Curtea Europeană pentru Drepturile Omului

 
Malone versus Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
 
Hotărîre din 02.08.1984
 
"Hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului", culegere selectivă, Polirom, 2000,
vol.I, pag.127
 
***
 
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărând în plen, în conformitate cu Regula
procedurală nr. 50 a Regulamentului Curţii, compusă din judecătorii: G. Wiarda, preşedinte, R.
Ryssdal, J. Cremona, T. Vilhjalmsson, W. Ganshof van der Meersch, D. Bindschedler--Robert,
D. Evrigenis, G. Lagergren, F. Golcuklu, F. Matscher, J. Pinheiro Farinha, E. Garcia de Enterria,
L.-E. Pettiti, B. Walsh, Sir Vincent Evans, R. Macdonald, C. Russo, J. Gersing şi M.-A. Eissen,
grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
[...] Adoptă următoarea hotărâre [la data de 27 iunie 1984]:
 
PROCEDURA
1. Cazul a fost trimis Curţii la data de 16 mai 1983 de Comisia Europeană a Drepturilor
Omului (Comisia), în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32(1) şi 47 din Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia).
Cazul se întemeiază pe o plângere (nr. 14038/88) formulată împotriva Regatului Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord, care a fost trimisă Comisiei la data de 19 iulie 1979, pe baza
articolului 25, de James Malone, cetăţean britanic.
2. [...] Scopul plângerii a fost obţinerea unei hotărâri care să stabilească dacă faptele
prezentate constituie o încălcare a obligaţiilor asumate de statul chemat în judecată, pe baza
articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei.
3.-11. (Paragrafele 3-11 descriu procedura în faţa Curţii, schimbul de memorii între părţi,
alcătuirea completului de judecată şi numele persoanelor care au reprezentat părţile.]
 
ÎN FAPT
 
I. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAZULUI
12. Reclamantul, James Malone, născut în 1937, îşi are reşedinţa în Dorking, Surrey,
Regatul Unit. în 1977, era negustor de antichităţi. Se pare că după 1977 şi-a încetat activitatea.
13. La data de 22 martie 1977, dl Malone a fost învinuit de săvârşirea mai multor
infracţiuni de tăinuire. În perioada iunie-august 1978, dl Malone a fost judecat, fiind achitat
pentru o parte din infracţiuni. Întrucât juraţii nu au ajuns la un consens în legătură cu restul
acuzaţiilor, s-a procedat la o nouă trimitere în judecată. Al doilea proces a avut loc în perioada
aprilie-mai 1979. Dl Malone a fost achitat, apreciindu-se că acuzarea nu a adus suficiente probe.
14. În timpul primului proces, s-a constatat că în agenda unuia dintre poliţiştii care
efectuaseră cercetări erau notate amănuntele unei conversaţii telefonice avute de reclamant
înainte de 22 martie 1977. Avocatul acuzării a recunoscut că acea convorbire fusese interceptată
pe baza mandatului emis de secretarul de stat pentru Afacerile Interne.
15. În octombrie 1978, dl Malone a iniţiat o acţiune civilă împotriva comisarului poliţiei
metropolitane, cerând, între altele, constatarea caracterului ilegal al interceptării, monitorizării şi
înregistrării convorbirilor purtate pe liniile sale telefonice fără consimţământul său, chiar dacă
aceste operaţiuni au urmat un mandat emis de secretarul de stat. [...] La data de 28 februarie
1979, Sir Robert Magarry (vicecancelar) a respins cererea reclamantului [...].
 16. Reclamantul era convins că telefoanele şi corespondenţa i-au fost interceptate timp de
mai mulţi ani. S-a bazat pe întârzierile cu care îşi primea corespondenţa şi pe existenţa unor
semne de violare a acesteia. Ca probă, a prezentat instanţei un teanc de plicuri pe care le primise
deschise ori lipite cu acelaşi tip de bandă adezivă. Despre convorbirile telefonice, a declarat ca a
auzit de multe ori zgomote neobişnuite şi că poliţia se află în posesia unor informaţii pe care le-
ar fi putut obţine numai prin interceptarea convorbirilor. În opinia dlui Malone, aceste practici au
continuat şi după ce a fost achitat.
Guvernul a susţinut că poliţia a interceptat doar acea singură convorbire telefonică cu
privire la care au rezultat probe în acest sens în timpul procesului, iar această operaţiune s-a
efectuat pe baza unui mandat emis de secretarul de stat pentru Afacerile Interne în scopul
prevenirii şi descoperirii activităţilor infracţionale. În opinia guvernului, interceptarea s-a
efectuat în conformitate cu legea şi cu normele procedurale. Nici în cursul procesului penal
intentat reclamantului şi nici în cursul procedurilor civile declanşate de acesta împotriva
comisarului poliţiei nu s-au oferit informaţii privind interceptarea postului telefonic al
reclamantului ori al altor persoane şi, în caz afirmativ, nu s-a precizat ce alte convorbiri
telefonice în care reclamantul era unul dintre interlocutori au mai fost interceptate. Motivele
iniţiale pentru refuzarea acestor informaţii au fost următoarele : publicitatea ar putea aduce
atingere scopului ascultărilor telefonice şi ar putea servi la identificarea altor surse de informaţie
ale poliţiei, în special a informatorilor [...]. Pentru aceleaşi motive, guvernul a refuzat să
informeze Comisia şi Curtea dacă şi în ce măsură poliţia a interceptat telefoanele şi
corespondenţa reclamantului. Guvernul a negat că primirea unor scrisori deschise ori lipite cu
bandă adezivă poate fi atribuită direct sau indirect interceptării corespondenţei. Guvernul a admis
însă că reclamantul făcea parte din categoria persoanelor împotriva cărora se puteau lua măsuri
de interceptare întrucât, în acel moment, poliţia îl suspecta că ar tăinui lucruri furate, îndeosebi
antichităţi.
17. Dl Malone a pretins că postul telefonic i-a fost supravegheat de poliţie prin instalarea
unui contor care înregistrează automat toate numerele formate. În sprijinul acestei afirmaţii,
reclamantul a declarat că poliţia a efectuat percheziţii la domiciliile a aproximativ douăzeci de
persoane cu care vorbise la telefon cu puţin timp înainte de a fi învinuit penal. Guvernul a
răspuns că poliţia nu a instalat nici un contor şi nici nu a făcut percheziţii pe baza vreunei liste cu
numere de telefon obţinute prin interceptarea convorbirilor reclamantului.
18. în septembrie 1978, reclamantul a cerut oficiului de poştă şi telecomunicaţii şi poliţiei
să scoată din funcţiune echipamentul de ascultare a postului său telefonic. Ambele instituţii au
răspuns că nu au competenţă în această chestiune.
 
II. LEGISLAŢIA ŞI PRACTICA RELEVANTE
 A. Introducere
19. În legea şi jurisprudenţa britanică, „interceptarea" este definită ca obţinerea unor
informaţii despre conţinutul unei comunicări telefonice sau poştale, în lipsa consimţământului
persoanelor implicate.
20. În practica îndelungată din Anglia şi Ţara Galilor a interceptării comunicărilor poştale
şi telefonice, acestea se efectuează pe baza unui mandat semnat de un secretar de stat, care astăzi
este cel al Afacerilor Interne... Nu există o lege specială pentru aceste proceduri, ci doar există
diverse dispoziţii legale ale căror efecte au fost disputate în cazul de faţă. în consecinţă,
prezentarea faptelor se limitează la aspectele necontestate. Argumentele referitoare la celelalte
norme sunt prezentate în secţiunea „ÎN DREPT".
21. Funcţionarea sistemelor de interceptare a comunicaţiilor a fost examinată în trei
rapoarte oficiale... în iunie 1957 a fost înfiinţat un comitet de consilieri... prezidat de Lordul
Birkett, cu scopul de: a examina modul în care executivul îşi exercita puterea în domeniul
interceptării comunicaţiilor, şi, în special, prin ce instituţie, în ce măsură, cu ce scop este utilizată
această putere şi cum sunt folosite informaţiile astfel obţinute ; a face recomandări în legătură cu
modul în care ar trebui exercitată această putere şi garanţiile procedurale la care ar trebui
supusă... Raportul Birkett a fost publicat în octombrie 1957. Guvernul respectiv a anunţat că... va
lua măsuri urgente pentru implementarea recomandărilor care cereau modificarea procedurii.
Guvernele care au urmat au declarat în faţa Parlamentului că procedurile de interceptare a
comunicaţiilor sunt compatibile cu recomandările raportului Birkett.
În aprilie 1980, secretarul de stat a prezentat Parlamentului un alt raport, intitulat
„Interceptarea comunicaţiilor în Marea Britanie" (Cartea Albă), prin care raportul Birkett a fost
actualizat.
În martie 1981, Lordul Diplock - numit pentru a verifica permanent procedurile relevante
(vezi paragrafele 54 şi 55) - a publicat un raport despre rezultatele activităţii sale de
monitorizare.
22. Bazele legale ale interceptării comunicaţiilor telefonice au fost examinate şi în
hotărârea prin care instanţa s-a pronunţat asupra acţiunii introduse de reclamant împotriva
comisarului poliţiei metropolitane (vezi paragrafele 31-36).
23. Din 1957 - când a fost publicat raportul Birkett - şi până în prezent au intervenit câteva
schimbări în organizarea serviciilor de poştă şi telecomunicaţii. Poşta (care includea atât poşta în
accepţiunea comună a termenului, cât şi serviciul de telefoane) era în 1957 departament de stat,
aflat sub control ministerial. Prin Legea cu privire la organizarea poştei şi a telecomunicaţiilor
din 1969, poşta a devenit corporaţie cvasi-independentă. Secretarul de stat a păstrat unele
atribuţii de supraveghere şi control. Legea de mai sus a fost amendată de Legea
telecomunicaţiilor din 1981 care a separat poşta (unitate responsabilă cu corespondenţa) de
telecomunicaţii (unitate responsabilă cu telefoanele). Prevederile referitoare la interceptarea
comunicaţiilor nu au fost modificate. Trimiterile făcute în prezenta hotărâre se referă la situaţia
existentă înainte de intrarea în vigoare a Legii din 1981.
 
B. Dispoziţii legale referitoare la interceptarea comunicaţiilor
(în vigoare înainte de 1969)
24. Dreptul secretarului de stat de a semna mandate de interceptare a corespondenţei, în
sensul reţinerii şi deschiderii scrisorilor, a fost cunoscut de timpuriu de public (vezi raportul
Birkett). Originea legislativă a acestor atribuţii este obscură (ibid.). Deşi nici una dintre legile
referitoare la funcţionarea poştei nu conferea secretarului de stat, prin dispoziţii exprese, puterea
de a ordona interceptarea corespondenţei, toate i-au recunoscut legitimitatea (ibid.).
25. Articolul 58 paragraful l al Legii din 1953 prevedea următoarele:
„Dacă un funcţionar al poştei deschide ilegal... un pachet poştal în curs de transmitere, îl
reţine sau îi provoacă intenţionat întârzierea, săvârşeşte o infracţiune... în cazul în care
deschiderea, reţinerea sau întârzierea nu au fost realizate pentru îndeplinirea unui ordin scris şi
semnat de secretarul de stat".
Pachetul poşta] este definit de articolul 87(1): „scrisoare, vedere, ziar, pachet recomandai
sau cu valoare declarată sau orice fel de pachet sau obiect transmisibil prin poştă, inclusiv
telegrame". [...]
26. Articolul 45 al Legii din 1863 incriminează divulgarea conţinutului mesajelor
[transmise prin poştă], iar articolul 11 al Legii din 1884 incriminează cele de mai sus în cazul
telegramelor. În plus, articolul 20 al Legii din 1968 prevede că funcţionarul care, fără drept,
divulgă în orice fel sau aduce la cunoştinţa altcuiva conţinutul unei telegrame sau al unui mesaj
încredinţat oficiului poştal pentru transmitere comite o faptă penală. Articolele de mai sus sunt în
vigoare.
27. Jurisprudenţa britanică (vezi cazul Procurorul General versus Compania Telefonica
Edison din 1880) a stabilit că o convorbire telefonică este o comunicare telegrafică în sensul
prevăzut de legile menţionate. Includerea convorbirilor telefonice în sfera de aplicare a
infracţiunilor prevăzute de legislaţia referitoare la funcţionarea poştei şi telecomunicaţiilor nu a
fost contestată în cauza de faţă.
28. În Regatul Unit, telefoanele au fost ascultate încă din momentul introducerii lor, Până în
1937, conducerea poştei [...] a acţionat pe baza principiului potrivit căruia puterea executivului
de a intercepta convorbirile telefonice este legală şi, în acelaşi timp, ea poate fi exercitată de
orice funcţionar al poştei. În consecinţă, nu era necesar ca secretarul de stat să dispună
interceptarea convorbirilor telefonice, aranjamentele necesare fiind făcute direct între poliţie şi
directorul general al departamentului de poştă şi telecomunicaţii. În 1937, procedura a fost
modificată, deoarece s-a considerat că nu este adecvat ca funcţionarii poştei să poată înregistra şi
divulga poliţiei conţinutul anumitor convorbiri fără permisiunea secretarului de stat. S-a stabilit
că puterea pe care acesta o avea deja în domeniul interceptării corespondenţei era suficient de
extinsă pentru a include şi ascultarea telefoanelor. Ca urmare, începând din 1937, activitatea de
ascultare a telefoanelor a fost desfăşurată doar pe baza unor dispoziţii exprese ale secretarului de
stat (raportul Birkett). [...]
 
C. Legea din 1969 privind funcţionarea poştei
29. Prin legea din 1969, poşta a încetat să mai fie departament de stat, transformându-se în
corporaţie cu puteri, funcţii şi obligaţii prevăzute de lege. Schimbările au făcut necesară
adoptarea unor prevederi exprese în legătură cu interceptarea convorbirilor telefonice pe baza
unui mandat emis de secretarul de stat. Articolul 80 al Legii din 1969 prevede următoarele :
„Oficiilor poştale şi de telecomunicaţii li se poate cere, în anumite scopuri şi în anumite
condiţii, să furnizeze informaţii unor persoane anume desemnate [...] despre conţinutul
comunicaţiilor transmise sau în curs de transmitere prin poştă [...]".
30. Pentru prima dată s-a prevăzut prin lege posibilitatea funcţionarului oficiului poştal
acuzat de săvârşirea unei infracţiuni de a se apăra demonstrând că a comis fapta pe baza unui
ordin. Articolul 1(1) al regulamentului de aplicare al legii din 1969 prevede:
„Funcţionarul acuzat, pe baza articolului 45 al Legii din 1863, a articolului 11 al Legii din
1884 sau a articolului 20 al Legii din 1968, că ar fi divulgat conţinutul unor mesaje sau
comunicaţii, se poate apăra demonstrând că fapta a fost săvârşită pentru îndeplinirea unei
dispoziţii a secretarului de stai".
 
D. Hotărârea instanţei în cazul Malone versus Comisarul poliţiei metropolitane
31. În acţiunea civilă intentată împotriva comisarului poliţiei metropolitane, dl Malone a
cerut instanţei să stabilească următoarele :
-  orice „înregistrare" (adică interceptare, supraveghere şi înregistrare) a convorbirilor sale
telefonice tară consimţământul său şi divulgarea conţinutului acestora au fost ilegale, chiar dacă
au fost efectuate pe baza unui mandat semnat de secretarul de stat;
-  prin înregistrarea convorbirilor telefonice i-au fost încălcate drepturile la proprietate, la
respectarea vieţii private şi la confidenţialitate în raport cu convorbirile purtate pe liniile sale
telefonice;
-  înregistrarea convorbirilor telefonice constituie o încălcare a articolului 8 al Convenţiei.
În hotărârea pronunţată la 28 februarie 1979, vicecancelarul a notat că nu are competenţa de
a decide cu privire la articolul 8 al Convenţiei. A procedat la examinarea amănunţită a
prevederilor legale referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice, a decis că procedurile de
înregistrare descrise în raportul Birkett sunt legale şi, în consecinţă, a respins acţiunea.
32. Vicecancelarul a descris chestiunea litigioasă ca fiind foarte simplă: este sau nu ilegală
înregistrarea convorbirilor telefonice în scopul realizării activităţilor poliţieneşti de prevenire şi
combatere a crimei? El a delimitai problema în următorii termeni:
„... discutăm în cauză înregistrările realizate de funcţionarii poştei, în anumite părţi ale
sistemului telefonic şi punerea lor la dispoziţia poliţiei pentru a fi ascultate şi utilizate. Nu este
vorba despre înregistrări făcute cu echipamente electronice de transmitere la distanţă, nici despre
pătrunderea fără drept pe proprietatea abonatului pentru a instala microfoane. Interesează doar
legalitatea interceptărilor realizate prin înregistrarea convorbirilor telefonice prin cabluri care,
deşi sunt conectate la locuinţa abonatului, nu sunt plasate în interiorul ei". [...]
33. Vicecancelarul a notat că nu exista un drept de proprietate (similar copyright-ului)
asupra cuvintelor transmise prin liniile telefonice. Referitor la respectarea vieţii private şi la
confidenţialitate, vicecancelarul a observat, în primul rând, că nu se poate face comparaţie între
situaţia de faţă şi celelate cazuri de utilizare a mandatelor. Spre deosebire de mandatul de
percheziţie, mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice nu presupune pătrunderea pe o
proprietate privată, deci, prima fade, nu este ilegal. În al doilea rând, mandatul emis de secretarul
de stat „nu este cerut de nici o lege sau hotărâre judecătorească". Cerinţa existenţei lui pare să fi
fost „o decizie administrativă care nu a fost impusă de nici o prevedere legală". Vicecancelarul s-
a referit, totuşi, la articolul 80 al Legii din 1969 şi la regulamentul de aplicare, care pot fi
rezumate după cum urmează:
„Deşi aranjamentele anterioare au fost de natură administrativă, bazele lor au fost puse cu
ani în urmă de raportul Birkett. [...] Până atunci, interceptarea convorbirilor telefonice fusese
legală chiar şi în absenţa unui mandat. Din momentul în care s-a instituit cerinţa existenţei unui
mandat, s-a recunoscut prin lege legalitatea interceptărilor".
„În esenţă - a afirmat vicecancelarul - cele de mai sus mi se par întemeiate". A fost de acord
că, adoptând Legea din 1969 :
„Parlamentul a recunoscut că mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice emis de
secretarul de stat este un mijloc de obţinere a probelor în cauzele penale şi instituie o obligaţie a
unităţilor de poştă de a realiza anumite activităţi".
Concluzia a fost că legea britanică nu prevede un drept general la viaţă privată şi nici, după
cum a susţinut reclamantul, un drept special de a avea convorbiri telefonice în locuinţa proprie,
fără a fi deranjat. Mai mult, nici oficiile poştale şi nici persoanele care au auzit din greşeală, din
întâmplare sau prin interceptare o convorbire telefonică nu au nici o obligaţie de confidenţialitate
faţă de abonat.
34. Despre Convenţie, vicecancelarul a notat că nu a fost încorporată în legea britanică şi,
prin urinare, nu conferă reclamantului drepturi care pot fi invocate în faţa instanţelor naţionale.
Reclamantul [s-a referii la hotărârea Curţii Europene în cazul Klaas şi alţii (6 septembrie
1978)]. Răspunsul vicecancelarului a fost că, în speţă, nu se poate impune o interpretare
constructivă a legii britanice doar pentru a asigura respectarea obligaţiilor impuse de Convenţie.
Într-un domeniu în care Parlamentul, deşi ar fi putut, s-a abţinut să legifereze - a continuat el -,
este dificil pentru instanţă să stabilească reguli noi menite să asigure respectarea obligaţiilor
asumate de Coroană pe baza unor tratate internaţionale [...]. Comparând sistemul de garanţii
examinat în cazul Klaas cu sistemul englez descris în raportul Birkett, vicecancelarul a ajuns la
concluzia că: „... Nici una dintre aceste garanţii nu este prevăzută de legea britanică - care are
doar câteva norme de drept administrativ în domeniu. Ceea ce nu înseamnă neapărat că un sistem
care conţine mai puţine garanţii sau garanţii diferite nu satisface cerinţele articolului 8 al
Convenţiei. Pe de altă parte, din hotărârea în cazul Klaas reiese clar că un sistem fără garanţii
procedurale are puţine şanse de a fi considerat satisfăcător de Curtea Europeană, indiferent cum
sunt formulate normele administrative relevante. [...] Chiar dacă sistemul englez ar fi considerat
adecvat, el este construit din reguli administrative care pot fi modificate oricând, fără anunţuri
prealabile sau notificări ulterioare. Este adevărat că în orice lege ar trebui să existe «garanţii
adecvate şi efective împotriva abuzurilor». În această privinţă, comparaţia cu legea germană este
defavorabilă sistemului englez, care nu are nici un motiv de mândrie. Prin urmare, deoarece
legea britanică nu interzice în general interceptările telefonice şi nu stabileşte excepţii posibile
doar în condiţii stricte de respectare a procedurii, nu văd cum s-ar putea afirma că satisface
cerinţele Convenţiei, aşa cum sunt ele interpretate în cazul Klaas".
Această concluzie nu a fost însă suficientă pentru a da satisfacţie reclamantului:
„Poate că legea britanică are resurse suficiente pentru a satisface cerinţele primului paragraf
al articolului 8... Dar dificultatea constă în stabilirea garanţiilor cerute de paragraful 2, pentru că
ar trebui create mai întâi instituţii şi servicii specializate, cu funcţii şi atribuţii specifice. Cu cât
subiectul este mai complex şi mai confuz, cu atât mai grea este sarcina instanţei de a lua
hotărârea adecvată, când, de fapt, soluţia ar trebui să fie legislativă. Mai mult, nu văd cum
chestiunea ridicată în speţă ar putea fi rezolvată de instanţe. Din Convenţie reiese clar că atunci
când supravegherea se face pentru prevenirea şi combaterea crimei, problema nu este dacă ar
trebui sau nu să existe o interdicţie generală, ci în ce condiţii şi cu ce limitări ar trebui ea
permisă. De fapt, tocmai excepţiile, condiţiile şi limitările constituie cheia cazului de faţă şi ele
nu pot fi stabilite prin hotărâre judecătorească.
...Parlamentul, nu instanţa judecătorească, este cel care trebuie să adopte reglementări în
domeniul interceptării convorbirilor telefonice; nici Convenţia şi nici hotărârea [Curţii
Europene] în cazul Klaas nu pot avea un rol decisiv în soluţionarea chestiunii litigioase ridicate
în faţa acestei instanţe".
Adăugând că „în domeniul interceptării convorbirilor telefonice este nevoie urgentă de
reglementări", vicecancelarul a continuat:
„Oricât de necesară ar fi colaborarea dintre poliţie şi funcţionarii centralelor telefonice
pentru a proteja societatea împotriva activităţilor criminale, un sistem juridic civilizat ar trebui să
ofere abonaţilor garanţii efective împotriva abuzurilor posibile. Cerinţa este şi mai stringentă
atunci când un abonat este suspectat de săvârşirea unor infracţiuni; de multe ori bănuielile, chiar
dacă există motive puternice, se dovedesc în final complet neîntemeiate. Existenţa unor garanţii
efective ar exclude cazurile de zel excesiv şi ar oferi oarecare siguranţă celor care se cred
persecutaţi".
35. La argumentul reclamantului potrivit căruia interceptarea convorbirilor telefonice este
ilegală pentru că puterea de a o ordona nu se regăseşte în nici o lege sau hotărâre judecătorească,
vicecancelarul a răspuns:
„Am stabilit deja că atunci când interceptarea se face fără a încălca legea nu este necesară
nici o autorizaţie; ascultarea telefoanelor este legală pentru simplul motiv că nu există nici o
dispoziţie care s-o interzică. [...] Posibilitatea, recunoscută de lege, ca secretarul de stat să emită
mandate de interceptare vine în sprijinul concluziei de mai sus".
36. Acţiunea reclamantului a fost respinsă în totalitate. [...]
 
E. Discuţii ulterioare despre necesitatea reglementărilor în domeniu
37. După hotărârea vicecancelarului, guvernul şi Parlamentul au discutat necesitatea
introducerii unor noi reglementări în acest domeniu. La l aprilie 1980, secretarul de stat a
declarat în faţa Parlamentului că, după examinarea atentă a hotărârii vicecancelarului, executivul
a hotărât să nu introducă nici un proiect de lege, din următoarele motive -.
„Interceptarea comunicaţiilor este, prin definiţie, o activitate a cărei valoare depinde de
desfăşurarea ei în secret şi, prin urmare, nu poate fi supusă controlului parlamentar obişnuit.
Măsura în care este acceptată într-o societate democratică depinde de existenţa unui control al
executivului şi de credinţa cetăţenilor şi a parlamentarilor că ministrul cu atribuţii în domeniu
exercită acest control în mod responsabil, asigurând echilibrul între interesul de a apăra ordinea
publică şi siguranţa naţională şi interesul protejării libertăţilor individuale. [...] Dacă
interceptarea comunicaţiilor ar fi reglementată prin lege, instanţele de judecată ar putea examina
detaliile, chiar dacă nu în public, cel puţin în prezenţa justiţiabilului, ceea ce ar limita utilizarea
interceptărilor ca instrument de investigaţie. Guvernul este convins că procedurile, condiţiile şi
garanţiile descrise în Cartea Albă asigură atât posibilitatea ministrului de a exercita un control
strict, cât şi o protecţie suficientă a drepturilor şi libertăţilor celui supravegheat. Adoptarea unei
legi nu ar îmbunătăţi semnificativ situaţia [...]".
El a afirmat că „Parlamentul va fi informat despre orice modificare a procedurilor
existente".
38. În cursul dezbaterilor pentru adoptarea Legii din 1981 privind funcţionarea sistemului
de telecomunicaţii, s-a propus pedepsirea interceptării comunicaţiilor în lipsa condiţiilor stabilite
în Cartea Albă. Guvernul a reuşit să blocheze propunerile, argumentând că examinarea
judecătorească a modului de interceptare a comunicaţiilor implică o anumită publicitate care ar
afecta negativ eficienţa acestora. [...] Legea din 1981 a reluat formularea articolului 80 a Legii
din 1969 (care este, ca atare, încă în vigoare; se aplică doar oficiilor poştale).
39. În raportul Comisiei regale de procedură penală (înfiinţată în 1978), prezentat
Parlamentului în ianuarie 1981, se discută, de asemenea, necesitatea adoptării unei legi în
domeniu. În capitolul „Puterile organelor de cercetare judiciară şi drepturile cetăţeneşti" se
recomandă:
„... deşi nu avem nici o dovadă că sistemul de control existent nu este adecvat pentru
prevenirea abuzurilor, există argumente puternice în sprijinul introducerii, pe cale legislativă, a
unui sistem similar celui care guvernează mandatele de percheziţie. Avantajele reglementării prin
lege sunt: un plus de claritate şi precizie, posibilitatea scrutinului public şi controlul parlamentar.
În prezent, [acestea] lipsesc cu desăvârşire.
Comisia regală de procedură penală recomandă ca utilizarea echipamentelor de
supraveghere (inclusiv interceptarea scrisorilor şi a convorbirilor telefonice) să fie reglementată
prin lege".
 
F. Proceduri de interceptare
40. Câteva luni mai târziu, Comisia legislativă (un organism înfiinţat pentru promovarea
reformelor legislative) a publicat un raport în legătură cu încălcarea cerinţelor de
confidenţialitate, pe care 1-a prezentat Parlamentului în octombrie 1981. Raportul examinează,
între altele, implicaţiile de natură civilă ale obţinerii informaţiilor prin intermediul
echipamentelor de supraveghere şi face propuneri de lege ferenda. Comisia legislativă a
considerat că nu este mandatată să analizeze problema „necesităţii reglementării prin lege a
metodelor pe care poliţia le poate folosi pentru a obţine informaţii". Guvernul nu a răspuns în
nici un fel acestui raport.
41. Poliţia, Direcţia Vămilor şi Serviciul Secret pot cere permisiunea de a intercepta
comunicaţiile pentru „descoperirea activităţilor infracţionale şi asigurarea securităţii statului"
(Cartea Albă). Interceptările pot fi efectuate numai pe baza unui mandat semnat de secretarul de
stat. în Marea Britanie, puterea de a emite asemenea mandate este doar a secretarului de stat cu
Afacerile Interne sau, în lipsa Iui, a altui secretar de stat împuternicit în acest sens (ibid.) Pentru
emiterea unui mandat de interceptare necesar activităţilor poliţieneşti de descoperire a
infracţiunilor, trebuie îndeplinite trei condiţii preliminare:
(a) infracţiunea să fie „gravă" ;
(b) alte metode de investigare să fi fost folosite fără succes sau, prin natura lor, să fie sortite
eşecului;
(c) să existe motive întemeiate pentru a crede că interceptarea comunicaţiilor se va solda cu
arestare şi condamnare.
45. [...] Noţiunea de „infracţiune gravă" a cunoscut diverse interpretări. Infracţiuni
considerate uşoare au început să fie privite ca „grave" în anumite circumstanţe; invers,
infracţiuni care ar fi justificat, în perioada anterioară, emiterea unui mandat de interceptare nu
mai satisfac această condiţie. De exemplu, interceptarea scrisorilor bănuite a conţine materiale
obscene sau indecente a încetat în anii '50 (raportul Birkett) [...].
„Infracţiunea gravă" este definită în Cartea Albă... ca „fapta pentru care o persoană aflată la
prima infracţiune poate fi condamnată la trei ani închisoare sau o infracţiune mai uşoară, dar la
care participă un număr mare de persoane sau există riscul utilizării violenţei" (Cartea Albă). În
aprilie 1982, secretarul de stat cu Afacerile Interne a informat Parlamentul, pe baza recomandării
lordului Diplock (vezi paragraful 55), că interpretarea noţiunii de „infracţiune gravă" va fi
extinsă şi la infracţiunile care pot duce la prejudicii importante [...].
Infracţiunea de tăinuire poate fi sancţionată cu pedeapsa închisorii de maximum 14 ani şi,
în opinia guvernului, este foarte gravă, deoarece făptuitorul stă la baza structurii crimei
organizate şi încurajează furturile de mare anvergură (vezi raportul Birkett). Descoperirea
tăinuitorilor a fost - şi rămâne - unul dintre scopurile pentru care poliţia utilizează echipamente
de interceptare a comunicaţiilor.
44. Solicitarea mandatului se face în scris şi trebuie să conţină scopul interceptării şi
împrejurările care o justifică; trebuie adresată adjunctului secretarului de stat (care este
funcţionar public). Dacă acesta o consideră întemeiată, o prezintă secretarului de stat pentru
aprobare şi semnare, în caz de urgenţă, dacă secretarul de stat nu este disponibil, el îşi poate
exprima telefonic acordul, urmând să semneze mandatul imediat după aceea (Cartea Albă).
Guvernul a furnizat Comisiei şi Curţii următoarele informaţii suplimentare: în afara
urgenţelor excepţionale, solicitările de mandat sunt luate în considerare doar dacă sunt formulate
de un ofiţer de rang superior al poliţiei metropolitane [...]. Secretarul de stat examinează personal
şi în detaliu fiecare solicitare. În timpul dezbaterilor în legătură cu Legea din 1981 de funcţionare
a sistemului de telecomunicaţii, secretarul de stat a declarat că nu semnează nici un mandat de
interceptare înainte de a verifica personal dacă toate cerinţele sunt satisfăcute.
45. Fiecare mandat conţine numele şi adresa primitorului corespondenţei, respectiv
numărul de telefon al abonatului. Orice modificare necesită aprobarea secretarului de stat (care îl
poate împuternici pe adjunctul său). Pentru interceptarea corespondenţei şi a convorbirilor
telefonice sunt necesare două mandate separate (Cartea Albă).
46. În fiecare mandat se specifică termenul de expirare. În mod normal, mandatele sunt
valide două luni, după care secretarul de stat le poate prelungi, dar nu mai mult de o lună de
fiecare dată. Fiecare cerere de prelungire trebuie să demonstreze existenta motivelor pentru care
a fost emis mandatul iniţial şi justificarea prelungirii. Dacă adjunctul consideră cererea de
prelungire întemeiată, o prezintă secretarului de stat pentru aprobare (Cartea Albă).
47. Secretarul de stat verifică lunar mandatele de interceptare: adjunctul său Ie anulează pe
cele considerate inutile. Poliţia metropolitană verifică şi ea lunar toate mandatele obţinute ; dacă
supravegherea nu mai este necesară, oficiul poştal sau centrala telefonică primesc instrucţiuni de
încetare a interceptării şi secretarul de stat este informat că mandatul poate fi anulat (raportul
Birkett şi Cartea Albă).
48. În evidenţa mandatelor de interceptare emise (ţinută, în conformitate cu recomandările
raportului Birkett, de departamentul Afacerilor Interne) se regăsesc:
(a) motivele emiterii;
(b) o copie a mandatului sau o notă explicativă în legătură cu respingerea cererii;
(c) datele şi termenele de prelungire;
(d) note explicative despre alte decizii relevante;
(e) data anulării (Cartea Albă).
49. Interceptarea comunicaţiilor este efectuată de unităţile de poştă şi telefoane, pe baza
mandatului. Înregistrările convorbirilor telefonice sunt realizate de funcţionari de la centrală care
nu ascultă decât sporadic, pentru a verifica funcţionarea aparatelor. Scrisorile care trebuie
interceptate sunt deschise şi copiate. Informaţiile astfel obţinute sunt trimise comisarului poliţiei
metropolitane. Benzile audio şi copiile scrisorilor sunt predate unităţilor specializate ale poliţiei
care reţin numai părţile relevante pentru cercetarea judiciară. La sfârşitul operaţiunii, ele sunt
retrimise oficiilor poştale sau telefonice care le distrug sau şterg înregistrările (benzile audio sunt
refolosite). Majoritatea înregistrărilor sunt şterse în interval de o săptămână (raportul Birkett,
Cartea Albă).
50. O circulară din 1977 a departamentului Afacerilor Interne adresată poliţiei conţine, în
secţiunea intitulată „Modul în care oficiile poştale furnizează informaţii poliţiei", următorul
paragraf:
„1.67. Şefii oficiilor poştale şi directorii oficiilor telefonice pot asista poliţia... fără
permisiunea organelor ierarhic superioare, dacă: (a) informaţia este cerută în interesul justiţiei
pentru cercetarea judiciară a unei infracţiuni grave; (b) poliţia acţionează pe baza ordinelor
directorului procuraturii publice; (c) împotriva făptuitorului a fost emis mandat de arestare sau
natura infracţiunii permite arestarea fără mandat.
[...]
1.68. Şefii oficiilor poştale şi directorii oficiilor telefonice, la cererea unui ofiţer al poliţiei
locale, pot acţiona după cum urmează: [...] (g) Telegrame. Telegramele pot fi arătate poliţiei cu
consimţământul autorului sau destinatarului ori când trebuie aflat urgent conţinutul unei
telegrame în scopul cercetării unei infracţiuni grave, cu condiţia ca şeful poliţiei locale să
adreseze conducătorului unităţii o cerere telefonică expresă în acest sens.
 [...]
1.70. Dacă pentru cercetarea unor infracţiuni grave este nevoie de alte informaţii aflate în
posesia unităţii de poştă - care nu fac obiectul paragrafelor 1.67 şi 1.68 de mai sus -, ofiţerul de
poliţie abilitat poate lua legătura cu departamentul de investigaţie al unităţilor de poştă şi
telecomunicaţii care va lua măsurile necesare pentru a găsi şi furniza datele cerute".
In mai 1984, Biroul pentru Afacerile Interne a informat poliţia că partea finală a
paragrafului 1.68 este anulată deoarece „produce o oarecare confuzie". [...]
51. Poliţia păstrează pasajele relevante din înregistrările pe bandă magnetică sau scrisorile
interceptate timp de un an sau pe durata necesară cercetării, după care le distruge (raportul
Birkett, Cartea Albă). Conţinutul lor este comunicat ofiţerilor însărcinaţi cu cerecetarea şi utilizat
strict pentru scopurile acesteia ; materialul nu este folosit ca probă, dar poate conduce la
obţinerea unor alte probe (raportul Birkett, Cartea Albă). După cum a recomandat raportul
Birkett, informaţia obţinută prin interceptarea comunicaţiilor nu este niciodată divulgată
persoanelor fizice sau juridice particulare sau instanţelor de nici un fel.
52. Persoana ale cărei comunicaţii au fost interceptate nu este informată nici despre
existenţa interceptării, nici despre conţinutul informaţiilor obţinute pe baza ei, nici măcar după ce
supravegherea sau cercetarea au luat sfârşit.
53. Pentru motive de securitate, numărul interceptărilor efectuate este secret (raportul
Birkett, Cartea Albă). Totuşi, pentru a provoca îngrijorarea opiniei publice în legătură cu
întinderea activităţilor de supraveghere, atât raportul Birkett, cât şi Cartea Albă au publicat
numărul anual de mandate de interceptare emise. Între 1969 şi 1979, în Marea Britanie, au fost
semnate anual, în medie, câte 400 de mandate de ascultare a convorbirilor telefonice şi 100 de
mandate de interceptare a corespondenţei. De exemplu: în 1958 - 237 mandate, în 1968 - 273
mandate şi în 1978 - 308 mandate. La sfârşitul anului 1979 existau în Marea Britanie 26.428.000
de posturi telefonice instalate, în raport cu 7.327.000 în 1957. Guvernul a susţinut că în perioada
1958-1978, numărul de trimiteri în judecată a crescut de la 626.000 la 2.395.000.
54. La data de l aprilie 1980, când a fost prezentată Cartea Albă, secretarul de stat a
informat Parlamentul că guvernul nu intenţionează să-i trimită un proiect de lege (vezi paragraful
37), dar că un judecător independent va fi numit pentru a verifica modul în care se efectuează
interceptarea comunicaţiilor. Atribuţiile lui ar fi: „să verifice permanent respectarea scopului,
procedurilor, condiţiilor şi garanţiilor stabilite de Cartea Albă pentru interceptările efectuate de
Direcţia Vămilor, Poliţie şi Serviciul Secret; să prezinte rapoarte primului-ministru".
Persoana numită va avea acces la toate documentele relevante şi dreptul să ceară informaţii
suplimentare de la departamentele şi instituţiile competente. Primul raport întocmit va examina
procedurile stabilite de Cartea Albă şi va fi dat publicităţii. Următoarele, care vor analiza
aplicarea normelor administrative, nu vor fi publicate, dar concluziile generale şi modificările
procedurale vor fi aduse la cunoştinţa Parlamentului.
55. În primul raport, publicat în martie 1981, Lordul Diplock (judecătorul numit în funcţie),
după alegerea şi examinarea minuţioasă a unor cazuri considerate tipice, s-a declarat satisfăcut,
între altele, deoarece : (i) în toate cazurile, motivarea cererilor de mandat adresate secretarului de
stat a fost clară şi onestă [...]; (ii) mandatele nu au fost folosite decât în situaţii adecvate şi doar
în perioadele necesare pentru atingerea scopurilor legitime.
Lordul Diplock a constatat că informaţiile irelevante pentru cercetarea judiciară au fost
imediat distruse, iar cele utile au fost distribuite doar persoanelor direct implicate în desfăşurarea
anchetei penale.
Al doilea raport a fost publicat în 1982. Parlamentul a fost informat că în anul 1981
procedurile utilizate pentru interceptarea comunicaţiilor au fost satisfăcătoare şi principiile
stabilite în Cartea Albă riguros respectate. [...]
 
G. „Înregistrarea numerelor"
56. Procesul cunoscut sub numele de „înregistrarea numerelor" constă în utilizarea unui
contor pentru a înregistra numerele de telefon formate, ora şi durata fiecărui apel de la un post
telefonic dat. Sistemul a fost creat pentru realizarea funcţiilor specifice sistemului de
telecomunicaţii. [...] Când înregistrează numerele formate, centrala telefonică utilizează doar
semnalele care i-au fost trimise.
Guvernul nu a cerut unităţilor de poştă şi telecomunicaţii să ţină o astfel de evidenţă, dar,
dacă ea există, informaţiile respective pot fi folosite în cauze civile sau penale [...].
Dacă informaţia este esenţială pentru o anchetă penală în legătură cu o infracţiune gravă,
poliţia poate cere centralei telefonice lista cu toate numerele formate de un abonat. Parlamentul a
fost de mai multe ori informat despre existenţa acestei practici [...].
 
H. Căi de recurs
57. Comisia, guvernul şi reclamantul au fost de acord că, cel puţin teoretic, în Marea
Britanie există căi de recurs civile şi penale în legătură cu interceptarea ilegală a comunicaţiilor
[...].
58. Guvernul a arătat că, în afară de recursurile judiciare, legea prevede şi căi de recurs
administrative [...].
 
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
59. În plângerea [...] înaintată Comisiei, dl Malone a susţinut că acţiunile poliţiei de
interceptare a corespondenţei personale şi a celei aparţinând soţiei sale, de înregistrare a
convorbirilor şi a numerelor formate de la postul său telefonic sunt încălcări ale articolului 8  al
Convenţiei.
60. La 13 iulie 1981, Comisia a declarat plângerea admisibilă. În raportul întocmit în cauză,
Comisia a exprimat opinia [încălcării articolelor 8 şi 13].
 
ARGUMENTELE FINALE ÎN FAŢA CURŢII
61. La audierile din 20 februarie 1984, guvernul a menţinut argumentele invocate în
memoriu şi a cerut Curţii:
„(1) în legătură cu articolul 8, (i) să stabilească şi să declare că interferenţa autorităţilor
publice cu exerciţiul drepturilor reclamantului, garantate de articolul 8(1), a fost şi este justificată
în temeiul paragrafului 2 al articolului 8, fiind prevăzută de lege şi necesară într-o societate
democratică pentru prevenirea infracţiunilor şi protecţia drepturilor şi libertăţilor celorlalţi; în
consecinţă, prevederile articolului 8 nu au fost încălcate; (ii) (a) să stabilească şi să declare că, în
cazul de faţă, nu este necesară examinarea în raport cu articolul 8 a plângerii reclamantului
referitoare la înregistrarea numerelor formate de la postul său telefonic ; alternativ, (b) să
stabilească şi să declare că din faptele prezentate nu reiese nici o încălcare a prevederilor
articolului 8 ;
(2) în legătură cu articolul 13, să stabilească şi să declare că, în cazul de faţă, articolul 13 al
Convenţiei nu a fost încălcat".
 
ÎN DREPT
 
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8
62. Articolul 8 prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului
său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei
ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
 
A. Interceptarea comunicaţiilor
  
1. Obiectul plângerii
63. De la început trebuie făcută precizarea că obiectul plângerii nu este interceptarea
comunicaţiilor în general. Decizia de admisibilitate [...] defineşte obiectul cauzei de faţă ca fiind
„interceptarea realizată de sau în numele poliţiei în cadrul unei anchete penale" - şi nu de alte
servicii guvernamentale cum ar fi Direcţia Vămilor sau Serviciul Secret - „şi normele şi
procedurile administrative care reglementează acest tip de interceptări".
 
2. Dacă a existat o interferenţă cu exerciţiul drepturilor garantate de articolul 8
64. Nu a fost contestat că una dintre convorbirile telefonice ale reclamantului a fost
înregistrată la cererea poliţiei, pe baza unui mandat semnat de secretarul de stat (vezi paragraful
14). întrucât convorbirile telefonice intră în sfera noţiunilor de „viaţă privată" şi „corespondenţă"
în sensul articolului 8 (vezi cazul Klaas şi alţii...), înregistrarea a constituit o „interferenţă a
autorităţii publice" cu exerciţiul drepturilor reclamantului garantate de paragraful l al articolului
8.
În pofida cererilor reclamantului, guvernul a refuzat să dea informaţii despre măsura în care
convorbirile telefonice şi corespondenţa reclamantului au fost interceptate de poliţie (vezi
paragraful 15); dar a recunoscut că, fiind suspectat că ar tăinui lucruri furate, reclamantul
aparţinea unui grup de persoane împotriva căruia asemenea măsuri puteau fi luate.
Comisia a arătat (...) că, pe lângă măsurile luate împotriva reclamantului, simpla existenţă,
în Marea Britanie, a unor legi şi practici care permit şi stabilesc un sistem de supraveghere
secretă a comunicaţiilor este, în sine, „o interferenţă... cu exerciţiul drepturilor" garantate de
articolul 8 (vezi cazul Klaas şi alţii...). În aceste condiţii, Curtea, ca şi Comisia (...) nu consideră
necesară examinarea capătului de plângere referitor la interceptarea, timp de mai mulţi ani, a
corespondenţei şi convorbirilor telefonice ale reclamantului.
 
3. Dacă interferenţa a fost justificată
65. În principal, trebuie stabilit dacă interferenţa autorităţilor publice a fost justificată, adică
dacă a fost „prevăzută de lege" şi „necesară într-o societate democratică" pentru unul din
scopurile legitime enumerate în paragraful 2 al articolului 8.
(a) „Prevăzută de lege"
(i) Principii generale
66. În hotărârea din cazul Silver şi alţii (25 martie 1983, paragraful 85) Curtea a decis, cel
puţin în privinţa amestecului în corespondenţa prizonierilor, că expresia „prevăzută de lege" din
paragraful 2 al articolului 8 trebuie interpretată pe baza principiilor stabilite în căzul Sunday
Times (hotărârea din 26 aprilie 1979) [...].
Conform primului principiu, „lege" înseamnă atât normele legale, cât şi hotărârile
judecătoreşti (...). Al doilea principiu - a cărui aplicabilitate în speţă nu a fost contestată -afirmă
că „interferenţa trebuie să se bazeze pe legea naţională" (vezi cazul Silver si alţii...). Cele două
expresii includ însă şi anumite cerinţe, care depăşesc sfera legii naţionale. Două dintre aceste
cerinţe au fost explicate după cum urmează:
„în primul rând, legea trebuie să fie accesibilă: cetăţeanul trebuie să aibă informaţii
adecvate despre regulile aplicabile într-o situaţie dată. În al doilea rând, o normă nu poate fi
considerată «lege» decât dacă este formulată suficient de precis ca să-i dea cetăţeanului
posibilitatea de a-şi adapta comportamentul la cerinţele ei; el trebuie să poată prevedea - dacă
este nevoie, cu ajutor adecvat - consecinţele posibile ale acţiunilor sale" (Sunday Times şi Silver
şi alţii).
67. Guvernul a susţinut că cele două cerinţe nu sunt adecvate în contextul supravegherii
secrete a comunicaţiilor, unde legea nu impune nici o restricţie asupra comportamentului
individual la care cetăţenii ar trebui să se conformeze. În opinia guvernului, elementul cel mai
important este legalitatea acţiunilor administrative în raport cu legea naţională.
 Curtea reaminteşte că expresia „prevăzută de lege" nu se referă numai la prevederile legii
naţionale, ci şi fa calitatea acestora, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei
dreptului, menţionat expres în preambulul Convenţiei (vezi, mutatis mutandis, cazul Silver şi
alţii şi cazul Golder din 21 februarie 1975). Din obiectul şi scopul articolului 8 al Convenţiei
reiese că cerinţa „prevăzută de lege" implică un anumit grad de protecţie pe care legea naţională
trebuie să o ofere persoanelor împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice în exerciţiul
drepturilor garantate.
În special acolo unde puterea executivului se exercită în secret, riscul arbitrarului este
evident (vezi căzul Klaas şi alţii...). Fără îndoială - după cum corect a sugerat guvernul -, cerinţa
posibilităţii de a prevedea consecinţele unei legi în contextul interceptării comunicaţiilor în
beneficiul unei anchete penale nu se poate aplica în acelaşi fel ca în situaţia altor legi care impun
persoanelor restricţii de comportament. Cu toate acestea, legea trebuie să fie formulată cu
suficientă claritate pentru a lămuri cetăţenii în ce împrejurări şi sub ce condiţii autorităţile
publice sunt împuternicite să recurgă la interferenţe secrete şi potenţial periculoase cu exerciţiul
drepturilor la viaţă privată şi corespondenţă.
68. Au existat dispute [...] şi în legătură cu cerinţa ca legea - şi nu practica administrativă -
să definească situaţiile şi condiţiile în care autorităţile publice se pot amesteca în exerciţiul
drepturilor protejate de Convenţie. În hotărârea în cazul Silver şi alţii (care a fost adoptată după
raportul Comisiei în cazul de faţă), Curtea a stabilit că ,.legea care recunoaşte o putere
discreţionară trebuie să-i şi stabilească limitele", deşi condiţiile şi detaliile procedurale nu trebuie
neapărat încorporate în textul ei (...}.
Gradul necesar de precizie a „legii" depinde de obiectul ei (vezi cazul Sunday Times...).
Întrucât, în practică, supravegherea secretă a comunicaţiilor nu face obiectul controlului public, o
putere discreţionară fără limite conferită executivului ar veni în contradicţie cu principiile
statului de drept. Prin urmare, legea trebuie să indice cu suficientă claritate întinderea puterii
discreţionare şi modul în care poate fi exercitata pentru urmărirea scopului legitim, dar şi pentru
a asigura protecţia adecvată a drepturilor individuale faţă de amestecurile arbitrare.
 
(ii) Aplicarea principiilor de mai sus în cazul de faţă
69. {...] Faptul că interceptarea convorbirii telefonice a reclamantului s-a efectuat pe baza
dispoziţiilor legii britanice nu a fost contestat în cauză. Legalitatea dreptului de a intercepta
comunicaţiile a fost stabilită în hotărârea vicecancelarului Robert Magarry (vezi paragrafele 31-
36) şi în raportul Birkett.
70. Urmează să stabilim dacă legea britanică prevede suficient de precis şi prin norme
accesibile limitele acestei puteri şi modul ei de exercitare.
S-au ridicat două probleme: prima - dacă legea prevede că orice comunicare transmisă prin
poştă sau telefon poate fi interceptată de poliţie numai pe baza unui mandat semnat de secretarul
de stat; şi a doua - în ce măsură sunt prevăzute de lege situaţiile în care poate fi emis un mandat
si poate fi efectuată interceptarea.
71. Referitor la prima chestiune, reclamantul a afirmat în mod corect că există o practică
generalizată, descrisă în termeni categorici în raportul Birkett si în Cartea Albă (vezi paragraful
42), dar legislaţia engleză nu prevede nicăieri că interceptarea comunicaţiilor se poate face pe
baza unui mandat. Articolul 80 al Legii din 1969 prevede că poliţia poate „cere" unităţilor de
poştă şi telecomunicaţii să furnizeze informaţii, dar nu prevede că interceptările realizate fără
mandat sunt ilegale. Comisia a ajuns însă la concluzia că, prin interpretarea coroborată a
articolului 80 cu alte prevederi legale, se poate deduce ilegalitatea interceptărilor fără mandat.
Guvernul a împărtăşit această opinie.
Reclamantul a contestat concluzia Comisiei. El a invocat unele afirmaţii contrare din
hotărârea vicecancelarului (vezi paragrafele 33 şi 35) şi a arătat că circulara departamentului
Afacerilor Interne din 1977 nu conţine (în secţiunea intitulată „Modul în care oficiile poştale
furnizează informaţii poliţiei") nici o referire la mandatul de interceptare (vezi paragraful 50).
 72. Cu privire Ia a doua chestiune, părţile au exprimat opinii fundamental diferite în
privinţa modului în care Legea din 1969 impune - sau dacă impune - restricţii asupra situaţiilor şi
condiţiilor în care secretarul de stat poate semna mandate de interceptare.
73. Guvernul a susţinut că, în comparaţie cu practica existentă înaintea adoptării ei, Legea
din 1969 [...] defineşte şi limitează puterea de a intercepta comunicaţiile, deoarece, din
momentul intrării ei în vigoare, poliţia poate cere oficiilor de poştă şi telecomunicaţii să
furnizeze informaţii doar pe baza unui mandat emis de secretarul de stat, în anumite condiţii şi
numai în scopul descoperirii activităţilor infracţionale. De drept, mandatul trebuie să conţină
perioada pentru care este emis, numele, adresa şi numărul de telefon al celui supravegheat şi nu
se adresează poliţiei, ci oficiilor de poştă şi telecomunicaţii. În plus, poşta este împuternicită
numai să furnizeze informaţii [...] „unor persoane anume desemnate". Extinderea sau
modificarea situaţiilor şi condiţiilor în care interceptările pot fi autorizate poate fi făcuta doar pe
cale legislativă, prin amendarea Legii din 1969.
74. Comisia nu a împărtăşit opinia guvernului în privinţa efectelor Legii din 1969, atrăgând
atenţia asupra existenţei câtorva factori incerţi (...).
75. In primul rând, textul articolului relevant - în special prezenţa cuvântului „poate"- a
determinat Comisia să afirme că [poliţia] „poate" cere oficiilor de poştă şi telecomunicaţii să
furnizeze informaţii pentru orice scopuri şi în orice condiţii definite anterior ca legitime,
respectiv legale şi nu neapărat respectând practica generalizată [a mandatului]. Nici în momentul
publicării raportului Birkett şi nici pe vremea dezbaterilor parlamentare în legătură cu Legea din
1969 nu existau restricţii clare ale scopului şi condiţiilor [de emitere a mandatului]. Chiar în
raportul Birkett, puterea secretarului de stat [de a autoriza interceptări] este descrisă ca
„absolută" (vezi paragraful 62), deşi se menţionează că, în practică, exercitarea ei este limitată.
76. Comisia a considerat că o a doua problemă constă în faptul că articolul 80 nu
încorporează toate motivele pentru care pot fi emise mandatele de interceptare şi nici toate
condiţiile procedurale de emitere a acestora, ci numai pe cele principale. Chiar dacă se admite că
expresiile „anumite scopuri" şi „anumite condiţii" [vezi paragraful 29] trebuie interpretate ca
„scopurile şi condiţiile deja stabilite de practică" şi nu toate cele care ar fi, de drept, legale, nu
este deloc evident [...] care „scopuri" şi „condiţii" anume au fost recunoscute de lege şi care nu.
Comisia a mai notat şi că ulterior intrării  în vigoare a Legii din 1969 sfera noţiunii de
„infracţiune gravă" (una din condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a autoriza interceptarea
comunicaţiilor) a fost lărgită de două ori pe cale administrativă, fără a cere aprobarea
Parlamentului (vezi paragrafele 42-43).
77. Comisia a subliniat că modul în care guvernul analizează legea nu coincide cu analiza
făcută de vicecancelar în hotărârea din februarie 1979 - unde se afirmă clar că articolul 80 al
Legii din 1969 nu stabileşte condiţii legale [pentru interceptarea comunicaţiilor] (vezi
paragraful 34),
78. [...] În  plus, chiar secretarul de stat a afirmat că măsurile existente aparţin domeniului
practicii administrative şi nu sunt susceptibile de „legiferare" (...].
79. Din cele de mai sus reiese că reglementările care guvernează interceptarea
comunicaţiilor în contextul anchetelor penale sunt obscure şi pot fi interpretate în mai multe
sensuri. Curtea nu-şi poate asuma funcţiile instanţelor naţionale (vezi, mutatis mutandis,
hotărârile din cazurile Deweer, Van Droogenbroeck) dar trebuie să decidă dacă legile naţionale
definesc suficient de clar puterile discreţionare ale autorităţilor publice astfel încât condiţiile
prevăzute de articolul 8(2) al Convenţiei să fie respectate.
În Marea Britanie există proceduri de interceptare a comunicaţiilor în contextul anchetelor
penale (vezi paragrafele 42-49, 51-52 şi 54-55). Mai mult, statisticile publicate arată că numărul
mandatelor de interceptare este relativ redus, în special dacă este comparat cu numărul de
trimiteri în judecată şi cu numărul de posturi telefonice instalate (vezi paragraful 53). Aplicarea
măsurilor de interceptare a fost adusă la cunoştinţa publică prin intermediul raportului Birkett, al
Cărţii Albe şi al declaraţiilor făcute în faţa Parlamentului de miniştrii cu responsabilităţi în acest
domeniu (vezi paragrafele 21, 37-38, 41, 43 şi 54).
 Cu toate acestea, pe baza documentelor prezentate Curţii, nu se poate stabili cu certitudine
care elemente ale atribuţiei de a intercepta comunicaţiile sunt stabilite prin lege şi care rămân la
discreţia executivului. Date fiind obscuritatea şi lipsa de precizie a legii, Curtea a ajuns Ia aceeaşi
concluzie cu Comisia. În opinia Curţii, legea britanică nu stabileşte cu claritate sfera de aplicare
şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice. În aceste condiţii,
cetăţenilor nu le este asigurată protecţia legală minimă la care au dreptul într-o societate
democratică.
 
(iii) Concluzie
80. Pe scurt, interceptarea comunicaţiilor reclamantului - ca interferenţă a autorităţilor
publice cu exerciţiul dreptului său la viaţă privată şi corespondenţă, garantat de articolul 8 -nu a
fost „prevăzută de lege".
(b) „Necesară într-o societate democratică" pentru urmărirea unui scop legitim
81. Fără îndoială, existenţa unei legi care conferă executivului puterea de a intercepta
comunicaţiile pentru a ajuta poliţia în activitatea de cercetare a infracţiunilor poate fi „necesară
într-o societate democratică... pentru apărarea ordinii publice şi a prevenirii faptelor penate" în
sensul prevăzut de paragraful 2 al articolului 8 (vezi, mutatis mutandis, hotărârea în cazul Klaas
şi alţii...). Curtea acceptă, de exemplu, afirmaţia tăcută de guvern în Cartea Albă, în sensul că în
Regatul Unit „creşterea numărului de fapte penale, extinderea crimei organizate, gradul de
sofisticare a infractorilor şi uşurinţa şi viteza cu care se pot deplasa fac din interceptarea
comunicaţiilor un instrument indispensabil pentru investigarea şi prevenirea infracţiunilor
grave".
Cu toate acestea, din cauza caracterului ei secret, exercitarea puterii de interceptare poate
da naştere cu uşurinţă, în cazuri individuale, la abuzuri cu consecinţe negative pentru întreaga
societate democratică (...). în aceste condiţii, interceptarea comunicaţiilor poate fi privită ca
„necesară într-o societate democratică" numai dacă sistemul de supraveghere secretă conţine
garanţii adecvate împotriva abuzurilor. (...)
82. Reclamantul a susţinut că sistemul britanic de reglementare a interceptărilor
comunicaţiilor de către poliţie nu îndeplineşte condiţia de mai sus. Având în vedere concluzia
Curţii - că interferenţa autorităţilor publice nu a fost „prevăzută de lege" -, nu mai este necesară
examinarea celorlalte cerinţe ale articolului 8(2).
 
B. înregistrarea numerelor de telefon formate
83. [..,] Guvernul a susţinut că, spre deosebire de interceptarea comunicaţiilor, înregistrarea
numerelor de telefon formate de la un post telefonic dat nu constituie o interferenţă cu exerciţiul
nici unuia din drepturile garantate de articolul 8.
84. Oficiile de poştă şi telecomunicaţii pot obţine în mod legal lista cu numerele formate de
la un anumit post telefonic şi durata convorbirilor pentru a calcula corect sumele datorate de
abonat. Guvernul a observat în mod corect că natura înregistrărilor numerelor de telefon diferă
de cea a interceptărilor comunicaţiilor. Totuşi, Curtea nu este de acord cu afirmaţia potrivit
căreia utilizarea datelor obţinute prin înregistrarea numerelor de telefon formate nu poate fi, în
anumite condiţii, contrară prevederilor articolului 8. Numerele formate fac parte integrantă din
convorbirile telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că aducerea lor la cunoştinţa poliţiei fără
consimţământul abonatului ar constitui un amestec în exerciţiul drepturilor garantate de articolul
8.
85. [...] Chestiunea în litigiu ridicată în fata Curţii cu privire Ia înregistrarea numerelor de
telefon formate se limitează la acţiunea poliţiei „în contextul general al anchetei penale şi în
cadrul procedurilor administrative relevante" (vezi paragraful 63).
86. În practică, oficiile poştale şi de telecomunicaţii din Regatul Unit furnizează poliţiei, în
anumite situaţii, liste cu numere de telefon chiar dacă nu a fost emis un mandat în acest scop [...]
(vezi paragraful 56). Dl Malone, care era suspectat a fi săvârşit infracţiunea de tăinuire, făcea
parte din categoria persoanelor împotriva cărora se puteau lua măsuri de supraveghere secretă.
Prin urmare, pe lângă măsurile luate direct împotriva lui, simpla existentă a practicii de mai sus
îndreptăţeşte reclamantul să afirme că este „victima" unei încălcări a articolului 8. Concluzia
rămâne aceeaşi chiar luând în considerare declaraţia guvernului în sensul că poliţia nu a cerut
niciodată înregistrarea numerelor de telefon formate de reclamant şi nici nu a efectuat vreo
percheziţie pe baza informaţiilor astfel obţinute (vezi paragraful 17 şi, mutatis mutandis, cazul
Klaas şi alţii...).
87. [...] Legislaţia naţională nu prevede că este ilegal ca oficiile poştale şi de
telecomunicaţii să furnizeze voluntar poliţiei listele cu numerele de telefon formate de abonaţi
(vezi paragraful 56). Procedurile existente, inclusiv condiţiile restrictive, au fost descrise public
în răspunsurile executivului la întrebările parlamentarilor. În plus, pe lângă absenţa oricărei
interdicţii, legea nu prevede sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare
conferite autorităţilor publice. Prin urmare, chiar dacă din punctul de vedere al legii interne
amestecul autorităţilor rezultat din existenţa practicilor descrise mai sus a fost legal, el nu a fost
„prevăzut de lege" în sensul paragrafului 2 al articolului 8 (vezi paragrafele 66 şi 68).
88. În lumina concluziei din paragraful precedent, Curtea nu mai consideră necesar să
examineze dacă amestecul a fost „necesar într-o societate democratică" pentru realizarea unuia
dintre scopurile legitime prevăzute de articolul 8(2) (vezi, mutatis mutandis, paragraful 82).
 
C. Pe scurt
89. Atât interceptarea comunicaţiilor, cât şi divulgarea listei cu numerele de telefon formate
de reclamant au încălcat articolul 8.
 
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 13
90. Reclamantul a susţinut că nu există nici o cale de recurs în privinţa încălcării articolului
8, ...împrejurare care contravine articolului 13 :
[textul articolului 13]
91. Având în vedere concluzia din paragraful 89, Curtea nu consideră necesar să examineze
această chestiune.
 
III. APLICAREA ARTICOLULUI 50
92. Reclamantul a solicitat o justă compensare, invocând articolul 50, care prevede : [textul
articolului 50]
93. Deoarece, în momentul de faţă, Curtea nu poate decide în legătură cu aplicarea
articolului 50, cererea se trimite Comisiei.
 
    PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
 
1.  Decide, în unanimitate, că articolul 8 a fost încălcat;
2.  Decide, cu şaisprezece voturi la două, că nu este necesară examinarea plângerii în
legătură cu articolul 13;
3.  Decide, în unanimitate, că în momentul de faţă nu poate da o soluţie în legătură cu
aplicarea articolului 50 şi:
-  amână decizia în această privinţă;
-  retrimite cererea Comisiei.
Întocmită în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică, la data de 2 august
1984, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Semnată:
G. Wiarda, preşedinte
M.-A. Eissen, grefier
Opiniile separate ale următorilor judecători sunt anexate prezentei hotărâri [...]:
-  Opinia parţial divergentă a judecătorilor Matscher şi Pinheiro Farinha;
-  Opinia convergentă a judecătorului Pettiti.
__________
Practica Curţii Europene pentru Drepturile Omului
Hotărîrea CEDO din 02.08.1984 - Malone versus Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Ascultarea
convorbirilor telefonice (art.8) //Hotărri ale CEDO, culegere selectivă, Polirom 1/127, 2000