Tradus şi revizuit de IER (www.ier.

ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr. 19806/06

Ovidiu Lucian TENDER

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 17 decembrie 2013 într-o
cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta,
Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de
secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 20 aprilie 2006,
având în vedere decizia din 12 iunie 2012,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi pe cele prezentate ca răspuns de
către reclamant,
după ce a deliberat asupra ei, a pronunţat următoarea hotărâre:

ÎN FAPT

1. Reclamantul, domnul Ovidiu Lucian Tender, este resortisant român, s-a născut în 1956 şi
locuieşte în Timişoara. A fost reprezentat în faţa Curţii de G. Mateuţ, avocat în Arad, şi apoi de E.
Iordăchescu, avocat în Cluj-Napoca.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar,
din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstanţele cauzei

3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
4. Reclamantul este acţionarul majoritar şi preşedintele consiliului de administraţie al societăţii
Tender S.A., care controlează mai multe alte societăţi din domeniul petrochimiei, energiei,
construcţiilor industriale, exploatării resurselor naturale, agriculturii şi turismului.
5. Începând din ianuarie 2005, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în continuare
„parchetul”) a deschis o anchetă privind activităţile societăţii Tender S.A. şi ale partenerilor acesteia.
Societăţile erau suspectate de a fi acţionat în conformitate cu un plan prestabilit de a provoca
falimentul întreprinderii de stat Carom S.A., pentru a o prelua ulterior.
6. La 11 martie 2005, Serviciul Român de Informaţii („SRI”) a fost autorizat, în baza Legii
nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, să procedeze la interceptarea comunicaţiile telefonice ale
reclamantului. Această autorizaţie a fost prelungită de mai multe ori în cursul anului 2005.
7. Părţile nu sunt de acord cu privire la autoritatea care a dispus interceptarea convorbirilor
telefonice. Guvernul afirmă că a fost autorizată de un judecător de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, la cererea Parchetului. În acest sens, se bazează pe o scrisoare a Parchetului care citează
două procese-verbale întocmite în cursul procedurii şi care menţionează un mandat de interceptare
emis de Înalta Curte. Reclamantul susţine că interceptările au fost decise de Parchet. El subliniază că
mai multe documente fac referire la un mandat de interceptare emis de Parchet.
8. În cadrul anchetei, a fost desemnat un expert pentru a efectua o verificare a conturilor societăţii
Carom S.A. Expertul a semnalat Parchetului faptul că reclamantul, prin persoane interpuse, i-a propus
beneficii materiale în schimbul modificării concluziilor expertizei într-un sens favorabil reclamantului.
9. Între 1 şi 7 februarie 2006, SRI a interceptat mai multe convorbiri telefonice între reclamant şi un
avocat în cursul cărora, potrivit Parchetului, au pus la punct o strategie pentru a influenţa expertul.
10. La cererea Parchetului, prin hotărârea din 3 martie 2006, Tribunalul Bucureşti a decis că există
indicii suficiente privind vinovăţia reclamantului şi a dispus plasarea acestuia în arest preventiv.
Arestul preventiv a fost prelungit de mai multe ori.
 11. La 8 august 2006, Parchetul a prezentat reclamantului, în prezenţa avocatului, transcrierea
convorbirilor telefonice înregistrate. Procurorul a precizat că transcrierea nu a făcut obiectul unei
validări de către o instanţă, potrivit procedurii prevăzute de Codul de procedură penală , întrucât
interceptările au fost efectuate în baza Legii privind siguranţa naţională. Reclamantul a semnat
procesul-verbal fără a ridica obiecţii.
12. Prin rechizitoriul din 24 aprilie 2002, parchetul a trimis în judecată reclamantul şi alte cinci
persoane în faţa Tribunalului Bucureşti sub acuzarea de înşelăciune, constituirea unui grup infracţional
organizat şi spălare de bani.
13. La 28 august 2006, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul reclamantului împotriva
menţinerii sale în detenţie. A fost eliberat în aceeaşi zi.
14. În cursul procedurii, care se află pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul s-a plâns în mod
repetat de punerea sub ascultare a convorbirilor sale telefonice, care ar fi adus atingere dreptului său
la respectarea vieţii private.

B. Dreptul şi practica interne relevante

15. Dispoziţiile relevante ale Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi ale Codului
de procedură penală privind interceptarea comunicaţiilor telefonice sunt citate în cauzele Dumitru
Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 41 şi urm., 26 aprilie 2007, şi Bucur şi Toma
împotriva României, nr. 40238/02, pct. 55 şi urm., 8 ianuarie 2013. În plus, Legea nr. 535/2004 privind
prevenirea şi combaterea terorismului prevede că, în caz de ameninţare la adresa siguranţei
naţionale, SRI poate solicita Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să efectueze
interceptări telefonice. Dacă Parchetul consideră cererea întemeiată, o transmite preşedintelui Înaltei
Curţi, care deleagă examinarea cererii judecătorilor Înaltei Curţi. Mandatul de interceptare a
convorbirilor telefonice este apoi emis de către parchet, după aprobarea instanţei.

CAPĂT DE CERERE

16. Reclamantul susţine că interceptarea convorbirilor sale telefonice de către Serviciul Român de
Informaţii a adus atingere dreptului la respectarea vieţii private, cu încălcarea art. 8 din Convenţie,
formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi
a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei,
ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

ÎN DREPT

17. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, pe motiv că reclamantul ar fi putut iniţia
împotriva SRI o acţiune în răspundere civilă delictuală, invocând nelegalitatea interceptării
conversaţiilor.
18. Guvernul afirmă că, într-o cauză similară, în care comunicaţiile telefonice ale unui alt om de
afaceri au fost puse sub ascultare de SRI, între 2003 şi 2004, în baza Legii nr. 51/1991, reclamantul a
formulat o acţiune civilă în faţa Tribunalului Bucureşti care, prin hotărârea din 11 mai 2007, a
recunoscut încălcarea art. 8 din Convenţie şi a reparat în mod corespunzător şi suficient prejudiciul
suferit [Patriciu împotriva României (dec.), nr. 43750/05, pct. 86, 17 ianuarie 2012]. Guvernul
precizează că această hotărâre a devenit definitivă în urma respingerii, la 1 februarie 2009 şi la 18
februarie 2011, a apelului şi a recursului SRI de către Curtea de Apel Bucureşti, respectiv de către
ICCJ.
19. Reclamantul susţine că aceste căi de atac invocate de Guvern nu erau efective şi adecvate. În
acest sens, subliniază că Guvernul nu a invocat decât o singură decizie internă definitivă care, de
altfel, este ulterioară introducerii prezentei cereri în faţa Curţii. Reclamantul adaugă faptul că acţiunea
în răspundere civilă delictuală reprezintă o cale de atac prea generală şi că, prin urmare, nu i se poate
reproşa că nu a folosit-o în cazul extrem de special al interceptării convorbirilor telefonice. În fine,
reaminteşte faptul că a invocat în mod repetat în cursul procedurii încălcarea dreptului său la
respectarea vieţii private, fără ca instanţa să constate caracterul ilicit al interceptărilor.
20. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât după ce
au fost epuizate căile de atac interne. Este necesar ca fiecare reclamant să fi oferit instanţelor interne
ocazia pe care această dispoziţie o acordă în principiu statelor contractante, şi anume de a evita sau
de a repara încălcările pretinse împotriva sa [McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31333/06,
pct. 107, 10 septembrie 2010].
21. Fără a specula cu privire la rezultat, Curtea consideră că reclamantul ar fi putut iniţia o acţiune
în răspundere civilă delictuală, la fel ca în cauza Patriciu, citată anterior, după pronunţarea deciziei în
primă instanţă a tribunalului, în acest din urmă caz [Patriciu (dec.), citată anterior, pct. 36].
22. De altfel, Curtea observă că reclamantul a invocat în faţa tribunalului ilegalitatea interceptărilor
şi a invocat o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii private. Curtea notează că, în prezent,
procesul penal îndreptat împotriva reclamantului este pendinte în faţa instanţei menţionate. Prin
urmare, Curtea consideră că, alegând să invoce problema ilegalităţii interceptărilor telefonice în faţa
instanţelor penale, se impune ca reclamantul să aştepte finalul acestei proceduri şi răspunsul pe care
aceste instanţe l-ar putea da la plângerea sa (a se vedea, mutatis mutandis, Bălteanu împotriva
României, nr. 142/04, pct. 37, 16 iulie 2013).
23. Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul
art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.

Pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea

Declară inadmisibile celelalte capete de cerere.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Preşedinte