Curtea Europeană pentru Drepturile Omului

 
Amann versus Elveţia
 
Hotărîrea din 16.02.2000
 
"Hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului", vol.III, 2003, p.25
 
***
 
FAPTELE (rezumat)
Reclamantul, Hermann Amann, cetăţean elveţian, s-a născut în 1940 şi locuieşte în Berikon
(Elveţia). La începutul anilor '80, reclamantul, care este om de afaceri, a importat în Elveţia
aparate de depilat, pentru care şi-a făcut reclamă în reviste. Pe 12 octombrie 1981, reclamantul a
primit un telefon de la o femeie care lucra la fosta ambasadă sovietică de la Berna şi care i-a
comandat un astfel de aparat, numit "Perma Tweez". Convorbirea telefonică a fost interceptată
de Biroul Procurorului Federal, care a cerut apoi Serviciului de Informaţii al Poliţiei din Zurich
să facă investigaţii cu privire la reclamant şi la bunurile pe care le comercializează.
În decembrie 1981, Biroul Procurorului Federal a inclus fişa reclamantului - întocmită pe
baza raportului poliţiei din Zurich - în indexul său privind siguranţa naţională. Fişa menţiona,
între altele, că reclamantul fusese identificat drept "contact al ambasadei ruse" şi că era om de
afaceri. Fişa poartă numărul (1153:0) 614, acest cod desemnând, mai detaliat, "o ţară comunistă"
(1), "Uniunea Sovietică" (153), "spionaj stabilit" (0) şi "diverse contacte cu Estul" (614).
Reclamantul a aflat de existenţa acestui index al Biroului Procurorului Federal în 1990 şi a
cerut să-şi vadă fişa. În septembrie 1990, a primit o fotocopie a fişei, dar cele două pasaje
referitoare la faptul că era un contact al ambasadei ruse şi om de afaceri erau înnegrite cu
cerneală.
După ce a încercat în zadar să obţină informaţii cu privire la conţinutul celor două pasaje,
reclamantul a introdus acţiune în contencios administrativ, la Curtea Federală, cerând, inter alia,
5.000 de franci elveţieni ca despăgubire pentru includerea ilegală a datelor sale personale în
indexul Biroului Procurorului Federal. Pe 14 septembrie 1994, Curtea Federală i-a respins
acţiunea, cu motivaţia că drepturile reclamantului nu fuseseră serios afectate, hotărâre ce i-a fost
transmisă pe 25 ianuarie 1995.
 
PROCEDURA (rezumat)
Plângerea a fost înaintată Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 27 iunie 1995.
Comisia a declarat-o admisibilă, iar, în raportul său din 20 mai 1998, şi-a exprimat opinia că a
existat o încălcare a articolului 8 (9 voturi pentru şi 8 împotrivă) şi că nu a avut loc o încălcare a
articolului 13 (în unanimitate). Comisia a înaintat cazul Curţii pe 24 noiembrie 1998.
Hotărârea Curţii a fost pronunţată de Marea Cameră formată din 17 judecători {...}.
 
ÎN DREPT (traducere integrală)
 
I. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
REZULTÂND
DIN INTERCEPTAREA CONVORBIRII TELEFONICE DIN 12 OCTOMBRIE
1981
 
43. Reclamantul s-a plâns că interceptarea convorbirii telefonice avute cu o persoană de la
fosta ambasadă sovietică la Berna a constituit o încălcare a articolului 8 din Convenţie, care
prevede:
 "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului
său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
 
A. Aplicabilitatea articolului 8
44. Curtea reaminteşte că telefoanele primite la domiciliu sau la sediul unei firme intră în
sfera noţiunilor de "viaţă privată" şi "corespondenţă" în sensul articolului 8 paragraful 1 (vezi
hotărârea Halford versus Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord din 25 iunie
1997 ...). Acest fapt nu a fost contestat de nici una dintre părţi.
 
B. Respectarea articolului 8
1.  Dacă a existat un amestec
45. Curtea observă că nu a fost contestat faptul că Biroul Procurorului Federal a interceptat
şi înregistrat un telefon primit de reclamant pe data de 12 octombrie 1981 de la o persoană care
lucra la fosta ambasadă sovietică din Berna. Prin urmare, a existat "un amestec al unei autorităţi
publice", în sensul articolului 8 paragraful 2, în exercitarea dreptului garantat în paragraful 1
(vezi hotărârea Kopp versus Elveţia din 25 martie 1998 ...).
 
2.  Justificarea amestecului
46. Un astfel de amestec încalcă articolul 8, cu excepţia situaţiilor în care este "prevăzut de
lege", urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime la care se referă paragraful 2 şi, în
plus, este "necesar într-o societate democratică" în vederea atingerii acelor scopuri.
a) Dacă amestecul a fost "prevăzut de lege"
47. Reclamantul a susţinut că nu există un temei legal pentru un astfel de amestec în
legislaţia elveţiană. Mai precis, el a afirmat că guvernul nu putea invoca secţiunile 66-72 din
Codul federal de procedură penală ca bază pentru măsura luată, de vreme ce nu a probat în nici
un fel că ar fi declanşat proceduri penale împotriva unui terţ sau că ar fi respectat prevederile din
lege. În acest sens, reclamantul a afirmat că argumentul invocat de guvern, potrivit căruia
documentele respective nu ar mai exista, este lipsit de credibilitate. Raportul comisiei
parlamentare de anchetă care s-a ocupat de problema "indexului fişelor" a arătat că s-au păstrat
liste ale înregistrărilor telefonice ordonate de Biroul Procurorului Federal şi executate de Oficiul
Poştei, Telecomunicaţiilor şi Telegrafului. De asemenea, Curtea Federală a păstrat registre
cuprinzând autorizaţiile emise de Preşedintele Curţii. În plus, guvernul nu poate susţine că o
salariată a ambasadei sovietice la Berna a fost pusă sub urmărire decât dacă dovedeşte acest
lucru. În sfârşit, faptul că înregistrarea nu a fost distrusă "la terminarea procedurilor" (secţiunea
66 {1 ter} din Codul federal de procedură penală) arată că nu au avut loc cercetări în sensul
prevăzut de secţiunea 66 şi următoarele.
Reclamantul a susţinut că toate liniile telefonice ale fostei ambasade sovietice la Berna au
fost sistematic supravegheate, fără ca o anume persoană să fie suspectată de a fi comis o
infracţiune şi fără respectarea procedurilor prevăzute de lege. El a afirmat că această constatare a
fost confirmată de faptul că, pe durata procedurilor în faţa justiţiei elveţiene, autorităţile au
invocat în mod expres termenul "contraspionaj". În plus, investigaţiile comisiei parlamentare de
anchetă în cazul "indexului fişelor" au arătat că poliţia federală a supravegheat cetăţenii, decenii
de-a rândul, fără a avea un mandat emis de o instanţă. Secţiunea 17 (3) din Codul federal de
procedură penală nu putea servi drept bază pentru o astfel de practică a poliţiei politice.
Referindu-se la decretul Consiliului Federal din 29 aprilie 1958, privind Serviciul de poliţie
în subordinea Biroului Procurorului Federal, reclamantul a arătat că textul conţinea numai
prevederi de ordin organizatoric în legătură cu diversele componente ale Departamentului
Federal al Justiţiei şi Poliţiei, care nu împuterniceau aceste servicii să se amestece în exercitarea
drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie. În consecinţă, decretul nu poate fi considerat
temei legal. În plus, reclamantul a considerat că textul decretului nu era suficient de precis şi
accesibil pentru a îndeplini cerinţa "accesibilităţii" definită în jurisprudenţa Curţii.
48. Comisia a stabilit că nu a existat o bază legală suficientă pentru supravegherea
telefonului reclamantului. Decretul Consiliului Federal din 29 aprilie 1958 cu privire la Serviciul
poliţiei în subordinea Biroului Procurorului Federal a fost redactat în termeni prea generali. În
plus, nu s-a dovedit că procedura prevăzută în secţiunile 66 şi următoarele a fost respectată.
49. Guvernul a susţinut că a existat, în mod cert, o bază legală în legea elveţiană. Măsura în
discuţie a fost luată conform secţiunii 66 (1 bis) din Codul federal de procedură penală, în
contextul supravegherii, din ordinul Biroului Procurorului Federal, a unui anume angajat al fostei
ambasade sovietice la Berna. Reclamantului nu i s-au înregistrat convorbirile telefonice nici ca
suspect, nici ca terţ (terţul fiind persoana care comandase aparatul de depilat); prin urmare,
înregistrarea acelei convorbiri a fost "fortuită" ca "participant necesar".
Potrivit guvernului, nu era important dacă măsura fusese luată în contextul unor cercetări
penale deja declanşate sau în scopul prevenirii unei infracţiuni, deoarece secţiunea 17 (3) (bazată
pe articolul 102 paragrafele 9 şi 10 din Constituţia federală), secţiunea 72 din Codul federal de
procedură penală şi articolul 1 din Decretul din 29 aprilie 1958 cu privire la Serviciul de poliţie
din subordinea Biroului Procurorului Federal constituiau temeiuri legale suficiente pentru oricare
din situaţii. Guvernul a subliniat că, într-un caz similar, Curtea hotărâse că legislaţia elveţiană
asigura baza legală necesară (vezi hotărârea Kopp, citată anterior ...).
Chestiunea decisivă era dacă garanţiile asigurate de lege au fost respectate. Guvernul a
declarat că, deoarece nu a putut consulta dosarul, nu a avut cum să verifice dacă Preşedintele
Curţii Federale aprobase măsura, conform secţiunii 66 bis. Dar, date fiind constatările comisiei
parlamentare pentru investigarea afacerii "indexul fişelor", în sensul că Preşedintele Curţii
Federale aprobase toate deciziile judecătorului de instrucţie, era foarte probabil să-şi fi dat
acordul şi pentru măsura în discuţie.
50. Curtea atrage atenţia asupra jurisprudenţei sale, potrivit căreia expresia "prevăzută de
lege" implică nu numai ca o măsură disputată să aibă bază legală în legislaţia internă, ci şi ca
legea respectivă să fie accesibilă persoanelor, iar efectele sale să fie previzibile (vezi hotărârea
Kopp citată anterior ...).
(i) Dacă a existat un temei legal în legislaţia elveţiană
51. Guvernul şi reclamantul au exprimat păreri diferite cu privire la respectarea acestei
condiţii. Reclamantul a contestat argumentele guvernului privind existenţa unei baze legale
suficiente cu referire la secţiunile 17 (3) şi 72 din Codul federal de procedură penală şi la
articolul 1 din Decretul din 29 aprilie 1958.
52. Curtea reiterează că autorităţile naţionale, în special instanţele de judecată, sunt primele
care interpretează şi aplică legislaţia internă (vezi hotărârea Kruslin versus Franţa din 24 aprilie
1990 ... şi hotărârea Kopp citată anterior ...). În această privinţă, Curtea subliniază că, în
hotărârea din 14 septembrie 1994, Tribunalul Federal a precizat că nu era necesar să analizeze
dacă secţiunea 17 (3) din Codul federal de procedură penală şi articolul 1 din Decretul din 29
aprilie 1958 justificau presupusele încălcări ale drepturilor reclamantului. În plus, Tribunalul s-a
pronunţat doar în termeni generali cu privire la secţiunea 72 din Codul federal de procedură
penală, mulţumindu-se cu menţiunea că informaţiile puteau fi colectate legal în vederea
prevenirii unei infracţiuni împotriva statului sau a siguranţei naţionale, dacă existau dovezi că se
pregătea o astfel de infracţiune.
53. Într-adevăr, Curtea s-a pronunţat deja cu privire la prevederile din Codul federal de
procedură penală ce reglementează interceptarea convorbirilor telefonice, considerându-le o bază
legală suficientă (vezi hotărârea Kopp ...). Dar, spre deosebire de cazul de faţă, autoritatea
sesizată de Kopp (Consiliul Federal) a analizat în amănunt legalitatea supravegherii. În plus, a
lipsit orice referire la secţiunea 72 din Codul federal de procedură penală.
 54. În cazul de faţă, Curtea nu consideră necesar să stabilească dacă a existat un temei legal
pentru interceptarea convorbirii telefonice din 12 octombrie 1981. Chiar dacă acest temei a
existat, el nu a îndeplinit una dintre exigenţele expresiei "prevăzută de lege", şi anume
previzibilitatea.
(ii) Calitatea legii
55. Curtea reiterează că formula "prevăzută de lege" impune condiţii care depăşesc
existenţa unei baze legale în legislaţia internă, cerând ca baza legală să fie "accesibilă" şi
"previzibilă".
56. Conform jurisprudenţei Curţii, o normă legală este "previzibilă" dacă este redactată cu
suficientă precizie pentru ca orice persoană - eventual cu ajutorul unor sfaturi - să îşi poată
adapta comportamentul (vezi hotărârea Malone versus Regatul Unit al Marii Britanii şi al
Irlandei de Nord din 2 august 1984 ...). Cu privire la măsurile de supraveghere secretă, Curtea a
subliniat importanţa acestui concept în următorii termeni:
"Curtea reaminteşte că expresia «prevăzută de lege» nu se referă numai la prevederile
legii naţionale, ci şi la calitatea acestora, care trebuie să fie compatibilă cu principiul
supremaţiei dreptului, menţionat expres în preambulul Convenţiei.... Din obiectul şi scopul
articolului 8 al Convenţiei reiese că cerinţa «prevăzută de lege» implică un anumit grad de
protecţie pe care legea naţională trebuie să o ofere persoanelor împotriva amestecului arbitrar
al autorităţilor publice în exerciţiul drepturilor garantate. În special acolo unde puterea
executivului se exercită în secret, riscul arbitrariului este evident ....
... Întrucât, în practică, supravegherea secretă a comunicaţiilor nu face obiectul
controlului public, o putere discreţionară fără limite conferită executivului ar veni în
contradicţie cu principiile statului de drept. Prin urmare, legea trebuie să indice cu suficientă
claritate întinderea puterii discreţionare şi modul în care poate fi exercitată pentru urmărirea
scopului legitim, dar şi pentru a asigura protecţia adecvată a drepturilor individuale faţă de
amestecurile arbitrare".
Curtea a mai declarat că "înregistrările sau alte forme de interceptare a convorbirilor
telefonice constituie un amestec serios cu viaţa privată şi corespondenţa şi deci trebuie să se
bazeze pe o «lege» extrem de precisă. Este esenţial ca regulile să fie clare şi detaliate, cu atât
mai mult cu cât tehnologia utilizată devine din ce în ce mai sofisticată" (vezi hotărârea Kopp ...).
57. Aşadar, în cazul de faţă, trebuie examinată "calitatea" prevederilor legale.
58. Curtea subliniază mai întâi că articolul 1 din Decretul Consiliului Federal din 29 aprilie
1958, referitor la Serviciul de poliţie de pe lângă Biroul Procurorului Federal, care prevede că
poliţia federală "va furniza servicii de investigaţii şi culegere de informaţii în interesul siguranţei
interne şi externe a Confederaţiei", inclusiv măsuri de "supraveghere", nu conţine nici o indicaţie
privind persoanele vizate, circumstanţele în care aceste măsuri ar putea fi luate, mijloacele ce vor
fi folosite sau procedurile care trebuie respectate. Prin urmare, această regulă nu poate fi socotită
suficient de clară şi de detaliată pentru a asigura protecţia necesară împotriva amestecului
autorităţilor cu dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei.
59. Curtea consideră că această constatare se aplică şi în cazul secţiunii 17 (3) din Codul
federal de procedură penală, redactată în termeni similari.
60. În privinţa celorlalte prevederi din Codul federal de procedură penală, Curtea observă
că secţiunea 66 defineşte categoriile de persoane ale căror convorbiri telefonice pot fi înregistrate
pe baza unei dispoziţii judecătoreşti, precum şi circumstanţele în care se poate recurge la măsura
supravegherii. În plus, secţiunile 66 bis şi următoarele precizează procedurile ce trebuie urmate;
astfel, aplicarea măsurii este limitată în timp şi supusă controlului unui judecător independent, în
cazul de faţă, Preşedintele Curţii Federale - Secţia penală.
61. Curtea nu minimalizează în nici un fel importanţa acestor garanţii, dar subliniază că
guvernul nu a putut stabili dacă au fost îndeplinite condiţiile din secţiunea 66 sau dacă au fost
respectate garanţiile prevăzute în secţiunile 66 şi următoarele din Codul federal de procedură
penală.
 Mai mult, guvernul a admis că reclamantul nu a fost subiectul măsurii disputate, nici ca
suspect sau acuzat, nici ca terţ bănuit de primirea unor informaţii sau de transmiterea lor unui
suspect sau acuzat. El a fost implicat "fortuit" în înregistrarea convorbirii telefonice în perioada
în care un anume angajat al fostei ambasade sovietice la Berna se afla sub supraveghere.
Obiectivul principal al Codului federal de procedură penală este supravegherea persoanelor
suspecte sau acuzate de a fi comis o infracţiune foarte gravă - secţiunea 66 (1) din Cod - sau a
unor terţi bănuiţi a primi sau transmite informaţii unor astfel de persoane - secţiunea 66 (1 bis)
din Cod. Însă legea nu reglementează în detaliu cazul persoanelor supravegheate "fortuit" ca
"participante necesare" într-o convorbire telefonică înregistrată de autorităţi pe baza respectivelor
prevederi legale.
62. Curtea trage concluzia că amestecul în drepturile reclamantului nu poate fi considerat
ca fiind "prevăzut de lege", deoarece legea elveţiană nu precizează suficient de clar limitele şi
condiţiile exercitării competenţelor autorităţilor în acest domeniu.
În consecinţă, articolul 8 din Convenţie a fost încălcat prin înregistrarea telefonului primit
de reclamant pe 12 octombrie 1996 de la o persoană angajată la fosta ambasadă sovietică din
Berna.
b) Scopul şi necesitatea amestecului
63. Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea nu consideră necesar să analizeze dacă
celelalte exigenţe ale paragrafului 2 din articolul 8 au fost îndeplinite.
 
II. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE ÎN
LEGĂTURĂ
CU ÎNTOCMIREA FIŞEI Şl STOCAREA ÎN INDEXUL CONFEDERAŢIEI
 
64. Reclamantul s-a plâns că întocmirea fişei după interceptarea telefonului primit de la o
persoană de la fosta ambasadă sovietică la Berna şi stocarea în indexul fişelor Confederaţiei au
reprezentat o încălcare a articolului 8 din Convenţie.
 
A. Aplicabilitatea articolului 8
65. Curtea reaminteşte că stocarea datelor privind "viaţa privată" a unei persoane intră sub
incidenţa articolului 8 paragraful 1 (vezi hotărârea Leander versus Suedia din 26 martie 1987 ...).
În acest sens, Curtea subliniază că expresia "viaţă privată" nu trebuie interpretată restrictiv.
În particular, respectarea vieţii private cuprinde dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte
persoane; mai mult, nu există - în principiu - motive pentru a exclude din această interpretare a
noţiunii de "viaţă privată" activităţile de natură profesională sau de afaceri (vezi hotărârea
Niemietz versus Germania din 16 decembrie 1992 ... şi hotărârea Half ord citată anterior ...).
Această interpretare largă corespunde dispoziţiilor Convenţiei europene din 28 ianuarie
1981 pentru protejarea persoanelor sub aspectul procesării automate a datelor personale, în
vigoare de la 1 octombrie 1985, al cărei scop este "de a asigura pe teritoriul fiecărei Părţi, pentru
fiecare persoană ... respectarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, îndeosebi a dreptului
la viaţă privată, în privinţa procesării automate a datelor personale" (articolul 1), datele personale
fiind definite ca "orice informaţie referitoare la o persoană identificată sau identificabilă"
(articolul 2).
66. În cazul de faţă, Curtea ia notă că fişa întocmită reclamantului conţinea menţiunile că
era "contact al ambasadei ruse" şi că "avea diverse afaceri cu firma {A}" {unde A este un contact
cu ambasada rusă}.
67. Curtea constată că aceste detalii privesc, indubitabil, "viaţa privată" a reclamantului şi
deci articolul 8 se aplică şi acestui capăt de plângere.
 
B. Respectarea articolului 8
1. Dacă a existat un amestec
 68. Guvernul a susţinut că problema existenţei unui amestec în sensul articolului 8 rămâne
deschisă, deoarece "fişa nu cuprindea informaţii delicate cu privire la viaţa privată a
reclamantului", acesta "nu a fost afectat în nici un fel de întocmirea şi stocarea fişei" şi "foarte
probabil, {fişa} nu a fost niciodată consultată de un terţ".
69. Curtea reiterează că stocarea, de către autorităţi, a unor date privind viaţa privată a unei
persoane echivalează cu un amestec în sensul articolului 8. Folosirea ulterioară a informaţiilor
stocate nu influenţează prima constatare (vezi mutatis mutandis, hotărârile Leander ... şi Kopp
...).
70. În cazul de faţă, Curtea constată că o fişă cuprinzând date ce privesc viaţa privată a
reclamantului a fost creată de Biroul Procurorului General şi stocată în indexul Confederaţiei.
Curtea precizează că nu este menirea ei să aprecieze dacă informaţiile din fişă erau sau nu
delicate şi nici dacă reclamantul a fost sau nu afectat în vreun fel. Pentru Curte este suficient să
constate că autorităţile publice au stocat date privind viaţa privată a unei persoane şi că, în cazul
de faţă, întocmirea şi stocarea fişei în discuţie echivalează cu un amestec, în înţelesul articolului
8, în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private.
 
2. Justificarea amestecului
71. Un astfel de amestec încalcă articolul 8, cu excepţia situaţiei în care "este prevăzut de
lege", urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 şi, în
plus, este "necesar într-o societate democratică" pentru atingerea acelor scopuri.
a) A fost amestecul "în conformitate cu legea" ?
72. Reclamantul a susţinut că nu a existat o bază legală pentru crearea şi stocarea fişei sale.
El s-a referit, în mod special, la secţiunea 17 (3) din Codul federal de procedură penală, care nu
autoriza poliţia federală să stocheze rezultatele măsurilor de supraveghere luate împotriva unei
persoane. În privinţa Directivei din 16 martie 1981 a Consiliului Federal, adoptată în aplicarea
procesării datelor personale în cadrul administraţiei federale, reclamantul a afirmat că actul
normativ avea în vedere funcţionarii din administraţie, nefiind suficient de clar şi de precis
pentru a permite cetăţenilor să înţeleagă care erau drepturile şi obligaţiile lor.
Mai mult, reclamantul a precizat că autorităţile nu au respectat reglementările în vigoare,
deoarece secţiunea 66 (1 ter) din Codul federal de procedură penală şi secţiunea 414 din
Directiva din 16 martie 1981 stipulau că înregistrările care nu aveau legătură cu cercetarea
trebuiau distruse.
În sfârşit, el a subliniat că legislaţia adoptată la începutul anilor '90, după ce aşa-numita
"afacere a indexului fişelor" a devenit publică, nu prevede posibilitatea recurgerii la proceduri
judiciare pentru a obţine distrugerea fişei. Astfel, conform Decretului federal din 9 octombrie
1992 cu privire la consultarea documentelor Biroului Procurorului Federal şi Ordinului
Consiliului Federal din 20 ianuarie 1993 cu privire la consultarea acelor documente, fişele au
fost stocate în Arhiva Federală şi singurul lucru pe care o persoană putea să-l facă era să obţină
modificarea conţinutului fişei dacă nu era de acord cu datele înscrise.
73. Comisia a fost de acord cu reclamantul. Comisia a considerat că Directiva Consiliului
Federal din 16 martie 1981, aplicabilă procesării datelor personale în cadrul administraţiei
federale, nu era suficient de precisă şi doar presupunea existenţa unei baze legale pentru stocarea
informaţiilor, în loc să creeze o astfel de bază.
74. Guvernul a susţinut că legislaţia elveţiană este suficient de accesibilă şi previzibilă,
având în vedere "natura specială a măsurilor secrete în domeniul siguranţei naţionale".
Guvernul a afirmat că, înainte de 1990, măsurile contestate se bazau în principal pe
secţiunea 17 (3) din Codul federal de procedură penală şi pe articolul 1 din Decretul Consiliului
Federal din 29 aprilie 1958 cu privire la Serviciul de poliţie al Biroului Procurorului Federal,
prevederi cărora li s-a dat formă concretă prin Directiva Consiliului Federal din 16 martie 1981,
aplicabilă procesării datelor personale în cadrul administraţiei federale. Guvernul a evidenţiat că
acea directivă a fost publicată în Monitorul Federal (nr.1 din 1981, pp.131-134).
 Guvernul a declarat că, după 1990, mai multe acte normative au fost adoptate cu privire la
procesarea şi consultarea documentelor conţinând date personale, în special Ordinul Consiliului
Federal din 5 martie 1990 privind procesarea documentelor siguranţei naţionale federale,
Decretul federal din 9 octombrie 1992 privind consultarea documentelor deţinute de Biroul
Procurorului Federal şi Ordinul Consiliului Federal din 20 ianuarie 1993 privind consultarea
documentelor deţinute de Oficiul Procurorului Federal.
(i) Constituirea fişei
75. Curtea ia notă că la data întocmirii fişei reclamantului erau în vigoare Codul federal de
procedură penală, Decretul Consiliului Federal din 29 aprilie 1958 cu privire la Serviciul de
poliţie al Biroului Procurorului Federal şi Directiva Consiliului Federal din 16 martie 1981
aplicabilă procesării datelor personale în cadrul administraţiei federale. Totuşi, nici una dintre
aceste reglementări nu menţiona, în mod expres, existenţa unui registru al Biroului Procurorului
Federal, ceea ce pune problema dacă "exista o bază legală în legislaţia elveţiană" pentru
întocmirea fişei în discuţie şi, în caz afirmativ, dacă acea bază legală era accesibilă (vezi
hotărârea Leander ...). În acest sens, Curtea observă că Directiva Consiliului Federal din 16
martie 1981 se referea, în principal, la angajaţii administraţiei federale.
Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra acestui aspect, deoarece, chiar
presupunând că a existat o bază legală accesibilă pentru întocmirea fişei, acea bază nu era
"previzibilă".
76. Curtea a stabilit deja că secţiunea 17 (3) din Codul federal de procedură penală şi
articolul 1 din Decretul Consiliului Federal din 29 aprilie 1958 privind Serviciul de poliţie din
cadrul Biroului Procurorului Federal erau redactate în termeni prea vagi pentru a satisface
exigenţele previzibilităţii în domeniul supravegherii convorbirilor telefonice. Pentru motivele
expuse mai sus, Curtea a ajuns la aceeaşi concluzie cu privire la întocmirea fişei reclamantului.
În privinţa Directivei Consiliului Federal din 16 martie 1981, trebuie precizat că aceasta a
enunţat principii generale, cum ar fi: "trebuie să existe o bază legală pentru procesarea datelor
personale" (secţiunea 411) sau "datele personale pot fi procesate numai în scopuri clar
specificate" (secţiunea 412), dar nu conţine nici o indicaţie cu privire la domeniile şi la
exercitarea puterii atribuite Biroului Procurorului Federal de a primi, înregistra şi stoca
informaţii. Astfel, Directiva nu precizează condiţiile în care se pot întocmi fişe, procedurile ce
trebuie respectate, informaţiile ce pot fi stocate sau adnotările interzise.
Prin urmare, acele acte normative - Codul federal de procedură penală şi Decretul
Consiliului Federal din 29 aprilie 1958 - nu pot fi considerate suficient de clare şi detaliate
pentru a oferi garanţii reale împotriva amestecului autorităţilor în viaţa privată a reclamantului.
77. În consecinţă, întocmirea fişei reclamatului nu a fost "prevăzută de lege" în sensul
articolului 8 din Convenţie.
(ii)  Stocarea fişei
78. Curtea consideră că este greu de crezut că stocarea unei fişe ce nu a fost întocmită
"potrivit legii" ar putea corespunde acestei cerinţe.
În plus, Curtea ia notă că legislaţia elveţiană, atât înainte, cât şi după 1990, preciza în mod
expres că datele care "nu mai erau necesare" sau care "nu mai serveau unui scop" trebuiau
distruse (secţiunea 66-1 ter - din Codul federal de procedură penală, secţiunea 414 din Directiva
Consiliului Federal din 16 martie 1981 şi articolul 7 din Decretul federal din 9 octombrie 1992
privind consultarea documentelor Biroului Procurorului Federal).
În cazul de faţă, autorităţile nu au distrus informaţiile stocate atunci când a devenit evident
că nu se pregătea nici o infracţiune, după cum a constatat Curtea Federală în hotărârea sa din 14
septembrie 1994.
79. Pentru aceste motive, stocarea fişei reclamantului nu este "prevăzută de lege" în sensul
articolului 8 din Convenţie.
80. Curtea conchide că atât întocmirea fişei de către Biroul Procurorului Federal, cât şi
stocarea ei în indexul Confederaţiei constituie amestecuri în viaţa privată a reclamantului şi nu
pot fi considerate a fi "prevăzute de lege", de vreme ce legislaţia elveţiană nu indică suficient de
clar aria şi condiţiile de exercitare ale acestor atribuţii discreţionare. Prin urmare, articolul 8 din
Convenţie a fost încălcat.
 
b) Scopul şi necesitatea amestecului
81. Având în vedere concluziile de mai sus, Curtea nu mai consideră necesar să examineze
dacă alte cerinţe ale paragrafului 2 din articolul 8 au fost sau nu respectate.
 
III. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
 
82. Reclamantul a invocat şi încălcarea articolului 13 din Convenţie, care prevede:
"Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost
încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când
încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".
 
A. Excepţia preliminară a guvernului
83. Guvernul a remarcat că reclamantul nu şi-a mai menţinut plângerea sub aspectul
articolului 13 în memoriul înaintat pe 11 mai 1999. În consecinţă, guvernul consideră că nu este
necesară examinarea acestui aspect.
84. Curtea ia notă că reclamantul s-a bazat pe articolul 13 din Convenţie în faţa Comisiei.
Aceasta a examinat problema în raportul său din 20 mai 1998 şi, după decizia de admisibilitate,
l-a invitat pe reclamant să depună memorii la Curte. Reclamantul a transmis Curţii observaţiile
sale cu privire la încălcarea articolului 13 prin memoriul din 14 iunie 1999.
Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a manifestat nici o intenţie de a renunţa la
plângerea privind încălcarea articolului 13 din Convenţie, invocată în faţa Comisiei.
În consecinţă, excepţia preliminară a guvernului nu poate fi acceptată.
 
B. Fondul plângerii
85. Reclamantul s-a plâns că nu a beneficiat de "remedii efective", deoarece nu a putut
invoca în faţa Curţii Federale chestiunea privind legalitatea (sau nelegalitatea) înregistrării
convorbirii telefonice, a întocmirii şi stocării fişei.
86. Comisia a stabilit că acţiunea reclamantului în contencios administrativ a însemnat un
remediu efectiv.
87. Guvernul a fost de acord cu opinia Comisiei şi a subliniat că, prin acţiunea în
contencios administrativ la Curtea Federală, reclamantul a cerut despăgubiri pentru daune morale
sau, alternativ, declararea fişei ca ilegală.
88. Curtea reiterează mai întâi că rolul său în cazurile declanşate de plângeri individuale nu
este de a revedea legislaţia sau practica din domeniul respectiv în mod abstract. Curtea trebuie să
se limiteze, în măsura posibilului, dar fără a ignora contextul general, la examinarea problemelor
ridicate de fiecare caz în parte (vezi hotărârea Sfintele Mănăstiri versus Grecia din 9 decembrie
1994 ...). Curtea mai notează că articolul 13 din Convenţie prevede că orice persoană care se
simte lezată de o măsură care ar contraveni Convenţiei trebuie să beneficieze de un remediu din
partea autorităţilor naţionale prin care să se stabilească dacă plângerea sa este sau nu întemeiată
şi, dacă este cazul, să i se acorde despăgubiri (vezi hotărârea Leander ...). Totuşi, această
prevedere nu presupune şi certitudinea obţinerii unui rezultat favorabil (vezi hotărârea D. versus
Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord din 2 mai 1997 ...).
89. În speţa de faţă, Curtea observă că reclamantul şi-a putut consulta fişa imediat după ce a
cerut acest lucru, respectiv în anul 1990, când existenţa indexului fişelor ţinute de Biroul
Procurorului Federal devenise de notorietate publică. Curtea subliniază şi că reclamantul a
introdus o acţiune în contencios administrativ la Curtea Federală, pe durata căreia s-a putut
plânge de absenţa unei baze legale pentru înregistrarea convorbirii telefonice şi întocmirea fişei,
precum şi de lipsa unui "remediu efectiv" împotriva acestor măsuri. Curtea Federală era
competentă să se pronunţe asupra acestor plângeri, ceea ce a şi făcut, după o atentă examinare. În
această privinţă, Curtea aminteşte că simpla respingere a tuturor motivelor invocate de reclamant
nu este suficientă pentru a stabili dacă procesul în contencios administrativ a fost - sau nu -
"eficient".
90. Prin urmare, reclamantul a beneficiat de un remediu eficient, conform legislaţiei
elveţiene, pentru a se plânge împotriva încălcărilor Convenţiei. Aşadar, articolul 13 nu a fost
încălcat.
 
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
 
91. Articolul 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă".
 
A. Daune
92. Reclamantul a cerut 1.000 de franci elveţieni ca despăgubiri morale şi nici o sumă ca
despăgubiri materiale.
93. Guvernul a susţinut că, în eventualitatea stabilirii de către Curte a unei încălcări a
Convenţiei, despăgubirile morale ar fi compensate de publicitatea de care ar beneficia hotărârea.
94. Curtea consideră că stabilirea încălcărilor articolului 8 reprezintă o compensaţie
suficientă pentru daunele morale.
 
B. Costuri şi cheltuieli
95. Reclamantul a cerut 7.082,15 franci elveţieni pentru procedurile în faţa organelor
Convenţiei.
96. Guvernul a afirmat că, având în vedere toate circumstanţele cazului, precum şi sumele
stabilite de Curte în alte cazuri împotriva Elveţiei, este gata să plătească 5.000 de franci elveţieni.
97. Curtea consideră că suma cerută de reclamant este rezonabilă şi trebuie acordată în
întregime.
 
C. Dobânda
98. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii aplicabilă în Elveţia la data
prezentei hotărâri este de 5% pe an.
 
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
 
1. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie în privinţa interceptării
convorbirii telefonice;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie în privinţa întocmirii şi
stocării fişei reclamantului;
3. Respinge excepţia preliminară a guvernului cu privire la articolul 13 din Convenţie;
4. Hotărăşte că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenţie;
5. Hotărăşte că prezenta hotărâre constituie o satisfacţie justă pentru daunele morale
suferite de reclamant;
6. Hotărăşte:
(a) Plata către reclamant, de către statul pârât, în termen de trei luni, a sumei de 7.082,15
franci elveţieni cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) O dobândă simplă de 5% pe an va fi plătită reclamantului după expirarea celor trei luni
şi până la achitarea integrală a sumei stabilite.
7. Respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă.
 
 Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţa publică din 16 februarie 2000, în
Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Elisabeth Palm, preşedinte
Michele de Salvia, grefier

__________
Practica Curţii Europene pentru Drepturile Omului
Hotărîrea CEDO din 16.02.2000 - Amann versus Elveţia. Procedura de înterpretare a convorbirilor telefonice (art.8)
//Hotărri ale CEDO, culegere selectivă, Polirom III/25, 2003