©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România

(www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica

această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of
Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-
publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database
HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A DOUA

HOTĂRÂREA
din 24 februarie 2015
În Cauza Haldimann şi alţii împotriva Elveţiei
(Cererea nr. 21830/09)
Strasbourg

DEFINITIVĂ
24/05/2015

Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din

Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Haldimann şi alţii împotriva Elveţiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o
cameră compusă din Işýl Karakaş, preşedinte, András Sajó, Nebojša
Vuèiniæ, Helen Keller, Paul Lemmens, Egidijus Kûris, Robert Spano,
judecători, şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 ianuarie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 21830/05 îndreptată împotriva

Confederaţiei Elveţiene, prin care patru resortisanţi ai acestui stat, domnul
Ulrich Mathias Haldimann („primul reclamant”), domnul Hansjörg Utz („al
doilea reclamant”), doamna Monika Annemarie Balmer („a treia
reclamantă”) şi doamna Fiona Ruth Strebel („a patra reclamantă”), au
sesizat Curtea la 3 aprilie 2009 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
 2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de R. Mayrvon Baldegg, avocat în
Lucerna. Guvernul elveţian (Guvernul) a fost reprezentat de agentul
guvernamental adjunct, domnul Adrian Scheidegger, şeful Unităţii Drept
European şi Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului din cadrul Biroului
Federal al Justiţiei (Unité Protection internationale des droits de l’homme
de l’Office fédéral de la justice).
3. Reclamanţii susţin că au fost victime ale unei încălcări a dreptului lor
la libertatea de exprimare protejat prin art. 10 din Convenţie.
4. La 23 noiembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. Media LegalDefence Initiative (MLDI) i s-a autorizat intervenţia în
procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 3 din Regulamentul
Curţii).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

6. Reclamanţii s-au născut în 1953, 1950, 1969 şi respectiv în 1969 şi

au domiciliul în Uster, Zürich, Bäretswil şi Nussbaumen.
7. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanţi, pot fi
rezumate după cum urmează.
8. Ca urmare a rapoartelor anuale ale Mediatorului pentru asigurări
private din Cantonul Zürich şi a scrisorilor primite de la telespectatori la
redacţia „Kassensturz”, o emisiune săptămânală pentru protecţia
consumatorilor difuzată de mai mulţi ani de televiziunea elveţiană
germanofonă (SF DRS), care exprimau nemulţumirea faţă de brokerii de
asigurare punând accent pe aproximările de care aceştia dădeau dovadă
în cadrul activităţilor lor, a treia reclamantă, redactor al acelei emisiuni, a
pregătit un reportaj privind domeniul vânzărilor de produse de asigurare de
viaţă.
9. Aceasta convenise cu redactorul responsabil de emisiune (al doilea
reclamant) şi cu redactorul şef al SF DRS (primul reclamant) să
înregistreze cu camera ascunsă întâlniri între clienţi şi brokeri pentru a
demonstra neajunsurile reproşate acestora din urmă. S-a decis
înregistrarea acestor întâlniri într-un apartament privat, apoi comentarea lor
de către un expert în asigurări.
10. A patra reclamantă, jurnalist în cadrul SF DRS, a convenit să se
întâlnească cu un broker de asigurare al întreprinderii X, iar întâlnirea a
avut loc la 26 februarie 2003. Aceasta a pretins că era o clientă interesată
de încheierea unui contract de asigurare de viaţă. În locul în care trebuia să
aibă loc întâlnirea au fost instalate două camere audio-video ascunse
(„Lipstickkameras”), care transmiteau înregistrarea întâlnirii într-o încăpere
învecinată unde se aflau cea de a treia reclamantă şi expertul în asigurări.
Un cameraman şi un tehnician se aflau de asemenea în această încăpere,
fiind responsabili cu înregistrarea punctului de vedere exprimat de expert.
 11. La finalul întâlnirii, cea de a treia reclamantă a intrat în încăpere şi s-
a prezenta ca fiind redactorul „Kassensturz”, explicându-i brokerului de
asigurare că întâlnirea fusese înregistrată. Brokerul a răspuns că se
aştepta la acest lucru („Dashabeichgedacht ”). Aceasta i-a spus brokerului
că, în timpul întâlnirii, comisese greşeli grave şi l-a invitat să îşi exprime
punctul de vedere, ceea ce acesta din urmă a refuzat.
12. Ca urmare, primii doi reclamanţi au convenit să difuzeze în parte
întâlnirea înregistrată în cadrul uneia dintre ediţiile următoare ale
„Kassensturz”. Aceştia au propus întreprinderii X să îşi exprime punctul de
vedere asupra întâlnirii şi asupra criticii exprimate şi au asigurat-o că vocea
şi chipul brokerului urmau să fie protejate şi, prin urmare, nu puteau fi
recunoscute. Astfel, reclamanţii au descompus în pixeli chipul brokerului
astfel încât numai culoarea părului său şi culoarea pielii sale erau încă
vizibile după această transformare a imaginii, şi de asemenea hainele
acestuia. Vocea sa a fost de asemenea modificată.
13. La 3 martie 2003, brokerul a depus o plângere civilă în faţa instanţei
districtuale din Zürich având ca scop împiedicarea difuzării înregistrării în
litigiu. Această plângere a fost respinsă printr-o decizie din 24 martie 2003.
14. La 25 martie 2003, secvenţe ale întâlnirii din 26 februarie au fost
difuzate, chipul şi vocea fiind modificate aşa cum fusese prevăzut. O cerere
de instituire a măsurilor provizorii având ca obiect protejarea intereselor
brokerului a fost respinsă cu o zi înainte.
15. La 29 august 2006, judecătorul unic în materie penală din Dielsdorf
(cantonul Zürich) i-a achitat pe primii trei reclamanţi suspectaţi că ar fi
ascultat şi înregistrat conversaţiile altor persoane în sensul art. 179bis
primul paragraf şi al doilea paragraf C. pen., şi pe a patra reclamantă
suspectată de înregistrarea fără drept a unor conversaţii în sensul art.
179ter primul paragraf C. pen.
16. Ca şi Procurorul General („Oberstaatsanwalt”) al cantonului Zürich,
brokerul de asigurare, în calitatea sa de persoană vătămată, a introdus
apel împotriva hotărârii din 29 august 2006.
17. Printr-o hotărâre din 5 noiembrie 2007, instanţa superioară
(„Obergericht”) a cantonului Zürich i-a condamnat pe primii trei reclamanţi
pentru fapta de a fi înregistrat conversaţiile altor persoane în sensul art.
179bis primul paragraf şi al doilea paragraf C. pen. şi pentru încălcarea
domeniului secret sau a domeniului privat prin utilizarea unui aparat de
filmat în sensul art. 179quater primul paragraf şi al doilea paragraf C. pen.
A patra reclamantă a fost condamnată pentru înregistrarea fără drept a
unor conversaţii în sensul art. 179ter primul paragraf C. pen. şi pentru
încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat prin utilizarea unui
aparat de filmat în sensul art. 179quater primul paragraf C. pen. Primii trei
reclamanţi au fost condamnaţi, cu suspendare, la plata sumelor de 350 de
franci elveţieni (CHF), 200 CHF şi respectiv 100 CHF corespunzătoare a
cincisprezece zile-amendă, iar a patra reclamantă a fost condamnată la
plata sumei de 30 CHF corespunzătoare a cinci zile-amendă.
18. Reclamanţii au formulat recurs în faţa tribunalului federal împotriva
condamnărilor lor, invocând în special dreptul la libertatea de exprimare în
sensul art. 10 din Convenţie. Potrivit acestora, recurgerea la procedeul
incriminat era necesară pentru atingerea scopului vizat.
19. Printr-o hotărâre din 7 octombrie 2008, notificată reprezentantului
reclamanţilor la 15 octombrie 2008, tribunalul federal a admis recursul în
măsura în care acesta privea capătul de acuzare referitor la încălcarea
domeniului secret sau a domeniului privat prin utilizarea unui aparat de
filmat în sensul art. 179quater C. pen. Acesta a considerat că în speţă
avusese loc o încălcare a principiului punerii sub acuzare şi o încălcare a
dreptului la apărare. Acesta a trimis cauza instanţei inferioare.
20. Recursul a fost respins şi a dobândit autoritate de lucru judecat
pentru celelalte capete de cerere. Tribunalul a considerat că reclamanţii au
comis fapte care intrau sub incidenţa art. 179 bis primul paragraf şi al
doilea paragraf şi art. 179ter primul paragraf C. pen. şi a respins cauza
exoneratoare de răspundere invocată de reclamanţi. Înalta Curte a
recunoscut interesul mare al publicului de a fi informat asupra practicilor în
domeniul asigurărilor, care era de natură a cântări mai greu decât
interesele particulare aflate în joc. Cu toate acestea, tribunalul federal a
considerat că reclamanţii ar fi putut alege alte mijloace, de natură a aduce
o atingere mai mică intereselor private ale brokerului de asigurare, de
exemplu, comentarii privind rapoartele anuale ale mediatorului, interviuri cu
angajaţii acestuia din urmă sau clienţi nemulţumiţi. În plus, în locul
înregistrării întâlnirii cu camera ascunsă, jurnalistul ar fi putut întocmi un
proces-verbal, chiar dacă valoarea sa probantă ar fi avut, în mod evident,
un impact mai redus. În cele din urmă, înregistrarea unui singur caz nu este
suficientă, conform tribunalului federal, să ofere indicii fiabile asupra
pretinselor probleme. În acest domeniu, exemplele proaste reprezentau o
practică obişnuită şi erau de notorietate publică. Difuzarea unui singur caz
nu permitea aşadar publicului să tragă concluzii generale în ceea ce
priveşte calitatea sfaturilor oferite de companiile de asigurări.
21. Printr-o hotărâre din 24 februarie 2009 a instanţei superioare din
cantonul Zürich, reclamanţii au fost achitaţi în ceea ce priveşte capătul de
acuzare referitor la încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat
prin utilizarea unui aparat de filmat în sensul art. 179quater C. pen. Instanţa
a redus astfel semnificativ sancţiunile pronunţate împotriva reclamanţilor: în
cazul primilor trei reclamanţi s-au aplicat pedepse pecuniare de
douăsprezece zile-amendă corespunzătoare a 350 CHF [aproximativ 290
euro (EUR)], a 200 CHF (aproximativ 160 EUR) şi a 100 CHF (aproximativ
80 EUR), în locul a paisprezece zile-amendă, iar în cazul celei de a patra
reclamante s-a aplicat o pedeapsă de patru zile-amendă corespunzătoare
a 30 CHF ziua în locul a cinci zile-amendă cu suspendare şi o perioadă de
probă de doi ani. Reclamanţii nu au atacat cu recurs această hotărâre în
faţa Tribunalului federal.

II. Dreptul şi practica interne relevante

22. Dispoziţiile relevante din Codul penal elveţian sunt redactate după
cum urmează:
 „Art. 179bis : Ascultarea şi înregistrarea conversaţiilor altor persoane
Persoana care, fără a avea consimţământul tuturor participanţilor,
ascultă cu ajutorul unui aparat de ascultare sau înregistrează pe un
dispozitiv de înregistrare sonoră o conversaţie care are caracter privat
care se desfăşoară între alte persoane,
persoana care beneficiază sau divulgă unui terţ un fapt pe care l-a
cunoscut sau se presupune că a ajuns să îl cunoască prin mijlocirea
unei infracţiuni prevăzute la paragraful 1,
persoana care conservă sau pune la dispoziţia unui terţ o înregistrare
despre care ştia sau ar fi trebuit să ştie că a fost realizată prin
mijlocirea unei infracţiuni prevăzute la paragraful 1 va fi, pe baza
plângerii, pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate de cel mult
trei ani sau cu amendă.
Art. 179ter : Înregistrarea fără drept a conversaţiilor
Persoana care, fără a avea consimţământul interlocutorilor,
înregistrează pe un dispozitiv de înregistrare sonoră o conversaţie care
nu are caracter public la care a luat parte,
persoana care conservă o înregistrare despre care ştia sau ar fi
trebuit să ştie că a fost realizată prin mijlocirea unei infracţiuni
prevăzute la paragraful 1, sau a avut un beneficiu de pe urma acesteia,
sau a pus la dispoziţia unui terţ înregistrarea, va fi, pe baza plângerii,
pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate de cel mult 1 an sau cu
amendă.
Art. 179quater : Încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat
prin folosirea unui aparat de luat vederi
Persoana care, fără a avea consimţământul persoanei interesate,
observă cu ajutorul unui aparat de luat vederi sau imortalizează cu
ajutorul unui aparat de captat imagini un fapt care intră sub incidenţa
domeniului secret al acelei persoane sau un fapt care nu poate fi
perceput în alt mod de toată lumea şi care intră sub incidenţa
domeniului privat al acesteia,
persoana care beneficiază sau divulgă unui terţ un fapt pe care l-a
cunoscut sau se presupune că a ajuns să îl cunoască prin mijlocirea
unei infracţiuni prevăzute la paragraful 1,
persoana care conservă o filmare sau pune la dispoziţia unui terţ o
filmare deşi ştia sau ar fi trebuit să ştie că a fost obţinută prin mijlocirea
unei infracţiuni prevăzute la paragraful 1 va fi, pe baza plângerii,
pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate de cel mult trei ani sau
cu amendă.”
23. Pasajele relevante din Rezoluţia 1165 (1998) a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieţii
private adoptată de Adunarea parlamentară la 26 iunie 1998 sunt formulate
astfel:
 „10. Prin urmare, este necesar să se găsească o modalitate de a
permite exercitarea echilibrată a celor două drepturi fundamentale,
care sunt garantate, de asemenea, de Convenţia europeană a
drepturilor omului: dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la
libertatea de exprimare.
11. Adunarea reafirmă importanţa dreptului la respectarea vieţii
private a fiecărei persoane şi a dreptului la libertatea de exprimare, în
calitate de fundamente ale unei societăţi democratice. Aceste drepturi
nu sunt nici absolute şi nici nu există o ierarhie a acestora, având o
importanţă egală.
12. Adunarea reaminteşte totuşi că dreptul la respectarea vieţii
private garantat la art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului
trebuie să protejeze persoanele de drept privat nu numai împotriva
ingerinţei autorităţilor publice, dar şi împotriva ingerinţei persoanelor
particulare şi a instituţiilor private, inclusiv mijloacele de informare în
masă.
13. Adunarea consideră că, deoarece toate statele membre au
ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului şi, în plus,
numeroase legislaţii naţionale care includ dispoziţii ce garantează
această protecţie, nu este necesar, în consecinţă, să se propună
adoptarea unei noi convenţii pentru a garanta dreptul la respectarea
vieţii private. (...) »

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie

24. Reclamanţii se plâng de încălcarea dreptului lor la libertatea de

exprimare astfel cum este prevăzut la art. 10 din Convenţie, formulat astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica
informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să impună
societăţilor de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune
unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi
responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri
sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-
o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea
teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau
a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
 confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti.”
25. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

26. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată

în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că
aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar
aşadar să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamanţii
27. Reclamanţii susţin că art. 179bis şi 179ter C. pen. nu sunt suficient
de previzibile în privinţa efectelor lor. Potrivit acestora, utilizarea unei
camere ascunse nu este reglementată nicăieri în mod explicit, iar
jurisprudenţa instanţelor şi recomandările Consiliului de presă elveţian sunt
vagi. Tribunalul Federal încearcă să cenzureze utilizarea cercetării şi a
camerei ascunse într-o manieră absolută.
28. Reclamanţii adaugă că art. 179bis şi 179ter C. pen. nu protejează
imparţialitatea comunicării între persoane, nici drepturile referitoare la
personalitate, ci confidenţialitatea comunicării în sfera privată. În speţă,
conversaţia a avut loc într-un apartament care nu aparţinea brokerului şi în
timpul programului său de muncă. În plus, nu exista nicio relaţie specială
de încredere între jurnalist şi broker. Potrivit acestora, nu poate fi vorba de
protecţia sferei private şi intime a brokerului. Faptul că vocea şi chipul
brokerului au fost protejate schimbă total situaţia.
29. Aceştia susţin în plus că au respectat îndatoririle şi responsabilităţile
care le incumbă în acest caz special. În Decizia nr. 51/2007, Consiliul de
presă elveţian a decis că investigaţiile realizate cu camera ascunsă sunt
autorizate dacă informaţiile sunt de interes public şi dacă informaţiile nu pot
fi obţinute prin alt mijloc. Subiectul emisiunii care viza să atragă atenţia
publicului asupra disfuncţionalităţilor din sistemul de asigurări private din
Elveţia prezenta un interes public superior. În plus, jurnaliştii sunt liberi să
aleagă mijloacele prin care realizează investigaţiile. Prezentarea realistă
era necesară în acest caz special; dacă probele ar fi fost falsificate,
brokerul ar fi obţinut câştig de cauză în cadrul acţiunii civile. Efectul
disuasiv e foarte important având în vedere caracterul absolut al soluţiei
Tribunalului Federal. Brokerul a avut ocazia de a se pronunţa asupra criticii
reclamanţilor după înregistrarea emisiunii şi înainte de emisiune, ceea ce
însă a refuzat să facă.
 b) Guvernul
30. Guvernul nu contestă că aceste condamnări în litigiu se transpun
într-o „ingerinţă” în exercitarea de către persoanele interesate a dreptului
lor la libertatea de exprimare. Dimpotrivă, consideră că această ingerinţă
era prevăzută de o lege clară şi previzibilă. Art. 179bis protejează
conversaţia efectivă şi art. 179ter protejează discursul spontan. Atât sfera
intimă şi privată, cât şi dreptul la propria imagine şi la propriul cuvânt sunt
protejate şi corespund scopului legitim al protecţiei reputaţiei şi drepturilor
altuia.
31. Faptul că vocea şi chipul brokerului au fost protejate nu schimbă
situaţia, în opinia Guvernului, întrucât legea sancţionează înregistrarea şi
difuzarea în sine. În plus, astfel cum a stabilit Tribunalul Federal, nu este
exclus ca apropiaţi sau colaboratori ai brokerului să îl poată recunoaşte şi
respectiv identifica. Guvernul susţine pe de altă parte că nu există nicio
consecinţă care să decurgă ca urmare a soluţiei din cadrul procedurii civile
naţionale care este independentă de procedura penală şi răspunde altei
logici.
32. În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii, Tribunalul Federal a
apreciat că utilizarea unei camere ascunse prezintă similitudini cu metodele
organelor de investigaţie secretă sau cu supravegherea corespondenţei
prin poştă şi telecomunicaţii. Aceste metode sunt admisibile însă numai în
condiţii foarte restrictive şi pentru infracţiuni foarte grave. Tribunalul Federal
s-a pronunţat in concreto în prezenta cauză, iar nu de manieră generală. A
recunoscut că există un interes, care nu poate fi neglijat, al publicului de a
fi informat asupra eventualelor neajunsuri în domeniul vânzărilor de
asigurări de viaţă dar că, în speţă, reportajul nu a făcut decât să prezinte
probleme deja cunoscute fără a dezvălui niciuna dintre aceste probleme.
Jurnalistul ar fi putut să retranscrie discuţia fără a o înregistra sau mai mult
să utilizeze alte mijloace legale, neavând sarcina de a colecta probe
absolute. Guvernul susţine în plus că reclamanţii, în calitatea lor de
jurnalişti experimentaţi nu puteau ignora că acest comportament pedepsit îi
expunea unei sancţiuni care nu era nerezonabilă în speţă.

c) Media LegalDefence Initiative (MLDI), terţ intervenient

33. MLDI, terţ intervenient, subliniază importanţa mijloacelor de
investigaţie secretă pentru elaborarea anumitor tipuri de reportaj, în special
atunci când este necesară creionarea imaginii solide a unor organizaţii
puternice şi sofisticate sau pentru a intra într-o lume clandestină în care
accesul este restrâns. Utilizate cu etică şi în mod direcţionat, sunt
instrumente de ultimă instanţă care permit să fie puse în lumină practicile
adevărate care nu ar putea fi identificate într-o manieră realistă prin alte
mijloace. Există o diferenţă de apreciere atunci când înregistrarea se
derulează în afara domiciliului sau a biroului persoanei înregistrate. MLDI
subliniază că numeroase state europene acceptă să reglementeze
utilizarea mijloacelor de investigaţie secretă.
 2. Motivarea Curţii
34. Părţile sunt de acord cu faptul că respectiva condamnare a
reclamanţilor constituie „o ingerinţă a autorităţilor publice” în exercitarea
dreptului lor la libertatea de exprimare.
35. O astfel de ingerinţă reprezintă o încălcare a Convenţiei dacă nu
îndeplineşte cerinţele art. 10 § 2. Prin urmare, trebuie să se verifice dacă
era „prevăzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime cu
privire la respectivul paragraf şi era „necesară într-o societate democratică”.

a) Prevăzută prin lege

36. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia
formularea „prevăzută de lege” impune nu numai ca măsura incriminată să
aibă temei în dreptul intern, ci vizează totodată calitatea legii în cauză:
astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabililor şi previzibilă în efectele
ei [a se vedea, printre multe altele, Rotaru împotriva României (MC),
nr. 28341/95, pct. 52, CEDO 2000-V; VgtVereingegenTierfabriken
împotriva Elveţiei, nr. 24699/94, pct. 52, CEDO 2001-VI; Gawêda
împotriva Poloniei, nr. 26229/95, pct. 39, CEDO 2002-II şi Maestri
împotriva Italiei (MC), nr. 39748/98, pct. 30, CEDO 2004-I]. Cu toate
acestea, le revine autorităţilor naţionale, în special instanţelor, obligaţia de
a interpreta şi de a aplica dreptul intern (Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie
1990, pct. 29, Seria A nr. 176-A şi Kopp împotriva Elveţiei, 25 martie 1998,
pct. 59, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II).
37. În ceea ce priveşte circumstanţele speţei, nu se contestă că
condamnarea reclamanţilor are la bază un text accesibil, respectiv art.
179bis şi 179ter C. pen. elveţian. În schimb, reclamanţii susţin că normele
legislative nu sunt previzibile în efectele lor deoarece utilizarea camerei
ascunse nu este sancţionată în mod expres în nicio parte a acestora.
38. Curtea constată că divergenţa de interpretare de către părţi în ceea
ce priveşte cele două articole ale Codului penal elveţian afectează numai
finalitatea acestor măsuri penale, respectiv elementele vieţii private şi
personalităţii pe care încearcă să le protejeze. Cu toate acestea, Curtea
observă că reclamanţii nu pretind că tipului de comportament sancţionabil,
aşa cum este prezentat în articolele în cauză, îi lipseşte claritatea.
39. Astfel, Curtea consideră că reclamanţii, jurnalişti şi redactori, nu
puteau ignora, în calitatea lor de profesionişti ai unor emisiuni de
televiziune, că se expuneau unei sancţiuni penale, prin utilizarea camerei
ascunse, fără consimţământul unei persoane ce face obiectul reportajului şi
fără autorizarea din partea acesteia de a difuza reportajul respectiv.
40. Aşadar, Curtea concluzionează că ingerinţa în litigiu era „prevăzută
prin lege” în sensul art. 10 § 2 din Convenţie.

b) Scop legitim
41. Guvernul susţine că prin condamnarea reclamanţilor se urmărea un
scop legitim al protejării reputaţiei şi drepturilor altuia, respectiv ale
brokerului de asigurare. Reclamanţii susţin că ingerinţa nu putea avea un
astfel de scop deoarece nu le-a fost adusă atingere drepturilor şi reputaţiei
brokerului, ale cărui chip şi voce au fost protejate.
42. Curtea constată că imaginea şi vocea brokerului au fost înregistrate
fără ştirea sa, apoi difuzate în pofida opiniei sale, desigur sub o formă
anonimizată, dar într-o manieră peiorativă, actualizând sfaturile
profesionale eronate divulgate de broker, într-o emisiune de televiziune cu
audienţă mare.
43. Curtea consideră aşadar că măsura în litigiu era de natură a viza
protejarea drepturilor şi reputaţiei altuia, respectiv dreptul brokerului la
propria imagine, la propriul cuvânt, precum şi la reputaţia sa.

c) Caracterul necesar într-o societate democratică

i. Principii generale
44. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele
esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale
ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10
§ 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte „informaţiile” sau
„ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi
pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus
de pluralism, toleranţă şi mentalitatea deschisă, fără de care nu există o
„societate democratică”. Astfel cum este consacrată la art. 10, libertatea de
exprimare este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă,
iar necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător [a se
vedea, printre altele, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie
1976, pct. 49, seria A nr. 24; Editions Plon împotriva Franţei, nr. 58148/00,
pct. 42, CEDO 2004-IV; şi Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva
Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 45, CEDO 2007-IV].
45. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul
esenţial pe care îl joacă presa într-o societate democratică. Deşi nu trebuie
să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte protecţia
reputaţiei şi a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de a comunica,
respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţii şi idei cu privire la
toate problemele de interes general. La funcţia sa, care constă în
diseminarea informaţiilor şi ideilor referitoare la astfel de probleme, se
adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea
juca rolul său indispensabil de „câine de pază” [Bladet Tromsø şi Stensaas
împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59 şi 62, CEDO 1999-III, şi
Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 71,
CEDO 2004-XI]. Chiar dacă formulate iniţial pentru presa scrisă, aceste
principii se aplică, fără nicio îndoială, mijloacelor audiovizuale (Jersild
împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 29).
46. Art. 10 § 2 din Convenţie subliniază că exercitarea libertăţii de
exprimare cuprinde „îndatoriri şi responsabilităţi” care sunt valabile şi
pentru mass-media, chiar şi atunci când este vorba despre probleme de
mare interes general. Aceste îndatoriri şi responsabilităţi pot avea o
importanţă deosebită în cazul în care există riscul de a se aduce atingere
reputaţiei unei persoane menţionate nominal şi de a fi încălcate „drepturile
altora”. Astfel, trebuie să existe motive specifice pentru a putea scuti mass-
media de obligaţia care îi revine de obicei de a verifica declaraţiile de fapt
defăimătoare. Existenţa acestor motive depinde în special de natura şi
gradul defăimării în cauză, precum şi de măsura în care mass-media poate
considera în mod rezonabil sursele sale ca fiind credibile în ceea ce
priveşte acuzaţiile (Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 78, şi
Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom împotriva Norvegiei, nr. 510/04, pct. 89,
CEDO 2007-III).
47. Este necesar de asemenea să se reamintească că orice persoană,
chiar şi jurnalist, care îşi exercită libertatea de exprimare, îşi asumă
„îndatoriri şi responsabilităţi” a căror întindere depinde de situaţia sa şi de
procedeul tehnic utilizat [Stoll împotriva Elveţiei (MC), nr. 69698/01, pct.
102, CEDO 2007-V]. Astfel, în pofida rolului esenţial care revine mass-
media într-o societate democratică, jurnaliştii nu ar putea fi în principiu
scutiţi, prin prisma protecţiei pe care le-o oferă art. 10, de îndatorirea lor de
a respecta normele penale de drept comun. Art. 10 § 2 stabileşte aşadar
limitele exercitării libertăţii de exprimare, care rămân valabile chiar şi atunci
când este necesar să se relateze în presă despre probleme serioase de
interes general (ibidem, pct. 102).
48. Atunci când examinează necesitatea unei ingerinţe într-o societate
democratică în vederea „protejării reputaţiei sau a drepturilor altora”, Curţii i
se poate solicita să verifice dacă autorităţile naţionale au păstrat un
echilibru just între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi care
pot fi în conflict în anumite cauze: şi anume, pe de o parte, libertatea de
exprimare, astfel cum este protejată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul
la respectarea vieţii private, astfel cum este garantat de dispoziţiile art. 8
(Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei, nr. 71111/01, pct. 43, 14
iunie 2007, şi MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 142,
18 ianuarie 2011).
49. Pe de altă parte, dreptul la protejarea reputaţiei este un drept care
intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţie [Chauvy ş.a.
împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004-VI; Pfeifer împotriva
Austriei, nr. 12556/03, pct. 49, 15 noiembrie 2007; Polanco Torres şi
Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie
2010 şi Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 83,
7 februarie 2012]. Totuşi, pentru ca art. 8 să fie luat în considerare, atacul
adus reputaţiei personale trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi
să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exerciţiului
personal al dreptului la respectarea vieţii private (A. împotriva Norvegiei,
nr. 28070/06, pct. 64, 9 aprilie 2009).
50. În jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a examinat cauze privind
atingeri aduse reputaţiei personale a persoanelor publice (Axel Springer
AG, citată anterior). Aceasta reaminteşte că a stabilit deja şase criterii care
trebuie analizate în cazul punerii în balanţă a dreptului la libertatea de
exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private: contribuţia la o
dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate şi subiectul
reportajului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, metoda de
obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, conţinutul, forma şi
repercusiunile publicării şi gravitatea sancţiunii impuse (a se vedea în acest
sens, Axel Springer AG, citată anterior, pct. 90–95).
51. Curtea s-a pronunţat de asemenea asupra unor cazuri de defăimare
care aveau legătură cu activitatea profesională a persoanei (este vorba
despre un medic, Kanellopoulou împotriva Greciei, nr. 28504/05, 11
octombrie 2007; este vorba despre un director general al unei societăţi
subvenţionate de stat, Tănăsoaica împotriva României, nr. 3490/03, 19
iunie 2012; este vorba despre magistraţi, Belpietro împotriva Italiei, nr.
43612/10, 24 septembrie 2013).
52. Prezenta speţă se distinge de precedentele în măsura în care, pe de
o parte, brokerul nu era persoană publică care să beneficieze de o anumită
notorietate, iar pe de altă parte, reportajul în litigiu nu avea ca obiect să
critice brokerul personal, ci viza anumite practici comerciale puse în
aplicare în cadrul categoriei profesionale din care acesta făcea parte (a se
vedea, a contrario, Kanellopoulou, citată anterior). Impactul reportajului
asupra reputaţiei personale a brokerului era în consecinţă limitat şi Curtea
va ţine seama de acest aspect particular al cauzei în aplicarea criteriilor
care se desprind din jurisprudenţa sa.
53. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 10 din Convenţie, statele
contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a examina
necesitatea şi amploarea unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de
exprimare protejate de această dispoziţie (Tammer împotriva Estoniei,
nr. 41205/98, pct. 60, CEDO 2001-I, şi Pedersen şi Baadsgaard, citată
anterior, pct. 68).
54. În cauze precum prezenta speţă, Curtea consideră că, în principiu,
soluţionarea cererii nu poate fi alta, fie că cererea a fost introdusă în faţa sa
în temeiul art. 10 din Convenţie de către jurnalistul care a publicat articolul
în litigiu, fie în temeiul art. 8, de către persoana care face obiectul
respectivului articol. Astfel, aceste drepturi merită a priori un respect egal
[Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS) împotriva Franţei, nr. 12268/03,
pct. 41, 23 iulie 2009; Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03,
pct. 144, 12 octombrie 2010; şi Mosley împotriva Regatului Unit,
nr. 48009/08, pct. 111, 10 mai 2011; a se vedea şi pct. 11 din Rezoluţia
Adunării Parlamentare – supra, pct. 23]. Prin urmare, marja de apreciere ar
trebui, în principiu, să fie aceeaşi în ambele cazuri.
55. În cazul în care punerea în balanţă a acestor două drepturi de către
autorităţile naţionale a fost realizată respectându-se criteriile stabilite de
jurisprudenţa Curţii, trebuie să existe motive serioase pentru ca opinia
Curţii să se substituie celei emise de instanţele interne [Palomo Sánchez şi
alţii împotriva Spaniei (MC), nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 şi 28964/06,
pct. 57, CEDO 2011 şi MGN Limited, citată anterior, pct. 150 şi 155].

ii) Aplicare în cazul de faţă

56. Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reportajul respectiv
privea un subiect de interes general. Curtea observă de la început că tema
reportajului realizat, respectiv proasta calitate a sfaturilor emise de brokerii
de asigurări private, şi prin urmare o chestiune de protejare a drepturilor
consumatorilor care decurge din aceasta, privea o dezbatere care era de
interes public foarte ridicat.
57. Pentru Curte, este de asemenea important să examineze dacă
reportajul în cauză putea genera dezbatere publică asupra subiectului
(Stoll, citată anterior, pct. 121). În această privinţă, Tribunalul Federal
consideră că dacă subiectul putea, în sine, să prezinte un interes public în
măsura în care urmărea să determine amploarea fenomenului, reportajul
incriminat nu aducea niciun element de noutate asupra problematicii
proastei calităţi a sfaturilor. În plus, alte procedee, de natură a aduce o
atingere mai mică intereselor brokerului, ar fi permis abordarea acestei
problematici. În opinia Curţii, este important numai să se clarifice dacă
reportajul putea contribui la dezbaterea de interes general şi nu să se
stabilească dacă reportajul a atins pe deplin acest obiectiv.
58. Curtea a acceptat prin urmare că un astfel de articol aborda un
subiect de interes general.
59. Curtea reaminteşte că art. 10 § 2 din Convenţie nu lasă loc
restrângerilor în privinţa libertăţii de exprimare în domeniul chestiunilor de
interes general [Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), nr. 26682/95, pct. 61,
CEDO 1999-IV; Stoll, citată anterior, pct. 106; Wingrove împotriva
Regatului Unit, 25 noiembrie 1996, pct. 58, Culegere 1996-V; Dupuis şi alţii
împotriva Franţei, nr. 1914/02, pct. 40, 7 iunie 2007].
60. Desigur, astfel cum s-a pronunţat deja, Curtea constată că brokerul
filmat fără ştirea sa nu era o persoană publică. Acesta nu îşi dăduse
consimţământul pentru a fi filmat şi prin urmare putea „în mod rezonabil să
aibă încredere în caracterul privat” al acestei întâlniri (a se vedea, mutatis
mutandis, Halford împotriva Regatului Unit, 25 iunie 1997, pct. 44 şi 45,
Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III şi Perry împotriva Regatului Unit, nr.
63737/00, pct. 36-43, CEDO 2003-IX). Cu toate acestea, reportajul în litigiu
nu era centrat pe persoana brokerului, ci pe anumite practici comerciale
puse în aplicare în cadrul unei categorii profesionale. În plus, întâlnirea nu
avusese loc în biroul brokerului sau în alt sediu profesional [a contrario şi
mutatis mutandis, Chappell împotriva Regatului Unit, 30 martie 1989,
pct. 51, Seria A nr. 152-A ; Niemietz, citată anterior, pct. 29-33; Funke
împotriva Franţei, 25 februarie 1993, pct. 48, Seria A nr. 256-A ; Crémieux
împotriva Franţei, 25 februarie 1993, pct. 31, Seria A nr. 256-B; şi Miailhe
împotriva Franţei (nr. 1), 25 februarie 1993, pct. 28, Seria A nr. 256-C].
Curtea consideră aşadar că atingerea adusă vieţii private a brokerului este
mai puţin importantă decât dacă brokerul ar fi fost vizat personal şi exclusiv
de reportaj.
61. Modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea lor joacă, de
asemenea, un rol important. Curtea s-a pronunţat deja că garanţia pe care
art. 10 o oferă jurnaliştilor în ceea ce priveşte rapoartele privind probleme
de interes general, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu
bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte, şi să furnizeze informaţii „fiabile
şi precise”, respectând deontologia jurnalistică [a se vedea, de exemplu,
Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, pct. 54, CEDO
1999-I; Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 78; Stoll, citată
anterior, pct. 103; Axel Springer AG, citată anterior, pct. 93]. Curtea
observă că deşi părţile fac trimitere la referinţe diferite, acestea sunt de
acord, în esenţă, asupra faptului că utilizarea camerei ascunse nu era
interzisă de manieră absolută în dreptul intern, ci aceasta putea fi
autorizată în anumite condiţii stricte (a se vedea pct. 29 şi 32, supra).
Potrivit acestora, o asemenea utilizare nu era permisă decât atunci când
exista un interes public preponderent pentru difuzarea informaţiilor şi în
măsura în care informaţiile obţinute nu puteau fi obţinute altfel. Curtea a
hotărât deja că subiectul reportajului răspundea unei probleme de interes
general. Ceea ce este important, în opinia Curţii, în acest stadiu, este
analizarea comportamentului reclamanţilor. În această privinţă, deşi Curtea
consideră că brokerul putea, în mod legitim, să se fi simţit înşelat de
reclamanţi, aceasta consideră totuşi că nu li se poate reproşa un
comportament deliberat contrar normelor deontologice. Aceştia din urmă
nu au ignorat, în fapt, normele jurnalistice, astfel cum sunt definite de
Consiliul de Presă elveţian (a se vedea pct. 29, supra), care limitează
utilizarea camerei ascunse, ci mai degrabă au concluzionat - în mod eronat
conform instanţei supreme elveţiene - că obiectul reportajului lor trebuia să
le autorizeze utilizarea camerei ascunse. Curtea observă că această
problemă nu s-a bucurat de unanimitate în rândul instanţelor elveţiene care,
în primă instanţă, i-au achitat pe reclamanţi. Prin urmare, Curtea consideră
că reclamanţii trebuie să beneficieze de o îndoială în privinţa voinţei lor de
a respecta normele deontologice aplicabile în speţă, fiind vorba de modul
de obţinere a informaţiilor.
62. În ceea ce priveşte faptele prezentei cauze, veridicitatea lor nu a fost
niciodată contestată. Faptul că ar fi fost mai interesant pentru consumatori,
aşa cum susţine Guvernul, să se expună amploarea problemelor denunţate
mai degrabă decât natura lor, nu schimbă cu nimic această constatare.
63. Curtea reaminteşte în continuare că modul în care sunt publicate un
reportaj sau o fotografie şi maniera în care persoana în cauză este
prezentată în reportaj sau în fotografie pot să fie luate în considerare
[(Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. împotriva
Austriei (nr. 3), nr. 66298/01 şi 15653/02, pct. 47, 13 decembrie 2005;
Reklos şi Davourlis împotriva Greciei, nr. 1234/05, pct. 42, 15 ianuarie
2009; şi Jokitaipale şi alţii împotriva Finlandei, nr. 43349/05, pct. 68, 6
aprilie 2010]. Amploarea difuzării reportajului şi a fotografiei poate fi, de
asemenea, importantă, în funcţie de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj
naţional sau local, important sau puţin important (Karhuvaara şi Iltalehti
împotriva Finlandei, nr. 6372/06, pct. 47, 6 aprilie 2010).
64. În speţă, Curtea constată că reclamanţii au înregistrat o întâlnire
care conţinea imaginile şi sunetul unei pretinse negocieri între broker şi
jurnalistă. În opinia Curţii, înregistrarea în sine aduce o atingere limitată
intereselor brokerului deoarece numai un cerc restrâns de persoane aveau
acces la respectiva înregistrare, aspect pe care Guvernul îl admite.
65. Această înregistrare a fost difuzată în continuare sub formă de
reportaj, peiorativ îndeosebi la adresa brokerului, astfel cum Curtea a
arătat deja. Deşi succintă, difuzarea secvenţelor înregistrării era de natură
a aduce o atingere mai importantă dreptului brokerului la viaţa sa privată,
deoarece numeroşi telespectatori – aproximativ zece mii conform
Guvernului – au putut să o urmărească. Or Curtea nu poate să nu ţină
seama de faptul că mijloacele de informare în masă audio-vizuale au mai
degrabă efecte imediate şi mai puternice decât presa scrisă (Jersild, citată
anterior, pct. 31). Audienţa a putut astfel să îşi formeze propria sa opinie
asupra calităţii sfaturilor şi asupra lipsei profesionalismului brokerului. Astfel,
în speţă este determinant dacă reclamanţii au descompus în pixeli chipul
brokerului astfel încât numai culoarea părului său şi a pielii sale se mai
observau după această transformare a imaginii. Vocea acestuia a fost de
asemenea modificată. În acelaşi mod, Curtea subliniază că şi hainele
brokerului erau vizibile, dar acestea nu prezentau nici un semn distinctiv. În
cele din urmă, întâlnirea nu s-a derulat la sediile pe care brokerul le
frecventa.
66. Curtea consideră aşadar, având în vedere circumstanţele speţei, că
ingerinţa în viaţa privată a brokerului, care a renunţat să îşi exprime punctul
de vedere asupra întâlnirii, nu este de o asemenea gravitate (A. împotriva
Norvegiei, citată anterior) încât să impună punerea în umbră a interesului
public de informare asupra pretinselor fapte ilicite în materie de brokeraj în
asigurări.
67. În cele din urmă, în ceea ce priveşte gravitatea sancţiunii, Curtea
trebuie să ţină seama de natura sa şi de gravitatea sa. Este posibil ca
însuşi faptul condamnării să conteze mai mult decât caracterul minor al
pedepsei aplicate (Stoll, citată anterior, pct. 153-154). În speţă, deşi
pedepsele pecuniare de douăsprezece zile-amendă pentru primii trei
reclamanţi şi de patru zile-amendă pentru a patra reclamantă sunt relativ
reduse, Curtea consideră că sancţiunea pronunţată de instanţa penală
poate tinde să determine presa a se abţine în a exprima critici (Stoll, citată
anterior, pct. 154), iar aceasta, chiar dacă reclamanţii nu au fost privaţi de
posibilitatea de a difuza reportajul.
68. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea consideră că
măsura în litigiu nu era, în speţă necesară într-o societate democratică şi
că, în consecinţă, a fost încălcat art. 10 din Convenţie.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

69. Conform art. 41 din Convenţie:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției
sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părți
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor
acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o
reparație echitabilă.”
70. Reclamanţii nu au formulat nicio cerere de reparaţie echitabilă. Prin
urmare, Curtea consideră că nu este necesar să le acorde vreo sumă cu
acest titlu.

Pentru aceste motive,

CURTEA:
1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă;

2. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a fost încălcat art. 10 din Convenţie.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 24 februarie

2015, în temeiul art. 77 § 2 şi al art. 77 § 3 din Regulament.

Stanley Naismith Işýl Karakaş

Grefier PREŞEDINTE,

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din

Regulament, se anexează la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei
separate a judecătorului Lemmens.

A.I.K.
S.H.N.
 Opinia separată a judecătorului Lemmens

1. Spre regretul meu, nu pot achiesa majorităţii în privinţa concluziei

acesteia că în speţă a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
2. Această cauză priveşte condamnarea penală a patru persoane,
jurnalişti şi redactori, pentru fapta de a fi înregistrat în secret o conversaţie
dintre una din aceste persoane şi un broker de asigurare şi de a fi difuzat la
televiziune anumite fragmente ale acestei conversaţii, într-o formă care
„asigura caracterul anonim”.1
Condamnările au la bază două articole din Codul penal elveţian. În ceea
ce-i priveşte, cei trei reclamanţi, care nu luaseră parte ei înşişi la
conversaţia cu brokerul, delictele „în cauză erau reprezentate de
înregistrarea unei conversaţii, care nu avea caracter public, între alte
persoane, fără consimţământul acestora [art. 179bis alin. (1)] şi
comunicarea către terţi a unui fapt cunoscut prin intermediul unei astfel de
înregistrări [art. 179bis alin. (2)]. În ceea ce priveşte a patra reclamantă,
care s-a prezentat drept clientă şi care a întreţinut conversaţia cu brokerul,
delictul consta în înregistrarea unei conversaţii care nu avea caracter public
de către unul dintre participanţi, fără consimţământul interlocutorului său
[art. 179ter alin. (1)].
Aceste delicte au o sferă de aplicare generală. Codul penal nu vizează
în mod special jurnaliştii. Înregistrarea şi difuzarea unei conversaţii care nu
avea caracter public sunt interzise indiferent de finalitate, jurnalistică sau
de alt fel.
3. Apreciez a fi util să reamintesc modul în care Tribunalul Federal a
abordat această cauză.
În faţa instanţelor de toate gradele de jurisdicţie, reclamanţii au arătat cu
titlu principal că dispoziţiile citate anterior din Codul Penal nu le erau
aplicabile pe motiv că nu era vorba de o conversaţie care „nu avea caracter
public”. Tribunalul Federal a respins acest punct de vedere. Potrivit
acestuia, faptele reproşate reclamanţilor intrau, din punct de vedere
obiectiv şi subiectiv în domeniul de aplicare a dispoziţiilor citate anterior.
Astfel, Tribunalul federal a considerat în mod explicit că o conversaţie
putea fi protejată prin articolele 179bis şi 179ter C. pen., chiar dacă
aceasta nu avea ca obiect domeniul „secret sau privat” al participanţilor.2 În

1. Îmi permit să observ că reclamanţii nu au fost condamnaţi pentru fapta de a fi

realizat o înregistrare cu camera ascunsă. Consideraţiile de la pct. 61 din
hotărârea privind interdicţia din dreptul elveţian, lipsită de caracter absolut,
referitoare la camera ascunsă, precum şi normele deontologice definite de
Consiliul de Presă nu sunt, în opinia mea, foarte relevante. Se poate ca, în
anumite circumstanţe, camera ascunsă să fie utilizată în mod legal (de exemplu,
pentru a filma ceea ce se întâmplă într-un loc determinat), însă din momentul în
care acest procedeu este utilizat pentru a înregistra o conversaţie care nu are
caracter public, intră sub incidenţa interdicţiei formulate la art. 179bis şi 179ter C.
pen. Hotărârea Tribunalului Federal este clară în privinţa acestui subiect:
reclamanţii au utilizat un procedeu care este interzis şi pasibil de pedeapsă în
temeiul legii. Normele deontologice nu ar putea modifica acest lucru în niciun fel.
2. La pct. 60 din hotărâre, majoritatea consideră că, în cazul în care brokerul putea
privinţa acestui aspect, articolele 179bis şi 179ter ar prezenta, potrivit
acestuia, o analogie cu art. 179, care protejează secretul corespondenţei,
independent de conţinutul acesteia. Am concluzionat că art. 179bis şi
179ter au ca obiect să protejeze în mod general confidenţialitatea oricărei
conversaţii cu caracter privat.
În faţa instanţelor interne, reclamanţii s-au bazat, cu titlu subsidiar, pe
libertatea de opinie şi de informare şi pe libertatea presei pentru a invoca o
cauză exoneratoare, respectiv apărarea unor interese legitime. Aceştia au
apreciat că procedeul urmat de ei era necesar pentru a proteja interesele
legitime superioare. Mai exact, au susţinut că înregistrarea şi difuzarea
unei conversaţii reale era necesară pentru a putea demonstra publicului
existenţa unor abuzuri generalizate care însoţeau sfaturile oferite de
brokerii de asigurare.
Acest mijloc de apărare a fost de asemenea respins de Tribunalul
Federal. Mai întâi, tribunalul a reamintit că apărarea intereselor legitime
presupune ca actul delictual să fie un mijloc necesar şi adecvat pentru
atingerea unui scop legitim, ca acest act să constituie singura cale posibilă
de urmat pentru atingerea acestui scop şi ca dreptul legal protejat prin
instituirea interdicţiei legale să cântărească mai puţin decât cel al autorului
actului care se doreşte a fi protejat. În continuare a admis, că pentru
reclamanţi obiectivul informării publicului asupra existenţei abuzurilor legate
de sfaturile oferite în domeniul asigurărilor constituie un interes legitim. A
recunoscut de asemenea situaţia specială a jurnaliştilor care pot invoca
libertatea presei. Cu toate acestea, dacă se consideră că mijlocul de
apărare nu este fondat, se întâmplă asta deoarece acesta consideră că, în
circumstanţele speciale ale cauzei, procedeul înregistrării şi difuzării unei
anumite conversaţii cu un anumit broker, fără ştirea acestuia, nu era un
mijloc „necesar” pentru atingerea obiectivului invocat. Conform Tribunalului
Federal, acest scop putea fi de asemenea atins prin alte mijloace, cu
respectarea legii penale.3

„în mod rezonabil să aibă încredere în caracterul privat” al întâlnirii sale cu cea de
a patra reclamantă, din anumite elemente conexe reportajului reieşea că
importanţa atingerii aduse vieţii private a brokerului prezenta o importanţă relativ
scăzută. În opinia mea, majoritatea pierde din vedere faptul că brokerul avea, în
temeiul art. 179bis şi 179ter C. pen., garanţia protejării confidenţialităţii
conversaţiei sale cu a patra reclamantă. Este vorba desper o garanţie solid
ancorată în lege, care nu avea nicio legătură cu o simplă atingere „rezonabilă”
adusă persoanei interesate. În plus, existenţa unei garanţii legale nu putea nici să
fie afectată de circumstanţele în care era săvârşit actul care nu respecta această
garanţie.
3. Majoritatea nu a acordat importanţă faptului că partea esenţială a motivării

deciziei Tribunalului Federal privea cauza exoneratoare invocată de reclamanţi. De

exemplu, la pct. 57 din hotărâre, aceasta critică raţionamentul Tribunalului Federal
conform căruia reportajul incriminat nu aducea niciun element nou în privinţa
problemei proastei calităţi a sfaturilor. O asemenea critică ar fi de înţeles dacă
Tribunalul Federal ar fi emis o analiză critică în cadrul aprecierii „necesităţii”
ingerinţei în litigiu, în sensul Convenţiei, însă aceasta este de înţeles într-o măsură
mai mică în contextul examinării cauzei exoneratoare conform dreptului intern. La
pct. 61, majoritatea critică raţionamentul Tribunalului Federal conform căruia
 Astfel este esenţial, pe baza unei interpretări a condiţiilor puse de
dreptul intern privind posibilitatea invocării de către reclamanţi a cauzei
exoneratoare respective şi pe baza unei evaluări de fapt a
comportamentului lor, că Tribunalul Federal a ajuns la concluzia că a fost
justificată din punct de vedere legal condamnarea reclamanţilor.
4. Majoritatea consideră că scopul legitim urmărit prin ingerinţă era
„protejarea drepturilor şi a reputaţiei altuia, respectiv dreptul brokerului la
propria imagine, la propriul cuvânt, precum şi la propria reputaţie” (pct. 43
din hotărâre).
Acest punct de pornire determină majoritatea să identifice în cauză un
conflict între două drepturi fundamentale: libertatea de exprimare a
reclamanţilor, pe de o parte, şi dreptul la respectarea vieţii private a
brokerului, pe de altă parte. În mod logic, aplică aşadar criteriile pe care
Curtea le-a identificat pentru asemenea conflicte în cauza Axel Springer
AG [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 89-95,
7 februarie 2012), menţionată la pct. 50 din hotărâre. Cele două drepturi în
cauză nu au totuşi, conform majorităţii, o greutate comparabilă. O
importanţă specială este recunoscută libertăţii de exprimare, în lumina
chestiunii interesului general care făcea obiectul reportajului (pct. 56-59 din
hotărâre). Nu se întâmplă acelaşi lucru în cazul dreptului brokerului la
respectarea vieţii private. La pct. 64, majoritatea consideră, în ceea ce
priveşte înregistrarea, că nu a fost adusă decât o atingere limitată
intereselor brokerului având în vedere că un cerc restrâns de persoane a
avut acces la aceasta. La pct. 65, adaugă, în ceea ce priveşte difuzarea
înregistrării, că reclamanţii au luat măsuri pentru a face astfel încât brokerul
să fie cât mai puţin posibil recunoscut de telespectatori. La pct. 66 a
concluzionat: consideră că „ingerinţa în viaţa privată a brokerului (...) nu
este de o aşa gravitate (...) încât să impună punerea în umbră a interesului
public de informare asupra pretinselor fapte ilicite în materie de brokeraj în
asigurări”.

utilizarea camerei ascunse „nu era permisă decât dacă exista un interes public
care să prevaleze şi să determine difuzarea informaţiilor şi în măsura în care
informaţiile obţinute nu pot fi prezentate altfel.” Iarăşi este vorba despre o
apreciere făcută de Tribunalul Federal în cadrul examinării cauzei exoneratoare
invocate de reclamanţi. Tribunalul nu a cercetat în ce măsură utilizarea camerei
ascunse era acceptabilă, însă s-a ocupat exclusiv de clarificarea aspectului
măsurii în care acuzaţii puteau invoca cu succes o cauză exoneratoare în raport cu
capătul de acuzare privind înregistrarea şi difuzarea unei conversaţii protejate prin
lege.
 Spre regretul meu, nu pot împărtăşi această manieră de a vedea
lucrurile. Astfel cum rezultă din hotărârea Tribunalului Federal, art. 179bis
şi 179ter au ca scop să protejeze nu viaţa privată a anumitor indivizi, ci
confidenţialitatea în general a conversaţiilor care nu au caracter public (a
se vedea pct. 3 de mai sus). Apreciez că mai degrabă această cauză
priveşte „apărarea ordinii” (publice) decât „protejarea reputaţiei sau a
drepturilor altuia”. Consider că este justificată aplicarea criteriilor din
hotărârea Axel Springer AG (a se vedea pct. 56-67 din hotărâre).
Raţionamentul de urmat în prezenta cauză ar trebui, în opinia mea, să se
apropie mai degrabă de cel dezvoltat în hotărârea Stoll [Stoll împotriva
Elveţiei (MC), nr. 69698/01, CEDO 2007-V), menţionată la pct. 47 din
hotărâre. Această din urmă cauză privea un conflict între libertatea de
exprimare şi protejarea caracterului confidenţial al anumitor date. Precum
în cauza Stoll, considerentul interesului general apărat în prezenta cauză
de către autorităţile judiciare aducea atingere ordinii publice, concretizate în
legea penală, iar nu unor simple interese private.
Este adevărat că Guvernul s-a limitat să invoce scopul legitim al
protejări reputaţiei sau a drepturilor altuia (a se vedea pct. 41 din hotărâre).
Cu toate acestea, în circumstanţele particulare ale cauzei, unde scopul
invocat de Guvern nu cadrează foarte bine cu motivele expuse în hotărârea
Tribunalului Federal, apreciez că Curtea nu este obligată de direcţia de
apărare adoptată de Guvern. Dacă era cazul după ce a invitat părţile să se
pronunţe asupra posibilităţii de a lua, de asemenea, în considerare scopul
apărării ordinii, aceasta trebuia să se poată concentra asupra acestui din
urmă scop.
5. În ceea ce priveşte examinarea necesităţii ingerinţei, pot fi succint.
Astfel cum a recunoscut majoritatea, „jurnaliştii nu ar fi în principiu scutiţi,
prin prisma protecţiei pe care le-o oferă art. 10, de obligaţia lor de a
respecta normele penale de drept comun” (Stoll, citată anterior, pct. 102,
citată la pct. 47 din prezenta hotărâre). Este necesar să se clarifice dacă, în
speţă, ne găsim în faţa unei situaţii excepţionale. O astfel de situaţie nu
poate rezulta decât din importanţa mai mare pe care o are libertatea de
exprimare.
Admitem că reportajul privea un subiect de interes general şi că
libertatea de exprimare beneficiază de un grad înalt de protecţie. Cu toate
acestea, opinăm că interesul protejat prin dispoziţiile legislative în cauză,
respectiv protejarea confidenţialităţii conversaţiilor cu caracter privat, avea
de asemenea o importanţă semnificativă (pct. 4, supra).
Punerea în balanţă a acestor interese se menţine dificilă. Cu
privire la acest aspect, autorităţile naţionale se bucură de o anumită
marjă de apreciere. Apreciind că acel comportament adoptat de
reclamanţi nu ar putea fi scuzat printr-o cauză exoneratoare, aşadar
printr-un motiv care permite ca legea penală să nu fie aplicată,
considerăm că Tribunalul Federal nu a procedat la o apreciere
arbitrară sau în mod evident nerezonabilă. Având în vedere
interesele în joc, condamnarea reclamanţilor nu pare să constituie o
măsură disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit prin lege,
astfel încât nu a fost încălcat art. 10 din Convenţie.