27. Curtea a constatat că, în unele cauze, în special, unde aceste limitări se
refereau la condiţii de admisibilitate ale căilor de atac sau unde interesele
justiţiei cereau ca reclamantul să aducă garanţii privind suportarea costurilor
care puteau fi cauzate celeilalte părţi prin calea de atac, pot fi stabilite diferite
limitări, inclusiv financiare, dreptului de acces al persoanei la o „instanţă
judecătorească” sau „tribunal” (a se vedea, spre exemplu, Brualla Gómez de la
Torre v. Spain, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII, p. 2955, § 33,
şi Tolstoy-Miloslavsky v. the United Kingdom, hotărâre din 13 iulie 1995, Seria
A nr. 316-B, p. 80-81, §§ 61 et seq.).
28. Curtea subliniază că restricţia impusă accesului la o instanţă
judecătorească sau un tribunal nu va fi compatibilă cu articolul 6 § 1, decât
dacă aceasta urmăreşte un scop legitim şi există o proporţionalitate rezonabilă
între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (a se vedea, spre exemplu,
Tinnelly & Sons Ltd and Others şi McElduff and Others v. the United Kingdom,
Reports 1998-IV, p. 1660, § 72).
29. În continuare, Curtea reaminteşte că, la examinarea dacă au fost
respectate standardele menţionate de mai sus, sarcina sa nu este de a substitui
autorităţile naţionale competente în stabilirea celor mai potrivite mijloace de
reglementare a accesului la justiţie şi nici de a da o apreciere faptelor care au
determinat acele instanţe judecătoreşti să adopte anume o aşa decizie, şi nu alta.
Rolul Curţii este de a revedea, în baza Convenţiei, deciziile luate de acele
autorităţi la exercitarea marjei lor de apreciere şi de a stabili dacă consecinţele
acelor decizii au fost compatibile cu Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis,
Tolstoy-Miloslavsky, citată mai sus, ibidem, şi Brualla Gómez de la Torre,
citată mai sus, § 32 in fine).
30. În final, Curtea reiterează că controlul său se bazează pe principiul
potrivit căruia Convenţia nu a fost gândită pentru a garanta drepturi teoretice şi
iluzorii, ci drepturi practice şi efective. Aceasta este mai cu seamă adevărat în
ceea ce priveşte dreptul de acces la o instanţă, în lumina locului proeminent al
dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică (a se vedea Airey,
citată mai sus, p. 12-14, § 24, şi Aït-Mouhoub v. France, hotărâre din 28
octombrie 1998, Reports 1998-VIII, p. 3227, § 52).
2. Aplicarea acestor principii în această cauză

31. Curtea notează că nicio instanţă de judecată nu a examinat în detaliu
situaţia patrimonială a reclamantului. Folosind fraze generale, precum „ţinând
cont de situaţia patrimonială a [reclamantului]”, instanţele judecătoreşti nu s-au
referit niciodată la dovezi concrete în acest sens (a se vedea paragrafele 9, 10 şi
13 de mai sus). Pe de altă parte, reclamantul a prezentat informaţii concrete
privind pensia sa relativ modestă, care reprezenta unica sa sursă de existenţă (a
se vedea paragraful 8 de mai sus). Nicio instanţă de judecată nu a exprimat
dubii cu privire la mărimea pensiei lui şi nici cu privire la existenţa altor surse
de venit.
32. Mai mult, deşi prima instanţă a constatat imposibilitatea reclamantului
de a plăti taxa de stat, aceasta l-a obligat să o plătească după ce a respins
pretenţiile lui. Instanţa de judecată nu a explicat motivele schimbării poziţiei
sale şi nici nu s-a referit la vreo dovadă care ar fi probat că situaţia patrimonială
a reclamantului s-ar fi îmbunătăţit radical. Când Tribunalul Chişinău a
examinat cererea reclamantului privind scutirea de la plata taxei de stat, acesta
nu a ţinut cont de faptul că reclamantul era deja obligat să plătească o taxă de
stat în mărime de MDL 9,600. Mai mult, ceilalţi MDL 3,600 pe care el a fost
obligat să-i plătească pentru ca cererea sa de apel să fie examinată, a însemnat
că suma finală datorată de el era cu mai mult de 90 de ori mai mare decât
venitul său lunar. Chiar dacă se pare că, cinci ani mai târziu, reclamantul a găsit
mijloace pentru a plăti o sumă substanţială drept onorariu pentru reprezentantul
său (a se vedea paragraful 48 de mai jos), nu există nimic în hotărârile
instanţelor judecătoreşti care ar sugera că acestea au găsit dovezi că reclamantul
era în stare să plătească taxele de stat la momentul evenimentelor.
33. În plus, potrivit legislaţiei naţionale (a se vedea paragraful 16 de mai
sus), părţile în acţiunile judiciare privind „alte pretenţii legate de activitatea de
muncă” sunt expres scutite de la plata taxei de stat, indiferent de situaţia lor
patrimonială. Reclamantul s-a referit expres la această prevedere legală în
cererea sa de apel, însă instanţa judecătorească nu a răspuns la argumentele
acestuia (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
34. Referirea Guvernului la cele două documente semnate de reclamant nu
combate constatările de mai sus, deoarece acestea nu atestă capacitatea
reclamantului de a plăti taxa de stat. Mai mult, atunci când au respins cererile
reclamantului privind scutirea de la plata taxei de stat, instanţele de judecată nu
s-au referit la aceste documente, pe care reclamantul nu putea să nu le semneze,
întrucât ele conţineau citaţii pentru a se prezenta la şedinţele judiciare şi, prin
urmare, acestea sunt irelevante prezentei cereri.
35. Curtea conchide că instanţele judecătoreşti naţionale nu au efectuat o
examinare adecvată a capacităţii reclamantului de a plăti taxele de stat şi nu au
răspuns la argumentul lui precum că, datorită naturii pretenţiilor sale, el avea
dreptul la o scutire. Mai mult, taxa de stat solicitată de la reclamant a fost în
mod vădit excesivă în comparaţie cu resursele lui la acea dată.
36. Din aceste motive, Curtea consideră că obligarea reclamantului la plata
taxei de stat a reprezentat o limitare disproporţională a dreptului său de acces la
o instanţă. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
37. Reclamantul s-a mai plâns de lipsa unui recurs efectiv în ceea ce
priveşte pretenţia sa, contrar articolului 13 al Convenţiei, deoarece instanţele de
judecată au refuzat să examineze acţiunea sa civilă.
38. Guvernul nu a fost de acord şi a solicitat Curţii să respingă pretenţia.

39. Curtea consideră că pretenţia formulată în temeiul articolului 13 al
Convenţiei, în esenţă, repetă pretenţia formulată în temeiul articolului 6
examinată mai sus. Prin urmare, ea nu consideră necesar de a examina
separat această pretenţie.


reprezentând suma pe care el a pretins-o în cadrul procedurilor judiciare
interne de la fostul său angajator şi pe care el nu a putut să o obţină din
cauza refuzului instanţelor judecătoreşti de a-i examina cauza.
42. Guvernul a solicitat Curţii să respingă această pretenţie, întrucât nu a
avut loc nicio încălcare a drepturilor reclamantului, iar instanţele
judecătoreşti au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a examina cauza
lui.
43. Curtea nu vede nicio legătură cauzală dintre violarea constatată a
articolului 6 § 1 al Convenţiei şi suma pretinsă în cadrul procedurilor
judiciare interne. În special, ea nu poate specula în privinţa rezultatului
procesului judiciar în cazul în care cauza reclamantului ar fi fost examinată
în fond. Prin urmare, ea respinge această pretenţie de compensare.
44. Reclamantul a mai pretins EUR 7,000 cu titlu de prejudiciu moral

suferit ca rezultat al suferinţei şi umilinţei provocate de respingerea fără
examinare a cauzei sale de către instanţele judecătoreşti.
45. Guvernul nu a fost de acord şi a solicitat Curţii să respingă această
pretenţie ca nesusţinută.
anumit stres şi frustrare ca rezultat al încălcării dreptului său de acces la o
instanţă. Făcând o evaluare în bază echitabilă, ea acordă reclamantului EUR
47. Cu toate acestea, Curtea, de asemenea, notează că reclamantul
continuă să suporte consecinţele refuzului instanţelor judecătoreşti naţionale
de a examina fondul cauzei sale. Ea consideră că cea mai potrivită formă de
redresare a acestei situaţii continue ar fi examinarea cererii de apel al

reclamantului împotriva hotărârii judecătoreşti din 31 ianuarie 2001 (a se
vedea, mutatis mutandis, Bujniţa v. Moldova, nr. 36492/02, § 29, 16
ianuarie 2007).
48. Reclamantul a solicitat EUR 600 cu titlu de costuri şi cheltuieli. El s-

a bazat pe o chitanţă care confirma plata acestei sume reprezentantului său
în temeiul contractului nr. 183 din 28 februarie 2006, precum şi pe decizia
Baroului Avocaţilor din Republica Moldova adoptată la 29 decembrie 2005,
care stabilea nivelul recomandat de remunerare al avocaţilor care reprezintă
reclamanţi în instanţele internaţionale.
49. Guvernul a considerat această pretenţie ca fiind nejustificată, în
contextul realităţilor economice a vieţii din Republica Moldova. El a
susţinut că reclamantul nu a prezentat o copie a contractului cu privire la
reprezentarea lui.
necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, Croitoru
v. Moldova, nr. 18882/02, § 35, 20 iulie 2004). În conformitate cu articolul
60 § 2 al Regulamentului Curţii, trebuie prezentată o listă detaliată a tuturor
pretenţiilor, în lipsa căreia Camera poate respinge pretenţiile în totalitate sau
în parte.
51. Curtea notează că reclamantul nu a prezentat o listă a orelor lucrate
de avocatul său asupra cauzei sale. În acelaşi timp, este evident că
reprezentantul a efectuat un anumit volum de lucru şi că plata, care nu pare
nerezonabilă, a fost deja făcută, după cum se confirmă prin chitanţa. Prin
urmare, Curtea admite această pretenţie integral.


1. Declară admisibile pretenţiile reclamantului formulate în temeiul
articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei, iar restul cererii inadmisibil;


4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,800 (o mie opt sute euro) cu titlu
de prejudiciu moral şi EUR 600 (şase sute euro) cu titlu de costuri şi
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MALAI c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 noiembrie 2008
DEFINITIVĂ
13/02/2009

1 HOTĂRÂREA MALAI c. MOLDOVEI
În cauza Malai c. Moldovei,

în cadrul unei Camere compuse din:
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”) de către un cetăţean al Republicii Moldova,
dl Nicolai Malai („reclamantul”), la 2 februarie 2006.
2. Reclamantul, căruia i s-a acordat asistenţă judiciară, a fost
reprezentat de către dl R. Zadoinov, avocat din Chişinău. Guvernul
Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său,
dl V. Grosu.
3. Reclamantul s-a plâns de detenţia sa preventivă şi de diferite
pretinse violări în legătură cu aceasta, mai ales ale articolului 3 (condiţii
de detenţie), ale articolului 5 § 3 (motive insuficiente aduse de instanţele
judecătoreşti pentru arestarea preventivă) şi ale articolului 5 § 4
(omisiunea de a examina o cerere habeas corpus).
4. La 17 octombrie 2006, Secţiunea a Patra a Curţii, căreia i-a fost
repartizată cererea, a decis să comunice Guvernului cererea. În
conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea
HOTĂRÂREA MALAI c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1963 şi locuieşte în Chişinău. La 28

noiembrie 2004, el a fost învinuit de pescuit ilegal şi de furtul a şaptezeci şi
trei de kilograme de peşte.
6. La 21 decembrie 2004, Judecătoria Orhei a examinat în şedinţă închisă
un demers de arestare preventivă a reclamantului, demers pe care aceasta l-a
admis. Motivele pentru arestarea sa preventivă, invocate de către instanţa de
judecată, au fost că el şi-a schimbat adresa şi că el putea să săvârşească alte
infracţiuni. Atât reclamantul, cât şi avocatul acestuia nu au fost prezenţi la
şedinţă şi au aflat despre mandatul de arestare abia peste un an, când
reclamantul a fost reţinut.
7. La 22 decembrie 2005, în jurul orei 18.00, reclamantul a fost reţinut în
casa sa din Chişinău şi dus la Judecătoria Orhei, unde a fost audiat de către
un judecător de instrucţie, care i-a adus la cunoştinţă mandatul de arestare
eliberat la 21 decembrie 2004. Ulterior, el a fost dus la izolatorul de detenţie
provizorie din Orhei.
8. Potrivit reclamantului, el a fost ţinut într-o celulă mică numită
„acvariu” până în jurul orei 22.00 a următoarei zile, când el a fost mutat în
celula nr. 9. „Acvariul” avea o lungime de aproximativ doi metri şi o lăţime
de 0.80 metri şi nu avea pat, scaun, veceu sau lavoar. El era destinat pentru
perioade de detenţie nu mai mari de trei ore. Celula nr. 9 era situată în
subsol şi nu avea ferestre. Nu exista ventilaţie. Lumina electrică era în
permanenţă aprinsă, deşi era atât de slabă încât era dificil de a distinge feţele
altor deţinuţi. Celula avea o lungime de aproximativ şapte metri şi o lăţime
de trei metri şi în ea se aflau şase deţinuţi. Celula nu avea veceu, însă într-un
colţ, care nu era separat de restul celulei, se afla o căldare mare. În celulă nu
era lavoar, iar deţinuţii trebuiau să păstreze apa în sticle din masă plastică,
pe care li se permitea să le umple din când în când în afara celulei. Nu
existau paturi, ci doar o laiţă groasă puţin mai înaltă decât podeaua pe care
puteau dormi patru persoane. Celula nu era asigurată cu lenjerie pentru pat,
iar reclamantul a pretins că el putea să doarmă doar câte o oră pe zi. Celula
era infestată cu insecte, iar ca rezultat corpul reclamantului era acoperit cu
muşcături dureroase, unele dintre care au devenit, mai târziu, vânătăi.
Reclamantul a trimis Curţii fotografii prin care a arătat muşcăturile de pe
corpul său. Hrana era insuficientă şi de calitate foarte proastă. Deţinuţii erau
hrăniţi doar o singură dată pe zi din farfurii murdare, reclamantul fiind în
permanenţă flămând. Rudelor sale nu li s-a permis să-i aducă hrană,
deoarece el nu şi-a recunoscut vina. Reclamantul nu putea să aibă vreun
contact cu rudele sale şi cu lumea din afară. El nu avea hârtie, stilouri sau
plicuri. În cameră nu era radio sau televizor, iar din cauza lipsei luminii
naturale, reclamantul nu ştia niciodată ce perioadă a zilei era.
9. La 4 ianuarie 2006, soţia reclamantului a angajat un avocat şi a aflat
despre mandatul de arestare din 21 decembrie 2004. La 5 ianuarie 2006,
avocatul reclamantului a contestat mandatul de arestare la Curtea de Apel
Chişinău. El s-a plâns, inter alia, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de
condiţiile inumane şi degradante în care a fost deţinut reclamantul. După ce
a dat o descriere detaliată a condiţiilor în care a fost deţinut reclamantul, el a
cerut instanţei de judecată să constate că drepturile reclamantului garantate
de articolul 3 al Convenţiei au fost încălcate şi să-i acorde compensaţii.
10. La 13 ianuarie 2006, avocatul reclamantului a depus, în mod repetat,
la Curtea de Apel Chişinău cererea habeas corpus şi plângerea cu privire la
articolul 3 al Convenţiei. Plângerile de mai sus nu au fost niciodată
examinate de către Curtea de Apel Chişinău.
11. Între timp, reclamantul s-a plâns de câteva ori administraţiei
penitenciarului şi direcţiei sanitare de condiţiile rele de detenţie. Totuşi,
plângerile sale nu s-au soldat cu succes.
12. La 12 ianuarie 2006, avocatul reclamantului s-a plâns procurorului
sectorului Orhei despre condiţiile rele de detenţie a reclamantului. În urma
acelei plângeri, administraţia penitenciarului l-a mutat pe reclamant într-o
altă celulă, fără a o dezinfecta, şi a raportat procurorului că problema a fost
soluţionată. Potrivit reclamantului, singurul duş din izolator a fost reparat
atunci.
13. La 20 ianuarie 2006, mandatul de arestare a expirat şi reclamantul a
fost eliberat.
14. Procedurile penale împotriva reclamantului s-au sfârşit cu decizia
Curţii de Apel Chişinău din 5 octombrie 2006, prin care reclamantul a fost
obligat să plătească o amendă în mărime de 3,000 lei moldoveneşti
(echivalentul a 178 euro (EUR)).
15. Constatările relevante ale Comitetului European pentru prevenirea

torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT,
traducere neoficială) sunt următoarele:
a. Vizita efectuată în Republica Moldova între 10 şi 22 iunie 2001:
„B. Instituţiile vizitate
... – IDP-ul Comisariatului General de Poliţie din Chişinău (vizita ulterioară)
... b. izolatoarele de detenţie provizorie (IDP-urile)
53. În raportul său cu privire la vizita efectuată în anul 1998 (paragraful 56), CPT a
fost nevoit să conchidă că condiţiile materiale de detenţie în izolatoarele de detenţie
provizorie (IDP) vizitate constituiau, în multe privinţe, tratament inuman şi degradant

şi, în plus, prezentau un risc semnificativ pentru sănătatea persoanelor deţinute. Deşi a
recunoscut că nu este posibil de a transforma situaţia curentă din aceste instituţii peste
noapte, CPT a recomandat un anumit număr de măsuri de îmbunătăţire imediate
pentru a garanta condiţii de detenţie elementare, care să respecte cerinţele
fundamentale ale vieţii şi demnităţii umane.
54. Din păcate, în timpul vizitei din anul 2001, delegaţia n-a găsit nicio urmă de astfel
de măsuri de îmbunătăţire, dimpotrivă, ea a constatat doar contrariul. ...
55. Poate fi doar regretat faptul că în eforturile lor de renovare a acestor clădiri – care
în situaţia economică actuală merită laude – autorităţile moldoveneşti nu au acordat
nicio atenţie recomandărilor CPT. De fapt, această stare a lucrurilor sugerează mult că,
lăsând la o parte consideraţiunile economice, condiţiile materiale de detenţie în secţiile
de poliţie rămân influenţate de un concept referitor la privaţiunea de libertate care a fost
depăşit.
56. În ceea ce priveşte IDP-urile de pe teritoriul Republicii Moldova care au fost

vizitate, delegaţia a făcut constatări aproximativ similare, cu mici excepţii, cu privire
la condiţiile materiale dezastruoase şi insalubre. Pentru a evita o descriere detaliată, a
se vedea, pentru mai multe informaţii paragrafele 53-55 ale raportului întocmit în
urma vizitei din 1998.
La IDP-ul din Chişinău aceste condiţii erau agravate de o supraaglomerare severă.

La momentul vizitei, 248 de deţinuţi se aflau într-un bloc cu o capacitate de 80 de
locuri şi, astfel, 9 persoane trebuiau să se înghesuie într-o celulă de 7 m², în timp ce de
la 11 până la 14 persoane trebuiau să stea în celule cu o suprafaţă de la 10 până la 15
m².
57. În IDP-urile vizitate delegaţia a primit numeroase plângeri cu privire la

cantitatea de hrană. Aceasta includea, în principiu: o cană cu ceai fără zahăr şi o felie
de pâine dimineaţa, terci din cereale la amiază şi o cană cu apă caldă seara. În unele
locuri mâncarea era distribuită doar o dată pe zi şi era constituită dintr-o supă şi o felie
de pâine.
... Cu privire la accesul la veceu la momentul dorit, CPT doreşte să sublinieze că el

consideră că practica potrivit căreia deţinuţii îşi satisfac necesităţile fiziologice folosind
vase în prezenţa unei sau a câtorva persoane, într-un spaţiu atât de limitat precum sunt
celulele din IDP, care servesc şi ca spaţiu în care ei locuiesc, este în sine degradantă, nu
numai pentru individul în cauză, ci şi pentru cei care sunt forţaţi să fie martori la ceea ce
se întâmplă. Prin urmare, CPT recomandă ca personalului de supraveghere să-i fie date
instrucţiuni clare că deţinuţii, care sunt plasaţi în celule fără veceu, trebuie – dacă ei cer
acest lucru - să fie scoşi din celula lor fără întârziere în timpul zilei pentru a se duce la
veceu.
59. De asemenea, CPT recomandă să fie întreprinşi paşi pentru:
- a reduce supraaglomerarea în IDP-ul din Chişinău pe cât de rapid posibil şi a se

conforma nivelului de ocupare oficial;
- a aproviziona persoanele deţinute cu saltele şi cearşafuri curate;

- a permite persoanelor deţinute în toate IDP-urile să primească colete de la începutul

perioadei lor de detenţie şi să aibă acces la materiale de citit.
În contextul anumitor observaţii făcute, în special în IDP-ul Comisariatului General de

Poliţie din Chişinău, CPT, de asemenea, reiterează recomandarea sa cu privire la
respectarea strictă, în toate circumstanţele, a regulilor care reglementează separarea
adulţilor şi a minorilor.”
b. Vizita efectuată în Republica Moldova între 20 şi 30 septembrie 2004:
„4. Condiţiile de detenţie.
a. Instituţiile Ministerului Afacerilor Interne
41. Începând cu anul 1998, când a vizitat pentru prima dată Republica Moldova,
CPT are îngrijorări serioase în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în instituţiile
CPT notează că 32 din cele 39 de IDP-uri au fost supuse unei reparaţii „cosmetice”
şi că 30 au fost echipate cu spaţii pentru plimbări zilnice. Totuşi, vizita din anul 2004
nu a permis înlăturarea îngrijorării exprimate de Comitet. De fapt, cele mai multe
recomandări făcute nu au fost implementate.
42. Fie că se face referire la secţiile de poliţie, fie la IDP-urile vizitate, condiţiile
materiale sunt, în mod constant, subiect al aceleeaşi critici ca şi în trecut. Celulele de
detenţie nu aveau acces la lumina zilei sau aveau un acces foarte limitat; lumina
artificială – cu rare excepţii – era mediocră. Nicăieri persoanele care erau obligate să
petreacă noaptea în detenţie nu primeau saltele sau cearşafuri, chiar şi cele deţinute
pentru perioade mai lungi. Acele persoane care aveau astfel de lucruri puteau să le
obţină doar de la rudele lor...
45. În ceea ce priveşte hrana ... în IDP-uri facilităţile erau la fel ca şi cele care au
fost criticate în anul 2001 (a se vedea paragraful 57 al raportului cu privire la acea
vizită): în general, trei porţii modeste de hrană pe zi, care includeau ceai şi o felie de
pâine dimineaţa, o farfurie de cereale la prânz şi ceai sau apă caldă seara. Uneori era
servită doar o porţie de hrană pe zi. Din fericire, regulile cu privire la primirea
coletelor au devenit mai permisive, ceea ce permitea deţinuţilor care aveau rude în
afara penitenciarului să îmbunătăţească uşor acele porţii zilnice mici.
47. În concluzie, condiţiile materiale rămân a fi problematice în secţiile de poliţie;

ele rămân a fi dezastruoase în IDP-uri, continuând în multe privinţe să constituie,
pentru deţinuţi, tratament inuman şi degradant.”
c. Vizita efectuată în Republica Moldova între 14 şi 24 septembrie 2007:
„II. Instituţii ale Ministerului Afacerilor Interne
În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în secţiile de poliţie, se pare că acesta este

domeniul în care s-a obţinut cel mai mic progres. Nu este necesar de a enumera aici în
detaliu toate omisiunile observate de către delegaţie, care sunt mai mult sau mai puţin
aceleaşi ca şi cele observate în timpul vizitelor trecute (omisiuni pe care Ministerul
Afacerilor Interne le cunoaşte). ... În continuare, numeroase persoane sunt deţinute

peste noapte în secţii de poliţie, în celule care nu trebuie folosite pentru a deţine
persoane mai mult de câteva ore. Este deosebit de important de a remedia aceste
probleme, în special prin plasarea persoanelor acuzate sub supravegherea instituţiilor
Ministerului Justiţiei şi prin construcţia unor penitenciare noi care să corespundă
standardelor CPT şi normelor prevăzute de legislaţia Republicii Moldova.”
16. În conformitate cu articolul 313 al Codului de procedură penală, un
participant la procesul penal poate contesta acţiunile sau inacţiunile
ofiţerului de urmărire penală la judecătorul de instrucţie.
ÎN DREPT
fost deţinut în condiţii inumane şi degradante. Articolul 3 al Convenţiei
degradante.”
18. De asemenea, el a pretins, în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei,
că Judecătoria Orhei nu a adus motive relevante şi suficiente pentru
arestarea sa preventivă şi că el nu a fost adus în faţa unui judecător după
reţinerea sa. Articolul 5 § 3, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. (c)
19. La fel, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 4, de faptul că
Curtea de Apel nu a examinat cererea sa habeas corpus. Articolul 5 § 4 al
Convenţiei prevede următoarele:
asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
20. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, că el nu
a avut un recurs efectiv în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a articolului 3 al
Convenţiei. Articolul 13 prevede următoarele:
lor oficiale.”
I. CEREREA GUVERNULUI DE A SCOATE CEREREA DE PE ROL ÎN

TEMEIUL ARTICOLULUI 37 AL CONVENŢIEI
21. În observaţiile sale suplimentare din 24 mai 2007, Guvernul a

prezentat o declaraţie unilaterală similară celei din cauza Tahsin Acar
v. Turkey ((preliminary objection) [GC], nr. 26307/95, ECHR 2003-VI) şi a
informat Curtea că el este gata să accepte că a avut loc o încălcare a
drepturilor reclamantului garantate de articolele 3, 5 şi 13 ale Convenţiei.
Guvernul a propus să-i achite acestuia EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu
moral şi a declarat că această sumă constituie o satisfacţie echitabilă
suficientă în această cauză, având în vedere intensitatea şi durata suferinţei
reclamantului, faptul că sănătatea reclamantului nu a fost afectată ca rezultat
al acesteia şi jurisprudenţa Curţii în astfel de cauze precum Şarban v.
Moldova (nr. 3456/05, 4 octombrie 2005) şi Becciev v. Moldova (nr.
9190/03, 4 octombrie 2005). În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile,
Guvernul a declarat că reclamantul a primit de la Curte asistenţă judiciară şi
că, în opinia lui, acea sumă era suficientă. Guvernul a invitat Curtea să
22. Reclamantul nu a fost de acord cu propunerea Guvernului şi a
susţinut că suma propusă de acesta era prea mică. Referindu-se la cauzele
Şarban şi Becciev, el a declarat că condiţiile de detenţie din izolatorul de
detenţie provizorie din Orhei erau mai grave decât cele din Chişinău. El a
dat ca exemplu practica judiciară a Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova (cauza lui D.G.) în care instanţa a acordat reclamantului EUR
9,500 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a casării unei hotărâri
judecătoreşti irevocabile în urma unei proceduri de tipul celei din cauza
Brumărescu şi EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Potrivit
reclamantului, violările din această cauză au fost mai grave decât cele din
acea cauză, iar avocatul a trebuit să lucreze mai mult timp asupra cauzei.
23. Guvernul a susţinut că reclamantul nu putea şti cât timp a lucrat
avocatul asupra dosarului în cauza G.D. şi gradul de suferinţă al
reclamantului în acea cauză. El a susţinut că suma propusă de el era
rezonabilă.
24. Curtea face referire la principiile stabilite în jurisprudenţa sa (a se
vedea, de exemplu, Melnic v. Moldova, nr. 6923/03, §§ 20-31, 14 noiembrie
2006) în ceea ce priveşte examinarea declaraţiilor unilaterale. În special, ea
reaminteşte că „va depinde de circumstanţele specifice ale cauzei dacă
declaraţia unilaterală oferă o bază suficientă pentru a constata că respectarea
drepturilor omului garantate de Convenţie nu cere continuarea examinării
cauzei de către Curte (articolul 37 § 1 in fine)”.
25. Referitor la faptul dacă ar fi corespunzător de a scoate această cerere
de pe rol în baza declaraţiei unilaterale făcută de Guvern, Curtea notează că
Guvernul a recunoscut că a avut loc o violare a articolelor 3, 5 şi 13 ale
Convenţiei şi s-a oferit să-i plătească reclamantului prejudiciul moral.

Având în vedere circumstanţele acestei cauze, Curtea consideră că suma
propusă de Guvern nu are o legătură rezonabilă cu nivelul suferinţei
îndurate de către reclamant. Prin urmare, ea consideră că respectarea
drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale cere Curţii
să continue examinarea cererii (a se vedea, pentru a face deosebirea, Akman
v. Turkey (striking out), nr. 37453/97, §§ 23-24, ECHR 2001-VI).
26. Astfel, Curtea respinge cererea Guvernului de a scoate cererea de pe
rol în temeiul articolului 37 al Convenţiei şi, prin urmare, va continua
examinarea admisibilităţii şi fondului cauzei.
II. ADMISIBILITATEA CAUZEI
A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei
27. În cererea sa iniţială, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 5 § 1

al Convenţiei că reţinerea şi detenţia sa au fost ilegale. Totuşi, în
observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, el a cerut
Curţii să nu continue examinarea acestei pretenţii. Curtea nu găseşte vreun
motiv pentru a o examina.
B. Pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei
28. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei, că

instanţele judecătoreşti naţionale nu au examinat recursul său împotriva
încheierii prin care s-a autorizat arestarea sa preventivă.
29. Curtea reiterează că articolul 5 § 4 nu garantează ca atare un drept
de a contesta deciziile prin care se dispune sau se prelungeşte arestarea,
deoarece prevederea de mai sus face referire la „proceduri”, şi nu la „căi
de atac”. Intervenţia unei singure autorităţi este conformă cu articolul 5 §
4, cu condiţia că procedura urmată are un caracter judiciar şi acordă
persoanei vizate garanţii adecvate în privinţa modului lipsirii de libertate
în cauză (a se vedea Jecius v. Lithuania, nr. 34578/97, § 100, ECHR 2000-
IX). Prin urmare, rezultă că pretenţia este incompatibilă ratione materiae
cu prevederile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi urmează a fi
respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4.
C. Restul pretenţiilor
30. Curtea consideră că restul pretenţiilor reclamantului ridică chestiuni de

fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât examinarea lor să depindă
de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea lor

31. Reclamantul s-a plâns de condiţiile sale de detenţie în izolatorul de

detenţie provizorie din Orhei. El a susţinut că atunci când a contestat faptul
detenţiei lui în „acvariu”, Guvernul nu a prezentat vreo probă, cum ar fi
înregistrări cu privire la ocuparea celulelor. Mai mult, declaraţia Guvernului
că în perioada octombrie-noiembrie 2005 izolatorul de detenţie provizorie din
Orhei a fost renovat era falsă. Guvernul nu a prezentat vreo probă în
susţinerea acestei declaraţii. El nu a prezentat vreo probă cu privire la
finanţarea lucrărilor de renovare, vreo copie a unui contract cu un prestator de
servicii sau vreo probă cu privire la mutarea deţinuţilor într-o altă locaţie în
timpul efectuării pretinselor lucrări. Referindu-se la hotărârea Guvernului din
anul 2003, reclamantul a declarat că aceasta prevedea renovarea
penitenciarelor unde erau deţinute persoanele condamnate, şi nu a
izolatoarelor de detenţie provizorie. Mai mult, Guvernul nu a făcut niciun
comentariu cu privire la fotografiile care arătau muşcături de insecte pe
corpul reclamantului şi la faptul că imediat după eliberarea sa din detenţie un
medic a conchis că corpul acestuia era acoperit de muşcături de insecte şi că
el avea pneumonie.
32. Guvernul a susţinut că reclamantul a fost plasat de la început în celula
nr. 9, şi nu în „acvariu”. Potrivit lui, celula nr. 9 se afla la parterul izolatorului
de detenţie provizorie. Ea măsura 5.4 x 2.5 metri şi în ea erau deţinute, în
perioada detenţiei reclamantului, trei până la patru persoane. Potrivit
Guvernului, celula era echipată cu un sistem de încălzire şi avea o fereastră
prin care pătrundea lumina zilei. Celula avea toate facilităţile sanitare
necesare. În lunile octombrie-noiembrie 2005, izolatorul de detenţie
provizorie din Orhei a fost complet renovat. Sistemul de încălzire a fost
reparat. De asemenea, a fost instalat un boiler pentru încălzirea apei. Au fost
reparate paturile din lemn şi au fost cumpărate saltele. Celulele au fost
echipate cu un sistem de ventilare şi ferestre noi prin care pătrundea lumina
zilei. Celulele erau dezinfectate o dată pe săptămână. Potrivit Guvernului,
rapoartele CPT care au fost invocate de către reclamant nu mai erau actuale.
El a declarat că în anul 2003 Guvernul Republicii Moldova a adoptat o
hotărâre prin care a elaborat planuri pentru reformarea sistemului penitenciar.
33. Curtea reaminteşte că principiile generale cu privire la condiţiile de
detenţie au fost stabilite în hotărârea Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03,
§§ 76-79, 13 septembrie 2005).
34. Ea notează că toate declaraţiile reclamantului corespund constatărilor
făcute de CPT în rapoartele sale în ceea ce priveşte instituţiile de detenţie
din subordinea Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova.

Constatările CPT oferă cel puţin într-o anumită măsură o bază temeinică
pentru evaluarea condiţiilor în care a fost deţinut reclamantul (a se vedea,
pentru un alt exemplu când Curtea a luat în consideraţie rapoartele CPT,
Kehayov v. Bulgaria, nr. 41035/98, § 66, 18 ianuarie 2005). Guvernul a
negat cele mai multe acuzaţii, susţinând că rapoartele CPT nu erau actuale şi
că penitenciarul a fost renovat cu o lună înaintea detenţiei reclamantului
acolo. Totuşi, el nu a prezentat vreo probă în susţinerea declaraţiilor sale cu
privire la renovare (a se compara cu Ostrovar, citată mai sus, § 80). Mai
mult, Guvernul nu a contestat unele acuzaţii aduse de reclamant, cum ar fi
lipsa hranei adecvate, faptul că în celulă ardea în permanenţă o lumină
electrică foarte slabă, faptul că facilităţile sanitare nu erau separate de restul
celulei şi faptul că la eliberarea sa din detenţie corpul reclamantului era
acoperit cu muşcături de insecte.
35. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că suferinţa îndurată de
către reclamant a depăşit nivelul inevitabil inerent detenţiei şi a atins un
nivel de severitate contrar articolului 3 al Convenţiei.
36. Reclamantul a declarat că instanţa de judecată, care a eliberat mandatul

de arestare la 21 decembrie 2004, nu s-a bazat pe motive relevante şi
suficiente.
37. Guvernul a susţinut că mandatul de arestare a fost eliberat de un
judecător de instrucţie, în limitele competenţelor sale, care s-a bazat pe faptul
că reclamantul şi-a schimbat adresa şi că el putea să comită alte infracţiuni.
Infracţiunea de care era acuzat reclamantul era una deosebit de gravă pentru
care se prevedea o pedeapsă de până la douăzeci de ani. Potrivit Guvernului,
nu a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei.
38. Curtea face referire la principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa
cu privire la articolul 5 § 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte, în special,
necesitatea motivelor relevante şi suficiente pentru lipsirea unei persoane de
libertatea sa (a se vedea, printre altele, Castraveţ v. Moldova, nr. 23393/05,
§§ 29-33, 13 martie 2007, şi Şarban, citată mai sus, §§ 95-99).
39. În această cauză, instanţele judecătoreşti naţionale, atunci când au
dispus detenţia reclamantului, au citat părţi ale legislaţiei relevante fără a
arăta motivele pentru care ele au considerat întemeiate acuzaţiile că
reclamantul putea să se ascundă sau să comită alte infracţiuni. Prin urmare,
circumstanţele din această cauză sunt similare celor din cauzele Becciev
(citată mai sus, §§ 61-62) şi Şarban (citată mai sus, §§ 100-101), în care
această Curte a constatat violări ale articolului 5 § 3 al Convenţiei din cauza
motivelor insuficiente aduse de instanţele judecătoreşti pentru detenţia
reclamanţilor. Deoarece Guvernul nu a prezentat motive pentru distingerea
acestei cauze de cauzele de mai sus, Curtea consideră că în această cauză ar

trebui luată aceeaşi atitudine.
40. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că motivele pe care s-a
bazat Judecătoria Orhei în decizia sa cu privire la arestarea preventivă nu au
fost „relevante şi suficiente”.
acest sens.
42. Reclamantul a declarat că nu existau recursuri efective împotriva

condiţiilor de detenţie inumane şi degradante. Potrivit lui, condiţiile inumane
de detenţie constituiau o practică administrativă în Republica Moldova,
deoarece toate penitenciarele erau în aceeaşi situaţie ca şi cel în care a fost
deţinut el. Potrivit reclamantului toate celulele din izolatorul de detenţie
provizorie din Orhei erau similare, iar autorităţile nu puteau face nimic pentru
a pune capăt imediat suferinţelor sale. Autorităţile cunoşteau bine condiţiile
de detenţie, însă nu au făcut nimic.
43. Guvernul a contestat declaraţiile reclamantului şi a declarat că, în
conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, reclamantul putea să se plângă
de acţiunile ilegale ale ofiţerului de urmărire penală conform articolului 313
al Codului de procedură penală. Potrivit Guvernului, au existat câteva astfel
de plângeri în raioanele Drochia şi Criuleni, prin care persoanele s-au plâns
de acte de tortură şi maltratare din partea poliţiştilor, însă toate acele plângeri
au fost respinse.
44. După cum Curtea a constatat de multe ori, articolul 13 al Convenţiei
garantează disponibilitatea la nivel naţional a unui recurs pentru a asigura
esenţa drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, indiferent de forma
pe care acestea ar putea s-o ia în sistemul de drept naţional. Prin urmare,
efectul articolului 13 este de a cere existenţa unui recurs naţional care să
permită examinarea unei pretenţii care poate fi considerată ca fiind „serioasă
şi legitimă” conform Convenţiei şi să ofere redresarea corespunzătoare.
45. Curtea reaminteşte că ea a examinat de multe ori chestiunea cu
privire la recursurile interne prin care se deplâng condiţiile rele de detenţie
din Republica Moldova (a se vedea Ţarban, citată mai sus, §§ 57-62;
Holomiov v. Moldova, nr. 30649/05, §§ 101-107, 7 noiembrie 2006; Istratii
and Others v. Moldova, nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05, § 38, 27 martie
2007; Modârcă v. Moldova, nr. 14437/05, § 47, 10 mai 2007; şi Stepuleac v.
Moldova, nr. 8207/06, § 46, 6 noiembrie 2007) şi a conchis de fiecare dată
că recursurile sugerate de Guvern nu erau efective. Această cauză nu
constituie o excepţie, deoarece este clar că articolul 313 al Codului de
procedură penală nu are nimic în comun cu condiţiile de detenţie, ci doar
oferă posibilitatea de a contesta acţiunile sau inacţiunile ofiţerilor de
urmărire penală.
46. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că nu s-a dovedit faptul că

au existat recursuri efective în ceea ce priveşte pretenţia reclamantului
formulată în temeiul articolului 3. Prin urmare, a avut loc o violare a

echitabilă”.
A. Prejudiciu

50. Având în vedere violările constatate mai sus, Curtea consideră că
acordarea unei compensaţii cu titlu de prejudiciu moral este justificată în
această cauză. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă

cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată a timpului
de lucru asupra cauzei.
52. Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă şi a contestat numărul
de ore lucrate de avocatul reclamantului.
53. Curtea acordă EUR 1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli minus EUR
850 plătiţi deja cu titlu de asistenţă judiciară de către Consiliul Europei.


1. Respinge declaraţia unilaterală a Guvernului;
2. Declară inadmisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al

Convenţiei, iar restul cererii admisibil;

cu articolul 3;
6. Hotărăşte:
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 3,500 (trei mii cinci sute euro) cu
titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) minus EUR
850 (opt sute cincizeci euro) plătiţi deja ca asistenţă judiciară cu titlu de
costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută, care să fie
data executării hotărârii,
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MANCEVSCHI c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 octombrie 2008
DEFINITIVĂ
07/01/2009

1 HOTĂRÂREA MANCEVSCHI c. MOLDOVEI
În cauza Mancevschi c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
PROCEDURA
(„Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Oleg Mancevschi
(„reclamantul”), la 18 iunie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi, avocat din
3. Reclamantul a pretins, în special, că, prin percheziţia efectuată în
apartamentul şi biroul său, au fost încălcate drepturile sale garantate de articolul 8
al Convenţiei.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 21 noiembrie 2006,
conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul
cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT

următor.
HOTĂRÂREA MANCEVSCHI c. MOLDOVEI 2
7. În anul 1992, reclamantul a fondat o companie (Rusman) şi a fost

directorul acesteia până în anul 1998.
8. În iulie 2001, el a primit licenţa de avocat. La o dată necunoscută în anul
2002, el a devenit avocatul companiei Rusman.
9. La 28 iulie 2003, S.P., directorul unei alte companii, a fost omorât şi o
urmărire penală a fost pornită cu privire la acest fapt. La 23 februarie 2004,
reclamantul a semnat un contract de reprezentare a lui B., care era bănuit de
omorul lui S.P.. Potrivit Guvernului, ofiţerul de urmărire penală a constatat
existenţa unei legături între activitatea companiei Rusman şi moartea lui S.P. şi a
decis să-l audieze pe reclamant în calitate de martor despre activităţile companiei
Rusman.
10. La 26 mai 2004, reclamantul a fost citat să se prezinte în aceeaşi zi la T.,
un ofiţer de urmărire penală de la Inspectoratul General de Poliţie al municipiului
Chişinău, pentru a fi audiat în calitate de martor în dosarul clientului său.
Deoarece el a primit citaţia cu doar 15 minute înainte de ora indicată în citaţie, el
s-a prezentat la oficiul ofiţerului de urmărire penală cu o întârziere de 15 minute.
T. plecase deja. La aceeaşi dată, reclamantul a expediat o telegramă ofiţerului de
urmărire penală, informându-l despre aceste evenimente.
11. Tot la 26 mai 2004, T. a emis o ordonanţă de efectuare a percheziţiei în
biroul reclamantului. Ordonanţa prevedea următoarele:
„Ofiţerul de urmărire penală T. [descrierea atribuţiilor],
Examinând materialele dosarului penal [nr. dosarului] pornit în temeiul articolului 145 alin.
2 al Codului penal;
A stabilit că la 28 iulie 2003, aproximativ la 19.00 în Chişinău [adresa] [P.S.] a fost

împuşcat şi omorât cu o armă de foc neidentificată.
În urma efectuării investigaţiilor de urmărire penală şi operative, s-a stabilit că B. [adresa],

care a fost arestat şi este deţinut [într-un izolator de detenţie provizorie], are legătură cu
omorul lui [P.S.].
Având în vedere că probele din dosar şi materialele obţinute în urma investigaţiilor

operative oferă informaţii de a presupune întemeiat că obiectele de interes operativ şi care
reprezintă probe materiale pe cauza penală pot fi găsite la biroul [reclamantului] la Lex
Consulting situat pe [adresa], în baza articolului 125 CPP:
Dispune
Efectuarea percheziţiei în biroul [reclamantului] la Lex Consulting, situat pe [adresa], cu

scopul descoperirii şi ridicării în calitate de probe a obiectelor ce prezintă interes operativ şi a
obiectelor care reprezintă probe materiale pe cauza penală.”
12. Tot în aceeaşi zi, T. a emis o ordonanţă de efectuare a percheziţiei la
domiciliul reclamantului, cu un conţinut identic.
13. Ca urmare a ordonanţei lui T., tot la 26 mai 2004, procurorul a cerut
Judecătoriei Rîşcani să autorizeze efectuarea percheziţiei la biroul reclamantului,
deoarece „obiectele care reprezintă interes operativ şi care sunt probe materiale
pe cauza penală, se află la locul de muncă [a reclamantului]”. O cerere cu un

conţinut identic a fost înaintată în privinţa apartamentului reclamantului.
14. Tot în aceeaşi zi, judecătoarea E.C. de la Judecătoria Rîşcani a autorizat
efectuarea percheziţiei la biroul reclamantului. Decizia prevedea următoarele:
„Instanţa judecătorească ... a examinat în şedinţă închisă cererea procurorului de la
Procuratura Generală privind autorizarea percheziţiei.
Instanţa a stabilit:
În această cerere, se solicită autorizarea percheziţiei la biroul [reclamantului] la Lex

Consulting S.R.L., situat pe [adresa], în cadrul urmăririi penale [numărul dosarului] pornit în
privinţa infracţiunii prevăzute de articolul 145 alin. 2 al Codului penal, privind omorul lui
[S.P.], care a avut loc la 28 iulie 2003, aproximativ la 19.00, în Chişinău la [adresa], cu o
armă de foc neidentificată.
Instanţa consideră că cererea este legală şi întemeiată şi, în baza articolelor 125, 301 şi 306
ale Codului de procedură penală, instanţa:
Dispune:
A autoriza percheziţia la biroul [reclamantului] la Lex Consulting S.R.L., situat la [adresa].
Încheierea este definitivă.”

Printr-o încheiere identică a fost autorizată efectuarea percheziţiei în
apartamentul reclamantului.
15. La 27 mai 2004, reclamantul s-a plâns Judecătoriei Rîşcani de acţiunile
ilegale ale ofiţerului de urmărire penală. În special, el s-a bazat pe prevederile
articolului 90 alin. 3 al Codului de procedură penală (CPP, a se vedea paragraful
26 de mai jos), care interzice ascultarea în calitate de martor a avocatului care
reprezintă acuzatul în aceeaşi cauză. În final, el a solicitat instanţei „să nu ia în
consideraţie niciuna din declaraţiile pe care le-a făcut anterior, deoarece acestea
au fost făcute prin constrângere iar ofiţerul de urmărire penală s-a folosit de
starea lui nesatisfăcătoare de sănătate, deoarece el era în concediu medical la acea
dată şi urma un tratament contra intoxicării sangvine”.
16. La 28 mai 2004, T. a citat reclamantul din nou, pentru data de 3 iulie
2004. La aceeaşi dată, el a dispus aducerea silită a reclamantului, din cauza
neprezentării neexplicate a acestuia la organul de urmărire penală în calitate de
martor la 25 şi 26 mai 2004.
17. La 31 mai 2004, reclamantul a fost adus silit în faţa organului de urmărire
penală. La aceeaşi dată, el a depus declaraţii în legătură cu dosarul clientului său.
Potrivit procesului-verbal de interogare, el a menţionat că el nu trebuie audiat în
calitate de martor, deoarece el era avocatul persoanei acuzate în aceeaşi cauză.
18. Tot la 31 mai 2004, T. a dispus înlăturarea reclamantului din calitatea de
reprezentant al clientului său în această cauză, deoarece:
„... în timpul examinării cauzei penale s-a stabilit că [reclamantul] a fost implicat în
activităţile economice ale SRL „Rusman”, din care cauză este necesar de a-l audia în calitate
de martor”.
19. După interogare, T. l-a informat pe reclamant despre cele două încheieri
din 26 mai 2004 de autorizare a percheziţiei în biroul şi domiciliul său şi i-a
înmânat copiile acestor încheieri. Reclamantul s-a plâns că aceste încheieri nu
conţineau vreun motiv relevant.
20. În aceeaşi zi, biroul reclamantului a fost percheziţionat în prezenţa
reclamantului şi avocatului său, după care a urmat percheziţionarea domiciliului
său. În procesele-verbale de efectuare a percheziţiei ambelor locuri, scopul
percheziţiei a fost notat ca fiind „descoperirea telefonului mobil şi a
documentelor referitoare la Rusman Ltd”. A fost făcută propunerea ca telefonul
mobil şi documentele referitoare la Rusman Ltd să fie predate iar după aceasta a
avut loc percheziţia biroului Lex Consulting. Nimic nu a fost descoperit sau
ridicat de la biroul reclamantului. Potrivit Guvernului, percheziţia a durat
aproximativ 35 de minute. Procesul-verbal menţionează ora începerii
percheziţiei, dar nu şi ora la care aceasta a luat sfârşit. Acesta mai menţiona că o
plângere a fost depusă privitor la ilegalitatea percheziţiei biroului reclamantului.
21. Potrivit procesului-verbal de efectuare a percheziţiei la domiciliul
reclamantului, un telefon mobil a fost predat ofiţerilor de urmărire penală la
cererea acestora. Telefonul a fost întors în următoarea zi. Potrivit părţilor,
domiciliul lui a fost percheziţionat (timp de circa 20 de minute, fapt confirmat de
procesul-verbal). Reclamantul a adăugat că telefonul ridicat de către ofiţerii de
urmărire penală aparţinea soţiei sale.
22. La 8 iunie 2004, reclamantul a depus la Judecătoria Rîşcani o completare
la plângerea sa din 27 mai 2004. El s-a plâns de faptul că nu a primit alte citaţii în
afară de cea care solicita înfăţişarea lui la 26 mai 2004 şi nu existau dovezi care
să demonstreze contrariul. El a mai notat faptul că întrebările care i-au fost puse
la 31 mai 2004 se refereau la chestiuni ce i-au devenit cunoscute în urma
activităţii sale în calitate de apărător în cazul clientului său. El a cerut instanţei de
judecată să constate ilegalitatea acţiunilor organului de urmărire penală, să
anuleze ordonanţele privind aducerea lui silită la procuror şi de înlăturare a sa din
dosar în calitate de apărător al clientului său şi să adopte o încheiere
interlocutorie privind informarea procuraturii şi a Ministerului Afacerilor Interne
despre actele ilegale comise. El s-a bazat, inter alia, pe articolele 6 şi 8 ale
Convenţiei.
23. Judecătoria Rîşcani a fixat data examinării plângerii reclamantului pentru
10 iunie 2004. La acea dată, el a cerut recuzarea judecătoarei E.C., deoarece ea a
autorizat percheziţionarea biroului şi a domiciliului său. El a susţinut că
încheierile în cauză erau nemotivate şi nu menţionau statutul său de avocat al
persoanei acuzate în această cauză, în privinţa căruia a fost dispusă efectuarea
percheziţiei, ceea ce sugera că judecătorul nici nu a examinat cauza înainte de a
semna încheierea. Suplimentar, încheierea nu a indicat vreun termen limită
pentru efectuarea percheziţiilor, scopul percheziţiilor sau persoana (persoanele)
autorizată să le efectueze, contrar prevederilor articolului 306 CPP. În final, el

pretindea că judecătorul a luat poziţia procurorului şi, astfel, a încălcat dreptul la
egalitatea armelor. În completare, reclamantul a menţionat că el era gata să
depună o cerere la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în privinţa
percheziţiilor şi a accentuat modul superficial în care judecătorul a examinat
cererea ofiţerului de urmărire penală, deoarece ea nu a luat în consideraţie
statutul de apărător al reclamantului. În aceeaşi zi, un alt judecător de la
Judecătoria Rîşcani a respins cererea reclamantului privind recuzarea
judecătoarei E.C.
24. La 14 iunie 2004, Judecătoria Rîşcani a examinat plângerea reclamantului
şi a respins-o. Instanţa a constatat că reclamantului i-au fost adresate întrebări
despre compania Rusman Ltd, al cărei director el a fost până în 1998, şi nu
despre ceva ce acesta ar fi putut afla de la clientul său. Mai mult, el a fost
înlăturat din calitatea sa de apărător pentru a putea fi audiat în calitate de martor.
După examinarea tuturor materialelor din dosar, instanţa a constatat că acţiunile
organului de urmărire penală, inclusiv ordonanţele de aducere silită a
reclamantului şi de înlăturare a lui din calitatea de apărător al clientului său au
fost legale şi întemeiate. Încheierea este irevocabilă. Instanţa nu a dat
reclamantului vreun răspuns referitor la plângerea privind percheziţionarea
biroului şi a domiciliului său.
25. Potrivit reclamantului, organul de urmărire penală a prezentat dosarul
penal instanţei judecătoreşti şi instanţa l-a consultat înainte de a adopta încheierea
sa. Cu toate acestea, lui şi avocatului său nu i-a fost acordat acces la acesta. El a
pretins că cererea lui de acces la dosar a fost respinsă.
26. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală (CPP) sunt

următoarele:
Articolul 90. Martorul
„... (3) Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori:
… 2) apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi – pentru constatarea unor date care le-au
devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordare de asistenţă juridică sau în
legătură cu acordarea acesteia; ...”
Articolul 125. Temeiurile pentru efectuarea percheziţiei
„(1) Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă probele acumulate
sau materialele de investigaţie operativă permit de a presupune întemeiat că într-o anumita
încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce au servit la
săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte
sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală.
... (3) Percheziţia se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală
şi numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. ...”
Articolul 126. Temeiurile pentru ridicarea de obiecte sau documente
„(1) Organul de urmărire penală este în drept să ridice obiectele sau documentele care au
importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie
operativă indică exact locul şi persoana la care se află acestea. ...”
Articolul 128. Procedura efectuării percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente
„... (4) La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul

organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi
ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau
documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care
efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziţie, motivînd necesitatea efectuării
acesteia. ...
(6) … Obiectele şi documentele descoperite în timpul percheziţiei sau ridicării, a căror

circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de faptul dacă au sau nu legătură cu
cauza penală. …”
Articolul 301. Acţiunile de urmările penală efectuate cu autorizarea

judecătorului de instrucţie
„(1) Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire penală

legate de limitarea inviolabilităţii … domiciliului ... .”
Articolul 305. Modul de examinare a demersurilor referitoare la efectuarea

acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau la aplicarea
măsurilor procesuale de constrîngere
„1. Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de

investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere se examinează de către
judecătorul de instrucţie în şedinţă închisă, cu participarea procurorului şi, după caz, a
reprezentantului organului care exercită activitatea operativă de investigaţii.
... 8. Încheierea judecătorului de instrucţie, adoptată în condiţiile prezentului articol, este

definitivă, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod.”
Articolul 306. Încheierile judecătoreşti privind efectuarea acţiunilor de urmărire

penală, măsurilor operative de investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale
de constrîngere
„În încheierea judecătorească privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor

operative de investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale de constrângere se va
indica: … organul care efectuează acţiuni de urmărire penală, măsurile operative de
investigaţii sau aplică măsurile procesuale de constrângere, cu indicarea scopului efectuării
acestor acţiuni sau măsuri şi a persoanei la care se referă ele, precum şi menţiunea despre
autorizarea acţiunii sau respingerea ei, termenul pentru care este autorizată acţiunea, persoana
cu funcţie de răspundere sau organul abilitat de a executa încheierea, ...”
Articolul 313. Plîngerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale

ale organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de
investigaţii
„(1) Plângerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale
organelor care exercită activitate operativă de investigaţii pot fi înaintate judecătorului de
instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alţi participanţi la proces sau
de către alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste
organe.
(2) Persoanele indicate în alin.(1) sunt în drept de a ataca judecătorului de instrucţie:
...3) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei.”
27. Prevederile relevante ale Legii nr. 1545 privind modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti sunt următoarele:
Articolul 1
„(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul material şi

moral cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:
... b) efectuării ilegale, în cazul urmăririi penale ori judecării cauzei penale, a
percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării sau suspendării ilegale
din lucru (funcţie), precum şi în urma altor acţiuni de procedură care limitează drepturile
persoanelor fizice sau juridice;
... d) efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;
e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, a ştampilelor,

precum şi în urma blocării conturilor bancare.
(2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţie de

răspundere din organele de urmărire penală, din procuratură şi din instanţele judecătoreşti.”
Articolul 4
„Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de prezenta lege, apare

în cazul:
b) scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de
reabilitare;
c) adoptării de către instanţa judecătorească a hotărârii cu privire la anularea arestului

administrativ în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;
d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării
acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova
în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile

Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova; ...”
ÎN DREPT
28. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că dreptul
său la egalitatea armelor a fost încălcat ca urmare a imposibilităţii sale de a
consulta dosarul penal transmis Judecătoriei Rîşcani de procuror înainte de
adoptarea încheierii acesteia din 14 iunie 2004. De asemenea, el s-a plâns, în
temeiul aceluiaşi articol, de lipsa temeiurilor relevante şi suficiente pentru
adoptarea diferitelor încheieri în cauza sa. Partea relevantă a articolului 6 este
următoarea:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … într-un termen rezonabil, ...
de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, ... care va hotărî ... asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...”
29. În continuare, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 8 al

Convenţiei, de percheziţionarea biroului şi domiciliului său şi de faptul că a fost
adus forţat înaintea organului de urmărire penală pentru a fi audiat în calitate de
martor. Articolul 8 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului
său şi a corespondenţei sale.
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
I. ADMISIBILITATEA

interne disponibile lui. În special, el putea folosi prevederile articolului 313 al
Codului de procedură penală („CPP”, a se vedea paragraful 26 de mai sus), însă
nu a făcut-o, fapt care îi permitea să conteste în instanţă percheziţiile efectuate de
către organul de urmărire penală la biroul şi domiciliul său. În procedurile
demarate în temeiul Convenţiei, reclamantul s-a bazat în mod incorect pe
articolul 305 alin. 8 CPP, deoarece acesta se aplica unui tip diferit de procedură,
care implica autorizarea judecătorului de instrucţie, şi nu acţiunile organului de
urmărire penală. Suplimentar, el putea pretinde prejudiciul pentru acţiunile
ilegale ale organului de urmărire penală în baza Legii nr. 1545 (a se vedea
paragraful Error! Reference source not found. de mai sus).
31. Reclamantul nu a fost de acord. El a indicat asupra lipsei unei hotărâri
judecătoreşti naţionale care ar fi constatat ilegalitatea percheziţiilor şi a susţinut
că, prin urmare, prevederile Legii nr. 1545 nu erau aplicabile cauzei sale. Potrivit
articolului 305 alin. 8 CPP, încheierile judecătorului de instrucţie cu privire la,
inter alia, percheziţii, erau definitive şi nu puteau fi contestate.
32. Curtea notează că ea a respins deja obiecţii similare ale Guvernului pârât
bazate pe Legea nr. 1545, constatând că legea este aplicabilă doar persoanelor
care au fost achitate sau în privinţa cărora a fost încheiată urmărirea penală (a se
vedea Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 59, 4 octombrie 2005). Deoarece
aceasta nu este situaţia reclamantului, Curtea nu este convinsă că recursul
formulat în temeiul Legii nr. 1545 ar fi efectiv în privinţa pretenţiilor
reclamantului.
33. Curtea nu consideră necesar să soluţioneze disputa dintre părţi în privinţa
faptului dacă încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizaţia percheziţiei
reprezintă o procedură separată de acţiunile de ordonare şi/sau efectuare a
percheziţiei de către organul de urmărire penală. Ea notează că, chiar în cazul în
care percheziţia se efectuează în baza ordonanţei unui ofiţer de urmărire penală,
autorizarea anticipată dată de un judecător de instrucţie este obligatorie în
conformitate cu articolul 125 alin. 3 CPP (a se vedea paragraful 26 de mai sus).
În orice caz, plângerile împotriva actelor ilegale ale organului de urmărire penală
la care face referire Guvernul (articolul 313 CPP, a se vedea paragrafele 26 şi 30
de mai sus) pot fi înaintate judecătorului de instrucţie, în temeiul articolului 313
alin. 1 CPP. Curtea are dubii în privinţa şanselor de succes ale unei plângeri
privind ilegalitatea unei acţiuni înaintate la judecătorul de instrucţie care tocmai a
autorizat-o şi a decis că aceasta este legală şi întemeiată, notând în mod expres că
încheierea sa era definitivă (a se vedea paragraful Error! Reference source not
found. de mai sus).
34. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că cererea nu poate fi
declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Prin urmare,
35. În cererea sa iniţială, reclamantul a mai formulat două pretenţii în temeiul
articolului 6 al Convenţiei, precum şi o altă pretenţie în temeiul articolului 8 al
Convenţiei, în ceea ce priveşte aducerea sa forţată la ofiţerul de urmărire penală.
Totuşi, în observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cauzei, el a solicitat
Curţii să nu continue examinarea acestor pretenţii. Curtea nu găseşte vreun temei
pentru a le examina.
36. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului
8 al Convenţiei, Curtea consideră că aceasta ridică chestiuni de fapt şi de drept
care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a
fondului, şi că niciun alt temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit.
Din aceste motive, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu
decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de

mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii.
37. Reclamantul a declarat că percheziţionarea biroului şi domiciliului său

constituie o ingerinţă în drepturile sale garantate de articolul 8 al Convenţiei. El
consideră că, deşi a urmărit un scop legitim prevăzut de paragraful 2 al acestui
articol, ingerinţa nu a fost nici „prevăzută de lege” şi nici nu a fost „necesară într-
o societate democratică”. În special, el s-a referit la lipsa detaliilor în încheierile
instanţei judecătoreşti de autorizare a percheziţiilor, care nu a identificat obiectul
(obiectele) căutat, termenul pentru efectuarea percheziţiilor şi persoana autorizată
pentru efectuarea acesteia, în ciuda prevederilor legale exprese privind indicarea
unor astfel de detalii. Mai mult, percheziţiile efectuate în baza unor autorizări ale
percheziţiei formulate vag şi fără luarea unor măsuri speciale pentru asigurarea
confidenţialităţii dosarelor din biroul avocatului, a rezultat în mod inevitabil în
ingerinţa disproporţională în drepturile reclamantului. În special, el s-a referit la
deschiderea, de către organul de urmărire penală, a safeului său şi a tuturor
dosarelor sale din biroul său, ceea ce a subminat privilegiul său de a păstra
confidenţialitatea informaţiei primite de la clienţi.
38. Guvernul a recunoscut că a avut loc o ingerinţă în drepturile
reclamantului garantate de articolul 8 al Convenţiei, însă a considerat că ingerinţa
a fost prevăzută de lege, a urmărit un scop legitim şi a fost „necesară într-o
societate democratică”. Mai multe articole din CPP prevăd în termeni clari
posibilitatea efectuării percheziţiei şi modul de autorizare şi efectuare a acesteia.
Percheziţiile erau necesare pentru a contribui la efectuarea urmăririi penale care
era în derulare şi se bazau pe informaţii din dosar care permiteau a ajunge la o
presupunere rezonabilă că obiecte sau documente importante pentru urmărirea
penală puteau fi găsite în biroul sau la domiciliul reclamantului. Reclamantul şi
avocatul său nu au formulat vreo obiecţie în privinţa modului în care a fost
efectuată percheziţia, notând doar că percheziţia era ilegală. Percheziţia a fost
scurtă şi niciun obiect nu a fost ridicat din birou, cu excepţia unui telefon mobil
care a fost ridicat din apartament.
1. Dacă a avut loc o ingerinţă

39. Curtea observă că percheziţia şi ridicarea de obiecte în această cauză a
vizat apartamentul şi biroul reclamantului, în care el păstra dosarele clienţilor săi.
Curtea reiterează că percheziţia biroului avocatului a fost privită ca o ingerinţă în

„viaţa privată” şi „corespondenţă” şi, potenţial, în dreptul său la respectarea
domiciliului, în sensul mai larg prevăzut de varianta franceză a Convenţiei, care
foloseşte termenul „domicile” (a se vedea Niemietz v. Germany, 16 decembrie
1992, §§ 29-33, Seria A nr. 251-B, şi Tamosius v. the United Kingdom (dec.), nr.
62002/00, ECHR 2002-VIII; a se vedea de asemenea Sallinen and Others v.
Finland, nr. 50882/99, § 71, 27 septembrie 2005, care confirmă că percheziţia
biroului avocatului mai reprezintă şi o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea
„domiciliului”, şi Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH v. Austria,
nr. 74336/01, § 43, ECHR 2007-...).
Curtea este de acord cu părţile în această cauză că percheziţionarea biroului şi
apartamentului reclamantului a constituit o ingerinţă în drepturile acestuia
garantate de articolul 8 al Convenţiei.
2. Dacă ingerinţa a fost justificată

40. Curtea urmează să stabilească dacă ingerinţa a fost justificată prin prisma
paragrafului 2 al articolului 8 al Convenţiei, adică dacă ea a fost „prevăzută de
lege”, dacă a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime indicate în acest
paragraf şi dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge
acest scop sau aceste scopuri.
a. Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”

41. Reclamantul a susţinut că ingerinţa nu a fost „prevăzută de lege”,
deoarece încheierea de autorizare a percheziţiei nu includea detalii suficiente,
ceea ce contravine cerinţelor legale.
42. Curtea a observat că mai multe prevederi ale CPP descriu aspecte variate
ale obţinerii şi executării autorizărilor de percheziţie, cum ar fi obligarea
judecătorului de instrucţie de a motiva autorizarea percheziţiei şi de a indica
informaţii precum sunt scopul percheziţiei, persoana autorizată pentru efectuarea
acesteia sau termenul pentru efectuarea percheziţiei. Obligarea judecătorului de
instrucţie de a indica astfel de detalii constituie o garanţie importantă împotriva
abuzurilor. Curtea este satisfăcută că, la prima vedere, cadrul legal privind
autorizarea percheziţiilor corespunde exigenţelor articolului 8 al Convenţiei.
43. Curtea notează că obiecţiile reclamantului s-au referit, în primul rând, la
modul în care acest cadru legal a fost aplicat în această cauză. Curtea consideră
că nerespectarea prevederilor legale poate duce la constatarea faptului că
ingerinţa în drepturile reclamantului nu a fost „prevăzută de lege”, în sensul
articolului 8. Totuşi, în această cauză, ea constată că chestiunea respectării în
practică a legii este strâns legată de faptul dacă ingerinţa a fost „necesară într-o
societate democratică”, având în vedere, în special, relevanţa principiului
confidenţialităţii relaţiilor avocat-client pentru faptele examinate. Prin urmare, ea
va examina această chestiune mai jos.
b. Dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim

44. Părţile au fost de acord că ingerinţa a urmărit scopul legitim de apărare a
ordinii şi prevenire a faptelor penale. Curtea este de acord cu această poziţie.
c. Dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”

45. În ceea ce priveşte, în special, percheziţionarea încăperilor şi ridicarea de
obiecte, Curtea a constatat în mod constant că statele contractante ar putea
considera necesar să recurgă la asemenea măsuri pentru a obţine probe materiale
ale unor abateri. Curtea urmează să examineze dacă motivele aduse pentru
justificarea unor astfel de măsuri au fost „relevante” şi „suficiente” şi dacă a fost
respectat principiul proporţionalităţii. În ceea ce priveşte ultima chestiune, Curtea
trebuie, în primul rând, să se asigure că legislaţia şi practica oferă persoanelor
fizice garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor. În al doilea rând, Curtea
urmează să examineze circumstanţele specifice ale fiecărei cauze în parte pentru
a stabili dacă, în acea cauză concretă, ingerinţa a fost proporţională cu scopul
urmărit. Criteriile pe care Curtea le-a luat în consideraţie la examinarea ultimei
chestiuni au fost, printre altele, circumstanţele eliberării autorizării pentru
efectuarea percheziţiei, în special probele disponibile la acel moment, conţinutul
şi scopul autorizării, modul în care percheziţia a fost efectuată, inclusiv prezenţa
unor observatori independenţi în timpul percheziţiei, şi posibilele repercusiuni
asupra reputaţiei şi lucrului persoanei afectate de percheziţie (a se vedea Buck v.
Germany, nr. 41604/98, § 45, ECHR 2005-IV; Chappell v. the United Kingdom,
30 martie 1989, § 60, Seria A nr. 152-A; Camenzind v. Switzerland, 16
decembrie 1997, § 46, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII; Funke
v. France, 25 februarie 1993, § 57, Seria A nr. 256-A; Niemietz, citată mai sus, §
37; şi Smirnov v. Russia, nr. 71362/01, § 44, 7 iunie 2007, ECHR 2007-...).
46. În ceea ce priveşte garanţiile împotriva abuzurilor prevăzute de legislaţia
Republicii Moldova, Curtea observă că percheziţionarea biroului şi domiciliului
reclamantului a fost autorizată de către un judecător de instrucţie. Competenţele
ofiţerului de urmărire penală de a efectua o percheziţie au fost, prin urmare,
limitate doar la acţiunile autorizate de către un judecător independent, procedură
care a fost respectată în această cauză.
47. Curtea notează că autorizarea percheziţiei eliberată de către judecătorul de
instrucţie, care a reprodus aproape în întregime ordonanţa ofiţerului de urmărire
penală (a se vedea paragrafele 11 şi 14 de mai sus), nu a indicat vreun detaliu
referitor la ceea ce urma să fie căutat pe parcursul percheziţiei. Mai mult,
autorizarea a fost formulată în termeni extrem de generali, pur şi simplu
autorizând „percheziţia oficiului [reclamantului] „Lex Consulting SRL” situat la
[adresa]”.
48. Curtea este frapată de această formulare generală, care a acordat ofiţerului
de urmărire penală o discreţie nelimitată de a căuta orice dorea el atât la biroul,
cât şi la domiciliul reclamantului. Autorizarea nu conţinea nicio informaţie
despre motivele pentru care se credea că în urma percheziţiei apartamentului
reclamantului şi a biroului acestuia s-ar fi obţinut probe cu privire la vreo abatere
(a se compara cu hotărârea în cauza Niemietz, citată mai sus, § 37; Ernst and
Others v. Belgium, nr. 33400/96, § 116, 15 iulie 2003; şi Smirnov, citată mai sus,
§ 47). Doar după ce poliţia a intrat în apartamentul reclamantului, acestuia i s-a
cerut să predea „telefonul mobil şi documentele referitoare la Rusman Ltd” (a se
49. Curtea mai observă că reclamantul nu era bănuit sau învinuit de comiterea
unor infracţiuni sau activităţi ilegale. Pe de altă parte, în biroul său se aflau
dosarele clienţilor săi. Luând în consideraţie faptul că percheziţia a avut loc la
biroul în care reclamantul activa ca avocat, fapt care ar fi putut avea implicaţii
asupra principiului confidenţialităţii relaţiilor avocat-client, Curtea se aştepta ca
judecătorul de instrucţie să fi dat motive convingătoare şi detaliate pentru
autorizarea acestei măsuri, precum şi să prevadă măsuri speciale în vederea
protecţiei materialelor ocrotite de secretul profesional. Mai mult, înainte de a fi
înlăturat din dosar de către ofiţerul de urmărire penală, reclamantul a reprezentat
o parte în dosarul penal în legătură cu care a fost autorizată percheziţia. Astfel,
percheziţia ar fi putut duce la găsirea obiectelor şi documentelor obţinute de către
reclamant în calitatea sa de reprezentant al persoanei acuzate, ceea ce, în mod
evident, ar fi putut avea repercusiuni serioase asupra drepturilor persoanei
acuzate garantate de articolul 6 al Convenţiei. Din acest motiv, înainte ca
percheziţia la biroul şi domiciliul reclamantului să fie autorizată, trebuia să fie
luate măsuri şi mai riguroase de precauţie. Totuşi, judecătorul de instrucţie nu a
analizat vreunul dintre aceste aspecte în încheierile sale din 26 mai 2004.
50. În aceste circumstanţe, şi în special având în vedere formularea în termeni
generali a autorizărilor pentru efectuarea percheziţiilor şi a lipsei vreunei măsuri
speciale de protecţie a confidenţialităţii relaţiilor avocat-client, Curtea constată că
autorităţile naţionale nu au adus motive „relevante şi suficiente” pentru
autorizarea percheziţiilor. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 8 al
Convenţiei.
51. Având în vedere constatările sale privind incompatibilitatea cu standardele
consfinţite prin Convenţie a percheziţionării biroului şi a domiciliului
reclamantului, Curtea nu consideră necesar de a verifica dacă modul în care
percheziţiile au fost efectuate satisface exigenţele articolului 8 al Convenţiei.

echitabilă.”
53. Reclamantul a pretins 5,000 euro (EUR) în calitate de compensaţie pentru

prejudiciul moral cauzat lui. El s-a referit la faptul că atât biroul, cât şi
apartamentul său au fost percheziţionate, că un telefon mobil care aparţinea soţiei
sale şi care conţinea informaţii foarte personale a fost ridicat şi că nu au fost
aduse scuze la întoarcerea acestuia, şi că el s-a simţit afectat de percheziţia
efectuată în spaţiile intime ale apartamentului său.
544. Guvernul a considerat că reclamantului nu i-a fost cauzat vreun
prejudiciu şi că el nu a prezentat vreo probă în această privinţă. El a considerat
că, în orice caz, constatarea unei violări a articolului 8 al Convenţiei ar constitui
în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.
stres şi nelinişte ca rezultat al percheziţiilor efectuate în biroul şi apartamentul
său, având în vedere faptul că el nu era bănuit de comiterea vreunei acţiuni
ilegale. Aparent, percheziţionarea biroului său mai putea afecta şi relaţiile sale cu
clienţii săi şi chiar imaginea sa profesională. În lumina celor de mai sus, Curtea
consideră că acordarea unei compensaţii cu titlu de prejudiciu moral este
justificată în această cauză. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă
reclamantului EUR 2,500 cu acest titlu.
56. Reclamantul a mai pretins EUR 1,990 cu titlu de costuri de reprezentare

şi EUR 35 cu titlu de cheltuieli de traducere şi a prezentat un contract încheiat cu
avocatul său, o listă detaliată a orelor lucrate asupra cauzei, precum şi chitanţele
care confirmau că sumele de mai sus au fost plătite integral. Onorariul perceput
pentru o oră a fost în conformitate cu recomandarea Baroului Avocaţilor din
Republica Moldova, adoptată la 29 decembrie 2005, privind nivelul de
remunerare a avocaţilor care reprezintă reclamanţi în tribunalele internaţionale.
57. Guvernul a declarat că decizia Baroului Avocaţilor din Republica
Moldova avea doar valoare de recomandare şi nu era obligatorie. Mai mult, suma
plătită reclamantului era exagerată în comparaţie cu salariul mediu lunar în
Republica Moldova. Numărul de ore lucrate asupra cauzei (paisprezece ore) era
de asemenea exagerat, având în vedere retragerea câtorva pretenţii de către
reclamant.
complexitatea chestiunilor abordate în pretenţia formulată în temeiul articolului 8
al Convenţiei, Curtea acordă reclamantului EUR 1,535 cu titlu de costuri şi
cheltuieli.


3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de
la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2
al Convenţiei, EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu
moral şi EUR 1,535 (o mie cinci sute treizeci şi cinci euro) cu titlu de costuri
şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform
ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi
percepută;


Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MANOLE ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
(satisfacţie echitabilă)
STRASBOURG
13 iulie 2010
DEFINITIVĂ
la 13 octombrie 2010

HOTĂRÎRE MANOLE ŞI ALŢII c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ) 1
În cauza Manole şi Alţii c. Moldovei,

o Camera compusă din:
Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Rait Maruste,
Lech Garlicki,
Ján Šikuta,
Mihai Poalelungi, judecătorişi Lawrence Early, Grefierul Secţiunii,
Deliberând în şedinţă închisă la 22 iunie 2010,
PROCEDURA
Moldova, depusă la 19 martie 2002, adresată Curţii în conformitate cu
Fundamentale („Convenţie”) din partea a nouă cetăţeni ai Republicii
Moldova, (“reclamanţii”). Reclamanţii au fost angajaţi/ex-angajaţi a
Companiei Tele-Radio Moldova (“TRM”).
2. Printr-o hotărîre adoptată la 17 septembrie 2009 (“hotărîrea
principală”), Curtea a constatat că în perioada cuprinsă între februarie 2001
şi septembrie 2006 a existat o tendenţiozitate considerabilă vizavi de
descrierea activităţilor Preşedintelui şi a Guvernului în cadrul ştirilor şi a
altor programe de pe postul de televiziune TRM, cu o oportunitate
insuficientă pentru reprezentanţii partidelor de opoziţie de a avea acces la
televiziune pentru a-şi expune viziunile sale, de asemenea existînd o politică
de restricţionare a disputelor sau menţionarea unor anumite teme de
discuţie, fiind considerate sensibile din punct de vedere politic sau care ar
putea răsfrînge negativ asupra guvernării. Reclamanţii, cum ar fi jurnalişti,
editori şi producători ai postului de televiziune TRM, au fost afectaţi de
aceste politici şi au trecut, astfel, printr-o imixtiune continuă în dreptul lor la
libertatea de exprimare (ibid., §§ 9-17, 80 şi 106). În lumina monopolului
virtual de care se bucura TRM asupra difuzării audio-vizuale pe parcursul
perioadei relevante, Curtea a statuat că autorităţile naţionale aveau o
obligaţie pozitivă de a pune în aplicare condiţiile pentru a garanta ca TRM
să transmită ştiri şi informaţii corecte şi echidistante, şi precum că
programele sale urmau să reflecte întreaga gamă de opinii politice şi a
dezbaterilor din ţară (ibid., §§ 107-108). Curtea a constatat că autorităţile
naţionale nu au reuşit să se conformeze cu această obligaţie pozitivă şi că a
existat o violare a Articolului 10 al Convenţiei în acest sens, întrucît cadrul
2 HOTĂRÎRE MANOLE ŞI ALŢII c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ)
legislativ în vigoare pe întreaga perioadă din cauză a fost imperfect, în

sensul că nu a oferit garanţii suficiente împotriva controlului conducerii de
vîrf a TRM-ului, şi astfel împotriva politicii editoriale ale acesteia, exercitat
de organul politic al guvernării (ibid., §§ 109-111).
Guvernul şi reclamanţii să prezinte în termen de trei luni din momentul în
care hotărîrea va deveni definitivă potrivit Articolului 44 § 2 din Convenţie,
observaţii scrise în acest sens sau, eventual, să informeze Curtea despre
orice acord la care ar putea ajunge părţile.
4. Reclamanţii şi Guvernul, fiecare au prezentat observaţii.
ÎN DREPT
A. Prejudiciu
6. Reclamanţii au reiterat că fiecare dintre ei a activat la TRM mai mult

de 10 ani şi pe întreagă această perioadă dînşii au fost supuşi cenzurii.
Cenzura s-a acutizat începînd cu anul 2001. Doi dintre reclamanţi (Dna
Manole şi Dl Rusnac) au fost sancţionaţi în 2002 pentru că au protestat
împotriva cenzurii. Ambii au fost concediaţi din posturile sale anterioare şi,
în cele din urmă, Dna Manole a fost nevoită să părăsească TRM. Patru
reclamanţi (Dna Fusu, Dl Rusnac, Dl Cucereanu şi Dna Arama) şi-au
pierdut posturile sale din cadrul TRM în urma reorganizării din 2004.
Fiecare dintre reclamanţi a solicitat cîte 10.000 euro (EUR) în vederea
compensării prejudiciului material şi moral. Dînşii susţin că cererile lor au
fost formulate în conformitate cu despăgubirile acordate de Curte în cazurile
,,informatorilor”, cum ar fi Guja c. Moldovei [MC], nr. 14277/04, CEDO
2008-... şi Kudeshkina c. Rusiei, nr. 29492/05, 26 februarie 2009.
7. Guvernul a susţinut că simpla recunoaştere a violării poate constitui în
sine o satisfacţie echitabilă. Guvernul a accentuat că concluziile Curţii
privind violarea Articolului 10 au fost fondate pe cadrul legislativ imperfect
din perioada cuprinsă între februarie 2001 şi septembrie 2006. Guvernul a
subliniat că, între timp, un număr de reforme legislative şi-au produs efectul.
În special, la 18 august 2006 a intrat în vigoare Codul Audiovizualului al
Republicii Moldova (Legea Nr. 260-XVI). Codul, care se aplică
HOTĂRÎRE MANOLE ŞI ALŢII c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ) 3
radiodifuzorilor publici şi privaţi, a fost destinat să asigure publicului un

acces la un serviciu audio-vizual pluralist şi echidistant şi le garantează
difuzorilor o independenţă editorială. Capitolul VII din Cod conţine
prevederi detaliate cu privire la TRM, inclusiv înfiinţarea unui Consiliu de
Observatori pentru gestionarea companiei şi o serie de dispoziţii privind
asigurarea independenţei editoriale şi financiare a TRM. Înainte de a fi
adoptat, proiectul codului a fost analizat de experţi din cadrul Consiliului
Europei, care au constatat că Codul este conform standardelor europene. În
plus, Codul a fost modificat la 22 octombrie 2009 prin Legea Nr. 42-XVIII,
care a simplificat procedurile pentru alegerea membrilor Consiliului
Coordonator al Audiovizualului şi ai Consiliului de Observatori al TRM.
8. Curtea porneşte de la natura violării constatate în această speţă şi
anume omisiunea autorităţilor de stat de a pune la dispoziţie un cadru
legislativ care ar asigura publicului un serviciu audio-vizual pluralist şi
echidistant. Curtea a constat că reclamanţii, jurnaliştii şi editorii angajaţi de
TRM, au fost afectaţi direct de omisiunea statului de a preveni cenzura şi
influenţa politică asupra TRM. În baza faptului că plîngerile reclamanţilor s-
au referit, în principal, la deficienţele cadrului legislativ şi la practica de
cenzură în cadrul TRM, Curtea a constatat că aceştia erau scutiţi de
obligaţia de a epuiza căile de atac interne (a se vedea hotărârea principală,
§§ 112-113). Totuşi, Curtea nu a făcut constatări vizavi de istoricul relaţiilor
de muncă ale reclamanţilor, în individualitate. Nu a fost examinată nici
epuizarea căilor interne de recurs de către reclamanţi cu privire la diversele
măsuri disciplinare, de restabilire, concediere şi de reducere a statelor de
personal adoptate împotriva acestora. Rezultă că Curtea nu consideră
oportună, în speţa dată, acordarea unei despăgubiri cu titlu de prejudiciu
material suferit de reclamanţi în rezultatul unor astfel de măsuri. Mai mult,
deşi Curtea nu poate să examineze în cadrul prezentei proceduri legislaţia
nouă pentru a constata dacă situaţia care a condus la violarea drepturilor a
fost în final remediată, totuşi Instanţa constată cu satisfacţie că autorităţile
naţionale au adoptat măsuri de reformare a cadrului legislativ cu scopul de a
pune capăt practicilor administrative care au provocat încălcarea respectivă.
În toate aceste circumstanţe, Curtea acordă fiecărui reclamant cîte 2,000
EUR cu titlu de prejudiciu moral.
9. Reclamanţii au pretins, în comun, suma de 8 940 EUR cu titlu de

costuri şi cheltuieli judiciare. Această sumă constituie cheltuieli totale de
9 405 EUR, fără sumele deja achitate pentru asistenţa juridică acordată din
partea Consiliului Europei.
10. Guvernul a susţinut că toate cheltuielile pretinse sînt excesive.
11. Curtea reaminteşte că prezenta speţă a ridicat probleme noi şi
complexe în fapt şi în drept şi cheltuielile pretinse au inclus şi prezenţa la
4 HOTĂRÎRE MANOLE ŞI ALŢII c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ)
audieri din Strasbourg. În acest context, Curtea nu consideră cheltuielile

pretinse ca fiind excesive şi prin urmare dispune compensarea lor în
totalitate, împreună cu orice taxă care poate fi imputabilă reclamanţilor.
C. Penalităţi

procente.

1. Hotărăşte
(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamanţilor, în decurs de trei
luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă, potrivit
Articolului 44 § 2 din Convenţie, EUR 2 000 (două mii euro) fiecărui
din reclamanţi cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 8 940 (opt mii nouă
sute şi patruzeci euro) în favoarea tuturor reclamanţilor cu titlu de
compensare a costurilor şi cheltuielilor compensare a costurilor şi
cheltuielilor, plus orice taxă care poate fi aplicată la momentul achitării;
2. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 13 iulie 2010, în


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MARCU c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
16/01/2008

1 HOTĂRÂREA MARCU c. MOLDOVEI
În cauza Marcu c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Mihail Marcu („reclamantul”), la 24 martie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Victor Marcu, avocat din
Edineţ. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de
către Agentul său la acea dată, dl Vitalie Pârlog.
definitive pronunţată în favoarea sa, a fost încălcat dreptul său ca o instanţă
să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil, garantat de articolul 6
al Convenţiei, şi dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1
al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Ţinând cont de vârsta înaintată a reclamantului şi sănătatea lui precară,
Preşedintele a mai decis să acorde prioritate cererii.
HOTĂRÂREA MARCU c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamantul s-a născut în anul 1920 şi locuieşte la Edineţ.

7. În anul 1949, reclamantul a fost persecutat de către autorităţile
comuniste. Proprietatea lui a fost confiscată, iar el a fost deportat în
Siberia pentru cincisprezece ani.
8. În anul 1989, el a fost reabilitat.
9. La o dată nespecificată în anul 2003, el a intentat o acţiune împotriva
Direcţiei de finanţe a raionului Edineţ, solicitând compensaţii pentru
proprietatea lui confiscată.
10. La 25 septembrie 2003, Judecătoria Edineţ a hotărât în favoarea
reclamantului şi a obligat pârâtul să-i plătească acestuia compensaţii în
mărime de 80,000 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 5,198 euro
(EUR) la acea dată). Hotărârea nu a fost contestată şi, după cincisprezece
zile, a devenit irevocabilă şi executorie.
11. La 27 octombrie 2003, executorul judecătoresc a primit titlul
executoriu.
12. La 28 ianuarie 2005, executorul judecătoresc, fără a-l executa, a
expediat titlul executoriu preşedintelui raionului Edineţ.
13. Hotărârea judecătorească din 25 septembrie 2003 nu a fost executată
nici până în prezent.

Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, ECHR 2004- III (extracts).
ÎN DREPT
definitive pronunţată în favoarea sa a încălcat drepturile sale garantate de
articolul 6 § l al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.
următoarele:
internaţional.

amenzilor.”
16. În observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cauzei, Guvernul

a susţinut că nu au fost epuizate căile de recurs interne disponibile. El a
judecătoresc în temeiul articolului 20 al Constituţiei şi al articolului 426 al
deoarece „chiar dacă presupunem că reclamantul ar fi depus recurs
executarea hotărârii” (a se vedea hotărârea Popov v. Moldova (nr. 1),
nr. 74153/01, § 32, 18 ianuarie 2005). Curtea nu găseşte niciun motiv care i-
ar permite în această cauză să se abată de la această concluzie.
judecătoreşti naţionale, o astfel de referire ar fi rezultat în nimic altceva
decât într-„un alt titlu executoriu care ar permite executorului judecătoresc
să continue executarea hotărârii” (a se vedea Lupacescu and Others v.
Moldova, nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03,
13681/03, şi 32759/03, § 17, 21 martie 2006).
Metaxas v. Greece, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004).

determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei
pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Din aceste motive, Curtea


pronunţată în favoarea sa a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 §
1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
22. Chestiunile ridicate în temeiul acestor articole sunt identice cu cele
care au dus la violări ale acestor articole în hotărârile în cauzele Prodan v.
Moldova (citată mai sus, §§ 56 şi 62) şi Sîrbu and Others v. Moldova (nr.
73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01, §§ 27 şi
33, 15 iunie 2004).
că neexecutarea într-un termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti definitive
din 25 septembrie 2003 a constituit o violare a articolului 6 § 1 al

A. Prejudiciul şi costurile şi cheltuielile

suferit ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive
pronunţate în favoarea lui. El a susţinut că neexecutarea hotărârii
judecătoreşti definitive o perioadă îndelungată de timp i-a cauzat stres şi
nelinişte. El nu a formulat nicio pretenţie cu titlu de prejudiciu material
sau costuri şi cheltuieli.
26. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de către reclamant şi

a susţinut că constatarea unei violări ar constitui o satisfacţie echitabilă
suficientă.
27. În lumina constatării sale că autorităţile nu au întreprins măsuri
necesare pentru a asigura executarea hotărârii pronunţate în favoarea
reclamantului şi a faptului că hotărârea nu a fost executată până în prezent,
Curtea constată că reclamantul mai este în drept să-şi recupereze creanţa
dobândită în temeiul hotărârii judecătoreşti naţionale (EUR 5,198).
28. De asemenea, Curtea consideră că reclamantul a suferit un anumit
prejudiciu moral ca rezultat al încălcărilor constatate, care nu poate fi
compensat prin simpla constatare de către Curte a unei violări. Suma
pretinsă este însă excesivă. Făcând o evaluare în mod echitabil, Curtea



Convenţie;
4. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 5,198 (cinci mii o sută nouăzeci
şi opt euro) cu titlu de prejudiciu material şi EUR 1,600 (o mie şase sute
euro) cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertite în valuta
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA PATRA
CAUZA MAŞAEV c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
12 mai 2009
DEFINITIVĂ
la 12 august 2009

HOTĂRÎRE în cauza MAŞAEV c. MOLDOVEI 1
În cauza Maşaev c. Moldova,

o Cameră compusă din:
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ledi Bianku,
Deliberînd în secret la 16 aprilie 2009,
Pronunţă următoare hotărîre, care a fost adoptată în aceiaşi zi:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 6303/05) împotriva Republicii
Moldova înaintată la Curte, potrivit Articolului 34 din Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”) de
cetăţeanul Republicii Moldova, Dnul Talgat Maşaev (“reclamantul”), la 9
septembrie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de Dna N. Mardari, avocat care
practică în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost
reprezentat de către Agentul său, Dnul V.Grosu.
3. Reclamantul, a pretins, în special, că autorităţile Republicii Moldova
i-au încălcat dreptul la libertatea religiei şi dreptul la un proces echitabil în
urma judecării acuzaţiilor înaintate împotriva sa.
4. La 21 aprilie 2008 Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să notifice
odată cu admisibilitatea sa (Articolul 29 § 3).
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în 1957 şi locuieşte în Rezeni. El este

Musulman.
6. La 30 ianuarie 2004, reclamantul, împreună cu un grup de alţi
Musulmani, se rugau într-un local privat, şi anume într-o casă închiriată de
către o organizaţie non-guvernamentală a cărei lider era reclamantul. Ei au
2 HOTĂRÎRE în cauza MASAEV c. MOLDOVEI
fost dispersaţi de către poliţie şi ulterior reclamantul a fost acuzat de

săvîrşirea contravenţiei administrative exprimate prin practicarea unei religii
nerecunoscute de Stat.
7. La 17 februarie 2004 Judecătoria sectorului Centru, mun. Chişinău l-
a recunoscut pe reclamant culpabil în baza Articolului 200 (3) din Codul cu
privire la contravenţiile administrative şi l-a sancţionat cu amendă în sumă
de 360 lei moldoveneşti (MDL). Reclamantul a contestat această hotărîrie şi
a pledat, inter alia, că aceasta din urmă era contrară dreptului său cu privire
la libertatea religiei.
8. La 9 martie 2004 Curtea de Apel Chişinău a respins recursul
reclamantului fără indicarea unor motive şi fără invitarea reclamantul pentru
participare în şedinţă.
9. Articolul 31 din Constituţia Republicii Moldova, care se referă la

libertatea conştiinţei, prevede:
“1. Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de

toleranţă şi de respect reciproc.
2. Cultele religioase sînt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în

condiţiile legii.
3. În relaţiile dintre cultele religioase sînt interzise orice manifestări de învrăjbire.
4. Cultele religioase sînt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia,

inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în
aziluri şi în orfelinate. ”
10. Prevederi relevante din Legea despre culte, publicată în Monitorul

Oficial nr.3/70 din 1992, stipulează după cum urmează:
Articolul 14 – Recunoaşterea cultelor
“Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele trebuie să fie recunoscute

prin decizie guvernamentală.
În cazul nerespectării condiţiilor articolului 9 alineatul întîi din prezenta lege,

recunoaşterea va putea fi retrasă în acelaşi mod.”
Acest articol a fost modificat în 2002. Potrivit modificărilor, pentru a
putea fi recunoscut, un cult trebuia să prezinte autorităţilor o declaraţie şi un
set de documente. După prezentarea declaraţiei şi a documentelor, cultul era
înregistrat în termen de treizeci de zile.
11. Articolul 200 (3) din Codul cu privire la contravenţiile
administrative, stipulează după cum urmează:
“Exercitarea ... a unor practici şi ritualuri [religioase] care contravin legislaţiei se

pedepseşte cu amendă în mărime MDL 180-360.”
La 31 mai 2009 acest cod va fi înlocuit cu un nou Cod cu privire la
contravenţiile administrative care conţine o normă similară la articolul 54.
ÎN DREPT
12. Reclamantul s-a plîns în temeiul Articolului 9 din Convenţie precum
că dreptul său la libertatea religiei a fost violat în rezultatul aplicării
sancţiunii pentru practicarea ritualurilor Musulmane. Articolul 9 din
Convenţie prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie;

libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în
colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea
ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul

altor restrîngeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii
sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
13. Reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 6 §§ 1 şi 3 din Convenţie

invocînd că nu a fost citat la examinarea recursului său în faţa Curţii de
Apel Chişinău. Partea relevantă a Articolului 6 stipulează după cum
urmează:
“1. La judecarea ... oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa,
orice persoană are dreptul la ... un proces echitabil ... în faţa unei instanţe...
3. Orice persoană acuzată de o infracţiune dispune de următoarele drepturi:
...
(c) se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod
gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
(d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea

şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ;
14. Reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 13 din Convenţie precum

că el nu a beneficiat de un remediu efectiv în legătură cu pretinsa violare a
Articolului 9. Articolul 13 prevede după cum urmează:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie

au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar
şi atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea
15. Curtea consideră că prezenta cerere ridică întrebări de fapt şi de

inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară această plîngere
admisibilă. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din
Convenţie (a se vedea mai sus paragraful 4), Curtea va proceda direct la
examinarea fondului.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ŞI 3 DIN

CONVENŢIE
16. Reclamantul a susţinut că contravenţia administrativă de care a fost

acuzat se califica drept “penală” în sensul Articolului 6 din Convenţie. El a
pledat că nu a fost citat în faţa Curţii de Apel Chişinău pentru la examinarea
recursului său în şedinţa din 9 martie 2004. El a afirmat că potrivit
ştampilelor de pe plicul pe care l-a primit de la Curtea de Apel Chişinău,
citaţia a fost expediată la 5 martie 2005 şi el a recepţionat-o la 16 martie.
17. În observaţiile sale iniţiale, Guvernul a contestat afirmaţia
reclamantului potrivit căreia contravenţia administrativă de care acesta a
fost învinuit se califica drept “penală” în sensul Articolului 6 din Convenţie.
Totuşi, în observaţiile ulterioare şi finale cu privire la fondul cauzei,
Guvernul a declarat că în lumina jurisprudenţei recente a Curţii, poate să
admită că a existat o încălcare a dreptului reclamantului garantat de
Articolul 6 § 1 din Convenţie.
18. Curtea face referinţă la jurisprudenţa sa în cauzele Ziliberberg
c. Moldovei (cererea nr. 61821/00, §§ 7-36, din 1 februarie 2005), Guţu c.
Moldovei (cererea nr. 20289/02, §§ 51-54, din 7 iunie 2007) şi Russu c.
Moldovei (cererea nr. 7413/05, §§ 22-28, din 13 noiembrie 2008) în care a
constatat încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie în circumstanţe de fapt
similare. În virtutea jurisprudenţei sus-menţionate şi a confirmării clare din
partea Guvernului despre violarea dreptului la un proces echitabil, Curtea
concluzionează că a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, nu este necesar de a examina distinct plîngerea reclamantului
potrivit Articolului 6 § 3 din Convenţie.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 9 DIN CONVENŢIE
19. Reclamantul a susţinut că a existat o ingerinţă în dreptul lui la

libertatea religiei şi care nu a fost prevăzută de lege. În particular, potrivit
reclamantului, articolul 200 § 3 din Codul cu privire la contravenţiile
administrative nu indica cu suficientă claritate limita discreţiei acordate
executivului pentru reglementarea manifestării credinţelor religioase. Mai
mult decît atît, ingerinţa nu a urmărit un scop legitim şi nu a fost necesară
într-o societate democratică.
20. Guvernul a recunoscut că a existat o ingerinţă în dreptul
reclamantului la libertatea religiei. Totuşi, ingerinţa a fost prevăzută de lege,
şi anume de articolul 14 din Legea despre culte şi articolul 200 § 3 din
Codul cu privire la contravenţiile administrative şi a urmărit un scop
legitim. Potrivit Guvernului a existat un interes legitim în obligarea cultelor
religioase la o înregistrare de Stat înainte de exercitarea activităţilor lor.
Statul era în drept să verifice dacă o mişcare sau asociaţie desfăşoară,
aparent urmărind scopuri religioase, activităţi periculoase pentru public. În
mod similar, era în interesul Statului să aplice sancţiuni pentru derogarea de
la acea exigenţă, în acest caz împotriva persoanelor care au decis să
manifeste credinţele lor religioase fără o înregistrare prealabilă a religiei
Musulmane la organele de Stat. Respectiv, ingerinţa a urmărit scopul
legitim de a apăra ordinea publică şi morală. Sancţiunea aplicată
reclamantului a fost necesară în scopul educării şi prevenirii, iar mărimea
amenzii nu a fost semnificativă, prin urmare, a fost proporţională scopului
urmărit.
21. Curtea reiterează că, astfel cum este consfinţit în Articolul 9 din
Convenţie, libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie este unul dintre
fundamentele unei “societăţi democratice” în sensul Convenţiei (a se vedea
Kokkinakis c. Greciei, din 25 mai 1993, § 31, Seria A nr. 260-A).
22. În timp ce libertatea religiei este în primul rînd o chestiune de
conştiinţă individuală, aceasta totodată implică, inter alia, libertatea de „a-şi
manifesta religia”. Potrivit Articolului 9 din Convenţie, libertatea de a-şi
manifesta religia nu este exercitabilă doar în colectiv cu alţii, “în public” şi
în cercul celor ai căror religie o împărtăşeşte persoana, dar de asemenea
poate fi manifestată “în singurătate” şi “în privat”.
23. Caracterul fundamental al drepturilor garantate în Articolul 9 § 1 din
Convenţie este de asemenea reflectat în textul paragrafului care prevede
limitările acestora. Spre deosebire de paragrafele numărul doi din Articolele
8, 10 şi 11 din Convenţie, care cuprind toate drepturile menţionate în
primele paragrafe ale acelor Articole, Articolul 9 din Convenţie se referă
doar la “libertatea de a-şi manifesta religia sau credinţa”. Într-un asemenea
mod, se recunoaşte că în societăţile democratice, în care coexistă mai multe
religii în cadrul unei şi aceleiaşi colectivităţi, poate fi necesară impunerea
unor restricţii acestei libertăţi pentru a concilia interesele diverselor grupuri
şi de a asigura respectarea fiecărei credinţe (a se vedea Kokkinakis,

menţionat supra, § 33). În acelaşi timp, se accentuează importanţa
fundamentală a dreptului la libertatea gîndirii, conştiinţei şi religiei, precum
şi faptul că Statul nu poate dicta ce să creadă o persoană şi nu poate lua
măsuri coercitive pentru a-l face să-şi schimbe credinţele.
24. Potrivit jurisprudenţei sale stabilite, Curtea lasă Statelor părţi la
Convenţie o anumită marjă de apreciere pentru a decide dacă este necesară
orare o ingerinţă şi în ce măsură, dar care să fie în concordanţă cu
supravegherea Europeană atît a legislaţiei pertinente, cît şi a deciziilor de
aplicare acesteia. Sarcina Curţii este de stabili dacă măsurile luate la nivel
naţional sunt proporţionale şi justificate în principiu.
Pentru a stabili limita marjei de apreciere în cauza dată, Curtea trebuie să
ţină cont de ceea ce este important, şi anume necesitatea de a menţine un
veritabil pluralism religios, care este inerent conceptului de societate
democratică (a se vedea Kokkinakis, menţionat supra, § 31). În mod similar,
o importanţă cuvenită trebuie acordată acestei necesităţi cînd se determină,
aşa cum cere paragraful 2 din Articolul 9, dacă ingerinţa corespunde
“necesităţii sociale stringente” şi este “proporţională unui scop legitim
urmărit” (a se vedea, mutatis mutandis, printre alte imperative, Wingrove c.
the United Kingdom, din 25 noiembrie 1996, § 53, Rapoarte a Hotărîrilor şi
Deciziilor 1996-V). În exercitarea supravegherii, Curtea trebuie să ţină cont
de ingerinţa pretinsă bazîndu-se pe dosarul cauzei în ansamblu (a se vedea
Kokkinakis, menţionat supra, § 47).
25. Referindu-se la circumstanţele prezentei cauze, Curtea notează că,
indiscutabil, sancţiunea aplicată reclamantului pentru că s-a rugat în incinta
unui local privat, a constituit o ingerinţă în dreptul la libertatea religiei.
Curtea poate să accepte că ingerinţa a fost prevăzută de lege (Articolul 200
§ 3 din Codul cu privire la contravenţiile administrative) şi a urmărit scopul
de a menţine ordinea publică. Rămîne de a aprecia dacă ingerinţa era
26. Curtea notează că orice persoană care manifestă o religie
nerecunoscută potrivit Legii despre culte este în mod automat pasibilă de a
fi pedepsită potrivit prevederilor Articolului 200 § 3 din Codul cu privire la
contravenţiile administrative. Guvernul a susţinut că deoarece nu este
disproporţionată măsura Statală să impună o înregistrare de stat obligatorie
pentru cultele religioase, de asemenea, nu trebuie să fie disproporţionată
posibilitatea Statului să impună sancţiuni acelora care manifestă credinţe
religioase nefiind oficial constituite şi înregistrate în calitate de culte
religioase. Curtea nu contestă împuternicirea statului de stabili o exigenţă de
înregistrare a cultelor religioase într-un mod compatibil cu Articolele 9 şi 11
din Convenţie. Totuşi, nu înseamnă, după cum pare să argumenteze
Guvernul, ca fiind compatibilă cu prevederile Convenţiei sancţionarea
membrilor individuali ai unui cult religios neînregistrat pentru rugăciuni sau
alte manifestări a credinţelor religioase. Admiterea contrariului ar echivala
cu excluderea credinţelor religioase minoritare care nu sunt în mod oficial

înregistrate de stat şi în consecinţă, ar echivala cu recunoaşterea faptului că
un Stat poate dicta ce trebuie să creadă o persoană. Curtea nu poate fi de
acord cu o astfel de abordare şi consideră că limitarea dreptului la libertatea
religiei prevăzută de articolul 200 § 3 din Codul cu privire la contravenţiile
administrative a constituit o ingerinţă ce nu corespundea unei necesităţi
sociale stringente şi, prin urmare, nu a fost necesară într-o societate
democratică. Respectiv, a existat o încălcare a Articolului 9 din Convenţie.
IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 ÎN CONEXITATE

CU ARTICOLUL 9 DIN CONVENŢIE
27. Reclamantul, de asemenea a pretins încălcarea Articolului 13 în

conexitate cu Articolul 9 din Convenţie. În virtutea constatărilor sus-
menţionate în ce priveşte capete de plîngere ale reclamantului potrivit
Articolului 9 din Convenţie, Curtea nu consideră necesar să examineze
separat acest capăt de cerere.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a

protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite
decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii
lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. ”
29. Reclamantul a pretins EUR 26 pentru prejudiciul material,

reprezentînd amenda achitată urmare a hotărîrii din 17 februarie 2004.
30. Guvernul a afirmat că deoarece reclamantul a fost sancţionat conform
legii, el nu ar trebui să fie în drept de a-şi recupera amenda pe care a plătit-
o.
31. Curtea acceptă că reclamantul a suferit prejudiciu material drept
rezultat al încălcării Articolului 9 constatate mai sus. Curtea consideră că
reclamantul este în drept să-şi recupereze suma achitată ca amendă şi îi
acordă prin urmare, întreaga sumă pretinsă.
32. Reclamantul a pretins suma de 7,000 euro (EUR) în calitate de

prejudiciu moral.
33. Guvernul a contestat suma pretinsă şi a argumentat că din momentul

în care nu a existat nici o încălcare a Articolului 9, nici o compensaţie
pentru prejudiciul moral nu era justificată. Totodată, Guvernul a specificat
jurisprudenţa anterioară cu privire la aplicarea Articolului 9, în care Curtea a
considerat că simpla constatare a unei încălcări a constituit o satisfacţie
echitabilă suficientă. De asemenea, s-a referit la jurisprudenţa în care Curtea
a acordat 1,000 EUR pentru încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie.
34. Curtea acordă reclamantului suma de EUR 1,500 pentru prejudiciul
moral.
35. Reclamantul de asemenea a pretins suma de 1,150 EUR pentru

costuri şi cheltuieli suportate în procedurile faţă de Curte.
36. Guvernul a argumentat că suma pretinsă era excesivă
37. Curtea acordă suma de EUR 1,000 pentru costuri şi cheltuieli.
D. Penalităţi
38. Curtea consideră oportun ca penalităţile de întîrziere să fie bazate pe

rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene la care se vor adăuga
trei procente.

2. Hotărăşte că a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că nu este necesară examinarea separată a capătului de cerere

potrivit Articolului 6 § 3 din Convenţie;
4. Hotărăşte că a existat o încălcare a Articolului 9 din Convenţie;
5. Hotărăşte nu este necesară examinarea capătului de cerere potrivit

Articolului 13 în conexitate cu Articolul 9 din Convenţie;
6. Hotărăşte
(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în decurs de trei
luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă potrivit
articolului 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care urmează a
fi convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb

aplicabilă la data efectuării plăţii:
(i) EUR 26 (douăzeci şi şase euro) pentru prejudiciul material plus
orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă;
(ii) EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) pentru prejudiciul moral plus
orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă;
(iii) EUR 1,000 (o mie cinci sute euro) pentru costuri şi cheltuieli
plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă de la
reclamant;
(b) că din momentul expirării termenului menţionat de trei luni până la

achitare o dobîndă simplă va fi plătită la sumele menţionate la o rată
egală cu rata minimă a dobânzii de împrumut a Băncii Centrale
Europene pe perioada întîrzierii plus trei procente;
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 12 mai 2009, potrivit


Grefier Preşedinte
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MATEI ŞI TUTUNARU c. MOLDOVEI
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
27 octombrie 2009
DEFINITIVĂ
la 27 ianuarie 2010
Această hotărîre a poate fi supusă unei revizuiri editoriale.

.
HOTARÎREA MATEI AND TUTUNARU c. MOLDOVEI 1
În cauza Matei şi Tutunaru c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thor Bjorgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
şi Fatoş Araci, Grefier al Secţiunii,
Deliberînd cu uşile închise la 06 octombrie 2009,
PROCEDURA
1 Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 19246/03) depusă contra
Republicii Moldova la Curte în conformitate cu articolul 34 din Convenţia
privind Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
(„Convenţie”) de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova: dl Constantin
Matei şi dna Elena Tutunaru, la 07 martie 2003.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dna N. Mardari, avocat
practician în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat la
acel moment de agentul său, dl V. Pîrlog.
3. Reclamanţii pretind, în special, că procesul în cazul lor a durat excesiv
de mult şi că au pierdut dreptul de proprietate asupra unei părţi din
societatea lor datorită unor hotărîri judecătoreşti arbitrare, care au inclus şi
anularea unei hotărîri definitive adoptată în favoarea lor.
4. La 8 decembrie 2004 Preşedintele Secţiunii a IV-a a decis să comunice
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii s-au născut în 1951 şi locuiesc în Ialoveni şi, respectiv,

Vorniceni.
2 HOTARÎREA MATEI AND TUTUNARU c. MOLDOVEI
6. Circumstanţele cauzei după cum au fost prezentate de părţi pot fi

rezumate în felul următor:
A. Procesele judiciare înainte de cererea de anulare
7. În iulie 1987, reclamanţii împreună cu alte cîteva persoane au fondat o

asociaţie comercială („Asociaţie”). După plecarea altor membri ai
Asociaţiei, cei doi reclamanţi au rămas unicii săi membri. Potrivit
reclamanţilor, în 1989 Asociaţia a angajat alte trei persoane („salariaţii”),
care ulterior în 1992 au fost concediaţi. Potrivit Guvernului, ei au devenit
membri ai cooperativei din 1989.
8. În decembrie 1992, reclamanţii s-au reorganizat din asociaţie în
societate cu răspundere limitată. Societatea nou înregistrată şi-a păstrat
vechea denumire – «Victoria».
9. La 1 iunie 1993, unul dintre angajaţii a înaintat o acţiune în instanţă de
judecată împotriva reclamanţilor, pretinzînd că el a fost membru al
Asociaţiei şi a solicitat anularea reorganizării acesteia în societate cu
răspundere limitată. El, de asemenea, a pretins cota-parte din bunurile
Asociaţiei. La 16 august 1994 ceilalţi doi salariaţi au iniţiat procese
judiciare identice. Cazurile au fost conexate.
10. În 1995, Judecătoria sect. Botanica a admis pretenţiile acestora.
Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărîre. La 27 noiembrie
1995, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a casat hotărîrea respectivă şi a
dispus reexaminarea cauzei
11. La 3 octombrie 1997, Judecătoria sect. Botanica a respins pretenţiile
salariaţilor. La 22 ianuarie 1998, Tribunalul Chişinău a menţinut hotărîrea
respectivă. La 10 septembrie 1998, Curtea de Apel, de asemenea, a menţinut
această hotărîre, care apoi a devenit definitivă.
B. Procesele judiciare după cererea de anulare
12. La o dată nespecificată Procurorul General a depus o cerere de

anulare a tuturor hotărîrilor judecătoreşti anterioare, iar pretenţiile înaintate
faţă de reclamanţi să fie acceptate pe deplin. La 26 ianuarie 2000 Curtea
Supremă de Justiţie a admis această cerere şi a casat hotărîrile menţionate
mai sus. S-a dispus reexaminarea cauzei.
13. La 27 noiembrie 2001 Judecătoria sect. Buiucani a declarat nulă şi
fără urmări juridice reorganizarea Asociaţiei în societate cu răspundere
limitată. Deşi salariaţii au fost angajaţi de către Asociaţie, instanţa a
constatat că ei au participat la luarea deciziilor şi au contribuit financiar la
achiziţionarea bunurilor comune ale Asociaţiei. Prin urmare, instanţa a
considerat că salariaţii urmează a fi recunoscuţi ca membri ai Asociaţiei.
Instanţa a dispus „partajarea averii Asociaţiei «Victoria», situată pe str.
Decebal 99, mun. Chişinău” între reclamanţi şi salariaţi, fiecare dintre cele
două grupuri au obţinut bunuri diferite (echipamente de producţie, maşini şi

echipamente de birou) din proprietatea comună. De asemenea, Curtea a
precizat că „clădirea societăţii «Victoria»” urmează să rămînă în
proprietatea reclamanţilor.
14. La 11 aprilie 2002, Tribunalul Chişinău a casat această hotărîre şi a
adoptat o nouă hotărîre prin care au fost respinse toate pretenţiile înaintate
faţă de reclamanţi. La 12 septembrie 2002, Curtea de Apel a anulat hotărîrea
pronunţată de Tribunalul Chişinău şi a menţinut hotărîrea Judecătoriei
Buiucani din 27 noiembrie 2001 (în favoarea angajaţilor). Această hotărîre a
devenit definitivă.
C. Procedurilor de executare
1. Executarea hotărîrii din 27 noiembrie 2001

15. La 21 februarie 2003, un executor judecătoresc a primit titlul de
executare a hotărîrii din 27 noiembrie 2001. În aceeaşi zi, el a informat
părţile interesate că bunurile vor fi partajate la 26 februarie 2003. La acea
dată executorul judecătoresc a venit la sediul societăţii «Victoria» şi a
început să distribuie o parte din bunuri chiar dacă reclamanţii nu a reuşit să
se prezinte. Bunurile pe care executorul urma să le transmită reclamanţilor
au fost transmise spre păstrare unuia dintre salariaţi. Reclamanţii au
contestat acţiunile executorului judecătoresc în instanţa de judecată, dar la
07 aprilie 2003 Judecătoria sect. Buiucani a respins plîngerea lor.
16. La 23 iunie 2003 executorul judecătoresc a informat părţile că restul
bunurilor vor fi repartizate la 08 iulie 2003. Din motive necunoscute
executarea completă a titlului executoriu nu a fost posibilă la acea dată şi s-a
fixat o nouă dată – 23 iulie 2003.
17. La 23 iulie 2003 executorul judecătoresc a raportat că unul dintre
reclamanţi a refuzat să preia bunurile distribuite lor în conformitate cu
dispoziţiile titlului de executare, inclusiv bunul care a fost transmis unuia
dintre salariaţi spre păstrare.
18. La 24 iulie 2003 reclamanţii s-au plîns la oficiul de executare în
legătură cu evenimentele din ziua precedentă. Ei au explicat că au avut
obiecţii cu privire la modul în care hotărîrea a fost executată, în special
pentru că executorul judecătoresc le-a repartizat anumite încăperi. Acestea
reprezintă o cameră mică de opt metri pătraţi şi spaţiu de sub scări, care
aparţineau lui S., altă societate. Ele nu au fost reflectate în documentele
contabile ale societăţii «Victoria» şi nu aparţineau acesteia, în timp ce
încăperile care aparţineau societăţii «Victoria» au fost repartizate salariaţilor
sau fie nu au fost distribuite deloc.
19. La 16 octombrie 2003, Departamentul de Executare din cadrul
Ministerului de Justiţie („Departamentul”) a solicitat Judecătoriei sect.
Buiucani să dispună restituirea titlului de executare reclamanţilor fără a fi
executat, din cauza refuzului lor de a primi bunurile repartizate. La 4

noiembrie 2003, instanţa de judecată a respins cererea ca nefondată. Instanţa
a constatat că reclamanţii nu au refuzat să primească bunurile la care erau în
drept, potrivit hotărîrii din 27 noiembrie 2001.
20. La 18 noiembrie 2003, reclamanţii au solicitat Judecătoriei sect.
Buiucani să explice modul în care urma să fie executată hotărîrea din 27
noiembrie 2001 şi anume să specifice planul clădirii, adresa şi mărimea
parţii din clădire care urmează să le revină lor.
21. La 3 martie 2004, Judecătoria sect. Buiucani a adoptat o decizie prin
care s-a modificat o parte a hotărîrii din 27 noiembrie 2001 prin faptul
descrierii exacte a dimensiunii şi adresei părţii din clădire care urma a fi
atribuită reclamanţilor. Suplimentar a menţionat că reclamanţii sînt în drept
să înregistreze dreptul lor de proprietate la Oficiul Cadastral Teritorial
(OCT). Unul dintre reclamanţi nu a fost prezent la şedinţă.
22. Încheierea de explicare a hotărîrii din 27 noiembrie 2001 a fost
anulată, iar cazul a fost transmis la reexaminare, în temeiul cererii înaintate
de către reclamanţi, care nu au fost prezenţi la şedinţa din 3 martie 2004.
23. La 31 mai 2004, Judecătoria sect. Buiucani a decis ca hotărîrea din
27 noiembrie 2001 a fost executată exact precum s-a dispus « în
conformitate cu documentele şi descrierea imobilului respectiv, înregistrat
la autorităţile competente ». Această decizie a fost menţinută şi de către
Curtea de Apel Chişinău la 18 noiembrie 2004.
2. Înregistrarea dreptlui de proprietate al reclamanţilor la OCT

24. La 18 iunie 2004, Departamentul a solicitat OCT să elibereze unuia
dintre reclamanţi copii ale documentelor cu privire la clădirea societăţii
«Victoria», situată pe str. Decebal 99, mun. Chişinău. Se pare că niciunul
dintre documente indicate nu a fost eliberat.
25. La 3 august 2004, reclamanţii au solicitat OCT să înregistreze
drepturile lor de proprietate asupra clădirii «Victoria», situată pe str.
Decebal 99, mun.Chişinău, în conformitate cu hotărîrea din 27 noiembrie
2001 şi decizia din 31 mai 2004. La aceeaşi dată, OTC a respins cererea
reclamanţilor şi a menţionat că dosarul nu conţine toate documentele
necesare. În special nu existată o descriere exactă a dimensiunii şi adresa
camerelor, pentru a fi înregistrate pe numele reclamanţilor, deoarece pe str.
Decebal 99, mun. Chişinău sînt situate mai multe clădiri.
26. La 07 septembrie 2004, Departamentul a solicitat Judecătoriei sect.
Buiucani să explice care este adresa exactă a camerelor specificate din
clădire, acele care urmează a fi atribuite reclamanţilor, în conformitate cu
hotărîrea din 27 noiembrie 2001. La 21 februarie 2005, instanţa a răspuns că
a oferit deja toate explicaţiile necesare pe data de 31 mai 2004. Instanţa a
mai menţionat că hotărîrea nu a fost executată după cum s-a dispus, iar
specificarea exactă a adresei şi încăperii care urma a fi repartizată
reclamanţilor ar implica o rectificare ilegală a hotărîrii din 27 noiembrie

2001.
27. Reclamanţii au contestat în instanţa de judecată decizia de OCT din 3
august 2004. La 19 mai 2005, Curtea de Apel Chişinău a admis cererea lor
şi a anulat decizia prin care se dispunea ca OTC să înregistreze imobilul
respectiv pe numele reclamanţilor.
28. La 21 septembrie 2005 Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia
instanţei inferioare ca neîntemeiată şi a dispus reexaminarea cauzei de către
Curtea de Apel Chişinău. Instanţa a constatat că reclamanţii au fost prezenţi
la şedinţă şi că materialele dosarului au fost examinate înainte de adoptarea
deciziei.
29. La 22 decembrie 2005 Curtea de Apel Chişinău a dispus efectuarea
unei expertize. Un expert a fost invitat să constate dacă a existat vreo
înregistrare a societăţii «Victoria» în registrul bunurilor imobile şi, dacă a
existat, atunci – pe numele cui. Expertului i s-a solicitat, de asemenea, să
determine dacă o astfel de înregistrare a existat, adresa exactă şi de cîte
încăperi dispunea (suprafaţa lor şi alte detalii).
30. La 21 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a constatat că, deşi
reclamanţii au achitat serviciile prestate de experţi, şi OCT a pus la
dispoziţie registrul respectiv, nu s-a efectuat nicio expertiză. La 26 aprilie
2007, Centrul Naţional de Expertiză Judiciară („Centrul”) a remis dosarul
instanţei, explicînd că expertului său nu i s-a permis accesul la societatea
«Victoria». Instanţa a constatat că motivul pentru neefectuarea expertizei a
fost „evident inventat”, întrucît nu există vreo probă că expertului i-a fost
interzis accesul în clădire, precum şi din considerentele că la 02 aprilie
2007, Centrul a informat reclamanţii că, datorită unui volum mare de
muncă, expertiza respectivă nu va fi efectuată pînă în mai 2007. Instanţa a
dispus din nou ca Centrul, care este instituţie de stat, să efectueze expertiza
prin care în esenţă s-a solicitat să se răspundă la aceleaşi întrebări care au
fost înaintate în 2005. De asemenea, instanţa a solicitat Centrului, în cazul
în care «Victoria» nu a fost înregistrată în documentele respective, să ofere
o descriere a societăţii, în starea în care se află la moment pe str. Decebal
99, mun. Chişinău. Instanţa a solicitat ca să fie prezent şi reprezentantul
celei de-a treia părţi, S.
31. La 21 aprilie 2008, Centrul a prezentat decizia sa potrivit căreia a fost
imposibil să se răspundă la întrebările instanţei. Motivul consta în faptul că
societatea «Victoria» nu era înregistrată în cadastrul bunurilor imobile nici
pe numele reclamanţilor, nici pe numele altcuiva.
32. La 13 iunie 2008, Curtea de Apel Chişinău a anulat decizia OCT din
3 august 2004. S-a constatat că societatea «Victoria» nu a fost înregistrată în
registrul bunurilor imobile şi nu s-a efectuat nici o descriere tehnică în
conformitate cu legislaţia. De aceea s-a dispus ca OTC să înregistreze
societatea pe numele reclamanţilor.
33. La 26 noiembrie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a casat această

hotărîre. S-a constatat că dreptul de proprietate al lui S. asupra imobilului de
pe str. Decebal 99, mun. Chişinău, era înscris în registrul bunurilor imobile.
Instanţa de judecată a concluzionat că reclamanţii „au solicitat înregistrarea
dreptului lor de proprietate asupra imobilului care nu există, în timp ce
existenţa [unei părţi din imobil] este confirmată doar atunci cînd este
înregistrată în registrul bunurilor imobile.”
D. Accesul la dosarul cauzei
34. La 18 iulie 2005, doamna N. Mardari a devenit reprezentantul

reclamanţilor la Curte. În aceeaşi zi, ea a încercat să obţină accesul la
dosarul cauzei, dar acesta nu a fost de găsit la Judecătoria Buiucani.
35. Potrivit avocatului reclamanţilor, la 20 iulie 2005, ea a fost informată
de către o persoană de la cancelaria Judecătoriei Buiucani că dosarul a fost
trimis Direcţiei Agent Guvernamental la 14 ianuarie 2005. Dosarul a fost
returnat Judecătoriei sect. Buiucani 09 martie 2005.
36. La 22 iulie 2005, ea a solicitat Consiliului Suprem al Magistraturii
asistenţă pentru înlăturarea obstacolelor cu care s-a confruntat la Judecătoria
sect. Buiucani, în special, că nu i s-a oferit acces la dosarul cauzei.
37. La 23 iulie 2005, Judecătoria sect. Buiucani a informat avocatul
reclamanţilor că dosarul cauzei nu poate fi găsit.
38. Potrivit avocatului reclamanţilor, ea a avut acces la dosarul cauzei la
19 octombrie 2005.
ÎN DREPT
39. Reclamanţii s-au plîns, în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenţie, că
durata procesului a fost excesivă şi că hotărîrea definitivă, pronunţată în
favoarea lor, a fost anulată. Partea relevantă a articolului 6 prevede
următoarele:
„Orice persoană are dreptul ... la judecarea într-un termen rezonabil de către [o] ...
instanţă ... care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil”.
40. Ei, de asemenea, au pretins că, contrar Articolului 11 din Convenţie,
au fost siliţi să se asocieze într-o societate comercială cu nişte persoane
împreună cu care ei nu doreau să se asocieze. Articolul 11 prevede
următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la. . . libertatea de întrunire cu alţii…”
41. Reclamanţii s-au plîns de încălcarea dreptului lor la protecţia
proprietăţii, garantat de Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenţie, care
prevede:
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru o cauză de utilitate publică şi de
principiile generale ale dreptului internaţional”.
42. În cele din urmă, reclamanţii au invocat că refuzul de a permite
avocatului accesul la dosar în timp util a constituit o încălcare a articolelor
1, 10 şi 34 din Convenţie. Articolul 1 prevede următoarele:
„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor
drepturile şi libertăţile definite în titlul I al Convenţiei”.
amestecul autorităţilor
publice şi şi fără a ţine cont de frontiere...”

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de orice persoană fizică, organizaţie
neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind victimă a unei
încălcări, de către una dintre Înaltele Părţi Contractante, a drepturilor recunoscute în
Convenţie sau Protocoalele sale. Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu
împiedice în nici un fel exerciţiul eficace al acestui drept”.
I. ADMISIBILITATEA
43. Reclamanţii s-au plîns, în temeiul Articolului 6 din Convenţie, de

anularea hotărîrii definitive pronunţate în favoarea lor (a se vedea punctul
12 de mai sus). Curtea reiterează că casarea unei hotărîri judecătoreşti
irevocabile este un act instantaneu care nu creează o situaţie continuă, chiar
dacă atrage după sine o reexaminare a procesului (a se vedea Frunze c.
Moldovei (dec.), nr. 42308/02, 14 septembrie 2004). Casarea hotărîrii
definitive în acest caz a avut loc la 26 ianuarie 2000. Termenul de şase luni
urma să fie calculat de la acea dată, în timp ce cererea a fost depusă la 07
martie 2003, mult mai tîrziu, peste trei ani. Această cerere a fost depusă,
prin urmare, în afara termenului-limită stabilit de articolul 35 § 1 din
Convenţie şi urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în temeiul articolului 35
§ 4 din Convenţie.
44. Curtea constată că, în cererea lor iniţială, reclamanţii s-au plîns de
încălcarea drepturilor lor garantate de Articolul 10 din Convenţie. Cu toate
acestea, în scrisoarea din 16 februarie 2006, ei au solicitat Curţii să nu
examineze această plîngere. Prin urmare, Curtea nu o va examina.
45. Reclamanţii, de asemenea, s-au plîns, în temeiul articolului 11 din
Convenţie, că au fost siliţi să devină coproprietari ai societăţii lor împreună
cu nişte persoane cu care nu au dorit să se asocieze. Curtea consideră că ei
nu au reuşit să-şi justifice plîngerea, avînd în vedere că instanţele naţionale
nu au dispus ca aceştia să fie asociaţi cu angajaţii, ci să împartă bunurile

societăţii. În orice caz, nimic nu a împiedicat reclamanţii să plece din
societate în orice moment.
Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind vădit
nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
46. Adiţional, reclamanţii s-au mai plîns, în temeiul articolelor 1 şi 34
din Convenţie, că avocatul lor a fost împiedicat timp de trei luni să obţină
accesul la dosarul cauzei, în scopul de a-şi formula observaţiile cu privire la
caz. Curtea a constatat că avocatul într-adevăr, a fost în imposibilitate de a
consulta dosarul timp de trei luni. De asemenea, s-a constatat că reclamanţii
nu pretind că dosarul cauzei a fost reţinut cu un anumit scop. Mai degrabă,
ei observă deficienţe grave în organizarea sistemelor de păstrare şi arhivare
care permit ca dosarul să nu poată fi găsit o perioadă îndelungată. Ei, de
asemenea, au menţionat că Direcţia Agent Guvernamental a avut o atitudine
mai bună, deoarece dosarul a fost transmis după trei zile de la depunerea
cererii.
47. Curtea consideră că obstacolele create reclamanţilor sau avocaţilor
lor în vederea accesării la documente de a prezenta comentariile solicitate
poate constitui o încălcare a articolului 34 din Convenţie. Cu toate acestea,
în cazul în care statul reclamant poate să demonstreze că au existat
impedimente obiective pentru autorităţile naţionale de a depune eforturi
rezonabile pentru a asigura respectarea drepturilor reclamantului în
conformitate cu articolul 34, acesta din urmă prevedere nu se consideră
încălcată (a se vedea, mutatis mutandis, Paladi c. Moldovei [GC], nr.
39806/05, § 92, CEDO, 10 martie 2009).
Curtea constată că, în speţă, cererea de acces la dosar a fost făcută la 18
iulie 2005 (a se vedea punctul 34 supra). Chiar dacă procesul s-a încheiat la
12 septembrie 2002 (a se vedea punctul 14 supra), procedura de executare,
inclusiv problema înregistrării cotei-părţi a reclamanţilor din proprietatea
întreprinderii «Victoria» era încă în curs de desfăşurare. Mai mult, două
hotărîri au fost adoptate chiar înainte şi după înaintarea cererii de acces la
dosar (a se vedea punctele 27 şi 28 supra), care demonstrează în mod
evident că dosarul s-a aflat la diferite instanţe în timpul perioadei respective.
Este regretabil faptul că sistemele de evidenţă în cadrul diferitor instanţe
naţionale este atît de confuz, încît acesta a împiedicat personalul să
determine rapid care instanţă anume deţinea dosarul la momentul depunerii
cererii de către avocatul reclamanţilor. Cu toate acestea, Curtea mai constată
că reclamanţii au participat la şedinţa din 21 septembrie 2005 a Curţii
Supreme de Justiţie şi că instanţa a examinat dosarul cauzei (a se vedea
punctul 28 supra). Rezultă că reclamanţii, la data de 21 septembrie 2005,
ştiau unde se află dosarul. În materialele prezentate Curţii, nu există vreo
probă care să demonstreze că ei au solicitat dosarul de la Curtea Supremă de
Justiţie la acea dată. Astfel, reclamanţii au omis oportunitatea de-a avea
acces la dosar cu o lună înainte ca avocatul lor să întreprindă eventualele

măsuri de a avea acces la dosar.
48. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că autorităţile interne au
acţionat într-un mod incompatibil cu obligaţiile care le revin în conformitate
cu Articolul 34 din Convenţie. Rezultă că plîngerile înaintate în temeiul
Articolelor 1 şi 34 din Convenţie urmează a fi respinse ca fiind vădit
nefondate, potrivit Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
49. Reclamanţii, de asemenea, s-au plîns, în temeiul articolului 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie, de încălcarea dreptului lor la protecţia
proprietăţii, ca urmare a hotărîrilor adoptate de către instanţele naţionale. În
special, au făcut referire la imposibilitatea îndelungată de a se folosi de
partea din clădirea în care funcţiona asociaţia «Victoria» şi care urma să fie
transferată acestora, în conformitate cu hotărîrea definitivă din 27 noiembrie
2001. Curtea constată că Curtea Supremă de Justiţie, în hotărîrea sa din 26
noiembrie 2008, a menţionat că S. era proprietarul înregistrat al clădirii în
litigiu, în timp ce reclamanţii nu şi-au înregistrat dreptul lor (a se vedea
punctul 33 supra). Dacă titlul de proprietate asupra clădirii în litigiu deţinut
de către S. este într-adevăr valabil, atunci reclamanţii nu se pot plînge de o
încălcare a drepturilor lor de proprietate ca urmare a imposibilităţii de a le
elibera un astfel de titlu, potrivit hotărîrii din 27 noiembrie 2001. În legătură
cu acest fapt, Curtea constată că S. nu a participat la procesul care s-a
finalizat cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001 şi, prin urmare, această hotărîre
nu a produs efecte juridice pentru S.
50. În absenţa unor detalii cu privire la circumstanţele în care S. a devenit
proprietarul înregistrat al clădirii, Curtea nu va determina care persoană sau
entitate este proprietarul real al clădirii, întrucît este de competenţa
instanţelor naţionale să stabilească acest fapt. Reclamanţii nu au prezentat
probe care ar confirma faptul că ei au atacat în instanţa de judecată dreptul
de proprietate asupra clădirii deţinute de către S. Rezultă că plîngerea
reclamanţilor în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie este
prematură şi urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 din
Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.
51. În ceea ce priveşte durata procesului în cauză, Curtea constată că
Guvernul a considerat că plîngerea este incompatibilă ratione temporis cu
jurisdicţia Curţii, dat fiind faptul că pretinsele încălcări au avut loc în 1993,
înainte ca Republica Moldova să fi aderat la Convenţie în 12 septembrie
1997. Curtea constată că procesul în prezenta cauză a durat cel puţin pînă în
2002, atunci cînd hotărîrea finală a fost adoptată (a se vedea punctul 14
supra). Această pretenţie preliminară, prin urmare, urmează a fi respinsă.
52. Curtea consideră că plîngerea reclamanţilor, înaintată în temeiul
Articolului 6 din Convenţie (durata procesului), ridică întrebări de drept
care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea
fondului. Alte temeiuri pentru declararea acestora drept inadmisibile nu s-au
stabilit. Prin urmare, Curtea declară această plîngere admisibilă. În
conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a

se vedea punctul 4 supra), Curtea va examina imediat fondul acestei
plîngeri.
A. Comentariile părţilor
53. Reclamanţii s-au plîns că întinderea procesului a fost excesivă, acesta

durînd din 1993 pînă în prezent, luînd în consideraţie că hotărîrea din 27
noiembrie 2001 nu a fost executată pînă în prezent. Perioada în cauză se
calculează începînd cu 12 septembrie 1997, atunci cînd Republica Moldova
a aderat la Convenţie. Ei consideră că această cauză nu a fost prea complexă
şi a implicat doar două părţi (reclamanţii, pe de o parte, şi salariaţii, pe de
altă parte), iar nu cinci părţi, după cum susţine Guvernul. Reclamanţii au
menţionat că ei au acţionat cu diligenţă şi nu au cauzat tergiversări
neîntemeiate. În acelaşi timp, instanţele de judecată timp îndelungat au fost
pasive, deşi cazul dat era foarte important pentru sursa de existenţă a
reclamanţilor. De exemplu, în 1999 a avut loc doar o singură şedinţă de
judecată, în 2000 – doar trei. În cele din urmă, refuzul lor de a primi o parte
din bunurile societăţii «Victoria» a fost cauzat de faptul că acestea
includeau echipamente masive de producţie cu greutatea de pînă la patru
tone, care aveau nevoie de spaţiu pentru a fi depozitate. În plus, hotărîrea cu
privire la clădire nu a fost executată şi, respectiv, reclamanţii nu au avut loc
unde să depoziteze această producţie.
54. Guvernul a fost de acord că perioada care urmează a fi luată în
considerare începe de la 12 septembrie 1997. Guvernul menţionează că
aceasta a fost una dintre cele mai complexe cauze examinate de către
instanţele naţionale, implicînd patru reclamanţi şi trei pîrîţi. Au fost audiaţi
trei martori şi s-au efectuat numeroase expertize. Dosarul conţinea
aproximativ o mie de pagini. Mai mult, reclamanţii erau responsabili pentru
unele amînări ale procesului, solicitînd cu mai multe ocazii amînarea
şedinţei de judecată. Mai mult, refuzul reclamanţilor de a accepta condiţiile
propuse de către executorul judecătoresc privind executarea hotărîrii din 27
noiembrie 2001 a contribuit la tergiversarea procesului. În cele din urmă,
autorităţile naţionale au întreprins toate acţiunile rezonabile pentru a asigura
examinarea în termen util a cauzei.
55. Curtea reiterează că caracterul rezonabil al duratei procesului trebuie

să fie determinat în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu referire la
următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi
al autorităţilor relevante, precum şi natura interesului reclamanţilor în litigiu

(a se vedea, printre multe alte autorităţi, Frydlender c. Franţa [GC], nr.
30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, şi Cravcenco c. Moldovei, nr. 13012/02, §
44, 15 ianuarie 2008).
56. Curtea este de acord că perioada care urmează a fi luată în
considerare începe la 12 septembrie 1997, atunci cînd Republica Moldova a
aderat la Convenţie. Cît priveşte încheierea acestei perioade, urmează să se
stabilească. Procesul în prezenta cauză s-a încheiat la 12 septembrie 2002,
conform hotărîrii din 27 noiembrie 2001 (a se vedea punctul 14 citat supra).
Cu toate acestea, hotărîrea definitivă, prin care reclamanţilor li s-a atribuit,
inter alia, o parte din clădirea societăţii «Victoria», nu a fost executată
niciodată. La un moment dat, instanţele judecătoreşti au constatat că această
parte a hotărîrii nu a fost executată, deoarece S. era proprietarul înregistrat
al clădirii (a se vedea punctul 33 supra). Cu toate acestea, a fost nevoie de
şase ani şi două luni de la data pronunţării hotărîrii judecătoreşti definitive,
pentru a ajunge la această concluzie, în pofida obligaţiei de a verifica
temeiul legal de atribuire a drepturilor de proprietate în cadrul procesului
iniţial. În acest sens, Curtea se referă la constatarea Curţii Supreme de
Justiţie că existenţa unui bun imobiliar poate fi demonstrată doar printr-un
înscris din registrul bunurilor imobile (a se vedea punctul 33 citat supra).
Rezultă că, în cadrul procesului care s-a încheiat la 12 septembrie 2002,
instanţele judecătoreşti au omis să verifice dacă părţile aveau vreun drept
legal în virtutea căruia să pretindă că «Victoria» le aparţine.
57. Curtea constată că hotărîrea definitivă din 10 septembrie 1998,
adoptată în favoarea reclamanţilor, nu prevedea executarea, din
considerentele că au fost respinse pretenţiile celeilalte părţi împotriva
reclamanţilor. Astfel, niciun proces judiciar nu a avut loc între data mai sus
menţionată şi 26 ianuarie 2000, atunci cînd Curtea Supremă de Justiţie a
anulat hotărîrea definitivă şi a dispus rejudecarea cauzei (a se vedea punctul
12 citat supra). Prin urmare, această perioadă de aproximativ şaisprezece
luni nu va fi inclusă în durata totală a procesului.
58. Curtea consideră că, în cazul în care dreptul de proprietate a lui S. nu
este valabil, atunci reiese că hotărîrea din 27 noiembrie 2001 nu a fost
deocamdată executată. În cazul în care se demonstrează că dreptul de
proprietate al lui S. este valabil, aceasta de asemenea va presupune că
repartizarea iniţială a bunurilor societăţii «Victoria», dispusă la 27
noiembrie 2001, este incorectă faţă de reclamanţi, care au primit mai puţine
bunuri din contul părţii din clădirea societăţii «Victoria», care le-a fost
atribuită. Rezultă că pînă la determinarea finală a modului în care urmează a
fi repartizate bunurile, luînd în considerare rezultatele oricărei verificări a
validităţii dreptului de proprietate deţinut de către S., procesul de bază,
iniţiat împotriva reclamanţilor în 1993, trebuie considerat ca fiind încă unul
pendint.
59. Astfel, Curtea concluzionează că perioada care urmează a fi luată în

calcul, în scopul verificării conformităţii cu Articolul 6 din Convenţie, a
durat începînd cu 12 septembrie 1997 pînă în prezent. După excluderea
celor şaisprezece luni, după cum s-a menţionat la punctul 57 supra, perioada
respectivă este egală aproximativ cu zece ani şi opt luni.
60. Curtea constată că instanţele naţionale au considerat necesar să
dispună efectuarea mai multor expertize, pentru a stabili dreptul de
proprietate asupra părţii disputate din clădire şi că experţii au fost în
imposibilitate să efectueze o astfel de expertiză, din cauza absenţei
documentelor relevante. Astfel, cazul poate fi considerat complex întrucîtva.
Cu toate acestea, o asemenea complexitate nu poate justifica în sine durata
totală a procesului, în special, în lumina faptului că experţii au avut nevoie
de un an şi jumătate ca să anunţe instanţa despre imposibilitatea efectuării
unei astfel de expertize (a se vedea punctele 29 şi 30 citate mai sus). După
ce instanţa de judecată a respins acest motiv şi a dispus să se efectueze o
nouă expertiză, expertul a avut nevoie de încă zece luni pînă la momentul în
care să raporteze că efectuarea expertizei este imposibilă (a se vedea punctul
31 citat supra). În acest sens, Curtea constată că responsabilitatea principală
pentru tergiversarea procesului, datorată faptului că s-a aşteptat opinia
experţilor, îi revine în cele din urmă Statului (a se vedea Capuano c. Italiei,
25 iunie 1987, § 32, seria A, nr. 119).
2. Comportamentul reclamanţilor
61. Curtea constată că Guvernul, în observaţiile sale, susţine că
reclamanţii au fost responsabili pentru unele tergiversări ale procesului (a se
vedea punctul 54 supra). Guvernul a prezentat drept probe trei cereri ale
reclamanţilor prin care aceştia solicitau amînarea şedinţei. În toate cele trei
cereri reclamanţii solicitau instanţelor să amîne şedinţa, deoarece erau
bolnavi, după cum se adeverea prin certificatele medicale. Curtea consideră
că aceste amînări au fost prea puţine şi prea scurte pentru a justifica durata
totală a procesului.
62. Guvernul, de asemenea, consideră că, prin faptul de a refuza
achiziţionarea bunurilor repartizate de către executorul judecătoresc în 2003
(a se vedea punctele 15 şi 17 citate supra), reclamanţii au contribuit la
tergiversarea procesului. Curtea constată că reclamanţii şi-au concentrat
atenţia asupra a ceea ce au înţeles ei ca fiind distribuţia bunului imobil aflat
în litigiu în conformitate cu prevederile hotărîrii judecătoreşti definitive.
Acordul sau dezacordul reclamanţilor de a primi restul bunurilor de la
asociaţia «Victoria» nu a schimbat faptul că problema principală a litigiului
– cea cu privire la clădire – a continuat să se examineze ani de-a rîndul.
Rezultă că refuzul de a primi bunurile, din cauza lipsei spaţiului în care să

fie depozitate, nu a contribuit în niciun fel la tergiversarea procesului.
63. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor judiciare, Curtea
reiterează că este de competenţa statelor contractante de a organiza
sistemele lor judiciare în aşa fel încît instanţele judecătoreşti să poată
garanta fiecărui individ dreptul la o hotărîre definitivă într-un termen
rezonabil, prin care se va decide în privinţa drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil (a se vedea Frydlender, citată anterior, § 45). Statul urmează
să stabilească mecanisme pentru a se conforma acestei cerinţe – fie prin
mărirea numărului de judecători, fie prin fixarea unor termene-limită şi
direcţii, fie prin alte metode. Dacă un stat permite ca procesul judiciar să
continue în afara unui „termen rezonabil”, prevăzut de Articolul 6 din
Convenţie, fără ca să întreprindă nimic în acest sens, el va fi responsabil
pentru tergiversare (a se vedea Price şi Lowe c. Regatului Unit, nr.
43185/98 şi 43186/98, § 23, 29 iulie 2003).
64. Curtea constată că, în prezenta cauză, au existat perioade foarte lungi
de inactivitate inexplicabilă a instanţelor judecătoreşti (a se vedea, de
exemplu, punctele 26 şi 29-31 citate mai sus).
65. De asemenea, Curtea a constatat că acest caz a fost iniţial soluţionat
printr-o hotărîre judecătorească definitivă adoptată la 10 septembrie 1998.
Ulterior, procesul a fost reluat printr-o procedură extraordinară care, în sine,
este contrară Articolului 6 din Convenţie (a se vedea, de exemplu,
Brumărescu c. României [GC], nr. 28342/95, § 65, CEDO 1999-VII, şi
Roşca c. Moldovei, nr. 6267/02, § 29, 22 martie 2005). Reclamanţii au
depus o plîngere, în acest sens, în afara termenului de şase luni, stabilit în
Articolul 35 din Convenţie. Cu toate acestea, este adevărat că în urma
rejudecării unei hotărîri definitive, era necesar ca instanţele judecătoreşti să
manifeste o grijă specială pentru asigurarea unei concluzii grăbite de a relua
procesul. Curtea deduce că, dat fiind faptul că o hotărîre definitivă a fost
adoptată în acest caz, problemele de fapt şi de drept au fost soluţionate în
mare parte. Pînă în momentul în care nu au fost descoperite circumstanţe
noi şi importante pentru rejudecare, instanţele de judecată nu au de examinat
probleme dificile în oricare proces rejudecat. Cu toate acestea, în cazul dat
majoritatea amînărilor au avut loc după anularea hotărîrii judecătoreşti
definitive.
4. Importanţa obiectului litigiului pentru reclamanţi

66. Curtea constată că atunci cînd a fost iniţiat procesul, societatea
«Victoria» constituia activitatea de bază a reclamanţilor. Fiind împiedicaţi
să-şi continue activitatea, aceştia au fost, prin urmare, privaţi de venitul lor.
Astfel, procesul a constituit pentru reclamanţi o problemă importantă.
5. Concluzie
67. Curtea consideră că prezenta cauză a fost într-un fel complexă, dar
aceasta nu justifică în sine durata totală a procesului care se întinde mai
mult de 10 ani. Reclamanţilor nu li se poate reproşa nicio amînare serioasă,
în timp ce autorităţile şi instanţele de judecată au admis tergiversarea
procesului prin pasivitatea lor. Mai mult, după ce cazul a fost soluţionat
printr-o hotărîre definitivă, rejudecarea lui a invocat mai degrabă o
determinare rapidă a problemelor nesoluţionate, decît o nouă examinare de
lungă durată. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea conchide că
exigenţa cu privire la „termenul rezonabil”, prevăzută de Articolul 6 § 1 din
Convenţie, nu a fost respectată în prezenta cauză. Prin urmare, a avut loc
încălcarea acestei prevederi.
68. Articolul 41 din Convenţiei prevede:

cazul, o reparaţie echitabilă”.
69. Reclamanţii pretind returnarea clădirii în litigiu, în conformitate cu

hotărîrea din 27 noiembrie 2001.
70. Curtea menţionează că plîngerea cu privire la obţinerea dreptului de
proprietate asupra clădirii în litigiu a fost inadmisibilă, fiind apreciată drept
prematură (a se vedea punctul 49 supra). Prin urmare, Curtea respinge
cererea reclamanţilor cu privire la înapoierea clădirii în litigiu.
71. Reclamanţii pretind fiecare cîte 10.000 EUR în vederea compensării

prejudiciului moral cauzat. Ei au menţionat că au suferit din cauza duratei
excesive a procesului în timpul căreia societatea lor a fost împiedicată să
activeze.
72. Guvernul susţine că reclamanţii nu pot pretinde vreo despăgubire din
cauza absenţei oricărei încălcări a drepturilor lor din Convenţie. În tot cazul,
suma solicitată este neîntemeiată şi excesivă în comparaţie cu cazurile
similare.
73. Curtea consideră că reclamanţilor trebuie să le fi fost cauzat un
anumit nivel de stres şi frustrare, datorită duratei excesive a procesului.
Luînd în considerare durata totală a procesului, Curtea acordă fiecărui

reclamant cîte 2.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
74. Reclamanţii au pretins în comun 556 EUR, cu titlu de costuri şi

cheltuieli, inclusiv 450 EUR pentru cheltuielile de judecată.
75. Guvernul consideră că suma solicitată pentru cheltuielile de judecată
este excesivă.
76. Prin prisma datelor din dosar, Curtea satisface pretenţiile
reclamanţilor pe deplin.
D. Penalităţi

procente..
1. Declară admisibilă plîngerea reclamanţilor, în temeiul articolului 6 §1 din

Convenţie cu privire la durata excesivă a procesului, iar restul cererii –
inadmisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare articolului 6 §1 din Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că Statul reclamat trebuie să achite reclamanţilor în comun, în decurs de
trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă, potrivit
articolului 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare, care urmează a fi
convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata aplicabilă la data
achitării;
(i) cîte 2.000 EUR (două mii de euro) fiecăruia dintre reclamanţi, cu
titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care ar putea fi percepută la
această sumă;
(ii) 556 EUR (cinci sute cincizeci şi şase euro) în comun, cu titlu de
costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care ar putea fi percepută la
această sumă
(b) din momentul expirării termenului sus-menţionat de trei luni, pînă la

Europene, plus trei procente.
4. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor privind satisfacţia echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 27 octombrie 2009,

potrivit Articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Fatoş Arac Nicolas Bratza

CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MAZEPA c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
10 mai 2007
DEFINITIVĂ
10/08/2007

1 HOTĂRÂREA MAZEPA c. MOLDOVEI
În cauza Mazepa c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către dna Nina Mazepa („reclamant”), la 2
august 2001.
3. Reclamantul a pretins, în special, că neexecutarea hotărârii
judecătoreşti din 27 mai 1999 pronunţate în favoarea sa a încălcat drepturile
sale garantate de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie şi că procedurile judiciare au fost nerezonabil de lungi.
1. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1
al Regulamentului Curţii). La 1 decembrie 2005, o Cameră din cadrul
acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu
prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis examinarea fondului
cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Chişinău. El este invalid

de gradul doi.
HOTĂRÂREA MAZEPA c. MOLDOVEI 2

felul următor.
1. Procedurile iniţiale
7. Reclamantul este proprietar al unei părţi dintr-o casă în care vecinul
(V.) este proprietarul celeilalte părţi. V. a reconstruit partea sa de casă fără
acordul prealabil al reclamantului şi, în consecinţă, partea casei care
aparţine reclamantului a fost serios afectată.
8. La 11 februarie 1998, reclamantul a iniţiat proceduri judiciare,
solicitând de la V. compensarea prejudiciului cauzat. Bazându-se pe
evaluarea prejudiciul cauzat casei reclamantului făcută de un expert, la 27
mai 1999, Judecătoria sectorului Buiucani i-a acordat suma de 12,635 lei
moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 1,054 euro (EUR) la acea dată).
Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă şi executorie 15 zile
mai târziu.
9. Potrivit reclamantului, el a scris diferitor autorităţi de stat, solicitând
executarea hotărârii, însă aceasta nu a fost executată. La 10 iulie 2000,
reclamantul a informat Judecătoria sectorului Buiucani de neexecutarea
hotărârii din 27 mai 1999 şi i-a solicitat schimbarea modului de executare a
hotărârii prin transmiterea către reclamant a părţii din casă care aparţinea lui
V. El a subliniat că partea sa din casă a fost serios afectată şi că prejudiciul
s-a agravat odată cu trecerea timpului, cauzându-i un pericol real pentru
viaţă. Reclamantul s-a bazat inter alia pe prevederile articolului 359 al
Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 24 de mai jos).
10. La 13 aprilie 2001, Judecătoria sectorului Buiucani a admis cererea.
La 4 iulie 2001, un nou titlu executoriu a fost transmis instanţei, după care
executorul a solicitat lui V. să se conformeze acestei hotărâri.
11. De asemenea, reclamantul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie să
strămute examinarea pricinilor sale împotriva lui V., inclusiv executarea
hotărârii din 27 mai 1999, la o altă instanţă, din cauza inactivităţii
Judecătoriei sectorului Buiucani. La 7 februarie 2001, Curtea Supremă de
Justiţie a respins acea cerere ca nefondată.
12. La 7 mai 2001, Judecătoria sectorului Buiucani a pronunţat o
hotărâre suplimentară prin care a acordat reclamantului prejudicii (MDL
6,558), care urmau a fi plătiţi de V., pentru întârzierea în executarea
hotărârii din 27 mai 1999. V. a contestat această hotărâre. La 12 septembrie
2001, Tribunalul Chişinău a casat acea hotărâre şi a dispus rejudecarea
cauzei.
13. La 11 ianuarie 2002, executorul judecătoresc a organizat o licitaţie
pentru înstrăinarea părţii din casă care aparţinea lui V., însă nimeni nu a
oferit preţul minim solicitat. În consecinţă, el a propus instanţei
judecătoreşti să admită cererea reclamantului cu privire la transmiterea
acelei parţi din casă în proprietatea lui, în contul datoriei lui V. faţă de el.
14. La 29 ianuarie 2002, Judecătoria sectorului Buiucani a admis

cererea.
15. Paralel tuturor procedurilor menţionate mai sus, reclamantul a iniţiat
proceduri administrative în vederea anulării deciziei primăriei adoptate în
anul 1996, prin care se confirma legalitatea reconstrucţiei casei lui V.. La 17
noiembrie 1999, Judecătoria sectorului Buiucani a admis acea cerere iar, la
5 iulie 2000, Tribunalul Chişinău a menţinut această hotărâre. La 28
septembrie 2000, Curtea de Apel a casat cele două hotărâri cu adoptarea
unei noi hotărâri, prin care a respins pretenţiile reclamantului.
2. Procedurile care au urmat după redeschidere

16. V. a depus o cerere de revizuire a hotărârilor din 27 mai 1999 şi 29
ianuarie 2002, pe motiv că raportul de expertiză prin care s-a evaluat
prejudiciul a fost semnat de un expert care nu avea calificarea necesară şi că
judecătoria de sector, în hotărârea sa din 27 mai 1999, s-a bazat pe acest
raport. În raport erau incluse informaţii cu privire la nivelul de calificare a
autorului acestuia, care a fost înregistrat de către Camera de Comerţ ca
deţinând o licenţa de expert de gradul 1 (cel mai înalt), cu o experienţă de
lucru de 23 de ani. La 25 aprilie 2002, Judecătoria sectorului Buiucani a
respins cererea lui V.
17. La 25 aprilie 2002, Tribunalul Chişinău a admis cererea lui V., a
casat hotărârea din 27 mai 1999 şi decizia din 13 aprilie 2001 (a se vedea
paragrafele 8 şi 10 de mai sus) şi, pe motiv de lipsă de calificare adecvată a
expertului, a dispus rejudecarea cauzei. Instanţa a admis argumentul lui V.
precum că el a aflat despre lipsa de calificare a expertului abia în luna
decembrie a anului 2000 şi, astfel, nu a omis termenul de trei luni prevăzut
pentru depunerea cererii de revizuire. Reclamantul a informat Curtea despre
casare printr-o scrisoare din 3 martie 2003.
18. La 12 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului Buiucani a dispus
întocmirea unui raport de expertiză. La o dată nespecificată în anul 2003,
Centrul Republican de Cercetări şi Reglementări în Construcţii
(„CERCON”, o instituţie de stat) a prezentat instanţei raportul său. Acesta a
confirmat că, în urma reconstrucţiei părţii din casă care aparţinea lui V.,
care a fost efectuată cu încălcarea gravă a reglementărilor din domeniul
construcţiilor, partea casei reclamantului a suferit deteriorări majore şi a
devenit nelocuibilă. După reparaţie, în perete au apărut noi fisuri, ceea ce
însemna că procesul încă nu s-a stabilizat. Partea din casă care aparţine lui
V. a creat un pericol deosebit în caz de cutremur de pământ şi, în
consecinţă, partea din casă care aparţine reclamantului şi-a pierdut întreaga
rezistenţă faţă de cutremurele de pământ. CERCON a stabilit că prejudiciul
cauzat casei reclamantului era de MDL 109,920 (EUR 7,266).
19. Potrivit declaraţiilor judecătorului responsabil de cauza reclamantului
după revizuirea din 25 aprilie 2002, şedinţele de judecată au fost amânate
(cu o lună de fiecare dată), în special, din cauza neprezentării
reprezentantului reclamantului la următoarele date: 1 septembrie 2003

(prima şedinţă în cadrul procedurilor redeschise), 7 noiembrie 2003, 8
decembrie 2003, 17 februarie 2005, 17 martie 2005, 9 iunie 2005 şi 25
august 2005.
20. Alte trei şedinţe au fost amânate cu o lună la solicitarea lui V.: la 6
octombrie 2003, 9 decembrie 2004 şi 30 ianuarie 2006.
21. La 5 februarie 2004, în vederea stabilirii prejudiciului cauzat părţii
sale a casei, reclamantul a solicitat întocmirea unui nou raport de expertiză.
V. a susţinut cererea. La 9 februarie 2004, au fost formulate întrebările
pentru experţi şi, la 20 februarie 2004, instanţa a indicat părţilor să suporte
cheltuielile de expertiză în mod egal. În urma vizitării la 26 octombrie 2004
a părţii casei care aparţine reclamantului, la 8 noiembrie 2004, Institutul
Republican pentru Expertiză Judiciară şi Criminalistică („IREJC”, o
instituţie de stat) a expediat raportul de expertiză instanţei de judecată.
Raportul a confirmat, în mare măsură, constatările din cele două rapoarte de
expertiză precedente şi a evaluat prejudiciul cauzat casei reclamantului la
MDL 125,174 (EUR 7,784). De asemenea, în acesta s-a constatat că
procesele de deformare a casei încă nu s-au stopat şi că, după efectuarea
unor reparaţii minore, au apărut noi fisuri. La 15 aprilie 2005, instanţa
judecătorească a admis obiecţiile lui V. la raportul de expertiză şi a dispus
întocmirea unui nou raport de către IREJC. La 13 mai 2005, IREJC a remis
dosarul instanţei, fără însă a întocmi raportul. La 19 mai 2005, experţii
desemnaţi pentru întocmirea raportului au fost citaţi în instanţă, însă aceştia
nu s-au prezentat la şedinţa din 5 iulie 2005. La 29 noiembrie 2005, V. a
solicitat întocmirea unui alt raport de expertiză. La 6 decembrie 2005,
instanţa judecătorească a expediat IREJC o cerere privind întocmirea unui
nou raport de expertiză, însă, la 19 decembrie 2005, IREJC a restituit
dosarul pe motivul că V. nu a plătit IREJC costul acesteia, după cum a fost
dispus de instanţă. Reclamantul a susţinut că el nu dorea un alt raport,
deoarece raportul precedent confirma poziţia lui. La 30 ianuarie 2006,
instanţa judecătorească a dispus ca ambele părţi să suporte cheltuielile
IREJC şi a dispus întocmirea unui nou raport. În observaţiile sale din
septembrie 2006, Guvernul a informat Curtea că IREJC nu întocmise încă
raportul de expertiză şi a solicitat permisiunea de a prezenta acest raport
Curţii când ce va fi gata. Până în prezent, un astfel de raport nu a fost
prezentat.
22. Cauza este încă pendinte pe rolul Judecătoriei Buiucani.

Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extrase)).
2. Suplimentar, prevederile relevante ale Codului de procedură civilă,
în vigoare la acea dată, sunt următoarele:
„Articolul 5. Pornirea pricinii civile de către instanţa de judecată
Instanţa de judecată începe judecarea pricinii civile:
3) la cererea persoanei, fizice sau juridice, care se adresează pentru apărarea unui
drept al său ori a unui interes ocrotit prin lege; ...
TITLUL AL CINCILEA
EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI

Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului:
1) hotărârile ... date de instanţele de judecată în pricinile civile: ...
Articolul 337. Documentele de executare silită
Documentele de executare silită sunt:
1) titlurile executorii ... eliberate în baza hotărârilor … instanţelor de judecată ... .;

hotărârea a rămas definitivă ... .
Titlul executor se dă la mână creditorului-urmăritor sau, la cererea acestuia, se

trimite spre executare nemijlocit în subdiviziunea teritorială a Departamentului de
executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.

enumerate în articolul 5 din prezentul cod ... .

către judecător.
Articolul 359. Măsurile de executare silită
Măsurile de executare silită sunt următoarele:

1) urmărirea bunurilor debitorului prin punerea unui sechestru pe bunuri şi prin

vânzarea lor; ...”
ÎN DREPT
În continuare, el s-a plâns de durata excesivă a procedurilor judiciare.
următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen
rezonabil, ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil ...”.
internaţional.

amenzilor”.
26. El s-a mai plâns de lipsa recursurilor efective în ceea ce priveşte
pretenţiile sale, contrar articolului 13 al Convenţiei, care prevede
următoarele:
fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv instanţei naţionale, chiar şi atunci
oficiale.”
4. În continuare, el s-a plâns în temeiul articolelor 14 şi 17 ale
Convenţiei, fără însă a da detalii. Articolul 14 prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să
fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă,
„Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând,
pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau
de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute
de prezenta Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi
decât acelea prevăzute de această Convenţie.”

articolelor 14 şi 17 sunt nefondate. El nu a prezentat nicio probă pentru a le
susţine şi în dosar nu există nimic care le-ar sprijini.
Prin urmare, aceste pretenţii sunt vădit nefondate, în sensul articolului 35
§ 3 al Convenţiei, şi urmează a fi respinse în temeiul articolului 35 § 4.
articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei, precum şi în temeiul articolului 1 al
Protocolului nr. 1, ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de
alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare,
Curtea va purcede imediat la examinarea fondului pretenţiilor relevante.

A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLUL NR. 1 PRIN
NEEXECUTAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI DEFINITIVE
DIN 27 MAI 1999
7. Reclamantul s-a plâns de încălcarea drepturilor sale garantate de

articolele de mai sus ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti
definitive pronunţate în favoarea sa.
8. Guvernul a susţinut că hotărârea din 27 mai 1999 pronunţată în
favoarea reclamantului a fost casată şi că, din momentul adoptării acesteia,
autorităţile au întreprins toate măsurile rezonabile în vederea executării
hotărârii. Mai mult, nicio altă hotărâre în favoarea reclamantului nu a
devenit definitivă.
9. Curtea reiterează că o „pretenţie” poate constitui un „bun”, în sensul
certă pentru a fi executorie (a se vedea Prodan v. Moldova, citată mai sus,
§ 59). Reclamantul a avut o hotărâre definitivă pronunţată în favoarea sa şi,
astfel, avea un „bun”. De asemenea, ea reaminteşte că redeschiderea
procedurilor judiciare şi casarea unei hotărâri definitive „nu pune la îndoială
caracterul executoriu al [acelei hotărâri]” şi, prin urmare, nu scuteşte
autorităţile de responsabilitatea lor pentru neexecutarea hotărârii în perioada
în care aceasta a fost în vigoare (Popov v. Moldova (nr. 1), nr. 74153/01, §
55, 18 ianuarie 2005). Deoarece nu a fost formulată nicio pretenţie cu
privire la redeschiderea procedurilor, această chestiune nu va fi examinată
de Curte.
10. În această cauză, hotărârea din 27 mai 1999 a rămas neexecutată
timp de aproape trei ani, până la 25 aprilie 2002, când aceasta a fost casată.
Curtea notează afirmaţiile Guvernului precum că, chiar din momentul
adoptării acesteia, autorităţile au întreprins toate măsurile în vederea

executării hotărârii (a se vedea paragraful 31 de mai sus). Prin urmare,
reclamantul a solicitat în mod adecvat autorităţilor să execute hotărârea.
Suplimentar, la 10 iulie 2000, reclamantul a informat instanţa
judecătorească naţională despre neexecutarea hotărârii şi a solicitat
schimbarea modului de executare a acesteia (a se vedea paragraful 9 de mai
sus). Dintr-un motiv necunoscut, instanţa judecătorească naţională a răspuns
la această solicitare abia la 13 aprilie 2001, adică 9 luni mai târziu.
34. Prin urmare, instanţa judecătorească, care la acea dată avea sarcina de
a supraveghea executarea hotărârilor sale (a se vedea paragraful 24 de mai
sus), cunoştea faptul că hotărârea adoptată în favoarea reclamantului nu a
fost executată şi era obligată să asigure executarea acesteia. Totuşi, ea nu a
întreprins nicio acţiune până în aprilie 2001, când a dispus schimbarea
modului de executare. O plângere care se referea în special la întârzierea în
executare, depusă la Curtea Supremă de Justiţie, a fost respinsă în februarie
2001 şi nu a dus la reactivarea imediată a procedurilor (a se vedea
35. Mai mult, în pofida schimbării modului de executare şi eliberării unui
nou titlu executoriu la 4 iulie 2001, autorităţilor le-a luat încă jumătate de an
pentru a întreprinde prima încercare serioasă de a executa hotărârea, prin
expunerea la licitaţie, în ianuarie 2002, a părţii casei care aparţinea lui V.
36. Luând în consideraţie faptul că primele eforturi serioase în acest sens
au fost întreprinse aproape peste doi ani după ce hotărârea a devenit
definitivă, Curtea consideră că autorităţile nu au întreprins toate măsurile
rezonabile pentru a asigura executarea hotărârii. Guvernul nu a explicat
această întârziere.
37. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului formulată în temeiul
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, Curtea reaminteşte că,
potrivit practicii sale, „nerecuperarea unei datorii, din cauză că debitorul nu
posedă bunuri, nu poate fi imputată statului pârât, decât şi în măsura în care
această omisiune este imputabilă autorităţilor naţionale” (a se vedea, printre
altele, Poláčik v. Slovakia, nr. 58707/00, § 64, 15 noiembrie 2005). Totuşi,
în prezenta cauză, problema nu era în lipsa de bunuri a debitorului, deoarece
V. dispunea de un imobil care putea fi folosit pentru executarea hotărârii.
Într-adevăr, atunci când executorul a decis să întreprindă acţiuni concrete în
vederea executării hotărârii, el a putut să o facă (a se vedea paragrafele 13 şi
14 de mai sus). Guvernul nu a explicat omisiunea autorităţilor de a
întreprinde asemenea acţiuni mai devreme.
Prin neluarea măsurilor necesare pentru executarea hotărârii din 27 mai
1999, autorităţile naţionale au împiedicat reclamantul să beneficieze de
rezultatul benefic al litigiului său.
11. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi
a articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Immobiliare Saffi v. Italy [GC],
nr. 22774/93, §§ 59 şi 74, ECHR 1999-V; Popov (1), citată mai sus, §§ 58 şi
64 şi Istrate v. Moldova, nr. 53773/00, §§ 55 şi 61, 13 iunie 2006).
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ÎN

CEEA CE PRIVEŞTE DURATA DE EXAMINARE A CAUZEI DUPĂ
REDESCHIDEREA PROCEDURILOR
12. Reclamantul s-a mai plâns, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, de

durata excesivă a procedurilor.
40. Guvernul a susţinut că autorităţile au acţionat cu suficientă diligenţă
şi că majoritatea amânărilor în această cauză au fost rezultatul
comportamentului părţilor. El a făcut referire la amânarea şedinţelor de
judecată de şapte ori la cererea reclamantului (a se vedea paragraful 19 de
mai sus). În plus, a fost nevoie de a întocmi mai multe rapoarte de expertiză,
ceea ce, de asemenea, a sporit durata totală a procedurilor.
41. Curtea notează că procedurile în această cauză s-au sfârşit în mai
1999, însă hotărârea judecătorească definitivă nu a fost executată până la
casarea acesteia în aprilie 2002. Deoarece perioada de neexecutare a fost
deja luată în consideraţie la examinarea pretenţiilor de mai sus formulate în
temeiul articolului 6 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie, Curtea va examina perioada care a urmat după casarea din 25
aprilie 2002 şi, până în prezent, ţinând cont, de asemenea, de faptul că
procedurile se mai află încă pe rolul primei instanţe. Prin urmare, perioada
care trebuie luată în considerare este de aproape cinci ani.
reclamant (a se vedea, printre multe altele, Frydlender v. France [GC], nr.
30979/96, § 43, ECHR 2000-VII şi Humen v. Poland [GC], nr. 26614/95,
15 octombrie 1999, § 60).
43. Curtea consideră că această cauză nu a fost deosebit de dificilă pentru
a fi soluţionată şi că o hotărâre irevocabilă a instanţei judecătoreşti a fost
deja pronunţată la 27 mai 1999. Unicul factor care a complicat procedurile
şi care a fost unicul motiv pentru dispunerea redeschiderii acestora în anul
2002, a fost necesitatea întocmirii unui nou raport de expertiză cu privire la
prejudiciul cauzat casei reclamantului. Acest factor va fi luat în consideraţie
la examinarea comportamentului părţilor.
44. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului, Curtea
împărtăşeşte doar parţial poziţia Guvernului precum că el a contribuit la
durata de examinare a cauzei. Reclamantul a solicitat amânarea examinării
cauzei de şapte ori şi perioada totală a amânărilor, care au rezultat în urma
demersurilor acestuia, a constituit aproximativ şapte luni. Prin urmare,
Curtea nu va lua în consideraţie aceste şapte luni de întârziere în examinarea
cauzei şi nici alte trei luni de întârziere care s-au datorat demersurilor lui V.
de amânare (a se vedea paragraful 19 de mai sus).
45. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, Curtea notează că,
după cinci ani de la redeschiderea procedurilor, cauza se află încă pe rolul
primei instanţe şi că o hotărâre în acest sens încă urmează a fi adoptată. Ea
mai notează că majoritatea întârzierilor în examinarea cauzei s-au datorat
obţinerii celor trei rapoarte de expertiză (a se vedea paragrafele 18 şi 21 de
mai sus), suplimentar celui efectuat în cadrul procedurilor iniţiale.
46. Este adevărat că obţinerea rapoartelor de expertiză, pe care instanţa
judecătorească naţională în mod rezonabil le considera necesare pentru
adoptarea hotărârii, este un factor care explică parţial durata procedurilor.
Mai mult, efectuarea rapoartelor suplimentare a fost solicitată de către
părţile în proces. Totuşi, Curtea consideră că instanţele judecătoreşti, care
au discreţia de a respinge cererile părţilor cu privire la efectuarea rapoartele
suplimentare pe care la consideră că nu sunt necesare, nu trebuie să permită
întârzierea nerezonabil de îndelungată a examinării cauzei. Curtea
reaminteşte că „principala responsabilitate pentru întârzierea datorată
opiniilor experţilor este, în cele din urmă, a statului” (a se vedea Capuano v.
Italy, hotărâre din 25 June 1987, Seria A nr. 119, p. 14, § 32 şi Ciborek v.
Poland, nr. 52037/99, § 55, 4 noiembrie 2003). În acest sens, este, de
asemenea, relevant faptul că ambele rapoarte de expertiză, din 2003 şi 2004,
au fost efectuate de către instituţii de stat şi că, după cum se pare, instanţa
de judecată nu a întreprins nicio măsură pentru a asigura prezentarea la timp
a rapoartelor.
47. În special, Curtea notează că au existat întârzieri în examinarea
cauzei care nu au fost explicate. După casarea din 25 aprilie 2002 doar din
motivul că s-a considerat necesar de a obţine un raport de expertiză mai
calificat, instanţa judecătorească naţională a dispus întocmirea unui astfel de
raport abia la 12 noiembrie 2002. Nu a fost dată nicio explicaţie pentru
această întârziere. Mai multe amânări inexplicabile au avut loc în timpul
procesului de întocmire a rapoartelor de expertiză, cum ar fi perioada între
20 februarie 2004, când cererea instanţei a fost expediat experţilor, şi 26
octombrie 2004, când experţii au vizitat casa în cauză (a se vedea paragraful
21 de mai sus). Ultimul raport de expertiză a fost dispus la 30 ianuarie 2006
şi se pare că acesta încă nu a fost efectuat. În plus, experţii nu s-au prezentat
la şedinţele de judecată fără nicio explicaţie. Lipsa de diligenţă în
comportamentul experţilor este vizibilă, precum şi omisiunea instanţei de a
lua măsuri în acest sens. De asemenea, este surprinzător faptul că instanţa
judecătorească a considerat necesar să dispună întocmirea unui alt raport de
expertiză, deşi concluziile celor trei rapoarte precedente au fost în favoarea
reclamantului. Chiar dacă unele rapoarte de expertiză ar fi putut fi invalidate
din cauza unor greşeli procedurale, Curtea consideră că repetarea unor astfel
de greşeli în cadrul examinării aceleaşi cauze relevă existenţa unor
deficienţe serioase în procedura stabilită de stat pentru obţinerea rapoartelor
de expertiză (a se vedea, mutatis mutandis, Wierciszewska v. Poland,

nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003 şi Pavlyulynets v. Ukraine,
nr. 70767/01, § 51, 6 septembrie 2005).
48. Mai mult, Curtea consideră că, atunci când procedurile sunt
redeschise, instanţele judecătoreşti trebuie să dea dovadă de o diligenţă
deosebită pentru a asigura finalizarea cât mai rapidă a acestor proceduri.
Nicio astfel de diligenţă nu a fost vizibilă în această cauză, în care unicul
motiv pentru redeschiderea procedurilor a fost pretinsa deficienţă a
raportului de expertiză şi în care, aproximativ cinci ani mai târziu, această
problemă specifică încă nu a fost remediată, în pofida faptului că au fost
întocmite alte două rapoarte noi.
49. In fine Curtea consideră că chestiunea discutată în procedurile în
cauză era de o importanţă crucială pentru reclamant, ţinând cont de faptul că
el locuia într-o casă declarată nelocuibilă încă în anul 1999.
50. În consecinţă, Curtea constată că cauza reclamantului nu a fost
examinată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a avut loc o violare a
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 COMBINAT CU

ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
51. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 13, de lipsa unui recurs
efectiv în ceea ce priveşte pretenţia sa formulată în temeiul articolului 6 al
Convenţiei.
52. Guvernul a declarat că autorităţile nu erau responsabile de
neexecutarea unei hotărâri care încă nu a fost adoptată, luând în consideraţie
faptul că procedurile sunt încă pendinte pe rolul primei instanţe. Părţile
aveau posibilitatea să conteste orice decizie procedurală.
53. Curtea reiterează că articolul 13 garantează dreptul de a se adresa
efectiv autorităţilor naţionale în privinţa unei pretinse încălcări a cerinţei
impuse de articolul 6 § 1 de a examina cauza într-un termen rezonabil (a se
vedea Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 156, ECHR 2000-XI). Curtea
reaminteşte că articolul 13 al Convenţiei cere existenţa prevederilor în
legislaţia naţională care să permită autorităţilor naţionale competente să
examineze fondul pretenţiei formulate în temeiul Convenţiei şi să ofere
redresarea corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se bucură de o
anumită marjă de apreciere cu privire la modul în care se conformează
obligaţiilor ce rezultă din această prevedere (a se vedea Chahal v. the
United Kingdom, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, pp.
1869-70, § 145). Recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie unul „efectiv”
atât în practică, cât şi în drept. Totuşi, un astfel de recurs este cerut doar
pentru pretenţiile care pot fi considerate ca fiind „serioase şi legitime”
conform Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia and
Others v. Moldova, nr. 45701/99, § 137, ECHR 2001-XII).
54. În această cauză, Curtea a constatat o violare a articolului 6 § 1 în

ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii din 27 mai 1999 şi durata de
examinare a cauzei după redeschiderea procedurilor la 25 aprilie 2002.
55. Curtea notează că pretenţiile reclamantului referitoare la
neexecutarea unei hotărâri executorii şi durata excesivă a examinării cauzei
erau în mod clar „serioase şi legitime” (a se vedea paragrafele 38 şi 50 de
mai sus). Guvernul nu a invocat nicio prevedere din legislaţia naţională care
ar fi permis reclamantului să întreprindă acţiuni pentru a accelera atât
executarea hotărârii din anul 1999, cât şi examinarea cauzei în urma
redeschiderii procedurilor, precum şi să obţină compensaţii pentru întârzieri.
Mai mult, reclamantul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie să strămute
pricina în altă instanţă, ţinând cont de pretinsa tergiversare a examinării
cauzei de către Judecătoria sectorului Buiucani, însă fără succes (a se vedea
56. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 în ceea ce priveşte
lipsa unui recurs în dreptul naţional cu privire la dreptul la examinarea
cauzei într-un termen rezonabil, garantat de articolul 6 § 1, precum şi
executarea la timp a unei hotărâri judecătoreşti definitive.

A. Prejudiciu
13. Reclamantul a solicitat EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu material,

care a rezultat din devalorizarea în urma inflaţiei a sumei acordate la 27
mai 1999. Reclamantul a mai pretins EUR 170,000 cu titlu de prejudiciu
moral şi costuri şi cheltuieli. El s-a bazat pe rapoartele experţilor şi
informaţia Băncii Naţionale a Moldovei privind ratele inflaţiei pentru
perioadele relevante.
59. Guvernul nu a fost de acord, susţinând că, în lipsa unei hotărârii
definitive a instanţei judecătoreşti, nu poate avea loc nicio executare. Prin
urmare, niciun prejudiciu nu putea fi cauzat ca urmare a neexecutării. În
orice caz, reclamantul nu a prezentat nicio probă care ar susţine pretenţiile
sale, iar orice prejudiciu suferit de el a fost rezultatul propriilor sale acţiuni.
anumit prejudiciu şi suferinţă ca rezultat al neexecutării hotărârii definitive
din 27 mai 1999 timp aproape trei ani. Mai mult, el a trebuit să locuiască
într-o casă nelocuibilă şi periculoasă timp de mai mulţi ani şi a suferit din
cauza incertitudinii procedurilor judiciare prelungite. Ţinând cont de
circumstanţele acestei cauze şi hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă
reclamantului suma totală de EUR 2,900 cu titlu de prejudiciu material şi
moral.
B. Costuri si cheltuieli
61. De asemenea, reclamantul a solicitat rambursarea costurilor şi

cheltuielilor angajate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi a Curţii. El
nu şi-a argumentat pretenţiile.
62. Guvernul a contestat aceste pretenţii.
63. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea
costurilor şi cheltuielilor sale doar dacă s-a dovedit că acestea au fost
necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea
Zimmermann and Steiner v. Switzerland, hotărâre din 13 iulie 1983, Seria A
nr. 66, § 36). În această cauză, ţinând cont de informaţiile de care dispune şi
criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantului,
care nu a fost reprezentat de un avocat, suma de EUR 100 cu acest titlu.


1. Declară inadmisibile pretenţiile reclamantului formulate în temeiul
articolelor 14 şi 17 ale Convenţiei, iar restul cererii admisibil;

ce priveşte neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 27 mai
1999;

Convenţie în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii judecătoreşti
definitive din 27 mai 1999;

ceea ce priveşte durata excesivă de examinare a cauzei după
redeschiderea procedurilor;
5. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei din

cauza lipsei unui recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţiile
reclamantului privind neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive şi
durata procedurilor;
6. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,900 (două mii nouă sute euro)
cu titlu de prejudiciu material şi moral şi EUR 100 (o sută euro) cu
titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MEGADAT.COM SRL c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 aprilie 2008
DEFINITIVĂ
08/07/2008

1 HOTĂRÂREA MEGADAT.COM SRL c. MOLDOVEI
În cauza Megadat.com SRL c. Moldovei,

Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către Megadat.com SRL („compania
reclamantă”), o companie înregistrată în Republica Moldova, la 8 iunie
2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna J. Hanganu, avocat din
3. Reclamantul a pretins, în special, că închiderea companiei a constituit
o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie şi că tratamentul discriminatoriu aplicat faţă de compania
reclamantă a constituit o violare a articolului 14 al Convenţiei combinat cu
4. La 5 decembrie 2006, Curtea a decis să comunice Guvernului
cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea
a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea
acesteia.
5. Judecătorul Pavlovschi, judecătorul ales din partea Republicii
Moldova, s-a abţinut de la judecarea cauzei (articolul 28 al Regulamentului
Curţii) înainte ca aceasta să fie comunicată Guvernului. La 8 februarie 2007,
Guvernul, în conformitate cu articolul 29 § 1 (a) al Regulamentului Curţii, a
informat Curtea că el este de acord ca în locul acestuia să fie desemnat un
alt judecător ales şi a lăsat alegerea persoanei desemnate în seama
Preşedintelui Camerei. La 18 septembrie 2007, Preşedintele l-a desemnat pe
judecătorul Šikuta să participe la judecarea cauzei.
HOTĂRÂREA MEGADAT.COM SRL c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamantul, Megadat.com SRL, este o companie înregistrată în

Republica Moldova.
1. Contextul cauzei
7. La momentul evenimentelor, compania reclamantă era cel mai mare
internet provider din Republica Moldova. Potrivit acesteia, ea deţinea
aproximativ şaptezeci de procente din piaţa serviciilor de internet. Deşi
Guvernul a fost de acord cu faptul că compania reclamantă era cel mai mare
internet provider din ţară, el a contestat cota ei de pe piaţă, fără însă a oferi
vreo cifră alternativă.
8. Compania reclamantă activa în baza a două licenţe pentru prestarea
serviciilor de internet şi de telefonie fixă eliberate de Agenţia Naţională
pentru Reglementări în Telecomunicaţii şi Informatică (ANRTI). Licenţele
erau valabile până la 18 aprilie 2007 şi, respectiv, 16 mai 2007, iar adresa
str. Armenească nr. 55 era indicată în calitate de adresă oficială a companiei
reclamante.
9. Compania avea trei oficii în Chişinău. La 11 noiembrie 2002,
administraţia companiei s-a mutat din oficiul de pe strada Armenească în cel
de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Schimbarea adresei a fost înregistrată la
Camera Înregistrării de Stat şi adusă la cunoştinţa Inspectoratului Fiscal.
Compania reclamantă nu a solicitat însă ANRTI să-i modifice adresa în
textul licenţelor sale.
10. La 20 mai 2003, compania reclamantă a cerut ANRTI eliberarea celei
de-a treia licenţe, indicând în cerere noua adresă a administraţiei. ANRTI a
eliberat licenţa menţionând în ea adresa veche, fără însă a explica
neindicarea adresei noi.
2. Invalidarea licenţelor companiei reclamante

11. La 17 septembrie 2003, ANRTI a avut o şedinţă. Potrivit procesului-
verbal al şedinţei, ANRTI a constatat că 91 de companii din domeniul
telecomunicaţiilor, inclusiv compania reclamantă, nu au plătit taxa anuală
de reglementare şi/sau nu au prezentat informaţii despre schimbarea adresei
în termenul stabilit. ANRTI a solicitat acestor companii să elimine
iregularităţile în termen de 10 zile, avertizându-le că în caz contrar licenţele
lor de activitate ar putea fi suspendate.
12. La date nespecificate, celor nouăzeci şi una de companii, inclusiv
companiei reclamante, le-au fost expediate notificări, solicitându-li-se să
execute cerinţele în termen de zece zile de la data primirii notificării. Ele au
fost, de asemenea, avertizate că licenţele lor ar putea fi suspendate în cazul

nerespectării cerinţelor punctului 3.4 al Regulamentului ANRTI privind
eliberarea licenţelor în domeniul telecomunicaţiilor şi informaticii
(Regulamentul ANRTI). Companiei reclamante i s-a expediat o asemenea
scrisoare pe 24 septembrie 2003.
13. Ca urmare a notificărilor ANRTI, doar 32 de companii, inclusiv
compania reclamantă, s-au conformat cerinţelor.
14. La 29 şi 30 septembrie 2003, compania reclamantă a depus la ANRTI
documentele în care era indicată adresa sa nouă, a solicitat modificarea
licenţelor sale în modul corespunzător şi a achitat taxa de reglementare.
15. Vineri, 3 octombrie 2003, ANRTI a informat compania reclamantă
că are câteva întrebări privind documentele prezentate ei, şi anume cu
privire la contractul de închiriere a noului sediu central şi denumirea
companiei reclamante. ANRTI a informat compania reclamantă că
examinarea solicitării sale privind modificarea licenţelor va fi suspendată
până la prezentarea informaţiei solicitate.
16. Luni, 6 octombrie 2003, ANRTI a avut o şedinţă la care a adoptat o
decizie cu privire la compania reclamantă. În special, aceasta a citat
articolul 15 al Legii privind licenţierea unor genuri de activitate şi punctul
3.5.7. al Regulamentului ANRTI, potrivit căruia licenţele care nu au fost
reperfectate în termen de 10 zile urmează a fi declarate nevalabile. ANRTI a
constatat că aceste prevederi erau aplicabile situaţiei companiei reclamante
şi că, prin urmare, licenţele sale nu erau valabile.
17. La aceeaşi dată, ANRTI a scris la Procuratura Generală,
Inspectoratul Fiscal de Stat, Centrul pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei (CCCEC) şi Ministerul Afacerilor Interne despre
faptul că, la 16 noiembrie 2002, compania reclamantă şi-a schimbat adresa,
dar nu a cerut ANRTI introducerea modificărilor respective în licenţele sale.
În asemenea condiţii, compania reclamantă a activat 11 luni cu o licenţă
nevalabilă. ANRTI a cerut autorităţilor să verifice dacă, potrivit legii,
compania reclamantă trebuie sancţionată.
18. La 9 octombrie 2003, ANRTI a modificat Regulamentul cu privire la
eliberarea licenţelor şi a introdus o prevedere potrivit căreia o companie a
cărei licenţă a fost retrasă putea cere eliberarea unei noi licenţe doar peste
şase luni.
19. La 21 octombrie 2003, ANRTI a avut o şedinţă la care a constatat că
cincizeci şi nouă din nouăzeci şi una de companii pe care le-a avertizat prin
decizia sa din 17 septembrie 2003 nu s-au conformat avertizării. Ea a decis
să suspende licenţele lor pentru o perioadă de trei luni şi le-a avertizat că, în
cazul neconformării cu aceste cerinţe în perioada suspendării, licenţele lor
vor fi retrase. Din documentele prezentate de către părţi, reiese că compania
reclamantă a fost unica ale cărei licenţe au fost declarate nevalabile.
3. Procedurile judiciare dintre Megadat.com şi ANRTI

20. La 24 octombrie 2003, compania reclamantă a iniţiat o acţiune în
contencios administrativ împotriva ANRTI, susţinând, inter alia, că măsura
ce i-a fost aplicată era ilegală şi disproporţională, deoarece compania
reclamantă avea întotdeauna trei oficii diferite în Chişinău despre care
ANRTI ştia. Schimbarea adresei a avut loc doar din cauza că oficiul central
al companiei reclamante a fost transferat din unul din aceste oficii în altul.
Autorităţile fiscale au fost imediat informate despre această schimbare şi,
astfel, schimbarea adresei nu a dus la neplata impozitelor sau la diminuarea
calităţii serviciilor prestate de către compania reclamantă. Mai mult, decizia
ANRTI din 6 octombrie 2003 a fost adoptată cu încălcarea procedurii,
deoarece compania reclamantă nu a fost invitată la şedinţă, iar ANRTI a
încălcat indicaţiile proprii date companiei reclamante la 3 octombrie 2003.
21. La 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel a dispus suspendarea
executării deciziei ANRTI din 6 octombrie 2003. De asemenea, ea a stabilit
data primei şedinţe în acest caz pentru 16 decembrie 2003. Ulterior, la
cererea ANRTI, această dată a fost modificată cu 2 decembrie 2003.
22. La 1 decembrie 2003, reprezentantul companiei reclamante a
solicitat amânarea şedinţei din 2 decembrie, pe motiv că, la aceeaşi dată şi la
aceeaşi oră, el trebuia să participe la o şedinţă fixată anterior într-o altă
instanţă judecătorească.
23. La 2 decembrie 2003, Curtea de Apel a desfăşurat o şedinţă judiciară
în lipsa reprezentantului companiei reclamante şi a respins cererea acesteia.
Instanţa a decis, inter alia, că, deoarece compania reclamantă nu a informat
ANRTI despre modificarea adresei, prevederile punctului 3.5.7. al
Regulamentului ANRTI erau aplicabile.
24. Compania reclamantă a depus recurs împotriva acestei hotărâri
judecătoreşti, susţinând, inter alia, că nu i s-a acordat posibilitatea să
participe la şedinţa judiciară din prima instanţă. Ea a susţinut că, potrivit
Codului de procedură civilă, instanţa judecătorească era în drept să scoată
cererea de pe rol, dacă considera că reclamantul nu s-a prezentat în faţa
instanţei fără o justificare plauzibilă, însă nu putea să examineze cauza în
absenţa acestuia. De asemenea, ea a declarat că, prin declararea licenţelor
nevalabile, ANRTI a încălcat decizia sa din 17 septembrie 2003. Era o
practică obişnuită ca ANRTI să solicite informaţii cu privire la modificarea
adreselor şi să sancţioneze companiile care nu s-au conformat cerinţelor prin
suspendarea licenţelor lor. Compania reclamantă a atras atenţia la alte două
decizii de acest fel din 12 iunie 2003 şi 17 iulie 2003. În această cauză,
totuşi, compania reclamantă s-a conformat pe deplin deciziei ANRTI din 17
septembrie 2003, prezentând informaţii despre noua sa adresă în termenul
stabilit. Cu toate acestea, ANRTI a solicitat informaţii suplimentare vineri, 3
octombrie 2003, şi, fără să aştepte ca acestea să-i fie prezentate de către
compania reclamantă, a decis luni, 6 octombrie, să declare aceste licenţe
nevalabile.
Compania reclamantă a mai susţinut că decizia ANRTI din 6 octombrie

2003 a fost adoptată cu încălcări grave de procedură, deoarece compania
reclamantă nu a fost informată cu trei zile înainte despre şedinţa din
6 octombrie 2003 şi nu a fost invitată la aceasta.
In fine, compania reclamantă a susţinut că decizia ANRTI privind
declararea licenţelor sale nevalabile a fost discriminatorie, deoarece în
privinţa celorlalte nouăzeci de companii enumerate în decizia ANRTI din 17
septembrie 2003 nu au fost aplicate sancţiuni atât de severe.
25. La 3 martie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
companiei reclamante şi a constatat, inter alia, că aceasta a fost citată pentru
şedinţa din 2 decembrie 2003 şi că cererea sa cu privire la amânare nu putea
crea o obligaţie pentru Curtea de Apel de a amâna şedinţa judiciară. Mai
mult, decizia din 6 octombrie 2003 era legală, deoarece chiar compania
reclamantă a recunoscut faptul că şi-a schimbat adresa, şi, conform
punctului 3.5.7 al Regulamentului ANRTI, nesolicitarea modificării adresei
din licenţă a dus la invalidarea acesteia. Curtea Supremă de Justiţie nu s-a
referit însă la argumentele companiei reclamante cu privire la tratarea
discriminatorie a acesteia, practica obişnuită a ANRTI de a solicita
informaţii despre schimbarea adresei şi încălcarea de către ANRTI a
deciziei sale din 17 septembrie 2003.
26. Unul din judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, judecătorul D.
Visterniceanu, nu a fost de acord cu opinia majorităţii şi a formulat o opinie
separată. El a susţinut, inter alia, că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra
tuturor argumentelor companiei reclamante şi că a examinat în mod ilegal
cauza în lipsa acesteia. Mai mult, a fost aplicată doar o singură prevedere
din Regulamentul ANRTI, în timp ce era necesar de a examina cauza în
ansamblu şi de a aplica toată legislaţia relevantă. În final, decizia ANRTI
din 6 octombrie 2003 venea în contradicţie cu decizia ei din 17 septembrie
2003. Potrivit judecătorului Visterniceanu, Curtea Supremă de Justiţie
trebuia să caseze hotărârea primei instanţe şi să trimită cauza la
reexaminare.
4. Încercările companiei reclamante de a-şi salva afacerea şi

consecinţele invalidării licenţelor sale
27. Între timp, compania reclamantă a transferat toate contractele sale
cu clienţii la o companie care făcea parte din acelaşi grup de companii,
Megadat.com International, şi ale cărui licenţe erau valabile. Totuşi,
Moldtelecom, întreprinderea de stat care deţinea monopolul în
telecomunicaţii, a refuzat să semneze contracte cu această companie şi a
făcut imposibilă continuarea prestării serviciilor de către aceasta.
28. La 16 martie 2004, ANRTI şi Moldtelecom au informat clienţii
companiei reclamante că, din 17 martie conectarea la internet va fi oprită şi
le-au oferit servicii internet de la Moldtelecom fără taxă de conectare.
29. La 17 martie 2004, Moldtelecom a deconectat compania reclamantă

şi compania Megadat.com International de la conexiunea internet, iar
echipamentul lor din clădirea Moldtelecom a fost deconectat de la energia
electrică.
30. În iulie 2004, licenţele companiei Megadat.com International au fost
retrase de către ANRTI.
31. În urma celor de mai sus, compania reclamantă şi Megadat.com
International au fost forţate să-şi închidă afacerile şi să vândă toate bunurile
pe care le aveau. O săptămână mai târziu, dl Eduard Muşuc, directorul
companiei reclamante, a fost reţinut pentru organizarea unei demonstraţii
paşnice la care protesta împotriva închiderii companiei sale.
32. Ca urmare a scrisorii ANRTI din 6 octombrie 2003 (a se vedea
paragraful 17 de mai sus), Inspectoratul Fiscal a obligat compania
reclamantă să plătească o amendă pentru faptul că a activat timp de 11 luni
fără o licenţă valabilă, iar CCCEC a iniţiat o investigaţie, în urma căreia au
fost ridicate toate documentele contabile ale companiei reclamante.
5. Reacţiile internaţionale
33. La 18 martie 2004, ambasadele Statelor Unite ale Americii, Marii
Britanii, Franţei, Germaniei, Poloniei, României şi Ungariei, precum şi
misiunile Consiliului Europei, FMI şi Băncii Mondiale în Moldova au emis
o declaraţie comună prin care şi-au exprimat îngrijorarea faţă de
evenimentele legate de închiderea companiei reclamante. Declaraţia
menţiona, inter alia, următoarele: „Încălcările pretinse în procesul de
înregistrare nu par să justifice decizia de a stopa activitatea unei companii
comerciale. ... Îndemnăm Moldtelecom şi autorităţile relevante să
reexamineze această chestiune. Aceasta este cu atât mai important având în
vedere angajamentele autorităţilor din Moldova de a respecta normele şi
valorile europene.”.
34. Punctul 3.4 al Regulamentului ANRTI prevede că, în cazul în care

beneficiarul licenţei nu respectă condiţiile stabilite în licenţă, licenţa poate fi
suspendată pentru o perioadă de trei luni. Când ANRTI constată o astfel de
încălcare, ea avertizează beneficiarul licenţei despre acest fapt şi îi acordă
termen pentru înlăturarea încălcării. Dacă chestiunea nu este remediată în
această perioadă, ANRTI poate suspenda licenţa pentru o perioadă de trei
luni.
35. La 12 iunie 2003, ANRTI a avertizat câteva companii privind neplata
taxelor de reglementare şi/sau neinformarea acesteia despre schimbarea
adreselor sale. Companiilor le-au fost acordate zece zile pentru a înlătura
încălcările. Deoarece unele din ele nu s-au conformat, la 17 iulie 2003,
ANRTI a decis să suspende licenţele acestora pentru o perioadă de trei luni.
36. În perioada evenimentelor, prevederile relevante ale Regulamentului

ANRTI cu privire la modificarea licenţelor erau similare prevederilor
articolului 15 al Legii privind licenţierea unor genuri de activitate şi sunt
următoarele:
„3.5.1 Temeiurile pentru reperfectarea licenţei sînt schimbarea denumirii titularului
de licenţă şi modificarea altor date ce se conţin pe blancheta licenţei;
3.5.2 La apariţia temeiurilor pentru reperfectarea licenţei titularul acesteia este

obligat, în termen de 10 zile lucrătoare, să depună la ANRTI o cerere de reperfectare a
licenţei ... .
3.5.7 Licenţa care nu a fost reperfectată în termenul stabilit nu este valabilă.”

37. La 9 octombrie 2003, Regulamentul a fost completat cu următoarea
prevedere:
„3.8.6 Foştii titulari cărora le-au fost retrase licenţele … pot solicita alte licenţe
pentru acelaşi gen de activitate numai după o perioadă de 6 luni de la data adoptării
hotărîrii de retragere a licenţei.”
38. La 24 septembrie 2004, punctul 3.5.7 al Regulamentului a fost
modificat după cum urmează:
„3.5.7 În cazul nereperfectării licenţei în termenul stabilit, Comisia este în drept de
a lua decizia de a aplica în modul stabilit sancţiuni administrative sau de retragere
parţială sau totală a licenţei.”
ÎN DREPT
39. Compania reclamantă a pretins că, prin invalidarea licenţelor sale, au
fost încălcate drepturile sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie, care prevede următoarele:

40. În continuare, compania reclamantă a pretins că a fost victimă a
discriminării ca urmare a deciziei autorităţilor de a invalida licenţele sale,
deoarece ele l-au tratat diferit de celelalte nouăzeci de companii care se
aflau într-o situaţie similară. Ea a invocat articolul 14 al Convenţiei, care
41. În cererea sa iniţială, compania reclamantă a mai formulat o

pretenţie în temeiul articolului 6 al Convenţiei. Totuşi, în observaţiile sale
privind admisibilitatea şi fondul cauzei, ea a solicitat Curţii să nu continue
examinarea acestei pretenţii. Curtea nu găseşte vreun temei pentru a o
examina.
42. În acelaşi timp, Curtea consideră că restul pretenţiilor companiei
reclamante ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase
încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că nici un
Curtea declară această parte a cererii admisibilă. În conformitate cu decizia
sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai
sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.

NR. 1 LA CONVENŢIE
43. Compania reclamantă a susţinut că licenţele pentru afacerea sa au

reprezentat bunuri, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie,
şi că decizia ANRTI din 6 octombrie 2003 a reprezentat o ingerinţă în
dreptul său la proprietate.
44. Potrivit companiei reclamante, sancţiunea care i-a fost aplicată nu a
fost legală, deoarece ANRTI a încălcat decizia proprie din 17 septembrie
2003. În special, la 17 septembrie 2003, ANRTI a decis să acorde zece zile
celor nouăzeci şi una de companii pentru a le permite, inter alia, să prezinte
informaţii despre schimbarea adreselor lor. Totuşi, deşi compania
reclamantă a respectat termenul limită şi a prezentat toată informaţia
necesară, ANRTI a decis să nu ia în consideraţie decizia sa şi să invalideze
licenţele acesteia.
45. Referindu-se la interesul general urmărit prin această ingerinţă,
compania reclamantă a declarat că este de acord că, în termeni generali,
statul era justificat în intenţia sa de a asigura cetăţenilor săi servicii de
telecomunicaţie rapide şi eficiente şi la un preţ rezonabil. Prin urmare,
compania reclamantă a acceptat că se poate spune că această ingerinţă
urmărea un interes general.
46. În opinia companiei reclamante, măsura nu era proporţională

pretinsului interes general protejat. Potrivit acesteia, invalidarea licenţelor a
avut consecinţe extrem de serioase şi a rezultat în final în închiderea afacerii
sale. Mai mult, compania a început să fie persecutată de către Centrul pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi autorităţile fiscale. Ca
urmare a eforturilor comune ale autorităţilor de stat şi Moldtelecom,
companiile care fac parte din grupul Megadat.com au fost împiedicate să-i
preia afacerea, iar clienţii acesteia au fost preluaţi în mod abuziv de către
Moldtelecom. Ca rezultat, reputaţia şi valoarea companiei au avut de suferit
serios.
47. Compania reclamantă a recunoscut că a încălcat reglementările ce ţin
de obligaţia sa de a informa ANRTI în termen de zece zile despre
schimbarea adresei sale. Totuşi, aceasta a fost o încălcare minoră care nu a
avut consecinţe negative. În special, adresa a fost schimbată din unul din
oficiile sale în altul, iar Camera Înregistrării de Stat şi Inspectoratul Fiscal
au fost informate imediat despre acest fapt. Prin urmare, o astfel de
încălcare tehnică minoră nu putea să justifice o sancţiune atât de severă.
48. Faptul că sancţiunea a fost disproporţională a fost, de asemenea,
confirmat de modificarea ulterioară a punctului 3.5.7 al Regulamentului
ANRTI (a se vedea paragraful 38 de mai sus), care a avut loc după un an de
la invalidarea licenţelor companiei reclamante.
49. Mai mult, autorităţile au făcut tot posibilul pentru a împiedica
compania reclamantă să-şi obţină licenţe noi. În special, autorităţile au
modificat Regulamentul ANRTI, astfel încât compania reclamantă să nu
poată solicita licenţe noi mai devreme decât peste şase luni (a se vedea
50. În răspuns la argumentul Guvernului, potrivit căreia compania
reclamantă putea să solicite o nouă licenţă (a se vedea paragraful 58 de mai
jos), reclamantul a expediat Curţii procesul-verbal al şedinţelor ANRTI,
conform căruia licenţa companiei S. de a administra un internet-cafe a fost
declarată nevalabilă la 8 decembrie 2003, iar cererea sa pentru eliberarea
unei licenţe noi a fost respinsă de către ANRTI la 26 decembrie 2003 în
temeiul punctului 3.8.6 al Regulamentului. Cererea companiei S. pentru o
nouă licenţă a fost admisă abia la 8 iunie 2004.
51. În lumina celor de mai sus, compania reclamantă şi-a exprimat
opinia că comportamentul autorităţilor a demonstrat că acesta nu a fost
dictat de politici veritabile.
52. În declaraţiile sale privind pretinsa violare a articolului 14 al
Convenţiei, compania reclamantă a mai atras atenţia asupra faptului că
niciuna din cele nouăzeci şi una de companii care au fost avertizate de
ANRTI la 24 septembrie 2003 nu a fost tratată ca şi ea.
53. Reclamantul a contestat argumentul Guvernului potrivit căruia
situaţia lui era diferită de situaţia celorlalte nouăzeci de companii (a se
vedea paragraful 59 de mai jos) şi a susţinut că, deşi ANRTI nu a menţionat
în procesul-verbal al şedinţelor sale iregularităţile concrete comise de către

fiecare companie din lista celor nouăzeci şi una de companii, era clar că
licenţele a cel puţin două din aceste companii au fost suspendate la 21
octombrie 2003 din cauza neprezentării de către acestea a informaţiei despre
schimbarea adreselor lor. Reclamantul a expediat Curţii copia unui
document emis de ANRTI care susţinea declaraţia de mai sus, iar
autenticitatea acestuia nu a fost contestată de către Guvern.
54. Referindu-se la declaraţiile Guvernului cu privire la companiile A.,
N. şi S. (a se vedea paragraful 60 de mai jos), compania reclamantă nu a fost
de acord şi, bazându-se pe documentele oficiale de la ANRTI, a susţinut că,
fiind parte a grupului de nouăzeci şi una de companii şi spre deosebire de
situaţia proprie, compania A. nu s-a conformat avertizării ANRTI. Cu toate
acestea, licenţa ei a fost declarată nevalabilă în baza punctului 3.5.7 al
Regulamentului ANRTI abia la 13 august 2004.
În ceea ce priveşte compania N., reclamantul a declarat că licenţa
acesteia a fost suspendată împreună cu licenţele celorlalte cincizeci şi nouă
de companii la 21 octombrie 2003 (a se vedea paragraful 18 de mai sus)
deoarece nu s-a conformat indicaţiilor ANRTI. Suspendarea de trei luni a
fost revocată la 25 mai 2004.
Referindu-se la compania S., compania reclamantă a declarat că ea nu era
într-o situaţie similară nici cu aceasta. În primul rând, ea nu era pe lista celor
nouăzeci şi una de companii avertizate de către ANRTI. În al doilea rând,
Guvernul nu a prezentat vreo informaţie pentru a arăta dacă aceasta a fost
avertizată în acelaşi mod ca şi Megadat.com şi dacă acesteia i-au fost
acordate zece zile pentru a se conforma. Mai mult, compania S. administra
un internet-cafe, ceea ce nu se compară cu afacerea companiei reclamante.
55. Guvernul nu a contestat faptul că licenţele au reprezentat bunuri, în
sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. De asemenea, el nu
şi-a exprimat în mod expres dezacordul cu poziţia reclamantului în ceea ce
priveşte existenţa unei ingerinţe în dreptul lui la proprietate. Totuşi,
Guvernul considera că nimeni nu a retras licenţele reclamantului; mai
degrabă licenţele au devenit nevalabile prin efectul legii cu mult timp
înainte de 6 octombrie 2003. Prin urmare, potrivit Guvernului, licenţele au
devenit nevalabile fără implicarea ANRTI, la momentul expirării termenului
limită de zece zile prevăzut de punctul 3.5.2 al Regulamentului, adică cu
zece sau unsprezece luni înainte de decizia din 6 octombrie 2003.
În acelaşi timp, Guvernul a susţinut că ANRTI a atras atenţia companiei
reclamante asupra acestei iregularităţi şi, prin notificările din 11 iulie 2003
şi 22 august 2003, a solicitat acesteia să o remedieze. Guvernul nu a
prezentat însă copiile acestor notificări.
56. Guvernul a susţinut că măsura a fost luată în conformitate cu punctul
3.5.7 al Regulamentului ANRTI, care stabileşte în mod clar că omisiunea de
a cere rectificarea adresei într-o licenţă în termenul de zece zile de la data
schimbării adresei duce la invalidarea licenţei.
57. În continuare, Guvernul a susţinut că compania acorda servicii de

internet unui număr mare de utilizatori şi clienţii săi aveau dreptul să
beneficieze de servicii de calitate. Neoferirea însă clienţilor a unor
informaţii adecvate şi prompte a dat motive de a se bănui despre existenţa
unor acte ilegale. Punctul 3.5.7 al Regulamentului ANRTI a fost introdus
pentru a atinge un interes general şi anume reducerea şi eliminarea
încălcărilor legii de către companiile care operează în domeniul serviciilor
de internet. Măsura aplicată de către ANRTI era în interes general, deoarece
ANRTI trebuia să cunoască adresa la care putea contacta compania
reclamantă în cazul în care clienţii depuneau o plângere împotriva acesteia.
58. Guvernul a susţinut că compania reclamantă putea să solicite o nouă
licenţă. Potrivit acestuia, noul punct 3.8.6 se referea doar la situaţii în care
licenţa a fost retrasă, dar nu şi invalidată. El a adus drept exemplu compania
S., care, potrivit lui, fiind în exact aceeaşi situaţie ca şi compania
reclamantă, a obţinut o nouă licenţă în termen de o lună.
59. Potrivit Guvernului, situaţia companiei reclamante era diferită de cea
a celorlalte nouăzeci de companii care au fost avertizate de către ANRTI la
24 septembrie 2003. Potrivit Guvernului, celelalte companii au fost
avertizate în privinţa altor iregularităţi, şi anume neprezentarea rapoartelor
anuale către ANRTI şi neplata taxei de reglementare.
60. În susţinerea poziţiei sale, precum că compania reclamantă nu a fost
discriminată, Guvernul a adus drept exemplu companiile A., N. şi S., care,
potrivit lui, erau într-o situaţie similară, licenţele acestora fiind, de
asemenea, invalidate de către ANRTI.
61. Guvernul a invocat pentru prima dată în faţa Curţii noi motive pentru
a explica cauza invalidării licenţei companiei reclamante. În special, el a
susţinut că unul din motivele invalidării a fost faptul că compania
reclamantă nu a informat ANRTI în timp util despre motivele modificării
denumirii sale, prin adăugarea în faţă a literelor I.M.
1. Dacă compania reclamantă avea un „bun”, în sensul articolului 1

al Protocolului nr. 1 la Convenţie
62. Părţile nu au contestat faptul că licenţele companiei reclamante
constituiau un bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
63. Curtea notează că, potrivit jurisprudenţei sale, sistarea licenţei de
administrare a unei afaceri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea
bunurilor, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (a se
vedea Tre Traktörer AB v. Sweden, hotârâre din 7 iulie 1989, Seria A nr.
159, § 53, şi Bimer S.A. v. Moldova, nr. 15084/03, § 49, 10 iulie 2007). Prin
urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă măsura aplicată companiei
reclamante de către ANRTI a constituit o ingerinţă în dreptul ei de

proprietate.
2. Dacă a avut loc o ingerinţă în bunurile companiei reclamante şi

calificarea situaţiei prin prisma articolului 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie
64. Guvernul nu a susţinut în mod expres că nu a avut loc o ingerinţă în
bunurile companiei reclamante; totuşi, el a declarat că decizia ANRTI a fost
o simplă constatare a faptului care a apărut anterior şi s-a referit la distincţia
dintre retragerea şi invalidarea licenţelor (a se vedea paragraful 55 de mai
sus). În măsura în care aceste declaraţii pot fi interpretate ca însemnând că
decizia ANRTI din 6 octombrie 2003 nu a reprezentat o ingerinţă în
bunurile companiei reclamante, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie, Curtea nu poate să accepte acest punct de vedere. În primul
rând, Curtea notează că, înainte de 6 octombrie 2003, compania reclamantă
a activat în mod nestingherit. Mai mult, din cele prezentate de părţi rezultă
clar că ANRTI cunoştea bine, cu mult timp înainte de 6 octombrie 2003, că
compania reclamantă nu a solicitat modificarea adresei în textul licenţelor
sale. ANRTI a fost informată de către compania reclamantă despre
schimbarea adresei în mai 2003 (a se vedea paragraful 7 de mai sus), iar mai
târziu compania chiar a solicitat o nouă licenţă cu indicarea adresei noi. Din
motive necunoscute, ANRTI nu a considerat necesar de a declara nevalabile
licenţele companiei existente la acea dată şi chiar i-a eliberat o nouă licenţă.
Mai mult, Guvernul a recunoscut în mod implicit că ANRTI cunoştea
situaţia, susţinând că, în iulie 2003, aceasta a atras atenţia companiei
reclamante asupra iregularităţii şi a somat-o să o remedieze (a se vedea
paragraful 55 de mai sus). În astfel de circumstanţe, Curtea nu poate decât
să noteze că decizia ANRTI din 6 octombrie 2003 a avut un efect imediat şi
avea scopul să împiedice compania reclamantă să-şi continue afacerea şi să
sisteze licenţele existente ale acesteia. Faptul că autorităţile naţionale au
decis să aplice cu efect retroactiv decizia ANRTI din 6 octombrie 2003 nu
schimbă acest lucru. Prin urmare, Curtea consideră că decizia ANRTI din 6
octombrie 2003 a avut un efect identic sistării licenţelor valabile şi, astfel, a
constituit o ingerinţă în dreptul companiei reclamante la protecţia
proprietăţii, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
65. Deşi compania reclamantă nu putea să-şi continue afacerea, ea şi-a
păstrat drepturile economice sub forma oficiilor şi bunurilor sale. În aceste
circumstanţe, ca şi în cauza Bimer v. Moldova, sistarea licenţelor trebuie
privită nu ca o lipsire de proprietate, în sensul celei de-a doua propoziţii a
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, ci ca o măsură de control a
folosirii proprietăţii, care urmează a fi examinată prin prisma paragrafului 2
al acestui articol.
66. Pentru a se conforma cerinţelor celui de-al doilea paragraf, trebuie
arătat că măsura care reprezintă controlul folosirii era legală, că servea
„interesului general”, şi că a existat o relaţie rezonabilă de proporţionalitate

între măsurile întreprinse şi scopul urmărit (a se vedea Bimer, citată mai sus,
§ 52).
3. Legalitatea şi scopul ingerinţei

67. În ceea ce priveşte legalitatea măsurii, Curtea notează că aceasta este
contestată de părţi. Deşi reclamantul pare a fi de acord că punctul 3.5.7 al
Regulamentului ANRTI era accesibil şi previzibil, reclamantul susţine că
măsura a fost contrară deciziei ANRTI din 17 septembrie 2003, prin care i
s-au acordat zece zile pentru remedierea situaţiei. În opinia Curţii, acest
factor este relevant pentru examinarea proporţionalităţii măsurii. Prin
urmare, Curtea va lăsa deschisă chestiunea legalităţii şi se va concentra
asupra proporţionalităţii măsurii.
În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit prin ingerinţă, în lumina
constatărilor de mai jos, Curtea are dubii în privinţa faptului dacă măsurile
luate de către autorităţile moldoveneşti împotriva companiei reclamante au
urmărit un scop care servea interesului public. Totuşi, în această cauză,
Curtea va lăsa şi această chestiune deschisă şi va purcede la examinarea
chestiunii privind proporţionalitatea.
4. Proporţionalitatea ingerinţei
68. Pentru început, Curtea va examina natura şi gravitatea încălcării
comise de către compania reclamantă. Fără a subestima importanţa
controlului de stat în domeniul comunicaţiilor prin internet, Curtea nu poate
decât să noteze că Guvernul a citat ca consecinţe negative ale neconformării
reclamantului cu cerinţele procedurale doar ipoteze teoretice şi abstracte.
Guvernul nu a putut să indice vreun detriment concret cauzat de omisiunea
companiei reclamante de a modifica adresa în textul licenţei. Într-adevăr, nu
se dispută că ANRTI cunoştea foarte bine faptul modificării adresei
companiei reclamante şi că ea nu a avut dificultăţi de a contacta
Megadat.com la 24 septembrie 2003 (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
Mai mult, nu este pus la îndoială nici faptul că compania reclamantă şi-a
păstrat vechea adresă şi că orice încercare de a o contacta la acea adresă, cu
siguranţă, s-ar fi soldat cu succes. Imediat după schimbarea adresei,
compania reclamantă a notificat despre aceasta Camera Înregistrării de Stat
şi Inspectoratul Fiscal (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Prin urmare,
compania nu poate fi suspectată de intenţia de evaziune fiscală prin
omisiunea de a notifica ANRTI despre schimbarea adresei sale. În plus, nu a
fost demonstrat faptul că cineva din clienţii companiei ar fi avut probleme în
a contacta compania ca urmare a schimbării adresei. De asemenea, este
important de notat că compania reclamantă a informat ANRTI despre
schimbarea adresei sale în mai 2003 şi chiar a solicitat eliberarea celei de-a
treia licenţe, indicând noua adresă. Din motive care nu au fost indicate de
către ANRTI la acea dată, a treia licenţă a fost eliberată cu indicarea adresei
vechi.
69. Prin contrast, Curtea notează că măsurile aplicate faţă de compania
reclamantă au fost atât de severe, încât compania, care era cea mai mare din
Moldova în domeniul comunicaţiilor prin internet, a fost nevoită să-şi
înceteze afacerea şi să-şi vândă bunurile peste câteva luni. Măsurile au avut
efecte nu doar pentru viitor, ci au fost aplicate şi retroactiv, astfel
determinând sancţiuni şi pornirea investigaţiilor de către diferite autorităţi
de stat, cum ar fi Inspectoratul Fiscal şi Centrul pentru Combaterea
Crimelor Economice şi Corupţiei (a se vedea paragraful 32 de mai sus).
70. Curtea trebuie, de asemenea, să ia în consideraţie comportamentul
ANRTI faţă de compania reclamantă. Ea notează în această privinţă că
compania reclamantă a activat tot timpul, în pofida carenţelor tehnice din
licenţele sale, cu acordul tacit al ANRTI. Ea reaminteşte că ANRTI a fost
informată despre modificarea adresei în mai 2003, atunci când compania
reclamantă a solicitat eliberarea celei de-a treia licenţă. Fără a aduce motive,
ANRTI nu a luat în consideraţie schimbarea adresei şi a eliberat companiei
reclamante o nouă licenţă cu indicarea în aceasta a adresei vechi. Dacă
ANRTI considera că carenţa din licenţă era o chestiune de importanţă
publică, ea ar fi putut să intervină la acea etapă. Ea însă nu a făcut acest
lucru.
71. În continuare, Curtea notează că, prin scrisoarea ANRTI din 17
septembrie 2003, companiei reclamante i s-a dat de înţeles că ea va putea să
continue activitatea sa dacă se va conforma cerinţelor din scrisoare în
termen de 10 zile. În aceste circumstanţe, se poate conchide că compania
reclamantă, prin depunerea în termenul stabilit a cererii pentru modificarea
licenţelor sale, putea să se aştepte în mod rezonabil că nu va suferi daune. În
pofida încurajărilor ANRTI adresate companiei reclamante, la 6 octombrie
2003, ultima a declarat nevalabile licenţele companiei (a se vedea, mutatis
mutandis, Pine Valley Developments Ltd and Others v. Ireland, hotărâre din
29 noiembrie 1991, Seria A nr. 222, § 51 şi Stretch v. the United Kingdom,
nr. 44277/98, § 34, 24 iunie 2003).
72. Curtea reiterează în această privinţă că, atunci când este vorba despre
o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să acţioneze la
timpul potrivit, într-un mod corespunzător şi cu maximă consecvenţă (a se
vedea Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 120, ECHR 2000-I). Nu se
poate spune că comportamentul ANRTI a respectat aceste principii.
73. Curtea a mai luat în consideraţie garanţiile procedurale de care
dispunea compania reclamantă pentru a-şi apăra interesele sale. Ea notează,
în primul rând, că companiei reclamante nu i s-a acordat posibilitatea să
explice ANRTI poziţia sa. Aparent, nici la etapa procedurilor judiciare
garanţiile procedurale nu au fost respectate. Deşi, conform legislaţiei
naţionale, cauza nu trebuia examinată cu o promptitudine deosebită, Curtea
de Apel pare să fi acţionat cu o diligenţă specială în această privinţă. După
stabilirea datei primei şedinţe, Curtea de Apel a satisfăcut cererea ANRTI

privind grăbirea examinării cauzei şi a schimbat data primei şedinţe cu două
săptămâni mai înainte (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Curtea de Apel
a examinat cauza în lipsa companiei reclamante, dar nici nu şi-a motivat
respingerea cererii de amânare depusă de reclamant. Curtea reaminteşte în
această privinţă că chestiunea examinată de Curtea de Apel a afectat
supravieţuirea economică a companiei reclamante (a se vedea paragraful 69
de mai sus).
74. Mai mult, instanţele judecătoreşti naţionale nu au acordat atenţia
corespunzătoare câtorva argumente de importanţă majoră invocate de către
compania reclamantă în apărarea sa, cum sunt lipsa garanţiilor procedurale
în faţa ANRTI şi pretinsul tratament discriminator. Examinarea efectuată
de către instanţele judecătoreşti pare să fi fost extrem de formalistă şi
limitată la stabilirea faptului dacă compania reclamantă a informat sau nu
ANRTI despre schimbarea adresei sale. Se pare că nu a fost examinată
proporţionalitatea între interesul general în cauză şi sancţiunea aplicată
75. În continuare, Curtea notează argumentul companiei reclamante,
potrivit căruia aceasta era singura din lista celor nouăzeci şi una de
companii în privinţa căreia a fost aplicată o măsura atât de severă. Guvernul
a contestat această acuzaţie şi a făcut două declaraţii contradictorii. Iniţial,
el a susţinut că celelalte nouăzeci de companii au comis alte iregularităţi mai
puţin grave, precum sunt, inter alia, neprezentarea rapoartelor anuale către
ANRTI (a se vedea paragraful 59 de mai sus). Ulterior, el a susţinut că cel
puţin alte trei companii erau într-o situaţie similară şi că au fost tratate ca şi
compania reclamantă.
76. Examinând ambele declaraţii ale Guvernului, Curtea nu le poate
accepta. În ceea ce priveşte prima declaraţie, ea consideră că aceasta vine în
contradicţie cu procesul-verbal al şedinţei ANRTI din 17 septembrie 2003,
în care era stabilit în mod clar că companiile în cauză nu au plătit taxa de
reglementare şi/sau nu au prezentat informaţii despre schimbarea adreselor
în termenul stabilit de lege (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Procesul-
verbal nu face referire la iregularităţi precum neprezentarea rapoartelor
anuale. Mai mult, acest argument a fost adus pentru prima dată de către
Guvern în procedurile în faţa Curţii, şi, prin urmare, trebuie tratat cu
precauţie, mai ales în lipsa justificării (a se vedea, mutatis mutandis, Sarban
v. Moldova, nr. 3456/05, § 82, 4 octombrie 2005). Se pare că ANRTI nu a
invocat acest argument în cadrul procedurilor naţionale, în ciuda declaraţiei
clare şi explicite a companiei reclamante cu privire la tratamentul
discriminatoriu (a se vedea paragraful 23 de mai sus). Cu regret, Curtea
Supremă de Justiţie nu a luat în consideraţie argumentul companiei
reclamante cu privire la discriminare, aparent, tratându-l ca irelevant.
77. În ceea ce priveşte cea de-a doua declaraţie a Guvernului, Curtea a
examinat argumentele (a se vedea paragrafele 54 şi 60 de mai sus) şi
probele prezentate de părţi şi consideră că Guvernul nu a demonstrat faptul

că au existat şi alte companii care se aflau într-o situaţie similară companiei
reclamante şi care au fost tratate în acelaşi mod ca şi compania reclamantă.
78. De asemenea, Curtea notează că constatările de mai sus nu par să fie
incompatibile cu practica anterioară a ANRTI, care rezultă din procesele-
verbale ale şedinţelor sale din 12 iunie şi 17 iulie 2003, când licenţele
câtorva companii au fost suspendate din cauza nerespectării prevederilor
punctului 3.5.2 al Regulamentului (a se vedea paragraful 33 de mai sus).
Guvernul nu a contestat existenţa unei asemenea practici.
79. Caracterul arbitrar al procedurilor, tratamentul discriminator aplicat
faţă de compania reclamantă şi măsura disproporţionat de aspră aplicată
acesteia au făcut Curtea să ajungă la concluzia că nu s-a demonstrat
urmărirea de către autorităţile publice a unor politici veritabile şi
consecvente atunci când au fost invalidate licenţele companiei reclamante.
În pofida marjei de apreciere de care se bucură statul, în această cauză nu a
fost respectată o balanţă echitabilă, iar compania reclamantă a fost nevoită
să suporte o povară individuală şi excesivă, contrar articolului 1 al

COMBINAT CU ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA
CONVENŢIE
80. Compania reclamantă a mai pretins că, prin invalidarea licenţelor

sale, autorităţile au supus-o unui tratament discriminator în comparaţie cu
alte companii aflate într-o situaţie similară. Deoarece această pretenţie se
referă la aceleaşi chestiuni ca şi cele examinate prin prisma articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, Curtea nu consideră necesar de a o examina
separat.

82. Compania reclamantă a declarat că, deoarece documentele sale au
fost ridicate de către Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei, ea nu a putut să prezinte observaţii cu privire la prejudiciul
material cauzat. Prin urmare, ea a cerut Curţii rezervarea chestiunii cu
privire la satisfacţia echitabilă.
83. Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al

Convenţiei nu este gata pentru decizie. Prin urmare, chestiunea trebuie
rezervată, iar procedura ulterioară trebuie fixată având în vedere posibilitatea
ajungerii la un acord între Guvernul Republicii Moldova şi reclamant.


Convenţie;
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia

reclamantului formulată în temeiul articolului 14 al Convenţiei combinat
cu articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte
(a) că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei nu este
gata pentru decizie;
prin urmare,
(b) rezervă această chestiune;
(c) invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamantul să prezinte, în
decursul următoarelor trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la
chestiunea respectivă şi, în special, să notifice Curtea cu privire la orice
acord la care ei ar putea ajunge;
(d) rezervă procedura ulterioară şi deleghează Preşedintelui Camerei


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MELNIC c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
14 noiembrie 2006
DEFINITIVĂ
14/02/2007

1 HOTĂRÂREA MELNIC c. MOLDOVEI
În cauza Melnic c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), la 30 decembrie 2002, de către dna Galina
Melnic.
a fost încălcat ca urmare a omisiunii Curţii de Apel de a-şi motiva decizia
privind repunerea în termenul de depunere a apelului. De asemenea, el a
pretins încălcarea drepturilor sale prevăzute de Convenţie ca urmare a
casării hotărârilor judecătoreşti în favoarea sa în urma examinării recursului
în anulare depus de către Procurorul General la Curtea Supremă de Justiţie.
3. La 29 martie 2005, Curtea a comunicat cererea Guvernului. În
conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze
fondul cererii concomitent cu admisibilitatea ei.
fondul cauzei şi pretenţiile de satisfacţie echitabilă formulate în temeiul
5. Guvernul a prezentat două declaraţii unilaterale şi a chemat Curtea să
HOTĂRÂREA MELNIC c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamantul s-a născut în anul 1948 şi locuieşte la Rezina.

7. Reclamantul este văduva fostului preşedinte al Judecătoriei sectorului
Rezina. La 7 iunie 1998, după moartea soţului său, reclamantul a depus
câteva cereri la Ministerul Finanţelor („Ministerul”) şi Ministerul Justiţiei,
solicitând acordarea indemnizaţiei unice la care reclamantul avea dreptul în
conformitate cu „Legea cu privire la statutul judecătorului”. După ce
reclamantului i s-a refuzat plata din cauza lipsei surselor financiare,
reclamantul a intentat o procedură judiciară împotriva Ministerului.
8. La 2 martie 1999, Judecătoria sectorului Buiucani a acordat
reclamantului 345,491 lei moldoveneşti (MDL, echivalentul a 35,987 euro
(EUR) la acea dată), la care, potrivit instanţei, reclamantul avea dreptul ca
urmare a decesului soţului său. Ministerul a contestat această hotărâre. Prin
deciziile din 11 mai 1999 şi 17 august 1999, Tribunalul Chişinău şi,
respectiv, Curtea de Apel au respins apelul şi, respectiv, recursul
Ministerului.
9. Reclamantul a depus numeroase plângeri cu privire la neexecutarea de
către Minister a hotărârii şi neachitarea indemnizaţiei. La 13 ianuarie 2000,
Ministerul a plătit indemnizaţia.
10. Deoarece reclamantul considera că, ca urmare a inflaţiei, executarea
întârziată a hotărârii judecătoreşti a redus semnificativ valoarea
indemnizaţiei, el a solicitat Ministerului să plătească valoarea diminuată.
Ministerul a refuzat să se conformeze solicitărilor reclamantului şi
reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului,
solicitând compensaţii pentru executarea întârziată a hotărârii.
11. La 14 septembrie 2001, Judecătoria sectorului Buiucani a decis în
favoarea reclamantului şi a obligat Ministerul să plătească reclamantului
MDL 244,953 (EUR 21,007 la acea dată). Ministerul a contestat această
hotărâre.
12. La 5 februarie 2002, Tribunalul Chişinău a respins apelul
Ministerului şi a menţinut hotărârea din 14 septembrie 2001. În decizia
Tribunalului Chişinău se menţiona expres că reprezentatul Ministerului a
fost prezent la şedinţă şi a luat cuvântul. Deoarece Ministerul nu a depus
recurs în termen de 15 zile, decizia din 5 februarie 2002 a devenit
irevocabilă.
13. La 8 aprilie 2002, peste 47 de zile de la expirarea termenului de
depunere a recursului, Ministerul a depus recurs la Curtea de Apel şi a
solicitat repunerea în termen, fără însă a prezenta vreun motiv pentru
nerespectarea termenului prevăzut de lege.
14. La 9 iulie 2002, Curtea de Apel a examinat recursul Ministerului.

Curtea de Apel a solicitat ex-officio de la Biroul Naţional de Statistică un
certificat privind nivelul inflaţiei, pe care s-a bazat în decizia sa.
Reclamantul susţine că nu i s-a acordat posibilitatea de a lua cunoştinţă de
acest document sau de a-l contesta în faţa instanţei. De asemenea,
reclamantul susţine că a solicitat expres Curţii de Apel să respingă recursul
depus de Minister, ca fiind depus după expirarea termenului.
15. Prin decizia din 9 iulie 2002, Curtea de Apel a admis recursul
Ministerului, a casat hotărârile în favoarea reclamantului şi a redus suma
compensaţiei pentru inflaţie până la MDL 118,848 (EUR 8,766 la acea
dată). Curtea de Apel nu a indicat nici un motiv pentru admiterea recursului
depus după expirarea termenului.
16. La 16 septembrie 2002, Procurorul General a depus recurs în anulare
la decizia Curţii Supreme de Justiţie în favoarea reclamantului, solicitând
reducerea sumei compensaţiei acordate.
17. La 9 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în
anulare al Procurorului General, a casat deciziile în favoarea reclamantului
şi a respins pretenţiile acestuia privind compensaţia.
18. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare

între 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003, sunt următoarele:
„Articolul 114. Repunerea în termen
Persoanele care din motive considerate de instanţă ca întemeiate nu au îndeplinit un

act de procedură în termenul fixat de lege, pot fi repuse în termen.
Cererea de repunere în termen se depune la instanţa de judecată, la care urma să se

efectueze actul de procedură, şi se examinează în şedinţa de judecată. …
Împotriva încheierii instanţei prin care s-a respins cererea de repunere în termen se
poate face recurs.
Articolul 284. Repunerea în termen
Apelul poate fi repus în termen de către instanţa de apel în modul prevăzut de

articolul 114 din prezentul cod. Dacă instanţa de judecată nu găseşte temeiuri pentru
repunere în termen, ea respinge apelul ca depus după expirarea termenului.
Articolul 305. Termenul de declarare a recursului
Termenul de recurs este de 15 zile de la pronunţarea hotărârii, dacă legea nu dispune

altfel.
Articolul 314. Decizia instanţei de recurs şi dispoziţiile de procedură
Darea deciziei, precum şi alte dispoziţii de procedură privind judecarea pricinii în

apel se aplică şi în instanţa de recurs.
Articolul 316. Hotărârile irevocabile
Sînt considerate irevocabile hotărârile:
3) date în apel, nerecurate.”
ÎN DREPT
I. CEREREA GUVERNULUI DE A SCOATE CEREREA DE PE ROL

ÎN CONFORMITATE CU ARTICOLUL 37 AL CONVENŢIEI
19. În observaţiile sale suplimentare din 7 decembrie 2005 şi 28 martie

2006, Guvernul a prezentat două declaraţii unilaterale similare cu cele din
cauza Tahsin Acar v. Turkey ((obiecţii preliminare) [GC], nr. 26307/95,
ECHR 2003-VI) şi a informat Curtea că el era gata să recunoască că a avut
loc o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 § 1 şi
articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ca urmare a casării hotărârilor
în favoarea acestuia. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Guvernul a
propus repunerea reclamantului în situaţia anterioară casării deciziei Curţii
de Apel din 9 iulie 2002 prin depunerea la Curtea Supremă de Justiţie a unei
cereri de revizuire, în conformitate cu prevederile relevante ale dreptului
intern. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul a propus să acorde
reclamantului echivalentul în MDL al sumei de EUR 1,800. De asemenea,
Guvernul a propus să acorde reclamantului compensaţii pentru costurile şi
cheltuielile rezonabile şi probate angajate în faţa Curţii. Guvernul a invitat
Curtea să scoată cererea de pe rol în conformitate cu articolul 37 al
Convenţiei.
20. Reclamantul nu a fost de acord cu propunerea Guvernului. El a
considerat că este în drept să primească compensaţii mai mari şi a solicitat
Curţii să continue examinarea cererii. Reclamantul a declarat că, în
conformitate cu decizia Tribunalului Chişinău, el era în drept să primească
MDL 244,953 (EUR 21,007 la acea dată). El a mai solicitat MDL 150,000
(EUR 8,785.39) cu titlu de prejudiciu moral.
21. Curtea observă, după cum a declarat anterior în cauza Tahsin Acar
(citată mai sus, §§ 74-77), că trebuie făcută o distincţie, pe de o parte, între
declaraţiile făcute în contextul procedurilor de reglementare amiabilă a
cauzei, care sunt strict confidenţiale, şi, pe de altă parte, declaraţiile

unilaterale – precum sunt aceste declaraţii – făcute de Guvernul pârât în
procedurile publice şi contradictorii în faţa Curţii. În conformitate cu
articolul 38 § 2 al Convenţiei şi articolul 62 § 2 al Regulamentului Curţii,
Curtea va examina cauza în temeiul declaraţiilor unilaterale ale Guvernului
şi observaţiilor părţilor prezentate în afara cadrului negocierilor de
reglementare amiabilă şi nu va lua în consideraţie declaraţiile părţilor făcute
în contextul examinării posibilităţilor de soluţionare pe cale amiabilă a
cauzei şi motivele din care părţile nu au reuşit să ajungă la un acord de
reglementare amiabilă.
22. Curtea consideră că, în anumite circumstanţe, scoaterea de pe rol a
unei cereri în temeiul articolului 37 § 1 (c) al Convenţiei, în temeiul unei
declaraţii unilaterale a Guvernului pârât, poate fi potrivită, chiar dacă
reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei. Totuşi, depinde de
circumstanţele specifice ale cauzei dacă declaraţia unilaterală oferă o bază
suficientă pentru a constata că respectarea drepturilor omului garantate de
Convenţie nu cere continuarea examinării cauzei de către Curte (articolul 37
§ 1 in fine).
23. Factorii relevanţi în acest sens includ natura pretenţiilor formulate,
faptul dacă chestiunile discutate sunt comparabile cu chestiunile deja
determinate de Curte în cauze anterioare, natura şi scopul oricăror măsuri
luate de Guvernul pârât în contextul executării hotărârilor pronunţate de
Curte în astfel de cauze anterioare şi impactul acestor măsuri asupra cauzei
examinate. În egală măsură, poate fi relevant dacă faptele sunt disputate de
părţi şi, dacă acesta este cazul, în ce măsură şi ce valoare probantă prima
facie urmează a fi atribuită declaraţiilor părţilor cu privire la aceste fapte. În
acest context, este relevant dacă Curtea însăşi a acumulat deja probele
necesare pentru stabilirea faptelor disputate. Alţi factori relevanţi pot
include chestiunea dacă în declaraţia sa unilaterală Guvernul pârât a
recunoscut pretinsele violări ale Convenţiei şi, dacă acesta este cazul, scopul
unor asemenea recunoaşteri şi modul în care acesta intenţionează să acorde
o redresare reclamantului. În ceea ce priveşte ultimul aspect menţionat, în
cauzele în care este posibil de înlăturat consecinţele unei pretinse violări
(spre exemplu, în unele categorii de cazuri privind proprietatea) şi în care
Guvernul pârât se declară disponibil să o facă, redresarea promisă are mai
multe şanse să fie considerată potrivită pentru scoaterea cererii de pe rol, iar
Curtea, ca întotdeauna, îşi rezervă dreptul de a repune cererea pe rol în
condiţiile articolului 37 § 2 al Convenţiei şi articolului 44 § 5 al
Regulamentului Curţii.
24. Lista de mai sus nu a fost gândită pentru a fi exhaustivă. În funcţie
de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze, este posibil că mai multe
aspecte ar putea fi luate în consideraţie la aprecierea unei declaraţii
unilaterale prin prisma articolului 37 § 1 c) al Convenţiei.
25. În privinţa faptului dacă, în temeiul declaraţiilor unilaterale ale

Guvernului, ar fi potrivită scoaterea acestei cereri de pe rol, Curtea notează,
în primul rând, că reclamantul s-a plâns, în special, de casarea de către
Curtea de Apel a deciziei Tribunalului Chişinău în urma examinării
recursului depus de Minister cu depăşirea termenului şi fără oferirea unor
motive pentru repunerea în termen. Guvernul nu a comentat această
chestiune în observaţiile sale şi nici în declaraţiile unilaterale.
26. În al doilea rând, deşi Guvernul a recunoscut în declaraţiile sale
unilaterale că admiterea de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului în
anulare depus de Procurorul General şi casarea hotărârilor judecătoreşti în
favoarea reclamantului au constituit violări ale articolului 6 § 1 al
Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, el totuşi, nu a
oferit reclamantului o redresare adecvată, ci a propus iniţierea unor
proceduri noi în faţa Curţii Supreme de Justiţie în scopul clasării procedurii
de recurs în anulare.
27. În al treilea rând, Curtea notează că, în conformitate cu decizia
Tribunalului Chişinău, reclamantul era în drept să obţină suma de MDL
244,953 (EUR 21,007 la acea dată), în timp ce, în conformitate cu
declaraţiile unilaterale ale Guvernului, reclamantul ar fi obţinut doar MDL
118,848 (EUR 8,766 la acea dată), adică cu MDL 126,105 (EUR 12,241)
mai puţin). Curtea poate doar să noteze diferenţa substanţială între suma
acordată reclamantului în temeiul deciziei Tribunalului Chişinău şi cea
acordată în temeiul deciziei Curţii de Apel.
28. În ceea ce priveşte propunerea Guvernului de a depune o cerere la
Curtea Supremă de Justiţie privind clasarea procedurii de recurs în anulare
şi repunerea reclamantului în situaţia anterioară iniţierii acestor proceduri,
chiar dacă se prezumă că cererea de revizuire propusă de către Guvern ar
avea succes (a se vedea paragraful 20 mai sus), aceasta nu ar duce la
repunerea reclamantului în situaţia anterioară casării deciziei irevocabile a
instanţei „emitente”, şi anume a deciziei Tribunalului Chişinău din 5
februarie 2002.
În final, Curtea consideră că suma propusă de Guvern în declaraţiile sale
cu titlu de prejudiciu moral suferit de reclamant în urma pretinselor violări
ale Convenţiei nu are o legătură rezonabilă cu sumele acordate în cazuri
similare de către Curte cu titlu de prejudiciu moral.
29. Luând în considerare faptele şi motivele de mai sus, Curtea constată
că Guvernul nu a prezentat o declaraţie care ar oferi o bază suficientă pentru
a constata că respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie nu cere
Curţii continuarea examinării acestei cauze (a se vedea, pentru o soluţie
contrară, Akman v. Turkey (radiere), nr. 37453/97, §§ 23-24, ECHR
2001-VI).
30. Din aceste considerente, Curtea respinge cererea Guvernului privind
scoaterea cererii de pe rol în temeiul articolului 37 al Convenţiei şi va
purcede la examinarea admisibilităţii şi fondului cauzei.
II. ADMISIBILITATEA CERERII
31. Reclamantul a pretins că dreptul său la un proces echitabil, garantat

de articolul 6 § 1 al Convenţiei, a fost încălcat ca urmare a examinării de
către Curtea de Apel a recursului Ministerului, deşi acesta a fost depus cu
depăşirea termenului. De asemenea, el a pretins că dreptul său la un proces
echitabil a fost încălcat ca urmare a refuzului Curţii de Apel de a-i acorda
timp pentru a citi şi a contesta probele pe care s-a bazat Curtea de Apel. În
final, reclamantul a pretins că drepturile sale prevăzute de articolul 6 § 1 al
Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate
prin admiterea de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului în anulare
depus de Procurorul General şi casarea hotărârii judecătoreşti în favoarea sa.
de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil. ...”
Partea relevantă a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede
următoarele:
32. Guvernul nu a comentat pretenţia reclamantului privind casarea
deciziei judecătoreşti care a devenit irevocabilă ca urmare a necontestării
acesteia cu recurs în termenul prevăzut de lege şi a menţionat că Ministerul
a solicitat repunerea în termen. Guvernul a declarat că celelalte pretenţii ale
reclamantului urmează a fi respinse ca vădit nefondate sau pentru că
reclamantul ar fi putut solicita redresarea pretinselor încălcări în instanţele
33. Curtea consideră că cererea în totalitatea sa ridică chestiuni de drept
examinare a fondului. Nici un alt temei pentru declararea acesteia
inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, cererea urmează a fi declarată
admisibilă. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, Curtea va
examina imediat fondul pretenţiilor reclamantului.

PRIVIND APELUL DEPUS CU DEPĂŞIREA TERMENULUI

casarea de către Curtea de Apel a deciziei Tribunalului Chişinău din
5 februarie 2002, fără a oferi motive pentru admiterea recursului depus cu
depăşirea termenului.
35. Guvernul a susţinut că, deoarece în recursul său Ministerul a solicitat

expres repunerea în termen, pretenţia reclamantului urmează a fi respinsă ca
vădit nefondată.
36. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 al Convenţiei obligă instanţele
judecătoreşti să-şi motiveze hotărârile lor. În cauza Ruiz Torija v. Spain,
(hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A), Curtea a constatat că
omisiunea instanţelor judecătoreşti de a motiva refuzul de a accepta o
obiecţie potrivit căreia acţiunea era tardivă, a constituit o violare a acestei
prevederi.
37. Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, după
cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în
lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară
preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante.
Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul
securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când
instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor
să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. România,
[GC], nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII; Roşca v. Moldova, nr. 6267/02,
§ 24, 22 martie 2005).
38. În această cauză, Curtea notează că recursul trebuia depus de către o
parte în proces în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă al
Republicii Moldova („CPC”). Sarcina Curţii este să determine dacă această
procedură a fost aplicată într-un mod compatibil cu articolul 6 al
Convenţiei, inclusiv cu principiul securităţii raporturilor juridice. În acelaşi
timp, Curtea trebuie să ţină cont că responsabilitatea de a interpreta
prevederile legislaţiei interne revine, în primul rând, instanţelor
judecătoreşti naţionale (a se vedea Waite and Kennedy v. Germany [GC],
nr. 26083/94, 18 februarie 1999, § 54).
39. Trebuie de notat că, în conformitate cu articolul 316 al CPC, în
vigoare la acea dată, deciziile judecătoreşti pronunţate de către instanţa de
apel deveneau irevocabile după expirarea termenului de depunere a
recursului. Conform articolului 305 al aceluiaşi Cod, „termenul de recurs
este de 15 zile”. Articolele 314, 284 şi 114 ale CPC prevăd că, în cazul în
care părţile au omis termenul prevăzut pentru declararea recursului, instanţa
de recurs urmează să-l respingă ca fiind depus cu depăşirea termenului sau
să aducă motive pentru repunerea în termen.
40. În această cauză, Curtea notează că, deoarece reprezentantul
Ministerului a fost prezent la procedurile de la Tribunalul Chişinău din
5 februarie 2002 (a se vedea paragraful 13 de mai sus), termenul de
declarare a recursului a expirat la 20 februarie 2002. Prin urmare, decizia
din 5 februarie 2002 a devenit irevocabilă prin necontestare în termenul
stabilit de lege. De asemenea, Curtea notează că, deşi recursul a fost depus
abia la 8 aprilie 2002, adică cu 47 de zile după expirarea termenului
prevăzut de lege pentru depunerea recursului, reprezentatul Ministerului nu
a prezentat nici un motiv al omiterii termenului, precum nici Curtea de Apel

nu a examinat chestiunea repunerii în termen şi nici nu şi-a motivat decizia
sa (a se vedea mutatis mutandis Ruiz Torija, citată mai sus).
41. Curtea observă că o situaţie similară a fost deja examinată în cauza
Popov v. Moldova (nr. 2), (nr. 19960/04, § 53, 6 decembrie 2005), în care
Curtea a constatat că, prin neprezentarea motivelor pentru repunerea
pârâtului în termenul de prescripţie pentru efectuarea unui act procedural,
instanţele naţionale au încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
43. În ceea ce priveşte pretenţia privind deficienţele de procedură în faţa
Curţii de Apel, Curtea decide că, în urma constatării încălcării dreptului
reclamantului la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1, nu este
necesar de a examina dacă celelalte garanţii procedurale au fost respectate
în cadrul acelei proceduri.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI

PRIVIND RECURSUL ÎN ANULARE
44. Reclamantul a mai pretins că drepturile sale garantate de articolul 6 §

1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost
încălcate ca urmare a admiterii de către Curtea Supremă de Justiţie a
recursului în anulare depus de Procurorul General şi casării subsecvente a
hotărârilor în favoarea reclamantului.
45. În observaţiile sale, Guvernul a solicitat Curţii să respingă pretenţiile
reclamantului pe motiv că el putea să obţină o redresare a pretinselor
încălcări în instanţele judecătoreşti naţionale.
46. Având în vedere că Curtea a constatat încălcarea dreptului
reclamantului garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei prin acţiuni
anterioare admiterii de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului în
anulare depus de Procurorul General, Curtea nu consideră necesar să decidă
asupra chestiunii dacă în circumstanţele pretinse a avut loc o violare a
Convenţie.

A. Prejudiciu
47. Reclamantul a pretins MDL 244,953 (EUR 21,007 la acea dată) cu

titlu de prejudiciu material, sumă care i-a fost acordată prin decizia
Tribunalului Chişinău din 5 februarie 2002. De asemenea, reclamantul a
pretins suma de MDL 150,000 (aproximativ EUR 8,800) cu titlu de
prejudiciul moral cauzat prin suferinţele şi neliniştea provocate de pretinsele
încălcări ale drepturilor reclamantului.
48. Guvernul a considerat că reclamantul nu putea pretinde compensaţii
cu titlu de prejudiciu material şi a contestat suma pretinsă de reclamant cu
statului pârât o obligaţie legală de a pune capăt violării şi a repara
consecinţele acesteia, în aşa mod încât să restabilească pe cât e posibil
situaţia existentă înainte de violare (a se vedea Former King of Greece and
Others v. Greece [GC] (satisfacţie echitabilă), nr. 25701/94, § 72). În
această cauză, reparaţia trebuie să aibă scopul de a repune reclamantul în
situaţia în care el s-ar fi aflat dacă violarea nu ar fi avut loc, adică înainte de
casarea de către Curtea de Apel a deciziei Tribunalului Chişinău din 5
februarie 2002.
50. Prin urmare, Curtea acordă reclamantului EUR 21,007 cu titlu de
51. De asemenea, Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost
cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al casării hotărârii din 5
februarie 2002. Suma concretă pretinsă de reclamant este, totuşi, excesivă.
Hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului suma totală de
54. Reclamantul nu a solicitat costuri şi cheltuieli pentru procedurile în

faţa Curţii. Prin urmare, Curtea nu acordă reclamantului nici o sumă cu
acest titlu.
C. Dobânda


1. Respinge cererea Guvernului de a scoate cererea de pe rol;
3. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea

ce priveşte casarea deciziei Tribunalului Chişinău din 5 februarie 2002;
4. Hotărăşte că nu este necesar de a examina celelalte pretenţii ale

reclamantului formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte
Convenţiei, EUR 21,007 (douăzeci şi una mii şapte euro) cu titlu de
prejudiciu material; EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu
moral; care vor fi convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform
ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi
percepută;
procente;

echitabilă.


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MERIAKRI c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
(Radiere)
STRASBOURG
1 martie 2005
DEFINITIVĂ
06/07/2005

1 HOTĂRÂREA MERIAKRI c. MOLDOVEI
În cauza Meriakri c. Moldovei,

compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl R. MARUSTE,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
(„Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl V. Meriakri
(„reclamant”), la 28 aprilie 1999.
2. Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistenţă judiciară, a fost reprezentat
de dl A. Tănase, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova
(„Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Invocând în substanţă articolul 8 al Convenţiei, reclamantul s-a plâns de
ingerinţa administraţiei închisorii în dreptul său la respectarea corespondenţei
sale cu Curtea şi cu anumite autorităţi naţionale.
Regulamentului Curţii). Pentru examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al
Convenţiei), în cadrul acestei Secţiuni a fost constituită o Cameră în modul
stabilit de articolul 26 § 1 al Regulamentului Curţii.
5. Printr-o decizie din 6 mai 2003, Curtea a declarat cererea admisibilă.
6. Reclamantul şi Guvernul au prezentat fiecare observaţii cu privire la
fondul cererii (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii). Suplimentar, ambele
părţi au prezentat Grefei propuneri în contextul negocierilor de reglementare
amiabilă (articolul 38 § 1 (b) al Convenţiei). Nu s-a ajuns la o reglementare
amiabilă.
7. Printr-o scrisoare care datează din 28 octombrie 2003, Guvernul a cerut
Curţii să radieze cauza de pe rol şi a anexat textul unei declaraţii cu scopul
HOTĂRÂREA MERIAKRI c. MOLDOVEI 2
soluţionării chestiunilor invocate în cerere. Reclamantul a prezentat observaţii

scrise cu privire la solicitarea Guvernului, iar Guvernul a prezentat replica sa la
observaţiile reclamantului.
ÎN FAPT
8. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Cricova, Chişinău.

9. La 5 martie 1997, el a fost reţinut fiind acuzat de complicitate la jaf armat.
La 22 iulie 1997, Judecătoria sectorului Buiucani l-a condamnat pe reclamant
pentru pregătirea unui jaf cu circumstanţe agravante şi, fiind recidivist
periculos, l-a condamnat la doisprezece ani de închisoare, care să fie executată
într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever. Reclamantul a depus
apel împotriva acestei hotărâri.
10. La 20 noiembrie 1997, Tribunalul municipiului Chişinău a respins apelul
ca fiind nefondat, menţinând hotărârea judecătoriei. Reclamantul a depus recurs
împotriva acestei decizii. După o şedinţă judecătorească, la 12 februarie 1998,
Curtea de Apel, printr-o decizie irevocabilă, a respins apelul, menţinând decizia
tribunalului.
11. Reclamantul a depus o cerere la Curtea Europeană la 28 aprilie 1999. La
scrisoarea sa adresată Curţii la 2 august 1999, reclamantul a anexat o cerere pe
care el a adresat-o la 16 iulie 1999 administraţiei închisorii, solicitând copii ale
plângerilor sale trimise Procuraturii municipiului Chişinău şi Procuraturii
Generale, precum şi răspunsurile primite. În partea de sus a cererii, cineva a
scris:
„Către unitatea specială. De luat măsuri. 17 iulie 1999”,
iar pe verso documentului era o listă, scrisă de mână, dar nu de el, a unsprezece
plângeri pe care el le-a adresat diverselor autorităţi naţionale. Reclamantul, de
asemenea, a transmis Curţii o scrisoare adresată lui la 20 aprilie 1999 de către
Misiunea OSCE în Moldova. Pe scrisoare erau aplicate numeroase ştampile
care indicau că ea a trecut prin diverse oficii între 5 mai şi 25 iunie 1999.
Potrivit reclamantului, ea i-a fost transmisă lui abia la 1 iulie 1999.
12. În scrisoarea sa către Curte din 4 octombrie 1999, reclamantul a formulat
o pretenţie explicită că scrisorile sale au fost deschise de către administraţia
închisorii şi a cerut Curţii să indice Şefului Unităţii Speciale a închisorii să nu
deschidă scrisorile adresate lui. Reclamantul a trimis înapoi Curţii o scrisoare
care data din 2 septembrie 1999 şi care i-a fost adresată de către Grefa Curţii,
care avea aplicată ştampila:
„Numărul de intrare 374, la 10 septembrie 1999”,
şi o menţiune scrisă de mână care prevedea:
„Unitatea specială. Primită la 10 septembrie 1999”.
Reclamantul a informat Curtea că el a primit scrisoarea abia la 22
septembrie 1999.
13. La 15 martie 2001, reclamantul a trimis înapoi Curţii scrisoarea acesteia
adresată lui, care data din 9 februarie 2001 şi care avea aplicată ştampila:
„Numărul de intrare 77, 22.02”.
Cineva a scris, de asemenea, pe scrisoare:
„Unitatea specială. 22.02.2001”.
14. Într-o scrisoare care data din 2 septembrie 2001, reclamantul s-a plâns că
circa 80 de pagini de documente trimise lui de către Curte i-au fost transmise de
către administraţia închisorii într-un plic deschis.
15. La 10 iunie 2002, avocatul reclamantului a trimis Curţii o copie a unei
scrisori din 4 decembrie 2001 adresată lui de către reclamant, prin care
reclamantul a solicitat o întâlnire. Scrisoarea a fost expediată la 7 decembrie
2001 fiind însoţită de o notă scrisă a directorului închisorii şi având o ştampilă
cu un număr de înregistrare aplicată pe ea, care prevedea:
„Noi trimitem petiţia deţinutului condamnat Meriacre Victor Gheorghe deţinut în
instituţia OŞC 29/15 din sectorul Rîşcani al oraşului Cricova. Anexă 4 pagini”.
16. Reclamantul a fost eliberat din închisoare la 11 noiembrie 2004, ca
rezultat al unei amnistii generale adoptată de Parlament.
A. Legislaţia aplicabilă la momentul pretinselor ingerinţe
17. Articolul 30 al Constituţiei prevede o garanţie generală a secretului

corespondenţei, în următorii termeni:
„(1) Statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare.”
18. Acest principiu a fost restrâns în privinţa deţinuţilor. Prevederi specifice
cu privire la secretul corespondenţei deţinuţilor condamnaţi au fost stabilite în
Codul de executare a sancţiunilor de drept penal („Codul de executare”), care

prevedeau următoarele:
Articolul 14
„(1) Condamnatul beneficiază de drepturi stabilite de legislaţia de executare a

sancţiunilor de drept penal în funcţie de tipul pedepsei şi de restricţia drepturilor impuse
condamnatului prin sentinţă a instanţei judecătoreşti.
(2) Condamnatul are dreptul:
(c) să dea explicaţii şi să poarte corespondenţă, să adreseze propuneri, cereri şi

reclamaţii în limba maternă, iar în caz de necesitate să se folosească de serviciile unui
traducător.”
Articolul 73
„(1) Condamnatul are dreptul să primească şi să expedieze scrisori şi telegrame într-un

număr nelimitat.
(2) „Corespondenţa condamnaţilor, expediată sau primită … este supusă controlului sau
cenzurii. Cererea adresată avocatului parlamentar din partea unei persoane aflate într-un
loc de detenţiune nu va fi controlată de administraţia penitenciarului şi va fi trimisă
adresantului în decurs de 24 de ore (modificat prin Legea nr. 18-XIV din 14 mai 1998).
(4) Propunerile, cererile şi reclamaţiile adresate organelor de drept ierarhic superioare se

expediază destinatarului în cel mult 3 zile.”
19. Codul de procedură penală („CPP”) prevedea în articolul 383
următoarele:
„(2) …pachetele cu provizii şi coletele sosite pe numele [deţinuţilor condamnaţi] sunt
supuse controlului, iar corespondenţa – cenzurii. …”
20. Legea nr. 1226 din 27 iunie 1997 cu privire la arestarea preventivă
instituia reguli similare pentru persoanele arestate preventiv (articolul 12).
Articolul 18 al acestei legi prevedea următoarele:
„(2) Plângerile, cererile şi scrisorile preveniţilor se controlează de către administraţia
locului de arest preventiv. Plângerile, cererile şi scrisorile adresate procurorului nu sunt
supuse controlului, urmând a fi expediate la destinaţie în 24 de ore de la depunerea lor.”
21. Reguli mai detaliate cu privire la operarea sistemului de cenzurare
aplicat condamnaţilor se conţineau în Hotărârea Guvernului nr. 923 din
20 decembrie 1994:
„(18) …Scrisorile se pun în cutiile poştale sau se transmit reprezentanţilor administraţiei
în plicuri deschise. …
(19)…Propunerile, cererile şi plângerile ce conţin expresii obscene, inclusiv cu caracter

calomniator, ce jignesc onoarea şi demnitatea colaboratorului instituţiei, nu se expediază
destinatarului. Asemenea scrisori se anexează la dosarul personal, iar expeditorilor li se
aplică pedepse disciplinare.”
B. Modificări în legislaţie
22. După pretinsele ingerinţe din această cerere, legislaţia cu privire la

cenzurarea corespondenţei deţinuţilor condamnaţi a fost modificată.
Prima reformă s-a conţinut în ordinul ministrului Justiţiei nr. 122 din 8
aprilie 2002, care a permis deţinuţilor secretul unor categorii de corespondenţă
cu conţinut juridic:
„(1) Orice corespondenţă a persoanelor deţinute cu avocatul parlamentar, Consiliul
Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, avocatul lor nu poate fi supusă
controlului sau cenzurii şi urmează să fie transmisă adresatului în termen de 24 de ore de
la depunere sau primire.”
23. Această excepţie de la regula generală cu privire la cenzurare a fost

extinsă, la o dată ulterioară din acel an, prin Legea nr. 1430, adoptată la 7
noiembrie 2002, care a intrat în vigoare la 3 decembrie 2002. Această Lege a
abrogat articolul 73 (4) al Codului de executare (a se vedea paragraful 18 de
mai sus) şi a modificat articolul 73 (2) după cum urmează:
„(2) Corespondenţa condamnaţilor, expediată sau primită ... este supusă controlului sau
cenzurii, cu excepţia corespondenţei cu organele de drept, cu avocaţii lor, cu organele
naţionale şi internaţionale legal constituite care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, şi urmează să fie expediată sau transmisă destinatarului în
decurs de 24 de ore de la depunere sau primire.”
Legea nr. 1430 a modificat, de asemenea, articolul 18 (2) al Legii nr. 1226 (a
se vedea paragraful 20 de mai sus) după cum urmează:
„(2) Plângerile, cererile şi scrisorile preveniţilor, inclusiv ale inculpaţilor, se controlează
de către administraţia locului de arest preventiv. Corespondenţa prevenitului cu
procurorul, cu avocatul său, cu organele naţionale şi internaţionale legal constituite care
asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului nu poate fi supusă
controlului sau cenzurii şi urmează să fie expediată sau transmisă destinatarului în decurs
de 24 de ore de la depunere sau primire.”
24. Articolul 383 (2) al CPP (a se vedea paragraful 19 de mai sus) a fost
abrogat la 12 iunie 2003, iar prin Legea nr. 206 din 29 mai 2003, care a intrat în
vigoare la 18 iulie 2003, corespondenţa persoanelor arestate preventiv nu mai
este supusă cenzurii (a se vedea paragraful 20 de mai sus).
ÎN DREPT
25. Reclamantul s-a plâns de ingerinţa administraţiei închisorii în dreptul său

la respectarea corespondenţei sale cu Curtea, avocatul său şi anumite autorităţi
naţionale. Curtea consideră că această pretenţie cade sub incidenţa articolului 8
al Convenţiei, care prevede, în partea relevantă, următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea … corespondenţei sale.
sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
26. Într-o scrisoare care datează din 28 octombrie 2003, Guvernul a informat
Curtea că el a propus soluţionarea cauzei prin următoarele mijloace:
- plata către reclamant a echivalentului (la rata de schimb aplicabilă atunci) a 890
euro (EUR) (14,000 lei moldoveneşti (MDL)), cu titlu de compensaţie pentru orice
prejudiciu moral cauzat lui prin ingerinţa în corespondenţa sa cu Curtea şi cu
avocatul său. Guvernul a menţionat în legătură cu asta că salariul lunar minim în
Republica Moldova era de MDL 100;
- o scuză oficială adusă reclamantului pentru faptul că a existat o ingerinţă a

administraţiei închisorii în corespondenţa sa;
- armonizarea legislaţiei naţionale cu cerinţele Convenţiei în ceea ce priveşte

drepturile deţinuţilor condamnaţi la confidenţialitatea corespondenţei lor cu Curtea
şi cu alte organe oficiale.
Guvernul a declarat că el a modificat deja legislaţia relevantă cu scopul de a
acorda un nivel mai înalt de protecţie drepturilor deţinuţilor condamnaţi (a se
vedea paragrafele 22-24 de mai sus). În caz că reclamantul refuză să accepte
măsurile de reglementare amiabilă sus-menţionate, Guvernul a cerut Curţii să
radieze cererea, în conformitate cu articolul 37 al Convenţiei.
27. În replica sa scrisă, reclamantul a cerut Curţii să respingă propunerea
Guvernului. Oferta de MDL 14,000 era prea joasă dat fiind că, deşi salariul
lunar minim era de MDL 100, „coşul minim de consum”, care reprezintă suma
necesară în fiecare lună pentru a supravieţui, era, în octombrie 2003, de MDL
1,269. Mai mult, schimbările făcute în legislaţia naţională erau insuficiente,
deoarece, deşi cenzura şi controlul scrisorilor deţinuţilor către şi de la avocatul
lor, organele de drept şi organele naţionale şi internaţionale ale drepturilor
omului erau interzise acum, toată cealaltă corespondenţă era în continuare

supusă cenzurii obligatorii fără nici o limită şi care era reţinută timp de 72 de
ore.
28. Curtea observă de la început că părţile nu au putut ajunge la o
reglementare amiabilă a cauzei (a se vedea paragraful 6 de mai sus). Ea
aminteşte că, în conformitate cu articolul 38 § 2 al Convenţiei, negocierile de
reglementare amiabilă sunt confidenţiale. Articolul 62 § 2 al Regulamentului
Curţii prevede, în continuare, în legătură cu aceasta, că nici o comunicare scrisă
sau orală, precum şi nici o ofertă de reglementare intervenită în cadrul acestor
negocieri nu va putea fi menţionată sau invocată în procedura contencioasă.
Prin urmare, Curtea va continua examinarea în baza declaraţiei făcute de
către Guvern la 28 octombrie 2003, în afara negocierilor de reglementare
amiabilă.
29. Curtea aminteşte că articolul 37 al Convenţiei prevede că ea poate hotărî,
în orice stadiu al procedurii, scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când
circumstanţele permit să se tragă una din concluziile specificate la lit. (a), (b)
sau (c) ale paragrafului 1 al acestui articol. Articolul 37 § 1 (c) permite Curţii,
în special, să radieze o cauză de pe rolul său:
„pentru orice alt motiv constatat de Curte care nu mai justifică continuarea examinării
cererii”.
Articolul 37 § 1 in fine include prevederea că:
„Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului
garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale o cere”.
30. Curtea notează că ea a specificat într-un număr de cauze natura şi
întinderea obligaţiilor care apar pentru statul pârât în ceea ce priveşte
confidenţialitatea corespondenţei unui condamnat (a se vedea, printre multe
altele, Silver and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 25 martie 1983,
Seria A nr. 67; Campbell and Fell v. the United Kingdom, hotărâre din 28 iunie
1984, Seria A nr. 80; McCallum v. the United Kingdom, hotărâre din 30 august
1990, Seria A nr. 183; Campbell v. the United Kingdom, hotărâre din 25 martie
1992, Seria A nr. 233; Petra v. Romania, nr. 27273/95, Reports of Judgments
and Decisions 1998-VII; Niedbala v. Poland, nr. 27915/95, hotărâre din 4 iulie
2000 (nepublicată); Rehbock v. Slovenia, nr. 29462/95, Reports 2000-XII;
Poltoratskiy v. Ukraine, nr. 38812/97, Reports 2003-V).
31. Ea a examinat atent declaraţia Guvernului. Luând în consideraţie natura
recunoaşterilor conţinute în declaraţie, la fel ca şi scopul şi întinderea diverselor
măsuri la care se face referire în ea, împreună cu suma compensaţiei propuse
(care este comparabilă cu sumele acordate în cauzele sus-menţionate), Curtea
consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1
(c)) (a se vedea principiile relevante, Tahsin Acar v. Turkey, [GC], nr.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; şi, de asemenea, Haran v. Turkey, nr.
25754/94, hotărâre din 26 martie 2002).
32. Mai mult, dat fiind, în special, jurisprudenţa clară şi vastă cu privire la
acest subiect (la care s-a făcut referire mai sus), ea este convinsă că respectarea
drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale nu cere
continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1 in fine).
33. Curtea are discreţia de a acorda cheltuielile atunci când ea radiază o
cerere de pe rol (articolul 43 § 4 al Regulamentului Curţii). În această cauză,
luând în consideraţie natura relativ simplă a chestiunilor implicate, dar şi
volumul de lucru efectuat de avocatul reclamantului, ea decide să acorde EUR
2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
34. În fine, ea aminteşte că, în conformitate cu articolul 43 § 3 al
Regulamentului Curţii, această hotărâre va fi trimisă Comitetului de Miniştri
pentru a permite acestuia să supravegheze executarea angajamentelor
Guvernului. În caz că Guvernul nu plăteşte sumele la care se face referire în
paragrafele 26 şi 33 de mai sus în decurs de trei luni de la data pronunţării
acestei hotărâri, se va plăti o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la
creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de
întârziere, plus trei procente.
35. Prin urmare, cererea va fi radiată de pe rol.

1. Ia notă de prevederile declaraţiei Guvernului pârât şi de modalităţile de a
asigura conformarea cu angajamentele la care se face referire în ea (articolul
44 § 2 al Regulamentului Curţii);
2. Decide să radieze cererea de pe rol în conformitate cu articolul 37 § 1 (c) al

Convenţiei;
3. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni
de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44
§ 2 al Convenţiei, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli;

Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 1 martie 2005, conform

articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MIHALACHI c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 ianuarie 2007
DEFINITIVĂ
09/04/2007

1 HOTĂRÂREA MIHALACHI c. MOLDOVEI
În cauza Mihalachi c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
PROCEDURA
Nicolae Mihalachi („reclamant”), la 26 septembrie 2002.
3. Reclamantul a pretins că drepturile sale la un proces echitabil şi la
protecţia proprietăţii au fost încălcate în urma casării unei hotărâri
judecătoreşti irevocabile în favoarea lui.
4 La 15 iunie 2005, în temeiul articolului 54 § 2 (b) al Regulamentului
Curţii, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. În temeiul
prevederilor articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise
(articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT

7. Reclamantul a lucrat în calitate de procuror. La 15 ianuarie 1998, el a
fost învinuit de luare de mită şi, la 14 mai 1999, Curtea de Apel l-a găsit
HOTĂRÂREA MIHALACHI c. MOLDOVEI 2
vinovat şi l-a condamnat la cinci ani privaţiune de libertate. Printr-o sentinţă

irevocabilă din 3 august 1999, Curtea Supremă de Justiţie l-a achitat şi a
dispus eliberarea lui imediată: el susţine că a fost eliberat două zile mai
târziu. Perioada totală a detenţiei sale a fost de 567 zile.
8. Reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată împotriva
Ministerului Finanţelor şi angajatorului său şi a cerut compensaţii pentru
prejudiciul material şi material cauzat de detenţia şi urmărirea sa penală
ilegale.
9. La 25 iulie 2001, Judecătoria sectorului Rîşcani a decis în favoarea lui
şi a constatat că a avut loc o încălcare a dreptului său la libertate. Instanţa i-a
acordat 78,055 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 6,945 euro (EUR) la
acea dată) cu titlu de prejudiciu material şi MDL 500,000 (EUR 44,490 la
acea dată) cu titlu de prejudiciu moral. Pârâţii au contestat hotărârea cu apel.
10. La 6 februarie 2002, Tribunalul Chişinău a admis în parte apelul, a
redus suma compensaţiei pentru prejudiciu material la MDL 27,354.77
(EUR 2,401 la acea dată) şi a acordat alte 87,000 ruble ruseşti (RUR)
(echivalentul a EUR 3,251.92 la acea dată) şi 230 dolari americani (USD)
cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în cadrul procesului. Tribunalul a
menţinut suma compensaţiei acordate cu titlu de prejudiciu moral. Pârâţii au
contestat decizia cu recurs.
11. Printr-o decizie irevocabilă din 26 martie 2002, Curtea de Apel a
admis în parte recursul şi a redus suma compensaţiei acordate cu titlu de
prejudiciu moral la MDL 75,000 (EUR 6,341 la acea dată).
12. La 25 decembrie 2002, Procurorul General a depus la Curtea
Supremă de Justiţie un recurs în anulare la deciziile sus-menţionate,
solicitând micşorarea compensaţiilor.
anulare al Procurorului General şi a casat hotărârile sus-menţionate. Curtea
Supremă a adoptat o nouă hotărâre prin care a redus suma compensaţiei
pentru prejudiciu moral la MDL 50,000 (EUR 3,261 la acea dată). De
asemenea, ea a dispus redeschiderea procedurilor în privinţa sumei
compensaţiei cu titlu de prejudiciu material. La 19 februarie 2003,
reclamantul a primit MDL 50,000.
14. Ca urmare a redeschiderii procedurilor, la 24 iunie 2003, Judecătoria
Rîşcani a decis în favoarea reclamantului şi i-a acordat MDL 27,446.09
(EUR 1,679.69 la acea dată) cu titlu de prejudiciu material. Restul hotărârii
prevedea acelaşi lucru ca şi decizia Tribunalului Chişinău din 6 februarie
2002. La 22 iulie 2003, hotărârea a fost executată.

Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 16, 22 martie 2005.
ÎN DREPT
16. Reclamantul pretinde că detenţia sa între 15 ianuarie 1998 şi 3
august 1999 a fost ilegală. El a invocat articolul 5 § 1 al Convenţiei, care, în
„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal

competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea
la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării
executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; (...)”
17. El a susţinut că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei,
în special, din cauza aplicării incorecte a legii de către instanţele
judecătoreşti. De asemenea, reclamantul s-a plâns de casarea, la 5 februarie
2003, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în favoarea sa de către Curtea
Supremă de Justiţie.
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public ... a
cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va
hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ...”
18. În continuare, el s-a plâns că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 5
februarie 2003 a avut ca efect încălcarea dreptului său la protecţia
proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede
următoarele:
19. Reclamantul pretinde că a fost discriminat de către superiorii săi,
fără însă a prezenta detalii cu privire la această pretenţie. El a invocat
articolul 14 al Convenţiei, care prevede următoarele:
A. Pretenţia reclamantului în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei
20. Reclamantul s-a plâns că detenţia sa între 15 ianuarie 1998 şi 3

august 1999 a fost ilegală.
21. Curtea notează că detenţia reclamantului a luat sfârşit la
3 august 1999, când el a fost achitat. Totuşi, pretenţia sa a fost depusă la 26
septembrie 2002, cu mai mult de şase luni după eliberarea sa din detenţie.
Prin urmare, această pretenţie a fost depusă cu depăşirea termenului şi
urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
B. Pretenţia reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei

cu privire la aplicarea incorectă a legii de către instanţele
judecătoreşti
22. Reclamantul s-a plâns că, în cadrul procesului penal şi a procedurilor

cu privire la compensaţii, instanţele judecătoreşti au aplicat incorect legea.
23. Guvernul a susţinut că reclamantul a dispus de toate garanţiile
procedurale necesare pentru a-şi prezenta cauza în mod echitabil în faţa
24. Curtea a examinat pretenţia reclamantului formulată în temeiul
articolului 6 cu privire la interpretarea incorectă a legii de către instanţele
judecătoreşti. Totuşi, din materialele aflate în posesia sa, ea constată că ele
nu dezvăluie nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor
prevăzute de Convenţie şi Protocoalele sale. De asemenea, Curtea notează
că pretenţia cu privire la inechitatea procesului penal, care s-a încheiat la 3
august 1999, a fost depusă cu depăşirea termenului. Prin urmare, această
parte a cererii urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1, 3 şi
4 al Convenţiei.
C. Casarea hotărârii judecătoreşti irevocabile în favoarea

reclamantului
25. În scrisoarea sa din 17 iulie 2003, reclamantul s-a plâns că, la

5 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare al
Procurorului General şi a casat hotărârea irevocabilă în favoarea sa.
26. Guvernul s-a opus faptului că Curtea a examinat din proprie
iniţiativă chestiunea cu privire la casarea deciziei în favoarea reclamantului
de către Curtea Supremă de Justiţiei la 5 februarie 2003. El a solicitat Curţii
să nu examineze această chestiune.
27. Curtea notează că, în scrisoarea sa din 17 iulie 2003, reclamantul s-a
plâns în mod expres de casarea de către Curtea Supremă de Justiţie a unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile în favoarea sa în urma procedurii de recurs

în anulare. Prin urmare, Curtea respinge obiecţia Guvernului cu privire la
examinarea acestei pretenţii prin prisma articolului 6 al Convenţiei şi al
articolului 1 al Protocolului nr. 1.
D. Pretenţia formulată în temeiul articolului 14 al Convenţiei
28. Guvernul consideră că reclamantul nu şi-a argumentat pretenţia

formulată în temeiul articolului 14 al Convenţiei şi nu a prezentat probe cu
privire la vreo discriminare.
29. Curtea notează că reclamantul nu şi-a argumentat pretenţia formulată
în temeiul acestui articol. În ceea ce priveşte pretenţia cu privire la
discriminarea sa de către superiorii săi, faptele şi probele prezentate de
reclamant nu dezvăluie niciun tratament discriminatoriu în această privinţă.
30. Prin urmare, această pretenţie este vădit nefondată şi urmează a fi
respinsă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
E. Pretinsul abuz de dreptul de a sesiza Curtea
31. În scrisoarea sa din 1 iulie 2005, reclamantul a declarat că, în aprilie

şi iunie 2005, angajatorul l-a sancţionat şi a redus salariul său lunar. De
asemenea, el a declarat că a avut motive să considere aplicarea acestor
sancţiuni ca presiune asupra sa de a demisiona; totuşi, el nu a formulat o
pretenţie în temeiul articolului 34 al Convenţiei.
32. Guvernul a negat că a avut loc o violare a articolului 34 al
Convenţiei, numind declaraţiile reclamantului „eronate şi neadevărate”. El a
declarat că reclamantul a fost sancţionat pentru îndeplinirea neadecvată a
atribuţiilor sale de serviciu şi că sancţiunile au fost aplicate înainte de
comunicarea cauzei de către Curte. El a susţinut că Curtea trebuie să declare
această cerere inadmisibilă ca abuzivă, numind-o „ofensatoare” sau
„defăimătoare”.
33. Curtea notează că reclamantul nu a formulat nicio pretenţie în
temeiul articolului 34 al Convenţie, precum că el ar fi fost împiedicat să-şi
prezinte cererea, şi nu există niciun motiv de a examina această chestiune
din iniţiativă proprie.
34. În ceea ce priveşte declaraţia Guvernului cu privire la pretinsul
abuz, Curtea consideră că o cerere, în mod normal, nu urmează a fi respinsă
ca fiind abuzivă în conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenţiei în baza
faptului că ea a fost „ofensatorie” sau „defamatorie”, decât dacă a fost, în
mod intenţionat, bazată pe fapte neadevărate (a se vedea Varbanov
v. Bulgaria, nr. 31365/96, § 36, ECHR 2000-X sau Rehak v. the Czech
Republic, (dec.), nr. 67208/01, 18 mai 2004). Totuşi, din materialele aflate
în posesia sa, Curtea nu poate să conchidă că reclamantul şi-a bazat
învinuirile sale pe informaţii despre care el ştia că nu sunt adevărate. Prin

urmare, această obiecţie este respinsă.
F. Concluzia cu privire la admisibilitate

articolului 6 § 1 şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, cu
privire la casarea deciziei judecătoreşti irevocabile în favoarea sa, ridică
depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea lor
Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la
examinarea fondului acestor pretenţii.

36. Reclamantul s-a plâns, în substanţă, în temeiul articolului 6 § 1 şi al

articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, că, prin decizia sa din
5 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a casat o decizie irevocabilă în
favoarea sa şi a redus suma compensaţiei acordate cu titlu de prejudiciu
moral.
37. Guvernul a respins pretenţiile reclamantului şi a declarat că, ca
urmare a redeschiderii procedurilor, părţile s-au bucurat de aceleaşi drepturi
procedurale şi că redeschiderea a fost justificată.
vizau chestiuni similare celor din această cauză (a se vedea, printre altele,
Brumărescu v. Romania [GC], nr. 28342/95, §§ 61 şi 74, ECHR 1999-VII şi
Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, 22 martie 2005, §§ 29 şi 32).
39. În urma examinării materialelor ce i-au fost prezentate, Curtea
notează că Guvernul nu a prezentat nicio faptă sau argument, care i-ar
permite să ajungă la o concluzie diferită în această cauză.
40. Având în vedere jurisprudenţa sa cu privire la această chestiune,
Curtea constată că, prin casarea deciziei irevocabile în favoarea
reclamantului, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat dreptul reclamantului la
un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi dreptul
acestuia la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie.
41. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a

articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în privinţa reclamantului.

43. Reclamantul a pretins MDL 450,000 (EUR 9,180) cu titlu de

prejudiciu material, care reprezintă diferenţa între suma de MDL 500,000,
acordată de către Judecătoria sectorului Rîşcani la 25 iulie 2001 cu titlu de
prejudiciu moral pentru detenţia sa ilegală, şi MDL 50,000, acordată de
către Curtea Supremă de Justiţie la 5 februarie 2003. Reclamantul a solicitat
compensaţii doar în ceea ce priveşte suma acordată de către instanţele
declarat că el nu avea dreptul la nicio compensaţie, deoarece el a primit
MDL 50,000, în conformitate cu decizia Curţii Supreme de Justiţie din 5
februarie 2003, şi MDL 63,357, în conformitate cu hotărârea Judecătoriei
Rîşcani din 24 iunie 2003.
45. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material în
urma al casării deciziei irevocabile din 26 martie 2002. Suma pretinsă este,
însă, excesivă. Curtea acordă reclamantului diferenţa dintre suma acordată
prin decizia irevocabilă din 26 martie 2002 (EUR 6,341 la acea dată) şi
suma primită de el după casarea acesteia (EUR 3,261 la acea dată), ceea ce
constituie EUR 3,080.
46. Reclamantul a pretins compensaţii pentru prejudiciul moral suferit în

urma încălcării drepturilor sale, însă fără a specifica suma compensaţiei. El
a solicitat Curţii să facă o evaluare în conformitate cu jurisprudenţa sa pe
marginea chestiunilor similare.
47. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a prezentat nicio probă care ar
confirma că a suferit stres şi îngrijorare.
anumit stres şi frustrare în urma casării deciziei irevocabile din 26 martie
2002, care nu poate fi compensat prin simpla constatare a violării. Făcând o
evaluare în mod echitabil şi luând în consideraţie sumele acordate de Curte

în cauze similare (a se vedea, spre exemplu, hotărârea Roşca v. Moldova,
nr. 6267/02, § 41, 22 martie 2005), precum şi faptul că reclamantului i-au
fost plătite sumele acordate în scurt timp după adoptarea hotărârilor, ea
acordă reclamantului EUR 1,800 cu titlu de prejudiciu moral.
49. Reclamantul nu a pretins nimic cu titlu de costuri şi cheltuieli

pentru procedurile demarate în baza Convenţiei.


1. Declară admisibile pretenţiile formulate în temeiul articolului 6 § 1 şi a
articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie cu privire la casarea unei
hotărârii judecătoreşti irevocabile în cauza reclamantului, iar restul
cererii admisibil;

Convenţie;
4. Hotărăşte
la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al
Convenţiei, EUR 3,080 (trei mii optzeci euro) cu titlu de prejudiciu
material şi EUR 1,800 (o mie opt sute euro) cu titlu de prejudiciu moral,
care vor fi convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei
percepută;
procente;

echitabilă.

F. ELENS-PASSOS Nicolas BRATZA

CONSEIL COUNCIL

PRIMA SECŢIUNE
CAUZA MITROPOLIA BASARABIEI şi ALŢII c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 decembrie 2001
DEFINITIVĂ
27/03/2002

1 HOTĂRÂREA MITROPOLIA BASARABIEI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
În cauza Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţiunea Întâi, întrunită în
Dna E. PALM, Preşedinte,
Dna W. THOMASSEN,
Dl L. FERRARI BRAVO,
Dl C. BÎRSAN,
Dl J. CASADEVALL,
Dl B. ZUPANCIC,
Dl T. PANŢÎRU, judecători,
Deliberând la 2 octombrie şi 5 decembrie 2001 în şedinţe închise,
menţionată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 45701/99 depusă împotriva
Republicii Moldova prin care Mitropolia Basarabiei („Mitropolia Basarabiei
şi Exarhatul Plaiurilor”) şi 12 cetăţeni ai acestui stat - dnii Petru
Păduraru, Petru Buburuz, Vasile Petrache, Ioan Eşanu, Victor Rusu, Anatol
Goncear, Valeriu Cernei, Gheorghe Ioniţă, Valeriu Matciac, Vlad
Cubreacov, Anatol Telembici şi Alexandru Magola („reclamanţi”) - au
sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”), la 3 iunie
1998, în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).
Reclamantul Vasile Petrache a decedat în toamna anului 1999.
2. Reclamanţii pretind, în special, că refuzul autorităţilor moldoveneşti
de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei a adus atingere libertăţii lor de religie
(conştiinţă) şi asociere şi că biserica reclamantă a fost victima unei
discriminări de ordin religios.
3. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, dată la care a
intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenţie (articolul 5 § 2 al
Protocolului nr. 11).
Regulamentului Curţii). În cadrul acesteia, a fost constituită, conform
articolului 26 § 1 al Regulamentului, Camera care a examinat cauza
5. Prin decizia din 7 iunie 2001, Camera a declarat cererea admisibilă. Ea
a decis, de asemenea, să radieze de pe rol cererea în partea ce se referea la
reclamantul Vasile Petrache, în urma decesului acestuia.
HOTĂRÂREA MITROPOLIA BASARABIEI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI 2
6. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) au

prezentat observaţii cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al
7. La 2 octombrie 2001, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg,
s-a desfăşurat audierea publică a cauzei (articolul 59 § 2 al Regulamentului).
Au compărut în faţa Curţii:
(a) din partea Guvernului

Dl I. MOREI, ministru al Justiţiei;
Dl V. PÂRLOG, director al direcţiei agent guvernamental şi relaţii
internaţionale a Ministerului Justiţiei, Agent;
Dl G. ARMAŞU, director al Serviciului de stat pentru problemele
cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova, Consilier;
(b) din partea reclamanţilor

Dl J.W. MONTGOMERY,
Dl A. Dos SANTOS, avocaţi din Londra, Avocaţi.
Curtea a audiat pledoariile dlor Morei şi Montgomery.
8. La 25 septembrie 2001, în conformitate cu articolul 61 § 3 al

Regulamentului Curţii, Preşedintele Camerei a autorizat Mitropolia
Moldovei să prezinte observaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei.
Aceste observaţii au fost primite la 10 septembrie 2001.
ÎN FAPT
9. Primul reclamant, Mitropolia Basarabiei („Mitropolia Basarabiei şi

Exarhatul Plaiurilor”), este o biserică ortodoxă autonomă care are jurisdicţie
canonică pe teritoriul Republicii Moldova. Ceilalţi reclamanţi sunt cetăţeni
ai Republicii Moldova, membri ai Consiliului eparhial al bisericii
reclamante: Petru Păduraru, arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al
Basarabiei, domiciliat în mun. Chişinău; Petru Buburuz, protoiereu
mitrofor, domiciliat în mun. Chişinău; Ioan Eşanu, protopop, domiciliat în
or. Călăraşi; Victor Rusu, protopop, domiciliat în Lipnic, Ocniţa; Anatol
Goncear, preot, domiciliat în Zubreşti, Străşeni; Valeriu Cernei, preot,
domiciliat în Sloveanca, Sângerei; Gheorghe Ioniţă, preot, domiciliat în
Crasnoarmeisc, Hânceşti; Valeriu Matciac, preot, domiciliat în mun.
Chişinău; Vlad Cubreacov, deputat în Parlamentul Republicii Moldova şi în
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, domiciliat în mun. Chişinău;

Anatol Telembici, consilier, domiciliat în mun. Chişinău; Alexandru
Magola, şeful Cancelariei Mitropoliei Basarabiei, domiciliat în mun.
Chişinău.
A. Crearea bisericii reclamante şi acţiunile întreprinse în vederea

recunoaşterii sale oficiale
1. Crearea Mitropoliei Basarabiei

10. La 14 septembrie 1992, reclamanţii - persoane fizice, s-au asociat
pentru a crea biserica reclamantă, Mitropolia Basarabiei - biserică ortodoxă
autonomă locală. Conform statutului său, Mitropolia succeda, din punct de
vedere canonic, Mitropolia Basarabiei care a existat până în 1944.
În decembrie 1992, ea a intrat sub jurisdicţia Patriarhiei din Bucureşti.
11. Mitropolia Basarabiei şi-a elaborat un statut care determina, printre
altele, formarea şi administrarea organelor sale, pregătirea, recrutarea şi
disciplina clerului său, distincţiile ecleziastice şi regulile privind bunurile
sale. În preambulul statutului au fost definite principiile de organizare şi
funcţionare ale bisericii reclamante:
„Mitropolia Basarabiei este o biserică ortodoxă autonomă locală din cadrul
Patriarhiei Române. Titulatura ecleziastică tradiţională „Mitropolia Basarabiei” poartă
un caracter istoric convenţional şi nu are legătură cu realităţile politice din prezent sau
din trecut. Mitropolia Basarabiei nu desfăşoară activităţi politice şi nici nu va
desfăşura astfel de activităţi pe viitor. Mitropolia Basarabiei activează pe teritoriul
Republicii Moldova. Mitropolia Basarabiei are rangul de Exarhat al Plaiurilor şi la ea
pot adera, în egală măsură, sub raport canonic, şi comunităţi din diaspora. Aderarea
credincioşilor şi a comunităţilor acestora este exclusiv benevolă.
În activitatea sa pe teritoriul Republicii Moldova, Mitropolia Basarabiei respectă
legile acestui stat şi legislaţia internaţională în domeniul drepturilor omului.
Comunităţile din diaspora, care au aderat canonic la Mitropolia Basarabiei, întreţin cu
autorităţile statelor respective relaţii cu respectarea legislaţiei acestor state şi a
dispoziţiilor internaţionale în domeniu. Mitropolia Basarabiei colaborează cu
autorităţile statului în domeniul culturii, învăţământului şi asistenţei sociale.
Mitropolia Basarabiei nu ridică pretenţii de ordin patrimonial sau de alt ordin asupra
altor biserici sau asociaţii religioase. Mitropolia Basarabiei întreţine relaţii ecumenice
cu alte biserici şi mişcări religioase şi consideră dialogul frăţesc drept unică formă de
relaţii pe plan interbisericesc.
Deservenţii Mitropoliei Basarabiei care activează pe teritoriul Republicii Moldova
sunt cetăţeni ai acestui stat. Invitarea cetăţenilor altor state, în scopul exercitării unei
activităţi religioase în Republica Moldova, precum şi delegarea în străinătate a
cetăţenilor Republicii Moldova în acelaşi scop, va fi efectuată în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
Membrii Mitropoliei Basarabiei sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, care s-au
asociat benevol pentru a practica în comun credinţa lor religioasă, conform
convingerilor proprii, în temeiul preceptelor evanghelice, al canoanelor Sfinţilor
Apostoli, al dreptului canonic ortodox şi al Sfântului Obicei.
În toate comunităţile Mitropoliei Basarabiei din Republica Moldova, în cadrul

tuturor serviciilor divine, vor fi citite rugăciuni speciale (ectenii) pentru autorităţile şi
instituţiile statului cu următorul cuprins: „Încă ne mai rugăm de Dumnezeu pentru ţara
noastră Republica Moldova, Stăpânirea şi Oastea ei, ca o viaţă paşnică şi netulburată
să trăim în toată curăţia şi cucernicia””.
12. În prezent, Mitropolia Basarabiei dispune de 117 comunităţi pe
teritoriul Republicii Moldova, trei comunităţi în Ucraina, una în Lituania,
una în Letonia, două în Federaţia Rusă şi una în Estonia. Comunităţile din
Letonia şi Lituania au fost recunoscute de către autorităţile acestor state şi
au personalitate juridică.
Circa un milion de cetăţeni moldoveni sunt afiliaţi bisericii reclamante,
care cuprinde peste 160 de clerici.
Mitropolia Basarabiei este recunoscută de toate patriarhiile ortodoxe cu
excepţia Patriarhiei Moscovei.
2. Acţiunile de ordin administrativ şi juridic întreprinse în vederea

recunoaşterii oficiale a bisericii reclamante
13. În conformitate cu Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992 despre
culte, care cere ca cultele care funcţionează pe teritoriul Republicii Moldova
să fie recunoscute prin decizie de Guvern, la 8 octombrie 1992, biserica
reclamantă a depus o cerere de recunoaştere. Cererea sa a rămas fără
răspuns.
14. Mitropolia Basarabiei a reiterat cererea sa la 25 ianuarie şi 8
februarie 1995. La o dată care nu a fost precizată, Serviciul de stat pentru
problemele cultelor de pe lângă Guvern a respins aceste cereri.
15. La 8 august 1995, reclamantul Petru Păduraru, invocând articolul
235 al Codului de procedură civilă, care prevede dreptul la contestarea
actelor administrative în judecată, a depus la Judecătoria sectorului Buiucani
din Chişinău o cerere de chemare în judecată împotriva Guvernului. El a
solicitat anularea deciziilor de refuz în recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.
Instanţa de judecată a admis cererea şi a pronunţat la 12 septembrie 1995 o
hotărâre, prin care s-a dispus recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.
16. La 15 septembrie 1995, procurorul sectorului Buiucani a depus un
recurs împotriva hotărârii Judecătoriei sectorului Buiucani din 12
septembrie 1995.
17. La 18 octombrie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea
din 12 septembrie 1995 pe motiv că Judecătoria sectorului Buiucani nu era
competentă să examineze cererea de recunoaştere a bisericii reclamante.
18. La 13 martie 1996, biserica reclamantă a adresat Guvernului o nouă
cerere de recunoaştere. Neprimind nici un răspuns, la 24 mai 1996,
reclamanţii au depus în judecată o cerere împotriva Guvernului prin care au
cerut recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Prin hotărârea sa din 19 iulie
1996, instanţa de judecată a respins cererea reclamanţilor.
19. La 20 august 1996, reclamanţii au depus o nouă cerere de

recunoaştere, care a rămas, şi de această dată, fără răspuns.
20. Reclamanţii au atacat cu recurs hotărârea din 19 iulie 1996 la
Tribunalul municipiului Chişinău. La 21 mai 1997, printr-o hotărâre
nesusceptibilă de recurs, această instanţă a pronunţat o decizie prin care
hotărârea Judecătoriei a fost casată, iar cererea reclamanţilor a fost
acceptată.
21. În urma reformei sistemului judecătoresc al Republicii Moldova,
dosarul a fost expediat la Curtea de Apel a Republicii Moldova, pentru
reexaminarea acestuia în fond.
22. La 4 martie 1997, reclamanţii au adresat Guvernului o nouă cerere
de recunoaştere. În lipsa răspunsului, la 4 iunie 1997, reclamanţii au depus o
cerere împotriva acestuia la Curtea de Apel a Republicii Moldova, cerând ca
Mitropolia Basarabiei să fie recunoscută, invocând dreptul la libertatea de
conştiinţă şi la libertatea de asociere în scopul practicării cultului. Această
acţiune a fost anexată la dosarul care se afla deja la Curtea de Apel.
23. În faţa Curţii de Apel, Guvernul a declarat că în acea cauză era vorba
despre un conflict ecleziastic din sânul Bisericii Ortodoxe a Moldovei (în
cele ce urmează, „Mitropolia Moldovei”), care nu ar putea fi soluţionat
decât de către Bisericile ortodoxe română şi rusă, şi că o eventuală
recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei ar provoca conflicte în rândul
enoriaşilor.
24. Curtea de Apel a pronunţat hotărârea sa la 19 august 1997 prin care a
admis cererea reclamanţilor. În hotărâre s-a subliniat, mai întâi de toate, că
articolul 31 §§ 1 şi 2 al Constituţiei Republicii Moldova garantează
libertatea de conştiinţă, care trebuie să se manifeste într-un spirit de
toleranţă şi respect faţă de ceilalţi. În plus, cultele sunt libere şi pot să se
organizeze conform statutelor lor, în condiţiile prevăzute de legislaţia
Republicii Moldova. Instanţa de judecată a mai subliniat că, începând cu 8
octombrie 1992, biserica reclamantă a adresat Guvernului mai multe cereri
de recunoaştere în conformitate cu articolele 14 şi 15 ale Legii despre
culte, însă Guvernul nu a răspuns la nici una din aceste cereri printr-o
hotărâre a sa. Instanţa a mai notat că, în scrisoarea sa din 19 iulie 1995,
Primul-ministru a comunicat reclamanţilor că Guvernul nu poate să
examineze cererea bisericii reclamante deoarece acest lucru ar însemna să
intervină în activitatea Mitropoliei Moldovei. Curtea de Apel a remarcat că
în timp ce cererea de recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei a rămas fără
răspuns, Guvernul Republicii Moldova a recunoscut, la 7 februarie 1993,
Mitropolia Moldovei ca eparhie în cadrul Patriarhiei Moscovei.
Curtea de Apel a respins argumentul Guvernului conform căruia
recunoaşterea Mitropoliei Moldovei este suficientă pentru credincioşii
ortodocşi şi a subliniat că noţiunea de cult nu se limitează doar la catolicism
sau ortodoxism, dar trebuie să includă toate confesiunile, cu manifestări
diverse ale sentimentelor lor religioase sau prin slăvirea unei divinităţi.
Instanţa a declarat, de asemenea, că Mitropolia Moldovei este dependentă,

din punct de vedere canonic, de Patriarhia Moscovei, pe când reclamantul
este afiliat, din punct de vedere canonic, la Biserica Ortodoxă Română şi,
prin urmare, la Patriarhia de la Bucureşti.
Curtea de Apel a constatat că refuzul Guvernului de a recunoaşte biserica
reclamantă contravine Legii despre culte, articolului 18 al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, articolului 5 al Pactului Internaţional cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale, la care Republica
Moldova este parte, care garantează libertatea religiei. Instanţa a mai notat
că reprezentantul Guvernului a confirmat că statutul reclamantului este în
conformitate cu legislaţia naţională şi, în consecinţă, a obligat Guvernul să
recunoască Mitropolia Basarabiei, prin aprobarea statutului acesteia.
25. Guvernul a atacat cu recurs această hotărâre pe motiv că instanţele de
judecată nu sunt competente să examineze astfel de cauze.
26. Prin decizia sa din 9 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a
casat hotărârea din 19 august 1997 şi a respins cererea reclamanţilor ca fiind
nefondată şi tardivă.
Curtea Supremă de Justiţie a notat că, conform articolului 238 al Codului
de procedură civilă, cererea de chemare în judecată împotriva unei hotărâri a
Guvernului, care lezează drepturile persoanei, poate fi depusă în termen de
o lună de la înştiinţarea despre refuzul de a anula decizia sau, în cazul lipsei
unui răspuns din partea Guvernului, după expirarea termenului de o lună de
la depunerea cererii. Curtea Supremă de Justiţie a constatat că cererea
reclamanţilor a fost adresată Guvernului la 4 martie 1997, iar recursul lor a
fost depus la 4 iunie 1997. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie a
calificat acţiunea în justiţie a reclamanţilor ca fiind înaintată tardiv.
Instanţa a subliniat că refuzul Guvernului de a accepta cererea
reclamanţilor nu aduce atingere libertăţii lor de religie, aşa precum o
garantează tratatele internaţionale şi, în special, articolul 9 al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului deoarece persoanele interesate sunt creştini
ortodocşi şi pot să-şi manifeste convingerile lor religioase în cadrul
Mitropoliei Moldovei, recunoscută prin hotărârea Guvernului din 7
februarie 1993.
Potrivit deciziei Curţii Supreme de Justiţie, nu era vorba decât despre un
conflict cu caracter administrativ din interiorul unei singure biserici, care
putea fi soluţionat doar de către Mitropolia Moldovei, iar orice amestec al
statului în acest domeniu putea să agraveze conflictul. Curtea Supremă de
Justiţie a conchis că refuzul statului de a interveni în conflict corespunde
prevederilor articolului 9 § 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În fine, instanţa a relevat că reclamanţii au posibilitatea să-şi manifeste
liber convingerile lor religioase, că dispun în acest scop de biserici şi nu
au prezentat probe că ei sunt împiedicaţi să-şi exercite religia.
27. La 15 martie 1999, reclamanţii au adresat Guvernului o altă cerere
de recunoaştere.
28. În scrisoarea sa din 20 iulie 1999, Primul-ministru al Republicii

Moldova a respins cererea reclamanţilor. El şi-a argumentat refuzul prin
faptul că Mitropolia Basarabiei nu reprezintă un cult în sensul legii, ci este
un grup schismatic al Mitropoliei Moldovei.
El a informat reclamanţii că Guvernul nu va admite cererea până
când negocierile purtate de către Patriarhiile rusă şi română nu vor duce la
găsirea unei soluţii religioase pentru acest conflict.
29. La 10 ianuarie 2000, reclamanţii au adresat Guvernului o nouă
cerere de recunoaştere. Curţii nu i-a fost comunicat rezultatul examinării
acestei cereri.
3. Recunoaşterea altor culte

30. De la adoptarea Legii despre culte, Guvernul a recunoscut mai multe
culte, câteva dintre acestea fiind enumerate mai jos.
La 7 februarie 1993, Guvernul a aprobat statutele Bisericii Mitropoliei
Moldovei, afiliată Patriarhiei de la Moscova. La 28 august 1995, Guvernul a
recunoscut o altă biserică creştin-ortodoxă Eparhia Ortodoxă Rusă de rit
vechi din Moldova, a cărei sediu central se află la Moscova.
La 22 iulie 1993, Guvernul a recunoscut „Biserica adventiştilor de ziua a
şaptea”, iar la 19 iulie 1994, el a recunoscut „Biserica adventiştilor de ziua a
şaptea - Mişcarea de reformare”.
La 9 iunie 1994, Guvernul a aprobat statutul şi a recunoscut „Federaţia
comunităţilor evreieşti (religioase)”, în timp ce la 1 septembrie 1997, a fost
aprobat statutul „Uniunii comunităţilor evreieşti mesianice”.
4. Reacţia diferitelor autorităţi naţionale

31. Din momentul creării sale, Mitropolia Basarabiei s-a adresat, în mod
sistematic, autorităţilor Republicii Moldova, pentru a explica motivele
creării sale şi pentru a cere sprijinul acestora în dobândirea recunoaşterii
sale oficiale.
32. Guvernul, la rândul său, a cerut mai multor ministere avizul lor cu
privire la recunoaşterea acestei biserici.
La 16 octombrie 1992, Ministerul Culturii şi Cultelor a adresat
Guvernului un aviz în care îşi exprima opinia în favoarea recunoaşterii
Mitropoliei Basarabiei.
La 14 noiembrie 1992, Ministerul Finanţelor a comunicat Guvernului că
nu are vreo obiecţie cu privire la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.
La 8 februarie 1993, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a adresat
Guvernului un aviz favorabil recunoaşterii bisericii reclamante.
În scrisoarea sa din 8 februarie 1993, Ministerul Învăţământului a
subliniat necesitatea recunoaşterii rapide a Mitropoliei Basarabiei pentru a
evita orice discriminare a credincioşilor ei, notând că statutul Mitropoliei
Basarabiei trebuie îmbunătăţit, fiind necesar să se prevadă, de exemplu, că
învăţământul dogmatic şi controlul procesului de învăţământ din instituţiile

care pregătesc clericii trebuie să fie asigurate atât de biserică cât şi de
Ministerul Învăţământului.
La 15 februarie 1993, Departamentul Privatizării a transmis Guvernului
un aviz în favoarea recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei, propunând, de
asemenea, introducerea unor modificări în statutul acesteia.
33. La 11 martie 1993, ca răspuns la o scrisoare a Episcopului din Bălţi,
locţiitor al Mitropolitului Basarabiei, Comisia pentru Cultură şi Culte a
Parlamentului Republicii Moldova a declarat că amânarea înregistrării
Mitropoliei Basarabiei determină o agravare a situaţiei sociale şi politice în
Republica Moldova şi că acţiunile şi statutul acestei biserici sunt conforme
legilor Republicii Moldova. Drept urmare, Comisia a cerut Guvernului să
recunoască biserica reclamantă.
34. Într-o notă informativă din 21 noiembrie 1994, Serviciul de stat
pentru problemele cultelor de pe lângă Guvern rezuma situaţia astfel:
„(…) De aproape doi ani, un grup ecleziastic, cunoscut sub numele de Mitropolia
Basarabiei, îşi desfăşoară, în mod ilegal, activitatea pe teritoriul Republicii Moldova.
În pofida eforturilor noastre susţinute pentru a pune capăt activităţii acesteia
(întrevederi cu membrii aşa-zisei mitropolii, preoţii G.E, I.E. …, cu reprezentanţii
puterii de stat şi cu credincioşii din localităţile în care activează adepţii acestei
biserici, cu G.G., ministru, N.A., Vicepreşedinte al Parlamentului; toate organele
administraţiei naţionale şi locale au fost informate despre caracterul ilegal al grupului
etc.), nu s-a putut obţine nici un rezultat pozitiv.
În afară de aceasta, cu toate că preoţilor şi adepţilor mitropoliei în cauză le-a fost
interzis să participe la slujbe, din cauza nerespectării regulilor canonice, ei au
continuat, totuşi, să-şi desfăşoare activitatea ilegală în biserici, fiind, de asemenea,
invitaţi să oficieze slujbe în cadrul unor activităţi publice organizate, de exemplu, de
către Ministerele Apărării şi Sănătăţii. Conducerea Băncii Naţionale şi a
Departamentului Vamal nu a reacţionat la cererea noastră de a lichida conturile
bancare ale preoţilor şi de a-i supune unui control strict în timpul numeroaselor lor
treceri ale frontierei (…).
Activitatea aşa-zisei mitropolii nu se reduce doar la atragerea de noi adepţi şi la
propagarea ideilor Bisericii române. Ea mai dispune şi de toate mijloacele necesare
pentru funcţionarea unei biserici, desemnează preoţi, inclusiv cetăţeni ai altor state
(…), pregăteşte cadre ecleziastice, construieşte biserici şi multe, multe altele.
De menţionat că activitatea (mai mult politică decât religioasă) acestui grup este
susţinută atât de forţe din interiorul ţării (de către anumiţi primari şi satele conduse de
ei, de către reprezentanţi ai opoziţiei şi chiar anumiţi deputaţi), cât şi din exterior (prin
Hotărârea sa nr. 612 din 12 noiembrie 1993, Guvernul României a alocat 399,4
milioane lei pentru finanţarea activităţii acesteia (…).
Activitatea acestei formaţiuni provoacă tensiuni religioase şi socio-politice în
Republica Moldova, având repercusiuni imprevizibile (…).
Serviciul de stat pentru problemele cultelor constată:
(a) pe teritoriul Republicii Moldova nu există o unitate administrativă teritorială
numită Basarabia, pentru ca să poată fi creat un grup religios cu denumirea de
Mitropolia Basarabiei. Crearea unui asemenea grup şi recunoaşterea statutului
acestuia ar constitui un act antistatal, nelegitim, de nerecunoaştere a statului suveran şi

independent care este Republica Moldova;
(b) Mitropolia Basarabiei a fost creată în locul fostei Eparhii a Basarabiei, fondată în
anul 1925 şi recunoscută prin Decretul Regelui României nr. 1942 din 4 mai 1925.
Recunoaşterea juridică a valabilităţii acestor acte ar însemna recunoaşterea efectelor
lor actuale pe teritoriul Republicii Moldova;
(c) toate parohiile ortodoxe existente pe teritoriul Republicii Moldova au fost
înregistrate ca părţi componente ale Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia
Moldovei), al cărei statut a fost aprobat de către Guvern prin Hotărârea nr. 719 din 17
noiembrie 1993.
În concluzie:
1. Dacă nimic nu va fi întreprins pentru încetarea activităţii aşa-numitei Mitropolii a
Basarabiei, consecinţa va fi destabilizarea nu doar a Bisericii Ortodoxe, dar şi a
societăţii moldoveneşti în general.
2. Recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei (de stil vechi) şi aprobarea statutului
acesteia de către Guvern vor duce automat la dispariţia Mitropoliei Moldovei”.
35. La 20 februarie 1996, în urma unei interpelări a reclamantului Vlad
Cubreacov, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, un Viceprim-
ministru a adresat Preşedintelui Parlamentului o scrisoare, în care se
explicau motivele refuzului Guvernului de a recunoaşte Mitropolia
Basarabiei. El a subliniat că biserica reclamantă nu reprezintă un cult în
sensul legii, ci este un grup schismatic al Mitropoliei Moldovei, şi că orice
amestec al statului în soluţionarea acestui conflict ar contravine Constituţiei
Republicii Moldova. Viceprim-ministrul a reamintit că partidul politic din
care face parte dl Cubreacov a criticat, în mod public, decizia din 9
decembrie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, că acest reclamant a criticat,
de asemenea, Guvernul pentru refuzul său de a recunoaşte această
„mitropolie fantomă”, şi că persoana în cauză continuă să susţină această
biserică prin toate mijloacele posibile de presiune, şi anume, prin declaraţii
în mass-media şi prin sesizarea autorităţilor naţionale şi a organismelor
internaţionale. În concluzie se afirmă că „dezbaterile aprinse” în privinţa
acestui grup religios au un caracter pur politic.
36. La 29 iunie 1998, Serviciul de stat pentru problemele cultelor a
expediat Viceprim-ministrului avizul său cu privire la chestiunea
recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei.
Subliniind îndeosebi, că din anul 1940, în Republica Moldova nu mai
există vreo unitate administrativă teritorială numită „Basarabia”, iar biserica
ortodoxă a fost recunoscută la 17 noiembrie 1993 cu denumirea de
Mitropolia Moldovei, Mitropolia Basarabiei fiind o „parte schismatică” a
acesteia din urmă. Serviciul de stat respectiv a declarat că recunoaşterea
bisericii reclamante reprezintă un amestec al statului în problemele
Mitropoliei Moldovei, care ar duce la agravarea situaţiei „nesănătoase” în
care s-a pomenit aceasta din urmă. În ceea ce priveşte statutul bisericii
reclamante, Serviciul de stat a afirmat că acesta nu poate fi aprobat deoarece

nu constituie decât o „copie a statutului bisericii ortodoxe a unei alte ţări”.
37. La 22 iunie 1998, Ministerul Justiţiei a informat Guvernul că, în
opinia sa, statutul bisericii reclamante nu contravine legislaţiei Republicii
Moldova.
38. În scrisorile din 25 iunie şi 6 iulie 1998, Ministerele Muncii şi
Protecţiei Sociale şi, respectiv, al Finanţelor au comunicat încă o dată
Guvernului că nu au nici o obiecţie în privinţa recunoaşterii Mitropoliei
Basarabiei.
39. La 7 iulie 1998, Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei a informat Guvernul
că susţine recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.
40. La 15 septembrie 1998, Comisia pentru drepturile omului, culte şi
minorităţi naţionale a Parlamentului Republicii Moldova a expediat
Guvernului, pentru informare, o copie a raportului Ministerului Justiţiei al
Federaţiei Ruse, din care reieşea că în această ţară existau, la data de 1
ianuarie 1998, cel puţin patru biserici ortodoxe, unele dintre care îşi aveau
sediul central în străinătate. Comisia şi-a exprimat speranţa că raportul sus
menţionat ar putea să ajute Guvernul moldovenesc la soluţionarea unor
probleme similare, în particular, în ceea ce priveşte cererea de recunoaştere
depusă de Mitropolia Basarabiei.
41. La 10 ianuarie 2000, adjunctul procurorului general al Republicii
Moldova a adresat o scrisoare reclamantului Vlad Cubreacov, în care el a
exprimat opinia că refuzul Guvernului de a răspunde la cererea de
recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei era contrar libertăţii de religie şi
articolelor 6, 11 şi 13 ale Convenţiei.
42. La 26 septembrie 2001, Guvernul a aprobat versiunea modificată a
articolului 1 al statutului Mitropoliei Moldovei, care stipulează:
„Biserica Ortodoxă a Moldovei (Mitropolia Moldovei) este o biserică independentă
şi este succesoarea în drept a (…) Bisericii Mitropoliei Basarabiei. Biserica Ortodoxă
a Moldovei îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul statului Republica Moldova în
conformitate cu legislaţia în vigoare, cu respectarea canoanelor şi preceptelor Sfinţilor
Apostoli, ale Sfinţilor părinţi şi ale sinoadelor ecumenice, precum şi a hotărârilor
Bisericii Apostolice Unice Mondiale”.
43. La 21 septembrie 2001, în scrisoarea adresată Curţii, Preşedintele
Republicii Moldova şi-a exprimat îngrijorarea referitor la posibilitatea de
recunoaştere a bisericii reclamante. În opinia sa, întrebarea dată putea fi
rezolvată doar în cadrul negocierilor dintre Patriarhiile rusă şi română, pe
când intervenţia autorităţilor statului în acest conflict ar fi dus la încălcarea
legilor Republicii Moldova. În afară de aceasta, o recunoaştere eventuală a
acestei biserici de către autorităţi ar avea consecinţe imprevizibile pentru
societatea moldovenească.
5. Reacţii internaţionale
44. În avizul nr. 188 (1995) adresat Comitetului de Miniştri cu privire la

admiterea în Consiliul Europei, Adunarea Parlamentară a acestei organizaţii
a luat cunoştinţă de voinţa Republicii Moldova de a-şi respecta
angajamentele asumate odată cu depunerea cererii de aderare la Consiliul
Europei, la 20 aprilie 1993.
Printre aceste angajamente, reafirmate înainte de adoptarea avizului sus
menţionat, figura şi acela de a asigura „libertatea totală de religie pentru toţi
cetăţenii, fără nici o discriminare, şi de a asigura soluţionarea pe cale
paşnică a conflictului dintre Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei”.
45. În raportul său anual din 1997, Federaţia Internaţională a Drepturilor
Omului (Helsinki) a criticat refuzul Guvernului moldovenesc de a
recunoaşte Mitropolia Basarabiei. În raport se indică că acest refuz a avut
drept rezultat transferarea multor biserici în proprietatea Mitropoliei
Moldovei şi se face trimitere la învinuirile, conform cărora membrii clerului
bisericii reclamante au fost supuşi violenţei fizice, fără ca autorităţile să
asigure apărarea acestora.
46. În raportul din anul 1998, federaţia sus-menţionată a criticat Legea
despre culte, în special articolul 4 al acestei legi, conform căruia adepţilor
religiilor nerecunoscute printr-o decizie a Guvernului nu le este asigurată
protecţia libertăţii de religie. Federaţia a subliniat că acest articol este un
instrument discriminatoriu, care permite Guvernului moldovenesc să
împiedice eforturile adepţilor Mitropoliei Basarabiei să reclame în justiţie
restituirea bisericilor care le-au aparţinut. În afară de aceasta, raportul face
referire la actele de violenţă şi de vandalism la care sunt supuşi biserica
reclamantă şi membrii ei.
B. Pretinsele incidente care au afectat Mitropolia Basarabiei şi

membrii acesteia
47. Reclamanţii fac referire la un anumit număr de incidente în timpul

cărora membrii clerului sau adepţii bisericii reclamante au fost intimidaţi
sau împiedicaţi să-şi manifeste convingerile lor.
48. Guvernul nu a contestat că aceste incidente au avut loc.
I. Incidentele de la Gârbova (Ocniţa)

49. În 1994, adunarea creştinilor din satul Gârbova (Ocniţa) a hotărât să
adere la Mitropolia Basarabiei. În consecinţă, Mitropolitul Basarabiei l-a
numit pe T.B. paroh în acest sat.
50. La 7 ianuarie 1994, când T.B. se îndrepta spre biserică pentru a
oficia slujba de Crăciun, primarul satului, T.G., i-a interzis să intre în
biserică, iar atunci când locuitorii satului au ieşit să protesteze, primarul a
încuiat uşa bisericii şi, fără nici o explicaţie, l-a somat pe T.B. să părăsească
satul în 24 de ore.
51. La 9 ianuarie 1994, primarul a chemat creştinii din sat la o altă

adunare. La această adunare, primarul a informat sătenii că T.B. a fost
demis din funcţia de paroh, pentru că aparţinea Mitropoliei Basarabiei, şi
le-a prezentat noul paroh, pe N., de la Mitropolia Moldovei. Adunarea a
respins propunerea primarului.
52. La 11 ianuarie 1994, creştinii din sat au fost din nou convocaţi la o
adunare de către primar. De această dată, el a prezentat sătenilor un alt
paroh de la Mitropolia Moldovei, pe A., care n-a fost nici el acceptat de
adunare, cei prezenţi exprimându-şi preferinţa pentru T.B.
53. În aceste circumstanţe, S.M., preşedintele Consiliului parohial, a fost
convocat de către primar şi preşedintele asociaţiei agricole, care i-au cerut
să convingă sătenii să accepte destituirea lui T.B. Preşedintele consiliului
parohial a refuzat să facă acest lucru.
54. La 13 ianuarie 1994, pe când se îndrepta spre biserică, S.M. a fost
oprit din drum. El a fost imobilizat de către cinci poliţişti, aruncat în maşina
de poliţie şi dus mai întâi la primărie, unde a fost bătut cu cruzime. Apoi el a
fost dus la comisariatul de poliţie din Ocniţa, unde a fost învinuit de
atitudinea sa favorabilă faţă de Mitropolia Basarabiei, fără să i se aducă la
cunoştinţă motivele reţinerii. El a fost eliberat peste trei zile.
55. În urma acestor incidente, T.B. a părăsit parohia.
2. Parohia Sfântul Nicolae din Făleşti

56. Într-o scrisoare din 20 mai 1994, vicepreşedintele Consiliului raional
Făleşti l-a informat pe G.E., parohul bisericii Sfântul Nicolae din Făleşti, că
datorită apartenenţei sale la Mitropolia Basarabiei, nu poate oficia slujba de
Paşti la 9 mai 1994, în vechiul cimitir al oraşului, deoarece aceasta
constituie o activitate contrară Legii despre culte, fiindcă Mitropolia
Basarabiei este ilegală. Din acelaşi motiv, lui i-a fost interzisă pe viitor
oficializarea serviciilor divine atât în biserică, cât şi în aer liber. Cât priveşte
decizia lui G.E. de a invita preoţi din România pentru slujba din 22 mai
1994, vicepreşedintele Consiliului raional l-a avertizat să nu dea curs
deciziei sale deoarece nu a obţinut, în prealabil, permisiunea autorităţilor,
aşa precum prevede articolul 22 al Legii despre culte.
57. În luna noiembrie a anului 1994, lui G.E. i-a fost aplicată o amendă
în mărime de 90 lei pentru că oficia în calitate de preot al unei biserici
nerecunoscute, Mitropolia Basarabiei. Instanţa de judecată a menţinut
sancţiunea, însă a redus mărimea amenzii la 54 de lei, din motivul că G.E.
nu deţinea funcţii de răspundere în cadrul Mitropoliei Basarabiei.
58. La 27 octombrie 1996, înainte de începerea slujbei în biserica
parohială, un grup de persoane condus de un preot de la Mitropolia
Moldovei l-au bătut pe G.E. până la sânge şi i-au cerut să adere la
Mitropolia Moldovei. Ei s-au năpustit şi asupra preotesei, rupându-i hainele.
59. G.E. a reuşit să se ascundă în interiorul bisericii, unde se ţinea slujba,
dar agresorii l-au urmărit şi în interior, dezlănţuind o ceartă cu credincioşii
prezenţi în biserică. Un ofiţer de poliţie sosit la faţa locului a reuşit să

convingă agresorii să părăsească biserica.
60. La 15 noiembrie 1996, adunarea parohială a publicat o declaraţie, în
care îşi exprima indignarea faţă de actele de violenţă şi de intimidare la care
au fost supuşi membrii Mitropoliei Basarabiei şi a cerut autorităţilor să nu
mai admită asemenea acţiuni şi să recunoască oficial această mitropolie.
61. La 6 iunie 1998, reclamantul Petru Păduraru, Mitropolitul
Basarabiei, a primit două telegrame anonime prin care era ameninţat să nu
meargă la Făleşti. El n-a depus nici o plângere privind acest incident.
3. Biserica Sfântului Alexandru, parohia Călăraşi

62. La 11 iulie 1994, un alt reclamant, Ioan Eşanu, parohul acestei
bisericii, a fost chemat de către preşedintele Consiliului raional Călăraşi
pentru a discuta despre Mitropolia Basarabiei.
La această adunare au mai participat primarul oraşului Călăraşi,
secretarul Consiliului raional şi epitropul. Preşedintele Consiliului raional l-
a acuzat pe reclamant că este membru al Mitropoliei Basarabiei şi, astfel,
face propagandă în favoarea unirii cu România. Apoi, el i-a acordat o
săptămână, timp în care să prezinte certificatul care ar confirma
recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei sau să părăsească parohia.
4. Parohia Cania (Cantemir)

63. Într-o scrisoare din 24 noiembrie 1994, adresată Mitropolitului
Basarabiei, V.B., cetăţean român şi paroh de Cania, a atras atenţia asupra
faptului că este supus unor presiuni puternice din partea autorităţilor
raionale din Cantemir, care îi reproşau că este membru al bisericii
reclamante.
64. La 16 ianuarie 1995, V.B. a fost chemat la comisariatul de poliţie
Cantemir, unde i-a fost adusă la cunoştinţă o decizie a Guvernului, prin care
i s-au anulat permisul de şedere şi permisul de muncă. V.B. a fost somat să
părăsească teritoriul Republicii Moldova în 72 ore şi să înapoieze
autorităţilor competente permisele sus-menţionate.
5. Incidente care au avut loc la Chişinău

65. La 5 aprilie 1995, Vasile Petrache, parohul bisericii Sfântul Nicolae,
biserică afiliată Mitropoliei Basarabiei, l-a informat pe Mitropolitul
Basarabiei că în timpul unor incidente nocturne din 27-28 martie şi 3-4
aprilie 1995 au fost sparte geamurile bisericii.
66. Un atac similar a avut loc în noaptea de 13-14 mai 1995. Vasile
Petrache a depus de fiecare dată plângeri, cerând poliţiei să intervină pentru
a preveni producerea unor noi atacuri în viitor.
67. În noaptea de 3-4 septembrie 1996, persoane necunoscute au aruncat
o grenadă în casa Mitropolitului Basarabiei, cauzând daune materiale. În
urma acestui atac, reclamantul a depus o plângere la comisariatul de poliţie

Chişinău.
68. În toamna anului 1999, după decesul unuia din reclamanţi, Vasile
Petrache, Mitropolitul Basarabiei l-a numit pe Petru Buburuz, un alt
reclamant, în calitate de paroh al Bisericii Sfântul Nicolae.
După această numire, biserica Sfântul Nicolae a fost ocupată de către
reprezentanţi ai Mitropoliei Moldovei, care încuiaseră biserica şi
împiedicaseră credincioşii bisericii reclamante să intre în biserică. Aceştia
au mai pus stăpânire şi pe documentele şi ştampila parohiei.
69. La 8 decembrie 1999, poliţia a întocmit un proces-verbal de tragere
la răspundere administrativă a reclamantului Petru Buburuz, pe motiv că el
organizase, la 28 noiembrie 1999, o întrunire publică în faţa bisericii Sfântul
Nicolae, fără a obţine, în prealabil, autorizaţie pentru organizarea întrunirii
publice.
70. La 28 ianuarie 2000, judecătorul S. al Judecătoriei sectorului
Buiucani a clasat dosarul pe motiv că reclamantul nu organizase o adunare,
dar, în calitatea sa de preot, el a oficiat o slujbă la rugămintea a aproximativ
o sută de credincioşi care erau prezenţi. De asemenea, instanţa de judecată a
constatat că liturghia a avut loc anume în acel loc deoarece uşa bisericii era
încuiată.
6. Incidentul din sectorul Buiucani (Chişinău)

71. În noaptea de 3-4 septembrie 1996, în casa lui P.G., cleric care
aparţine de biserica reclamantă, a fost aruncată o grenadă, iar la 28
septembrie 1996, P.G. a fost ameninţat de către şase necunoscuţi. P.G. a
depus imediat o plângere penală.
72. Într-o scrisoare din 22 noiembrie 1996 adresată Preşedintelui
Republicii Moldova, ministrul Afacerilor Interne şi-a exprimat regretul cu
privire la perioada de timp îndelungată în care se desfăşura ancheta în
privinţa acestui accident şi l-a informat că persoanele responsabile de
efectuarea anchetei au fost sancţionate disciplinar pentru această încălcare.
7. Parohia din satul Octombrie (Sângerei)

73. În raportul său din 22 iunie 1998 adresat Mitropolitului Basarabiei,
epitropul bisericii din sat s-a plâns de acţiunile preotului M. de la Mitropolia
Moldovei, care, cu sprijinul primarului oraşului Bălţi, a încercat să-1
înlăture de la slujbă pe preotul P.B., membru al Mitropoliei Basarabiei, şi să
obţină închiderea bisericii din sat.
Nici o plângere n-a fost depusă în privinţa acestui incident.
8. Incidentele de la Cucioaia (Ghiliceni)

74. Potrivit reclamantului, la 23 august 1998, un ofiţer de poliţie,
căpitanul R., a declarat că acţionând la ordinul superiorului său, locotenent-
colonelul B.D., a sigilat uşa bisericii din Cucioaia (Ghiliceni) şi i-a interzis
lui V.R., preot care oficia, în mod sistematic, slujbele în această biserică şi
care aparţinea Mitropoliei Basarabiei, să intre în lăcaş şi să continue slujba.
În baza plângerii sătenilor, unul din reclamanţi, Vlad Cubreacov, a adresat,
la 26 august 1998, o scrisoare Primului-ministru, cerându-i o explicaţie
pentru aceste acţiuni.
Incidentul a fost, de asemenea, descris şi în ziarul „Flux” din 26 august
1998.
Guvernul a cerut Ministerului de Interne să intenteze o anchetă în
privinţa incidentului descris în scrisoare. În cadrul anchetei, s-a constatat că
persoana care a sechestrat uşa bisericii nu era poliţist, ci un membru al
Mitropoliei Moldovei, arhidiaconul D.S..
9. Parohia din Bădicul Moldovenesc (Cahul)

75. La 11 aprilie 1998, aproape de miezul nopţii, parohul bisericii a fost
trezit de nişte persoane necunoscute care încercau să forţeze uşa casei
parohiale. Parohul a fost ameninţat cu moartea, dacă nu va renunţa la
crearea unei noi parohii la Cahul.
76. La 13 aprilie 1998, el a fost ameninţat cu moartea de către preotul
I.G., membru al Mitropoliei Moldovei. În aceeaşi zi, el s-a plâns la poliţie.
10. Parohia din Mărinici (Nisporeni)

77. După ce a părăsit Mitropolia Moldovei şi s-a alăturat Mitropoliei
Basarabiei, în iulie 1997, parohul acestei biserici şi
familia sa au fost ameninţaţi, de mai multe ori, de către mai mulţi preoţi de
la Mitropolia Moldovei. Geamurile casei sale au fost sparte, iar la 2
februarie 1998, el a fost atacat în stradă şi bătut de către persoane
necunoscute, care i-au spus să nu se mai amestece în „lucrurile acestea”.
78. Parohul a fost consultat de un medic legist, care i-a eliberat un
certificat care atesta leziunile corporale. După aceste incidente, parohul a
depus o plângere penală la comisariatul de poliţie din sectorul Ciocana.
79. Ziarele din Republica Moldova au relatat cu regularitate incidentele,
descrise ca acte de intimidare a clerului şi a credincioşilor adepţi ai
Mitropoliei Basarabiei.
11. Incidentul de la Floreni

80. La 6 decembrie 1998, V.J., preot al Mitropoliei Moldovei, şi alte
persoane care îl însoţeau au stricat uşa bisericii din sat şi au ocupat-o. Când
preotul bisericii reclamante V.S. s-a prezentat la biserică pentru a oficia
serviciul duminical, accesul în biserică i-a fost interzis. Situaţia s-a rezolvat
doar când sătenii, adepţi ai bisericii reclamante, au sosit la biserică.
12. Incidentul de la Leova

81. La 2 februarie 2001, în raportul adresat Mitropoliei Basarabiei,

preotul N.A., de la parohia Leova, a declarat că Biserica din Leova a fost
obiectul unor acte de vandalism şi că el însuşi, precum şi alţi credincioşi au
fost ţinta unor acte de intimidare publică şi a ameninţărilor cu moartea din
partea lui G.C., preot al Mitropoliei Moldovei. Acţiunile de acest fel s-au
repetat, însă administraţia locală nu a oferit nici o protecţie credincioşilor,
membri ai bisericii reclamante.
C. Incidente referitoare la patrimoniul Mitropoliei Basarabiei
1. Incidentul de la Floreni
82. Credincioşii din satul Floreni au aderat la Mitropolia Basarabiei la 12
martie 1996 şi au constituit o comunitate locală a acestei biserici la 24
martie 1996. Ei au mai construit şi un paraclis unde putea avea loc oficierea
liturghiilor.
83. La 29 decembrie 1997, Guvernul Republicii Moldova a adoptat
Hotărârea nr.1203 potrivit căreia Mitropoliei Moldovei i s-a atribuit cu drept
de folosire terenul pe care era deja construit paraclisul Mitropoliei
Basarabiei. Această hotărâre a fost confirmată şi prin decizia Primăriei din
Floreni din 9 martie 1998.
84. La cererea bisericii reclamante de a i se acorda dreptul de folosire a
terenului respectiv, ţinând cont de faptul că paraclisul său era situat pe el,
Agenţia Naţională de Cadastru a răspuns enoriaşilor parohiei din Floreni că
„administraţia publică locală nu poate să adopte o astfel de decizie deoarece
Mitropolia Basarabiei nu are personalitate juridică recunoscută în Republica
Moldova”.
2. Incidentul cu privire la o donaţie umanitară din partea asociaţiei

americane Jesus Christ of Latter-Day Saints
85. La 17 februarie 2000, Mitropolitul Basarabiei a cerut comisiei
Guvernamentale pentru ajutor umanitar autorizarea de intrare pe teritoriul
Republicii Moldova a unor bunuri în valoare de 9000 dolari americani,
provenite din Statele Unite ale Americii şi calificarea acestor bunuri ca
ajutor umanitar. Această cerere a fost refuzată la 25 februarie 2000.
86. La 25 februarie 2000, reclamantul Vlad Cubreacov a cerut comisiei
respective să-i comunice motivele refuzului. El a specificat că donaţia,
trimisă de către asociaţia „Jesus Christ of Latter-Day Saints”, consta în
îmbrăcăminte folosită şi a primit din partea autorităţilor ucrainene
autorizaţia de tranzit fiind considerată donaţie umanitară. Însă, începând cu
18 februarie 2000, aceste bunuri au fost blocate în vama moldovenească, iar
pentru aceasta destinatarul bunurilor era obligat să plătească câte 150 dolari
americani pentru fiecare zi de depozitare. Reclamantul a reiterat cererea de
intrare a acestor bunuri pe teritoriul Republicii Moldova ca donaţie

umanitară.
87. La 28 februarie 2000, Viceprim-ministrul Republicii Moldova a
autorizat intrarea pe teritoriul Republicii Moldova a acestei donaţii
umanitare.
D. Chestiuni cu privire la drepturile personale ale clericilor bisericii

reclamante
88. Vasile Petrache, preot al Mitropoliei Basarabiei, i-a fost refuzat

dreptul la pensie pe motiv că nu ar fi fost deservent al unui cult recunoscut.
A. Constituţia din 29 iulie 1994
89. Articolul 31 al Constituţiei Republicii Moldova cu privire la

libertatea conştiinţei prevede:
„(1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de
toleranţă şi de respect reciproc.
(2) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în
condiţiile legii.
(3) În relaţiile dintre cultele religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire.
(4) Cultele religioase sunt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul
acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în
penitenciare, în aziluri şi în orfelinate”.
B. Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992 despre culte
90. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 979-XII din 24 martie 1992
despre culte, publicată în Monitorul Oficial nr. 3/70 din 1992, prevăd
următoarele:
Articolul 1. Libertatea conştiinţei
„Statul garantează libertatea conştiinţei şi libertatea religiei pe teritoriul Republicii

Moldova. Orice persoană are dreptul de a manifesta credinţa în mod liber, individual
sau colectiv, în public sau în particular, cu condiţia că această exercitare să nu
contravină Constituţiei, prezentei legi sau legislaţiei în vigoare”.
Articolul 4. Intoleranţa confesională

„Intoleranţa confesională, manifestată prin acte care stânjenesc liberul exerciţiu al

unui cult recunoscut de stat, constituie o infracţiune şi se pedepseşte conform
legislaţiei”.
Articolul 9. Libertatea organizării şi funcţionării cultelor
„Cultele sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi

ritualurile lor nu contravin Constituţiei, prezentei legi şi legislaţiei în vigoare.
În cazuri contrare cultele nu se vor putea bucura de recunoaşterea statului”.
Articolul 14. Recunoaşterea cultelor
„Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele trebuie să fie recunoscute

prin decizie guvernamentală.
În cazul nerespectării condiţiilor articolului 9 alineatul întâi din prezenta lege,
recunoaşterea va putea fi retrasă în acelaşi mod”.
Articolul 15. Aprobarea statutului
„În vederea recunoaşterii, fiecare cult prezintă Guvernului spre examinare şi

aprobare statutul (regulamentul) său de organizare şi funcţionare, cuprinzând
informaţii asupra sistemului de organizare şi administrare, însoţit de principiile
fundamentale de credinţă.”
Articolul 21. Asociaţii şi fundaţii
„Asociaţiile şi fundaţiile care urmăresc în total sau în parte scopuri religioase, în ce

priveşte caracterul lor religios, se bucură de drepturile şi sunt supuse obligaţiilor ce
decurg din legislaţia privind cultele”.
Articolul 22. Deservenţii, invitare-delegare
„Şefii cultelor de rang republican şi ierarhic, aleşi conform statutului

(regulamentului) cultului respectiv, precum şi întregul personal din serviciul cultelor
trebuie să fie cetăţeni ai Republicii Moldova.
Angajarea cetăţenilor străini pentru activităţi religioase, precum şi delegarea în
străinătate în acelaşi scop a cetăţenilor Republicii Moldova se va face în fiecare caz
aparte cu acordul autorităţilor de stat”.
Articolul 24. Personalitate juridică
„Cultele recunoscute de stat sunt persoane juridice (...)”.
Articolul 35. Tipăriturile şi obiectele de cult
„Cultele recunoscute de stat şi înregistrate conform prezentei legi au dreptul

exclusiv:
a) să producă şi să comercializeze obiectele de cult specifice cultului respectiv;
b) să fondeze organe de presă pentru credincioşi, să editeze şi să comercializeze
cărţi de cult, teologice sau cu conţinut bisericesc, necesare practicării cultului;
c) să stabilească plăţi pentru pelerinaj şi activităţi turistice la lăcaşele de cult;

d) să organizeze, pe teritoriul ţării şi în străinătate, expoziţii de obiecte de cult,
inclusiv expoziţii cu vânzare.
(...)
În prezentul articol, obiecte de cult se consideră: vasele liturgice, icoanele metalice
şi cele litografice, crucile, crucifixele, mobilierul bisericesc, cruciuliţele şi
medalioanele cu imagini religioase specifice cultului respectiv, obiectele de colportaj
religioase şi altele asemenea. Obiectelor de cult se asimilează şi calendarele
religioase, ilustratele, pliantele, albumele de artă bisericească, filmele, etichetele cu
imaginea lăcaşurilor de cult sau a obiectelor de artă bisericească, cu excepţia celor
care fac parte din patrimoniul cultural naţional, produsele necesare activităţii de cult,
cum ar fi: tămâia şi lumânările, inclusiv cele decorative pentru nunţi şi botezuri,
stofele şi broderiile specifice folosite la confecţionarea veşmintelor de cult şi altor
obiecte necesare practicării cultului respectiv”.
Articolul 44. Angajarea deservenţilor şi salariaţilor cultelor
„Părţile componente ale cultelor, instituţiile şi întreprinderile înfiinţate de ele pot

angaja lucrători în conformitate cu legislaţia muncii”.
Articolul 45. Contractul
„Angajarea deservenţilor şi salariaţilor cultelor se efectuează în baza unui contract

scris (...)”.
Articolul 46. Statutul juridic
„Deservenţii şi salariaţii cultelor, ai instituţiilor şi întreprinderilor înfiinţate de ele au

statut juridic identic cu angajaţii organizaţiilor, instituţiilor şi întreprinderilor obşteşti
asupra lor extinzându-se legislaţia muncii”.
Articolul 48. Pensiile de stat
„Deservenţilor şi salariaţilor cultelor, indiferent de pensiile stabilite de culte, li se

stabilesc pensii de stat pe baze generale, în conformitate cu Legea cu privire la
asigurarea cu pensii de stat în Republica Moldova”.
C. Codul de procedură civilă
91. Articolul 28/2 modificat prin Legea nr. 942-XIII din 18 iulie 1996
stabileşte următoarea competenţă a Curţii de Apel:
„Curtea de Apel judecă în primă instanţă plângerile împotriva actelor organelor
administraţiei publice centrale şi ale persoanelor cu funcţii de răspundere ale acestora,
săvârşite cu încălcarea legii sau cu depăşirea împuternicirilor şi care lezează drepturile
cetăţenilor”.
92. Articolul 37 cu privire la participarea mai multor reclamanţi sau
pârâţi în proces, prevede următoarele:
„Acţiunea poate fi intentată de mai mulţi reclamanţi împreună sau împotriva mai
multor pârâţi. Fiecare dintre reclamanţi sau pârâţi apare în proces independent faţă de
cealaltă parte.
Coparticipanţii pot încredinţa ducerea procesului unuia din ei (...)”.
93. Articolul 235 cu privire la dreptul de a se adresa în instanţă împotriva
actelor ilegale ale organelor administraţiei publice, prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică, dacă consideră că drepturile ei sunt lezate printr-
un act administrativ sau prin refuzul neîntemeiat al unui organ administrativ sau al
unei persoane cu funcţii de răspundere de a-i examina cererea cu privire la un drept
recunoscut de lege, este în drept să se adreseze în instanţa de judecată competentă
pentru anularea actului sau recunoaşterea dreptului care a fost lezat”.
ÎN DREPT
94. Reclamanţii pretind că refuzul autorităţilor Republicii Moldova de a

recunoaşte Mitropolia Basarabiei constituie o încălcare a libertăţii lor de
conştiinţă deoarece doar cultele recunoscute de Guvern pot fi practicate pe
teritoriul Republicii Moldova. Ei relevă, în special, că libertatea de a-şi
manifesta colectiv religia lor este împiedicată de interdicţia de a se reuni în
scop religios, precum şi de absenţa unei protecţii juridice a patrimoniului
bisericii reclamante. Reclamanţii invocă articolul 9 al Convenţiei care
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă sau de religie;
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv,
în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor
restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a
moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
1. Reclamanţii
95. Invocând hotărârea Manoussakis et autres c. Grèce (26 septembrie
1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p. 1361, § 37), reclamanţii
susţin că refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă constituie o încălcare a
libertăţii lor de religie, deoarece absenţa autorizaţiei face imposibil
exerciţiul cultului lor. În opinia lor, un stat poate să impună o procedură
prealabilă de înregistrare a cultelor fără a încălca articolul 9 al Convenţiei,
cu condiţia că înregistrarea nu este un obstacol pentru libertatea de religie a

credincioşilor. În această cauză, refuzul de recunoaştere nu a avut nici un
temei acceptabil într-o societate democratică. În special, reclamanţii declară
că nici o activitate ilegală sau contrară ordinii publice nu poate fi reproşată
bisericii reclamante sau membrilor săi.
96. Reclamanţii susţin că, într-o societate democratică, orice grup de
credincioşi care se consideră diferiţi de alţii trebuie să-şi poată crea o nouă
biserică şi că nu ţine de competenţa statului să determine dacă există o
distincţie reală între aceste grupuri diferite sau care dintre credinţe trebuie să
fie considerate distincte de altele.
De asemenea, statul nu poate favoriza, prin intermediul recunoaşterii, o
biserică în defavoarea alteia, nici să cenzureze titulatura unei biserici din
simplul motiv că aceasta s-ar referi la o perioadă istorică îndepărtată.
În consecinţă, în cauza dată, statul moldovenesc nu poate să decidă dacă
biserica reclamantă este o entitate individuală, distinctă sau o formaţiune în
cadrul unei alte biserici.
2. Guvernul
97. Guvernul admite faptul că dreptul la libertatea de religie cuprinde în
sine libertatea de a-şi manifesta religia prin culte şi îndeplinirea ritualurilor,
dar consideră că, în această cauză, refuzul de a recunoaşte biserica
reclamantă nu constituie o interdicţie a activităţilor acesteia sau ale
membrilor săi. Aceştia din urmă îşi exercită libertatea lor la religie, atât prin
convingerea personală cât şi prin manifestarea cultului şi îndeplinirea
ritualurilor.
98. De altfel, Guvernul susţine că biserica reclamantă, în calitate de
biserică creştină ortodoxă, nu reprezintă un nou cult deoarece cultul creştin
ortodox a fost recunoscut în Republica Moldova, la 7 februarie 1993, odată
cu recunoaşterea Mitropoliei Moldovei. Din punct de vedere religios, nu
există nici o diferenţă dintre biserica reclamantă şi Mitropolia Moldovei.
Crearea bisericii reclamante ar fi în realitate o încercare de a crea un nou
organ administrativ în cadrul Mitropoliei Moldovei. Or, statul nu se poate
amesteca în conflictul apărut în sânul Mitropoliei Moldovei, fără a-şi
încălca obligaţia sa de neutralitate în materie religioasă.
În cadrul audierii din 2 octombrie 2001, Guvernul a susţinut că,
conflictul, în aparenţă administrativ, ascunde un conflict de ordin politic
între România şi Federaţia Rusă şi că intervenţia sa în acest conflict, sub
forma recunoaşterii acestui grup schismatic, cum ar fi biserica reclamantă,
riscă să aibă consecinţe dificile pentru independenţa şi integritatea teritorială
ale tânărului stat Republica Moldova.
B. Terţul intervenient
99. Terţul intervenient a declarat că cererea are la origine un conflict de

ordin administrativ din cadrul Mitropoliei Moldovei. Terţul intervenient
subliniază faptul că biserica reclamantă a fost creată de preoţi ai Mitropoliei
Moldovei, care, din motive dictate de ambiţiile personale, au decis să se
separe de această biserică. Activitatea schismatică a reclamantului Petru
Păduraru a fost contrară canoanelor Bisericii ortodoxe ruse, fapt pentru care
Patriarhul de la Moscova i-a interzis să oficieze servicii divine. Totodată,
încălcând dreptul canonic şi fără a se consulta cu Patriarhia de la Moscova
şi cu autorităţile moldoveneşti, Patriarhia de la Bucureşti a decis
recunoaşterea bisericii schismatice. Conflictul generat trebuia, prin urmare,
rezolvat doar prin negocieri între Patriarhiile română şi rusă.
100. Terţul intervenient subliniază faptul că biserica reclamantă este
fondată pe criterii etnice şi că, în consecinţă, recunoaşterea sa de către
Guvern nu numai că ar constitui o ingerinţă a statului în problemele ce ţin
de religie, dar ar avea urmări negative asupra situaţiei politice şi sociale din
Republica Moldova şi ar încuraja tendinţele naţionaliste care există în ţară.
Mai mult decât atât, o astfel de recunoaştere ar aduce prejudicii relaţiilor de
prietenie dintre Republica Moldova şi Ucraina.
C. Aprecierea Curţii
101. Curtea reaminteşte de la început că o biserică sau un organ

ecleziastic al unei biserici poate, ca atare, să exercite în numele enoriaşilor
săi drepturile garantate de articolul 9 al Convenţiei (Cha'are Shalom Ve
Tsedek v. France [GC], nr. 27417/95, § 72, CEDH 2000-VII). Prin urmare,
în această cauză Mitropolia Basarabiei poate fi considerată reclamant în
sensul articolului 34 al Convenţiei.
1. Cu privire la existenţa unei ingerinţe

102. În continuare, Curtea urmează să stabilească existenţa unei ingerinţe
în dreptul reclamanţilor la libertatea de religie prin refuzul de a recunoaşte
biserica reclamantă.
103. Guvernul susţine că nerecunoaşterea bisericii reclamante nu
împiedică reclamanţii să-şi exprime convingerile şi să le manifeste în cadrul
unui cult creştin ortodox recunoscut de către stat, adică în cadrul Mitropoliei
Moldovei.
104. Reclamanţii afirmă că, conform legislaţiei Republicii Moldova, doar
cultele recunoscute de Guvern pot fi practicate şi că, prin urmare, refuzul de
recunoaştere a bisericii reclamante echivalează, pentru aceasta, cu
interzicerea de a funcţiona, atât în plan bisericesc, cât şi ca asociaţie. Cu
referire la reclamanţii - persoane fizice, ei nu pot să-şi exprime convingerile
prin cultul lor, deoarece numai un cult recunoscut de către stat poate
beneficia de o protecţie legală.
105. Curtea notează că, conform Legii din 24 martie 1992 despre culte,
pot fi practicate numai cultele recunoscute prin decizie guvernamentală.
În această cauză, Curtea notează că, nefiind recunoscută, biserica
reclamantă nu poate să-şi desfăşoare activitatea sa. În special, preoţii nu pot
oficia slujbe, membrii săi nu se pot reuni pentru a-şi practica religia şi fiind
lipsită de personalitate juridică, biserica nu poate beneficia de protecţia
juridică a patrimoniului său.
Curtea consideră că refuzul Guvernului de a recunoaşte biserica
reclamantă, care a fost menţinut prin decizia Curţii Supreme de Justiţie de la
9 decembrie 1997, constituie o ingerinţă în dreptul acestei biserici şi al altor
reclamanţi la libertatea de religie, precum aceasta este garantată de articolul
9 § 1 al Convenţiei.
106. Pentru a determina dacă această ingerinţă constituie o violare a
Convenţiei, Curtea trebuie să constate dacă ingerinţa este conformă
exigenţelor articolului 9 § 2, adică dacă ingerinţa era „prevăzută de lege”,
dacă „urmărea un scop legitim” şi dacă era „necesară într-o societate
democratică”.
2. Dacă ingerinţa a fost prevăzută de lege?

107. Reclamanţii admit că ingerinţa era prevăzută de Legea nr. 979-XII
din 24 martie 1992 despre culte. Totuşi, ei afirmă că procedura prevăzută de
această Lege nu a fost aplicată adecvat deoarece adevăratul motiv al
refuzului de înregistrare a fost de ordin politic; în realitate, Guvernul nici n-
a susţinut şi nici n-a dovedit că biserica reclamantă nu s-a conformat legilor
Republicii Moldova.
108. Guvernul nu s-a pronunţat în această privinţă.
109. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia
expresia „prevăzută de lege” din articolele 8-11 ale Convenţiei nu numai că
cere ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul intern, dar vizează, de
asemenea, şi calitatea legii în cauză, care trebuie să fie suficient de
accesibilă şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele ei, adică să fie enunţată
cu destulă precizie, astfel încât să permită persoanei - în caz de necesitate,
cu o consultare adecvată - să-şi determine conduita sa (hotărârile Sunday
Times v. Royaume Uni (nr.1), 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 31 § 49,
Larissis et autres v. Grèce, 24 februarie 1998, Recueil 1998-I, p. 378, § 40,
Hashman et Harrup v. Royaume-Uni [GC], nr. 25594/94, § 31, CEDH
1999- VIII, Rotaru v. Roumanie [GC], nr. 28341/95, § 52, CEDH 2000-V).
Pentru a răspunde acestor exigenţe dreptul intern trebuie să ofere o
anumită protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice în
drepturile garantate de Convenţie. Atunci când este vorba de chestiuni care
aduc atingere drepturilor fundamentale, legea este contrară principiului
preeminenţei dreptului, acesta fiind unul din principiile fundamentale ale
unei societăţi democratice consacrat de Convenţie, dacă marja de discreţie
prevăzută de lege oferă executivului împuterniciri largi. Legea trebuie să
definească cu suficientă precizie scopul oricărei marje de discreţie şi

modalităţile de exercitare a acesteia (Hassan et Tchaouch v. Bulgarie [GC],
nr. 30985/96, § 84, CEDH 2000-XI).
Nivelul de precizie a legislaţiei interne - care nu poate în nici un caz să
prevadă toate ipotezele - depinde într-o măsură considerabilă de conţinutul
instrumentului în cauză, de domeniul pe care-l reglementează şi de numărul
şi statutul celor cărora li se adresează (hotărârile Hashman et Harrup citată
anterior, § 31 şi Groppera Radio AG et autres v. Suisse, 28 martie 1990,
seria A nr. 173, p. 26, § 68).
110. În această cauză, Curtea notează că articolul 14 al Legii din 24
martie 1992 prevede recunoaşterea cultelor prin decizie guvernamentală şi
că, în conformitate cu articolul 9 al legii date, pot beneficia de recunoaştere
numai cultele ale căror practici şi ritualuri sunt conforme Constituţiei şi
legislaţiei moldoveneşti.
Fără a se pronunţa categoric asupra faptului dacă prevederile legale sus-
menţionate sunt conforme exigenţelor de previzibilitate şi precizie, Curtea
este gata să accepte că ingerinţa în cauză era „prevăzută de lege”, înainte de
a determina dacă ea a urmărit „un scop legitim” şi dacă a fost „necesară într-
3. Scopul legitim
111. În timpul audierii din 2 octombrie 2001, Guvernul a susţinut că
refuzul de a aproba cererea de recunoaştere a reclamanţilor a fost justificat
de necesitatea de a proteja ordinea şi securitatea publică. Statul
moldovenesc, al cărui teritoriu a aparţinut în cursul istoriei României şi
Rusiei, are o populaţie variată din punct de vedere etnic şi lingvistic. În
astfel de circumstanţe, tânărul stat Republica Moldova, independent din
anul 1991, dispune de puţine elemente pentru a-şi asigura existenţa
continuă. Unul din aceste elemente este religia, majoritatea populaţiei ţării
fiind de religie creştină ortodoxă. Prin urmare, recunoaşterea Mitropoliei
Moldovei, sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, a permis populaţiei să se
regăsească în sânul acestei biserici. Recunoaşterea bisericii reclamante ar fi
distrus legătura deja formată, iar populaţia locală s-ar fi dispersat între mai
multe biserici. În plus, în spatele bisericii reclamante, subordonate
Patriarhiei de la Bucureşti, se află forţe politice care au legătură cu
interesele româneşti favorabile reunirii Basarabiei cu România. Prin urmare,
recunoaşterea bisericii reclamante ar reînvia vechile rivalităţi ruso-române
în sânul populaţiei, punând astfel în pericol pacea socială şi chiar
integritatea teritorială a Republicii Moldova.
112. Reclamanţii contestă faptul că această măsură litigioasă avea
menirea de a proteja ordinea publică şi securitatea publică. Ei susţin că
Guvernul nu a demonstrat că biserica reclamantă ar fi constituit o
ameninţare pentru ordinea şi securitatea publică.
113. Curtea consideră că statele sunt în drept să controleze dacă o

mişcare sau o asociaţie urmăreşte, sub pretextul scopurilor religioase,
activităţi care ar dăuna populaţiei sau securităţii publice (hotărârea
Manoussakis et autres citată mai sus, p. 1362, § 40; Stankov et Organisation
macédonienne unie Ilinden v. Bulgarie, nr. 29221/95 şi 29225/95, § 84,
CEDH 2001-IX).
Examinând circumstanţele cauzei, Curtea consideră că în această cauză
ingerinţa invocată a urmărit un scop legitim conform articolului 9 § 2 al
Convenţiei, şi anume protecţia ordinii şi a securităţii publice.
4. Necesară într-o societate democratică

114. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia, în
conformitate cu articolul 9 al Convenţiei, libertatea de gândire, de conştiinţă
şi de religie reprezintă unul din fundamentele unei „societăţi democratice”,
în sensul prevăzut de Convenţie. Ea figurează, în dimensiunile sale
religioase, printre elementele cele mai esenţiale ale identităţii credincioşilor
şi ale concepţiilor lor despre viaţă, dar ea este în egală măsură un bun
preţios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. Este vorba de
pluralism – o cucerire scumpă în decursul secolelor -, substanţial într-o
astfel de societate.
Dacă libertatea de religie relevă mai întâi de toate o credinţă interioară,
ea, de asemenea, „implică” şi libertatea de „a-şi manifesta religia”, în mod
individual sau în colectiv, în particular sau în public şi în cercul persoanelor
care împărtăşesc aceeaşi credinţă. Mărturisirea, prin grai şi fapte, este legată
de existenţa convingerilor religioase. Această libertate implică, inter alia,
libertatea de a adera sau nu la o religie, precum şi libertatea de a practica sau
nu o religie (hotărârile Kokkinakis v. Grèce, 25 mai 1993, seria A nr. 260, p.
117, § 31; Buscarini et autres v. Saint-Marin [GC], nr. 24645/94, § 34,
CEDH 1999-I). Articolul 9 enumeră formele diverse pe care le poate lua
manifestarea religiei sau convingerii, şi anume: cultul, învăţământul,
practicile şi îndeplinirea ritualurilor. Totuşi, articolul 9 al Convenţiei nu
protejează orice act motivat sau inspirat de o religie sau credinţă (hotărârea
Kalac v. Turquie, 1 iulie 1997, Recueil 1997-IV, p. l209, § 27).
115. Curtea a spus, în egală măsură, că într-o societate democratică în
care coexistă mai multe religii în rândul unei populaţii, poate să apară
necesitatea de a restrânge această libertate pentru a concilia interesele
diverselor grupuri şi pentru a asigura respectul convingerilor fiecărei
persoane (hotărârea Kokkinakis citată mai sus, p. l8, § 33).
116. Totodată, statul trebuie să fie neutru şi imparţial în exercitarea
dreptului său de reglementare a acestui domeniu şi în relaţiile sale cu
diversele religii, culte şi credinţe (hotărârea Hassan şi Tchaouch citată mai
sus, § 78). Este vorba despre menţinerea pluralismului şi a bunei funcţionări
a democraţiei, una din principalele caracteristici care oferă posibilitatea de a

rezolva prin dialog, fără a recurge la violenţă, problemele cu care se
confruntă un stat, chiar şi atunci când aceste probleme deranjează (hotărârea
Parti communiste unifié de Turquie et autres v. Turquie, 30 ianuarie 1998,
Recueil 1998-I, p. 27, § 57). În consecinţă, rolul autorităţilor într-un astfel
de caz nu este de a curma cauza tensiunilor prin eliminarea pluralismului,
dar de a asigura ca grupurile opuse unul altuia să se tolereze reciproc
(hotărârea Serif v. Grèce, nr. 38178/97, § 53, CEDH 1999-IX).
117. Curtea mai reaminteşte că, în principiu, dreptul la libertatea de
religie, aşa precum este definit de Convenţie, exclude aprecierea din partea
statului a legitimităţii credinţelor religioase sau a modalităţilor de exprimare
a acestora. Măsurile statului care ar favoriza un conducător sau un organ al
unei comunităţi religioase divizate, sau care ar viza constrângerea unei
comunităţi sau a unei părţi a acesteia în scopul de a o plasa, contrar voinţei
sale, sub o conducere unică, ar constitui, în egală măsură, o încălcare a
libertăţii de religie. În societăţile democratice, statul nu trebuie să
întreprindă măsuri pentru a garanta ca comunităţile religioase să fie plasate
sau să rămână sub o conducere unică (ibidem, § 52). În mod similar, atunci
când exercitarea dreptului la libertatea de religie sau a unuia dintre aspectele
sale este supus, conform dreptului intern, unui sistem de autorizare
prealabilă, intervenţia unei autorităţi bisericeşti recunoscute în procedura de
acordare a autorizaţiei nu va fi conformă cu imperativele paragrafului 2 al
articolului 9 (a se vedea, mutatis mutandis, Pentidis et autres v. Grèce, nr.
23238/94, hotărârea din 9 iunie 1997, Recueil 1997-III, avizul Comisiei).
118. Mai mult, deoarece comunităţile religioase există tradiţional sub
forma unor structuri organizate, articolul 9 trebuie să fie interpretat în
lumina articolului 11 al Convenţiei, care protejează viaţa asociativă de
oricare ingerinţă nejustificată a statului. Prin prisma acestui punct de vedere,
dreptul credincioşilor la libertatea de religie, care cuprinde dreptul de a
manifesta religia în colectiv, presupune ca credincioşii să se poată asocia
liber, fără intervenţia arbitrară a statului. Într-adevăr, existenţa autonomă a
comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului într-o societate
democratică şi îşi are locul chiar în centrul protecţiei oferite de articolul 9 al
Convenţiei (hotărârea Hassan et Tchaouch sus-citată, § 62).
În plus, unul din mijloacele de a exercita dreptul de manifestare a religiei
persoanei, în special pentru comunităţile religioase, în dimensiunea sa
colectivă, îl reprezintă posibilitatea de a asigura protecţia juridică a
comunităţii, a membrilor şi a bunurilor sale, în aşa fel încât articolul 9 să fie
citit nu numai prin prisma articolului 11, dar şi a articolului 6 (a se vedea,
mutatis mutandis, hotărârile Sidiropoulos et autres v. Grèce din 10 iulie
1998, Recueil 1998-IV, p. 1614, § 40 şi Eglise catholique de La Canée v.
Grèce din 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2857, § 33 şi p. 2859,
§§ 40-41 şi avizul Comisiei, p. 2867, §§ 48-49).
119. Conform jurisprudenţei sale constante, Curtea recunoaşte statelor

părţi la Convenţie o anumită marjă de apreciere pentru a decide cu privire la
necesitatea existenţei şi întinderii unei ingerinţe, dar aceasta este efectuată
împreună cu controlul european, care se extinde atât asupra legii, cât şi
asupra deciziilor care aplică legea respectivă. Sarcina Curţii este de a
determina dacă măsurile luate la nivel naţional sunt, în principiu, justificate
şi proporţionale.
Pentru a delimita scopul marjei de apreciere în această cauză, Curtea
trebuie să ţină cont de ceea ce este în discuţie, şi anume necesitatea
menţinerii unui adevărat pluralism religios, inerent conceptului de societate
democratică (hotărârea Kokkinakis sus-citată, p. 17, § 31). De altfel, este
necesar de a acorda o mare însemnătate acestei necesităţi, la stabilirea,
conform cerinţelor paragrafului 2 al articolului 9, dacă ingerinţa corespunde
unei „nevoi sociale imperioase” şi dacă ea este „proporţională scopului
legitim urmărit” (a se vedea, mutatis mutandis, printre multe altele,
hotărârea Wingrove v. Royaume Uni din 25 noiembrie 1996, Recueil 1996-
V, p. l956, § 53). În exerciţiul dreptului său de control, Curtea trebuie să
aprecieze ingerinţa litigioasă în baza ansamblului de elemente din dosar
(hotărârea Kokkinakis p. 21, § 47).
(b) Aplicarea acestor principii

120. Guvernul susţine că ingerinţa litigioasă era necesară într-o societate
democratică. În primul rând, recunoaşterea bisericii reclamante ar fi
însemnat renunţarea statului la poziţia de neutralitate în chestiuni religioase,
în special, în conflictele religioase, ceea ce ar contraveni Constituţiei
Republicii Moldova şi ordinii publice. Anume cu scopul de a respecta
obligaţia sa de neutralitate, Guvernul a cerut bisericii reclamante, pentru
început, să pună capăt neînţelegerilor cu Mitropolia Moldovei.
În al doilea rând, refuzul de recunoaştere, potrivit opiniei Guvernului, era
necesar pentru asigurarea securităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a
Republicii Moldova, ţinând cont de faptul că biserica reclamantă s-a angajat
în activităţi politice, militând pentru reunirea Republicii Moldova cu
România, cu sprijinul acesteia din urmă. Pentru a susţine aceste afirmaţii,
Guvernul a prezentat articole apărute în presa românească, favorabile
recunoaşterii bisericii reclamante de către autorităţile moldoveneşti şi
reunirii Republicii Moldova cu România.
Guvernul a declarat că astfel de activităţi ar pune în pericol nu numai
integritatea Republicii Moldova, dar şi relaţiile paşnice cu Ucraina, o parte a
teritoriului actual al căreia se găsea, înainte de 1944, sub jurisdicţia
canonică a Mitropoliei Basarabiei.
Guvernul, de asemenea, a notat că biserica reclamantă este susţinută
de partidele moldoveneşti cu înclinare deschis pro-română, care neagă
specificitatea moldovenească, uneori chiar şi în dezbaterile din Parlamentul
Republicii Moldova, ceea ce duce la destabilizarea statului moldovenesc. În
acest sens, Guvernul menţionează Alianţa Creştină pentru reunificarea

României, fondată la 1 ianuarie 1993, din care fac parte mai multe asociaţii
şi un partid politic reprezentat în Parlament, Frontul Popular Creştin
Democrat, care a susţinut reapariţia Mitropoliei Basarabiei.
În al treilea rând, refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă, în opinia
Guvernului, era o măsură necesară pentru menţinerea păcii sociale şi a
înţelegerii dintre credincioşi. Guvernul a subliniat atitudinea agresivă a
bisericii reclamante, care, în opinia sa, are ca scop atragerea altor ortodocşi
şi distrugerea unor alte biserici şi care a dus la un anumit număr de
incidente, care fără intervenţia poliţiei s-ar fi soldat cu daune şi pierderi de
vieţi omeneşti.
În fine, Guvernul subliniază că, deşi autorităţile moldoveneşti nu au
recunoscut biserica reclamantă, ele acţionează în spirit de toleranţă,
permiţându-i acesteia şi membrilor săi să-şi continue activitatea fără piedici.
121. Reclamanţii consideră că refuzul de a recunoaşte Mitropolia
Basarabiei nu era o măsură necesară într-o societate democratică. Ei declară
că toate argumentele prezentate de Guvern sunt lipsite de temei şi nu sunt
dovedite prin probe şi nici nu corespund unei „necesităţi sociale
imperioase”. Nici un element din dosar nu dovedeşte că reclamanţii ar fi
vrut ori ar fi făcut sau au vrut să facă activităţi susceptibile să aducă atingere
integrităţii teritoriale, securităţii naţionale sau ordinii publice.
Reclamanţii pretind că, prin refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă,
Guvernul nu şi-a onorat obligaţia de neutralitate din motive fanteziste, odată
ce a recunoscut alte biserici ortodoxe.
Nerecunoaşterea a pus membrii bisericii reclamante în imposibilitatea de
a practica cultul lor deoarece, conform Legii despre culte, activităţile proprii
unui cult şi libertatea de asociere cu scop religios pot să fie exercitate numai
de un cult recunoscut de stat. Mai mult, statul nu oferă protecţie decât
cultelor recunoscute şi numai acestea au dreptul de a-şi apăra drepturile lor
în instanţa de judecată. Prin urmare, clerul şi membrii bisericii reclamante
nu au putut să se apere împotriva agresiunilor fizice şi persecuţiilor suferite
de ei, iar biserica reclamantă nu şi-a putut proteja bunurile sale.
Reclamanţii contestă faptul că statul este tolerant faţă de biserica
reclamantă. Ei declară că reprezentanţii statului nu numai au permis acte de
intimidare din partea altor credincioşi, ale căror victime au fost membri ai
bisericii reclamante, dar în anumite cazuri înşişi reprezentanţii statului au
participat la astfel de acte.
122. Curtea va examina succesiv argumentele prezentate de Guvern în
vederea justificării ingerinţei şi proporţionalitatea ingerinţei cu scopurile
urmărite.
(i) Argumentele invocate pentru a justifica ingerinţa
(α) Apărarea legalităţii şi a principiilor constituţionale ale Republicii Moldova

123. Curtea notează că Constituţia Republicii Moldova, în articolul 31,

garantează libertatea conştiinţei şi enunţă principiul autonomiei cultelor faţă
de stat şi că Legea din 24 martie 1992 despre culte determină procedura de
recunoaştere a cultelor.
Guvernul susţine că anume în vederea respectării acestor principii şi a
obligaţiei de neutralitate în privinţa cultelor, biserica reclamantă nu a putut
fi recunoscută. Însă Guvernul a propus ca, în prealabil, să fie rezolvate
conflictele cu biserica deja recunoscută, de la care biserica reclamantă
doreşte să se separe, şi anume Mitropolia Moldovei.
Curtea notează, în primul rând, că biserica reclamantă a depus prima
cerere de recunoaştere la 8 octombrie 1992, rămasă fără răspuns. Mitropolia
Moldovei a fost recunoscută la o dată ulterioară, adică la 7 februarie 1993.
În aceste condiţii, Curtea constată că este dificil să înţeleagă, cel puţin
referitor la perioada care precedă recunoaşterea Mitropoliei Moldovei,
argumentul Guvernului precum că biserica reclamantă ar fi un grup
schismatic în raport cu Mitropolia Moldovei, care este recunoscută.
Indiferent de starea lucrurilor, Curtea reaminteşte că obligaţia de
neutralitate şi imparţialitate a statului, aşa precum este definită de
jurisprudenţa sa, este incompatibilă cu orice competenţă a statului de a
aprecia legitimitatea convingerilor religioase şi cere statului să asigure ca
grupurile în conflict să se tolereze reciproc, chiar dacă acestea vin din
acelaşi grup. În această cauză, Curtea consideră că, având în vedere că
biserica reclamantă nu reprezintă un nou cult, prin faptul că recunoaşterea sa
depinde de voinţa unei autorităţi ecleziastice cunoscute, adică a Mitropoliei
Moldovei, Guvernul şi-a încălcat obligaţia de neutralitate şi imparţialitate.
Prin urmare, argumentul Guvernului precum că refuzul de recunoaştere era
necesar pentru apărarea legalităţii şi a Constituţiei Republicii Moldova
urmează a fi respins.
(β) Atentarea la integritatea teritorială

124. Curtea notează, în primul rând, că în statutul său, în special în
preambulul statutului, biserica reclamantă este definită ca o biserică
autonomă locală, care activează pe teritoriul Republicii Moldova cu
respectarea legilor acestui stat, denumirea sa având un caracter istoric, fără a
avea vreo legătură cu realităţile politice actuale sau trecute. Deoarece are o
activitate în principal religioasă, biserica reclamantă este gata să colaboreze
cu statul în domeniul culturii, învăţământului sau asistenţei sociale. Ea
declară că nu duce nici o activitate politică.
Curtea consideră aceste principii ca fiind clare şi perfect legitime.
125. La audierea din 2 octombrie 2001, Guvernul a susţinut că în
realitate biserica reclamantă are activităţi politice contrare ordinii publice şi
că, dacă ea va fi recunoscută, astfel de activităţi ar pune în pericol
integritatea teritorială a Republicii Moldova.
Curtea reaminteşte că, dacă nu se poate exclude faptul că programul unei

organizaţii ascunde obiective şi intenţii diferite de cele pe care le afişează
public, Curtea, pentru a se asigura, trebuie să compare conţinutul aşa-zisului
program cu actele şi poziţiile pe care acesta le apără (hotărârea Sidiropoulos
et autres sus-citată, p. 1618, § 46). În această cauză, Curtea notează că nici
un element al dosarului nu-i permite să tragă concluzia că biserica
reclamantă ar avea alte activităţi decât cele declarate în statutul său.
Cu privire la articolele de presă menţionate mai sus, cu toate că
conţinutul lor, aşa precum descrie Guvernul, atestă idei favorabile unei
eventuale reuniri a Republicii Moldova cu România, ele nu pot fi imputate
bisericii reclamante. Mai mult ca atât, Guvernul n-a pretins că biserica
reclamantă ar fi inspirat aceste articole.
În mod similar, în lipsa probelor, Curtea nu poate să constate că Biserica
reclamantă are legătură cu activităţile politice ale organizaţiilor
moldoveneşti sus-menţionate (a se vedea paragraful 120), care ar milita
pentru reunirea Republicii Moldova cu România. Ea notează, de altfel, că
Guvernul n-a susţinut că activităţile acestor asociaţii sau partide politice
sunt ilegale.
În ceea ce priveşte posibilitatea că biserica reclamantă, odată
recunoscută, va constitui un pericol pentru securitatea naţională şi
integritatea teritorială, Curtea consideră că această simplă ipoteză, în lipsa
altor elemente concrete, nu poate justifica refuzul de a o recunoaşte.
(γ) Apărarea păcii sociale şi a înţelegerii între credincioşi

126. Curtea notează că Guvernul nu contestă că incidentele au avut loc în
timpul reuniunilor adepţilor şi ale membrilor clerului bisericii reclamante (a
se vedea paragrafele 47-87 de mai sus). În special, s-au produs conflicte
atunci când preoţi aparţinând bisericii reclamante au dorit să oficieze slujbe
în locurile de cult la care pretindeau, în mod exclusiv, adepţii şi clerul
Mitropoliei Moldovei. În alte localităţi, unele persoane se opuneau prezenţei
bisericii reclamante, considerând-o ilegală.
Pe de altă parte, există unele divergenţe între reclamanţi şi Guvern cu
privire la ceea ce avut loc în timpul acestor incidente.
127. Fără a lua o anumită poziţie faţă de ce anume a avut loc în timpul
acestor incidente, Curtea notează că refuzul de a recunoaşte biserica
reclamantă a jucat un rol în incidentele care au avut loc.
(ii) Proporţionalitatea cu scopurile urmărite

128. Guvernul susţine că, deşi biserica reclamantă nu a fost recunoscută,
autorităţile au acţionat în spiritul toleranţei şi i-au permis continuarea
activităţii sale, fără a o împiedica. Membrii acestei biserici au putut să se
reunească, să facă rugăciuni împreună şi să-şi administreze bunurile. Au
fost prezentate ca probe numeroase activităţi ale bisericii reclamante.
129. Curtea declară că, conform Legii nr. 979-XII din 24 martie 1992,
doar cultele recunoscute prin decizie guvernamentală pot fi practicate pe
teritoriul Republicii Moldova. În special, numai un cult recunoscut are
personalitate juridică (articolul 24), poate produce şi comercializa obiecte
specifice de cult (articolul 35) şi poate angaja clerici şi salariaţi (articolul
44). Mai mult, asociaţiile care urmăresc în totalitate sau în parte scopuri
religioase sunt supuse obligaţiilor ce rezultă din legislaţia cu privire la culte.
În aceste circumstanţe, Curtea notează că, în lipsa recunoaşterii, biserica
reclamantă nu poate nici să se organizeze, nici să funcţioneze. Lipsită de
personalitate juridică, ea nu poate acţiona în justiţie pentru a-şi proteja
bunurile necesare în exercitarea cultului, iar membrii săi nu pot să se
reunească pentru a îndeplini activităţi religioase, fără a încălca, astfel,
legislaţia cu privire la culte.
Cât despre pretinsa toleranţa faţă de biserica reclamantă şi enoriaşii săi
de care dă dovadă Guvernul, Curtea nu consideră că o asemenea toleranţă
substituie recunoaşterea, deoarece doar recunoaşterea conferă drepturi
persoanelor interesate.
Curtea notează, în continuare, că uneori reclamanţii n-au putut să se
apere împotriva actelor de intimidare, autorităţile argumentând că numai
activităţile legale ar putea beneficia de protecţie juridică (a se vedea
paragrafele 56, 57 şi 84 citate mai sus).
În fine, Curtea notează că autorităţile nu au invocat pentru alte culte
recunoscute aceleaşi criterii care au fost aplicate pentru a refuza
recunoaşterea bisericii reclamante şi că nici o justificare nu a fost invocată
de Guvern cu privire la această diferenţă de tratament.
130. În concluzie, Curtea consideră că refuzul de a recunoaşte biserica
reclamantă are astfel de consecinţe asupra libertăţii de religie a
reclamanţilor, care nu pot fi considerate proporţionale scopului legitim
urmărit şi, prin urmare, necesare într-o societate democratică. În consecinţă,
articolul 9 al Convenţiei a fost violat.

COMBINAT CU ARTICOLUL 9 AL CONVENŢIEI
131. Biserica reclamantă pretinde că este victima unei discriminări, luând

în consideraţie refuzul nejustificat de a o recunoaşte şi faptul că Guvernul a
recunoscut, pe de o parte, alte biserici ortodoxe, iar pe de altă parte, mai
multe asociaţii în cadrul aceluiaşi cult. Biserica reclamantă invocă articolul
14 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să
la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
132. În opinia Guvernului, cultul creştin ortodox a fost recunoscut prin

intermediul Mitropoliei Moldovei şi nici un motiv nu justifică recunoaşterea
în egală măsură a bisericii reclamante, care, de asemenea, se pretinde a fi
cult ortodox. Biserica reclamantă nu reprezintă un nou cult, dar o
formaţiune schismatică a cărei convingeri şi ritualuri nu se deosebesc cu
nimic de cele ale Mitropoliei Moldovei. Guvernul admite că Eparhia
ortodoxă de la Chişinău, sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe ruse, a fost
recunoscută, cu toate că ea nu reprezintă un nou cult, dar el consideră că
diferenţa de tratament este fondată pe criteriul etnic, deoarece adepţii şi
clerul Eparhiei ortodoxe de la Chişinău sunt toţi de origine rusă.
133. Reclamanţii consideră că motivul invocat pentru refuzul de a
recunoaşte biserica reclamantă nu este nici rezonabil şi nici obiectiv,
deoarece în recunoaşterea altor culte, Guvernul n-a formulat drept criterii
originea etnică a credincioşilor sau noutatea cultului. Drept exemplu,
reclamanţii susţin că Guvernul a recunoscut două biserici adventiste şi două
asociaţii de evrei, care nu sunt organizate pe criterii etnice.
134. Curtea consideră că pretenţiile în temeiul articolului 14 al
Convenţiei au fost analizate în contextul celor prezentate cu privire la
articolul 9 al Convenţiei. Astfel, nu este necesar de a le examina separat.
135. Reclamanţii consideră că articolul 13 al Convenţiei a fost violat prin

faptul că dreptul intern nu oferă nici o cale de recurs pentru a soluţiona
pretenţiile invocate în faţa Curţii. Articolul 13 al Convenţiei prevede
următoarele:
oficiale”.
136. Guvernul susţine că în această cauză, în ceea ce priveşte cererile cu
caracter civil, exigenţele articolului 13 sunt absorbite de cele ale articolului
6 al Convenţiei.
137. Curtea reaminteşte că articolul 13 al Convenţiei cere existenţa
prevederilor în legislaţia naţională care să permită autorităţilor naţionale
competente să examineze fondul pretenţiei adresate în temeiul Convenţiei şi
să ofere redresarea corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se
bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se
conforma obligaţiilor ce rezultă din această prevedere (hotărârea Chahal c.
Royaume Uni, 15 noiembrie 1996, Recueil 1996-V, pp. 1869-1870, § 145).
Recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie unul „efectiv”, atât în practică,
cât şi în drept. Totuşi, un astfel de recurs este cerut doar pentru pretenţiile
care pot fi considerate ca fiind „serioase şi legitime” conform Convenţiei.
138. Curtea notează că plângerile adresate de reclamanţi precum că

refuzul de a recunoaşte biserica reclamantă constituie o încălcare a dreptului
lor la libertatea de religie, garantat de articolul 9 al Convenţiei, sunt
incontestabil serioase şi legitime (a se vedea paragraful 130 de mai sus).
Reclamanţii au fost, aşadar, în drept să beneficieze de un recurs intern
efectiv în sensul articolului 13 al Convenţiei. Curtea va examina dacă un
astfel de recurs a fost accesibil bisericii reclamante şi celorlalţi reclamanţi.
139. Curtea constată că, în decizia sa din 9 decembrie 1997, Curtea
Supremă de Justiţie a constatat că refuzul Guvernului de a răspunde la
cererea de recunoaştere a bisericii reclamante nu a fost ilegal şi nici contrar
articolului 9 al Convenţiei, deoarece reclamanţii puteau să-şi manifeste
religia lor în cadrul Mitropoliei Moldovei. Totuşi, Curtea Supremă de
Justiţie nu a răspuns pretenţiilor principale ale reclamanţilor, precum că ei
doresc să se reunească şi să-şi manifeste religia în mod colectiv, în cadrul
unei biserici distincte de Mitropolia Moldovei şi să beneficieze de dreptul
de a se adresa unei instanţe pentru a-şi apăra drepturile şi proteja bunurile,
deoarece numai cultele recunoscute de către stat beneficiază de protecţie
legală. Prin urmare, nefiind recunoscută de stat, Mitropolia Basarabiei nu
avea drepturi pe care să le apere în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
În consecinţă, recursul în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în baza
articolului 235 al Codului de procedură civilă, nu a fost efectiv.
140. Mai mult, Curtea notează că deşi Legea din 24 martie 1992 despre
culte se referă la problema recunoaşterii de către Guvern şi la obligaţia de a
respecta legile statului, ca o condiţie pentru funcţionarea unui cult, ea nu
conţine prevederi specifice cu privire la procedura de recunoaştere şi care să
instituie recursuri accesibile în caz de litigiu.
Guvernul nu a menţionat alte remedii pe care reclamanţii le-ar fi putut
folosi.
În consecinţă, Curtea consideră că reclamanţii au fost în imposibilitatea
de a obţine, în faţa unei instanţe naţionale, o redresare în ceea ce priveşte
plângerile lor cu privire la dreptul la libertatea de religie. Prin urmare,
articolul 13 al Convenţiei a fost violat.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLELOR 6 ŞI 11 ALE

CONVENŢIEI
141. Reclamanţii pretind, de asemenea, că refuzul de a recunoaşte

biserica reclamantă o împiedică pe aceasta să obţină personalitate juridică,
privând-o astfel de dreptul său de acces la o instanţă de judecată, precum
acesta este garantat de articolul 6 al Convenţiei, pentru soluţionarea oricărei
plângeri cu privire la drepturile sale, în special cu privire la drepturile sale
de proprietate. În plus, ei declară că acest refuz împreună cu insistenţa
autorităţilor, precum că reclamanţii pot practica religia lor în cadrul
Mitropoliei Moldovei, încalcă libertatea lor de asociere, ceea ce contravine

142. Luând în consideraţie aceste articole în contextul articolului 9 al
Convenţiei (a se vedea paragrafele 118 şi 129 de mai sus), Curtea consideră
că nu este cazul de a le examina separat.

A. Prejudiciul
144. Reclamanţii nu au pretins nimic cu titlu de prejudiciu material, însă

au solicitat 160 000 franci francezi (FRF) cu titlu de prejudiciu moral.
145. Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la această chestiune.
146. Curtea consideră că violările constatate au cauzat incontestabil
reclamanţilor un prejudiciu moral pe care ea îl evaluează, în mod echitabil,
la 20 000 euro (EUR).
147. Deoarece reclamanţii au primit de la Consiliul Europei 7937,10 FRF

cu titlu de asistenţă juridică pentru prezentarea reclamantului Vlad
Cubreacov la audierile în faţa Curţii, reclamanţii cer doar rambursarea
onorariile avocaţilor, pe care le-au suportat pe parcursul procedurilor în faţa
Curţii, şi anume 8 693,89 FRF şi 3 550 lire sterline. Aceste sume constituie
onorariul pentru pregătirea cererii de către avocatul din Republica Moldova
şi onorariile avocaţilor britanici pentru reprezentarea reclamanţilor pe
parcursul procedurii şi la audierile în faţa Curţii.
148. Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la această chestiune.
149. Ţinând cont de chitanţele prezentate de reclamanţi şi statuând în
mod echitabil, Curtea acordă reclamanţilor 7 025 EUR cu titlu de costuri şi
cheltuieli, plus orice sumă care ar putea fi percepută ca taxă pe valoare
adăugată.
C. Dobânda
150. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale

aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri era de 4,26 % anual.

2. Hotărăşte că nu este necesar de a examina cauza prin prisma articolului

14 al Convenţiei combinat cu articolul 9 al Convenţiei;
4. Hotărăşte că nu este necesar de a se pronunţa cu privire la existenţa unei

violări a articolelor 6 şi 11 ale Convenţiei;
5. Hotărăşte că:
(a) statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni
de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu
articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume:
(i) 20 000 (douăzeci mii) EUR cu titlu de prejudiciu moral, care să
fie convertiţi în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data
(ii) 7 025 (şapte mii douăzeci şi cinci) EUR cu titlu de costuri şi
cheltuieli, plus orice sumă care poate fi percepută ca taxă pe valoarea
adăugată;
(b) de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea
hotărârii, la sumele de mai sus urmează să fie plătită o dobândă simplă
în mărime de 4,26 %.

echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 13 decembrie 2001,

Michael O’BOYLE Elisabeth PALM

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MIZERNAIA c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
25 septembrie 2007
DEFINITIVĂ
25/12/2007

1 HOTĂRÂREA MIZERNAIA c. MOLDOVEI
În cauza Mizernaia c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către dna Nina Mizernaia („reclamantul”),
la 25 iulie 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie Iordachi, avocat din
reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti
definitive pronunţate în favoarea sa, a fost încălcat dreptul său ca o instanţă
să hotărască asupra încălcării drepturilor sale cu caracter civil, garantat de
articolul 6 § 1 al Convenţiei, şi dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat
de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
În temeiul prevederilor articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis
admisibilitatea, fondul şi satisfacţia echitabilă.
HOTĂRÂREA MIZERNAIA c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

7. După ce a fost exclus în anul 1994 dintr-o cooperativă de stat de
construcţie a locuinţelor, reclamantul a intentat o acţiune împotriva acesteia,
solicitând restituirea banilor pe care i-a investit într-un apartament cu trei
camere.
8. La 29 aprilie 1996, Judecătoria sectorului Rîşcani a hotărât în favoarea
reclamantului şi a obligat cooperativa de construcţie a locuinţelor să-i
plătească 23,733.8 lei moldoveneşti (MDL) (aproximativ 4,550 euro (EUR)
la acea dată).
9. Cooperativa de construcţie a locuinţelor a contestat fără succes această
hotărâre de două ori şi, printr-o hotărâre irevocabilă din 4 noiembrie 1997,
Curtea de Apel a menţinut hotărârea din 29 aprilie 1996.
10. În decembrie 1997 şi mai 1998, reclamantul a primit MDL 3,071.1 şi,
respectiv, MDL 1,970.
11. Ca urmare a câtorva plângeri privind neexecutarea hotărârii depuse
de către reclamant la Ministerul Justiţiei, la 5 septembrie 2000 şi 19 ianuarie
2001, Ministerul Justiţiei a solicitat executorului judecătoresc să întreprindă
toate măsurile necesare în vederea executării hotărârii.
12. Hotărârea judecătorească executorie din 4 noiembrie 1997 nu a fost
executată nici până în prezent.

(nr. 49806/99, ECHR 2004-... (extracts)) şi Popov v. Moldova
(nr. 74153/01, §§ 29-41, 18 ianuarie 2005).
14. Codul civil în vigoare din 12 iunie 2003 prevede următoarele:
Articolul 619. Dobânda de întârziere
„(1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobânzi pe perioada întârzierii. Dobânda de

întârziere reprezintă 5% peste rata dobânzii prevăzută la articolul 585 dacă legea sau
contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui prejudiciu mai redus.

peste rata dobânzii prevazută la articolul 585 dacă legea sau contractul nu prevede
altfel. Nu este admisă proba unui prejudiciu mai redus.”
ÎN DREPT

articolul 6 § l al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

16. În observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cererii,

Guvernul a susţinut că nu au fost epuizate căile de recurs interne
şi articolului 426 al vechiului Cod de procedură civilă („vechiul CPC”).
17. Curtea notează că ea a respins deja o obiecţie similară ridicată de
către Guvernul pârât în temeiul articolului 426 al vechiului CPC, deoarece
hotărârii” (a se vedea hotărârea Popov v. Moldova, citată mai sus, § 32).
Curtea nu găseşte niciun motiv care i-ar permite în această cauză să se abată
de la această concluzie.
judecătoreşti naţionale, o astfel de referire ar fi rezultat într-„un alt titlu

hotărârii” (a se vedea Lupacescu and Others v. Moldova, nr. 3417/02,
5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, şi 32759/03, §
17, 21 martie 2006).
determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, niciun alt temei
declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia de a aplica
II. PRETINSE VIOLĂRI ALE ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI

ALE ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE

la Convenţie.
22. Chestiunile ridicate în temeiul acestor articole sunt identice celor
care au dus la violări ale acestor articole în hotărârile pronunţate în cauzele
Prodan v. Moldova (citată mai sus, §§ 56 şi 62) şi Sîrbu and Others
v. Moldova (nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi
73973/01, §§ 27 şi 33, 15 iunie 2004).
că neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 4 noiembrie 1997
constituie o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al

25. Reclamantul a pretins MDL 36,771.28 (EUR 2,161.7) cu titlu de

prejudiciu material, reprezentând venitul ratat ca rezultat al neexecutării
integrale de către autorităţi a hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea
sa.
26. Guvernul a considerat suma pretinsă de către reclamant excesivă şi
a contestat metodologia de calcul.
27. În lumina constatărilor sale, potrivit cărora autorităţile nu au
întreprins măsuri necesare pentru a asigura executarea hotărârii judecătoreşti
pronunţate în favoarea reclamantului, precum şi a faptului că hotărârea nu a
fost executată în întregime nici până în prezent (a se vedea paragraful 10 de
mai sus), Curtea constată că reclamantul mai este în drept să recupereze
datoria existentă în baza hotărârii judecătoreşti naţionale (EUR 1,927).
cauzat un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârii
judecătoreşti din 4 noiembrie 1997. Luând în consideraţie metodologia
folosită în hotărârea Prodan, menţionată mai sus, § 73, şi legislaţia
naţională privind calcularea dobânzii de întârziere (a se vedea paragraful 14
de mai sus), Curtea acordă reclamantului EUR 2,060, ceea ce reprezintă
venitul ratat ca rezultat al neexecutării în întregime de către autorităţi a
hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa.
29. Suma totală a prejudiciului material acordat de către Curte este de
EUR 3,987.

31. Guvernul a contestat suma pretinsă de către reclamant, susţinând că
aceasta este excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii. El a declarat că în
unele cauze o simplă constatare a unei violări a fost considerată drept o
satisfacţie echitabilă suficientă.
anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării în întregime a hotărârii
judecătoreşti, mai ales având în vedere perioadă îndelungată de neexecutare
a hotărârii. Ea acordă reclamantului suma totală de EUR 2,000 cu titlu de
prejudiciu moral.
33. Reclamantul a mai pretins EUR 700 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

reclamantul nu a probat costurile de reprezentare pretinse de el.

către reclamant, criteriile de mai sus şi complexitatea cauzei, Curtea acordă
reclamantului întreaga sumă pretinsă.



Convenţie;
4. Hotărăşte
articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 3,987 (trei mii nouă sute optzeci şi
şapte euro) cu titlu de prejudiciu material şi EUR 2,000 (două mii euro)
cu titlu de prejudiciu moral, şi EUR 700 (şapte sute euro) cu titlu de
procente;

echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 25 septembrie 2007,


CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MODÂRCĂ c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
10 mai 2007
DEFINITIVĂ
10/08/2007

1 HOTĂRÂREA MODÂRCĂ c. MOLDOVEI
În cauza Modârcă c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”) de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl
Vladimir Modârcă („reclamant”), la 20 aprilie 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl A. Tănase, avocat din
3. Reclamantul pretinde, în special, că a fost deţinut în condiţii inumane
şi degradante şi lipsit de asistenţă medicală, că el a fost deţinut ilegal şi că
instanţele de judecată nu au adus motive relevante şi suficiente pentru
detenţia sa, că el nu a avut acces la materialele relevante din dosarul său
penal pentru a contesta, în mod efectiv, detenţia sa preventivă, precum şi că
el a fost împiedicat să aibă întrevederi confidenţiale cu avocatul său.
Regulamentului Curţii). La 16 septembrie 2005, o Cameră a acelei Secţiuni
a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu prevederile
articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis examinarea fondului cererii
concomitent cu admisibilitatea acesteia.
HOTĂRÂREA MODÂRCĂ c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

6. Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate
în felul următor.
7. Reclamantul a lucrat ca şef al Departamentului Arhitectură şi
Urbanism al Consiliului municipal Chişinău, una din subdiviziunile
Primăriei municipiului Chişinău. Între 24 septembrie 2004 şi 23 februarie
2005, el a fost deţinut în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Centrului
pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei (CCCEC). La 23
februarie 2005, el a fost transferat în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 al
Ministerului Justiţiei din Chişinău („Închisoarea nr. 3”, care a fost, ulterior,
redenumită „Închisoarea nr. 13”). Reclamantul suferă de „osteoporoză
difuză, discopatie a vertebrelor L3-L4-L5-S1, hernie a discului în regiunea
L5-S1, radiculopatie în regiunea L5-S1 şi dureri sciatice.”
1. Dosarul penal împotriva reclamantului şi detenţia preventivă a

acestuia
8. La 23 septembrie 2004, CCCEC a pornit o urmărire penală împotriva
reclamantului în temeiul articolului 327 alin. (2) lit. c) al Codului penal
pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de putere la privatizarea unui lot de
pământ. La 24 septembrie 2004, el a fost reţinut de către ofiţerii CCCEC.
9. La 27 septembrie 2004, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de
arest pe numele reclamantului pentru un termen de 30 zile. Motivele aduse
de instanţă pentru emiterea mandatului de arest au fost următoarele:
„Dosarul penal a fost pornit în conformitate cu legislaţia, în temeiul articolului 327
alin. 2 al Codului penal. [Reclamantul] este bănuit de comiterea unei infracţiuni grave
pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de doi ani;
probele prezentate instanţei de judecată au fost obţinute legal, iar judecătorului de
instrucţie i s-a demonstrat că [reclamantul] era, într-adevăr, periculos pentru societate,
aflându-se în libertate, acesta putea să comită o nouă infracţiune sau să distrugă
probele, să se eschiveze de la organul de urmărire penală sau de la instanţa de
judecată, putea să împiedice stabilirea adevărului şi să influenţeze martorii.”
10. Reclamantul a pretins că avocatul său a cerut accesul la anumite
documente din dosarul său penal pentru a contesta temeiurile detenţiei sale
preventive, însă accesul i-a fost refuzat.
11. În recursul său împotriva detenţiei sale preventive, reclamantul a
susţinut inter alia că el era bolnav şi necesita tratament medical pentru a
preveni înrăutăţirea stării sănătăţii sale, precum şi că nici o probă nu a fost
prezentată instanţei de judecată cu privire la pericolul eschivării sale sau
influenţării martorilor. El a declarat că avea familie şi domiciliu permanent
în Chişinău, un loc de muncă şi că nu a fost condamnat anterior. La 1
octombrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a menţinut încheierea Judecătoriei

Buiucani din 27 septembrie 2004. Instanţa a invocat motive similare pentru
detenţia preventivă a reclamantului, adăugând că starea sănătăţii acestuia nu
era incompatibilă cu detenţia.
12. La 8 octombrie 2004, procuratura a pornit o nouă urmărire penală
împotriva reclamantului, în temeiul articolului 327 al Codului penal, pentru
săvârşirea infracţiunii de abuz de putere în legătură cu emiterea unei
autorizaţii de construcţie pentru o companie privată cu încălcarea unei
decizii a Consiliului municipal. La 3 ianuarie 2005, dosarele penale
împotriva reclamantului au fost conexate.
13. Reclamantul a cerut înlocuirea arestării sale preventive cu arest la
domiciliu. La 19 octombrie 2004, judecătorul de instrucţie al Judecătoriei
Buiucani a respins această cerere. Reiterând prevederile generale ale
Codului de procedură penală cu privire la măsurile preventive, inclusiv cele
referitoare la arestul preventiv şi arestul la domiciliu, el a constatat că
reclamantul şi avocatul său nu au cerut ca mandatul de arest să fie revocat şi
înlocuit cu o măsură alternativă. Judecătorul a constatat că prelungirea
detenţiei preventive a reclamantului era necesară, deoarece:
„... temeiurile care au servit la aplicarea măsurii de reprimare sub formă de arest
preventiv şi-au păstrat forţa probantă; [reclamantul] este capabil să influenţeze mersul
normal al urmăririi penale, poate să împiedice la stabilirea adevărului, să influenţeze
martorii şi să se eschiveze de la organul de urmărire penală.”
La 24 octombrie 2004, dosarul penal a fost transmis spre examinare
instanţei de judecată.
14. La 26 octombrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a constatat că, la 24
octombrie 2004, au expirat cele 30 de zile de arest preventiv dispuse de
instanţa de judecată inferioară şi că examinarea oricăror chestiuni cu privire
la detenţia reclamantului după transmiterea spre examinare a cauzei
instanţei de judecată ţine în primul rând de competenţa instanţei care judecă
cauza. Se pretinde că cererea avocatului de a avea acces la anumite
materiale din dosarul împotriva reclamantului a fost din nou respinsă.
15. La 1 noiembrie 2004, reclamantul a cerut încetarea procesului penal
împotriva sa ca nefondat şi revocarea arestului sau schimbarea acestuia cu
garanţia personală din partea a trei cetăţeni bine-cunoscuţi.
16. La 2 noiembrie 2004, Judecătoria Centru a respins aceste cereri ca
nefondate. Ea a constatat că temeiurile pentru detenţie au rămas valabile şi
că nu exista nici un motiv de a crede că reclamantului nu i s-ar putea acorda
asistenţă medicală în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC.
Reclamantul a atacat cu recurs această încheiere de două ori, însă recursurile
nu au fost examinate, instanţele de judecată constatând că încheierile emise
în şedinţa preliminară nu puteau fi contestate cu recurs.
17. La 15 noiembrie 2005, instanţa de judecată a dispus înlocuirea
detenţiei reclamantului cu arest la domiciliu.
2. Pretinsa ingerinţă în comunicarea dintre reclamant şi avocatul

acestuia
18. Avocatul reclamantului a cerut permisiunea de a avea întrevederi
confidenţiale cu clientul său. Lor li s-a oferit o cameră în care ei erau
separaţi de un perete de sticlă şi, aparent, trebuiau să strige pentru a se auzi
reciproc. Din înregistrarea video prezentată de Guvern, se pare că în camera
prevăzută pentru întrevederile dintre avocaţi şi clienţi din cadrul Izolatorului
de Detenţie Provizorie al CCCEC, spaţiul prevăzut pentru deţinuţi este
separat de restul camerei printr-o uşă şi un geam. Aparent, geamul este făcut
din două bucăţi de sticlă. Ambele bucăţi de sticlă au găuri mici care au fost
făcute cu un burghiu. Mai mult, între cele două bucăţi de sticlă ale geamului
există o plasă densă de culoare verde făcută fie din sârmă subţire sau din
plastic, care acoperă toată porţiunea găurită a geamului. Se pare că acolo nu
există spaţiu pentru transmiterea documentelor dintre avocat şi client.
19. Refuzând de mai multe ori să aibă întrevederi în astfel de condiţii,
reclamantul a solicitat Judecătoriei Buiucani să oblige administraţia
Izolatorului de Detenţie Provizorie al CCCEC să permită întrevederi
confidenţiale. La 13 octombrie 2004, instanţa de judecată a respins demersul
ca nefondat, constatând că nu a fost încălcat nici un drept al reclamantului şi
că întrevederea a avut loc „în condiţiile Izolatorului de Detenţie Provizorie
al CCCEC şi în conformitate cu articolul 187 al Codului de procedură
penală”.
20. La 1 noiembrie 2004, avocatul său a solicitat din nou instanţei de
judecată să oblige administraţia Izolatorului de Detenţie Provizorie să
permită întrevederi confidenţiale cu clientul său. La 2 noiembrie,
Judecătoria Centru a admis acest demers.
21. La 4 noiembrie 2004, avocatul reclamantului a prezentat această
încheiere administraţiei CCCEC şi a solicitat o încăpere separată pentru a se
întâlni cu clientul său în condiţii de confidenţialitate. Cu toate acestea, ei au
trebuit să se întâlnească în aceeaşi cameră separată de peretele de sticlă.
22. La 16 noiembrie 2004, avocatul reclamantului a solicitat din nou
Judecătoriei Centru să oblige administraţia CCCEC să permită întrevederi
confidenţiale cu clientul său. La 19 noiembrie 2004, el l-a informat pe
Procurorul General despre imposibilitatea sa şi a clientului său de a se
întâlni de cinci ori între septembrie şi noiembrie 2004, din cauza lipsei
confidenţialităţii şi despre greva foamei declarată de reclamant în semn de
protest împotriva acestei situaţii, grevă care s-a sfârşit doar atunci când
instanţa de judecată a admis demersul său pentru întrevederi confidenţiale la
2 noiembrie 2004. El s-a referit la o grevă a Baroului Avocaţilor din
Republica Moldova din aprilie-mai 2003 în semn de protest faţă de lipsa de
confidenţialitate a întrevederilor cu clienţii. Mai mult, procurorul
responsabil de cauza reclamantului a susţinut cererea acestuia pentru
întrevederi confidenţiale.
23. La 23 noiembrie 2004, Judecătoria Centru a constatat că încheierea sa

din 2 noiembrie 2004 nu a fost executată şi a dispus aplicarea unei amenzi
Directorului CCCEC, care urma a fi plătită în folosul statului.
24. La 26 noiembrie 2004, avocatul reclamantului a solicitat din nou
Judecătoriei Centru să oblige administraţia CCCEC să permită întrevederi
confidenţiale. În încheierea sa din 3 decembrie 2004, instanţa de judecată
s-a referit la o scrisoare din partea administraţiei Izolatorului de Detenţie
Provizorie, în care se declara că în camera pentru întrevederi nu a fost
instalat nici un dispozitiv de interceptare. De asemenea, instanţa de judecată
a constatat că peretele de sticlă nu împiedica purtarea unor discuţii
confidenţiale şi că el era necesar pentru a proteja sănătatea şi siguranţa
reclamantului şi pentru a preveni „orice acţiuni distructive cu scopul de a
împiedica stabilirea adevărului”. Instanţa de judecată a ordonat CCCEC să
permită întrevederi confidenţiale în aceeaşi cameră pentru întrevederi ca şi
anterior. Ea nu a anulat încheierea sa din 2 noiembrie 2004.
25. Potrivit reclamantului, la începutul lunii februarie 2005, el a discutat
cu avocatul său în camera pentru întrevederi despre anumite documente
relevante cauzei sale şi i-a spus acestuia unde se află acele documente.
Atunci când avocatul a mers să ia documentele relevante, ofiţerii CCCEC se
aflau deja la acea adresă. Pe parcursul aceleiaşi perioade, lui i s-ar fi cerut
de către administraţia CCCEC să se abţină de la folosirea cuvintelor
nepoliticoase în adresa ei, cuvinte pe care el le-a folosit într-o discuţie cu
avocatul său în camera pentru întrevederi. Guvernul nu a comentat aceste
acuzaţii.
3. Condiţiile de detenţie şi asistenţa medicală în centrele de detenţie

preventivă
26. Potrivit reclamantului, lui nu i s-a acordat nici o asistenţă medicală
în timp ce era deţinut la Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC, în
absenţa oricărui personal medical acolo. El s-a plâns în câteva cereri ale sale
habeas corpus de posibila înrăutăţire a stării sănătăţii sale ca rezultat al
detenţiei sale. Mai mult, asistenţa medicală acordată în Închisoarea nr. 3 a
fost inadecvată şi el trebuia să se bazeze pe medicamentele trimise lui de
soţia sa.
27. Medicul reclamantului a recomandat ca acesta să primească
tratament osteopatic o dată la fiecare trei luni, iar în timpul crizelor de
durere, să evite frigul şi umezeala, precum şi să primească balneoterapie la
fiecare şase luni.
28. Potrivit reclamantului, celula în care el a fost deţinut între 23
februarie 2005 şi 15 noiembrie 2005 în Închisoarea nr. 3 avea o suprafaţă de
10 m2 pentru patru deţinuţi. Deoarece mai mult de jumătate din această
suprafaţă era ocupată de paturile în nivele, o masă, o chiuvetă şi un veceu,
spaţiul rămas liber era de 4.78 m2, adică 1.19 m2 pentru un deţinut. Celula
avea acces foarte limitat la lumina zilei, deoarece fereastra era acoperită cu
trei straturi de plasă din metal. Ea nu era încălzită sau ventilată în mod
corespunzător. Reclamantul şi ceilalţi deţinuţi trebuiau să-şi aducă propriile
haine şi aşternuturi, să repare şi să mobileze celula. Mai mult, statul a alocat
aproximativ EUR 0.28 pe zi pentru cumpărarea hranei pentru fiecare deţinut
(ceea ce reprezenta 35-40 % din suma necesară pentru hrană, conform
estimărilor autorităţilor), iar hrana era necomestibilă. Apa şi electricitatea
erau livrate potrivit unui orar şi nu erau disponibile în anumite perioade,
inclusiv pe parcursul întregii nopţi. Deţinuţii trebuiau să se abţină de la
utilizarea veceului în asemenea perioade pentru a limita mirosul. În ziua de
baie, pe tot parcursul zilei, în celulă nu era practic apă din robinet. Veceul
era situat chiar în faţa mesei şi mirosea urât. In fine spaţiul pentru plimbările
zilnice era situat chiar sub orificiul de evacuare a sistemului de ventilaţie
aflat în partea izolatorului unde erau trataţi deţinuţii bolnavi de tuberculoză,
creând un pericol real de infecţie. Guvernul nu a comentat această acuzaţie.
29. Potrivit Guvernului, condiţiile în care a fost deţinut reclamantul au
fost corespunzătoare, după cum rezultă dintr-o înregistrare video a celulei şi
a altor părţi ale izolatorului. Celula era într-o stare igienică bună şi era
mobilată, ventilată şi încălzită corespunzător, fiind destinată pentru
deţinerea persoanelor ale căror funcţii anterioare le expuneau unei
ameninţări cu violenţa din partea altor deţinuţi. Se permitea o plimbare
zilnică timp de o oră şi să facă duş o dată în săptămână. Mai mult,
reclamantul a fost vizitat în mod regulat de diferiţi medici de la spitalul
penitenciar şi a primit toată asistenţa necesară. In fine Guvernul a prezentat
probe medicale, prin care a demonstrat că recomandarea medicului cu
privire la tratamentul osteopatic nu a fost urmată pe parcursului anului
anterior arestării reclamantului.
II. MATERIALE NE-CONVENŢIONALE
A. Practica şi dreptul interne pertinente
30. Practica şi dreptul interne pertinente au fost expuse în cauza

Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, §§ 64-71. În special, în ceea ce priveşte
epuizarea căilor de recurs interne, Guvernul a invocat următoarele.
31. Guvernul s-a referit la articolul 53 al Constituţiei, articolul 1405 al
Codului civil şi la Legea nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului
cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii
şi ale instanţelor judecătoreşti, precum şi la cauza Drugalev c. Ministerului
Afacerilor Interne şi Ministerului Finanţelor, menţionată în Boicenco, citată
mai sus, §§ 68-71).
32. Partea relevantă a articolului 66 al Codului de procedură penală este
următoarea:
„...
(2) Învinuitul ... are dreptul:

...
(21) să ia cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea arestării
sale;”
Moldova a organizat o altă grevă, refuzând să participe la orice proceduri în
legătură cu persoanele deţinute în Izolatorul de Detenţie Provizorie al
CCCEC, până când administraţia va fi de acord să asigure avocaţilor camere
pentru întrevederi confidenţiale cu clienţii lor. Cerinţele Baroului Avocaţilor
au fost refuzate (a se vedea Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 126, 4
octombrie 2005).
cerut ca peretele de sticlă să fie scos pentru a verifica dacă acolo nu sunt
35. Reclamantul s-a referit la cauza Paladi (la încheierea din
20 septembrie 2005), în care o plângere cu privire la insuficienţa asistenţei
medicale în spitalul penitenciar şi o cerere de a primi o astfel de asistenţă
într-un spital specializat nu au fost examinate decât peste aproape trei luni,
deşi s-a invocat expres articolul 3 al Convenţiei.
omului pentru anii 2004-2008. Planul include un număr de obiective pentru
Planului. La 31 decembrie 2003, Guvernul a adoptat Hotărârea cu privire la
aprobarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar şi Planul de măsuri
pe anii 2004-2013 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului
penitenciar, ambele având scopul inter alia de îmbunătăţire a condiţiilor de
detenţie în penitenciare.
37. La o dată nespecificată, Ministerul Justiţiei a aprobat „Raportul său
cu privire la implementarea de către Ministerul Justiţiei a capitolului 14 al
Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii
2004-2008, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 415-XV din 24
octombrie 2003”. La 25 noiembrie 2005, Comisia parlamentară pentru
drepturile omului a aprobat un raport cu privire la implementarea Planului
naţional de acţiuni. Ambele aceste rapoarte au confirmat finanţarea

insuficientă a sistemului penitenciar, precum şi omisiunea de a implementa
pe deplin planul de acţiuni în ceea ce priveşte izolatoarele de detenţie
provizorie din Republica Moldova, inclusiv Închisoarea nr. 3 din Chişinău.
Primul din aceste rapoarte menţiona inter alia că „atât timp cât obiectivele
şi acţiunile din [Planul Naţional de acţiuni] nu au acoperire financiară
necesară ... el va rămâne doar o bună încercare a statului de a respecta
drepturile omului, descrise în Hotărârea Parlamentului nr. 415-XV din 24
octombrie 2003, soarta căreia este neimplementarea sau implementarea
parţială.”
B. Raportul Comitetului European pentru prevenirea torturii şi

tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT)
38. În raportul său întocmit în urma vizitei din 20-30 septembrie 2004,
CPT a constatat că (traducere neoficială):
„55. Situaţia în majoritatea penitenciarelor vizitate, impusă de starea economică din
regimurile de detenţie care au fost deja identificate în timpul vizitelor din 1998 şi
2001.
dacă penitenciarele vizitate nu funcţionau la capacitatea lor deplină – precum este
cazul Închisorii nr. 3 în care numărul deţinuţilor s-a redus sensibil în comparaţie cu
cel din ultima vizită a Comitetului - ele continuă să fie extrem de aglomerate. De fapt,
norma de spaţiu mai era încă bazată pe un nivel foarte criticabil de 2 m² pentru un
deţinut, care, în practică, este deseori şi mai mică.
familiilor lor.
deţinuţilor şi a familiilor lor, care, de asemenea, plătesc pentru materialele necesare.
La fel, ei trebuie să-şi aducă cearşafuri şi lenjerie de pat, instituţia penitenciară putând
să le acorde doar saltele folosite.
...Într-un cuvânt, condiţiile de viaţă în marea majoritate a celulelor din blocurile I -
II şi din celulele de tranzit continuă a fi mizerabile. …
În fine, deşi a fost redusă drastic supraaglomerarea, se observă, în continuare, un
nivel foarte înalt, chiar intolerabil al ratei de ocupare a celulelor.
83. ... peste tot, cantitatea şi calitatea hranei deţinuţilor constituie o îngrijorare
deosebită. Delegaţia a primit numeroase plângeri cu privire la lipsa cărnii şi a
produselor lactate. Constatările delegaţiei, atât cu privire la stocurile de hrană, cât şi la
meniuri, confirmă credibilitatea acestor plângeri. De asemenea, constatările ei
confirmă că în anumite locuri (în Închisoarea nr. 3, ...) hrana servită era respingătoare
şi, cu adevărat, necomestibilă (spre exemplu, prezenţa insectelor şi a paraziţilor).
Acest lucru nu este deloc surprinzător, având în vedere starea generală a bucătăriilor şi
echipamentul modest al acestora.
Autorităţile moldoveneşti au subliniat întotdeauna dificultăţile financiare în
asigurarea alimentării adecvate a deţinuţilor. Totuşi, Comitetul insistă că aceasta
constituie o cerinţă fundamentală a vieţii, care trebuie asigurată de către stat
persoanelor aflate în custodia acestuia şi că nimic nu poate să-l exonereze de o astfel
de responsabilitate. …”
C. Acte ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei
39. Rezoluţia (73)5 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu

privire la Regulile standard minime cu privire la tratamentul deţinuţilor
(adoptată de Comitetul de Miniştri la 19 ianuarie 1973), în partea sa
„93. Orice deţinut preventiv are dreptul, de la încarcerarea sa, să-şi aleagă un avocat
sau să i se permită să solicite asistenţă juridică gratuită, atunci când o astfel de
asistenţă este disponibilă, să primească vizite ale avocatului său în vederea apărării
sale, şi să pregătească şi să transmită acestuia, precum şi să primească de la acesta,
instrucţiuni confidenţiale. La cerere, deţinutului trebuie să i se acorde toate facilităţile
necesare în acest scop. În special, lui i se va acorda asistenţă gratuită din partea unui
interpret în toate relaţiile esenţiale cu administraţia, precum şi pentru a-şi pregăti
apărarea. Întrevederile dintre deţinut şi avocatul său pot fi urmărite vizual, dar nu şi
ascultate, fie direct sau indirect, de un angajat al poliţiei sau al instituţiei.”
40. Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri statelor
a Viceminiştrilor), în partea sa relevantă, prevede următoarele:
ÎN DREPT
41. Reclamantul s-a plâns de încălcarea drepturilor sale garantate de
articolul 3 al Convenţiei. Articolul 3 prevede următoarele:
degradante.”
42. De asemenea, reclamantul s-a plâns că detenţia sa după expirarea
ultimei încheieri de arestare, la 24 octombrie 2004, nu a fost „legală” în
sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei, partea relevantă a căruia este

următoarea:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit
...
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;”
43. De asemenea, reclamantul s-a plâns că detenţia sa preventivă nu s-a
bazat pe motive „relevante şi suficiente”. Partea relevantă a articolului 5 § 3
este următoarea:
„3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)
din prezentul articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau
44. La fel, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 8 al Convenţiei,
că discuţiile cu avocatul său s-au desfăşurat printr-un perete de sticlă şi au
fost ascultate sau, posibil, chiar înregistrate şi că autorităţile nu i-au pus la
dispoziţie condiţii adecvate pentru discuţii confidenţiale cu avocatul său.
Deşi această pretenţie nu a fost comunicată, Guvernul, totuşi, a prezentat
comentarii cu privire la ea. În observaţiile sale, reclamantul s-a referit la
această pretenţie prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei. După ce i s-a
dat posibilitatea să comenteze cu privire la această schimbare, Guvernul nu
a mai prezentat nici un comentariu cu privire la această pretenţie. Curtea,
care este prima autoritate care decide ce calificare urmează a fi dată în drept
faptelor unei cauze (a se vedea, Guerra and Others v. Italy, hotărâre din 19
februarie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-I, § 44),
consideră că este mai potrivit de a examina chestiunea invocată de
reclamant prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei.
Paragraful 4 al articolului 5 prevede următoarele:
ilegală.”
A. Pretenţiile formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei
45. Reclamantul a pretins că lipsa asistenţei medicale în Izolatorul de
Detenţie Provizorie al CCCEC şi condiţiile sale de detenţie în Închisoarea
nr. 3 au constituit tratament inuman şi degradant, care contravine articolului

3 al Convenţiei (a se vedea paragrafele 26-28 de mai sus).
46. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs
interne disponibile în ceea ce priveşte pretenţiile formulate în temeiul
47. Referitor la intentarea unei acţiuni civile pentru a cere încetarea
imediată a unei pretinse violări (cauza Drugalev), Curtea a constatat deja că
aceasta nu a constituit o probă suficientă pentru a demonstra că un astfel de
recurs era efectiv în perioada relevantă (a se vedea Holomiov v. Moldova,
nr. 30649/05, § 106, 7 noiembrie 2006). Nefiind informată despre vreo
evoluţie care să fi avut loc după hotărârea Drugalev, Curtea nu vede vreun
alt motiv pentru a se abate de la acea constatare în această cauză. Prin
urmare, această pretenţie nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căilor de
recurs interne disponibile.
2. Pretinsa lipsă a asistenţei medicale

48. În ceea ce priveşte pretenţia cu privire la lipsa asistenţei medicale în
Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC, Curtea notează că reclamantul
a formulat pretenţii generale cu privire la o posibilă înrăutăţire a stării
sănătăţii sale (a se vedea paragrafele 11 şi 26 de mai sus). Totuşi, el nu a
cerut niciodată personalului izolatorului de detenţie provizorie să-i acorde
asistenţă medicală în legătură cu o problemă specifică; mai mult, el a fost
vizitat de mai multe ori de medici de la Spitalul Penitenciar. Deşi se pare că
medicul reclamantului i-a recomandat tratament regulat, care nu i-a fost
administrat în timpul detenţiei, este, de asemenea, clar că acel tratament nu
a fost urmat în anul anterior reţinerii sale (a se vedea paragrafele 27 şi 29 de
mai sus).
49. Curtea consideră că lipsa asistenţei medicale în circumstanţe în care
o astfel de asistenţă nu este necesară nu poate, prin sine, să constituie o
violare a articolului 3 al Convenţiei. Prin urmare, Curtea conchide că
această pretenţie este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al
Convenţiei.
50. Reclamantul a pretins că drepturile sale garantate de articolul 5 §§ 1,

3 şi 4 al Convenţiei au fost încălcate, deoarece el a fost deţinut fără o bază
legală după 24 octombrie 2004; instanţele judecătoreşti nu au adus în
deciziile lor de autorizare şi prelungire a detenţiei sale preventive „motive
relevante şi suficiente”; avocatul său nu a avut acces la nici o parte a
dosarului penal, pentru a contesta efectiv detenţia sa preventivă şi pentru a
formula cereri habeas corpus; şi că el nu a putut să se întâlnească cu
avocatul său în condiţii de confidenţialitate.
51. Guvernul a susţinut că, în conformitate cu principiul subsidiarităţii,

le revine, în primul rând, instanţelor judecătoreşti naţionale să determine
legalitatea detenţiei reclamantului. Dacă s-ar fi constatat de către instanţele
judecătoreşti naţionale că el a fost deţinut ilegal, el ar fi putut pretinde
prejudicii în conformitate cu legislaţia. Mai mult, instanţele judecătoreşti
aveau competenţa să aplice direct Convenţia. Reclamantul nu a fost de
acord.
1. Accesul la materialele relevante ale dosarului

52. Curtea notează că părţile dispută dacă au fost făcute cereri verbale de
acces la materialele dosarului. Curtea nu dispune de mijloace pentru a stabili
dacă astfel de cereri au fost într-adevăr făcute. Totuşi, ea notează că
reclamantul nu a prezentat nici o probă că el s-ar fi plâns de refuzul
procurorului de a-i permite lui sau avocatului său accesul la materialele
relevante ale dosarului său, deşi, în conformitate cu legislaţia, el avea
dreptul la un astfel de acces (a se vedea paragraful 32 de mai sus).
Prin urmare, această pretenţie urmează a fi respinsă pentru neepuizarea
căile de recurs interne, în modul stabilit de articolul 35 §§ 1 şi 4 al
Convenţiei.
2. Pretinsa lipsă a unei baze legale valide pentru detenţia

reclamantului după 24 octombrie 2004
53. Curtea notează că reclamantul nu a invocat pretenţia sa formulată în
temeiul articolului 5 § 1 în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. Ea
reaminteşte că, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenţiei,
reclamantul, în mod normal, ar trebui să folosească remediile care sunt
accesibile şi suficiente pentru a permite redresarea în ceea ce priveşte
încălcările pretinse. Existenţa remediilor în cauză trebuie să fie suficient de
certă nu numai în teorie, dar şi în practică, fără de care ele vor fi lipsite de
Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports of Judgments
and Decisions 1996-IV, p. 1210, § 66).
54. Curţii i se pare că în Republica Moldova exista o practică generală
de a deţine inculpaţii, după transmiterea dosarelor lor spre examinare
instanţei de judecată, fără emiterea unei încheieri judecătoreşti în acest sens.
Ea notează poziţia Guvernului pârât în mai multe cauze recente (a se vedea
Boicenco, citată mai sus, § 146, Holomiov, citată mai sus, § 123, şi alte
cauze aflate pe rolul Curţii), în care Guvernul a considerat această practică
ca fiind legală şi bazată pe mai multe prevederi ale Codului de procedură
penală. El nu a prezentat exemple de derogări ale instanţelor judecătoreşti
naţionale de la practica descrisă mai sus. Într-adevăr, reclamanţii, în ambele
cauze menţionate mai sus, au invocat, în mod expres, această chestiune în
faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, însă plângerile lor au fost respinse.
55. Mai mult, în această cauză, Curtea de Apel a menţionat expres

expirarea perioadei de detenţie de 30 de zile autorizată prin ultima încheiere
judecătorească cu privire la detenţia reclamantului (a se vedea paragraful 14
de mai sus) şi s-a bazat pe faptul că dosarul a fost transmis în judecată
atunci când a decis să nu examineze recursul lui împotriva încheierii prin
care s-a respins cererea sa habeas corpus.
56. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu
a avut nici o şansă reală de succes dacă ar fi depus o plângere cu privire la
lipsa unei baze legale pentru detenţia sa, având în vedere practica generală
de a permite autorităţilor să-l deţină în lipsa unei încheieri emise de o
instanţă judecătorească. Se pare că această practică era aplicată sistematic
de instanţele judecătoreşti la respingerea oricărei contestări a detenţiei şi era
pe deplin susţinută de Guvern.
3. Pretinsa lipsă a motivelor „relevante şi suficiente” pentru detenţie

57. De asemenea, Curtea notează că reclamantul a invocat pretenţia sa
formulată în temeiul articolului 5 § 3 în faţa instanţelor judecătoreşti
naţionale, care nu au constatat nici o aparenţă a unei încălcări (a se vedea
paragrafele 11 şi 13-16 de mai sus). În astfel de circumstanţe, nu ar fi
rezonabil de a cere reclamantului să iniţieze noi proceduri prin care să
pretindă compensaţii pentru pretinsele violări pe care instanţele
judecătoreşti le-au respins deja.
C. Concluzie
58. Luând în consideraţie cele de mai sus, Curtea conchide că pretenţiile

formulate în temeiul articolului 3 cu privire la condiţiile de detenţie şi
pretenţiile formulate în temeiul articolului 5 cu privire la lipsa unei baze
legale şi a motivelor relevante şi suficiente pentru detenţie nu pot fi
declarate inadmisibile pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Prin
urmare, obiecţia Guvernului cu privire la aceste pretenţii urmează a fi
respinsă. Nu a fost invocată nici o obiecţie cu privire la pretenţia privind
refuzul de a permite întrevederi confidenţiale cu avocatul reclamantului
59. În continuare, Curtea consideră că pretenţiile reclamantului
formulate în temeiul articolelor 3 (cu privire la condiţiile de detenţie) şi 5 §§
1, 3 şi 4 ale Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient
de serioase încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Prin
urmare, ea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa
de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 5 de mai
sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
60. Reclamantul s-a plâns de o încălcare a drepturilor sale garantate de

articolul 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte condiţiile sale de detenţie în
Închisoarea nr. 3 din Chişinău între 23 februarie şi 15 noiembrie 2005 (a se
vedea paragrafele 26-28 de mai sus). De asemenea, el s-a bazat pe
constatările CPT şi pe cele ale autorităţilor naţionale (a se vedea paragrafele
61. Guvernul a susţinut că condiţiile de detenţie a reclamantului în
Închisoarea nr. 3 erau acceptabile (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Mai
mult, autorităţile au întreprins mai multe acţiuni cu scopul de îmbunătăţire a
condiţiilor de detenţie (a se vedea paragraful 36 de mai sus).
62. Curtea reaminteşte că articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din
cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Acesta
interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane
ori degradante, indiferent de circumstanţe şi de comportamentul victimei (a
se vedea, spre exemplu, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR
2000-IV). Curtea se referă la alte principii bine stabilite în jurisprudenţa sa
în ceea ce priveşte, în special, condiţiile de detenţie (a se vedea Şarban,
citată mai sus, §§ 75-77, 4 octombrie 2005).
63. În această cauză nu se dispută faptul că reclamantul a fost deţinut
împreună cu alte trei persoane într-o celulă cu suprafaţa de 10 m2 (ceea ce
constituie 2.5 m2 pentru un deţinut). Mai mult, Guvernul nu a contestat
calculele reclamantului şi planul celulei, potrivit cărora mai mult de
jumătate din suprafaţa celulei era ocupată de mobilierul din celulă şi că
fiecărui deţinut îi rămâneau 1.19 m2 de spaţiu liber (a se vedea paragrafele
28 şi 29 de mai sus). Se notează că CPT consideră că 4 m² pentru un deţinut
este un standard potrivit şi dorit pentru o celulă de detenţie (a se vedea
Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, § 82, 13 septembrie 2005).
64. Curtea a constatat deja că supraaglomerarea severă ridică în sine o
chestiune prin prisma articolului 3 al Convenţiei (a se vedea Kadiķis v.
Latvia (no. 2), nr. 62393/00, § 52, 4 mai 2006). De asemenea, ea notează că
reclamantul a trebuit să petreacă 23 de ore pe zi în condiţii de înghesuire (a
se vedea paragraful 29 de mai sus) şi că singura oră acordată pentru
plimbări zilnice se pare că a expus sănătatea sa unui risc de infectare cu
tuberculoză (a se vedea paragraful 28 de mai sus).
65. Curtea notează că Guvernul nu a contestat prezenţa a trei straturi de
plasă din metal pe fereastra celulei care, potrivit reclamantului, bloca cea
mai mare parte luminii naturale. În mod similar, nu a fost dat nici un
răspuns la pretenţia reclamantului precum că aprovizionarea cu electricitate
şi apă era întreruptă pentru anumite perioade, în special pe parcursul nopţii,
şi că deţinuţii din celula reclamantului trebuiau să se abţină de la folosirea
veceului în aceste perioade pentru a limita mirosul (a se vedea paragrafele
66. Nu s-a contestat faptul că reclamantul nu a fost asigurat cu lenjerie

de pat sau haine de penitenciar şi că a trebuit să investească, împreună cu
alţi co-deţinuţi, în repararea şi mobilarea celulei. Mai mult, masa pentru
mâncare era situată în apropierea veceului, care mirosea urât.
67. De asemenea, nu s-a contestat faptul că cheltuielile zilnice pentru
hrană erau limitate la EUR 0.28 pe zi pentru un deţinut. Curtea notează că
CPT a confirmat că, în octombrie 2004, situaţia în acest domeniu lăsa mult
de dorit, hrana fiind „respingătoare şi, cu adevărat, necomestibilă” (a se
68. Rezumând, reclamantul a fost deţinut în condiţii de supraaglomerare
extremă, cu puţin acces la lumina zilei, cu acces limitat la apa de la robinet,
în special pe parcursul nopţii şi în prezenţa unor mirosuri urâte de la veceu,
în timp ce nu era asigurat cu hrană de cantitate şi calitate suficientă sau
lenjerie de pat. Mai mult, el a trebuit să îndure aceste condiţii timp de
aproape nouă luni, ceea ce constituie o perioadă mai lungă decât perioada de
cincisprezece zile pe care reclamantul a trebuit să o îndure în cauza Kadiķis
(citată mai sus, § 55).
69. În opinia Curţii, efectul cumulativ al condiţiilor de detenţie de mai
sus şi perioada de timp relativ lungă pe parcursul căreia reclamantul a
trebuit să le îndure au constituit o violare a articolului 3 al Convenţiei.
70. Reclamantul a susţinut că, de la expirarea termenului ultimei

încheieri judecătoreşti, prin care s-a autorizat arestarea sa preventivă, nici o
altă decizie judecătorească nu a autorizat detenţia sa ulterioară. El a
considerat că prevederile legale la care s-a referit Guvernul nu erau
previzibile în aplicarea lor, contrar exigenţelor articolului 5 al Convenţiei.
El s-a bazat pe cauza Baranowski v. Poland (nr. 28358/95, ECHR 2000-III).
71. Guvernul a declarat că, după transmiterea dosarului reclamantului în
judecată la 24 octombrie 2004, ţinea de competenţa instanţei care judeca
cauza să soluţioneze orice cereri cu privire la detenţia reclamantului la faza
judecării cauzei, detenţie care s-a bazat pe prevederi clare ale legislaţiei. El
a invocat aceleaşi prevederi legale ca şi cele din cauza Boicenco (citată mai
sus, §§ 64-71).
72. Curtea reaminteşte că ea a constatat o violare a articolului 5 § 1 al
Convenţiei în cauzele Boicenco (citată mai sus, § 154) şi Holomiov (citată
mai sus, § 130). Examinând materialele prezentate ei, Curtea consideră că
dosarul nu conţine nici un element care i-ar permite să ajungă la o concluzie
73. Curtea constată, din motivele aduse în cauzele citate mai sus, că
detenţia reclamantului după transmiterea dosarului pentru examinare în
instanţa de judecată la 24 octombrie 2004, când termenul de detenţie
autorizat prin ultima încheiere judecătorească a expirat, nu s-a bazat pe nici
o prevedere legală.
75. Reclamantul a pretins că instanţele judecătoreşti nu au adus „motive

relevante şi suficiente” pentru încheierile lor de arestare preventivă a sa. În
special, instanţele judecătoreşti au omis să invoce detalii sau probe care să
susţină constatările lor cu privire la pretinsele pericole cauzate prin
eliberarea reclamantului. Reclamantul a prezentat argumente cu privire la
fiecare temei pe care, într-o manieră generală, s-au bazat instanţele
judecătoreşti naţionale, însă instanţele judecătoreşti nu au răspuns în nici un
fel.
76. Guvernul nu a fost de acord, constatând că instanţele judecătoreşti au
adus motive relevante şi suficiente, care s-au bazat pe dosarul care le-a fost
prezentat. Guvernul a adăugat că motivele pentru detenţia preventivă nu
trebuie să fie atât de detaliate încât să dovedească vinovăţia acuzatului. El a
adăugat detalii cu privire la activităţile reclamantului şi probabilitatea ca
acesta să influenţeze martorii sau să se eschiveze, elemente care nu au fost
menţionate de către instanţele judecătoreşti naţionale.
77. Curtea reaminteşte principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa

cu privire la motivele detenţiei preventive (a se vedea, de exemplu, Şarban,
citată mai sus, §§ 95-99).
78. Curtea va prezuma existenţa unor motive verosimile precum că
reclamantul a comis o infracţiune, având în vedere lipsa probelor suficiente
care să dovedească contrariul. Totuşi, ea notează că motivele pe care s-au
bazat instanţele judecătoreşti naţionale în deciziile lor de a autoriza arestarea
preventivă a reclamantului şi de a prelungi detenţia acestuia (a se vedea
paragrafele 9 şi 13 de mai sus) au fost cu adevărat identice cu motivele
folosite de instanţele judecătoreşti naţionale pentru arestarea preventivă a
reclamantului în cauza Şarban (citată mai sus, §§ 11 şi 14). Ca şi în cauza
Şarban, instanţele judecătoreşti naţionale s-au limitat la parafrazarea
motivelor pentru detenţie prevăzute de Codul de procedură penală, fără a
explica cum acestea se aplică cauzei reclamantului. Prin urmare, Curtea nu
consideră că această cauză poate fi distinsă de cauza Şarban în ceea ce
priveşte relevanţa şi suficienţa motivelor pentru detenţie.
V. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI
80. Reclamantul a pretins că lui nu i s-a permis să se întâlnească cu

avocatul său în condiţii de confidenţialitate şi că el a fost separat de acesta
printr-un perete de sticlă, care împiedica purtarea unei discuţii normale sau
lucrul cu documentele. Prin urmare, ei trebuiau să strige pentru a se auzi
unul pe celălalt şi au refuzat ambii de mai multe ori să se întâlnească în
astfel de condiţii, informând instanţa judecătorească că ei nu puteau să se
pregătească pentru şedinţe. Reclamantul a depus pretenţia sa iniţială în
temeiul articolului 8 al Convenţiei, însă, în observaţiile sale ulterioare, el s-a
referit la aceasta prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei.
81. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a fost împiedicat să se
întâlnească cu avocatul său în condiţii de confidenţialitate şi că legislaţia
prevedea expres un asemenea drept. De fapt, ei s-au întâlnit de 18 ori pe
parcursul celor cinci luni de detenţie a reclamantului în Izolatorul de
Detenţie Provizorie al CCCEC. Nici un ofiţer al CCCEC nu a fost prezent la
întrevederi. Mai mult, corespondenţa dintre deţinuţi şi avocaţii lor nu putea
fi cenzurată, iar reclamantului trebuia să-i fie înmânat orice document de la
avocatul său în decurs de 24 de ore.
82. Potrivit Guvernului, peretele de sticlă era necesar pentru a proteja
deţinuţii şi avocaţii şi nu împiedica comunicarea normală. Reclamantul nu a
prezentat probe precum că discuţiile sale cu avocatul au fost interceptate,
ceea ce, în orice caz, ar fi contrar legislaţiei. În continuare, pentru a justifica
prezenţa peretelui de sticlă, el s-a referit la cauza Kröcher and Möller
v. Switzerland (nr. 8463/78, DR 26, p. 40).
83. În hotărârea Reinprecht v. Austria (nr. 67175/01, § 31, ECHR
2005-...), Curtea a făcut un rezumat al principiilor care rezultă din
jurisprudenţa sa cu privire la articolul 5 § 4, după cum urmează:
„(a) Articolul 5 § 4 al Convenţiei dă dreptul persoanei arestate sau deţinute să
iniţieze proceduri cu privire la condiţiile procedurale şi materiale care sunt esenţiale
pentru legalitatea, în sensul Convenţiei, a lipsirii ei de libertate (a se vedea, printre
multe altele, Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 29 noiembrie
1988, Seria A nr. 145-B, p. 34-35, § 65).
1998-VIII, p. 3302, § 162 şi Włoch v. Poland, nr. 27785/95, § 125, ECHR 2000-XI,
cu referire în ambele cauze la Megyeri v. Germany, hotărâre din 12 mai 1992, Seria A
nr. 237-A, p. 11, § 22).
(c) Procedurile trebuie să fie contradictorii şi trebuie întotdeauna să asigure
egalitatea armelor între părţi (a se vedea, Lamy v. Belgium, hotărâre din 30 martie
1989, Seria A nr. 151, § 29). În cazul unei persoane a cărei detenţie cade sub incidenţa
articolului 5 § 1(c), este necesară o audiere (a se vedea Nikolova v. Bulgaria [GC], nr.
31195/96, § 58, ECHR 1999-II; Assenov and Others, citată mai sus, § 162, cu referire
la Schiesser v. Switzerland, hotărâre din 4 decembrie 1979, Seria A nr. 34, p. 13,
§§ 30-31; Sanchez-Reisse v. Switzerland, hotărâre din 21 octombrie 1986, Seria A
nr. 107, p. 19, § 51 şi Kampanis v. Greece, hotărâre din 13 iulie 1995, Seria A
nr. 318-B, p. 45, § 47).
84. S-a constatat că articolul 6 se aplică uneori la faza prejudiciară (a se
85. S-a constatat că garanţiile prevăzute de articolul 6 cu privire la
accesul la un avocat sunt aplicabile procedurilor habeas corpus (a se vedea,
spre exemplu, Winterwerp v. the Netherlands, hotărâre din 24 octombrie
1979, Seria A nr. 33, § 60). În Bouamar v. Belgium (hotărâre din 29
februarie 1988, Seria A nr. 129, § 60), Curtea a constatat că este esenţial nu
numai ca persoana în cauză să aibă posibilitatea să fie audiată în persoană,
dar şi ca ea să beneficieze de asistenţa efectivă a avocatului său.
86. Sarcina Curţii în această cauză este să decidă dacă reclamantul a
putut să primească asistenţă efectivă de la avocatul său astfel încât aceste
avocaţi. Curtea reaminteşte că ea, anterior, a constatat că comunicarea
88. Într-adevăr, dacă un avocat nu poate să comunice cu clientul său şi
să primească de la acesta instrucţiuni confidenţiale fără a fi supravegheaţi,
în dreptul deţinutului la apărare, nu cere în mod necesar ca o interceptare
sau ascultare să aibă loc. În opinia Curţii, o suspiciune veritabilă, bazată pe
motive rezonabile că discuţia lor a fost ascultată, poate fi suficientă pentru a
limita eficacitatea asistenţei pe care ar putea s-o ofere avocatul. O astfel de
suspiciune, în mod inevitabil, ar inhiba o discuţie liberă dintre avocat şi

client şi ar afecta dreptul persoanei deţinute de a contesta, în mod efectiv,
legalitatea detenţiei sale.
avocatul său au avut o suspiciune veritabilă, bazată de motive rezonabile, că
discuţia lor în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul
CCCEC nu a fost confidenţială. Din observaţiile reclamantului, se pare că
suspiciunea că discuţiile lui cu avocatul său ar fi fost interceptate a fost
veritabilă (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Curtea, de asemenea, va
analiza dacă un observator obiectiv, imparţial şi informat ar putea să creadă
că în camera pentru întrevederi din cadrul CCCEC discuţiile dintre avocaţi
şi clienţi sunt interceptate sau ascultate.
serioasă pentru întreaga comunitate a avocaţilor din Republica Moldova
92. Referirea reclamantului la probe indirecte precum că discuţiile sale
cu avocatul său au fost ascultate (a se vedea paragraful 25 de mai sus) nu
dovedeşte că în camera pentru întrevederi de la CCCEC avea loc o
supraveghere. Totuşi, în contextul îngrijorării generale a Baroului, o astfel
de speculaţie poate fi suficientă pentru a creşte îngrijorarea observatorului
obiectiv.
93. Prin urmare, concluzia Curţii este că reclamantul şi avocatul său
94. Mai mult, Curtea notează că, contrar declaraţiilor Guvernului că
reclamantul şi avocatul său puteau uşor să facă schimb de documente,
fotografiile prezentate de Guvern (a se vedea paragraful 18 de mai sus) arată
că acest lucru nu este aşa, datorită lipsei vreunui orificiu în peretele de
sticlă. Acest lucru, în opinia Curţii, a îngreunat şi mai mult sarcina
avocatului.
95. Curtea reaminteşte că, în cauza Şarban v. Moldova, ea a respins o

această cauză, reclamantul nu avea antecedente penale (a se vedea
paragraful 11 de mai sus) şi a fost urmărit pentru infracţiuni neviolente. Mai
mult, se pare că în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC nu s-a luat în
consideraţie caracterul deţinuţilor, peretele de sticlă fiind o măsură generală
care afecta, fără deosebire, pe toate persoanele deţinute acolo, indiferent de
circumstanţele lor personale.
deoarece în dosar nu există nimic care să confirme existenţa unui risc pentru
securitate. Mai mult, în circumstanţe excepţionale când supravegherea
întrevederilor dintre avocat şi client ar putea fi justificată, supravegherea
vizuală a acelor întrevederi ar fi suficientă pentru astfel de scopuri.
reclamantului să discute cu avocatul său chestiuni direct relevante pentru
apărarea sa şi pentru contestarea detenţiei sale preventive, fără a fi separaţi
de peretele de sticlă, a afectat dreptul său la apărare.

A. Prejudiciu

pentru prejudiciul cauzat lui prin încălcarea drepturilor sale, inclusiv EUR
9,000 pentru violarea mai multor prevederi ale articolului 5 al Convenţiei.
În susţinerea pretenţiilor sale, el s-a bazat pe jurisprudenţa Curţii pe
marginea unor pretenţii similare.
102. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant,

susţinând că era excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii. El a declarat că
jurisprudenţa la care a făcut referire reclamantul viza situaţii care nu aveau
nimic în comun cu cauza acestuia în ceea ce priveşte natura şi gravitatea
pretinselor violări, efectele acestora asupra reclamantului şi atitudinea
autorităţilor de stat. Autorităţile au întreprins toate măsurile necesare pentru
a satisface necesităţile reclamantului, iar tratamentul său nu a atins nivelul
minim cerut de articolul 3 al Convenţiei. Orice constatare a unei violări a
articolului 5 al Convenţiei ar trebui să constituie în sine o satisfacţie
echitabilă.
anumit stres şi nelinişte în rezultatul omisiunii autorităţilor de a respecta
drepturile sale garantate de articolele 3 şi 5 (§§ 1, 3 şi 4) ale Convenţiei,
adică detenţia sa în condiţii inumane, precum şi detenţia sa fără o bază
legală adecvată sau motive relevante timp de mai mult de un an şi
omisiunea de a-i permite să se întâlnească cu avocatul său în condiţii de
confidenţialitate. Ea acordă reclamantului suma totală de EUR 7,000 cu titlu
de prejudiciu moral (a se vedea Ječius v. Lithuania, nr. 34578/97, § 109,
ECHR 2000-IX).
104. Reclamantul a pretins EUR 8,208 cu titlu de costuri şi cheltuieli. El

a prezentat o listă a orelor lucrate de avocatul său pentru pregătirea cauzei
(77 ore) şi a onorariului pe oră pentru fiecare tip de activitate, care a
corespuns unei decizii a Baroului Avocaţilor din Republica Moldova
adoptată la 29 decembrie 2005, prin care s-a recomandat nivelul de
remunerare pentru avocaţii care reprezintă reclamanţi în tribunalele
internaţionale.
105. Guvernul a considerat aceste pretenţii ca fiind nejustificate, având
în vedere realităţile economice ale vieţii din Republica Moldova. El a
susţinut că reclamantul nu a prezentat o copie a unui contract de
reprezentare a sa şi a pus la îndoială numărul de ore petrecute pentru
cercetarea jurisprudenţei Curţii şi întocmirea observaţiilor reclamantului.
necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea Croitoru v.
Moldova, nr. 18882/02, § 35, 20 iulie 2004). În conformitate cu articolul 60
§ 2 al Regulamentului Curţii, o listă detaliată a tuturor pretenţiilor urmează
a fi prezentată, în caz contrar, Camera poate respinge pretenţia în întregime
sau în parte.
107. În această cauză, Curtea notează că, în timp ce reclamantul nu a
prezentat o copie a unui contract încheiat cu avocatul său, el a autorizat
avocatul în mod corespunzător să-l reprezinte în procedurile în faţa acestei
Curţi. Totuşi, suma cerută este excesivă şi trebuie acceptată doar în parte.
Având în vedere lista detaliată a orelor lucrate, numărul şi complexitatea
chestiunilor examinate, Curtea acordă reclamantului EUR 1,800 cu titlu de

fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate
de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

1. Declară inadmisibile pretenţiile formulate în temeiul articolului 3 al
Convenţiei în ceea ce priveşte pretinsa lipsă a tratamentului medical
adecvat şi în temeiul articolului 5 în ceea ce priveşte omisiunea de a
permite accesul la materialele dosarului, iar restul cererii admisibil;

priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului în Închisoarea nr. 3;

ce priveşte detenţia reclamantului după 24 octombrie 2004 fără o bază
legală;

ce priveşte insuficienţa motivelor aduse pentru prelungirea detenţiei
reclamantului;

ce priveşte ingerinţa în dreptul reclamantului de a comunica cu avocatul
său în condiţii de confidenţialitate;
6. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 7,000 (şapte mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 1,800 (o mie opt sute euro) cu titlu de costuri şi
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MOISEI c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 decembrie 2006
DEFINITIVĂ
19/03/2007

HOTĂRÂREA MOISEI c. MOLDOVEI
În cauza Moisei c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl J. ŠIKUTA, judecători
PROCEDURA
(„Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dna Pelaghia
Moisei („reclamant”), la 29 ianuarie 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Ştefan Urîtu, de la Comitetul
Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova, o organizaţie non-
3. Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârii din 23 iulie 2001, a
fost încălcat dreptul său ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor sale cu
caracter civil într-un termen rezonabil, garantat de articolul 6 al Convenţiei, şi
dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 8 octombrie 2003,
o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice cererea Guvernului. În
conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul
cererii concomitent cu admisibilitatea ei.
2 MOISEI v. MOLDOVA JUDGMENT
ÎN FAPT
4. Reclamantul, dna Pelaghia Moisei, este cetăţean al Republicii Moldova

care s-a născut în anul 1921 şi locuieşte în satul Recea.
5. Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în
felul următor.
6. În anul 2000, reclamantul a depus la Judecătoria sectorului Străşeni o
cerere de chemare în judecată împotriva Băncii de Economii şi Guvernului. El
a solicitat compensaţii în legătură cu depozitele sale la Banca de Economii, în
temeiul hotărârii Parlamentului din 29 iulie 1994 privind indexarea depozitelor
cetăţenilor în instituţiile Băncii de Economii ca rezultat al inflaţiei.
7. La 23 iulie 2001, Judecătoria sectorului Străşeni a decis în favoarea
reclamantului şi a indicat Guvernului să-i plătească compensaţii în mărime de
7,696.23 lei moldoveneşti (MDL), (aproximativ 682 euro (EUR) la acea dată).
Această hotărâre nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă şi executorie peste
15 zile.
9. Instanţa judecătorească a eliberat un titlu executor, pe care ea l-a transmis
direct executorului judecătoresc pentru executare.
10. La 1 noiembrie 2001, reprezentatul reclamantului a depus o cerere scrisă
preşedintelui Judecătoriei sectorului Râşcani, prin care a solicitat executarea
hotărârii judecătoreşti din 23 iulie 2001. Printr-o scrisoare din 15 noiembrie
2001, preşedintele judecătoriei de sector a informat reclamantul că hotărârea nu
putea fi executată, deoarece Ministerul Finanţelor nu dispunea de fonduri şi a
recomandat reclamantului să se adreseze Guvernului, Parlamentului şi
Preşedintelui Republicii Moldova, din motivul că cererile sale adresate acestor
instituţii au rămas fără răspuns.
11. La 28 martie 2002, reclamantul s-a adresat Ministerului Justiţiei,
solicitând asistenţa acestuia în executarea hotărârii. Ministerul a expediat
scrisoarea către nou-creatul Departament de Executare a Deciziilor
Judecătoreşti („Departamentul”). Printr-o scrisoare datată din 2 iulie 2002,
Departamentul a informat reclamantul că titlul executoriu eliberat pe numele
său, în mărime de MDL 7,696, a fost transmis Trezoreriei Centrale a
Ministerului Finanţelor şi a indicat că legislaţia nu permitea executarea silită a
hotărârilor care urmau a fi executate din bugetul de stat.
12. La 19 septembrie 2002, reclamantul s-a adresat Ministerului Finanţelor,
solicitând asistenţa acestuia în executarea hotărârii judecătoreşti. Prin scrisoarea
din 8 octombrie 2002, semnată de către viceministrul Finanţelor, reclamantul a
fost informat despre faptul că Trezoreria de Stat, care era responsabilă de
executarea hotărârilor judecătoreşti împotriva statului, nu a primit titlul
executoriu pentru suma menţionată de reclamant. În acelaşi timp, ea a
înregistrat un alt titlu executoriu pentru suma de MDL 2,004. De asemenea,
reclamantul a fost informat că hotărârea din 23 iulie 2001 nu putea fi executată,

deoarece în bugetul de stat pentru anul 2002 nu au fost prevăzute fonduri
pentru executarea hotărârii judecătoreşti în cauza sa. Reclamantul a fost sfătuit
să aştepte adoptarea bugetului de stat pentru anul 2003, care ar putea să prevadă
astfel de fonduri.
83. Guvernul a prezentat probe care confirmau faptul că, la 29 aprilie 2003,
Ministerul Finanţelor a transferat în contul Departamentului o sumă de bani
destinată executării unui şir de titluri executorii, inclusiv a celui în favoarea
reclamantului. La 27 mai 2003, reclamantul a primit suma de bani care i se
cuvenea.
94. Dreptul intern pertinent a fost expus în hotărârea Prodan v. Moldova,

nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extracte)).
ÎN DREPT
iulie 2001 a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § l al Convenţiei şi
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil ...
de către o instanţă, ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil...”.

16. Reclamantul a mai pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti a
încălcat dreptul său garantat de articolul 13 al Convenţiei.
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost
încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când
încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
17. În fine, reclamantul pretinde că neexecutarea hotărârii judecătoreşti a
încălcat dreptul său garantat de articolul 8 al Convenţiei.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
18. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a informat Curtea despre evoluţia

cauzei sale, şi anume despre faptul că hotărârea judecătorească în favoarea sa a
fost executată la 29 aprilie 2003. El a solicitat Curţii să declare cererea
reclamantului inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată.
19. Reclamantul a declarat că, atunci când cererea a fost depusă la Curte,
hotărârea nu era executată deja timp de peste un an. Mai mult, autorităţile
naţionale nu au recunoscut faptul că a avut loc o încălcare a drepturilor sale
garantate de Convenţie şi el nu a obţinut nici o compensaţie pentru executarea
întârziată, care a fost extrem de lungă pentru o persoană în vârstă de 81 de ani.
20. Curtea consideră că omisiunea reclamantului de a informa Curtea
despre faptul că hotărârea în cauză a fost executată după depunerea ei la Curte
nu reprezintă un abuz al dreptului de a depune o cerere individuală, în sensul
articolului 35 al Convenţiei, având în vedere faptul că reclamantul nu a pretins
plata sumei iniţiale, ci, mai degrabă, a unei compensaţii care a rezultat din
neexecutarea hotărârii.
21. De asemenea, Guvernul a susţinut că, din cauza plăţii integrale a sumei
pretinse, reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă a încălcării
drepturilor sale prevăzute de Convenţie.
22. Curtea notează că ea a respins deja o obiecţie similară înaintată de
Guvernul pârât pe motiv că „plata ... nu a fost urmată de nici o recunoaştere a
pretinselor violări” (Prodan v. Moldova, citată mai sus, § 48). Mai mult, nu a
fost plătită nici o compensaţie pentru executarea întârziată.
23. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul poate pretinde
că este victimă a unei violări a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al
articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie,
precum şi articolelor 8 şi 13, ridică chestiuni de drept care sunt suficient de
serioase, încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că nici
un alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare,

25. Reclamantul pretinde că neexecutarea hotărârii din 23 iulie 2001 în

favoarea sa a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi
26. Guvernul a considerat că nu a avut loc o încălcare a acestor drepturi,
deoarece executarea integrală a hotărârii a fost făcută într-un termen rezonabil.
27. Curtea notează că hotărârea din 23 iulie 2001 a rămas neexecutată până
la 27 mai 2003, când reclamantul a primit banii săi, adică timp de 22 de luni.
Curtea a constatat violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie în numeroase cauze care vizau întârzieri în
executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea, printre altele, Prodan
v. Moldova, citată mai sus, şi Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02,
21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02,
21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004).
Examinând materialele prezentate ei, Curtea consideră că dosarul nu conţine
vreun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în această
cauză. În special, argumentul Trezoreriei de Stat precum că aceasta nu a primit
spre executare titlul executoriu pe întreaga sumă pretinsă contravine scrisorii
Departamentului (a se vedea paragraful 11 de mai sus).
28. Prin urmare, din motivele expuse în cauzele menţionate mai sus, Curtea
constată că neexecutarea hotărârii din 23 iulie 2001 într-un termen rezonabil a
constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 COMBINAT CU

ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI ARTICOLUL 1 AL
PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
29. În continuare, reclamantul a pretins că nu a avut parte de un recurs

efectiv în ceea ce priveşte pretenţia sa formulată în temeiul articolului 6 § 1 al
Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
30. Guvernul a susţinut că articolul 13 al Convenţiei nu era aplicabil în
absenţa unei violări a articolului 6 § 1 al Convenţiei sau a articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie. De asemenea, Guvernul a susţinut că
reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs interne disponibile în privinţa
pretenţiilor sale formulate în temeiul articolului 13 al Convenţiei, cum ar fi
solicitarea de a iniţia proceduri penale sau administrative împotriva persoanelor
31. Curtea notează că pretenţiile reclamantului, precum că prin refuzul de a
executa hotărârea în favoarea sa au fost încălcate drepturile sale prevăzute de
articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, sunt
fără nici un dubiu serioase şi legitime (a se vedea paragraful 28 de mai sus).
Prin urmare, reclamantul avea dreptul la un recurs efectiv, în sensul articolului

13 al Convenţiei. În consecinţă, Curtea va examina dacă un astfel de recurs a
fost disponibil reclamantului.
32. Curtea notează că hotărârea în favoarea reclamantului a fost executată
peste 22 de luni de la adoptare. Debitor în această cauză a fost un organ de stat.
Conform unei scrisori din 2 iulie 2002 a autorităţii responsabile de executare,
„legislaţia Republicii Moldova nu permitea executarea silită a hotărârilor care
urmau a fi executate din bugetul de stat”. În afară de aceasta, instanţele
judecătoreşti naţionale s-au adresat mai multor autorităţi de stat cu cererea de a
asigura executarea hotărârii, însă fără nici un rezultat (a se vedea paragraful 10
de mai sus). Curtea conchide că recursurile indicate de către Guvern (a se vedea
paragraful 30 de mai sus) nu erau efective, deoarece, în absenţa unor prevederi
bugetare menite să asigure executarea, nici o persoană nu poate fi recunoscută
vinovată de neexecutarea hotărârilor.
33. Prin urmare, se pare că reclamantul nu dispunea de remedii pentru a
preveni continuarea încălcării drepturilor sale garantate de articolul 6 § 1 al
Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie sau pentru a obţine
compensaţii. Prin urmare, a existat o violare a articolului 13 combinat cu acele
articole (Romashov v. Ukraine, nr. 67534/01, § 47, 27 iulie 2004, şi Voytenko
v. Ukraine, nr. 18966/02, § 43, 29 iunie 2004).
34. În final, reclamantul s-a plâns că executarea întârziată a hotărârii

judecătoreşti a încălcat drepturile sale garantate de articolul 8 al Convenţiei.
35. Curtea consideră că această pretenţie ridică, în esenţă, aceleaşi chestiuni
ca şi cele deja examinate prin prisma articolului 6 al Convenţiei şi articolului 1
al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Prin urmare, ea nu va examina această
pretenţie separat.

echitabilă”.
A. Prejudiciu
37. Reclamantul a pretins EUR 10,217 pentru prejudiciul suferit ca urmare

a întârzierii în executarea hotărârii din 23 iulie 2001. El a susţinut că suma de
bani care i-a fost acordată a constituit economiile sale de o viaţă, cu care a
sperat să trăiască după pensionare. Prin urmare, el a suferit enorm atunci când a
pierdut economiile sale şi când nu a putut obţine pe parcursul a doi ani de zile o
compensaţie mizeră acordată de către stat. El a susţinut că, prin analogie cu
regulile aplicabile în cazurile de întârziere la plata salariilor, el urma să obţină o
compensaţie în mărime de 5 % din suma care îi era datorată pentru fiecare zi de
întârziere.
38. Mai mult, reclamantul pretinde că a fost umilit şi tratat cu dispreţ pe
parcursul anilor când trebuia să vină la Chişinău din satul său pentru a
demonstra funcţionarilor publici că el nu dispunea de surse financiare pentru a-
şi permite un trai decent.
39. Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă. El a respins
aplicabilitatea principiilor legislaţiei muncii şi, în special, plata unei
compensaţii în mărime de 5 % pentru fiecare zi, deoarece hotărârea în cauză nu
se referea la un litigiu de muncă. În continuare, el a contestat suma pretinsă cu
titlu de prejudiciu moral, citând jurisprudenţa Curţii în domeniul neexecutării
hotărârilor judecătoreşti.
material ca urmare a neexecutării hotărârii în favoarea sa într-un termen
rezonabil. Curtea acordă reclamantului EUR 192 cu acest titlu.
cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii, mai ales
având în vedere vârsta înaintată a acestuia şi faptul că suma care i-a fost
acordată constituia pentru el o sursă esenţială de venit. Curtea acordă
42. Reclamantul a mai pretins EUR 900 cu titlu de costuri şi cheltuieli

angajate în faţa Curţii. Reprezentantul său a trimis Curţii o copie a ordinului
său din 30 martie 2004, potrivit căruia onorariul obişnuit de reprezentare
constituia echivalentul a USD 900. Reprezentantul a adăugat că suma pretinsă
nu constituie profit al organizaţiei, ci are drept scop acoperirea parţială a
cheltuielilor de reprezentare a reclamanţilor.
43. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că reclamantul
nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare.
44. Având în vedere circumstanţele specifice ale acestei cauze, Curtea
C. Dobânda


2. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce

priveşte executarea întârziată a hotărârii din 23 iulie 2001;

4. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 13 al Convenţiei combinat cu

articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;

6. Hotărăşte
Convenţiei, EUR 192 (o sută nouăzeci şi doi euro) cu titlu de prejudiciu
material, EUR 500 (cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 600
(şase sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care vor fi convertite în
hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu
rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană
pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MOLDOVAHIDROMAŞ c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 februarie 2007
DEFINITIVĂ
27/05/2007

1 HOTĂRÂREA MOLDOVAHIDROMAŞ c. MOLDOVEI
În cauza Moldovahidromaş c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către S.A. „Moldovahidromaş”, o
companie înregistrată în Chişinău, la 18 septembrie 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl N. Moşcin, avocat din
şi dreptul său la protecţia proprietăţii au fost încălcate în urma casării
hotărârii judecătoreşti irevocabile din 23 octombrie 1992.
5. La 12 octombrie 2004, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis
să comunice Guvernului cererea. La 4 aprilie 2006, cererea a fost declarată
parţial admisibilă. Curtea a constatat că reclamantul putea pretinde că este
victimă a violării articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, fiind proprietar actual al proprietăţii vizate
de hotărârea iniţială, în pofida faptului că, ca atare, hotărârea nu a vizat
reclamantul.
HOTĂRÂREA MOLDOVAHIDROMAŞ c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

felul următor.
1. Evenimentele care au avut loc înainte de casarea hotărârii

judecătoreşti din anul 1992
7. Prin Hotărârea Guvernului din 19 iunie 1990, Ministerului Industriei
Grele al URSS i s-a acordat dreptul de a administra proprietatea societăţii
„Moldovahidromaş” (predecesorul legal al reclamantului, care se afla în
proprietate de stat, numit în continuare „M.”). La 28 noiembrie 1990,
Ministerul Industriei Grele a încheiat un contract cu angajaţii laboratorului
ştiinţific din cadrul M. privind crearea unei societăţi distincte (întreprindere
de arendă) pentru întreţinerea şi administrarea laboratorului
(„Hidrotehnica”, numită în continuare „H.”).
8. Ulterior, Ministerul Industriei al Republicii Moldova („Ministerul”) a
considerat acel contract ilegal. La 1 septembrie 1992, el a dispus lichidarea
lui H. H. a contestat ordinul în instanţa de judecată. Ministerul, de
asemenea, a iniţiat proceduri judiciare privind anularea contractului prin
care a fost creat H.
9. La 23 septembrie 1992, M. a făcut o declaraţie privind înregistrarea sa
ca societate pe acţiuni, 58.2 % din acţiuni urmând a fi distribuite angajaţilor
săi, iar restul acţiunilor urmau să rămână în proprietatea statului. Potrivit
declaraţiei, evaluarea finală a bunurilor companiei trebuia să se bazeze pe
situaţia contabilă la 31 decembrie 1992 şi pe actul de evaluare a bunurilor
care trebuia întocmit. Angajaţii au putut să se subscrie la acţiuni între 25
septembrie 1992 şi 25 martie 1993. Ulterior, şi M. şi-a declarat dreptul de a
fi privatizat în conformitate cu legislaţia, devenind astfel societate pe acţiuni
de tip deschis.
10. La 22 octombrie 1992, Arbitrajul Republicii Moldova a anulat
ordinul Ministerului din 1 septembrie 1992, pe motiv că Ministerul nu era
competent să dispună lichidarea societăţii.
11. La 23 octombrie 1992, aceeaşi instanţă a admis cererea Ministerului
şi a declarat nul şi fără efecte contractul de constituire a lui H. („hotărârea
judecătorească din anul 1992”). Această hotărâre nu a fost contestată şi a
devenit irevocabilă. Instanţa judecătorească a mai dispus lichidarea lui H.,
cu transferarea bunurilor către Minister şi publicarea în presă a unui anunţ
despre lichidarea sa, cu stabilirea unui termen limită până la 23 ianuarie
1993 pentru prezentarea oricăror pretenţii împotriva lui H.
12. La 11 decembrie 1992, Ministerul a dispus lichidarea lui H. în
temeiul hotărârii judecătoreşti din 23 octombrie 1992 şi transferul bunurilor
sale către M., care a fost declarat succesorul legal al lui H.. Administratorul
lui M. a fost obligat să constituie, în baza proprietăţii obţinute de la H., o
filială fără personalitate juridică distinctă, pentru a administra laboratorul
ştiinţific şi uzina lui H.
13. La 29 decembrie 1992, M. şi-a înregistrat statutul la Camera
Înregistrării de Stat. Astfel, a fost creată compania reclamantă, care şi-a
păstrat numele predecesorului său legal, „Moldovahidromaş”. În privinţa
bunurilor sale, statutul s-a referit la declaraţia din 23 septembrie 1992.
14. La 30 decembrie 1992, a fost întocmit un „Act de predare-primire a
lui [H.]”. Potrivit acestui Act, în conformitate cu hotărârea Arbitrajului din
23 octombrie 1992, H. a fost transmisă reclamantului. Actul de evaluare a
bunurilor lui M. a fost întocmit la 1 ianuarie 1993.
15. Într-o estimare a valorii proprietăţii imobiliare a reclamantului,
datată din 1 ianuarie 1994, făcându-se referire la situaţia contabilă la 1
ianuarie 1993, proprietatea imobiliară a filialei H. a fost menţionată printre
proprietăţile reclamantului. La 4 iunie 1994, angajaţii reclamantului şi
Guvernul Republicii Moldova au semnat contractul de constituire a
reclamantului, care a înlocuit unele părţi ale declaraţiei de constituire din 23
septembrie 1992. În privinţa proprietăţii deţinute de stat în societatea
reclamantă, contractul de constituire s-a referit la actul de evaluare a
bunurilor din 1 ianuarie 1993.
16. De asemenea, în anul 1994, reclamantul a înregistrat la Camera
Înregistrării de Stat o filială cu denumirea „Hidrotehnica” (numită în
continuare „filiala H.”), pentru a administra laboratorul şi uzina sa şi a
acţiona în baza statutului reclamantului şi a filialei H. Reclamantul a
întocmit o procură generală pe numele directorului filialei H.,
împuternicindu-l să semneze contracte, să reprezinte în instanţă de judecată
şi să ia decizii financiare referitoare la H. Potrivit statutului filialei H., în
cazul lichidării filialei, proprietatea sa urma a fi transferată înapoi
reclamantului. În cererea reclamantului către o bancă, privind deschiderea
unui sub-cont bancar pentru a fi utilizat de către filiala sa H., a fost aplicată
ştampila acesteia din urmă, făcându-se referire la statutul său de filială a
reclamantului.
17. În anul 1995, mai multe acţiuni ale statului în compania reclamantă
au fost privatizate, fapt care a sporit procentajul proprietăţii private asupra
societăţii până la 75.3 %.
18. În anul 1997, dosarul judecătoresc cu privire la procesul din anul
1992 a fost distrus în conformitate cu regulile potrivit cărora astfel de dosare
se păstrează în arhivele instanţelor de judecată timp de cinci ani.
19. La 30 iunie 1998, reclamantul a introdus modificări în statutul său.
Statutul nou declara că compania a fost creată prin reorganizarea lui M. şi
H. şi că era succesoarea legală a ambelor.
20. În anul 2001, societatea era 100 % în proprietatea privată. La 24 iulie
2001, Departamentul de Privatizare şi Administrare a Proprietăţii de Stat a
eliberat reclamantului un certificat de privatizare. Acesta a enumerat

proprietatea imobiliară inclusă în capitalul social al companiei în
conformitate cu actul de evaluare din 1 ianuarie 1993. Cinci imobile ale
filialei H. au fost incluse în acea listă. În final, certificatul menţiona că statul
nu a încredinţat reclamantului administrarea nici uneia din proprietăţile de
stat. Printr-o scrisoare din 18 mai 2002, acelaşi Departament a informat
Guvernul şi angajaţii filialei H. că cea din urmă nu putea pretinde dreptul de
a se separa de reclamant pentru a deveni o companie de stat, decât dacă
adunarea generală a acţionarilor reclamantului va decide astfel. Aceasta a
mai adăugat că, în baza hotărârii judecătoreşti din anul 1992 şi a ordinului
Ministerului din 11 decembrie 1992, întreaga proprietate a lui H. a fost
transferată lui M. şi că, ulterior, M. a fost privatizat prin vânzarea acţiunilor
către angajaţi şi la bursă.
2. Casarea hotărârii judecătoreşti din anul 1992

21. La 23 iulie 2002, la iniţiativa unui grup de angajaţi ai filialei H.,
Procurorul General a depus recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie,
solicitând casarea hotărârii judecătoreşti din anul 1992.
22. La 25 septembrie 2002, reclamantul a informat Curtea Supremă de
Justiţie despre omisiunea Procurorului General de a-i expedia o copie a
recursului în anulare împotriva hotărârii judecătoreşti din anul 1992, după
cum acesta era obligat prin lege, şi a solicitat să fie recunoscut ca parte în
proces. El nu a primit nici un răspuns. Reclamantul a prezentat argumentele
sale împotriva casării hotărârii judecătoreşti din anul 1992 şi a solicitat
instanţei de judecată să respingă recursul Procurorului General. La 29
octombrie 2002, reclamantul a expediat Curţii Supreme de Justiţie o anexă
la cererea sa, făcând referire inter alia la articolul 6 § 1 al Convenţiei şi
articolul 1 al Protocolului nr. 1.
23. La 11 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a informat
reclamantul despre data şedinţei de judecată pe marginea cauzei. Citaţii
similare au fost expediate reclamantului pentru şedinţele de judecată din 11
decembrie 2002, 22 ianuarie 2003 şi 21 aprilie 2003. În nici una din ele
reclamantul nu a fost menţionat ca parte în proces. Potrivit Guvernului,
reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii Supreme de Justiţie la toate
aceste şedinţe de judecată şi a fost informat de această instanţă despre
decizia din 21 aprilie 2003.
24. Mai târziu, la o dată necunoscută, Procurorul General a retras
recursul în anulare. La 11 decembrie 2002, instanţa a admis cererea
Procurorului General de retragere a recursului în anulare. La 22 ianuarie
2003, instanţa de judecată a respins cererea de revizuire depusă de
„acţionarii lui H.”, pe motiv că ei nu au participat în procedurile judiciare
din anul 1992 şi nu puteau depune o asemenea cerere.
25. Procurorul General a depus o altă cerere Plenului Curţii Supreme de
Justiţie, solicitând casarea încheierii acestuia din 11 decembrie 2002.
26. La 9 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea

directorului executiv al filialei H. privind sechestrarea tuturor bunurilor
companiei până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acea cauză.
27. La 21 aprilie 2003, reclamantul a solicitat Plenului Curţii Supreme de
Justiţie să respingă cererea Procurorului General privind casarea hotărârii
judecătoreşti din anul 1992. El nu a primit nici un răspuns.
28. În aceeaşi zi, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea Procurorului
General, a casat încheierea judecătorească din 11 decembrie 2002 şi a
dispus rejudecarea cauzei de către Colegiul său Economic.
29. La 23 aprilie 2003, reclamantul a solicitat Colegiului economic al
Curţii Supreme de Justiţie să-l recunoască ca parte în proces şi să oblige
Procurorul General să-i expedieze o copie a cererii acestuia privind casarea
hotărârii judecătoreşti din anul 1992. Reclamantul nu a primit nici un
răspuns. Guvernul nu a comentat această chestiune în observaţiile sale.
30. La 24 aprilie 2003, Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie
a admis cererea Procurorului General şi a casat hotărârea judecătorească din
anul 1992. El a pronunţat o nouă hotărâre prin care a respins cererea
Ministerului de a declara nul şi fără efecte contractul încheiat în anul 1990,
prin care a fost creat H. Totuşi, nu a avut loc o anulare a privatizării
predecesorului reclamantului, M., şi nu a fost acordată nici o compensaţie
reclamantului.
3. Evenimentele care au avut loc după casarea hotărârii judecătoreşti

din anul 1992
31. La 7 mai 2003, reclamantul a depus un recurs în anulare la decizia
din 24 aprilie 2003. La 26 iunie 2003, instanţa de judecată a respins
recursul, referindu-se la noul Cod de procedură civilă şi la introducerea unei
noi proceduri judecătoreşti (revizuirea, a se vedea paragraful 41 de mai jos).
32. La 6 iunie 2003, societatea nou creată H. a fost înregistrată în
Registrul de stat al întreprinderilor, iar filiala H. a fost radiată din acel
registru. Potrivit unei scrisori a Camerei de Comerţ din 28 mai 2003, la
1 mai 2003, în Registrul de stat nu exista nici o companie sub denumirea
„Hidrotechnica” şi o asemenea companie nu a fost radiată din Registru. Mai
mult, o asemenea companie nu a fost înregistrată în anii 1990-1992.
Reclamantul a contestat în instanţa de judecată modificările introduse în
Registrul de Stat.
33. La 26 iunie 2003, reclamantul a depus o cerere de revizuire a deciziei
din 24 aprilie 2003 pe temeiul inter alia că nu i s-a permis să intervină în
procedurile judiciare care i-au afectat drepturile pecuniare. La 10 iulie 2003,
Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea ca nefondată, fără a invoca vre-
un motiv.
34. La 22 iulie 2003, reclamantul a fost informat despre examinarea de
către Curtea Supremă de Justiţie a cererii depuse de H. privind adoptarea
unei hotărâri suplimentare. În decizia sa din 24 iulie 2003, Curtea Supremă
de Justiţie a decis că H., creat în temeiul contractului din anul 1990, putea fi
înregistrat în Registrul de stat sub aceeaşi denumire şi că înregistrarea din
anul 1994 a filialei reclamantului urmează a fi radiată. În acelaşi timp,
instanţa judecătorească a declarat nule şi fără efecte toate deciziile privind
crearea filialei H. a reclamantului, inclusiv deciziile reclamantului din anii
1992-1994.
35. La 18 februarie 2005, Departamentul Privatizării al Republicii
Moldova a eliberat reclamantului un nou certificat de privatizare. Potrivit
acestui certificat, ca urmare a deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 24 iulie
2003 şi înregistrării, la 6 iunie 2003, a lui H. în Registrul de stat, certificatul
din 24 iulie 2001 a fost modificat pentru a exclude din lista proprietăţilor
reclamantului cele cinci imobile care aparţineau filialei sale H.
36. De asemenea, H. a solicitat introducerea modificărilor în Registrul
bunurilor imobile, pentru a confirma titlul său de proprietate asupra
imobilelor care au fost anterior înregistrate ca aparţinând reclamantului. La
25 martie 2005, Curtea de Apel Chişinău a admis această cerere. La 22 iunie
2005, această hotărâre a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie.
Ambele instanţe judecătoreşti au constatat, în baza deciziei din 24 aprilie
2003, că reclamantul a pierdut dreptul de proprietate asupra acelor imobile
în favoarea lui H.
37. H. a iniţiat proceduri judiciare împotriva băncii în care filiala
reclamantului H. a avut contul său bancar, solicitând transferul tuturor
banilor din acel cont la noul său cont. Reclamantului i s-a permis să
intervină ca terţă parte, pretinzând că banii îi aparţineau, deoarece filiala sa
trebuia să fie închisă ca urmare a casării hotărârii judecătoreşti din anul
1992 şi deoarece compania nou înregistrată H. nu fusese declarată
succesoarea legală a filialei H. La 27 octombrie 2005, Judecătoria
Economică de Circumscripţie a admis cererea reclamantului. Această
decizie judecătorească a fost casată de Curtea de Apel Economică la 19
decembrie 2005. La 16 februarie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a
menţinut această decizie. Instanţa s-a bazat pe hotărârile judecătoreşti din 24
aprilie şi 24 iulie 2003, prin care a fost casată hotărârea judecătorească din
anul 1992, şi a constatat că banii din contul lui H. au fost obţinuţi după
casarea hotărârii judecătoreşti din anul 1992 şi din sursele proprii ale lui H.
38. La 18 mai 2006, Agentul Guvernamental al Guvernului pârât a
informat Procurorul General despre decizia Curţii din 4 aprilie 2006, prin
care această cerere a fost declarată parţial admisibilă. El a anexat o copie a
acelei decizii şi a solicitat Procuraturii Generale să contribuie cu
comentariile sale la observaţiile Guvernului care urmau a fi trimise Curţii pe
marginea acestei cauze. La o dată necunoscută, Procuratura Generală a
solicitat Curţii Supreme de Justiţie să-şi revizuiască hotărârile sale din 24
aprilie şi 24 iulie 2003, invocând articolul 449 lit. (c) şi (j) al Codului de
procedură civilă („CPC”, a se vedea paragraful 41 de mai jos) şi decizia prin
care această cerere a fost declarată parţial admisibilă. Ea a anexat scrisoarea

Agentului Guvernamental din 18 mai 2006.
39. La 29 iunie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a respins această
cerere. Ea a constatat că cererea nu a fost însoţită de suficiente probe a unor
circumstanţe sau fapte noi şi relevante în forma unei cereri care se
examinează de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe marginea acestei
cauze. Mai mult, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă, dar nu a
pronunţat o hotărâre asupra fondului pretenţiilor, fapt care a împiedicat
Curtea Supremă de Justiţie să revizuiască hotărârile judecătoreşti din 24
aprilie şi 24 iulie 2003 în temeiul articolului 449 (c) al CPC.
40. De asemenea, instanţa a constatat că documentele anexate la cerere
nu au relevat poziţia Guvernului precum că o prevedere din Convenţie a fost
violată în urma casării hotărârii judecătoreşti din anul 1992. Prin urmare,
articolul 449 (j) al CPC nu era aplicabil.
B. Dreptul intern pertinent
41. Dreptul intern pertinent a fost expus în hotărârea Roşca v. Moldova

(nr. 6267/02, §§ 16 şi 17, 22 martie 2005).
Suplimentar, prevederile relevante ale CPC privind revizuirea
hotărârilor judecătoreşti irevocabile sunt următoarele:
„Articolul 446. Dispoziţiile judecătoreşti care pot fi supuse revizuirii
Pot fi supuse revizuirii hotărârile … şi deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor
judecătoreşti, în condiţiile prezentului capitol.
Articolul 447. Persoanele care sunt în drept să depună cerere de revizuire
Sînt în drept să depună cerere de revizuire:
...
b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sunt lezate în drepturi prin
hotărîrea, încheierea sau decizia judecătorească;
...
Articolul 449. Temeiurile declarării revizuirii
...
fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;
…
(g) instanţa a emis o hotărâre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost
atrase în proces;
j) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă într-o
cauză unde figurează ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova, care consideră
că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii
Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor Fundamentale;”
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
42. Reclamantul s-a plâns de faptul că cele două decizii ale Curţii
Supreme de Justiţie din 24 aprilie şi 24 iulie 2003, prin care a fost casată
hotărârea judecătorească irevocabilă din 23 octombrie 1992, au încălcat
drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public ... a
cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va
hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
43. Guvernul a respins pretenţiile reclamantului şi a susţinut că, în cadrul
procedurilor în faţa Curţii Supreme de Justiţie, părţile au beneficiat de
aceleaşi drepturi procedurale şi că această redeschidere a fost justificată.
Scopul procedurii de casare a hotărârii judecătoreşti irevocabile era de a
oferi protecţie suplimentară părţii mai slabe în proces şi de a evita
arbitrariul. Mai mult, autorităţile naţionale au avut o anumită marjă de
apreciere privind modul în care ultima instanţă de judecată a examinat
recursul. De asemenea, a fost important că Procurorul General nu a depus
cererea sa din proprie iniţiativă, ci la cererea angajaţilor lui H.
44. Guvernul a subliniat diverse încălcări ale legii care ar fi fost comise
de instanţa de judecată în hotărârea sa din 23 octombrie 1992 şi care au
constituit motivul casării deciziei judecătoreşti în anul 2003. Mai mult,
pretenţia reclamantului, potrivit căreia lui nu i s-a permis să intervină în
proces, nu corespundea realităţii, deoarece Curtea Supremă de Justiţie nu a
pronunţat nici o decizie preliminară de admitere sau de respingere a unei
asemenea cereri.
45. În final, Guvernul a susţinut că legislaţia şi practica judiciară internă
permiteau instanţelor judecătoreşti să remedieze încălcările rezultate din
casarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile, în temeiul articolului 449 (c) şi
(j) al CPC (a se vedea paragraful 41 de mai sus). Prin urmare, acesta a
considerat că nu a existat nici un motiv pentru Curte de a continua
examinarea pretenţiilor în această privinţă.
46. Reclamantul a considerat că casarea hotărârii judecătoreşti din anul
1992 a fost contrară principiului securităţii raporturilor juridice şi a încălcat
dreptul său de a participa în cadrul procesului care viza bunurile sale.
47. Curtea notează că Guvernul nu s-a referit la articolul 449 al CPC la
etapa admisibilităţii cererii. Prin urmare, el nu poate ridica excepţia de
neepuizare a căilor de recurs interne disponibile la această etapă a

procedurii. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră potrivită
continuarea examinării pretenţiilor.
48. Curtea reaminteşte că a constatat violarea articolului 6 § 1 al
Convenţiei în numeroase cauze care vizau chestiuni similare celor din
această cauză (a se vedea, printre altele, Brumărescu v. Romania [GC],
nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII şi Roşca v. Moldova, nr. 6267/02,
22 martie 2005, § 29).
notează că Guvernul nu a invocat nici un fapt sau argument capabil să o
convingă să ajungă la o concluzie diferită în această cauză. Este deosebit de
revoltător faptul că o hotărâre judecătorească care era res judicata timp de
peste zece ani putea fi casată pe motive care erau cunoscute la momentul
adoptării acelei hotărâri.
50. În lumina jurisprudenţei sale cu privire la această chestiune şi a
deciziei sale din 4 aprilie 2006 cu privire la această cerere, Curtea constată
că casarea hotărârii judecătoreşti din anul 1992 a încălcat drepturile
reclamantului garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei.

NR. 1 LA CONVENŢIE
52. Reclamantul a mai pretins că casarea hotărârii judecătoreşti din

anul 1992 a încălcat drepturile sale garantate de articolul 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
internaţional.
amenzilor”.
53. Reclamantul s-a bazat pe diferite documente din dosar, care
demonstrau dreptul său de proprietate asupra filialei sale H., precum şi pe
un raport întocmit de către un expert angajat de el, care confirma declaraţiile
sale.
54. Guvernul nu a fost de acord. El a susţinut că casarea nu a afectat
drepturile pecuniare ale reclamantului, deoarece hotărârea judecătorească
din anul 1992 nu i-a acordat reclamantului astfel de drepturi, ci s-a referit la
Minister. Mai mult, de facto H. a continuat să fie o companie independentă
pe parcursul perioadei relevante şi nu a fost niciodată inclusă în privatizarea
lui M. În sprijinul acestei susţineri, el s-a bazat pe un raport întocmit de un
expert de la Ministerul Justiţiei, care a fost avertizat în mod corespunzător

de răspunderea penală pentru darea concluziilor false. Potrivit acelui raport,
când a fost creată compania reclamantă la 29 decembrie 1992, ea încă nu
includea proprietatea lui H., care a fost transferată doar în ziua următoare.
După anul 1992, H. a funcţionat independent de reclamant şi era în drept să
semneze contracte, să utilizeze propria ştampilă şi şi-a întreţinut relaţiile cu
reclamantul pe baza contractuală. Valoarea bunurilor din capitalul social al
reclamantului nu s-a schimbat de la crearea acestuia, fapt ce a demonstrat că
H. nu a fost luat în consideraţie la privatizare.
55. Curtea reaminteşte constatările sale din decizia cu privire la
admisibilitate din 4 aprilie 2006 referitor la această cerere, precum că
reclamantul putea pretinde că este victimă a unei pretinse încălcări a
drepturilor sale garantate inter alia de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la
Convenţie.
56. Ea notează argumentul Guvernului, potrivit căruia reclamantul nu a
fost lipsit în realitate de nici un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului
nr. 1 la Convenţie, în ciuda casării hotărârii judecătoreşti din anul 1992.
Curtea trebuie să verifice această declaraţie, pentru a stabili dacă cauza
necesită o abordare diferită de cea adoptată în alte cauze privind casarea
unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
57. Curtea notează că declaraţia lui M. din 23 septembrie 1992
menţiona expres data de 31 decembrie 1992 ca data estimării valorii
bunurilor sale cu scopul de a constitui compania reclamantă (a se vedea
paragraful 9 de mai sus). O astfel de evaluare a avut loc de fapt la 1 ianuarie
1993, în urma transferului lui H. către reclamant la 30 decembrie 1992 (a se
vedea paragraful 14 de mai sus). Mai mult, la 11 decembrie 1992,
Ministerul, care era proprietarul lui H., în baza hotărârii judecătoreşti din
anul 1992, a dispus lichidarea acesteia şi transferul bunurilor ei către M.,
declarând expres, în acelaşi timp, că M. este succesorul legal a lui H. (a se
vedea paragraful 12 de mai sus). Data de 1 ianuarie 1993 mai apare ca dată
de referinţă utilizată în contractul din 4 iunie 1994 de constituire a
reclamantului (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Mai mult, în timp ce
H., în temeiul ordinului Ministerului din 11 decembrie 1992, nu mai era o
companie independentă, creditorii mai puteau înainta pretenţii referitoare la
proprietatea ei până la 23 ianuarie 1993 (a se vedea paragraful 11 de mai
sus). Se pare că orice pretenţie de acest gen depusă în anul 1993 trebuia
plătită de M., ca succesor legal al lui H.
58. De asemenea, Curtea notează că H. nu a fost înregistrat ca o
companie independentă în Registrul de stat decât după casarea hotărârii
judecătoreşti din anul 1992 (a se vedea paragrafele 16, 32 şi 34 de mai sus).
În acelaşi timp, acel registru conţinea denumirea lui H., ca filială a
reclamantului, fapt reflectat şi pe ştampila sa oficială. Mai mult, directorul
filialei H. a acţionat în baza unei procuri generale eliberate de reclamant (a
se vedea paragraful 16 de mai sus). Această situaţie a durat cel puţin opt ani
după înregistrarea filialei reclamantului în anul 1994, fără a fi contestată de

nimeni. Suplimentar, proprietatea imobiliară a filialei H. a fost înregistrată
ca aparţinând reclamantului până la adoptarea de către instanţele de
judecată, în baza casării hotărârii judecătoreşti din anul 1992, a hotărârilor
separate de confirmare a dreptului de proprietate a lui H. asupra acelei
proprietăţi (a se vedea paragrafele 35 şi 36 de mai sus). Mai mult, contul
utilizat de filiala H. înainte de casarea hotărârii a fost deschis la bancă ca un
sub-cont al reclamantului. H. a trebuit să revendice în instanţă banii lăsaţi pe
acel cont şi instanţele de judecată au admis această cerere, bazându-se
expres pe casarea hotărârii judecătoreşti din anul 1992 (a se vedea
59. Este clar din certificatul de privatizare eliberat de către
Departamentul Privatizării (a se vedea paragraful 35 de mai sus) că
imobilele lui H. au fost incluse în privatizarea lui M. şi, astfel, au fost parte
a bunurilor dobândite de reclamant de la stat. Potrivit aceluiaşi certificat,
nici o proprietate de stat nu a fost încredinţată reclamantului pentru
administrare temporară. Pentru a exclude proprietatea imobiliară a lui H. din
lista bunurilor incluse în privatizare, ca urmare a casării hotărârii
judecătoreşti din anul 1992, a fost necesar de a modifica acest certificat (a se
vedea paragrafele 34 şi 35 de mai sus). În scrisoarea sa din 18 mai 2002,
acelaşi Departament a informat Guvernul că toate bunurile lui H. au fost
transferate lui M., care ulterior a fost privatizat (a se vedea paragraful 20 de
mai sus).
60. În opinia Curţii, dacă argumentul Guvernului precum că H. nu a
făcut parte din patrimoniul reclamantului ar fi fost acceptat, atunci H. ar fi
rămas fără vreun statut juridic timp de peste zece ani: H. nu a fost parte a
proprietăţii reclamantului şi nu a fost nici proprietatea statului, deoarece
reclamantul nu a primit astfel de proprietate în administrare (a se vedea
paragraful precedent) şi nici nu a fost o companie înregistrată independent
(a se vedea paragraful 58 de mai sus). Totuşi, o companie nu poate
funcţiona într-un vacuum juridic. Într-adevăr, reclamantul, angajaţii filialei
H. şi autorităţile de stat au acţionat, timp de peste zece ani, într-un mod
corespunzător pretenţiei reclamantului privind dreptul de proprietate asupra
filialei H. Dacă H. ar fi fost o companie independentă, aşa cum a susţinut
Guvernul, nu ar fi fost necesară, după casarea hotărârii judecătoreşti din
anul 1992, adoptarea diferitor decizii administrative şi hotărâri judecătoreşti
privind radierea înregistrării filialei reclamantului, modificarea dreptului de
proprietate asupra imobilelor lui H. şi schimbarea titularului contului bancar
(a se vedea paragrafele 32-37 de mai sus).
61. Constatarea de mai sus nu este în contradicţie cu materialele din
dosar privind un anumit grad de independenţă, care a fost acordat de
reclamant filialei sale şi care, potrivit Guvernului, a constituit dovada
independenţei lui H. faţă de reclamant. Într-adevăr, organizarea internă a
subdiviziunilor unei companii private ţine exclusiv de competenţa

companiei.
62. În lumina constatărilor sale din paragrafele 57-63 de mai sus, Curtea
conchide că H. a fost parte a proprietăţii reclamantului la momentul
privatizării lui M. şi că reclamantul şi-a pierdut dreptul de proprietate asupra
acelei proprietăţi în urma casării hotărârii judecătoreşti din anul 1992 şi a
deciziilor ulterioare bazate pe această casare.
63. Curtea reaminteşte că ea a constatat violări ale articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie în numeroase cauze care vizau chestiuni
similare celor din această cauză (a se vedea, printre altele, Brumărescu,
citată mai sus, § 80 şi Roşca, citată mai sus, § 32). În urma examinării
materialelor care i-au fost prezentate şi luând în consideraţie constatarea sa
din paragraful 65 de mai sus şi din decizia sa cu privire la admisibilitate din
4 aprilie 2006 privind statutul de victimă a reclamantului (a se vedea
paragraful 5 de mai sus), Curtea notează că Guvernul nu a invocat nici un
fapt sau argument capabil să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în
această cauză.
64. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie.

66. Reclamantul a pretins restituirea lui H. sau compensarea valorii sale
de piaţă şi diferenţa de valoare a companiei reclamante înainte şi după
casare, precum şi sumele de bani rămase în contul bancar al lui H. Suma
totală pretinsă a constituit EUR 4,843,040. De asemenea, reclamantul a
pretins EUR 2,379,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 11,000 cu titlu
de costuri şi cheltuieli.
67. Guvernul a declarat că H. a funcţionat independent de reclamant
începând cu anul 1991 şi nu a fost inclus în privatizarea lui M. în anul 1992.
Prin urmare, prin casarea hotărârii judecătoreşti din anul 1992 reclamantului
nu i-a fost cauzat nici un prejudiciu.
nu este gata pentru a fi hotărâtă. Prin urmare, această chestiune urmează a fi
rezervată, iar procedura ulterioară urmează să fie stabilită, luând în

1. Hotărăşte, cu şase voturi pro şi unul împotrivă, că a avut loc o violare a
articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte casarea hotărârii
judecătoreşti din 23 octombrie 1992;
2. Hotărăşte, cu şase voturi pro şi unul împotrivă, că a avut loc o violare a

articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în urma aceleiaşi casări;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că chestiunea cu privire la aplicarea articolului

41 al Convenţiei nu este gata pentru a fi hotărâtă;
prin urmare,
următoarele trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la această
chestiune şi, în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ei
ar putea ajunge;
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 27 februarie 2007,


Grefier Preşedinte

Regulamentului Curţii, opinia disidentă a dlui Pavlovschi este anexată la
N.B.
T.L.E

Nu ar fi o exagerare să afirm că această cauză este una din cele mai
dificile şi complexe cauze pe care a trebuit să o examinez pe parcursul
activităţii mele la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Complexitatea acestei cauze derivă din caracterul economic al litigiilor
judiciare care au apărut în timp şi care au fost cauzate de perioada de
tranziţie de la o economie planificată de stat la una de piaţă, prin care a
trebuit să treacă Republica Moldova într-o anumită perioadă a istoriei sale.
Acea perioadă a fost una de transformări politice, sociale şi economice
radicale. Ea ar putea fi numită perioada acumulării iniţiale de capital.
Acea perioadă a fost marcată de lipsa unor prevederi legale clare care ar
reglementa sfera de activitate economică sau responsabilitatea statului sau a
persoanelor private.
Începutul anilor 90 al secolului trecut, în Moldova, ca de altfel în multe
alte ţări post-sovietice, ar mai putea fi numit drept perioada luptei dintre
fostele forţe conservatoare şi noile forţe progresiste şi cauza examinată
reprezintă o ilustrare clară a acestei lupte.
Un grup de persoane a încercat să creeze o societate pe acţiuni: S.A.
Hidrotehnica şi, în perioada de tranziţie de la o economie controlată de stat
la una bazată pe principiile economiei de piaţă, ei s-au confruntat cu tot felul
de dificultăţi de depăşit şi de nedepăşit, inclusiv unele de natură legală şi
judiciară.
Toate aceste circumstanţe ar fi trebuit să fie luate în consideraţie de către
Curte, deoarece ele sunt într-adevăr decisive pentru o înţelegere adecvată a
cauzei examinate.
Nu mai puţin importantă este suma considerabilă de bani care este în joc
în această cauză. Repercusiunile şi consecinţele financiare ale acestei cauze
îngreunează şi mai mult luarea unei decizii.
Cu părere de rău, la adoptarea hotărârii, majoritatea a preferat să nu
examineze particularităţile menţionate mai sus ale fondului cauzei şi s-a
limitat în exclusivitate la examinarea problemei securităţii raporturilor
juridice din punctul de vedere al cauzei Brumarescu v. Romania – adică,
natura res judicata a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Întregul raţionament care stă în spatele acestei hotărâri este concentrat
într-un singur paragraf, şi anume paragraful 48, care prevede: „Curtea
reaminteşte că a constatat violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei în
numeroase cauze care vizau chestiuni similare celor din această cauză
(a se vedea, printre altele, Brumărescu v. Romania [GC], nr. 28342/95, §
61, ECHR 1999-VII şi Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, 22 martie 2005, §
29).”
Cu tot respectul, eu nu pot fi de acord cu colegii mei precum că Curtea a
constatat deja violări ale articolului 6 § 1 „... în numeroase cauze care
vizau chestiuni similare celor din această cauză ...”. În opinia mea,
lucrurile nu stau aşa.
Desigur, în principiu, abordarea majorităţii ar fi fost corectă, dacă ar fi
fost întrunite anumite condiţii legale. Totuşi, regret să afirm că aceasta nu a
fost cazul.
Consider că, înainte de a lua o poziţie în această cauză, majoritatea ar fi
trebuit să analizeze semnificaţia principiului res judicata în jurisprudenţa
Curţii.
Răspunsul la această întrebare poate fi găsit în hotărârea în cauza
Ryabykh v. Russia (cererea nr. 52854/99, § 52, ECHR 2003-IX), care
prevede următoarele: „... Securitatea raporturilor juridice presupune
respectarea principiului res judicata ... adică principiul caracterului
irevocabil al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nici o
parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile
şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă
determinare a cauzei. ...”
În cauza Popov v. Moldova, Curtea, referindu-se la procedura de casare,
a constatat exact următoarele: „... această procedură, deşi posibilă în
temeiul legislaţiei interne, era incompatibilă cu Convenţia, deoarece a
rezultat în „pierderea” de către o parte în litigiu a unei hotărâri
pronunţate în favoarea sa. ...” (a se vedea Popov v. Moldova (nr.2),
cererea nr. 19960/04, § 46).
Din prevederile menţionate mai sus este clar că, atunci când Curtea
vorbeşte de o încălcare a principiului res judicata – în lumina jurisprudenţei
sale – ea se referă la „părţi” în sensul folosit în hotărârea Ryabykh sau la
„părţile din litigiu” care „pierd o hotărâre pronunţată în favoarea lor” în
sensul folosit în hotărârea Popov (nr. 2).
Prin urmare, pentru a pretinde orice încălcare a drepturilor sale care
rezultă din încălcarea principiului res judicata, reclamantul ar fi trebuit să
arate că, în cadrul procedurilor judiciare din anul 1992, el a avut statut
procesual de parte în litigiu sau parte. Reclamantul nu a făcut însă aceasta
din cauza că este imposibil a demonstra un fapt care nu a existat.
Conform paragrafelor 7 şi 8 ale prezentei hotărâri, în procedurile
judiciare din anul 1992 au fost părţi Ministerul Industriei al Republicii
Moldova şi societatea pe acţiuni S.A. Hidrotehnica. În acea perioadă,
reclamantul nostru era o companie de stat, care nu a participat în procedurile
judiciare din anul 1992 şi, mai mult, care pur şi simplu nu exista în calitatea
sa actuală de companie privată.
După cum reiese din paragraful 1 al prezentei hotărâri, S.A.
Moldovahidromaş a fost înregistrată în Chişinău la 18 septembrie 2003,
adică peste practic 11 ani de la terminarea procedurilor judiciare din anul
1992.
Prin urmare, faptul că reclamantul nu era parte în litigiu sau parte în
cadrul procedurilor judiciare din anul 1992 face acest caz diferit nu doar de
cauza Brumărescu şi Roşca, la care se face referire în paragraful 48 al

prezentei hotărâri, ci, de asemenea, de multe alte cauze tip Brumărescu,
examinate anterior de Curte.
Situaţia juridică examinată reprezintă o noutate, care merită atenţia Marii
Camere.
A doua chestiune pe care aş dori să o abordez este următoarea. În această
cauză avem de-a face cu o situaţie foarte interesantă şi neobişnuită. În
cadrul procedurilor judiciare din anul 1992, după cum am menţionat mai
sus, au fost două părţi: statul, în persoana Ministerului Industriei, şi
societatea pe acţiuni nou creată, S.A. Hidrotehnica.
Toate măsurile întreprinse de către autorităţile moldoveneşti între 1992 şi
2003 au fost îndreptate împotriva proprietarilor societăţii pe acţiuni, S.A.
Hidrotehnica, care, în termeni practici, nu pot fi văzute ca altceva decât o
manifestare a încercărilor de a proteja aşa-numitele interese de stat
împotriva intereselor proprietarilor societăţii pe acţiuni S.A. Hidrotehnica.
Unica decizie judecătorească care a pus capăt încălcărilor drepturilor acestor
persoane a fost decizia Curţii Supreme de Justiţie din 24 aprilie 2003 –
decizie luată, în opinia majorităţii, cu încălcarea principiului securităţii
raporturilor juridice.
Regret foarte mult să afirm aceasta, însă nu pot împărtăşi punctul de
vedere al majorităţii cu privire la această chestiune. În opinia mea, dacă un
procuror intervine cu întârziere într-un proces judiciar între stat şi o
societate pe acţiuni şi încearcă să apere interesele legitime ale acelei
societăţi pe acţiuni împotriva intereselor statului, această situaţie nu are
nimic în comun cu situaţia din hotărârea Brumărescu, unde procurorul a
acţionat în mod diametral opus, în detrimentul reclamantului, care, de altfel,
– spre deosebire de cauza noastră – a avut calitatea procesuală de „parte”.
Îmi este foarte greu să fiu de acord că apărarea intereselor legitime ale
proprietarilor privaţi împotriva încălcărilor comise de autorităţile de stat
poate fi privită ca o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Desigur, ar fi fost mai bine dacă Procurorul General ar fi intervenit mai
devreme, însă nu ar trebui să fie niciodată târziu de a apăra interesele
legitime ale proprietarilor privaţi împotriva acţiunilor abuzive ale statului. Şi
în acest sens – şi pentru situaţia noastră – consider foarte potrivită expresia
„mai bine mai târziu decât niciodată”.
Teoretic, aş fi de acord că restabilirea întârziată a drepturilor
proprietarilor S.A. Hidrotehnica ar fi putut, într-o anumită măsură, afecta
drepturile proprietarilor actuali ai S.A. Moldovahidromaş. Aceasta este mai
cu seamă adevărat dacă luăm în consideraţie că, între timp, compania de stat
Moldovahidromaş a devenit şi ea o societate pe acţiuni. Nu aş dori însă să
speculez asupra acestei chestiuni şi prefer să mă opresc aici.
Avem acum de-a face cu interesele concurente ale celor două societăţi pe
acţiuni: S.A. Hidrotehnica şi S.A. Moldovahidromaş. Însă aceasta este o
chestiune puţin diferită, care, iarăşi, nu are nimic comun cu cauza

Brumărescu, pe care se bazează această hotărâre.
Motivele de mai sus explică de ce nu pot împărtăşi constatările
majorităţii în această cauză. În opinia mea, în această cauză nu a avut loc
nici o încălcare a drepturilor reclamantului, în modul pretins de acesta şi
susţinut de către majoritate.
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MOLDOVAHIDROMAŞ c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
(Satisfacţie echitabilă – Reglementare amiabilă)
STRASBOURG
13 mai 2008

1 HOTĂRÂREA MOLDOVAHIDROMAŞ c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ)
În cauza Moldovahidromaş c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către S.A. „Moldovahidromaş”.
2. Printr-o hotărâre pronunţată la 27 februarie 2007 („hotărârea
principală”), Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a drepturilor
companiei reclamante garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul
1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (a se vedea Moldovahidromaş v.
Moldova, nr. 30475/03, 27 februarie 2007).
3. În temeiul articolului 41 al Convenţiei, reclamantul a pretins o
satisfacţie echitabilă în mărime de 7,233,040 euro (EUR).
4. Deoarece chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei
referitor la pretenţia reclamantului cu privire la prejudiciul material şi moral
nu era gata pentru decizie, Curtea a rezervat-o şi a invitat Guvernul şi
reclamantul să prezinte, în termen de trei luni, observaţiile lor scrise cu
privire la acea chestiune şi, în special, să informeze Curtea despre orice
acord la care ei ar putea ajunge.
HOTĂRÂREA MOLDOVAHIDROMAŞ c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ) 2
ÎN FAPT
5. Reclamantul este o companie de naţionalitate din Republica Moldova

cu sediul în Chişinău.
6. Moldovahidromaş (M.) era o companie de stat care deţinea în
proprietate filiala Hidrotehnica (H.). În anul 1992, angajaţii H. au încercat
să creeze o societate distinctă pe baza proprietăţii lui H.. Contractul privind
crearea lui H. a fost ulterior declarat nul printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă din 22-23 octombrie 1992. În consecinţă, M. a păstrat dreptul de
proprietate asupra lui H..
7. Compania reclamantă a fost creată ca urmare a privatizării companiei
M. în anul 1994. În timpul privatizării, noii proprietari au cumpărat de la
stat întreaga companie, inclusiv filiala H. a acesteia.
8. În anul 2002, la iniţiativa angajaţilor filialei H., Procurorul General a
solicitat casarea hotărârii judecătoreşti irevocabile din 22-23 octombrie
1992. La 24 aprilie şi 24 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a casat
această hotărâre judecătorească şi a dispus înregistrarea lui H. ca companie
independentă.
9. Invocând hotărârea Curţii din 27 februarie 2007, compania reclamantă
a solicitat casarea hotărârilor judecătoreşti din 24 aprilie şi 24 iulie 2003. La
19 iulie şi 2 august 2007, Curtea Supremă de Justiţie a casat aceste două
hotărâri, restabilind compania reclamantă în drepturile sale. La 8 august
2007, Camera Înregistrării de Stat a introdus modificări în Registrul de stat
al întreprinderilor şi a eliberat companiei reclamante un certificat care
confirma dreptul de proprietate al acesteia asupra filialei sale Hidrotehnica.
ÎN DREPT
10. La 1 octombrie 2007, Curtea a primit de la părţi un document care
conţinea un acord de reglementare amiabilă ce prevedea, inter alia,
următoarele:
„ţinând cont de hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 27 februarie
2007 în cauza Moldovahidromaş v. Moldovei, prin care a fost constatată violarea
articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, ca
urmare a casării hotărârii Arbitrajului Republicii Moldova din 22-23 octombrie 1992;
... Ţinând cont de decizia Curţii Supreme de Justiţie din 19 iulie 2007 prin care ...
hotărârile judecătoreşti din 24 aprilie 2003 şi 24 iulie 2003 au fost casate;
3 HOTĂRÂREA MOLDOVAHIDROMAŞ c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ)
Ţinând cont de decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 august 2007, prin care toate
actele de creare a CTŞ Hidrotehnica ... au fost declarate nule de la data casării
hotărârilor judecătoreşti din 24 aprilie şi 24 iulie 2003; filiala Hidrotehnica a SA
Moldovahidromaş a fost repusă în drepturile sale şi toate documentele de creare a
filialei au fost restabilite; a fost dispusă radierea înregistrării lui CTŞ Hidrotehnica
SA din Registrul de Stat al întreprinderilor, şi înregistrarea lui CTŞ Hidrotehnica,
filiala SA Moldovahidromaş, în Registrul sus-menţionat;
Ţinând cont de faptul că la 8 august 2007, Camera Înregistrării de Stat ... a decis
înregistrarea lui CTŞ Hidrotehnica, filiala SA Moldovahidromaş, în Registrul de Stat
al întreprinderilor, şi a eliberat certificatul relevant;
Părţile au convenit după cum urmează:
1. Guvernul se obligă, în contextul reglementării amiabile în prezenta cauză, să

contribuie în mod prioritar, prin toate mijloacele legale, la executarea integrală şi
eficientă a hotărârilor judecătoreşti adoptate de ... Curtea Supremă de Justiţie la 19
iulie 2007 şi 2 august 2007.
2. Hotărârile judecătoreşti adoptate la 19 iulie şi 2 august 2007 de către ... Curtea

Supremă de Justiţie şi decizia Camerei Înregistrării de Stat din 8 august 2007
constituie reglementarea definitivă a cauzei.
3. Compania reclamantă declară că nu are şi nu va avea pretenţii de ordin material,

moral sau de alt gen faţă de Guvern pe marginea cererii nr. 30475/03
Moldovahidromaş v. Moldova.”
4. Părţile vor informa Curtea despre prezentul acord şi vor solicita scoaterea cererii
de pe rolul Curţii. ...”
11. Curtea ia formal notă de acordul sus-menţionat. Ea observă că scopul
acestuia este soluţionarea acestui litigiu. În continuare, ea observă că
compania reclamantă şi-a redobândit deja dreptul de proprietate asupra
filialei sale H. şi că, potrivit condiţiilor acordului, Guvernul s-a angajat să
contribuie la executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea
companiei reclamante. În final, Curtea observă că compania reclamantă şi-a
retras toate pretenţiile de compensare faţă de statul pârât formulate în faţa
Curţii.
12. Examinând condiţiile acordului la care s-a ajuns, Curtea consideră că
acesta este echitabil, în sensul articolului 75 § 4 al Regulamentului Curţii, şi
că este bazat pe respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi
Protocoalele sale (articolul 37 § 1 in fine al Convenţiei şi articolul 62 § 3 al
Regulamentului Curţii) (a se vedea Maurice v. France (satisfacţia echitabilă
– reglementare amiabilă) [GC], nr. 11810/03, §§ 34-35, ECHR 2006-...).
13. Prin urmare, restul cauzei urmează a fi scos de pe rolul Curţii
(articolul 37 § 1 (b) al Convenţiei şi articolul 43 § 3 al Regulamentului
Curţii).
HOTĂRÂREA MOLDOVAHIDROMAŞ c. MOLDOVEI (SATISFACŢIE ECHITABILĂ) 4

1. Ia formal notă de acordul la care au ajuns părţile şi de măsurile
întreprinse în vederea asigurării respectării angajamentelor asumate
(articolul 43 § 3 al Regulamentului Curţii);
2. Decide să scoată restul cauzei de pe rolul său.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MUŞUC c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
6 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
06/02/2008

1 HOTĂRÂREA MUŞUC c. MOLDOVEI
În cauza Muşuc c. Moldovei,

Dl G. BONELLO,
Dl K. TRAJA,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către Eduard Muşuc („reclamantul”), la 3
noiembrie 2006.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dra Janeta Hanganu, un avocat
din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat
de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că arestarea sa preventivă a fost
arbitrară şi a susţinut că au avut loc câteva violări ale articolului 5 §§ 1, 3 şi
4 al Convenţiei.
4. La 5 decembrie 2006, Secţiunea a Patra a Curţii a comunicat
5. Judecătorul Pavlovschi, judecătorul ales din partea Republicii
Moldova, s-a abţinut de la judecarea cauzei (articolul 28 al Regulamentului
Curţii) înainte ca aceasta să fie comunicată Guvernului. La 8 februarie 2007,
Guvernul, în conformitate cu articolul 29 § 1 (a) al Regulamentului Curţii, a
informat Curtea că el este de acord ca în locul acestuia să fie desemnat un
alt judecător ales şi a lăsat alegerea persoanei desemnate în seama
Preşedintelui Camerei. La 18 septembrie 2007, Preşedintele l-a desemnat pe
judecătorul Šikuta să participe la judecarea cauzei.
HOTĂRÂREA MUŞUC c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

conducătorul Megadat.com SRL, o întreprindere care este reclamant în
cauza Megadat.com SRL v. Moldova, nr. 21151/04, şi liderul unui partid de
opoziţie extraparlamentar.
1. Procedurile penale pornite împotriva reclamantului

7. La 31 mai 2006, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei („CCCEC”) a pornit proceduri penale în baza unei pretinse
însuşiri, în anul 2002, a unui imobil care aparţinea întreprinderii X.
8. La 22 septembrie 2006, reclamantul a fost declarat bănuit în procesul
penal. Printr-o ordonanţă din aceeaşi dată, se pretindea că, în calitatea sa de
conducător al Megadat.com SRL, el a cumpărat de la banca M. imobilul,
care anterior a fost transferat băncii de către întreprinderea X ca plată pentru
un credit pe care ultima nu l-a putut restitui. Potrivit CCCEC, imobilul a
fost cumpărat de Megadat.com la un preţ mai mic decât preţul de piaţă al
imobilului la acea dată.
CCCEC a pretins că infracţiunea a fost săvârşită de reclamant în
complicitate cu tatăl său care, la acea dată, era preşedinte al consiliului de
administrare al întreprinderii X. După cum s-a pretins, tatăl reclamantului a
reuşit să convingă consiliul de administrare să pună în gaj imobilul la banca
M. şi să indice în contractul de gaj o valoare mai mică decât valoarea de
piaţă. Ulterior, când întreprinderea X nu a putut să restituie creditul,
inclusiv, după cum s-a pretins, din cauza acţiunilor tatălui reclamantului,
acesta din urmă s-a folosit de funcţia sa de preşedinte al consiliului de
administrare pentru a-i convinge pe ceilalţi membri ai consiliului de
administrare să transfere imobilul băncii în loc de bani, evitând astfel o
licitaţie publică. În asemenea mod, banca M. a intrat în posesia imobilului la
un preţ redus.
Ulterior, reclamantul, în calitatea sa de conducător al Megadat.com SRL,
a cumpărat de la banca M. imobilul la un preţ mai mic decât valoarea lui de
piaţă, cauzând, astfel, întreprinderii X un prejudiciu de 1,988,130 lei
moldoveneşti (MDL).
9. Ordonanţa din 22 septembrie 2006 conţinea acuzaţiile de mai sus
aduse reclamantului şi tatălui său, fără ca acestea să fie bazate pe vreo
probă.
2. Arestarea preventivă a reclamantului

10. La 28 septembrie 2006, reclamantul a fost reţinut, iar Judecătoriei
Buiucani i-a fost prezentat un demers pentru arestarea preventivă a acestuia
pe un termen de zece zile. Demersul a reiterat toate acuzaţiile aduse

reclamantului şi tatălui acestuia, conţinute în ordonanţa din 22 septembrie
2006 (a se vedea paragraful 8 de mai sus), şi a pretins inter alia că
reclamantul putea să încerce să influenţeze martorii, deoarece, între 1999 şi
2002, el şi tatăl lui l-au ameninţat pe E.S., actualmente un martor în cauza
împotriva acestora.
11. În aceeaşi zi, judecătorul de instrucţie M.D. a eliberat un mandat de
arest pe o perioadă de zece zile. Motivele pentru arestarea preventivă a
reclamantului au fost faptul că el a fost acuzat de o infracţiune gravă, că
exista riscul înţelegerii între co-acuzaţi, că exista riscul ca reclamantul să
distrugă probele şi că existau probe că acesta a încercat să influenţeze un
martor.
12. Reclamantul a depus recurs împotriva încheierii, susţinând că nu
exista o bănuială rezonabilă de a crede că el a săvârşit o infracţiune.
Acuzaţia împotriva sa se baza pe faptul că Megadat.com SRL a cumpărat un
imobil de la o bancă la un preţ stabilit de bancă. Toate contractele cu privire
la chestiunea dată erau valabile şi nimeni nu le-a contestat vreodată. Nu au
fost stabilite alte fapte, care ar fi creat o bănuială rezonabilă. Mai mult, nu
numai că procurorii nu au dovedit existenţa unei bănuieli rezonabile că
reclamantul a fost implicat în infracţiune, ci, mult mai important, ei nu au
dovedit existenţa unei infracţiuni.
Motivele pe care s-a bazat instanţa de judecată la arestarea lui preventivă
erau formale şi lipsite de suport factologic. De asemenea, el a susţinut că nu
a încercat niciodată să influenţeze vreun martor şi s-a plâns că judecătorul
M.D. a respins cererea sa de audiere a martorului pe care, după cum se
pretindea, el ar fi încercat să-l influenţeze. La fel, judecătorul M.D. a refuzat
să-i dea acces la materialele din dosar, relevante pentru arestarea lui
preventivă. Lui nu i s-a dat nici măcar o copie a înscrisului care conţinea
declaraţiile martorului E.S.
In fine, reclamantul a declarat că el nu a putut să se întâlnească cu
avocaţii săi în condiţii de confidenţialitate în Izolatorul de Detenţie
Provizorie al CCCEC din cauza unui perete din sticlă care îi separa. El a
declarat că peretele din sticlă constituia un obstacol atât pentru comunicarea
confidenţială, cât şi pentru schimbul de documente dintre el şi avocaţii săi.
13. La 3 octombrie 2006, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul
reclamantului. Ea nu a dat nicio apreciere argumentelor reclamantului cu
privire la lipsa unei bănuieli rezonabile şi a susţinut că, potrivit articolului 5
§ 3 al Convenţiei, ea nu era obligată să examineze toate argumentele
invocate de reclamant. Totuşi, ea a acceptat motivele aduse de Judecătoria
Buiucani în favoarea arestării preventive a reclamantului şi a declarat că
reclamantul şi avocaţii săi nu aveau dreptul să vadă materialele dosarului
penal, ci doar materialele prezentate de procuror în sprijinul demersului
privind aplicarea arestării preventive. În continuare, instanţa de judecată a
declarat că o copie a înscrisului care conţinea declaraţiile martorului E.S. a
fost anexată la demersul procurorului privind aplicarea arestării preventive;

totuşi, ea nu a menţionat dacă aceasta a fost dată reclamantului sau
avocatului lui. In fine, instanţa de judecată a respins plângerea reclamantului
că prima instanţă a refuzat să-l audieze pe E.S. şi a declarat că legislaţia
naţională a Republicii Moldova nu prevedea audierea martorilor în
procedurile cu privire la aplicarea măsurilor preventive.
3. Procedurile cu privire la prelungirea arestării preventive a

reclamantului
14. La 4 octombrie 2006, procurorul L.R. a adresat Judecătoriei
Buiucani un demers privind prelungirea arestării preventive a reclamantului
cu treizeci de zile. Motivele pentru prelungire erau similare celor invocate în
primul demers privind eliberarea unui mandat de arest.
15. În observaţiile sale scrise, reclamantul s-a opus prelungirii şi a
declarat, din nou, că nu exista o bănuială rezonabilă că el a săvârşit o
infracţiune. De asemenea, el a susţinut că nu a încercat niciodată să
influenţeze vreun martor şi că nu existau motive pentru detenţia sa. El a
solicitat, în mod repetat, audierea martorului pe care el a fost acuzat că ar fi
încercat să-l influenţeze.
16. La 6 octombrie 2006, Judecătoria Buiucani a admis demersul
procurorului cu privire la prelungirea arestării preventive pe aceleaşi motive
ca şi cele invocate în procedurile iniţiale cu privire la aplicarea arestării
preventive. Instanţa de judecată a susţinut că ea nu avea dreptul să se
expună asupra vinovăţiei reclamantului şi a relevanţei probelor, care au
servit ca bază pentru acuzarea acestuia. De asemenea, instanţa de judecată a
susţinut că ea nu a considerat necesar s-o audieze pe E.S., deoarece
declaraţiile scrise ale acesteia au fost anexate la demersul procurorului
privind aplicarea arestării preventive.
17. Reclamantul a depus recurs şi a susţinut că prelungirea era ilegală,
deoarece demersul procurorului privind prelungirea a fost depus în afara
termenului. El a declarat că, potrivit articolului 186 alin. (6) al Codului de
procedură penală, procurorul avea dreptul să solicite prelungirea nu mai
târziu de cinci zile până la expirarea termenului de arestare. Deoarece
termenul de arestare expira la 8 octombrie 2006, demersul privind
prelungirea trebuia depus cel târziu la 3 octombrie 2006. În temeiul
articolului 230 al Codului de procedură penală, nerespectarea termenului
avea ca rezultat pierderea dreptului procurorului de a solicita prelungirea şi
nulitatea demersului privind prelungirea. Reclamantul a declarat că el a
invocat acest argument în faţa primei instanţe, însă acesta a fost ignorat. Mai
mult, înainte de şedinţa primei instanţe, procurorul şi judecătorul s-au
încuiat în biroul judecătorului, fără ca apărarea să fie prezentă, şi au avut o
discuţie confidenţială. Din acel motiv, reclamantul l-a recuzat pe judecător.
Totuşi, cererea lui de recuzare a fost respinsă.
În continuare, reclamantul s-a plâns că prima instanţă nu i-a dat acces la

materialele dosarului relevante pentru procedurile cu privire la arestarea
preventivă. El a declarat că i-au fost prezentate următoarele documente:
- ordonanţa din 22 septembrie 2006 prin care el a fost declarat
bănuit în procesul penal;
- procesul-verbal din 28 septembrie 2006 cu privire la reţinerea sa;
- demersul procurorului din 28 septembrie 2006 privind arestarea lui
preventivă;
- ordonanţa din 4 octombrie 2006 privind punerea sub învinuire a
reclamantului;
- copii ale cererilor de a asigura reclamantul cu apă minerală şi
ziare;
- copii ale cererilor reclamantului de a avea întrevederi cu avocatul
său;
- rezultatele examinării medicale a reclamantului;
- patru fotografii color ale clădirii Curţii de Apel.
Potrivit reclamantului, acele documente nu conţineau nicio probă în
sprijinul arestării sale. Reclamantul l-a acuzat pe judecătorul din prima
instanţă că a minţit referitor la faptul că lui i s-a dat o copie a înscrisului
care conţinea declaraţiile martorului E.S. şi a invocat discuţiile dintre
judecător şi procuror din timpul şedinţei, când judecătorul l-a întrebat pe
procuror unde era declaraţia scrisă a martorului E.S., iar procurorul i-a
răspuns: „Eu nu ştiu, poate la Curtea de Apel.”
Reclamantul a solicitat Curţii de Apel să caseze încheierea Judecătoriei
Buiucani şi să dispună eliberarea sa. De asemenea, el a solicitat ca
martorul E.S. să fie audiat şi avocatului său să-i fie dat accesul la
materialele dosarului, care confirmau necesitatea de a-l ţine în arest. In
fine, el a cerut informarea Consiliului Superior al Magistraturii despre
faptul că judecătorul M.D. de la Judecătoria Buiucani a avut o discuţie
confidenţială cu procurorul înainte de şedinţă şi că a admis un demers care
a fost înaintat cu omiterea termenului.
18. La 11 octombrie 2006, în timpul şedinţei de la Curtea de Apel,
avocaţii reclamantului au reiterat cererea de a li se da acces la dosar şi de a
li se permite să vadă declaraţiile martorului E.S. Dintr-o înregistrare audio
a şedinţei, reiese că avocaţii reclamantului au insistat să li se dea o copie a
declaraţiilor lui E.S., deşi procurorul continua să susţină că aceştia le-au
văzut. Avocaţii reclamantului au solicitat ca procurorul să prezinte o
recipisă, care să dovedească că lor li s-a dat înscrisul şi au cerut
procurorului să-l dea în cadrul şedinţei. La cererea avocaţilor, instanţa de
judecată a luat o pauză aparent pentru a permite procurorului de a le
prezenta o copie a declaraţiilor lui E.S.; totuşi, după pauză, aceasta a
pronunţat imediat decizia sa. Cererea avocaţilor nu pare să fi fost admisă,
deoarece Curtea de Apel nu s-a referit deloc la ea în decizia sa. Ea a
constatat că prima instanţă nu a comis nicio încălcare de procedură.
Totuşi, având în vedere că reclamantul avea un domiciliu permanent, nu

avea antecedente penale şi că nu exista riscul împiedicării de către acesta a
aflării adevărului, Curtea de Apel a decis să-l elibereze pe cauţiune.
Pronunţând acea decizie, Curtea de Apel s-a referit la principiul potrivit
căruia un acuzat trebuie judecat întotdeauna în libertate şi a fixat cauţiunea
la MDL 2,000,000. Instanţa de judecată a dispus ca arestarea
reclamantului să continue până când acesta va plăti banii.
19. Deoarece reclamantul nu a putut plăti suma stabilită pentru
cauţiune, el a continuat să fie deţinut. El a prezentat Curţii un certificat de
la angajatorul său, care prevedea că, între ianuarie şi septembrie 2006, el
nu a avut niciun venit.
20. Reclamantul a fost deţinut în Izolatorul de Detenţie Provizorie al
CCCEC. Potrivit lui, camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi deţinuţi
avea un perete din sticlă pentru a-i ţine separaţi. Ei trebuia să strige pentru
a se auzi reciproc şi nu puteau face schimb de documente.
21. La 14 noiembrie 2006, Judecătoria Buiucani a examinat o cerere
habeas corpus depusă de reclamant şi a dispus eliberarea sa fără cauţiune.
22. Părţile relevante ale Codului de procedură penală sunt următoarele:

„Articolul 186 alin. (6)
În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului,
procurorul, nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare,
înaintează judecătorului de instrucţie un demers privind prelungirea acestui termen.
...
Articolul 192. Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute
(4) Cuantumul cauţiunii se fixează de către judecătorul de instrucţie sau de
instanţă de la 300 la 100000 unităţi convenţionale, în dependenţă de starea materială
a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii.
Articolul 230 alin. (2)
În cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit
termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea
actului efectuat peste termen.”
ÎN DREPT
23. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei, că
arestarea sa a fost impusă în lipsa motivelor verosimile de a bănui că el a
săvârşit o infracţiune. Mai mult, reclamantul a declarat că prelungirea
arestării sale a fost ilegală, deoarece demersul procurorului din 4
octombrie 2006 privind prelungirea arestării a fost depus cu omiterea

termenului. Partea relevantă a articolului 5 este următoarea:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit
...
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o
infracţiune ....”
24. De asemenea, el a pretins, în temeiul articolului 5 § 3 al
Convenţiei, că instanţele judecătoreşti nu au adus motive relevante şi
suficiente pentru arestarea sa. Mai mult, decizia Curţii de Apel din 11
octombrie 2006, prin care s-a stabilit cauţiunea, nu era compatibilă cu
articolul 5 § 3 al Convenţiei, deoarece suma acesteia nu a fost fixată cu
referire la scopul pentru care ea a fost impusă, şi anume de a asigura că
reclamantul se va prezenta la audiere. Partea relevantă a articolului 5 § 3
este următoarea:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)
din prezentul articol, ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau
25. Reclamantul a mai pretins, în temeiul articolului 5 § 4 al
Convenţiei, că el nu a avut un recurs efectiv, conform legislaţiei naţionale,
pentru a contesta suma stabilită pentru cauţiune şi că în timpul
procedurilor cu privire la arestarea lui preventivă el şi avocaţii săi nu au
avut acces la materialele din dosarul său penal, în baza cărora instanţele
judecătoreşti au dispus arestarea lui preventivă. El a mai declarat că el nu
s-a putut întâlni cu avocaţii săi în condiţii de confidenţialitate, deoarece ei
erau separaţi printr-un perete din sticlă. Articolul 5 § 4 al Convenţiei
ilegală.”
A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei cu

privire la lipsa unui recurs efectiv pentru a contesta suma
stabilită pentru cauţiune
26. Reclamantul a pretins că el nu a avut un recurs efectiv, conform

legislaţiei naţionale, în sensul articolului 5 § 4 al Convenţiei, pentru a
contesta suma cauţiunii pe care el a fost obligat s-o plătească prin decizia
irevocabilă a Curţii de Apel din 11 octombrie 2006.
27. Curtea reaminteşte că articolul 5 § 4 nu garantează ca atare un drept
de a contesta deciziile prin care se dispune sau se prelungeşte arestarea,
deoarece prevederea de mai sus face referire la „proceduri”, şi nu la „căi
de atac”. Intervenţia unei singure autorităţi este conformă articolului 5 § 4,
cu condiţia că procedura urmată are un caracter judiciar şi acordă
persoanei vizate garanţii adecvate în privinţa modului lipsirii de libertate
în cauză (a se vedea Jecius v. Lithuania, nr. 34578/97, § 100, ECHR 2000-
IX). Prin urmare, pretenţia este incompatibilă ratione materiae cu
prevederile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi urmează a fi respinsă
în conformitate cu articolul 35 § 4.
B. Restul pretenţiilor
28. Curtea consideră că restul pretenţiilor reclamantului ridică

chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât
declară restul cererii admisibil. În conformitate cu decizia sa de a aplica
articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea
va trece imediat la examinarea fondului restului cererii.
29. Reclamantul a declarat că nu au existat motive verosimile de a

bănui că el ar fi săvârşit infracţiunea de care a fost acuzat. Întreprinderea
sa a cumpărat de la o bancă o proprietate pe care ultima o vindea şi banca
a fost cea care a stabilit preţul proprietăţii în conformitate cu o evaluare
efectuată de o întreprindere specializată acceptată de bancă. Potrivit
reclamantului, procuratura nu a prezentat nicio probă în sprijinul unei
bănuieli rezonabile că el ar fi săvârşit vreo infracţiune.
30. Guvernul a declarat că existau motive credibile de a bănui că
reclamantul a săvârşit infracţiunea care i s-a imputat şi că el a încercat să
ameninţe un martor.
31. Curtea reiterează că pentru ca o reţinere, în baza unei bănuieli
rezonabile, să fie justificată în sensul articolului 5 § 1 (c) nu este necesar
ca poliţia să fi obţinut probe suficiente pentru a aduce acuzaţii fie la
momentul reţinerii, fie în timp ce reclamantul se află în custodie (a se
vedea Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 29
noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, pp. 29-30, § 53). De asemenea, nu este
necesar ca persoana deţinută să fie, eventual, acuzată sau adusă în faţa
unei instanţe. Scopul urmărit prin reţinerea pentru interogare este
desfăşurarea unei urmăriri penale prin care să fie confirmate sau infirmate
bănuielile care constituie temei pentru arestare (a se vedea Murray v. the

United Kingdom, hotărâre din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300-A, p.
27, § 55). Totuşi, cerinţa ca bănuiala să se bazeze pe motive rezonabile
formează o parte esenţială a garanţiilor împotriva arestării şi detenţiei
arbitrare. Faptul că o bănuială este presupusă cu bună-credinţă este
insuficient. Cuvintele „bănuială rezonabilă” presupun existenţa faptelor
sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în
cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea (a se vedea Fox, Campbell and
Hartley v. the United Kingdom, hotărâre din 30 august 1990, Seria A
nr. 182, p. 16-17, § 32).
32. Curtea notează că, în această cauză, reclamantul a fost acuzat de
însuşirea unui imobil prin cumpărarea acestuia de la o bancă la un preţ mai
mic decât valoarea lui de piaţă. Acuzaţia împotriva lui şi demersul
procurorului privind arestarea lui (a se vedea paragrafele 8 şi 10 de mai
sus) conţineau o descriere cronologică a evenimentelor, care au avut loc
între anii 1999 şi 2002, şi care i-au atribuit lui şi tatălui lui un
comportament care, în opinia procurorului, a constituit o infracţiune.
Totuşi, ele nu par să conţină vreo probă în sprijinul teoriei că a fost
săvârşită o infracţiune şi că reclamantul ar putea fi vinovat de ea. Într-
adevăr, în documentele de mai sus nu există nicio menţiune despre faptul
cum a ajuns procuratura la concluzia că valoarea imobilului în cauză a fost
subestimată sau dacă a existat o înţelegere între reclamant şi banca ce a
făcut vânzarea. Ea s-a referit doar la existenţa unui martor în cadrul
procedurilor penale fără a spune totuşi ceva despre declaraţiile acestuia
sau dacă declaraţiile martorului au confirmat acuzaţia împotriva
reclamantului. Mai mult, deşi reclamantul a susţinut, în mod expres, în
timpul procedurilor habeas corpus că nu exista o bănuială rezonabilă că el
ar fi săvârşit infracţiunea imputată lui (a se vedea paragrafele 12 şi 15 de
mai sus), se pare că instanţele judecătoreşti au ignorat această declaraţie şi
au tratat-o ca irelevantă (a se vedea paragrafele 13 şi 16 de mai sus).
33. În lumina celor de mai sus, Curtea nu consideră că materialele
prezentate de procuratură, pe care s-au bazat instanţele de judecată
naţionale pentru a-l aresta pe reclamant, erau suficiente pentru a convinge
un observator obiectiv că reclamantul ar fi putut săvârşi infracţiunea
imputată lui. Prin urmare, ea conchide că detenţia reclamantului între 28
septembrie şi 14 noiembrie 2006 nu s-a bazat pe o bănuială rezonabilă că
el a săvârşit o infracţiune şi, astfel, a avut loc o violare a articolului 5 § 1
al Convenţiei.
34. Având în vedere constatarea de mai sus, Curtea nu consideră
necesar de a decide asupra legalităţii prelungirii arestării reclamantului la
6 octombrie 2006.
35. Reclamantul a pretins că încheierile prin care s-a dispus arestarea

sa preventivă nu s-au bazat pe motive relevante şi suficiente, ci doar pe
temeiuri declarative şi formale. Mai mult, instanţele de judecată nu au
apreciat argumentele înaintate de apărarea sa atât în cererile de recurs, cât
şi verbal, în timpul şedinţelor.
În continuare, reclamantul a declarat că suma stabilită pentru cauţiune
în mărime de MDL 2,000,000 era excesivă şi că Curtea de Apel nu a făcut
nicio cercetare cu privire la situaţia financiară a reclamantului înainte de a
pronunţa încheierea sa din 11 octombrie 2006.
36. Guvernul a declarat că arestarea reclamantului a fost necesară,
deoarece el era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni grave. Dosarul penal
împotriva lui era foarte complex, iar, în caz de eliberare, el ar fi putut să
distrugă probele, să influenţeze martorii sau să se eschiveze. Mai mult,
anterior, el a încercat să influenţeze un martor, iar declaraţiile acestuia că
lui nu i-ar fi fost prezentată o copie a declaraţiilor ultimului erau false,
deoarece el nici măcar nu a cerut audierea acelui martor.
De asemenea, Guvernul a declarat că suma stabilită pentru cauţiune nu
era excesivă, având în vedere situaţia financiară a reclamantului şi că acea
sumă nu era în niciun fel legată de pretinsul prejudiciu cauzat de reclamant
victimei infracţiunii.
37. Curtea reaminteşte că articolul 5 al Convenţiei, ca şi articolele 2, 3
şi 4, face parte din prima categorie de drepturi fundamentale, care
protejează securitatea fizică a persoanei (a se vedea, spre exemplu,
legătura acestuia cu articolele 2 şi 3 în cazurile de dispariţie a persoanelor
în Kurt v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports of Judgments and
Decisions 1998-III, § 123) şi, prin urmare, importanţa lui este supremă.
Scopul de bază al acestuia este de a preveni lipsirea arbitrară şi
nejustificată de libertate (a se vedea, spre exemplu, Lukanov v. Bulgaria,
hotărâre din 20 martie 1997, Reports 1997-II, § 41; Assanidze v. Georgia
[GC], nr. 71503/01, § 171, ECHR 2004-II; Ilaşcu and Others v. Moldova
and Russia [GC], nr. 48787/99, § 461, ECHR 2004-VII).
38. Prezumţia este în favoarea eliberării. După cum a fost stabilit în
cauza Neumeister v. Austria (hotărâre din 27 iunie 1968, Seria A nr. 8, p.
37, § 4), a doua parte a articolului 5 § 3 nu oferă instanţelor judiciare
dreptul de a alege între a aduce învinuitul în faţa instanţei într-un termen
rezonabil sau a-l elibera în cursul procedurii. Până la condamnare, el
trebuie prezumat nevinovat şi scopul acestei prevederi este, în esenţă, de a
cere eliberarea lui provizorie odată ce detenţia sa continuă încetează să
mai fie rezonabilă (a se vedea McKay v. the United Kingdom [GC], nr.
543/03, § 41, ECHR 2006-...).
39. Persistenţa unei bănuieli rezonabile că persoana arestată a comis o
infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea detenţiei
continue, dar, după o anumită perioadă de timp, acest lucru nu mai este
suficient. În asemenea cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte
temeiuri invocate de autorităţile judiciare continuă să justifice lipsirea de
libertate. Atunci când aceste temeiuri sunt „relevante” şi „suficiente”,
Curtea trebuie, de asemenea, să se asigure că autorităţile naţionale
competente au dat dovadă de „o diligenţă deosebită” pe parcursul
procedurilor (a se vedea, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, §§ 152 şi 153,
ECHR 2000-IV).
40. O persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie
întotdeauna eliberată în cursul procedurii, cu excepţia cazului când statul
poate dovedi că există motive „relevante şi suficiente” care să justifice
detenţia ei continuă (Yağcı and Sargın v. Turkey, hotărâre din 8 iunie
1995, Seria A nr. 319-A, § 52).
aplicarea necondiţionată a detenţiei preventive, care să dureze nu mai mult
de o anumită perioadă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie,
indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător
de către autorităţi (a se vedea Belchev v. Bulgaria, nr. 39270/98, § 82, 8
aprilie 2004).
42. În ceea ce priveşte cauţiunea, ea poate fi necesară doar dacă
prevalează motivele care justifică detenţia. Atunci când astfel de motive
prevalează, mărimea cauţiunii trebuie „evaluată, în principal, în funcţie de
persoana în cauză, bunurile acesteia ..., cu alte cuvinte, de nivelul de
încredere că este posibil ca posibilitatea pierderii siguranţei, în caz de
neprezentare la proces, va constitui o descurajare suficientă pentru a
exclude orice dorinţă din partea acesteia de a se ascunde (a se vedea
Neumeister v. Austria, hotărâre din 27 iunie 1968, Seria A, nr. 8, p. 40 §
14).
43. Curtea a constatat mai sus că arestarea reclamantului nu s-a bazat
pe o bănuială rezonabilă. Acest lucru ar constitui un temei suficient pentru
ea să nu considere necesar de a examina şi această pretenţie. Totuşi,
Curtea notează cu îngrijorare caracterul frecvent al problemelor cu privire
la relevanţa şi suficienţa motivelor pentru arestare în cazul Republicii
Moldova. Curtea notează că ea a constatat pentru prima dată o violare de
acest gen în cauzele Şarban şi Becciev v. Moldova (nr. 3456/05, § 103, 4
octombrie 2005 şi nr. 9190/03, § 64, 4 octombrie 2005) şi că, spre regretul
ei, această problemă continuă să persiste.
44. Curtea notează că, la fel ca şi în cauzele Şarban şi Becciev, cele
mai multe motive pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti naţionale în
încheierile lor de a-l aresta pe reclamant şi de a prelungi arestarea acestuia
(a se vedea paragrafele 11 şi 16 de mai sus) au fost limitate la parafrazarea
motivelor pentru arestare, prevăzute de Codul de procedură penală, fără a
explica cum se aplică ele în cazul reclamantului.
45. Pe lângă aceasta, instanţele judecătoreşti naţionale au invocat în

sprijinul arestării faptul că reclamantul a încercat să influenţeze un martor.
Curtea notează, în primul rând, că această afirmaţie a constituit o
interpretare eronată a declaraţiei procurorului că, între anii 1999 şi 2002,
reclamantul ar fi ameninţat o persoană, care a devenit ulterior martor în
cauza acestuia (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Totuşi, ceea ce este
mai important, deşi s-au bazat pe o astfel de afirmaţie, instanţele
judecătoreşti naţionale au respins cererile insistente ale reclamantului de a
audia acel martor (a se vedea, pentru comparaţie, Becciev v. Moldova,
citată mai sus, §§ 73-76) sau cel puţin de a vedea o copie a declaraţiilor
acestuia (a se vedea paragrafele 12, 15 şi 17 de mai sus). Într-adevăr, deşi
a declarat că reclamantului i s-a prezentat un astfel de înscris, Guvernul nu
a prezentat nicio probă pentru a dovedi acest lucru.
46. În astfel de circumstanţe, Curtea nu consideră că această cauză
poate fi distinsă de cauzele Şarban şi Becciev în ceea ce priveşte relevanţa
şi suficienţa motivelor pentru arestare.
48. În lumina constatării de mai sus că nu au existat motive relevante şi
suficiente pentru a prelungi arestarea reclamantului, Curtea consideră că
cerinţa ca reclamantul să plătească o cauţiune şi detenţia sa continuă pe
motiv că el nu a plătit-o a constituit o violare separată a articolului 5 § 3 al
Convenţiei. În astfel de circumstanţe, Curtea nu consideră necesar de a
determina dacă mărimea cauţiunii impuse reclamantului a fost sau nu
excesivă.
49. Reclamantul a declarat că el a înaintat instanţelor judecătoreşti

naţionale numeroase cereri pentru a i se permite să vadă înscrisul care
conţinea declaraţia martorului E.S. pe care acuzarea a invocat-o în
favoarea arestării sale, însă în zadar. El a notat că astfel de solicitări au
fost făcute în cererile sale habeas corpus şi în recursurile sale (a se vedea
paragrafele 12, 15, 17 şi 18 de mai sus). De asemenea, reclamantul s-a
plâns că peretele din sticlă din izolatorul de detenţie provizorie al CCCEC
l-a împiedicat să aibă întâlniri confidenţiale cu avocatul său pentru a
discuta chestiuni legate de apărarea sa în procedurile cu privire la arestarea
preventivă.
50. Guvernul a contestat acuzaţiile reclamantului şi a declarat că acesta
şi avocatul acestuia au avut acces la toate materialele din dosar, pe care s-
au bazat acuzarea şi instanţele judecătoreşti pentru a susţine necesitatea
arestării sale. Potrivit Guvernului, ei au avut acces şi la înscrisul care
conţinea declaraţia lui E.S., care a fost printre documentele transmise lor
de acuzare. Totuşi, probabil din cauza lipsei lor de diligenţă, ei nu au
observat-o. De asemenea, Guvernul a contestat acuzaţiile reclamantului cu

privire la peretele din sticlă din izolatorul de detenţie provizorie al
CCCEC.
51. Curtea reiterează că o instanţă judecătorească, la examinarea unui
recurs împotriva detenţiei, trebuie să asigure garanţiile unei proceduri
judiciare. Procedurile trebuie să fie contradictorii şi trebuie să asigure
întotdeauna „egalitatea armelor” între părţi, procuror şi persoana lipsită de
libertate.
52. În cazul unei persoane a cărei detenţie cade sub incidenţa articolului
5 § 1 (c), o audiere este necesară. Având în vedere impactul dramatic al
lipsirii de libertate asupra drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză,
procedurile desfăşurate în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei trebuie,
în principiu, să întrunească în cea mai mare măsură posibilă, în
circumstanţele unei investigaţii în derulare, cerinţele de bază ale unui
proces echitabil (Shishkov v. Bulgaria, nr. 38822/97, § 77, ECHR 2003-I
(extracts)).
53. Egalitatea armelor nu este asigurată dacă apărării i se neagă accesul
la acele documente din dosarul penal care sunt esenţiale pentru a contesta,
în mod efectiv, legalitatea, în sensul Convenţiei, a detenţiei clientului său.
Conceptul de legalitate a detenţiei nu se limitează la conformarea cu
cerinţele procedurale prevăzute de legislaţia naţională, dar se referă şi la
caracterul rezonabil al bănuielii în temeiul căreia se aplică arestul,
legitimitatea scopului urmărit prin arest şi la justificarea detenţiei care
rezultă din acesta.
54. Curtea recunoaşte necesitatea ca urmăririle penale să fie desfăşurate
în mod eficient, ceea ce poate presupune că o parte din informaţiile
colectate în timpul acestora trebuie păstrată în secret pentru a împiedica
bănuiţii să altereze probele şi să submineze efectuarea justiţiei. Totuşi,
acest scop legitim nu ar putea fi îndeplinit pe seama unor restricţii
substanţiale asupra drepturilor apărării. Prin urmare, informaţia care este
esenţială pentru aprecierea legalităţii unei detenţii trebuie să fie, în mod
corespunzător, pusă la dispoziţia avocatului bănuitului (a se vedea, printre
altele, Lamy v. Belgium, hotărâre din 30 martie 1989, Seria A nr. 151, pp.
16-17, § 29, şi Garcia Alva v. Germany, nr. 23541/94, §§ 39-43,
13 februarie 2001).
55. În această cauză, părţile dispută faptul dacă reclamantul sau avocaţii
săi au cerut acces la părţi ale dosarului penal şi că un astfel de acces le-a
fost refuzat. Totuşi, Curtea notează că reclamantul şi avocaţii acestuia au
cerut de multe ori să li se dea o copie a înscrisului care conţinea declaraţia
lui E.S. (a se vedea paragrafele 12, 15, 17 şi 18 de mai sus) şi că instanţele
judecătoreşti nu au reacţionat în niciun fel la aceste cereri. Mai mult,
declaraţiile Guvernului că ei au avut de fapt acces la document nu sunt
susţinute prin nicio probă (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
56. Curtea notează că nu a fost adus niciun motiv pentru neprezentarea

informaţiei şi că reclamantul nu a putut să conteste, în mod corespunzător,
motivele arestării sale. În astfel de circumstanţe, nu poate fi spus faptul că
în această cauză, principiul „egalităţii armelor”, în sensul articolului 5 § 4
al Convenţiei, a fost respectat. Prin urmare, a avut loc o violare a
57. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului formulată în temeiul
articolului 5 § 4 referitoare la peretele din sticlă din izolatorul de detenţie
provizorie al CCCEC, Curtea reaminteşte că ea a constatat deja violări în
ceea ce priveşte plângeri similare în astfel de cauze, precum Castraveţ v.
Moldova (nr. 23393/05, § 61, 13 martie 2007), Istratii and Others v.
Moldova (nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05, § 101, 27 martie 2007) şi
Modârcă v. Moldova (nr. 14437/05, § 99, 10 mai 2007). În astfel de
circumstanţe şi având în vedere similitudinea pretenţiei din această cauză
cu cele din cauzele de mai sus, Curtea nu consideră posibil să se abată de
la motivarea şi constatările sale din acele cauze. Prin urmare, a avut loc o
violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei şi în această privinţă.

A. Prejudiciul

moral suferit ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate de
Convenţie. El a susţinut că el a suferit frustrare, neputinţă, nelinişte,
confuzie, stres şi un sentiment de injustiţie.
60. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant şi a declarat că nu
exista nicio probă că el ar fi suferit vreun prejudiciu. Guvernul a solicitat
Curţii să respingă pretenţia reclamantului.
61. Având în vedere violările constatate mai sus şi gravitatea lor,
Curtea consideră că, în această cauză, acordarea unei compensaţii cu titlu
de prejudiciu moral este justificată. Făcând evaluarea sa, în mod echitabil,
62. Reclamantul a mai pretins EUR 3,500 cu titlu de costuri şi

cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată în care a
indicat timpul prestat de avocatul său lucrând asupra cauzei şi o listă

detaliată a altor cheltuieli legate de examinarea cauzei. De asemenea, el a
prezentat o copie a unui contract dintre el şi avocatul său.
63. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare şi
a contestat inter alia numărul de ore lucrate de avocatul reclamantului şi
onorariul pe oră perceput de acesta. De asemenea, el a declarat că
pretenţiile erau excesive având în vedere situaţia economică din Republica
Moldova.
64. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul de a i se
rambursa costurile şi cheltuielile sale doar dacă s-a dovedit că acestea au
fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime. În această
cauză, având în vedere informaţia de care dispune şi criteriile de mai sus,
Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de EUR 3,000 cu


1. Declară inadmisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al
Convenţiei referitoare la pretinsa lipsă a unui recurs pentru a contesta
suma stabilită pentru cauţiune, iar restul cererii admisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei,

deoarece arestarea reclamantului nu s-a bazat pe o bănuială rezonabilă
că acesta a săvârşit o infracţiune;
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia formulată în

temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei referitoare la pretinsa prelungire
ilegală a arestării reclamantului la 6 octombrie 2006;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei, în

ceea ce priveşte insuficienţa motivelor aduse pentru arestarea
reclamantului;

deoarece reclamantului i s-a cerut să plătească cauţiune şi a continuat
să fie deţinut pe motiv că nu a plătit-o;

deoarece reclamantul şi avocaţii acestuia nu au avut acces la
materialele din dosarul penal în baza cărora instanţele de judecată au
dispus arestarea preventivă a reclamantului;

ceea ce priveşte ingerinţa în dreptul reclamantului de a comunica cu
avocatul său în condiţii de confidenţialitate;
8. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de
conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 9,000 (nouă mii
euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu
de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută, care să
fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei
aplicabile la data plăţii;
procente;

echitabilă.

Fatoş ARACI Josep CASADEVALL

CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA NADULIŞNEAC ION c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
16/01/2008

1 HOTĂRÂREA NADULIŞNEAC ION c. MOLDOVEI
În cauza Nadulişneac Ion c. Moldovei,

Dl J. CASADEVALL,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Dl L. GARLICKI,
Dra L. MIJOVIĆ,
Dl J. ŠIKUTA,
PROCEDURA
Ion Nadulişneac („reclamantul”), la 8 aprilie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Victor Marcu, un avocat
din Edineţ. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat
de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul a pretins că, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti
definitive pronunţată în favoarea sa, a fost încălcat dreptul său ca o instanţă
să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil, garantat de articolul 6
al Convenţiei, şi dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1
al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să
admisibilitatea, fondul cauzei şi satisfacţia echitabilă.
HOTĂRÂREA NADULISNEAC ION c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamantul s-a născut în anul 1953 şi locuieşte la Edineţ.

7. Ca urmare a detenţiei ilegale a reclamantului timp de trei zile şi a
achitării lui ulterioare, la o dată nespecificată în anul 2002, el a intentat o
acţiune împotriva Direcţiei de finanţe a raionului Edineţ, solicitând
compensaţii pentru urmărirea sa penală eronată.
8. La 3 decembrie 2002, Judecătoria sectorului Edineţ a decis în favoarea
reclamantului şi a obligat pârâtul să-i plătească acestuia 11,739 lei
moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 850.04 euro (EUR) la acea dată). La
aceeaşi dată, judecătoria de sector a emis un titlu executoriu. Hotărârea nu a
fost contestată şi după cincisprezece zile a devenit irevocabilă şi executorie.
9. La 11 iunie 2003, executorul judecătoresc din raionul Edineţ a
expediat titlul executoriu unui executor judecătoresc din raionul Rîşcani.
10. În mai 2006, după ce cererea a fost comunicată Guvernului, hotărârea
judecătorească a fost executată.
11. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârile Curţii în cauzele

Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extracts)) şi Popov
v. Moldova (nr. 1) (nr. 74153/01, §§ 29-41, 18 ianuarie 2005).
12. Codul civil din 12 iunie 2003 prevede următoarele:

întârziere reprezintă 5% peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 dacă legea sau
contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui prejudiciu mai redus.

peste rata dobânzii prevăzută la art. 585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
ÎN DREPT
13. Reclamantul a pretins că executarea întârziată a hotărârii
judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea lui a încălcat drepturile
sale garantate de articolul 6 § l al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului

următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen
obligaţiilor sale cu caracter civil... .”.

14. În observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cauzei, Guvernul

a susţinut că nu au fost epuizate căile de recurs interne disponibile. El a
judecătoresc în temeiul articolului 20 al Constituţiei şi articolului 426 al
deoarece, „chiar dacă presupunem că reclamantul ar fi depus recurs
executarea hotărârii” (a se vedea hotărârea Popov v. Moldova, citată mai
sus, § 32). Curtea nu găseşte niciun motiv care i-ar permite în această cauză
să se abată de la această concluzie.
judecătoreşti naţionale, o astfel de referire ar fi rezultat în nimic altceva
decât într-„un alt titlu executoriu care ar permite executorului judecătoresc
să continue executarea hotărârii” (a se vedea Lupăcescu and Others v.
Moldova, nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03,
13681/03, şi 32759/03, § 17, 21 martie 2006).

determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei
pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Din aceste motive, Curtea


definitive pronunţată în favoarea sa a încălcat drepturile sale garantate de
20. Chestiunile ridicate în temeiul acestor articole sunt identice cu cele
care au dus la violări ale acestor articole în hotărârile în cauzele Prodan v.
Moldova (citată mai sus, §§ 56 şi 62) şi Sîrbu and Others v. Moldova (nr.
73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01, §§ 27 şi
33, 15 iunie 2004).
că neexecutarea într-un termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti definitive
din 3 decembrie 2002 a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei
şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

o satisfacţie echitabilă.”.
23. Reclamantul a pretins, în esenţă, compensaţii pentru imposibilitatea

de a se folosi de banii săi timp de patruzeci şi una de luni.
24. Guvernul nu a prezentat comentarii în această privinţă.
25. Curtea consideră că, în urma executării întârziate a hotărârii

judecătoreşti din 3 decembrie 2002, reclamantului trebuia să-i fi fost
cauzat un prejudiciu material din cauza imposibilităţii de a se folosi de
banii săi. Luând în consideraţie metodologia folosită în cauza Prodan v.
Moldova (citată mai sus, § 73) şi legislaţia naţională privind calcularea
dobânzii de întârziere (a se vedea paragraful 12 de mai sus), Curtea acordă
reclamantului EUR 504, ceea ce reprezintă venitul ratat din cauza
neexecutării de către autorităţi într-un termen rezonabil a hotărârii
judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului.

27. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de către reclamant,
susţinând că, în lumina jurisprudenţei Curţii, ea este excesivă. El a susţinut
că, în unele cauze, simpla constatare a unei violări a fost considerată o
satisfacţie echitabilă suficientă.
anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti. Ea
acordă reclamantului suma totală de EUR 1,400 cu titlu de prejudiciu moral.
29. Reclamantul nu a formulat nicio pretenţie cu titlu de costuri şi

cheltuieli.



Convenţie;
4. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 504 (cinci sute patru euro) cu
titlu de prejudiciu material şi EUR 1,400 (o mie patru sute euro) cu titlu
de prejudiciu moral, care să fie convertite în valuta naţională a statului
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA NĂVOLOACĂ c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 decembrie 2008
DEFINITIVĂ
16/03/2009

1 HOTĂRÂREA NĂVOLOACĂ c. MOLDOVEI
În cauza Năvoloacă c. Moldovei,

Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
PROCEDURA
Ştefan Năvoloacă („reclamantul”), la 13 iunie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl B. Druţă, avocat din
3. Reclamantul a pretins, în special, că el a fost deţinut în mod ilegal şi că
el a fost condamnat în mod arbitrar de comiterea unei infracţiuni în lipsa
vreunei probe cu privire la vinovăţia sa.
Regulamentului Curţii). La 28 noiembrie 2006, o Cameră din cadrul acelei
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1968 şi locuieşte în Sîngerei.

felul următor.
HOTĂRÂREA NĂVOLOACĂ c. MOLDOVEI 2
7. Reclamantul a fost condamnat pentru furt şi jaf şi şi-a ispăşit sentinţa,

fiind eliberat condiţionat la 7 aprilie 1999. La 20 aprilie 2000, el a fost
reţinut de poliţie pentru opunere de rezistenţă colaboratorului poliţiei şi dus
la comisariatul de poliţie din Ialoveni. O instanţă de judecată a constatat că
reclamantul nu a comis vreo abatere şi a dispus eliberarea acestuia.
8. După ce l-a eliberat, poliţia l-a reţinut din nou imediat şi l-a filmat.
Ulterior, el a fost acuzat că l-a omorât pe P., directorul unei întreprinderi
private.
9. Potrivit acuzării, reclamantul avea relaţii bune şi se întâlnea frecvent
cu fostul său coleg S., care la rândul său avea relaţii apropiate cu o
întreprindere care concura direct cu întreprinderea lui P., pentru importurile
de orez din România. P. a primit mai multe ameninţări pentru a-şi înceta
activitatea, ultima dintre care a avut loc la 8 septembrie 1999.
10. Acuzarea a susţinut că, la 12 septembrie 1999, reclamantul împreună
cu un alt bănuit, care nu a fost identificat, l-au aşteptat pe P. lângă casa
acestuia până când acesta a ieşit ţinând în mână o geantă sportivă şi a urcat
într-un camion care-l aştepta. În acel moment (aproximativ la ora 19:00), cei
doi bănuiţi au deschis portiera din partea pasagerului şi unul dintre ei,
ameninţându-l cu arma pe P., i-a ordonat acestuia să-i dea geanta care
conţinea 8,700 dolari SUA şi 12,000 lei moldoveneşti. P. l-a lovit pe
atacator şi a fost împuşcat de trei ori. El a decedat la scurt timp după
aceasta. Celălalt bănuit l-a ameninţat pe Z., şoferul camionului, cu un cuţit
şi i-a ordonat să stea pe loc, iar mai apoi a luat geanta. El şi reclamantul au
fugit într-un parc din apropiere.
1. Hotărârea Tribunalului municipiului Chişinău din 30 mai 2001

11. Instanţa de judecată a constatat că reclamantul nu şi-a recunoscut
niciodată vinovăţia şi că la 20 aprilie 2000 acuzaţia de opunere de rezistenţă
colaboratorului de poliţie adusă reclamantului a fost fabricată de către
poliţiştii Dodu şi Gulea de la Comisariatul de poliţie din Ialoveni. După ce a
fost achitat de către o instanţă de judecată, el a fost reţinut din nou de către
aceiaşi poliţişti.
a. Declaraţiile martorilor
12. Instanţa de judecată a examinat declaraţiile făcute de diferiţi martori
în cauza respectivă. Soţia lui P. a declarat că hotărârea de a călători în
România cu scop de afaceri a fost luată în după-amiaza zilei de 12
septembrie 1999 şi că doar ea, verişorul lui P., M.P., un partener de afaceri
V. şi şoferul camionului Z. ştiau despre acest lucru. Ea a confirmat faptul că
soţul ei a fost ameninţat de către persoane de la întreprinderea concurentă.
13. M.P. şi V.P., verişorul şi, respectiv, fratele lui P., nu au fost prezenţi
la locul crimei, însă au confirmat faptul că P. a fost ameninţat de către
persoane de la întreprinderea concurentă.
14. Z., şoferul camionului, a confirmat atacul din partea a două persoane
necunoscute. În timpul investigaţiei, el a ascultat trei voci masculine,
inclusiv pe cea a reclamantului care a refuzat să repete un text standard, însă
nu a identificat vocea vreunui atacator. De asemenea, el nu a recunoscut
vocea reclamantului nici în timpul şedinţelor de judecată. Instanţa a conchis
că nimic din declaraţiile lui Z. nu indica asupra faptului implicării
reclamantului în comiterea infracţiunii.
15. C.I., un martor, a declarat în instanţă că el nu-şi amintea data sau luna
când au avut loc evenimentele. El a văzut doi bărbaţi care l-au atacat pe
pasagerul din camion şi care au fugit pe lângă el. Mai târziu, el l-a
recunoscut pe unul dintre ei în timpul prezentării spre recunoaştere ca fiind
reclamantul, care din cei doi atacatori era mai scund; celălalt atacator avea
un obiect negru în mână. El a mai recunoscut şi cămaşa care a fost luată din
casa reclamantului ca fiind purtată de către unul dintre atacatori. Persoana
mai înaltă a fost cea care l-a împuşcat pe P., nu reclamantul.
16. C.D., un alt martor, nu-şi amintea data, luna sau anul în care a avut
loc evenimentul. Ea a văzut doi bărbaţi, care l-au atacat pe pasagerul
camionului. Cel mai înalt, îmbrăcat în haine colorate deschis, a scos victima
din camion şi i-a luat geanta, după care ambii atacatori, care erau înarmaţi,
au fugit. Ea nu a văzut ca cineva să fi ieşit din maşina parcată în spatele
camionului.
17. Instanţa a constatat că declaraţiile lui C.I. şi C.D. nu corespundeau
declaraţiilor lor anterioare. În timpul investigaţiei iniţiale, fiecare a spus că
persoana care purta o cămaşă din dril închisă era cea care era mai înaltă şi
care avea o geantă în mâna sa; ei au recunoscut acea persoană ca fiind
reclamantul. Totuşi, în timpul şedinţei de judecată ei au declarat că
reclamantul era persoana mai scundă şi că el purta o cămaşă din catifea
reiată. Instanţa de judecată avea dubii că cineva dintre ei ar fi putut să vadă
că P. l-a lovit pe unul dintre atacatori: potrivit ambilor martori, cei doi
atacatori s-au urcat în remorca camionului, însă în acel caz martorii nu au
putut vedea nimic în cabina camionului. De asemenea, declaraţiile lui C.I. şi
ale lui C.D. contraziceau declaraţia lui Z., potrivit căruia unul dintre
atacatori s-a urcat în camion din partea destinată pasagerilor, în timp ce
celălalt îl ameninţa pe el cu un cuţit. Persoana care purta haine de culoare
închisă l-a împuşcat pe P., însă Z. nu l-a recunoscut pe reclamant ca fiind
acea persoană şi nici ca fiind celălalt atacator. În plus, atât C.I., cât şi C.D.
au declarat că focurile de armă au fost trase de la o distanţă mică, atunci
când ambii atacatori se aflau în remorca camionului. Totuşi, expertiza nu a
putut dovedi distanţa de la care au fost trase focurile de armă, ci doar a
constatat că acestea au fost trase de la o distanţă mică (de până la un metru).
O altă expertiză a demonstrat că focurile de armă au fost trase sub un unghi
de 45º. Prin urmare, focul de armă nu putea fi tras din remorca camionului,
contrar declaraţiilor acestor doi martori.
18. C.C., un alt martor, a confirmat în general evenimentele la care au

fost martori C.I. şi C.D., însă nu a putut să recunoască pe niciunul dintre
atacatori.
19. U.E. era un poliţist care era în afara orelor de serviciu şi care, în
momentul atacului, aştepta un prieten într-o maşină parcată la o anumită
distanţă în spatele camionului. La începutul investigaţiei, el a declarat că el
nu şi-a dat seama că era comisă o infracţiune şi că el nu credea că poate să
identifice vreun atacator. El l-a văzut pe unul dintre atacatori dintr-o parte,
iar pe celălalt de la spate. Ambii purtau haine de culori închise; unul avea
părul închis de lungime medie şi avea vârsta în jur de 30 de ani. El a dat
declaraţii similare la 4 ianuarie şi la 19 aprilie 2000. La 7 mai 2000, el a
putut să-şi amintească detalii cum ar fi culoarea şi materialul din care erau
confecţionate cămăşile atacatorilor; culoarea părului lor şi frezurile lor;
înălţimea aproximativă a acestora; şi că atacatorul mai scund purta o cămaşă
de culoare deschisă (contrar declaraţiei sale anterioare că ambii atacatori
purtau haine de culori închise). Instanţa de judecată a considerat că
declaraţiile sale nu erau credibile, deoarece ele contraziceau declaraţiile sale
anterioare şi pe cele făcute de martorii C.I. şi C.D.. Declaraţia lui U.E. a fost
filmată, însă nu i-a fost arătată lui după eveniment, aşa cum prevede
articolul 115 al Codului de procedură penală („CPP”, a se vedea mai jos).
Mai mult, instanţa de judecată a pus la îndoială acţiunile lui U.E., deoarece
el, ca poliţist, nu a reacţionat la mai multe semne care sugerau că era comisă
o infracţiune, cum ar fi zgomotele de la împuşcături, faptul că şoferul
camionului a fugit într-o direcţie, în timp ce alte două persoane au fugit în
altă direcţie, şi că cineva a căzut din camion la pământ.
20. Alţi martori au confirmat caracterul relaţiilor dintre P. şi
întreprinderea concurentă, însă, în opinia instanţei de judecată, nu au
confirmat în niciun fel implicarea reclamantului.
21. N.E., un alt martor, a declarat că reclamantul şi prietena acestuia,
E.L., închiriau apartamentul său de la începutul anului 2000. Ei nu prea
aveau bani şi aduceau mâncare de la părinţii lui E.L.. Reclamantul a fost
reţinut de către doi poliţişti în acel apartament; ei i s-a spus că el era bănuit
de comiterea unui omor.
22. Mai mulţi martori (E.L., T.I., G.N.) au declarat că în ziua crimei ei l-
au văzut pe reclamant împreună cu prietena sa E.L. în camera acesteia dintr-
un cămin. G.N., o soră medicală, i-a dat lui E.L., aproximativ la orele 16:00
şi la orele 20:00 în acea zi, medicamente, deoarece aceasta se simţea rău. Ea
nu era sigură dacă era data de 11 sau 12 septembrie, însă şi-a amintit în
special că era o zi de duminică (12 septembrie 1999 a fost o zi de duminică).
Ea l-a văzut pe reclamant împreună cu E.L. la ora 20:00.
23. E.L. a confirmat că reclamantul a fost cu ea tot timpul. El nu a avut
vreo pereche de pantaloni de culoare închisă înainte de luna noiembrie
1999, fapt care a fost confirmat şi de I.T. şi G.N..
24. Niciunul din martorii care locuiau în acelaşi cămin cu E.L. nu au

observat vreo îmbunătăţire a situaţiei ei financiare sau a reclamantului după
luna septembrie 1999.
25. S. şi C.A. au negat faptul că ar fi informat-o pe E.L. despre
desfăşurarea investigaţiei. C.A. a confirmat că el i-a transmis lui E.L. un
bilet de la reclamant, în care ultimul a cerut să i se aducă mai multe lucruri
personale şi mâncare. Reclamantul i-a trimis o scrisoare similară lui S..
b. Procesele-verbale cu privire la procedurile de colectare a probelor

26. La 21 aprilie 2000, reclamantul a fost prezentat martorilor spre
recunoaştere. Instanţa de judecată a notat că martorul C.I. a confirmat că lui
i-a fost arătată o poză a reclamantului înainte de prezentarea spre
recunoaştere şi că, contrar articolului 115 al Codului de procedură penală (a
se vedea mai jos), nu a fost întocmit procesul-verbal cu privire la acea
acţiune procesuală. Ulterior, el l-a recunoscut pe reclamant în timpul
prezentării spre recunoaştere.
27. În timpul prezentării spre recunoaştere şi în instanţa de judecată,
martorul C.D. nu era foarte sigur că ea l-a văzut pe reclamant la locul
infracţiunii. Ea i-a spus instanţei că chiar înainte de prezentarea spre
recunoaştere ei i s-a arătat o scurtă înregistrare video a reclamantului. Una
din celelalte persoane, care au participat la prezentarea spre recunoaştere,
(S.S.) a declarat că C.D. nu era sigură pe sine atunci când l-a identificat pe
reclamant; ea a declarat că atacatorul purta o cămaşă din dril albastră. În
plus, înregistrarea video în care ea l-a recunoscut pe reclamant în timpul
prezentării spre recunoaştere era foarte proastă şi că era imposibil de a
stabili ce a spus ea şi pe cine l-a identificat ca fiind atacatorul.
28. Din nou contrar articolului 115 al CPP (a se vedea mai jos), atât lui
C.I., cât şi lui C.D. nu li s-a arătat înregistrarea prezentărilor spre
recunoaştere la care ei au participat.
29. Instanţa de judecată a constatat că acuzarea nu a negat faptul că
reclamantul a fost filmat atunci când a fost reţinut, fără a fi întocmit vreun
proces-verbal. Acuzarea a susţinut că reclamantul şi avocaţii acestuia nu
s-au plâns de faptul că reclamantul a fost înregistrat video până la proces.
30. În timpul prezentării spre recunoaştere, reclamantul purta o cămaşă
din catifea reiată de culoare sură, care mai târziu (la 20 august 2000) a fost
luată de acuzare ca probă incriminatorie şi identificată de nişte martori ca
fiind purtată de către unul dintre atacatori. Niciunul dintre martori nu a
recunoscut cămaşa în ziua prezentării spre recunoaştere. Instanţa de judecată
a constatat că toţi martorii care au recunoscut cămaşa au declarat anterior că
era o cămaşă din dril, în timp ce cea găsită în casa reclamantului era din
velvet. Mai mult, lui C.I. i s-a arătat spre recunoaştere o altă cămaşă,
mărimea înregistrată a căreia era mult mai mare decât a celei găsite în casa
reclamantului.
31. Dl Andrei Dodu, poliţistul care l-a reţinut pe reclamant la 20 aprilie

2000, a mai raportat cu privire la o percheziţie care a fost făcută în casa
mamei reclamantului la 30 aprilie 2000. La şedinţa de judecată, martorii
care au fost prezenţi în timpul percheziţiei, precum şi mama reclamantului
au confirmat că în casă, în timpul percheziţiei, nu a fost găsit şi ridicat ca
probă incriminatorie niciun mâner de la o geantă şi că ei au semnat
procesul-verbal fără vreo menţiune cu privire la vreo constatare specifică.
Instanţa a mai constatat că textul procesului-verbal a fost alterat, că în
procesul-verbal au fost introduse informaţii suplimentare cu privire la
găsirea unui mâner de la o geantă, care au fost scrise peste liniile încrucişate
marcate pe spaţiul gol în partea de jos a paginii. Contrar cerinţelor legale,
procesul-verbal nu a prevăzut clar unde a fost găsit mânerul de la geantă sau
caracteristicile acestuia, iar obiectul nu a fost păstrat într-un pachet sigilat.
32. Instanţa a constatat că procesul-verbal a fost fabricat de către autorul
acestuia, poliţistul Dodu, care în instanţă nu a putut oferi detalii despre
circumstanţele în care a fost găsit mânerul de la geantă. În plus, mânerul era
absolut nou şi putea fi de la orice geantă similară care era vândută în
magazine.
33. Au fost făcute mai multe expertize, care au stabilit că au fost trase
trei focuri de armă de la o distanţă necunoscută (însă nu de la o distanţă
mică) dintr-un revolver de tip necunoscut cu calibrul de 37.5 mm. Arma nu
a fost găsită. Se pare că nu au fost făcute expertize cu privire la prezenţa sau
absenţa urmelor de praf de puşcă pe hainele reclamantului.
c. Concluziile instanţei de judecată

34. Instanţa de judecată a conchis că niciunul dintre martori nu a declarat
că vreo persoană de la întreprinderea concurentă, reclamantul sau prietenii
acestuia ştiau despre călătoria de afaceri neplanificată a lui P.. Doar patru
persoane apropiate de P. au ştiut despre călătoria din 12 septembrie 1999.
Acuzarea nu a investigat dacă vreunul dintre şoferii pe care Z. i-a informat
despre călătorie în ziua crimei în perioada cuprinsă între orele 13:00 şi
17:00 ar fi putut fi implicaţi în comiterea crimei.
35. Rapoartele de expertiză au dovedit doar modul în care a fost comisă
crima, dar nu şi implicarea reclamantului în comiterea crimei. Martorii care
au pretins că l-au recunoscut pe reclamant şi-au contrazis propriile declaraţii
făcute înaintea reţinerii reclamantului, precum şi declaraţiile altor martori ai
acuzării, contradicţii care nu puteau fi explicate rezonabil. Mai mult,
probele au fost obţinute cu încălcări serioase ale procedurii penale, ceea ce
însemna, potrivit articolului 55 al CPP, că ele nu puteau fi puse la baza
hotărârii instanţei.
36. Nimeni din întreprinderea concurentă nu a fost acuzat că ar fi
comandat omorul lui P., deşi aceasta a fost versiunea pe care s-a bazat
acuzarea. Mai mult, din acţiunile atacatorilor era clar că ei iniţial au vrut
doar banii, nu şi omorul lui P. Doar după ce acesta din urmă a opus
rezistenţă, el a fost împuşcat. Instanţa de judecată era convinsă că atacatorii

au pregătit comiterea unui jaf, dar că unul dintre atacatori a depăşit intenţia
comună iniţială şi că acesta era singurul responsabil pentru omorul lui P..
Chiar dacă declaraţiile lui C.I. şi ale lui C.D. ar fi fost acceptate ca probe,
potrivit acestora, nu reclamantul, ci celălalt atacator l-a împuşcat pe P. În
acest caz, reclamantul nu putea purta răspundere pentru acţiunea excesivă a
celuilalt atacator.
37. Probele cu privire la relaţiile dintre reclamant, S. şi întreprinderea
concurentă cu P. nu au dovedit în niciun fel vinovăţia reclamantului.
38. Instanţa de judecată l-a achitat pe reclamant, constatând că nu existau
probe că el ar fi comis crima.
2. Hotărârea Curţii de Apel din 22 octombrie 2001

39. La 22 octombrie 2001, Curtea de Apel a menţinut hotărârea instanţei
inferioare. Ea a constatat că versiunea acuzării s-a bazat pe presupuneri şi pe
probe obţinute cu încălcarea serioasă a Codului de procedură penală.
Instanţa a subliniat că reclamantul a fost filmat, iar înregistrarea video a fost
arătată martorilor înainte de prezentarea spre recunoaştere şi că nu existau
probe directe care să dovedească vinovăţia acestuia.
40. Instanţa a respins argumentul acuzării că P. ar fi fost omorât de către
reclamant la ordinele întreprinderii concurente, deoarece persoanele
responsabile trebuiau de asemenea acuzate de crimă.
3. Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 15 ianuarie 2002

41. La 15 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a avut o şedinţă de la
care reclamantul a lipsit, fiind reprezentat de către avocatul său, şi la care nu
au fost audiaţi martori. Instanţa a casat hotărârile instanţelor judecătoreşti
inferioare şi a pronunţat o nouă hotărâre prin care l-a condamnat pe
reclamant. Ea nu a examinat în mod direct vreo probă şi şi-a bazat
constatările sale pe materialele din dosar şi pe constatările instanţelor
judecătoreşti inferioare. Ea a constatat în baza dosarului că erau suficiente
probe care dovedeau vinovăţia reclamantului şi că instanţele judecătoreşti
inferioare au ajuns la concluzii incorecte.
42. Instanţa a constatat că vinovăţia reclamantului a fost dovedită prin
următoarele probe: soţia lui P. a declarat că persoane necunoscute l-au ucis
pe soţul ei şi i-au luat banii; el a fost anterior ameninţat de către agenţi ai
întreprinderii concurente; declaraţii similare cu privire la ameninţări din
partea întreprinderii concurente au fost făcute de către M.P. şi V.P.; şi că ei,
de asemenea, au recunoscut mânerul de la geantă găsit în casa mamei
reclamantului ca fiind de la geanta luată de la P. în ziua atacului.
43. Z., şoferul camionului, a confirmat că P. a fost ameninţat de agenţi ai
întreprinderii concurente. La 12 septembrie 1999, în jurul orei 19:00, el a
venit cu camionul său, P. a ieşit din casă şi s-a urcat în camion. Atunci o
persoană a deschis portiera din partea pasagerului şi l-a ameninţat pe P. cu o

armă, cerând geanta în care erau banii. P. a opus rezistenţă şi atunci au fost
trase două focuri de armă. Un alt bărbat s-a urcat în camion şi l-a ameninţat
cu un cuţit, luându-i geanta. Ambii atacatori au fugit în pădure.
Două rapoarte de expertiză au confirmat că moartea lui P. a survenit în
urma a trei împuşcături.
44. C.I. a declarat că el l-a văzut pe reclamant atacându-l pe P. şi fugind
cu geanta. El l-a recunoscut pe reclamant în timpul prezentării spre
recunoaştere. Aceste declaraţii au fost confirmate de C.D. şi C.C., care erau
împreună cu el.
45. U.E. de asemenea a confirmat că el l-a văzut pe reclamant la 12
septembrie 1999 în timpul atacului. După ce a auzit focuri de armă, el a
văzut doi bărbaţi care fugeau din camion: pe unul dintre ei el l-a identificat
ca „o persoană cu ochelari de soare şi cu o geantă sportivă în mână”.
46. C.I., C.D., C.C. se aflau la aproximativ cincisprezece metri de la
reclamant, iar U.E. se afla chiar şi mai aproape, amintindu-şi forma buzelor
reclamantului, înălţimea acestuia, frezura şi hainele acestuia. Toţi martorii
au declarat că nu putea fi o greşeală în identificarea reclamantului, deoarece
ei l-au văzut pe reclamant foarte clar.
Toate aceste probe excludeau orice dubii cu privire la vinovăţia
reclamantului.
47. Instanţa a respins declaraţiile martorilor cu privire la faptul că
reclamantul avea un alibi, deoarece ele erau contradictorii. Nu existau probe
că prietena reclamantului, E.L., a fost bolnavă anume la 12 septembrie
1999 şi că reclamantul a fost cu ea pe parcursul zilei. Mai mult, niciunul din
martori nu a indicat anume ora 19:00 ca fiind timpul când reclamantul a fost
împreună cu E.L.. Un martor (N.E.) nici măcar nu era sigur cu privire la
dată, amintindu-şi doar că era „o zi din luna septembrie” ca fiind ziua în
care E.L. a zăcut în pat fiind bolnavă şi nu şi-a amintit dacă reclamantul a
fost împreună cu aceasta.
48. Mai mult, E.L. a fost pregătită cu privire la ce să spună în timpul
investigaţiei, după cum au confirmat S. şi C.A., care au organizat întâlniri şi
i-au transmis acesteia informaţii. Deşi E.L. a pretins că s-a simţit foarte rău
în ziua crimei, ea şi reclamantul nu au chemat o ambulanţă, care ar fi
dovedit starea sănătăţii ei. Mai mult, distanţa dintre căminul lui E.L. şi locul
crimei nu era mare şi putea fi parcursă repede cu maşina.
49. Instanţa a mai notat că reclamantul era un vechi coleg al lui S., cu
care el menţinea legătura. La rândul său, S. se afla în legătură frecventă cu
întreprinderea concurentă cu P. şi că reclamantul a devenit şi el un apropiat
al proprietarilor întreprinderii în calitate de prieten al lui S.. Astfel,
reclamantul ştia despre activitatea lui P. şi că acesta purta cu el mulţi bani,
ceea ce l-a determinat să comită crima.
50. Bazându-şi hotărârea sa pe probele de mai sus, pe care ea le-a

considerat coerente şi logic concludente, Curtea Supremă de Justiţie l-a
găsit vinovat pe reclamant şi l-a condamnat la douăzeci de ani de închisoare.
51. Articolul 335 al Codului de procedură penală (în vigoare până la 12

iunie 2003) prevedea următoarele:
Articolul 335/4
„Judecând recursul, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza materialului din

dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prezentate la instanţa de recurs.”
Articolul 335/5
„Judecând recursul, instanţa de recurs adoptă una din următoarele decizii:
...
2) admite recursul, casând hotărârea atacată, şi:
a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;
b) achită pe inculpat sau dispune clasarea procesului penal în cazurile prevăzute în

articolul 5 din prezentul cod;
c) dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată sau, după caz,
de către instanţa competentă în cazurile încălcării prevederilor legii...;
d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decât cele

prevăzute la punctul 2) litera c) din prezentul articol.”
ÎN DREPT
52. Reclamantul a pretins în temeiul articolului 5 al Convenţiei că
detenţia sa a fost ilegală. Partea relevantă a articolului 5 prevede
următoarele:
„ 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit
... c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; ...”
53. De asemenea, el a pretins în temeiul articolului 6 al Convenţiei că

procedurile penale împotriva lui nu au fost echitabile. Partea relevantă a
articolului 6 § 1 al Convenţiei, este următoarea:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale ... de către
o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...”
54. In fine, el s-a plâns în temeiul articolului 7 al Convenţiei, partea
relevantă a căruia prevede următoarele:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în
momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului
naţional sau internaţional. ...”
I. ADMISIBILITATEA
55. Guvernul a susţinut că reclamantul a omis termenul de şase luni

pentru depunerea pretenţiei sale cu privire la detenţia sa ilegală. Mai mult, el
nu a epuizat căile de recurs interne disponibile în ceea ce priveşte acea
pretenţie.
56. Curtea notează că la 30 mai 2001 prima instanţă l-a achitat pe
reclamant, ca urmare, el a fost eliberat din detenţie. Totuşi, el a depus
cererea sa abia la 13 iunie 2002, după mai mult de şase luni după ce s-a
sfârşit detenţia sa. Prin urmare, această pretenţie a fost prezentată în afara
termenului prevăzut de articolul 35 § 1 al Convenţiei şi trebuie respinsă ca
fiind inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
57. Curtea mai notează că în cererea sa iniţială reclamantul s-a plâns de o
violare a articolului 7 al Convenţiei. Totuşi, el nu a dat vreun detaliu şi nu a
prezentat vreun argument în acest sens în observaţiile sale. Curtea consideră
că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în
articolului 6 al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt
fondului şi că niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost
stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În
vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul pretenţiei.
59. Reclamantul a susţinut că procedurile care au avut ca rezultat

condamnarea şi sancţionarea sa au fost inechitabile şi arbitrare. În special, el
a declarat că Curtea Supremă de Justiţie l-a condamnat fără a examina direct
vreo probă şi doar în baza materialelor dosarului, aşa cum acestea au fost
stabilite de către instanţele judecătoreşti inferioare. De asemenea, el a

susţinut că Curtea Supremă de Justiţie a acceptat probe obţinute cu violarea
clară a procedurii naţionale, cum ar fi probe fabricate prin arătarea
martorilor a înregistrării video a reclamantului înainte de prezentarea spre
recunoaştere sau adăugarea textului în procesul-verbal cu privire la
percheziţia făcută în casa părinţilor reclamantului.
60. Guvernul a susţinut că ţine în primul rând de instanţele judecătoreşti
naţionale să determine relevanţa probelor şi că Curtea nu trebuie să
reexamineze cauza ca o „a patra instanţă”. Curtea Supremă de Justiţie avea
competenţa de a pronunţa hotărâri diametral opuse celor ale instanţelor
judecătoreşti inferioare (a se vedea paragraful 51 de mai sus), iar acest lucru
în sine nu este contrar articolului 6. Atunci când a casat hotărârile
instanţelor judecătoreşti inferioare, Curtea Supremă de Justiţie a adus
motive ample, care nu pot fi considerate arbitrare sau nefondate pe probele
din cauza respectivă. Reclamantul a beneficiat pe deplin de diferitele
aspecte ale dreptului la un proces echitabil şi a avut posibilitatea să conteste
în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale modul de colectare şi folosire a
probelor.
61. Curtea face referire la principiile generale cu privire la modul de
aplicare a articolului 6 procedurilor în faţa instanţelor de apel, care au fost
rezumate în hotărârea Popovici v. Moldova (nr. 289/04 şi 41194/04, §§ 66-
69, 27 noiembrie 2007). În special, în hotărârea Sigurþór Arnarsson v.
Iceland (nr. 44671/98, § 32, 15 iulie 2003) ea a notat că faptul că instanţa
judecătorească supremă într-un Stat Contractant, cum ar fi în această cauză
Curtea Supremă de Justiţie, a fost abilitată cu competenţa de a casa o
sentinţă de achitare pronunţată de una sau mai multe instanţe judecătoreşti
inferioare cu emiterea unei sentinţe de condamnare în lipsa inculpatului şi a
martorilor şi fără audierea acestora nu constituie în sine o încălcare a
garanţiilor unui proces echitabil prevăzute în articolul 6 § 1 al Convenţiei.
Acestea fiind spuse, pentru a determina dacă drepturile apărării au fost
respectate este esenţial de a face o analiză a naturii chestiunilor pe care le
examinează instanţa judecătorească supremă în cauză şi a rolului atribuit
acesteia (a se vedea Popovici, citată mai sus, § 69).
62. În acest context şi prin prisma respectării garanţiilor prevăzute în
articolul 6, Curtea observă că există anumite similitudini între
circumstanţele acestei cauze şi cele din cauza Popovici, citată mai sus. În
cauza Popovici, Curtea Supremă de Justiţie a acţionat ca o a doua instanţă
cu competenţa de a rejudeca întreaga cauză şi de a examina orice probă
prezentată de către părţi. Curtea a constatat că a avut loc o violare a
articolului 6, deoarece Curtea Supremă de Justiţie în acea cauză a casat
sentinţa de achitare a domnului Popovici şi l-a condamnat, fără a rejudeca
cauza. În această cauză, Curtea Supremă de Justiţie a acţionat ca o a treia
instanţă în conformitate cu prevederile vechiului Cod de procedură penală şi
nu i se permitea prin lege să audieze direct martorii (a se vedea paragraful
51 de mai sus), deşi ea ar fi putut să-l audieze pe reclamant. Curtea notează

în această ultimă privinţă că Guvernul nu a invocat faptul că reclamantul a
renunţat la dreptul său de a compărea în faţa Curţii Supreme de Justiţie, iar
în dosar nu există nimic care ar susţine faptul că reclamantul a renunţat, fără
echivoc, la dreptul său.
63. Curtea notează că cauza împotriva reclamantului a fost aproape în
întregime bazată pe declaraţii ale martorilor. Toate celelalte probe, cum ar fi
diferite expertize tehnice, au demonstrat doar modul în care a fost comisă
crima şi nu au dovedit implicarea reclamantului în aceasta. Atunci când a
casat hotărârea instanţei judecătoreşti inferioare, Curtea Supremă de Justiţie
s-a bazat pe larg pe declaraţiile martorilor. Ea a constatat, spre exemplu, că
cei câţiva martori ale căror declaraţii i-au asigurat reclamantului un alibi nu
au fost coerenţi sau suficient de credibili pentru a constitui o apărare
acceptabilă. Ea nu s-a pronunţat asupra constatărilor instanţelor
judecătoreşti inferioare că martorii acuzării au făcut declaraţii contradictorii
care au fost parţial contrazise prin probe incontestabile şi că acele declaraţii
nu erau credibile, deoarece martorii au fost influenţaţi prin faptul că li s-a
arătat o înregistrare video înainte de prezentarea spre recunoaştere. Astfel,
Curtea Supremă de Justiţie nu a fost de acord cu aprecierea declaraţiilor
martorilor făcută de către instanţele judecătoreşti inferioare, deşi prin lege ei
nu i s-a permis să-i audieze direct pe acei martori.
64. În astfel de circumstanţe şi având în vedere miza pentru reclamant,
Curtea nu consideră că chestiunile care urmau a fi hotărâte de către Curtea
Supremă de Justiţie, atunci când aceasta l-a condamnat şi l-a sancţionat pe
reclamant – şi când a casat sentinţa de achitare a acestuia pronunţată de
către instanţele judecătoreşti inferioare – ar fi putut fi examinate, ca o
chestiune ce ţine de un proces echitabil, în mod corespunzător, fără o
apreciere directă a probelor prezentate de reclamant personal şi de către
martori (a se vedea Botten v. Norway, 19 februarie 1996, §§ 52 şi 53,
Reports of Judgments and Decisions 1996-I şi Popovici, citată mai sus, §
72). Deşi Curtea Supremă de Justiţie nu avea competenţa să facă o astfel de
examinare directă a declaraţiilor martorilor, ea a avut competenţa de a
dispune rejudecarea cauzei de către instanţele judecătoreşti inferioare (a se
vedea paragraful 51 de mai sus). Echitatea cerea ca Curtea Supremă de
Justiţie să fi dispus rejudecarea cauzei. Totuşi, ea nu a făcut acest lucru.
65. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că în această cauză
cerinţele unui proces echitabil nu au fost întrunite. În aceste circumstanţe, ea
nu mai consideră necesar să examineze suplimentar dacă alte aspecte ale
procedurilor în faţa Curţii Supreme de Justiţie au fost sau nu conforme cu
această prevedere.


moral care i-a fost cauzat. El nu a dat alte detalii, însă a cerut casarea
sentinţei sale de condamnare pronunţată de către Curtea Supremă de
Justiţie.
69. Guvernul a considerat că această sumă a fost exagerată şi nesusţinută
fie prin vreun detaliu, fie prin vreo referire la jurisprudenţa Curţii. El a
susţinut că anterior Curtea a acordat sume mult mai mici în cauze în care ea
a constatat o violare a articolului 6 de către autorităţile moldoveneşti.
70. Având în vedere violarea constatată mai sus şi locul proeminent pe
care îl are dreptul la administrarea echitabilă a justiţiei într-o societate
democratică (a se vedea Delcourt v. Belgium, hotărâre din 17 ianuarie 1970,
§ 25, Seria A nr. 11), Curtea consideră că acordarea unui prejudiciu moral
este justificată în această cauză. Făcând evaluarea sa în mod echitabil,
71. În ceea ce priveşte cealaltă solicitare a sa privind casarea sentinţei
sale de condamnare, Curtea consideră că în cazul în care, după cum este şi
în această cauză, o persoană a fost condamnată în urma unor proceduri care
s-au desfăşurat cu încălcări ale cerinţelor prevăzute de articolul 6 al
Convenţiei, o rejudecare sau redeschidere a cauzei, dacă este cerută,
reprezintă, în principiu, o modalitate adecvată de redresare a violării (a se
vedea Öcalan v. Turkey [GC], nr. 46221/99, § 210, ECHR 2005-IV şi
Popovici, citată mai sus, § 87).
72. Reclamantul nu a pretins vreo sumă cu titlu de compensaţii pentru

costurile şi cheltuielile sale.


1. Declară admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al
3. Hotărăşte
cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 5,000 (cinci mii euro) cu titlu de
procente;

echitabilă.


Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA NISTAS GMBH c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 decembrie 2006
DEFINITIVĂ
12/03/2007
Această hotărâre poate fi supusă unei revizuiri editoriale.

1 HOTĂRÂREA NISTAS GMBH c. MOLDOVEI
În cauza Nistas Gmbh c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuând
într-o Cameră compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Deliberând cu uşile închise la 21 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 30303/03) introdusă la Curte
împotriva Republicii Moldova la 4 august 2003, în conformitate cu
prevederile articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale (“Convenţia”), de Nistas Gmbh, o companie
înregistrată în Germania şi al cărei oficiu principal este situat la Frankfurt pe
Main.
2. Compania reclamantă a fost reprezentată de o firmă de prestare a
serviciilor juridice «Engelmann, Kargl & Gorev-Drozd» din Frankfurt.
Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul
său, dl Vitalie Pârlog.
3. Compania reclamantă a pretins, în particular, că a fost încălcat
dreptul său la un proces echitabil, precum şi dreptul la respectarea bunurilor
sale, ca urmare a anulării hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în
favoarea sa.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1
din Regulamentul Curţii).
5. La 19 mai 2004, o Cameră a Secţiunii a decis să comunice cererea
Guvernului. Potrivit prevederilor articolului 29 § 3 din Convenţie, s-a decis
examinarea fondului cererii odată cu admisibilitatea acesteia.
HOTĂRÂREA NISTAS GMBH c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT

7. La 31 decembrie 1997, compania reclamantă (în continuare compania
“NISTAS”) a încheiat un contract cu Întreprinderea de Stat Calea Ferată din
Moldova (în continuare CFM). Iniţial. contractul prevedea darea cu
împrumut, de către compania NISTAS în favoarea CFM, pentru o perioadă
de cinci ani, a 128 de vagoane containere. Ulterior, contractul a fost
modificat într-un contract de leasing. CFM trebuia să achite anumite plăţi
pentru utilizarea vagoanelor. Suma totală a contractului a fost evaluată la
4,675,560 dolari americani (USD).
8. Până în martie 2001, CFM a achitat regulat plăţile datorate. Totuşi,
aceasta nu a efectuat unele plăţi în perioada martie - noiembrie 2001.
Datoria acumulată pentru această perioadă s-a ridicat la suma de USD
705,760, fapt pentru care compania reclamantă a pretins în temeiul
contractului o penalitate în mărime de USD 57,166. Aceasta a constituit
“prima datorie”.
9. La 13 octombrie 2001, CFM a înregistrat la Banca Naţională a
Moldovei contractul de împrumut, aşa cum prevedeau dispoziţiile legii.
10. Din noiembrie până în decembrie 2001, nu a fost efectuată nici o
plată. Datoria pentru această perioadă a constituit suma de USD 386,560, iar
penalitatea, suma de USD 29,185 (“a doua datorie”).
11. Începând cu luna mai şi până în luna septembrie 2002, CFM, de
asemenea, a omis să efectueze plăţile datorate. Datoria acumulată pentru
această perioadă a constituit suma de USD 416,943, iar penalitatea - suma
de USD 25,263 (“a treia datorie”).
12. Compania NISTAS a introdus în faţa instanţelor judecătoreşti trei
acţiuni împotriva CFM, pretinzând plata sumelor datorate.
1. Procedura A (privind prima datorie)

13. La 17 ianuarie 2002, Judecătoria economică de circumscripţie
Chişinău a hotărât în favoarea companiei NISTAS. Ea a acordat suma de
USD 704,000 cu titlu de datorie, suma de USD 57,024 cu titlu de penalităţi
şi suma de USD 22,830 cu titlu de taxă de stat.
14. Această hotărâre a fost menţinută în vigoare fără modificări de
Colegiul de apel al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova la 28
februarie 2002, de Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a
Republicii Moldova la 8 aprilie 2002 şi de Curtea Supremă de Justiţie la 26
iunie 2002.
15. Ultima decizie a fost definitivă şi executorie, fiind executată la o

dată neindicată până în februarie 2003.
16. Mai târziu, Procurorul General a înaintat un recurs în anulare a
tuturor hotărârilor precitate şi a solicitat ca sumele acordate să fie reduse.
17. La 24 februarie 2003, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a admis
recursul în anulare înaintat de Procurorul General şi a anulat toate hotărârile.
Ea a adoptat o nouă decizie care confirma sumele acordate privind
neachitarea datoriilor şi a redus suma acordată cu titlu de penalităţi până la
USD 15,000 (diferenţa o constituie suma de USD 42,024). Prin urmare,
Curtea Supremă de Justiţie, în egală măsură, a redus suma acordată cu titlu
de taxă de stat până la USD 21,569.
2. Procedura B (privind a doua datorie)

18. La 19 iunie 2002, Judecătoria economică de circumscripţie Chişinău
a hotărât în favoarea companiei reclamante. Ea a acordat suma de USD
386,560 cu titlu de datorie, suma de USD 29,185.28 cu titlu de penalităţi şi
suma de USD 12,472 cu titlu de taxă de stat.
19. Această hotărâre a fost menţinută în vigoare fără modificări de
Colegiul de apel al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova la 15
octombrie 2002 şi de Curtea Supremă de Justiţie la 27 noiembrie 2002.
20. Ultima decizie a fost definitivă şi executorie, fiind executată la o
dată neindicată până în februarie 2003.
21. Mai târziu, Procurorul General a înaintat un recurs în anulare a
tuturor hotărârilor precitate şi a solicitat reducerea sumelor acordate.
22. La 24 februarie 2003, Plenul Curţii Supreme de Justiţie (în mod total
diferit faţă de decizia sa din aceeaşi dată din cadrul procedurii A) a admis
recursul în anulare înaintat de Procurorul General şi a anulat toate hotărârile.
Ea a adoptat o nouă decizie care confirma sumele acordate privind
neachitarea datoriilor şi a redus suma acordată cu titlu de penalităţi până la
USD 10,000 (diferenţa o constituie suma de USD 19,185). De asemenea,
Curtea Supremă de Justiţie a redus până la USD 11,896 suma acordată cu
titlu de taxă de stat.
3. Procedura C (privind a treia datorie)

23. La 20 decembrie 2002, Judecătoria economică de circumscripţie
Chişinău a hotărât în favoarea companiei reclamante. Ea a acordat suma de
USD 391,680 cu titlu de datorie, suma de USD 25,263 cu titlu de penalităţi
şi suma de 171,698 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 11,947.53 euro
(EUR) în momentul faptelor) cu titlu de taxă de stat.
24. Această hotărâre a fost anulată parţial de Colegiul de apel al
Judecătoriei Economice a Republicii Moldova la 23 aprilie 2003. Acest
Colegiu de apel a confirmat suma acordată cu titlu de datorie, însă, pornind
de la prevederile articolului 217 din Codul civil (a se vedea paragraful 30
infra), a acordat cu titlu de penalităţi suma de USD 6 254 şi suma de USD

10 046 cu titlu de taxă de stat.
25. Totuşi, subliniind faptul că cele două decizii judecătoreşti definitive
din cadrul procedurilor A şi B au fost executate înainte de anularea acestora
la 24 februarie 2003 de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie, Colegiul de
apel a redus suma acordată pentru suma datoriei şi a taxei de stat, în total
suma de USD 63,045.
26. Drept urmare, sumele acordate cu titlu de datorie în cadrul
procedurii C, evaluate de Curte la USD 391,680, ţinând cont de decizia
judecătorească din 24 februarie 2003, au fost reduse până la suma de USD
328,635.
27. De asemenea, Colegiul de Apel a dispus companiei reclamante să
achite suma taxei de stat în mărime de MDL 5,915 (echivalentul a EUR
411.59 în momentul faptelor) în partea pretenţiilor sale respinse de acesta.
28. La 12 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a modificat parţial
decizia Colegiului de apel al Judecătoriei Economice din Republica
Moldova, mărind până la USD 11,938 suma acordată reclamantului cu titlu
de taxă de stat.
29. Dreptul intern pertinent a fost rezumat în hotărârea Curţii în cauza

Roşca c. Moldovei (nr. 6267/02, 22 martie 2005, §§ 16 - 17).
30. Adiţional, dispoziţiile pertinente din Codul de procedură civilă, în
vigoare până la 12 iunie 2003, prevăd următoarele:
“Articolul 217.
Dacă clauza penală (penalităţile de întârziere) ce urmează a fi plătită este prea mare
în comparaţie cu daunele suferite de creditor, instanţa judecătorească are dreptul să
reducă clauza penală (penalităţile de întârziere). În acest caz instanţa trebuie să ţină
seama de:
1) măsura în care debitorul a executat obligaţia;
2) starea materială a cetăţenilor, care participă la obligaţie; ...”
ÎN DREPT
31. Compania reclamantă s-a plâns că, prin anularea hotărârilor

judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa, au fost încălcate drepturile
sale prevăzute de articolul 6 § 1 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul

32. Curtea consideră că plângerile reclamantului pun în discuţie
chestiuni de drept care sunt suficient de serioase, încât aprecierea lor să
depindă de examinarea fondului cauzei şi nu au fost stabilite temeiuri pentru
a le declara inadmisibile. Prin urmare, Curtea declară aceste plângeri
admisibile. În termenii deciziei sale de a aplica articolul 29 § 3 din
Convenţie (a se vedea paragraful 5 supra), Curtea se va pronunţa imediat
asupra fondului acestor plângeri.
33. Reclamantul s-a plâns de faptul că cele două decizii ale Curţii
Supreme de Justiţie din 24 februarie 2003, care au anulat cele două hotărâri
judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa, au încălcat articolul 6 § 1
din Convenţie.
Articolul 6 § 1 din Convenţie, în partea sa pertinentă, prevede
următoarele:
“ Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... a cauzei sale, de către
o instanţă ..., care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil ...”
34. Guvernul a respins pretenţiile companiei reclamante şi a susţinut că
în cadrul procedurilor din faţa Curţii Supreme de Justiţie părţile procesului
au beneficiat de drepturi procedurale egale şi reexaminarea a fost justificată.
35. Curtea a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie în
numeroase cauze în care au fost puse în discuţie chestiuni similare celor din
cauza dată (a se vedea, printre altele, Brumărescu c. României [GC], nr.
28342/95, § 61, ECHR 1999-VII, şi Roşca c. Moldovei, nr. 6267/02,
22 martie 2005, § 29).
36. Examinând materialele prezentate, Curtea notează că Guvernul nu a
prezentat vreun argument sau vreo circumstanţă susceptibilă să o facă să
ajungă la o altă concluzie în prezenta cauză.
37. Ţinând cont de jurisprudenţa sa la acest subiect, Curtea constată că,
prin anularea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea
companiei reclamante, a fost încălcat dreptul acesteia la un proces echitabil
potrivit articolului 6 § 1 din Convenţie.
38. Totodată, Curtea a statuat că faptul bazării instanţelor de judecată în
procedura C pe constatările celor două proceduri în anulare (hotărârile din
24 februarie 2003) ca fiind unicul temei de a diminua suma acordată
companiei reclamante cu titlu de datorii pune sub semnul întrebării
legalitatea procedurilor C.
39. Corespunzător, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI

NR. 1 LA CONVENŢIE
40. Compania reclamantă s-a plâns de faptul că deciziile Curţii Supreme

de Justiţie din 24 februarie 2003 au încălcat dreptul la respectarea bunurilor
sale, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni

41. Guvernul a susţinut că deciziile judecătoreşti din 24 februarie 2003
nu au afectat dreptul companiei reclamante la proprietate, deoarece cele
două hotărâri au fost anulate prin hotărâri care deja au fost pe deplin
executate şi, prin urmare, anularea a afectat doar suma penalităţilor şi suma
taxei de stat, şi nu principala sumă datorată. Deciziile judecătoreşti din 24
februarie 2003 urmează să fie deosebite de cea din cauza Roşca c. Moldovei,
citată mai sus, din considerentul că în prezenta cauză anulările nu au avut
drept rezultat privarea companiei reclamante de proprietatea sa.
42. Compania reclamantă a susţinut că, deşi deciziile judecătoreşti din
24 februarie 2003 nu au lezat direct proprietatea sa, instanţele judecătoreşti
s-au bazat pe aceste decizii în hotărârile lor ulterioare, cu scopul de a
micşora sumele care au fost acordate prin hotărârile din 23 aprilie 2003 şi
12 iunie 2003. În acest sens, a avut loc o încălcare clară a dreptului
companiei reclamante la proprietate.
43. Curtea reiterează constatarea violării articolului 6 § 1 din Convenţie,
după cum a statuat în paragraful 38, şi în cadrul procedurii C, ca urmare a
impactului pe care l-au avut procedurile de anulare. Prin urmare, Curtea a
considerat că reducerea sumei acordate companiei reclamante realizată în
cadrul procedurii C, chiar dacă aceasta s-a făcut ţinând cont de interesul
public, nu poate fi justificată din considerentul că nu a fost respectat un just
echilibru, iar pe seama companiei reclamante a fost pusă o povară excesivă
(cf. Brumărescu, citată supra, §§ 75-80).
44. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1
la Convenţie.

46. Compania reclamantă a pretins, în calitate de prejudiciu material

cauzat ca urmare a anulării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea
sa, suma de USD 82,044 pe care a considerat-o ca fiind echivalentul sumei
de USD 113,300, rezultată din fluctuaţia valutară. Această sumă include
deducerile din suma de USD 63,045, dispusă în cadrul procedurii C în
termenii anulării din 24 februarie 2003, şi consecventele deduceri din
penalităţi în sumă de USD 19,009, precum şi sumele taxei de stat (USD
2,506 şi MDL 23,098, ce au constituit echivalentul sumei de EUR 1,393 în
iunie 2003), care nu au fost restituite companiei reclamante, deoarece s-a
considerat că acesta nu a câştigat procesul în partea ce ţine de suma de USD
63,045, menţionată supra.
47. De asemenea, compania reclamantă a pretins venitul ratat în mărime
de 7 % anual pentru întreaga sumă de mai sus.
48. Guvernul a contestat rata de schimb folosită pentru convertirea în
euro a sumei de USD 82,044. Suplimentar, Guvernul a susţinut că
reclamantul nu a prezentat dovezi privind intenţia acesteia de a obţine
pretinsul venit ratat. Potrivit calculelor acestuia, suma penalităţilor care a
fost redusă din cele trei sume acordate companiei reclamante, a constituit
USD 42,024. Micşorarea taxei de stat cu USD 1,260.72 a fost în favoarea
companiei reclamante, pe motiv că aceasta ar fi achitat taxe mai mici.
49. De asemenea, Guvernul a contestat cele 7 % anual pentru venitul
ratat, subliniind că compania reclamantă, contrar articolului 60 din
Regulamentul Curţii, nu a prezentat calcule sau probe în suportul
pretenţiilor sale.
50. Curtea reiterează faptul că a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din
Convenţie în cadrul procedurii C (a se vedea paragraful 38 supra). Ea
notează divergenţele calculelor făcute de părţi privind sumele acordate în
acele procese ca rezultat al anulărilor. De asemenea, ea notează faptul că, în
cadrul procedurii C, instanţele judecătoreşti naţionale, bazându-se pe decizia
din 24 februarie 2003, au statuat expres că ele au dedus din suma pe care
compania reclamantă era îndreptăţită să o primească (cu titlu de datorii,
penalităţi şi taxe de stat) suma totală de USD 63,045. Această sumă include
scăderea din ambele sume acordate cu titlu de penalităţi şi taxe de stat în
cadrul procedurilor A şi B. Din acestea rezultă faptul că în scopul restitutio
in integrum, această sumă urmează să fie restituită companiei reclamante, la
rata de schimb existentă la data înaintării pretenţiilor sale, care echivalează
cu suma de EUR 53,346.
51. Curtea notează faptul că reducerea sumei penalităţilor de la USD
25,263 la suma de USD 6,254 în cadrul procedurii C, nu a fost dispusă cu
vreo referinţă la decizia din 23 februarie 2003, ci mai curând pornind de la

prevederile legale generale (articolul 217 din Codul civil în vigoare în
momentul faptelor, a se vedea paragraful 24 şi 30 supra). Curtea nu face o
distincţie dintre anularea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea
companiei reclamante şi aceste reduceri, care, corespunzător, nu trebuiau
restituite. Acelaşi lucru se referă la suma taxei de stat care nu a fost
restituită în privinţa unor pretenţii ale companiei reclamante, care au fost
respinse.
52. Curtea notează faptul că compania reclamantă a pretins venitul ratat
în mărime de 7 % anual pentru sumele pe care aceasta nu a putut să le
folosească începând cu luna iunie 2003. Totuşi, Curtea nu poate accepta
metoda de calculare prezentată de compania reclamantă. Luând în
consideraţie rata medie de finanţare stabilită de Banca Naţională a Moldovei
pe parcursul perioadei în cauză (a se vedea Roşca c. Moldovei, citată supra,
§ 37) şi circumstanţele cauzei, Curtea acordă suma de EUR 7,251.
53. Din aceste considerente rezultă că suma totală cu titlu de despăgubiri
pentru prejudiciul material, care urmează a fi achitată companiei
reclamante, echivalează cu EUR 60,597.
54. Compania reclamantă a pretins suma de EUR 3,000 pentru

prejudiciul moral cauzat în urma anulării hotărârilor judecătoreşti definitive
pronunţate în favoarea sa. Ea a susţinut că anularea hotărârilor în cauză i-au
cauzat o stare de anxietate şi umilinţă.
55. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de către compania
reclamantă, susţinând că această sumă este nefondată şi simpla constatare a
încălcării urmează a fi consideretă ca fiind suficientă pentru o satisfacţie
echitabilă.
56. Curtea consideră că, în urma anulării hotărârilor judecătoreşti
definitive pronunţate în favoarea companiei reclamante, aceasta a fost pusă
într-o stare de incertitudine privind mărimea eventualei compensaţii pe care
urma să o primească de la omologul său, precum şi în privinţa viitorului
proprietăţii sale – 128 de vagoane containere. Astfel, drept urmare,
compania reclamantă nu a putut să îşi planifice activităţile sale ulterioare.
Curtea acordă companiei reclamante suma de EUR 2,000 cu titlu de
despăgubiri pentru prejudiciul moral (cf. Roşca c. Moldovei, citată supra,
§ 41; Sovtransavto Holding c. Ucrainei (satisfacţia echitabilă), nr.
48553/99, §§ 78-82, 2 octombrie 2003).
57. De asemenea, compania reclamantă a pretins suma de EUR 24,700

cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii, ce constituie suma
achitată unei firme de prestare a serviciilor juridice cu rata obişnuită de

EUR 300 pentru 72 ore lucrate în cauza dată.
58. În susţinerea pretenţiilor sale referitoare la cheltuielile de
reprezentare, compania reclamantă a transmis Curţii copiile mai multor
solicitări ale reprezentantului companiei reclamante privind efectuarea
transferului sumei pentru cheltuielile de reprezentare.
59. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă. El a notat faptul că
compania reclamantă a omis să anexeze facturile care ar confirma achitarea
în favoarea reprezentantului său a onorariului pentru serviciile acordate,
precum şi faptul că documentele prezentate nu dovedesc că compania
reclamantă a achitat în realitate sumele care i se cuveneau reprezentantului
său. Mai mult decât atât, actele nu au fost prezentate în una din limbile
oficiale ale Curţii.
60. Guvernul a contestat totalul orelor prestate pentru pregătirea cauzei
şi a susţinut faptul că compania reclamantă nu a dovedit că cheltuielile de
reprezentare pretinse au fost necesare şi rezonabile ca cuantum. El a solicitat
Curţii să respingă pretenţiile companiei reclamante cu titlu de costuri şi
cheltuieli de reprezentare în integralitatea lor.
rambursate potrivit articolului 41 din Convenţie, ea trebuie să stabilească
dacă acestea au fost real şi necesar suportate şi dacă au fost rezonabile ca
cuantum (Roşca c. Moldovei, nr. 6267/02, citat supra, § 45).
62. În prezenta cauză, având în vedere lucrul efectuat de către
reprezentant pentru reprezentarea companiei reclamante în faţa Curţii,
criteriile menţionate supra şi complexitatea cauzei, precum şi omisiunea de
a prezenta probe privind măsura obligaţiei companiei reclamante de a se
achita cu reprezentantul sau lista detaliată a orelor de lucru la această cauză,
Curtea acordă companiei reclamante suma de EUR 2,400 cu titlu de costuri
şi cheltuieli.
D. Penalităţi
63. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întârziere să fie bazată pe

rata limită a dobânzii Băncii Centrale Europene, la care vor fi adăugate trei
procente.

2. Susţine că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;

3. Susţine că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului Nr. 1 la

Convenţie;
4. Susţine
(a) că statul reclamat trebuie să achite companiei reclamante în termen
de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, în
conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
(i) EUR 60,597 (şaizeci mii cinci sute nouăzeci şi şapte euro) cu
titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material;
(ii) EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de despăgubiri pentru
prejudiciul moral;
(iii) EUR 2,400 (două mii patru sute euro) cu titlu de costuri şi
cheltuieli;
(iv) orice taxă care poate fi exigibilă;
(b) că, din momentul expirării celor trei luni sus-menţionate, o
penalitate de întârziere va fi plătită reieşind din cuantumurile de mai sus
şi rata limită a dobânzii Băncii Centrale Europene pentru perioada de
penalizare plus trei procente;
5. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor companiei reclamante de

satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 13 iunie 2006, în

conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Grefier Preşedinte
CONSEIL COUNCIL

SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA OFERTA PLUS SRL c. MOLDOVEI
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 decembrie 2006
DEFINITIVĂ
23/05/2007

1 HOTĂRÂREA OFERTA PLUS SRL c. MOLDOVEI
În cauza Oferta Plus SRL c. Moldovei,

compusă din:
Dl J. CASADEVALL,
Dl G. BONELLO,
Dl M. PELLONPÄÄ,
Dl K. TRAJA,
Dl S. PAVLOVSCHI,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată în varianta sa finală,
după o apreciere suplimentară, la 5 decembrie 2006.
PROCEDURA
Fundamentale („Convenţia”), de către SRL „Oferta Plus”, o persoană
juridică de naţionalitate din Republica Moldova („reclamant”), la 13 aprilie
2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vladislav Gribincea, avocat
din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat
de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul s-a plâns iniţial de faptul că o hotărâre judecătorească
pronunţată în favoarea sa nu a fost executată timp de câţiva ani, după care a
fost casată ca urmare a unei cereri de revizuire abuzive. Ulterior,
reclamantul a mai înaintat o pretenţie, în temeiul articolului 34 al
Convenţiei, conform căreia el a fost împiedicat de către autorităţile
naţionale să depună cauza sa la Curte.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 15 februarie 2006,
Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice cererea Guvernului. În
examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea ei.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise cu
privire la admisibilitatea şi fondul cererii (articolul 59 § 1 al Regulamentului
Curţii).
HOTĂRÂREA OFERTA PLUS SRL c. MOLDOVEI 2
ÎN FAPT
6. Reclamantul, Oferta Plus SRL, este o persoană juridică de naţionalitate

din Republica Moldova.
1. Contextul cauzei
7. Contextul acestei cauze se referă la o serie de angajamente
contractuale complexe LUATE în anul 1997 cu privire la importul energiei
electrice din Ucraina în Moldova, care implicau, pe lângă reclamant, o
companie moldovenească de stat de distribuire a energiei electrice, numită
„Moldtranselectro”, o companie ucraineană de stat de distribuire a energiei
electrice şi o companie ucraineană privată. Acordul la care compania Oferta
Plus era parte prevedea inter alia că ea va plăti companiei ucrainene private
energia electrică livrată companiei Moldtranselectro în dolari americani
(„USD”), iar, ulterior, companiei Oferta Plus i se va plăti costul energiei de
către Moldtranselectro în lei moldoveneşti („MDL”), conform ratei oficiale
de schimb la ziua plăţii.
8. La date nespecificate, în perioada anilor 1997 şi 1998, reclamantul a
plătit peste 33 milioane de dolari americani pentru energia electrică livrată
companiei Moldtranselectro din Ucraina.
9. La o dată nespecificată, Moldtranselectro a plătit reclamantului MDL
189,869,277.
10. La 3 martie 1998, Guvernul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea
nr. 243 prin care a autorizat Ministerul Finanţelor să emită Obligaţiuni
Trezoreriale Nominative în favoarea companiilor private pentru plata
datoriilor instituţiilor bugetare pentru energia electrică importată.
11. La 25 martie 1998, Moldtranselectro a adresat o scrisoare
Ministerului Finanţelor prin care a solicitat emiterea unei Obligaţiuni
Trezoreriale Nominative („Obligaţiune Trezorerială”) în valoare de MDL 20
milioane în favoarea companiei Oferta Plus.
12. La 27 martie 1998, Ministerul Finanţelor a emis o Obligaţiune
Trezorerială în valoare de MDL 20 milioane 1 în favoarea reclamantului,
care urma să fie plătită până la 10 iulie 1998. Obligaţiunea Trezorerială
prevedea că reclamantul trebuia s-o prezinte Ministerului Finanţelor cu cel
puţin 10 zile bancare înainte de data plăţii. De asemenea, ea prevedea că
Moldtranselectro trebuia să prezinte, până la acea dată, Ministerului
Finanţelor, documente care să confirme livrarea energiei electrice
instituţiilor bugetare.
13. Reclamantul a prezentat Obligaţiunea Trezorerială Ministerului
Finanţelor cu zece zile bancare înainte de data plăţii. Totuşi, ultimul a
1
Echivalentul a USD 4,240,702 la data de 27 martie 1998.
refuzat să plătească, din motiv că Moldtranselectro nu a prezentat probe cu

privire la plata de către Oferta Plus a energiei electrice importate.
2. Procedurile judiciare dintre Oferta Plus şi Ministerul Finanţelor şi

procedurile ulterioare de executare
14. În luna octombrie a anului 1998, reclamantul a iniţiat un proces civil
împotriva Ministerului Finanţelor şi Moldtranselectro. În apărarea sa,
Ministerul Finanţelor a invocat motivele expuse în paragraful 13 de mai sus,
iar Moldtranselectro şi-a declinat orice responsabilitate.
15. La 27 octombrie 1999, Judecătoria Economică de circumscripţie
Chişinău a pronunţat o hotărâre în favoarea reclamantului, confirmând
dreptul acestuia de a i se plăti MDL 20 milioane de către Ministerul
Finanţelor conform Obligaţiunii Trezoreriale. Instanţa judecătorească şi-a
întemeiat hotărârea pe constatarea că Oferta Plus a plătit pentru energia
electrică livrată Moldtranselectro din Ucraina, în conformitate cu acordul
dintre ele, şi că energia electrică a fost consumată de instituţiile bugetare.
Instanţa a considerat că simplul fapt că Moldtranselectro nu şi-a îndeplinit
obligaţiile sale prevăzute de Obligaţiunea Trezorerială nu a fost suficient
pentru absolvirea Ministerului Finanţelor de obligaţia de a plăti. Instanţa, de
asemenea, a decis să exonereze Moldtranselectro de orice responsabilitate.
16. Deoarece apelul Ministerului Finanţelor a fost respins la 25
noiembrie 1999 pe motivul neplăţii taxei de stat pentru executarea hotărârii
judecătoreşti din 27 octombrie 1999, reclamantului i-a fost eliberat un titlu
executoriu în luna noiembrie a anului 1999.
17. La 14 februarie 2000, reclamantul a solicitat oficial executorului să
iniţieze procedura de executare a titlului executoriu.
18. La 27 aprilie 2000, Ministerul Finanţelor a solicitat extinderea
termenului de depunere a apelului împotriva hotărârii din 27 octombrie
1999, cererea sa fiind admisă. Cererea de apel a fost examinată în fond şi
respinsă prin decizia Colegiului de Apel al Judecătoriei Economice a
Republicii Moldova la 4 octombrie 2000. Ministerul Finanţelor a depus o
cerere de recurs, reiterând că Moldtranselectro nu şi-a îndeplinit obligaţiile
conform Obligaţiunii Trezoreriale.
19. La 7 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul şi
a menţinut hotărârile judecătoreşti din 27 octombrie 1999 şi 4 octombrie
2000. Ea a constatat că era indisputabil că Oferta Plus a plătit pentru energia
electrică livrată din Ucraina către Moldtranselectro şi că aceasta a fost inter
alia consumată de instituţiile bugetare. Omisiunea Moldtranselectro, care
era o companie de stat, de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de Ministerul
Finanţelor de a prezenta documentele solicitate de acesta, nu putea afecta
drepturile reclamantului, care a plătit pentru energia electrică livrată din
Ucraina. Instanţa judecătorească a notat că Obligaţiunea Trezorerială nu
conţinea prevederi care ar face plata dependentă de executarea obligaţiilor
Moldtranselectro faţă de Ministerul Finanţelor. Instanţa, de asemenea, a
notat că reclamantul a solicitat de multe ori Ministerului Finanţelor plata,

însă Ministerul a refuzat, solicitând documentele care ar fi trebuit prezentate
de Moldtranselectro. Instanţa a considerat cererea Ministerului Finanţelor
ilegală şi a notat că, conform legii, Moldtranselectro ar fi trebuit să prezinte
documentele.
20. În luna martie a anului 2001, ca urmare a cererii Ministerului
Finanţelor, Procuratura Generală a depus recurs în anulare la decizia Curţii
Supreme de Justiţie, care era irevocabilă. La 7 mai 2001, Plenul Curţii
Supreme de Justiţie a respins recursul în anulare şi a menţinut hotărârile
judecătoreşti în favoarea reclamantului. El a constatat inter alia că, atât în
procedurile din instanţele ierarhic inferioare, cât şi din Plenul Curţii
Supreme de Justiţie, s-a stabilit că energia electrică a fost livrată instituţiilor
bugetare în volum ce depăşeşte MDL 20 milioane. Faptul că
Moldtranselectro nu şi-a executat obligaţiile faţă de Ministerul Finanţelor nu
putea influenţa dreptul reclamantului de a fi plătit.
21. La 19 iunie 2003, reclamantul a transmis o parte din creanţele sale
faţă de Ministerul Finanţelor, în mărime de MDL 291,801, unei companii
terţe.
22. Deoarece hotărârea din 27 octombrie 1999 nu a fost executată, la 26
decembrie 2003, la cererea reclamantului, Ministerul Finanţelor a fost de
acord să încheie un acord prin care Ministerul urma să plătească 2 milioane
MDL lunar, în perioada lunilor ianuarie – octombrie ale anului 2004, în
schimbul angajamentului reclamantului de a nu iniţia proceduri pentru
obţinerea despăgubirilor.
23. În perioada lunilor ianuarie şi martie ale anului 2004, Ministerul a
plătit reclamantului MDL 4 milioane.
24. La o dată nespecificată, Ministerul a plătit 291,801 MDL companiei
terţe (a se vedea paragraful 21 de mai sus).
25. Ulterior, Ministerul Finanţelor a stopat plăţile, iar la 14 aprilie 2004
reclamantul a informat Agentul Guvernamental că a depus o cerere la Curte,
invocând neexecutarea hotărârii judecătoreşti.
26. La 26 aprilie 2004, Agentul Guvernamental a informat Ministerul
Finanţelor despre cererea reclamantului la Curte şi a cerut acestuia „să
întreprindă toate măsurile pentru evitarea unei sentinţe de condamnare a
statului de către Curte şi periclitarea imaginii statului”.
27. La 11 mai 2004, Ministerul Finanţelor a plătit reclamantului 1 milion
MDL. După această dată, toate plăţile au fost stopate. Nu au mai fost
efectuate plăţi după această dată.
3. Revizuirea hotărârii judecătoreşti irevocabile din 7 februarie 2001

28. La 7 iunie 2004, Ministerul Finanţelor a adresat o scrisoare
Procuraturii Generale, informând-o inter alia că el consideră hotărârea
judecătorească în favoarea reclamantului ilegală, dar că s-a conformat
acestei hotărâri parţial, pentru ca Oferta Plus să nu depună o cerere la Curte.
Agentul Guvernamental a informat Ministerul Finanţelor că Oferta Plus deja

a depus o cerere la Curte. Ministerul a solicitat opinia Procuraturii Generale
pe marginea acestei probleme.
29. La 8 iunie 2004, Procuratura Generală a răspuns Ministerului
Finanţelor următoarele:
„...în procesul examinării dosarului în judecătorie [între reclamant,
Moldtranselectro şi Ministerul Finanţelor] SRL „Oferta-Plus” şi ÎS Moldtranselectro
au prezentat avizele în sumă de MDL 15,608,692, dintre care la 24 aprilie 1998 au
fost efectuate achitări reciproce în sumă de MDL 6,226,504.
Alte probe care confirmă îndeplinirea de către „Oferta Plus” a obligaţiilor sale în
conformitate cu acordul [din 1997] nu au fost prezentate. În pofida faptului dat
judecătoria a pronunţat hotărârea judecătorească în favoarea sa.
În legătură cu aceasta Procuratura Generală a numit revizia tematică privind faptul
livrării resurselor energetice şi achitărilor reciproce între SRL „Oferta Plus”, ÎS
„Moldtranselectro” şi organizaţiile bugetare. În baza materialelor reviziei Procuratura
Generală va adopta hotărârea definitivă în cazul dat, despre ce Ministerul Finanţelor
va fi informat suplimentar”.
O încercare de a face această revizie tematică a fost întreprinsă în luna
august a anului 2004 de către un reprezentant al Ministerului Finanţelor, la
cererea Procuraturii Generale. Totuşi, această revizie a fost lipsită de succes,
din cauză că, în conformitate cu legislaţia cu privire la contabilitate,
reclamantul a distrus documentele contabile după 3 ani.
30. Ministerul Finanţelor nu a aşteptat un răspuns final de la Procuratura
Generală şi, la 15 iunie 2004, a depus la Plenul Curţii Supreme de Justiţie o
cerere de revizuire a hotărârilor judecătoreşti în favoarea reclamantului.
Cererea se referea la articolul 449 din Codul de procedură civilă (a se vedea
paragraful 61 de mai jos), dar nu specifica nici un temei de revizuire.
31. La 12 iulie 2004, reclamantul a prezentat Curţii Supreme de Justiţie
referinţa la cererea de revizuire, în care a declarat inter alia că Ministerul
Finanţelor nu a indicat nici un motiv pentru revizuire, că cererea de
revizuire a fost depusă în afara termenului şi că, dacă cererea va fi admisă,
acest lucru ar constitui o violare a principiului securităţii raporturilor
juridice.
32. La aceeaşi dată, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a admis cererea de
revizuire, în urma unei şedinţe la care Ministerul Finanţelor a fost
reprezentat de către adjunctul Procurorului General. Plenul a anulat
hotărârile judecătoreşti în favoarea reclamantului şi a indicat redeschiderea
procedurilor judiciare. El s-a bazat pe scrisoarea Procuraturii Generale din 8
iunie 2004 (a se vedea paragraful 29 de mai sus), care a fost prezentată de
către Minister în şedinţă. Plenul a considerat scrisoarea un fapt sau o
circumstanţă nouă şi esenţială, care nu era şi nici nu putea fi cunoscută
anterior, în conformitate cu prevederile art. 449 lit. c al Codului de
procedură civilă. Îndeosebi, Plenul a considerat nouă şi esenţială declaraţia
Procuraturii Generale conform căreia „până la 24 aprilie 1998 numai MDL
6,226,504 au fost plătiţi”. Curtea Supremă de Justiţie nu s-a referit în

hotărârea sa la obiecţiile înaintate de reclamant.
4. Redeschiderea procedurilor judiciare

33. La 3 noiembrie 2004, Curtea de Apel Economică a avut o şedinţă
după redeschiderea procedurilor. Spre deosebire de primul set de proceduri,
Moldtranselectro a luat partea Ministerului Finanţelor şi a declarat că
acţiunea companiei Oferta Plus trebuie respinsă, deoarece ea
(Moldtranselectro) a plătit deja toată datoria pentru energia electrică livrată,
inclusiv MDL 20 milioane prevăzuţi în Obligaţiunea Trezorerială, prin plata
către Oferta Plus a MDL 189,869,272 la o dată nespecificată.
Instanţa judecătorească a admis acţiunea reclamantului şi a indicat
Ministerului Finanţelor să-i plătească acestuia MDL 20 milioane în
conformitate cu Obligaţiunea Trezorerială. Ea şi-a întemeiat hotărârea pe
faptul că livrarea energiei electrice şi preţul energiei electrice livrate nu au
fost contestate de către părţi. Referindu-se la energia electrică livrată
instituţiilor bugetare, instanţa a constatat că,până la 1 martie 1998, acestea
au consumat energie electrică în valoare de MDL 27,551,000, importată din
Ucraina cu participarea companiei Oferta Plus.
În opinia instanţei, Obligaţiunea Trezorerială a constituit o obligaţie
incontestabilă a Ministerului Finanţelor faţă de Oferta Plus, care nu putea să
depindă de îndeplinirea obligaţiilor de către partea terţă.
Referindu-se la argumentele Moldtranselectro cu privire la plata a MDL
189,869,272 reclamantului, instanţa a constatat că suma reprezenta USD
33,133,404 la data livrării energiei electrice, dar nu la data efectuării plăţii
de MDL 189,869,272. Instanţa de judecată a constatat că, la data efectuării
plăţii sumei menţionate mai sus de către Moldtranselectro, USD 33,133,404
valorau MDL 210,692,688.
Cu referire la sumele indicate de Procuratura Generală în scrisoarea sa
din 8 iunie 2004, care a constituit motivul revizuirii hotărârii judecătoreşti
din 27 octombrie 1999 (a se vedea paragraful 29 de mai sus), instanţa a
constatat că acele cifre se refereau la o chestiune complet diferită şi că erau
irelevante pentru examinarea acestei cauze.
Ministerul Finanţelor a depus recurs la această hotărâre la Curtea
Supremă de Justiţie.
34. La 10 februarie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul
Ministerului Finanţelor şi a respins acţiunea reclamantului împotriva
Ministerului. În timp ce nu a contestat constatările primei instanţe (a se
vedea paragraful 33 de mai sus) şi a confirmat că energia electrică a fost
livrată către Moldtranselectro şi consumată inter alia de instituţiile bugetare,
instanţa judecătorească a făcut propriile calcule direct în USD, fără a
converti sumele băneşti în MDL, şi a ajuns la concluzia că întreaga datorie a
statului către reclamant a fost stinsă prin plata a MDL 189,869,272 de către
Moldtranselectro reclamantului. Curtea Supremă de Justiţie a mai obligat

reclamantul la plata taxei de stat, în mărime de MDL 600,000.
35. La 17 martie 2005, Ministerul Finanţelor a depus la Curtea de Apel
Economică o cerere de restituire a MDL 5,291,801, care au fost plătiţi în
conformitate cu hotărârea judecătorească din 7 februarie 2001. Reclamantul
a declarat inter alia că cererea respectivă a fost depusă tardiv şi că, în orice
caz, suma de MDL 291,801 nu i-a fost niciodată plătită lui, dar unei terţe
persoane (a se vedea paragrafele 21 şi 24 de mai sus).
36. Printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 29 septembrie 2005,
Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea Ministerului Finanţelor. Ea a
respins argumentele reclamantului cu privire la tardivitatea cererii şi a
ignorat argumentele cu privire la faptul că 291,801 MDL au fost plătiţi unei
terţe persoane.
5. Faptele cu privire la pretenţiile reclamantului în temeiul articolului

34 al Convenţiei
37. La 19 octombrie 2004, Procuratura Generală, după ce a examinat
scrisoarea Ministerului Finanţelor din 7 iunie 2004 (a se vedea paragraful 28
de mai sus), a iniţiat o urmărire penală împotriva reclamantului şi a
directorului Moldtranselectro, învinuindu-i de sustragerea, în proporţii
deosebit de mari, a proprietăţii de stat. Procuratura Generală a făcut referire
la rezultatele reviziei pe care a încercat s-o facă în luna august a anului 2004
(a se vedea paragraful 29 de mai sus), şi a declarat inter alia că, în
conformitate cu rezultatele acelei revizii, Oferta Plus nu a plătit pentru
electricitatea livrată instituţiilor bugetare.
38. La 15 aprilie 2005, directorul reclamantului („C.T.”) a fost interogat
de Procuratura Generală.
39. La 20 aprilie 2005, biroul reclamantului a fost percheziţionat şi
câteva documente au fost ridicate.
40. La 25 octombrie 2005, urmărirea penală a fost încetată. Procurorul
responsabil de dosarul penal a constatat în decizia sa de încetare a urmăririi
penale următoarele:
„În conformitate cu probele obţinute în urma reviziei, în perioada anilor 1997-2000,
datoria Moldtranselectro către Oferta Plus constituia MDL 202,644,866 ...
Materialele acumulate [pe parcursul urmăririi penale] şi a reviziei dovedesc
existenţa datoriei Moldtranselectro faţă de Oferta Plus pentru energia electrică livrată.
Transferul [a 5 milioane MDL de către Ministerul Finanţelor] în conturile Ofertei Plus
a fost făcut în conformitate cu hotărârile judecătoreşti.
Luând în consideraţie probele acumulate [procurorul constată] că în acţiunile
factorilor de decizie ai Oferta Plus lipsesc elementele infracţiunii [sustragere în
proporţii deosebit de mari din avutul proprietarului] sau semnele unei alte infracţiuni”.
41. La 8 decembrie 2005, toate conturile bancare ale reclamantului au
fost sechestrate de către executorul judecătoresc pentru a asigura restituirea
a MDL 5,291,801. Compania a trebuit să-i concedieze pe toţi angajaţii săi,

cu excepţia lui C.T.
42. La 15 februarie 2006, Curtea a comunicat această cerere Guvernului
Republicii Moldova.
43. La 26 aprilie 2006, adjunctul Procurorului General a anulat decizia
din 25 octombrie 2005. El a declarat inter alia că, la 1 ianuarie 2001, datoria
Moldtranselectro faţă de reclamant pentru energia electrică livrată era de
MDL 38,454,671. El a argumentat că în timp ce Oferta Plus a plătit
partenerului ucrainean mai mult de MDL 20 milioane pentru energia
electrică livrată Moldtranselectro, se pare că energia pentru care el a plătit
nu a fost livrată exclusiv instituţiilor bugetare. De asemenea, el a notat că
Oferta Plus a transferat o parte din datorie unor companii terţe în schimbul
banilor şi bunurilor. El a solicitat, în special, ca o comisie rogatorie
internaţională să fie trimisă în Ucraina, iar registrele contabile ale
reclamantului să fie ridicate.
44. La 11 mai 2006, C.T. a fost recunoscut drept bănuit. Într-o decizie
din aceeaşi zi, a fost subliniat faptul că, la 1 ianuarie 2001, datoria
Moldtranselectro faţă de Oferta Plus pentru energia electrică livrată era de
MDL 38,454,671. Totuşi, energia electrică pentru care Moldtranselectro
datora această sumă nu a fost livrată instituţiilor bugetare.
45. La 9 august 2006, un procuror a adoptat o decizie prin care C.T. a
fost învinuit oficial de sustragerea a MDL 5 milioane şi tentativă de
sustragere a MDL 15 milioane. Învinuirile împotriva lui au fost bazate pe
faptul că energia livrată Moldtranselectro, pentru care reclamantul a plătit
unei companii ucrainene private, nu a fost consumată de instituţiile
bugetare. Procurorul a afirmat că Obligaţiunea Trezorerială putea fi
eliberată de către Ministerul Finanţelor numai pentru energia livrată
instituţiilor bugetare. Contrar acelei prevederi, Moldtranselectro a solicitat
Ministerului Finanţelor, la 25 martie 1998, să emită o Obligaţiune
Trezorerială în folosul companiei Oferta Plus şi o astfel de obligaţiune a fost
emisă de către Ministerul Finanţelor la 27 martie 1998.
Ulterior, Oferta Plus, în persoana V.L., fostul său director, folosindu-se
de un mediu favorabil creat companiei sale prin acţiunile ilegale ale
Moldtranselectro şi încercând să obţină MDL 20 milioane, a iniţiat un
proces civil împotriva Ministerului Finanţelor şi, în absenţa oricărei probe
că energia electrică a fost livrată instituţiilor bugetare, a obţinut ilegal
pronunţarea în favoarea sa a hotărârilor judecătoreşti.
Totuşi, V.L. nu a putut finaliza intenţia sa criminală de a sustrage MDL
20 milioane, din cauza unor circumstanţe care nu au depins de voinţa sa (el
a fost ucis).
Intenţia criminală de a sustrage MDL 20 milioane a fost continuată de
către C.T., directorul actual al companiei Oferta Plus.
În pofida faptului că, la 23 mai 2002, Moldtranselectro datora companiei
Oferta Plus numai 3,948 MDL şi 49 bani, C.T. a continuat intenţia criminală
prin solicitarea repetată către Ministerul Finanţelor de a executa hotărârea

judecătorească din 27 octombrie 1999. Ca rezultat, la 27 decembrie 2003
Ministerul Finanţelor a încheiat un acord cu el şi a transferat mai târziu
MDL 5 milioane către Oferta Plus.
Mai târziu, C.T. a transferat banii în contul unei companii terţe, care, de
asemenea, aparţinea lui, de unde au fost transferaţi în contul personal al
soţiei sale care i-a încasat în numerar.
Referindu-se la redeschiderea procedurilor care au urmat hotărârii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 12 iulie 2004, procurorul a notat că,
în pofida faptului că era conştient că Oferta Plus nu a plătit pentru energia
electrică livrată instituţiilor bugetare, C.T. a reuşit să obţină pronunţarea de
către prima instanţă a unei hotărâri judecătoreşti în favoarea Oferta Plus.
C.T. a prezentat probe care, deşi confirmau plata pentru energia electrică, nu
dovedeau că energia electrică a fost livrată instituţiilor bugetare.
46. De asemenea, la 9 august 2006, potrivit reclamantului, ofiţerul de
urmărire penală Eugen Bîcu i-ar fi spus lui C.T. că urmărirea penală
împotriva sa nu ar fi fost pornită dacă el s-ar fi mulţumit cu MDL 5
milioane.
47. La aceeaşi dată, C.T. a fost reţinut şi un demers de aplicare a
arestului preventiv pe un termen de 30 de zile a fost adresat Judecătoriei
Buiucani.
48. Un mandat de arest pe o perioadă de 30 de zile a fost eliberat de către
judecătorul de instrucţie al Judecătoriei Buiucani în aceeaşi zi. Judecătorul a
constatat inter alia că C.T. a încercat să influenţeze un martor. El s-a bazat
pe descifrarea unei convorbiri telefonice din 12 mai 2006 care niciodată nu
a fost transmisă apărării, în pofida solicitării acesteia.
49. C.T. a depus recurs la decizia de eliberare a mandatului de arest şi a
declarat inter alia că urmărirea penală împotriva sa constituie o formă de
presiune pentru a convinge Oferta Plus să renunţe la cererea sa depusă la
Curte. El s-a plâns că lui şi avocaţilor săi nu le-a fost permis să vadă
descifrarea convorbirii telefonice, care a fost principalul motiv pentru
arestul său, şi a insistat că el nu a făcut nici o încercare de a influenţa vreun
martor.
C.T., de asemenea, a declarat că el a devenit director al companiei Oferta
Plus la sfârşitul anului 2003 şi că din această cauză nici măcar nu a fost
implicat în tranzacţia dintre reclamant şi Moldtranselectro şi că, în orice caz,
energia electrică a fost livrată Moldtranselectro, care era o companie de stat
care deţinea monopolul asupra distribuirii energiei electrice în acea
perioadă. Reclamantul nu putea cunoaşte consumatorii finali ai energiei
electrice.
50. La 15 august 2006, recursul lui C.T. a fost respins. Curtea de Apel nu
a dat nici o apreciere argumentului cu privire la lipsa accesului lui C.T. la
descifrarea convorbirii telefonice.
51. Între timp, la 14 august 2006, avocatul reclamantului în această cauză

a depus o cerere la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a
Corupţiei „CCCEC”, solicitând întrevederi cu C.T.. El a notat că era
avocatul companiei Oferta Plus în procedurile la Curte şi a declarat că
trebuia să-l vadă pe C.T. pentru a pregăti împreună cu el observaţiile care
urmau să fie prezentate la 22 august 2006. El a solicitat ca întrevederea
dintre ei să aibă loc fără a fi despărţiţi de un perete din sticlă, deoarece el
ştia că un astfel de perete exista în camera pentru întrevederile dintre avocaţi
şi clienţi din cadrul CCCEC. Avocatul a afirmat că atât el, cât şi C.T. aveau
motive să creadă că discuţiile prin peretele din sticlă din camera pentru
întrevederi a CCCEC erau interceptate şi că ei erau convinşi că urmărirea
penală împotriva lui C.T. a fost iniţiată pentru a descuraja Oferta Plus să
menţină cererea sa la Curte. El a mai declarat că despărţirea lor printr-un
perete din sticlă, mai ales în astfel de condiţii, nu le-ar permite să vorbească
liber şi ar afecta serios posibilitatea sa de a reprezenta reclamantul la Curte.
Avocatul, în continuare, a declarat că C.T. nu era o persoană violentă şi că
nu exista riscul ca el să-şi atace avocatul. În orice caz, avocatul şi-a asumat
responsabilitatea pentru orice atac. Avocatul, de asemenea, a afirmat că el
va permite reprezentanţilor CCCEC să-l percheziţioneze, cu excepţia
documentelor pe care el le avea asupra sa, pentru a se asigura că el nu are
obiecte interzise.
52. După solicitări repetate prin telefon, la 18 august 2006, avocatului în
sfârşit i s-a permis să-l vadă pe C.T. în camera pentru întrevederi dintre
avocaţi şi clienţi a CCCEC, fiind despărţiţi de peretele din sticlă. În aceste
circumstanţe, C.T. a refuzat să discute orice chestiune cu privire la
prejudiciul material şi a solicitat avocatului său să facă acelaşi lucru,
deoarece discuţia s-ar fi referit la documentele contabile ale companiei.
Pe parcursul discuţiei cu C.T., avocatul l-a informat că învinuirea
împotriva sa era contrară constatărilor instanţelor judecătoreşti, făcute în
cadrul proceselor civile dintre Oferta Plus, Ministerul Finanţelor şi
Moldtranselectro. În următoarea zi lucrătoare, la 21 august 2006, ofiţerul de
urmărire penală E. Bîcu s-a dus la arhiva Curţii de Apel Economice şi a luat
dosarul civil. Dosarul a fost restituit instanţei judecătoreşti la 4 septembrie
2006.
53. La 18 august 2006, după-amiază, avocatul reclamantului a sunat la
biroul Agentului Guvernamental şi a solicitat ajutor, pentru a avea
întrevederi cu C.T., fără a fi despărţiţi de peretele din sticlă. Cererea sa nu a
avut succes.
54. La 21 august 2006, avocatul a telefonat ofiţerului de urmărire penală,
solicitând încă o întrevedere cu C.T. El a reiterat cererea sa de a avea
întrevederi cu C.T., fără a fi despărţiţi de peretele din sticlă, dar cererea sa a
fost, din nou, respinsă. Avocatului i s-a spus că condiţiile pentru
întrevederile dintre avocaţi şi clienţi în Izolatorul de Detenţie Provizorie al
CCCEC nu erau contrare legii. O întrevedere dintre avocat şi C.T. a avut loc
în ziua următoare.
55. În aceeaşi zi, CCCEC a făcut public un comunicat de presă prin care
a declarat că a descoperit, pe parcursul efectuării urmăririi penale împotriva
lui C.T., o schemă ilegală de sustragere a fondurilor bugetare. Un reportaj
similar, cu imagini ale lui C.T., a fost transmis în cadrul buletinului de ştiri
din seara acelei zile la televiziunea naţională.
56. La 29 august 2006, avocatul reclamantului a scris Judecătoriei
Buiucani că el era reprezentantul companiei Oferta Plus în procedurile la
Curte. El a declarat că, deoarece clientul său credea că urmărirea penală
împotriva lui C.T. şi detenţia acestuia aveau drept scop descurajarea
reclamantului de a menţine cererea Oferta Plus c. Moldovei depusă la Curte,
la 22 august 2006, o pretenţie privind violarea articolului 34 al Convenţiei a
fost depusă la Curte. Avocatul a notat că principala probă pe care s-au bazat
instanţele judecătoreşti când au decis arestarea lui C.T. a fost o descifrare a
unei convorbiri telefonice care se pretindea că ar fi dovedit încercarea sa de
a influenţa un martor. Deoarece apărării lui C.T. nu i-a fost prezentată o
copie a descifrării în procedurile privind arestarea preventivă, el a solicitat o
copie a descifrării respective cu scopul de a o prezenta Curţii, în susţinerea
pretenţiei reclamantului în temeiul articolului 34.
57. La 5 septembrie 2006, cererea dlui Gribincea a fost respinsă de către
Judecătoria Buiucani pe motiv că el nu a fost avocatul lui C.T. pe parcursul
desfăşurării urmăririi penale. Instanţa judecătorească, de asemenea, a notat
că, în orice caz, materialele dosarului penal, de obicei, nu sunt prezentate
apărării, decât dacă ofiţerul de urmărire penală decide altfel.
58. La 7 septembrie 2006, urmărirea penală a fost finalizată, iar cauza a
fost transmisă spre examinare în fond Judecătoriei Centru. La aceeaşi dată,
C.T. i-a spus avocatului reclamantului că lui i s-a spus că el va fi condamnat
înainte ca Curtea să pronunţe o hotărâre în această cauză.
59. Într-o scrisoare din 29 noiembrie 2006, reprezentantul reclamantului
a informat Curtea că C.T. a fost eliberat din arest la 14 noiembrie 2006.
II. MATERIALE NECONVENŢIONALE
A. Executarea şi revizuirea hotărârilor judecătoreşti irevocabile
60. Prevederile relevante ale vechiului Cod de procedură civilă cu privire

la executarea hotărârilor judecătoreşti sunt următoarele:
hotărârea a rămas definitivă...
Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită

Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea [uneia dintre părţile
la dosar]…
Articolul 361. Amânarea executării
Executorul judecătoresc poate amâna executarea numai la cererea creditorului-
urmăritor sau pe baza unei încheieri a instanţei de judecată.
61. Prevederile noului Cod de procedură civilă cu privire la revizuirea
hotărârilor judecătoreşti irevocabile sunt următoarele:
Articolul 449
„Temeiurile declarării revizuirii
fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;”
Articolul 450
“Cererea de revizuire se depune:
…
c) în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de
nu i-au putut fi cunoscute….”
B. Confidenţialitatea întrevederilor dintre avocat şi client în cadrul

Izolatorului de Detenţie Provizorie al CCCEC
62. Din fotografiile prezentate de Guvern, se pare că în camera,

prevăzută pentru întrevederile dintre avocaţi şi clienţi, din cadrul
Izolatorului de Detenţie Provizorie al CCCEC, spaţiul prevăzut pentru
deţinuţi este separat de restul camerei printr-o uşă şi un geam. Aparent,
geamul este făcut din două bucăţi de sticlă. Ambele bucăţi de sticlă au găuri
mici care au fost făcute cu un burghiu; totuşi, găurile nu coincid, aşa că
nimic nu poate fi transmis prin geam. Mai mult, între cele două bucăţi de
sticlă ale geamului există o plasă densă de culoare verde făcută fie din
sârmă subţire, fie din plastic, care acoperă toată porţiunea găurită a
geamului. Acolo se pare că nu există spaţiu pentru transmiterea
documentelor dintre avocat şi client.
63. Instanţele judecătoreşti naţionale s-au pronunţat asupra plângerilor cu
privire la lipsa confidenţialităţii în camera unde au loc întrevederile dintre
avocaţi şi clienţi, din cadrul CCCEC, în cauzele Modârcă (cererea nr.
14437/05) şi Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, 4 octombrie 2005. La 2
noiembrie 2004, un judecător de la Judecătoria Buiucani a indicat
administraţiei CCCEC să elimine peretele din sticlă care separă avocaţii de
clienţii lor; totuşi, administraţia CCCEC a refuzat să execute hotărârea
judecătorească respectivă. La 3 decembrie 2004, acelaşi judecător a revocat

hotărârea sa din 2 noiembrie 2004, declarând că, între timp, ea a fost
informată de administraţia CCCEC că nu există dispozitive de interceptare
montate în peretele care separă avocaţii de clienţii lor şi că acest perete este
necesar pentru a asigura securitatea deţinuţilor.
La 15 februarie 2005, avocatul dlui Şarban a înaintat din nou o cerere
Judecătoriei Buiucani, în conformitate cu articolul 5 § 4 al Convenţiei,
afirmând că nu poate să discute cu clientul său în condiţii de
confidenţialitate. La 16 februarie, acelaşi judecător de la Judecătoria
Buiucani a respins cererea fără a o examina, facând referire la hotărârea sa
anterioară din 3 decembrie 2004.
fost refuzate (a se vedea Şarban, citat mai sus, § 126).
organizat o reuniune la care preşedintele Baroului Avocaţilor şi un alt
acoperite de Baroul Avocaţilor. Administraţia CCCEC a respins propunerea
lor.
C. Recomandarea Rec(2006) 2 a Comitetului de Miniştri ai statelor

membre referitoare la Regulile Penitenciare Europene
66. Recomandarea Rec(2006) 2 a Comitetului de Miniştri ai statelor

a Viceminiştrilor), în măsura în care este relevantă, prevede următoarele:
ÎN DREPT
irevocabile pronunţată în favoarea sa în perioada 14 februarie 2000 şi 12
iulie 2004 şi casarea acestei hotărâri de către Curtea Supremă de Justiţie la
ultima dată menţionată constituie o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită
civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.
...”
68. Reclamantul a declarat, de asemenea, că neexecutarea şi casarea
ulterioară a hotărârii judecătoreşti irevocabile în favoarea sa a avut drept
efect încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii, aşa cum acesta este
garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede
următoarele:
nu poate fi lips

HOTARIRI CEDO V Moldova PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

HOTARIRI CEDO V Moldova PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONSEIL COUNCIL

COUR EUROPÉENNE DES DROITS DE L’HOMME

CAUZA AMIHALACHIOAIE c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 60115/00)

Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea.

În cauza Amihalachioaie c. Moldovei,

8. Reclamantul este cetăţean al Republicii Moldova născut în anul 1949

„Din cauza hotărârii Curţii Constituţionale, se va instala o anarhie completă în

În lumina celor spuse, se pune întrebarea: Curtea Constituţională, este oare ea

subordonată puterii executive, adică Ministerului Justiţiei. Acest lucru reprezintă o

Curtea Constituţională nu a luat în consideraţie exemplele specifice din

În conformitate cu termenii folosiţi de dl Amihalachioaie, printre jurişti, avocaţii

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

17. Prevederile relevante ale Codului jurisdicţiei constituţionale sunt

„Pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale, a participanţilor la

„(1) În vederea asigurării exercitării jurisdicţiei constituţionale, se prevede

(a) declaraţii neconstituţionale, indiferent de modul lor de exprimare;

(b) imixtiune în activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale,

(c) neîndeplinire nemotivată, în modul şi în termenii stabiliţi, a cerinţelor

(d) încălcare a jurământului judiciar;

(e) manifestare a lipsei de respect faţă de Curtea Constituţională prin nesocotirea

I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI

19. Reclamantul susţine că condamnarea sa constituie o ingerinţă

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi

pentru a proteja demnitatea judecătorilor săi şi a garanta condiţii

pronunţa în mod public cu privire la funcţionarea justiţiei, critica căreia nu

2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus în această cauză

Curtea consideră că deşi faptele incriminate nu sunt definite sau

II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

41. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

42. Reclamantul a solicitat 100 000 euro cu titlu de prejudiciu moral

45. Reclamantul a pretins 2,000 dolari americani (echivalentul a 1 670 euro)

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Hotărăşte cu şase voturi pentru şi unul împotrivă că a avut loc o violare a

2. Hotărăşte cu cinci voturi pentru şi două împotrivă că constatarea unei

3. Respinge cu cinci voturi pentru şi două împotrivă restul pretenţiilor din

Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 20 aprilie 2004, în

Lawrence Early Jean-Paul Costa

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al

(a) opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dlui Loucaides;

(b) opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dnei Thomassen;

(c) opinia disidentă a dlui Pavlovschi.

OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ ŞI PARŢIAL

În această cauză, partea pertinentă a prevederii legale în virtutea căreia

(...) (e) manifestare a lipsei de respect faţă de Curtea Constituţională prin

Totodată, eu nu văd cum ar putea fi necesar într-o societate democratică modernă,

OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ ŞI PARŢIAL

se referă la dreptul reclamantului ca învinuirea penală împotriva sa să fie

36 din hotărâre), interesul general – în această cauză de a autoriza o

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI

Cu privire la semnificaţia noţiunii „prevăzută de lege”, Curtea, în

„1. Pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curţii Constituţionale, a participanţilor

„(1) În vederea asigurării exercitării jurisdicţiei constituţionale, se prevede

(a) declaraţii neconstituţionale, indiferent de modul lor de exprimare;

(b) imixtiune la activitatea procedurală a judecătorilor Curţii Constituţionale,

(c) neîndeplinire nemotivată, în modul şi în termenii stabiliţi, a cerinţelor

(d) încălcare a jurământului judiciar;

(e) manifestare a lipsei de respect faţă de Curtea Constituţională prin nesocotirea

(2) Măsurile de asigurare a unor condiţii normale pentru exercitarea jurisdicţiei

(3) Amenda se plăteşte în decursul a 15 zile de la data înştiinţării persoanei

prevadă, în mod rezonabil, în dependenţă de circumstanţele cauzei,

II. Scopul legitim urmărit

Nici reclamantul şi nici guvernul nu contestă faptul că amenda aplicată a