InfoCuria

Jurisprudență
româna (ro)
                        
Pagina principală > Formular de căutare > Listă de rezultate > Documente

Imprimare
Format PDF 
româna
Limba documentului :                                             ECLI:EU:C:2007:441

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

18 iulie 2007(*)

„Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Articolul 54 – Principiul ne

bis in idem – Noțiunea «aceleași fapte» – Țigări de contrabandă – Importuri în mai
multe state contractante – Urmărire penală în diferite state contractante – Noțiunea de
«executare» a pedepselor penale – Suspendarea executării pedepsei – Deducerea
perioadelor de arestare preventivă de scurtă durată – Mandatul european de arestare”

În cauza C-288/05,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul

articolului 35 UE de Bundesgerichtshof (Germania), prin Decizia din 30 iunie 2005,
primită de Curte la 19 iulie 2005, în procedura penală împotriva lui

Jürgen Kretzinger,

în prezența:

Hauptzollamt Augsburg,

CURTEA (Camera a doua),

compusă din domnul C. W. A. Timmermans, președinte de cameră, domnul J. Klučka,

doamna R. Silva de Lapuerta, domnii J. Makarczyk și L. Bay Larsen (raportor),
judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: domnul B. Fülöp, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 4 iulie 2006,

luând în considerare observațiile prezentate:

 –        pentru domnul J. Kretzinger, inițial de domnul J. Kretzinger însuși și ulterior de
domnul G. Dannecker, Rechtsanwalt;

–        pentru Republica Federală Germania, de domnii A. Dittrich și M. Lumma, în

calitate de agenți;

–        pentru Republica Cehă, de domnul T. Boček, în calitate de agent;

–        pentru Regatul Spaniei, de domnul M. Muñoz Pérez, în calitate de agent;

–        pentru Regatul Țărilor de Jos, de doamnele H. G. Sevenster și C. A. H. M. ten

Dam, în calitate de agenți;

–        pentru Republica Austria, de doamna C. Pesendorfer, în calitate de agent;

–        pentru Republica Polonă, de domnul T. Nowakowski, în calitate de agent;

–        pentru Regatul Suediei, de doamna K. Petkovska, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Comunităților Europene, de domnul W. Bogensberger și de

doamna S. Grünheid, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 5 decembrie 2006,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 54

din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, între
guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și
Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune
(JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183, denumită în continuare
„CAAS”), semnată la Schengen (Luxemburg), la 19 iunie 1990.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate în

Germania împotriva domnului Kretzinger pentru infracțiunea de tăinuire săvârșită de
un comerciant cu privire la bunuri sustrase de la plata taxelor fiscale.

 Cadrul juridic

 Dreptul comunitar

3        Potrivit articolului întâi din Protocolul privind integrarea acquis-ului Schengen în

cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul
de instituire a Comunității Europene prin Tratatul de la Amsterdam (denumit în
continuare „protocolul”), 13 state membre ale Uniunii Europene, printre care
Republica Federală Germania și Republica Italiană, sunt autorizate să instituie între
 ele, în cadrul juridic și instituțional al Uniunii, precum și al Tratatelor UE și CE, o
cooperare consolidată în domeniile aflate sub incidența domeniului de aplicare al
acquis-ului Schengen, astfel cum acesta este definit în anexa la protocolul menționat.

4        Din acquis-ul Schengen astfel definit fac parte, în special, Acordul dintre guvernele
statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii
Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnat la
Schengen, la 14 iunie 1985 (JO 2000, L 239, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 177,
denumit în continuare „Acordul Schengen”), precum și CAAS.

5        În temeiul articolului 2 alineatul (1) primul paragraf din protocol, cu începere de la 1
mai 1999, data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, acquis-ul Schengen se
aplică imediat celor 13 state membre prevăzute la articolul 1 din acest protocol.

6        În aplicarea articolului 2 alineatul (1) al doilea paragraf a doua teză din protocol,
Consiliul Uniunii Europene a adoptat la 20 mai 1999 Decizia 1999/436/CE de stabilire,
în conformitate cu dispozițiile relevante din Tratatul de instituire a Comunității
Europene și din Tratatul privind Uniunea Europeană, a temeiului juridic pentru fiecare
dintre dispozițiile sau deciziile care constituie acquis-ul Schengen (JO L 176, p. 17,
Ediție specială, 19/vol. 1, p. 107). Din articolul 2 din această decizie coroborat cu
anexa A la aceasta rezultă că articolele 34 UE și 31 UE, care fac parte din titlul VI din
Tratatul privind Uniunea Europeană, intitulat „Dispoziții privind cooperarea
polițienească și judiciară în materie penală”, au fost desemnate de către Consiliu ca
temei juridic al articolelor 54-58 din CAAS.

7        Potrivit articolului 54 din CAAS, care face parte din capitolul 3, intitulat „Aplicarea
principiului ne bis in idem”, din titlul III din convenție, intitulat „Poliția și securitatea”:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe

teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă
parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost
pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu
mai poate fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”

8        Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul

european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO L 190, p. 1,
Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3, denumită în continuare „decizia-cadru”) definește în
articolul 1 alineatul (1) mandatul european de arestare ca fiind o decizie judiciară
emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a
unei persoane căutate îndeosebi pentru executarea unei pedepse.

9        Decizia-cadru prevede la articolul 3, intitulat „Motive de neexecutare obligatorie a

mandatului european de arestare”:

„Autoritatea judiciară a statului membru de executare […] refuză executarea

mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

1.      […]

2.      atunci când din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare

rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într-un stat membru pentru aceleași
 fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în
acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu
dreptul statului membru de condamnare;

[…]”

10      Articolul 5 din decizia-cadru, intitulat „Garanții pe care trebuie să le ofere statul

membru emitent în cazuri speciale”, prevede:

„Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de

executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare
următoarelor condiții:

1.      atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei
pedepse […] pronunțate printr-o decizie dată în absența uneia dintre părți și în cazul în
care persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în alt mod despre data
și locul audierii care a dus la decizia dată în absență, predarea poate fi supusă condiției
ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta
persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea
să solicite o nouă procedură de judecată în statul membru emitent și să fie prezentă la
judecată;

[…]”

11      Din Informarea privind data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, publicată

în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene din 1 mai 1999 (JO L 114, p. 56) reiese
că Republica Federală Germania a făcut o declarație în temeiul articolului 35 alineatul
(2) UE prin care aceasta acceptă competența Curții de a hotărî în conformitate cu
modalitățile prevăzute la articolul 35 alineatul (3) litera (b) UE.

 Dreptul național

12      În conformitate cu articolul 374 din Codul fiscal (Abgabenordnung), o persoană poate
fi condamnată pentru sustragere de la plata taxelor vamale de import născute într-un alt
stat membru decât Republica Federală Germania în momentul importului ilegal în
acest alt stat membru.

13      Pentru a se conforma dispozițiilor deciziei-cadru, Republica Federală Germania a

adoptat, ca urmare a Hotărârii din 18 iulie 2005 a Bundesverfassungsgericht care
anulează prima lege germană de transpunere, Legea privind mandatul european de
arestare (Europäisches Haftbefehlsgesetz) din 20 iulie 2006 (BGBl. 2006 I, p. 1721).

 Acțiunea principală și întrebările preliminare

14      De două ori, în luna mai 1999 și în luna aprilie 2000, domnul Kretzinger a transportat
cu un camion, din Grecia, prin Italia și Germania, având destinația Regatul Unit, țigări
provenind din țări nemembre ale Uniunii Europene, care fuseseră introduse în prealabil
în Grecia de către terți, prin contrabandă. Acestea nu au fost declarate în nicio vamă.
15      Cu ocazia primului transport, camionul care conținea o încărcătură de 34 500 de
cartușe de țigări a fost sechestrat în Italia de către Guardia di Finanza (poliția
financiară) la 3 mai 1999. În urma interogatoriului, domnul Kretzinger a fost repus în
libertate la 4 mai 1999.

16      Prin Hotărârea din 22 februarie 2001, Corte d’appello di Venezia, admițând apelul
formulat de Parchet împotriva hotărârii de achitare pronunțate în primă instanță, l-a
condamnat în lipsă pe domnul Kretzinger la o pedeapsă de un an și opt luni închisoare
cu suspendarea executării. Instanța a reținut vinovăția acestuia cu privire la
infracțiunea de import și deținere în Italia a cantității de 6 900 de kilograme de tutun
străin de contrabandă, precum și cu privire la infracțiunea de sustragere de la plata
taxelor vamale aferente acesteia. Conform dreptului italian, această hotărâre a dobândit
autoritate de lucru judecat. Pedeapsa a fost înscrisă în cazierul judiciar al
condamnatului.

17      În timpul celui de al doilea transport, camionul conținea o încărcătură de 14 927 de

cartușe de țigări de contrabandă. La 12 aprilie 2000, domnul Kretzinger a fost din nou
arestat de către Guardia di Finanza. El a fost pentru scurt timp reținut și/sau arestat
preventiv în Italia, după care s-a întors în Germania.

18      Prin Hotărârea din 25 ianuarie 2001, Tribunale di Ancona l-a condamnat, din nou în
lipsă și în temeiul acelorași dispoziții din dreptul italian, la o pedeapsă de doi ani
închisoare cu executare. Și această hotărâre a dobândit autoritate de lucru judecat.
Pedeapsa închisorii, care nu a fost executată, a fost înscrisă de asemenea în cazierul
judiciar al condamnatului.

19      Instanța de trimitere arată că, în pofida mai multor tentative de clarificare a acestor
hotărâri, nu a putut stabili în mod cert la care taxe vamale se refereau acestea și, în
special, dacă măcar una dintre hotărâri se pronunțase cu privire la acuzațiile de fraudă
vamală sau cuprindea condamnări în acest temei.

20      Având cunoștință de aceste decizii italiene, Landgericht Augsburg l-a condamnat pe

domnul Kretzinger la un an și zece luni de închisoare pentru primul transport și la un
an pentru al doilea. În acest sens, Landgericht a reținut vinovăția domnului Kretzinger
cu privire la sustragerea de la plata taxelor vamale la import născute din importul
bunurilor de contrabandă în Grecia, infracțiune pedepsită de articolul 374 din Codul
fiscal.

21      Landgericht Augsburg nu a reținut existența unui impediment procedural întemeiat pe

articolul 54 din CAAS, indicând totodată faptul că niciuna dintre condamnările
definitive pronunțate în Italia nu fusese încă executată. Potrivit acestuia, acest articol
nu este aplicabil, deși aceleași două transporturi de țigări constituie elementul
substanțial al celor două condamnări în Italia și al propriilor sale hotărâri.

22      Domnul Kretzinger a sesizat Bundesgerichtshof, care a pus sub semnul îndoielii

conformitatea raționamentului adoptat de Landgericht Augsburg cu articolul 54 din
CAAS.

23      Mai întâi, Bundesgerichtshof pune în discuție interpretarea noțiunii „aceleași fapte” în

sensul articolului 54 din CAAS.
24      Apoi, în ceea ce privește noțiunea „executare”, Bundesgerichtshof, care, a priori,
consideră că pedeapsa închisorii cu suspendare, precum aceea privind primul transport,
intră în sfera de aplicare a articolului 54 din CAAS, se întreabă dacă o arestare
preventivă de scurtă durată este suficientă pentru a determina încetarea urmăririi.

25      În sfârșit, în privința existenței unui impediment procedural întemeiat pe articolul 54

din CAAS, Bundesgerichtshof se întreabă dacă și în ce măsură dispozițiile
deciziei-cadru au vreo consecință asupra interpretării acestui articol, observând
totodată că autoritățile italiene nu au întreprins nimic în temeiul deciziei-cadru în
vederea punerii în executare a condamnării domnului Kretzinger pentru cel de al doilea
transport.

26      În aceste condiții, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să

adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Atunci când un inculpat a fost condamnat de către o instanță italiană pentru

importul și deținerea în Italia de tutun străin de contrabandă, precum și pentru
sustragere de la plata taxelor la frontieră și când este condamnat ulterior de către
o instanță germană, în considerarea dobândirii bunurilor în cauză, intervenită
anterior în Grecia, pentru sustragere de la plata taxelor vamale (în mod formal,
grecești) de import, născute din importul efectuat în prealabil de către terți,
urmărirea penală are ca obiect „aceleași fapte” în sensul articolului 54 din
CAAS, în măsura în care inculpatul a avut de la început intenția, după ce a
dobândit bunurile în Grecia, să le transporte în Regatul Unit trecând prin Italia?

2)      O pedeapsă în sensul articolului 54 din CAAS «[a] fost executată» sau este «în
curs de executare»

a)      atunci când, conform legislației statului de condamnare, inculpatului i-a

fost aplicată pedeapsa închisorii cu suspendare;

b)      atunci când inculpatul a fost, pentru o perioadă scurtă de timp, reținut

și/sau arestat preventiv și când, potrivit legislației statului de condamnare,
această privare de libertate va trebui dedusă din durata pedepsei închisorii
ce va fi executată ulterior?

3)      a)     Faptul că, în considerarea transpunerii în dreptul intern a deciziei-cadru

[…], punerea în executare a hotărârii care, conform dreptului intern, a
dobândit autoritate de lucru judecat depinde de (primul) stat de
condamnare și

b)      faptul că, pentru motivul că hotărârea s-a pronunțat în lipsă, nu s-ar impune
în mod automat admiterea unei cereri de cooperare judiciară a statului de
condamnare în scopul predării persoanei condamnate sau al executării
hotărârii în statul solicitat

au vreo incidență asupra interpretării noțiunii de executare în sensul articolului

54 din CAAS?”

 Cu privire la competența Curții

27      De la punctul 11 din prezenta hotărâre rezultă că, în speță, în temeiul articolului 35
UE, Curtea este competentă pentru a se pronunța cu privire la interpretarea articolului
54 din CAAS și a deciziei-cadru, în măsura în care aceasta ar fi pertinentă în prezenta
cauză.

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

28      Prin intermediul acestei întrebări, Bundesgerichtshof solicită, în esență, să se

stabilească criteriul relevant pentru aplicarea noțiunii „aceleași fapte” în sensul
articolului 54 din CAAS și, mai precis, dacă astfel de conduite ilicite, constând în
dobândirea de tutun străin de contrabandă într-un stat contractant și în importul și
deținerea aceluiași tutun într-un alt stat contractant, intră sub incidența domeniului de
aplicare al acestei noțiuni, în măsura în care inculpatul, care a fost urmărit în cele două
state contractante, a avut de la început intenția de a transporta tutunul, după prima
intrare în posesie, către o destinație finală, traversând mai multe state contractante.

29      În acest sens, Curtea a constatat deja, pe de o parte, la punctul 36 din Hotărârea din 9
martie 2006, Van Esbroeck (C-436/04, Rec., p. I-2333), că unicul criteriu relevant
pentru aplicarea articolului 54 din CAAS este acela al identității actelor materiale,
înțeles ca existența unui ansamblu de fapte indisolubil legate între ele și, pe de altă
parte, la punctul 42 din aceeași hotărâre, că acest criteriu se aplică independent de
încadrarea juridică a acestor fapte sau de interesul juridic protejat (a se vedea de
asemenea Hotărârea din 28 septembrie 2006, Van Straaten, C-150/05, Rec., p. I-9327,
punctele 48 și 53).

30      De aici reiese, în primul rând, că este irelevant faptul că inculparea domnului
Kretzinger în primul stat contractant (Italia) se întemeia pe omisiunea de a declara
țigările și/sau de a plăti taxele vamale născute din importul în acest stat, în timp ce, în
celălalt stat contractant (Germania), inculparea privea prima intrare în posesia
tutunului de contrabandă, în Grecia.

31      În al doilea rând, constatarea unei identități a actelor materiale, înțeleasă ca existența
unui ansamblu de fapte indisolubil legate între ele, trebuie să se facă independent de
interesul juridic protejat, acesta fiind susceptibil de a varia de la un stat contractant la
altul.

32      Totuși, guvernele german și spaniol au susținut în ședință, care a avut loc ulterior
pronunțării Hotărârii Van Esbroeck, citată anterior, că aplicarea criteriului întemeiat pe
identitatea actelor materiale trebuie să permită instanțelor naționale competente să ia în
considerare, în egală măsură, interesul juridic protejat, în cadrul aprecierii unui
ansamblu de circumstanțe concrete.

33      În acest sens, trebuie să se sublinieze că, din cauza absenței armonizării legislațiilor
penale naționale, aprecieri întemeiate pe interesul juridic protejat ar fi de natură să
creeze tot atâtea obstacole în calea libertății de circulație în spațiul Schengen câte
sisteme penale există în statele contractante (a se vedea Hotărârea Van Esbroeck, citată
anterior, punctul 35).
34      Prin urmare, se impune a confirma faptul că instanțele naționale competente, chemate
să stabilească dacă există identitate de acte materiale, trebuie să se limiteze la a analiza
dacă acestea constituie un ansamblu de fapte indisolubil legate în timp, în spațiu,
precum și prin obiectul lor (a se vedea în acest sens Hotărârea Van Esbroeck, citată
anterior, punctul 38), fără a considera ca fiind relevante aprecieri întemeiate pe
interesul juridic protejat.

35      În ceea ce privește o situație precum cea din acțiunea principală, trebuie amintit că s-a
stabilit deja de către Curte că faptele pedepsibile constând în exportul sau importul
acelorași bunuri ilicite și urmărite în diferite state contractante la CAAS reprezintă
conduite care intră sub incidența domeniului de aplicare al noțiunii „aceleași fapte” în
sensul articolului 54 din CAAS (a se vedea în acest sens Hotărârile Van Esbroeck,
punctul 42, Van Straaten, punctul 51, citate anterior, și Hotărârea din 28 septembrie
2006, Gasparini și alții, C-467/04, Rec., p. I-9199, punctul 57).

36      Prin urmare, transporturi de țigări de contrabandă precum cele din acțiunea principală,
implicând treceri succesive de frontiere interne ale spațiului Schengen, pot constitui un
ansamblu de fapte care intră sub incidența domeniului de aplicare al noțiunii „aceleași
fapte”. Totuși, o apreciere definitivă în această privință revine instanțelor naționale
competente, care trebuie să stabilească dacă actele materiale în cauză constituie un
ansamblu de fapte indisolubil legate în timp, în spațiu, precum și prin obiectul lor.

37      Având în vedere aceste considerente, se impune să se răspundă la prima întrebare că

articolul 54 din CAAS trebuie interpretat în sensul că:

–      criteriul relevant pentru aplicarea articolului menționat este acela al identității

actelor materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de fapte indisolubil legate
între ele, independent de încadrarea juridică dată acestor fapte sau de interesul
juridic protejat;

–      fapte constând în dobândirea de tutun străin de contrabandă într-un stat

contractant și în importul și deținerea aceluiași tutun în alt stat contractant,
caracterizate de circumstanța că inculpatul, care a fost urmărit în cele două state
contractante, avea de la început intenția de a transporta tutunul, după prima
intrare în posesie, către o destinație finală, traversând mai multe state
contractante, reprezintă conduite care pot intra sub incidența domeniului de
aplicare al noțiunii „aceleași fapte” în sensul articolului 54. Aprecierea definitivă
în această privință revine instanțelor naționale competente.

 Cu privire la a doua întrebare litera a)

38      Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se

stabilească dacă, în sensul articolului 54 din CAAS, trebuie să se considere că
pedeapsa pronunțată de către o instanță a unui stat contractant „a fost executată” sau
este „în curs de executare” atunci când un inculpat a fost condamnat la pedeapsa
închisorii cu suspendare, în conformitate cu legislația respectivului stat contractant.

39      În primul rând, se impune a aminti că, în conformitate cu articolul 54 din CAAS,
interzicerea urmăririlor penale pentru aceleași fapte nu se aplică, în cazul unei
condamnări precum cea din acțiunea principală, decât sub condiția ca pedeapsa „să fi
 fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poate fi executată conform
legilor părții contractante care a pronunțat sentința” (denumită în continuare „condiția
executării”).

40      În al doilea rând, se impune a sublinia, astfel cum a procedat avocatul general la
punctele 44 și 45 din concluzii, că mecanismul care permite instanței naționale, dacă
sunt întrunite condițiile legale, să pronunțe o pedeapsă cu suspendare este cunoscut în
sistemele penale ale statelor contractante.

41      Domnul Kretzinger, guvernele care au prezentat observații în prezenta cauză, precum

și Comisia Comunităților Europene sunt de acord că trebuie să se considere că o
persoană condamnată la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării a fost urmărită,
declarată vinovată și condamnată, cu toate consecințele pe care sistemul juridic
respectiv le atribuie acestui fapt.

42      În acest sens, trebuie să se constate că pedeapsa închisorii cu suspendarea executării

reprezintă o pedeapsă în sensul articolului 54 din CAAS, întrucât sancționează
comportamentul ilicit al unei persoane condamnate. Respectiva pedeapsă trebuie
considerată ca fiind „în curs de executare” din momentul în care condamnarea a
devenit executorie și în timpul termenului de încercare. Ulterior, după expirarea
termenului de încercare, pedeapsa trebuie considerată „executată” în sensul aceleiași
dispoziții.

43      Această interpretare, conform căreia pedeapsa închisorii cu suspendare îndeplinește de

asemenea condiția executării, este confirmată, astfel cum au subliniat în special
guvernul ceh și Comisia, de faptul că ar fi ilogic, pe de o parte, să se considere orice
privare de libertate efectiv suportată o executare în sensul articolului 54 din CAAS și,
pe de altă parte, să se excludă faptul că pedepsele cu suspendare, care sunt în mod
normal pronunțate pentru infracțiuni mai puțin grave, pot îndeplini condiția executării
cuprinsă în respectivul articol, fiind, prin urmare, susceptibile de a constitui obiectul
unor noi urmăriri.

44      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera a) că, în sensul
articolului 54 din CAAS, pedeapsa pronunțată de o instanță a unui stat contractant „a
fost executată” sau „este în curs de executare” atunci când inculpatul a fost condamnat
la pedeapsa închisorii cu suspendare, în conformitate cu legislația respectivului stat
contractant.

 Cu privire la a doua întrebare litera b)

45      Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se

stabilească dacă, în sensul articolului 54 din CAAS, pedeapsa pronunțată de o instanță
a unui stat contractant trebuie considerată „executată” sau „în curs de executare” atunci
când inculpatul a fost pentru scurt timp reținut și/sau arestat preventiv și când, potrivit
legislației statului de condamnare, această privare de libertate trebuie dedusă din durata
pedepsei închisorii ce va fi executată ulterior.

46      În acest sens, trebuie să se analizeze dacă, în ipoteza în care celelalte condiții impuse
de articolul 54 din CAAS ar fi îndeplinite, o perioadă scurtă de privare de libertate,
precum reținerea și/sau arestarea preventivă, suportată înainte ca hotărârea de
 condamnare într-un prim stat membru să dobândească autoritate de lucru judecat și a
cărei durată poate fi dedusă din cea a pedepsei pronunțate definitiv poate avea ca efect
îndeplinirea anticipată a condiției executării și, prin urmare, excluderea unei noi
urmăriri într-un al doilea stat contractant.

47      În cursul ședinței, domnul Kretzinger a arătat mai ales faptul că, în general, într-un caz
precum cel din acțiunea principală, în care statul contractant de condamnare nu a pus
în executare pedeapsa închisorii fără să existe temeiuri juridice care să îl împiedice,
condiția executării nu mai este aplicabilă de la introducerea în domeniul comunitar a
acquis-ului Schengen.

48      În schimb, cele șapte guverne care au depus observații scrise în fața Curții, precum și
Comisia au arătat că perioadele de reținere și de arestare preventivă nu trebuie
considerate în mod automat ca reprezentând executare a unei pedepse în sensul
articolului 54 din CAAS.

49      În acest sens, trebuie arătat că din însăși redactarea respectivului articol reiese că
acesta nu poate fi aplicat înainte ca în privința persoanei în cauză „[să se pronunțe] o
hotărâre definitivă”. Or, se impune a constata că, în cursul unei proceduri judiciare,
reținerea, ca și arestarea preventivă, intervine înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii.

50      Din acest fapt reiese, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 59 din concluzii,
că articolul 54 din CAAS nu se poate aplica unor astfel de perioade de privare de
libertate, chiar dacă acestea trebuie luate în calcul, în temeiul legislației naționale, în
ceea ce privește executarea ulterioară a unei eventuale pedepse cu închisoarea.

51      Această interpretare este confirmată, astfel cum au observat guvernele german, spaniol
și austriac, precum și Comisia, de faptul că finalitatea arestării preventive este foarte
diferită de cea a condiției executării, prevăzută la articolul 54 din CAAS. Într-adevăr,
în timp ce finalitatea primei este mai degrabă preventivă, scopul celei de a doua este de
a evita ca o persoană care a fost judecată definitiv într-un prim stat contractant să nu
mai poată fi urmărită pentru aceleași fapte și să rămână, prin urmare, nepedepsită
atunci când primul stat de condamnare nu a pus în executare pedeapsa hotărâtă.

52      În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera b) că, în sensul

articolului 54 din CAAS, pedeapsa pronunțată de către o instanță a unui stat
contractant nu trebuie considerată „executată” sau „în curs de executare” atunci când
inculpatul a fost pentru scurt timp reținut și/sau arestat preventiv și când, în
conformitate cu legislația statului de condamnare, această privare de libertate trebuie
dedusă din durata pedepsei închisorii ce va fi executată ulterior.

 Cu privire la a treia întrebare

53      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se

stabilească dacă și în ce măsură dispozițiile deciziei-cadru au vreo consecință asupra
interpretării noțiunii „executare” în sensul articolului 54 din CAAS.

54      Pentru a se răspunde la această întrebare, trebuie să se precizeze cu titlu preliminar că,

întrucât decizia-cadru a fost transpusă în Germania, producând efecte de la 2 august
 2006, executarea unui mandat european de arestare este din nou posibilă și, prin
urmare, nu se poate exclude în mod automat faptul că dispozițiile acestei decizii-cadru
pot avea vreo consecință în acțiunea principală.

55      În plus, din articolul 32 din decizia-cadru reiese că aceasta se aplică cererilor privind
fapte care, precum cele din acțiunea principală, sunt săvârșite înainte de expirarea
termenului de transpunere a acestei decizii, și anume 1 ianuarie 2004, sub condiția ca
statul membru de executare să nu fi făcut o declarație în care să indice faptul că va
continua să examineze aceste cereri în conformitate cu sistemul de extrădare aplicabil
înaintea acestei date. Este evident că Republica Federală Germania nu a făcut o astfel
de declarație.

 Cu privire la a treia întrebare litera a)

56      Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se

stabilească dacă faptul că un stat membru poate să emită, în temeiul deciziei-cadru, un
mandat european de arestare în scopul arestării unei persoane în privința căreia s-a
pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare în dreptul său intern și al executării
acestei hotărâri are vreo consecință asupra interpretării noțiunii „executare” în sensul
articolului 54 din CAAS.

57      În cursul ședinței, domnul Kretzinger a susținut că posibilitatea juridică pe care

decizia-cadru o acordă statului de condamnare de a emite un mandat european de
arestare în scopul punerii în executare a unei hotărâri definitive are drept consecință
considerarea ca îndeplinită a condiției executării, motiv pentru care instanțele
competente din Germania nu ar putea să îl mai urmărească.

58      În schimb, cele șapte guverne care au depus observații scrise, precum și Comisia sunt
de părere că decizia-cadru nu influențează în niciun mod interpretarea articolului 54
din CAAS și contestă faptul că singura posibilitate conferită statului de condamnare de
a emite un mandat european de arestare ar putea fi, prin ea însăși, suficientă pentru
îndeplinirea condiției executării, care impune ca pedepsele să fie efectiv executate.

59      În acest sens, trebuie să se constate că interpretarea articolului 54 din CAAS

preconizată de domnul Kretzinger este contrară chiar modului de redactare a acestei
dispoziții, care, în afară de existența unei condamnări definitive pentru aceleași fapte,
impune în mod explicit îndeplinirea și a condiției executării.

60      Această condiție a executării nu poate, prin definiție, să fie îndeplinită atunci când,
cum este cazul în acțiunea principală, se emite un eventual mandat european de
arestare după o hotărâre de condamnare într-un prim stat membru tocmai în scopul
asigurării executării unei pedepse cu închisoarea care nu a fost încă executată în sensul
articolului 54 din CAAS.

61      Această constatare este confirmată chiar de decizia-cadru care, la articolul 3 punctul 2,

obligă statul membru solicitat să refuze executarea unui mandat european de arestare
atunci când din informațiile puse la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă
că persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat
membru și că, în caz de condamnare, condiția executării este îndeplinită.
62      Mai mult, astfel cum au arătat guvernele spaniol și austriac, precum și Comisia, acest
rezultat este confirmat de faptul că interpretarea articolului 54 din CAAS nu poate
depinde de dispozițiile deciziei-cadru fără a da naștere unei nesiguranțe juridice care ar
rezulta, pe de o parte, din faptul că statele membre obligate de decizia-cadru nu sunt
ținute toate de CAAS, care, în plus, se aplică unor state terțe și, pe de altă parte, din
împrejurarea că sfera de aplicare a mandatului european de arestare este limitată, ceea
ce nu este cazul pentru articolul 54 din CAAS, care este valabil pentru toate
infracțiunile pedepsite de statele care au aderat la această convenție.

63      Prin urmare, faptul că o pedeapsă cu închisoarea definitivă poate fi, eventual,

executată în statul de condamnare ca urmare a predării de către un alt stat a unei
persoane condamnate nu poate afecta interpretarea noțiunii „executare” în sensul
articolului 54 din CAAS.

64      Se impune, așadar, să se răspundă la a treia întrebare litera a) că faptul că un stat

membru în care o persoană a făcut obiectul unei hotărâri definitive de condamnare în
dreptul intern poate emite un mandat european de arestare pentru arestarea acestei
persoane în scopul executării acestei hotărâri în temeiul deciziei-cadru nu poate avea
vreo consecință asupra interpretării noțiunii „executare” în sensul articolului 54 din
CAAS.

 Cu privire la a treia întrebare litera b)

65      Prin intermediul celei de a treia întrebări litera b), instanța de trimitere solicită, în
esență, să se stabilească dacă, în cadrul regimului consacrat prin articolul 5 alineatul
(1) din decizia-cadru, faptul că statul membru nu este ținut în mod automat să execute
un mandat european de arestare emis în vederea executării unei hotărâri pronunțate în
lipsă are vreo consecință asupra interpretării noțiunii „executare” în sensul articolului
54 din CAAS.

66      În acest sens, se impune a constata că, astfel cum reiese de la punctele 59-64 din
prezenta hotărâre, posibilitatea lăsată unui stat membru de a emite un mandat european
de arestare nu are nicio consecință asupra interpretării noțiunii „executare” în sensul
articolului 54 din CAAS. Or, astfel cum au arătat în mod întemeiat guvernul spaniol și
Comisia, în circumstanțe precum cele descrise în acțiunea principală, faptul că
hotărârea invocată în susținerea unui eventual mandat european de arestare a fost
pronunțată în lipsă nu este de natură să infirme această constatare.

67      Reiese că, în prezenta cauză, nu este necesar să se analizeze chestiunea dacă o

hotărâre pronunțată în lipsă, a cărei forță executorie poate fi subordonată unor condiții
în temeiul articolului 5 alineatul (1) din decizia-cadru, trebuie considerată o „hotărâre
definitivă” în sensul articolului 54 din CAAS.

68      Prin urmare, nu mai trebuie să se răspundă la a treia întrebare litera b).

 Cu privire la cheltuielile de judecată

69      Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui
incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu
privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații
Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

1)      Articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din

14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux,
Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea
treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la 19 iunie 1990 la
Schengen, trebuie interpretat în sensul că:

–        criteriul relevant pentru aplicarea articolului menționat este acela al

identității actelor materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de
fapte indisolubil legate între ele, independent de încadrarea juridică a
acestor fapte sau de interesul juridic protejat;

–        fapte constând în dobândirea de tutun străin de contrabandă într-un

stat contractant și în importul și deținerea aceluiași tutun în alt stat
contractant, caracterizate de circumstanța că inculpatul, care a fost
urmărit în cele două state contractante, avea de la început intenția de
a transporta tutunul, după prima intrare în posesie, către o destinație
finală, traversând mai multe state contractante, reprezintă conduite
care pot intra sub incidența domeniului de aplicare al noțiunii
„aceleași fapte” în sensul articolului 54. Aprecierea definitivă în
această privință revine instanțelor naționale competente.

2)      În sensul articolului 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului

Schengen, pedeapsa pronunțată de o instanță a unui stat contractant „a fost
executată” sau „este în curs de executare” atunci când inculpatul a fost
condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendare, în conformitate cu
legislația respectivului stat contractant.

3)      În sensul articolului 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului

Schengen, pedeapsa pronunțată de către o instanță a unui stat contractant
nu trebuie considerată „executată” sau „în curs de executare” atunci când
inculpatul a fost pentru scurt timp reținut și/sau arestat preventiv și când, în
conformitate cu legislația statului de condamnare, această privare de
libertate trebuie dedusă din durata pedepsei închisorii ce va fi executată
ulterior.

4)      Faptul că un stat membru în care o persoană a făcut obiectul unei hotărâri

definitive de condamnare în dreptul intern poate emite un mandat european
de arestare pentru arestarea acestei persoane în scopul executării acestei
hotărâri în temeiul Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie
2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între
statele membre nu poate avea vreo consecință asupra interpretării noțiunii
„executare” în sensul articolului 54 din Convenția de punere în aplicare a
Acordului Schengen.
 Semnături

* Limba de procedură: germana.

InfoCuria
Jurisprudență
româna (ro)
                        
Pagina principală > Formular de căutare > Listă de rezultate > Documente

Imprimare
româna
Limba documentului :                                               ECLI:EU:C:2015:555

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

8 septembrie 2015(*)(i)

„Trimitere preliminară – Procedură penală privind infracțiuni în domeniul taxei pe

valoarea adăugată (TVA) – Articolul 325 TFUE – Legislație națională care prevede
termene de prescripție absolute care pot conduce la nepedepsirea infracțiunilor –
Atingere potențială adusă intereselor financiare ale Uniunii Europene – Obligația
instanței naționale de a lăsa neaplicată orice dispoziție de drept intern care poate aduce
atingere obligațiilor impuse statelor membre de dreptul Uniunii”

În cauza C-105/14,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267

TFUE de Tribunale di Cuneo (Italia), prin decizia din 17 ianuarie 2014, primită de
Curte la 5 martie 2014, în procedura penală împotriva

Ivo Taricco,

Ezio Filippi,

Isabella Leonetti,

Nicola Spagnolo,

Davide Salvoni,

Flavio Spaccavento,

Goranco Anakiev,
 CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte,

doamna R. Silva de Lapuerta și domnii L. Bay Larsen, T. von Danwitz și
J.-C. Bonichot, președinți de cameră, domnii A. Arabadjiev, M. Safjan și D. Šváby,
doamnele M. Berger (raportor) și A. Prechal și domnii E. Jarašiūnas și C. G. Fernlund,
judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 3 martie 2015,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Anakiev, de L. Sani, avvocato;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de

M. Salvatorelli și de L. Ventrella, avvocati dello Stato;

–        pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Kemper, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de P. Rossi și de R. Lyal, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 30 aprilie 2015,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 101 TFUE, 107 TFUE
și 119 TFUE, precum și a articolului 158 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din
28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347,
p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva
domnilor Taricco și Filippi, a doamnei Leonetti și a domnilor Spagnolo, Salvoni,
Spaccavento și Anakiev (denumiți în continuare, împreună, „inculpații”), pentru fapta
de a fi format și organizat o asociere în scopul săvârșirii diferitor infracțiuni în
domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 325 TFUE prevede:

 „(1)      Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care
aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu
prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în
statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii.

(2)      Pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii,
statele membre adoptă aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care
aduce atingere propriilor lor interese financiare.

[…]”

 Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene

4        Potrivit preambulului convenției elaborate în temeiul articolului K.3 din Tratatul

privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților
Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995 (JO C 316, p. 48, Ediție specială,
19/vol. 12, p. 51, denumită în continuare „Convenția PIF”), părțile contractante la
această convenție, state membre ale Uniunii Europene, sunt convinse „că protejarea
intereselor financiare ale Comunităților Europene impune urmărirea penală a oricărui
comportament fraudulos care aduce atingere intereselor în cauză” și „de nevoia de a
califica aceste comportamente drept infracțiuni penale pasibile de sancțiuni penale
efective, proporționale și disuasive, fără a aduce atingere aplicării altor sancțiuni în
anumite cazuri adecvate, cât și de a prevedea, cel puțin pentru cazurile grave, pedepse
privative de libertate”.

5        Articolul 1 alineatul (1) din Convenția PIF prevede:

„În sensul prezentei convenții, constituie fraudă care aduce atingere intereselor
financiare ale Comunităților Europene:

[…]

(b)      în materie de venituri, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la:

–        folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau
incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului
general al Comunităților Europene sau ale bugetelor gestionate de
Comunitățile Europene sau în numele acestora;

–        […]”

6        Articolul 2 alineatul (1) din această convenție prevede:

„Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele

menționate la articolul 1, precum și complicitatea, instigarea sau tentativa la
comportamentele menționate la articolul 1 alineatul (1) se pedepsesc cu sancțiuni
penale efective, proporționale și disuasive, inclusiv, cel puțin în cazurile de fraudă
gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înțelegându-se că
trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care
urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi
stabilită la o sumă mai mare de 50 000 [de euro].”
  Directiva 2006/112

7        Articolul 131 din Directiva 2006/112 prevede:

„Scutirile prevăzute la capitolele 2-9 [din titlul IX din Directiva 2006/112] se aplică
fără să aducă atingere altor dispoziții comunitare și în conformitate cu condițiile pe
care statele membre le stabilesc în scopul de a asigura aplicarea corectă și directă a
acestor scutiri și de a preveni orice posibilă evaziune, fraudă sau abuz.”

8        Articolul 138 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Statele membre scutesc livrarea de bunuri expediate sau transportate către o destinație
aflată în afara teritoriului lor respectiv, dar în cadrul Comunității, de către vânzător sau
persoana care achiziționează bunurile sau în numele acestora, pentru o altă persoană
impozabilă sau pentru o persoană juridică neimpozabilă care acționează ca atare
într-un alt stat membru decât cel în care începe expedierea sau transportul bunurilor.”

9        Articolul 158 din directiva menționată prevede:

„(1)      […] statele membre pot prevedea alte regimuri de antrepozit decât antrepozitul
vamal în următoarele cazuri:

(a)      atunci când bunurile sunt destinate magazinelor duty-free […]

[…]

(2)      Atunci când statele membre își exercită opțiunea de scutire prevăzută la

alineatul (1) litera (a), ele adoptă măsurile necesare pentru a asigura aplicarea corectă
și simplă a scutirii respective și pentru a preveni evaziunea, frauda sau abuzul.

[…]”

 Decizia 2007/436/CE

10      Articolul 2 alineatul (1) din Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie
2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO L 163, p. 17)
are următorul cuprins:

„Constituie resurse proprii înscrise în bugetul general al Uniunii Europene veniturile

din:

[…]

(b)      […] aplicarea unui nivel uniform valabil pentru toate țările membre al bazei de
evaluare armonizate a TVA, determinată în conformitate cu normele
Comunității. […]”

 Dreptul italian

11      Articolul 157 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 251 din 5
decembrie 2005 (GURI nr. 285 din 7 decembrie 2005, denumit în continuare „Codul
penal”), referitor la prescripția în materie penală, prevede:
 „Răspunderea penală se prescrie într-un termen egal cu maximul pedepsei prevăzute de
lege pentru infracțiunea în cauză, dar, în orice caz, nu mai mic de șase ani pentru
delicte și de patru ani pentru contravenții, chiar dacă acestea se pedepsesc numai cu
amendă.

[…]”

12      Articolul 158 din acest cod stabilește punctul de plecare al termenului de prescripție
după cum urmează:

„În ceea ce privește o infracțiune consumată, termenul de prescripție începe să curgă

de la data comiterii acesteia; în cazul tentativei, de la data încetării acțiunii
făptuitorului; în cazul infracțiunilor continue, de la data încetării continuității.

[…]”

13      Potrivit articolului 159 din codul menționat, referitor la normele privind suspendarea
prescripției:

„Cursul prescripției este suspendat în toate cazurile în care o dispoziție legislativă

specială prevede suspendarea procedurii, a procesului penal sau a termenului prevăzut
pentru detenția provizorie, precum și în următoarele cazuri:

1)      autorizarea urmăririi penale;

2)      trimiterea cauzei la o altă instanță;

3)      suspendarea procedurii sau a procesului penal ca urmare a unor cauze de

împiedicare a părților sau a avocaților ori la cererea inculpatului sau a avocatului
său. […]

[…]

Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.”

14      Articolul 160 din același cod, care reglementează întreruperea prescripției, prevede:

„Cursul prescripției este întrerupt prin pronunțarea sentinței sau a ordonanței de

condamnare.

Ordonanțele privind aplicarea unor măsuri provizorii personale […] [și] ordonanța de
stabilire a ședinței preliminare […] întrerup de asemenea cursul prescripției.

În cazul în care cursul prescripției a fost întrerupt, un nou termen de prescripție începe
să curgă din ziua întreruperii. În cazul în care au existat mai multe acte de întrerupere,
prescripția își reia cursul de la data ultimului act; cu toate acestea, termenele stabilite la
articolul 157 nu pot fi prelungite în niciun caz cu depășirea termenelor menționate la
articolul 161 al doilea paragraf, cu excepția infracțiunilor prevăzute la articolul 51
alineatele 3-bis și 3-quater din Codul de procedură penală.”

15      Potrivit articolului 161 din Codul penal, referitor la efectele suspendării și ale
întreruperii:
 „Suspendarea și întreruperea prescripției produc efecte asupra tuturor persoanelor care
au săvârșit infracțiunea.

Cu excepția urmăririi penale a infracțiunilor menționate la articolul 51 alineatele 3-bis

și 3-quater din Codul de procedură penală, întreruperea prescripției nu poate conduce
în niciun caz la o majorare a termenului de prescripție cu mai mult de o pătrime din
durata maximă prevăzută […]”

16      Articolul 416 din Codul penal prevede că instigatorii la o asociere în scopul săvârșirii
de infracțiuni se pedepsesc cu închisoare de până la șapte ani. Simplii participanți la
această asociere se pedepsesc cu închisoare de până la cinci ani.

17      Potrivit articolului 2 din Decretul-legislativ nr. 74 privind noile dispoziții referitoare la

infracțiunile în domeniul impozitului pe venit și al taxei pe valoarea adăugată (decreto
legislativo n. 74, nuova disciplina dei reati in materia di imposte sui redditi e sul valore
aggiunto) din 10 martie 2000 (GURI nr. 76 din 31 martie 2000, denumit în continuare
„DL nr. 74/2000”), depunerea unei declarații frauduloase referitoare la TVA, prin
utilizarea de facturi sau de alte documente privind operațiuni inexistente, se pedepsește
cu închisoare de la un an și șase luni la șase ani. Potrivit articolului 8 din DL
nr. 74/2000, este pasibilă de aceeași pedeapsă persoana care emite facturi false pentru a
permite terților să se sustragă de la plata TVA-ului.

 Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare

18      Inculpații au fost trimiși în judecată în fața Tribunale di Cuneo pentru faptul de a fi

format și organizat, în cursul exercițiilor fiscale 2005-2009, o asociere infracțională în
scopul săvârșirii diferitor infracțiuni în materie de TVA. Astfel, aceștia sunt acuzați că
au efectuat montaje juridice frauduloase de tipul „carusel cu TVA”, implicând printre
altele constituirea unor societăți-paravan și emiterea unor documente false prin
intermediul cărora ar fi achiziționat bunuri, în speță sticle de șampanie, fără TVA.
Această operațiune ar fi permis societății Planet Srl (denumită în continuare „Planet”)
să dispună de produse la un preț inferior prețului pieței, pe care le putea revinde
clienților săi, denaturând astfel piața respectivă.

19      Planet ar fi primit facturi emise de aceste societăți-paravan pentru operațiuni

inexistente. Aceste societăți ar fi omis însă să prezinte declarația anuală privind
TVA-ul sau, atunci când ar fi prezentat-o, nu ar fi efectuat în orice caz plățile aferente.
În schimb, Planet ar fi înregistrat facturile emise de societățile-paravan menționate în
contabilitatea sa, deducând în mod necuvenit TVA-ul care figura în acestea, și, în
consecință, ar fi prezentat declarații anuale privind TVA-ul frauduloase.

20      Reiese din decizia de trimitere că, după ce în cauza cu care este sesizată au intervenit
mai multe incidente procedurale și după ce a respins numeroasele excepții ridicate de
inculpați în cadrul ședinței preliminare desfășurate în fața sa, instanța de trimitere este
în situația de a pronunța, pe de o parte, o hotărâre de încetare a procesului penal față de
unul dintre inculpați, domnul Anakiev, infracțiunile în cauză fiind prescrise în privința
sa. Pe de altă parte, ea ar trebui să pronunțe o decizie de trimitere în judecată pentru
ceilalți inculpați, cu stabilirea unei ședințe în contradictoriu.
21      Instanța de trimitere precizează că infracțiunile imputate inculpaților se pedepsesc, în
temeiul articolelor 2 și 8 din DL nr. 74/2000, cu pedeapsa închisorii de până la șase
ani. În schimb, infracțiunea de asociere infracțională, prevăzută la articolul 416 din
Codul penal, de comiterea căreia inculpații ar putea de asemenea să fie declarați
vinovați, s-ar pedepsi cu pedeapsa închisorii de până la șapte ani pentru instigatorii
asocierii și de până la cinci ani pentru simplii participanți. În consecință, pentru
instigatorii asocierii infracționale, termenul de prescripție este de șapte ani, în timp ce
pentru toți ceilalți acest termen este de șase ani. Ultimul act de întrerupere a termenului
ar fi fost ordonanța de stabilire a ședinței preliminare.

22      Or, în pofida întreruperii prescripției, termenul acesteia nu ar putea fi prelungit, în

temeiul articolului 160 ultimul paragraf din Codul penal coroborat cu articolul 161 din
acest cod (denumite în continuare „dispozițiile naționale în cauză”), peste șapte ani și
șase luni sau, pentru instigatorii asocierii infracționale, peste opt ani și nouă luni de la
data faptelor prevăzute de legea penală. Potrivit instanței de trimitere, este cert că toate
infracțiunile, în măsura în care nu sunt încă prescrise, se vor prescrie cel târziu la 8
februarie 2018, respectiv înainte ca o hotărâre definitivă să poată fi pronunțată în
privința inculpaților. Acest fapt ar avea drept consecință că aceștia, cu privire la care se
susține că au comis o fraudă privind TVA-ul de mai multe milioane de euro, ar putea
beneficia de o impunitate de fapt ca urmare a împlinirii termenului de prescripție.

23      Potrivit instanței de trimitere, această consecință era totuși previzibilă din cauza
existenței normei cuprinse la articolul 160 ultimul paragraf din Codul penal,
coroborată cu cea de la articolul 161 al doilea paragraf din acest cod, care, prin faptul
că nu permite, după o întrerupere a cursului prescripției, prelungirea termenului de
prescripție decât cu cel mult o pătrime din durata sa inițială, echivalează în realitate cu
o neîntrerupere a prescripției în majoritatea proceselor penale.

24      Or, procedurile penale referitoare la o fraudă fiscală, precum cea pe care ar fi

săvârșit-o inculpații, ar implica de regulă anchete foarte complexe, astfel încât
procedura ar necesita deja mult timp în faza de urmărire penală. Durata procedurii, în
fața tuturor instanțelor ar fi de așa natură încât, în acest tip de cauze, impunitatea de
fapt nu ar constitui în Italia un caz excepțional, ci regula. Pe de altă parte,
administrației fiscale italiene i-ar fi în general imposibil să recupereze cuantumul
taxelor care au făcut obiectul infracțiunilor vizate.

25      În acest context, instanța de trimitere consideră că dispozițiile naționale în cauză ar

permite în mod indirect o concurență neloială din partea anumitor operatori economici
stabiliți în Italia în raport cu întreprinderile stabilite în alte state membre, încălcând
astfel articolul 101 TFUE. Pe de altă parte, aceste dispoziții ar putea favoriza anumite
întreprinderi, cu încălcarea articolului 107 TFUE. În plus, dispozițiile menționate ar
crea în fapt o scutire neprevăzută la articolul 158 alineatul (2) din Directiva 2006/112.
În sfârșit, impunitatea de care ar beneficia în fapt autorii fraudelor ar încălca principiul
director, prevăzut la articolul 119 TFUE, potrivit căruia statele membre trebuie să
asigure caracterul sănătos al finanțelor lor publice.

26      Instanța de trimitere consideră totuși că, în ipoteza în care i-ar fi permis să lase
neaplicate dispozițiile naționale în cauză, ar fi posibilă asigurarea aplicării efective în
Italia a dreptului Uniunii.
27      În aceste condiții, Tribunale di Cuneo a hotărât să suspende judecarea cauzei și să
adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 160 ultimul paragraf din Codul penal, în măsura în care prevede
prelungirea termenului de prescripție ca urmare a întreruperii cu doar o pătrime
din durata sa inițială, permițând astfel prescrierea infracțiunilor în pofida
exercitării la timp a acțiunii penale, ceea ce are ca rezultat impunitatea, încălcă
norma privind protejarea concurenței prevăzută la articolul 101 TFUE?

2)      Prin articolul 160 ultimul paragraf din Codul penal, în măsura în care acesta
prevede prelungirea termenului de prescripție ca urmare a întreruperii cu doar o
pătrime din durata sa inițială, privând astfel de consecințe penale infracțiunile
săvârșite de operatori economici fără scrupule, Republica Italiană a introdus o
formă de ajutor de stat interzisă de articolul 107 TFUE?

3)      Prin articolul 160 ultimul paragraf din Codul penal, în măsura în care acesta
prevede prelungirea termenului de prescripție ca urmare a întreruperii cu doar o
pătrime din durata sa inițială, creând astfel o ipoteză de impunitate pentru cei
care se folosesc de Directiva 2006/112 în alte scopuri, Republica Italiană a
adăugat în mod nejustificat o scutire suplimentară față de cele prevăzute în mod
limitativ la articolul 158 din această directivă?

4)      Articolul 160 ultimul paragraf din Codul penal, în măsura în care prevede
prelungirea termenului de prescripție ca urmare a întreruperii cu doar o pătrime
din durata sa inițială, renunțând astfel la sancționarea practicilor care privează
statul de resursele necesare inclusiv pentru a-și îndeplini obligațiile față de
Uniunea Europeană, încalcă principiul unor finanțe sănătoase prevăzut la
articolul 119 TFUE?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la admisibilitatea întrebărilor

28      Domnul Anakiev, precum și guvernele italian și german consideră că întrebările

adresate de instanța de trimitere sunt inadmisibile. În această privință, domnul Anakiev
arată că dispozițiile din dreptul național care prevăd regulile de prescripție pentru
infracțiunile în domeniul fiscal au fost modificate recent, astfel încât considerațiile
instanței de trimitere sunt lipsite de temei. Guvernele italian și german apreciază, în
esență, că întrebările privind interpretarea adresate de instanța de trimitere sunt pur
abstracte sau ipotetice și nu au nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul procedurii
principale.

29      În această privință, trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții,
în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, astfel cum este
prevăzută la articolul 267 TFUE, numai instanța națională sesizată cu soluționarea
litigiului și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească
ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare
particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să
pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În
consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii,
 Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în special Hotărârea
Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português, C-667/13,
EU:C:2015:151, punctul 34 și jurisprudența citată).

30      Rezultă că întrebările referitoare la dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de

pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare formulate
de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a
dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal,
atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele
de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost
adresate (a se vedea în special Hotărârea Halaf, C-528/11, EU:C:2013:342 punctul 29
și jurisprudența citată).

31      Cu toate acestea, după cum a arătat în esență avocatul general la punctul 45 și
următoarele din concluzii, condițiile care pot determina refuzul Curții de a statua nu
sunt vădit îndeplinite în speță. Astfel, informațiile cuprinse în decizia de trimitere
permit Curții să formuleze răspunsuri utile instanței de trimitere. În plus, aceste
informații sunt de natură să permită persoanelor interesate menționate la articolul 23
din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe în mod util.

32      Pe de altă parte, reiese cu claritate din decizia de trimitere că întrebările adresate
Curții nu sunt nicidecum de natură ipotetică și că există o legătură cu realitatea
litigiului principal, dat fiind că aceste întrebări privesc interpretarea mai multor
dispoziții ale dreptului Uniunii pe care instanța de trimitere le consideră determinante
pentru viitoarea decizie pe care o va pronunța în cauza principală, în special în ceea ce
privește trimiterea inculpaților în fața unui complet de judecată.

33      În aceste condiții, cererea de decizie preliminară trebuie declarată admisibilă.

 Cu privire la a treia întrebare

34      Prin intermediul celei de a treia întrebări, care trebuie analizată în primul rând,
instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească, pe de o parte, dacă o
reglementare națională în domeniul prescripției răspunderii penale, precum cea
prevăzută de dispozițiile naționale în cauză, care prevedea, la data faptelor din litigiul
principal, că actul de întrerupere care intervenea în cadrul proceselor penale privind
infracțiunile în materie de TVA avea ca efect prelungirea termenului de prescripție cu
doar o pătrime din durata sa inițială, astfel încât persoanele urmărite puteau beneficia
de o impunitate de fapt, echivalează cu introducerea unei ipoteze de scutire de TVA
neprevăzute la articolul 158 din Directiva 2006/112. Pe de altă parte, în ipoteza în care
răspunsul la această întrebare ar fi afirmativ, instanța de trimitere solicită să se
stabilească dacă poate lăsa neaplicate dispozițiile respective.

 Cu privire la conformitatea unei reglementări naționale precum cea prevăzută de

dispozițiile naționale în cauză cu dreptul Uniunii

35      Cu titlu introductiv, trebuie observat că deși a treia întrebare face trimitere la articolul
158 din Directiva 2006/112, reiese în mod clar din motivele deciziei de trimitere că,
prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle, în esență, dacă
o reglementare națională precum cea prevăzută de dispozițiile în cauză nu împiedică
 combaterea efectivă a fraudei în materie de TVA în statul membru vizat, într-un mod
incompatibil cu Directiva 2006/112, precum și, mai general, cu dreptul Uniunii.

36      În această privință, trebuie amintit că, în materie de TVA, rezultă din Directiva
2006/112 coroborată cu articolul 4 alineatul (3) TUE că statele membre nu au doar
obligația generală să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ
corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA-ului datorat pe
teritoriile lor respective, ci trebuie de asemenea să combată frauda (a se vedea în acest
sens Hotărârea Åkerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 25 și
jurisprudența citată).

37      În plus, articolul 325 TFUE obligă statele membre să combată activitățile ilegale care
aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri care să descurajeze
fraudele și să ofere o protecție efectivă și în special le obligă să adopte, pentru a
combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, aceleași măsuri
precum cele pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor
interese financiare (a se vedea Hotărârea Åkerberg Fransson, C-617/10,
EU:C:2013:105, punctul 26 și jurisprudența citată).

38      Curtea a subliniat în această privință că, întrucât resursele proprii ale Uniunii cuprind
printre altele, potrivit articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Decizia 2007/436,
veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a
TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, există astfel o legătură directă
între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil și
punerea la dispoziția bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce
orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din
urmă (a se vedea Hotărârea Åkerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul
26).

39      Deși statele membre dispun, desigur, de libertatea de alegere a sancțiunilor aplicabile,

care pot să îmbrace forma unor sancțiuni administrative, a unor sancțiuni penale sau a
unei combinații a celor două, pentru a garanta perceperea integralității încasărilor din
TVA și, prin aceasta, protecția intereselor financiare ale Uniunii în conformitate cu
dispozițiile Directivei 2006/112 și ale articolului 325 TFUE (a se vedea în acest sens
Hotărârea Åkerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 34 și jurisprudența
citată), sancțiunile penale pot totuși să fie indispensabile pentru a combate în mod
efectiv și disuasiv anumite cazuri de fraudă gravă în materie de TVA.

40      De altfel, trebuie amintit că, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF,
statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru ca comportamentele care
constituie o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să se
pedepsească cu sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive, inclusiv, cel puțin
în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate.

41      Noțiunea „fraudă” este definită la articolul 1 din Convenția PIF ca fiind „orice acțiune
sau omisiune intenționată cu privire la […] folosirea sau prezentarea unor declarații
sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a
resurselor bugetului general al [Uniunii] sau ale bugetelor gestionate de [Uniune] sau
în numele [acesteia]”. Această noțiune înglobează, în consecință, veniturile din
aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în
 conformitate cu normele Uniunii. Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de
faptul că TVA-ul nu ar fi perceput în mod direct în numele Uniunii, întrucât articolul 1
din Convenția PIF nu prevede o astfel de condiție care ar fi contrară obiectivului
convenției respective privind combaterea cu cea mai mare fermitate a fraudei care
aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

42      În speță, reiese din decizia de trimitere că reglementarea națională prevede sancțiuni
penale pentru infracțiunile urmărite în procedura principală, și anume în special
formarea unei asocieri în scopul săvârșirii de infracțiuni în materie de TVA, precum și
o fraudă în aceeași materie de mai multe milioane de euro. Este necesar să se constate
că astfel de infracțiuni constituie cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor
financiare ale Uniunii.

43      Or, rezultă din ansamblul considerațiilor evocate la punctele 37 și 39-41 din prezenta
hotărâre că statele membre trebuie să asigure că astfel de cazuri de fraudă gravă se
pedepsesc cu sancțiuni penale care au printre altele un caracter efectiv și disuasiv. Pe
de altă parte, măsurile luate în această privință trebuie să fie aceleași cu cele pe care
statele membre le adoptă pentru combaterea cazurilor de fraudă cu același nivel de
gravitate care aduce atingere propriilor interese financiare.

44      Astfel, este de competența instanței naționale să verifice, ținând seama de toate

împrejurările de drept și de fapt relevante, dacă dispozițiile naționale aplicabile permit
sancționarea în mod efectiv și disuasiv a cazurilor de fraudă gravă aducând atingere
intereselor financiare ale Uniunii.

45      În această privință, trebuie precizat că nici instanța de trimitere, nici persoanele
interesate care au prezentat observații Curții nu au repus în discuție caracterul disuasiv
în sine al sancțiunilor penale menționate de instanța amintită, și anume pedeapsa
închisorii de până la șapte ani, și nici conformitatea cu dreptul Uniunii a faptului că în
dreptul penal italian este prevăzut un termen de prescripție pentru fapte care constituie
o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

46      Cu toate acestea, astfel cum reiese din decizia de trimitere, dispozițiile naționale în
cauză, prin faptul că introduc, în caz de întrerupere a cursului prescripției pentru una
dintre cauzele menționate la articolul 160 din Codul penal, o normă în temeiul căreia
termenul de prescripție nu poate fi prelungit în niciun caz cu mai mult de o pătrime din
durata sa inițială, au drept consecință, dată fiind complexitatea și durata procedurilor
penale până la adoptarea unei hotărâri definitive, neutralizarea efectului temporal al
unei cauze de întrerupere a prescripției.

47      În ipoteza în care instanța națională ajunge la concluzia că aplicarea dispozițiilor

naționale în materie de întrerupere a prescripției ar avea efectul că, într-un număr
considerabil de cazuri, faptele care constituie o fraudă gravă nu vor fi pedepsite penal,
întrucât aceste fapte vor fi în general prescrise înainte ca sancțiunea penală prevăzută
de lege să poată fi aplicată printr-o decizie judiciară definitivă, ar trebui să se constate
că măsurile prevăzute de dreptul național pentru combaterea fraudei și a oricărei alte
activități ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu pot fi
considerate drept efective și disuasive, ceea ce ar fi incompatibil cu articolul 325
alineatul (1) TFUE, cu articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, precum și cu
Directiva 2006/112 coroborată cu articolul 4 alineatul (3) TUE.
48      În plus, instanței naționale îi va reveni sarcina să verifice dacă dispozițiile naționale în
cauză se aplică în cazurile de fraudă în materie de TVA în același mod ca în cazurile
de fraudă aducând atingere numai intereselor financiare ale Republicii Italiene, astfel
cum impune articolul 325 alineatul (2) TFUE. Nu aceasta ar fi situația în special în
cazul în care articolul 161 al doilea paragraf din Codul penal ar prevedea termene de
prescripție mai lungi pentru fapte de natură și gravitate comparabile care aduc atingere
intereselor financiare ale Republicii Italiene. Or, după cum a observat Comisia
Europeană în ședința în fața Curții, și sub rezerva verificării de către instanța națională,
dreptul italian nu prevede, printre altele, niciun termen de prescripție absolut în ceea ce
privește infracțiunea privind asocierea în scopul săvârșirii de infracțiuni în materie de
accize la produsele din tutun.

 Cu privire la consecințele unei eventuale incompatibilități a dispozițiilor naționale în

cauză cu dreptul Uniunii și la rolul instanței naționale

49      În cazul în care instanța națională ar ajunge la concluzia că dispozițiile naționale în

cauză nu îndeplinesc cerința dreptului Uniunii referitoare la caracterul efectiv și
disuasiv al măsurilor de combatere a fraudei privind TVA-ul, acestei instanțe i-ar
reveni sarcina să asigure efectul deplin al dreptului Uniunii, lăsând neaplicate, dacă
este necesar, dispozițiile amintite și neutralizând astfel consecința menționată la
punctul 46 din prezenta hotărâre, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea
prealabilă a acestora pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se
vedea în acest sens Hotărârea Berlusconi și alții, C-387/02, C-391/02 și C-403/02,
EU:C:2005:270, punctul 72 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Kücükdeveci,
C-555/07, EU:C:2010:21, punctul 51 și jurisprudența citată).

50      În această privință, trebuie subliniat că obligația statelor membre de a combate

activitățile ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri care
să descurajeze fraudele și să ofere o protecție efectivă, precum și obligația de a adopta,
pentru a combate frauda care aduce atingere acestor interese, aceleași măsuri precum
cele pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor interese
financiare sunt obligații impuse, printre altele, de dreptul primar al Uniunii, și anume
articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE.

51      Aceste dispoziții de drept primar al Uniunii pun în sarcina statelor membre o obligație
de rezultat precisă și care nu este supusă niciunei condiții cu privire la aplicarea normei
pe care o prevăd, amintită la punctul anterior.

52      Prin urmare, dispozițiile articolului 325 alineatele (1) și (2) TFUE au ca efect, în
temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, în raporturile lor cu dreptul intern al
statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, să determine
inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale existente (a
se vedea în acest sens printre altele Hotărârea ANAFE, C-606/10, EU:C:2012:348,
punctul 73 și jurisprudența citată).

53      Trebuie adăugat că, în cazul în care instanța națională va trebui să decidă să lase
neaplicate dispozițiile naționale în cauză, ea va trebui de asemenea să asigure că
drepturile fundamentale ale persoanelor vizate sunt respectate. Astfel, acestora din
urmă li s-ar putea aplica, așadar, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi
evitat dacă aceste dispoziții de drept național ar fi fost aplicate.
54      În această privință, mai multe persoane interesate care au prezentat observații Curții
au făcut trimitere la articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
(denumită în continuare „carta”), care consacră principiile legalității și
proporționalității infracțiunilor și pedepselor, potrivit cărora, printre altele, nimeni nu
poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu
constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional.

55      Cu toate acestea, sub rezerva verificării de către instanța națională, neaplicarea
dispozițiilor naționale în cauză ar avea ca efect doar să nu scurteze termenul de
prescripție general în cadrul unei proceduri penale pendinte, să permită o urmărire
efectivă a faptelor incriminate, precum și să asigure, dacă este cazul, egalitatea de
tratament între sancțiunile care urmăresc să protejeze interesele financiare ale Uniunii
și, respectiv, pe cele ale Republicii Italiene. O asemenea neaplicare a dreptului național
nu ar încălca drepturile inculpaților garantate la articolul 49 din cartă.

56      Astfel, din aceasta nu ar rezulta nicidecum o condamnare a inculpaților pentru o

acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune
sancționată penal potrivit dreptului național (a se vedea prin analogie Hotărârea
Niselli, C-457/02, EU:C:2004:707, punctul 30) și nici aplicarea unei sancțiuni care, în
același moment, nu era prevăzută de dreptul respectiv. Dimpotrivă, faptele imputate
inculpaților în cauza principală constituiau, la data comiterii lor, aceeași infracțiune și
erau pasibile de aceleași sancțiuni penale ca cele prevăzute în prezent.

57      Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 7 din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care consacră drepturi ce corespund celor
garantate la articolul 49 din cartă, susține această concluzie. Astfel, potrivit acestei
jurisprudențe, prelungirea termenului de prescripție și aplicarea sa imediată nu aduce
atingere drepturilor garantate prin articolul 7 din convenția menționată, dat fiind că
dispoziția respectivă nu poate fi interpretată în sensul că împiedică o prelungire a
termenelor de prescripție atunci când faptele imputate nu au fost prescrise niciodată [a
se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Coëme și
alții împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, §
149, CEDH 2000-VII, Hotărârea Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), nr. 10249/03, § 110
și jurisprudența citată, 17 septembrie 2009, și Hotărârea OAO Neftyanaya Kompaniya
Yukos împotriva Rusiei, nr. 14902/04, § 563, 564 și 570, precum și jurisprudența
citată, 20 septembrie 2011].

58      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare

că o reglementare națională în domeniul prescripției răspunderii penale, precum cea
prevăzută de dispozițiile naționale în cauză, care prevedea, la data faptelor din litigiul
principal, că actul de întrerupere care intervenea în cadrul proceselor penale privind
fraude grave în materie de TVA are ca efect prelungirea termenului de prescripție cu
doar o pătrime din durata sa inițială poate aduce atingere obligațiilor impuse statelor
membre prin articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE în ipoteza în care această
reglementare națională ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive
într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor
financiare ale Uniunii sau ar prevedea termene de prescripție mai lungi pentru cazurile
de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât
pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii, aspect a
 cărui verificare este de competența instanței naționale. Revine instanței naționale
sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 325 alineatele (1) și (2) TFUE, lăsând,
dacă este necesar, neaplicate dispozițiile de drept național care ar avea ca efect
împiedicarea statului membru vizat să respecte obligațiile care îi sunt impuse prin
articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE.

 Cu privire la prima, la a doua și la a patra întrebare

59      Prin intermediul primei, al celei de a doua și al celei de a patra întrebări, care trebuie
analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă un
regim de prescripție aplicabil unor infracțiuni comise în materie de TVA precum cel
prevăzut de dispozițiile naționale în cauză, în versiunea acestora la data faptelor din
litigiul principal, ar putea fi apreciat în lumina articolelor 101 TFUE, 107 TFUE și 119
TFUE.

60      În ceea ce privește, în primul rând, articolul 101 TFUE, acesta interzice orice acorduri
între întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele
membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea
concurenței în cadrul pieței interne. Astfel cum a arătat în esență avocatul general la
punctul 60 din concluzii, o eventuală aplicare inadecvată a dispozițiilor penale
naționale în materie de TVA nu are totuși relevanța necesară asupra unor posibile
comportamente coluzive între întreprinderi, contrare articolului 101 TFUE coroborat
cu articolul 4 alineatul (3) TUE.

61      În ceea ce privește, în al doilea rând, interzicerea ajutoarelor de stat, prevăzută la

articolul 107 TFUE, trebuie amintit că o măsură prin care autoritățile publice acordă
anumitor întreprinderi un tratament fiscal avantajos care, deși nu presupune un transfer
de resurse de stat, îi pune pe beneficiari într-o situație financiară mai favorabilă decât a
celorlalți contribuabili constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1)
TFUE (a se vedea printre altele Hotărârea P, C-6/12, EU:C:2013:525, punctul 18 și
jurisprudența citată).

62      Or, deși caracterul neefectiv și/sau nedisuasiv al sancțiunilor prevăzute în materie de

TVA poate procura eventual un avantaj financiar întreprinderilor în cauză, nu poate fi
vorba totuși de aplicarea articolului 107 TFUE în speță, întrucât toate tranzacțiile sunt
supuse regimului TVA-ului și orice infracțiune comisă în materie de TVA este
pedepsită penal, cu excepția cazurilor speciale în care regimul prescripției ar putea
priva de consecințe penale anumite infracțiuni.

63      În al treilea rând, în ceea ce privește articolul 119 TFUE, această dispoziție
menționează la alineatul (3), printre principiile directoare care trebuie să guverneze
acțiunea statelor membre în cadrul instituirii unei politici economice și monetare,
principiul potrivit căruia statele membre trebuie să asigure caracterul sănătos al
finanțelor lor publice.

64      Or, este necesar să se arate că problema dacă dispozițiile de drept național în cauză
care pot determina nepedepsirea anumitor infracțiuni în materie de TVA sunt conforme
cu respectivul principiu privind finanțele publice sănătoase nu intră în domeniul de
aplicare al articolului 119 TFUE întrucât ea este foarte indirect legată de această
obligație care incumbă statelor membre.
65      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima, la a doua și la a patra întrebare
adresată că un regim de prescripție aplicabil unor infracțiuni comise în materie de TVA
precum cel prevăzut de dispozițiile naționale în cauză, în versiunea acestora la data
faptelor din litigiul principal, nu poate fi apreciat în lumina articolelor 101 TFUE, 107
TFUE și 119 TFUE.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

66      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui
incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu
privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații
Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)      O reglementare națională în domeniul prescripției răspunderii penale

precum cea prevăzută la articolul 160 ultimul paragraf din Codul penal,
astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 251 din 5 decembrie 2005,
coroborat cu articolul 161 din acest cod, care prevedea, la data faptelor din
litigiul principal, că actul de întrerupere care intervine în cadrul proceselor
penale privind fraude grave în materia taxei pe valoarea adăugată are ca
efect prelungirea termenului de prescripție cu doar o pătrime din durata sa
inițială, poate aduce atingere obligațiilor impuse statelor membre prin
articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE în ipoteza în care această
reglementare națională ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și
disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând
atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau ar prevedea
termene de prescripție mai lungi pentru cazurile de fraudă aducând
atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât pentru
cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii
Europene, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale.
Revine instanței naționale sarcina de a asigura efectul deplin al articolului
325 alineatele (1) și (2) TFUE, lăsând, dacă este necesar, neaplicate
dispozițiile de drept național care ar avea ca efect împiedicarea statului
membru vizat să respecte obligațiile care îi sunt impuse la articolul 325
alineatele (1) și (2) TFUE.

2)      Un regim de prescripție aplicabil unor infracțiuni comise în materia taxei pe

valoarea adăugată precum cel prevăzut la articolul 160 ultimul paragraf din
Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 251 din 5 decembrie
2005, coroborat cu articolul 161 din acest cod, nu poate fi apreciat în lumina
articolelor 101 TFUE, 107 TFUE și 119 TFUE.

Semnături
* Limba de procedură: italiana.

i      Punctele 38 și 41 din prezentul text au făcut obiectul unei modificări de ordin lingvistic
ulterior primei publicări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

20 martie 2018(*)

„Trimitere preliminară – Directiva 2003/6/CE – Manipulări ale pieței – Sancțiuni –

Legislație națională care prevede o sancțiune administrativă și o sancțiune penală
pentru aceleași fapte – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul
50 – Principiul ne bis in idem – Natura penală a sancțiunii administrative – Existența
aceleiași infracțiuni – Articolul 52 alineatul (1) – Restrângeri impuse principiului ne bis
in idem – Condiții”

În cauza C-537/16,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267

TFUE de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), prin decizia din 20
septembrie 2016, primită de Curte la 24 octombrie 2016, în procedura

Garlsson Real Estate SA, în curs de lichidare,

Stefano Ricucci,

Magiste International SA

împotriva

Commissione Nazionale per le Società e la Borsa (Consob)

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul A. Tizzano, vicepreședinte,

doamna R. Silva de Lapuerta și domnii M. Ilešič, T. von Danwitz (raportor), A. Rosas
și E. Levits, președinți de cameră, domnii E. Juhász, J.-C. Bonichot, A. Arabadjiev,
S. Rodin și F. Biltgen, doamna K. Jürimäe și domnii C. Lycourgos și E. Regan,
judecători,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez-Bordona,

grefier: domnul R. Schiano, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 30 mai 2017,

luând în considerare observațiile prezentate:

 –        pentru Garlsson Real Estate SA, în lichidare, pentru domnul Ricucci, precum și
pentru Magiste International SA, de M. Canfora, avvocato;

–        pentru Commissione Nazionale per le Società e la Borsa (Consob), de

A. Valente, de S. Providenti și de P. Palmisano, avvocati;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de

G. Galluzzo și de P. Gentili, avvocati dello Stato;

–        pentru guvernul german, de T. Henze și de D. Klebs, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de V. Di Bucci, de R. Troosters și de T. Scharf, în

calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 12 septembrie 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 50 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), citit în
lumina articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950
(denumită în continuare „CEDO”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Garlsson Real Estate SA, în
lichidare, domnul Stefano Ricucci și Magiste International SA, pe de o parte, și
Commissione Nazionale per le Società e la Borsa (Comisia Națională pentru Societăți
și Bursă, Italia) (denumită în continuare „Consob”), pe de altă parte, în legătură cu
legalitatea unei sancțiuni administrative pecuniare care le-a fost aplicată ca urmare a
unor încălcări ale legislației privind manipulările pieței.

 Cadrul juridic

 CEDO

3        Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau

pedepsit de două ori”, prevede:

„1.      Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat
pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.

2.      Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului,

conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent
 descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să
afecteze hotărârea pronunțată.

3.      Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15

din Convenție.”

 Dreptul Uniunii

4        În conformitate cu articolul 5 din Directiva 2003/6/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind utilizările abuzive ale informațiilor
confidențiale și manipulările pieței (abuzul de piață) (JO 2003, L 96, p. 16, Ediție
specială, 06/vol. 5, p. 210), statele membre interzic oricărei persoane să se implice în
manipulări ale pieței. Comportamentele care constituie manipulări ale pieței sunt
prevăzute la articolul 1 punctul (2) din directiva menționată.

5        Potrivit articolului 14 alineatul (1) din această directivă:

„Fără a aduce atingere dreptului lor de a impune sancțiuni penale, statele membre se
asigură că, în conformitate cu legislația internă, se pot lua măsuri administrative
corespunzătoare sau că pot fi aplicate sancțiuni administrative persoanelor responsabile
de încălcarea dispozițiilor adoptate pentru aplicarea prezentei directive. Statele membre
garantează că măsurile în cauză sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.”

 Dreptul italian

6        Articolul 185 din decreto legislativo n. 58 – Testo unico delle disposizioni in materia
di intermediazione finanziaria, ai sensi degli articoli 8 e 21 della legge 6 febbraio 1996,
n. 52 (Decretul legislativ nr. 58 – Textul unic al dispozițiilor privind intermedierea
financiară, în sensul articolelor 8 și 21 din Legea nr. 52 din 6 februarie 1996) din 24
februarie 1998 (supliment ordinar la GURI nr. 71 din 26 martie 1998), astfel cum a fost
modificat prin legge n. 62 – Disposizioni per l’adempimento di obblighi derivanti
dall’appartenenza dell’Italia alle Comunità europee. Legge comunitaria 2004 (Legea
nr. 62 – Dispoziții în vederea executării obligațiilor care rezultă din apartenența Italiei
la Comunitățile Europene. Legea comunitară 2004) din 18 aprilie 2005 (supliment
ordinar la GURI nr. 76 din 27 aprilie 2005) (denumit în continuare „TUF”), intitulat
„Manipulările pieței”, prevede:

„1.      Se pedepsește cu închisoarea de la un an la șase ani și cu amendă de la 20 000 de

euro la 5 000 000 de euro fapta oricărei persoane de a difuza informații false sau de a
efectua tranzacții simulate sau alte procedee de inducere în eroare susceptibile în mod
concret să provoace o modificare sensibilă a prețului unor instrumente financiare.

2.      În cazul în care, ținând seama de gravitatea faptei, de circumstanțele personale ale
autorului infracțiunii sau de importanța produsului sau a beneficiului obținut, amenda
este insuficientă, chiar dacă s-a aplicat maximul acesteia, instanța o poate spori până la
triplul valorii sale sau până la o sumă egală cu de zece ori valoarea produsului sau a
beneficiului obținut în urma infracțiunii.”

7        Articolul 187 ter din TUF, intitulat „Manipulările pieței”, are următorul cuprins:
 „1.      Fără a aduce atingere sancțiunilor penale aplicabile în cazul în care fapta
constituie infracțiune, se pedepsește cu o sancțiune administrativă pecuniară de la
20 000 de euro la 5 000 000 de euro fapta oricărei persoane de a difuza prin mijloacele
de informare, inclusiv prin internet sau prin orice alt mijloc, informații, zvonuri sau știri
false ori înșelătoare care oferă sau sunt susceptibile să ofere indicații false sau
înșelătoare despre instrumentele financiare.

[…]

3.      Fără a aduce atingere sancțiunilor penale în cazul în care fapta constituie

infracțiune, se pedepsește cu sancțiunea administrativă pecuniară prevăzută la alineatul
1 fapta oricărei persoane care efectuează:

[…]

c)      tranzacții sau ordine de tranzacționare prin recurgerea la procedee de inducere în

eroare sau la orice altă formă de înșelăciune sau stratagemă;

[…]

5.      Atunci când, ținând seama de circumstanțele personale ale autorului sau de

importanța produsului sau a beneficiului obținut ori de efectele produse pe piață,
sancțiunile administrative pecuniare prevăzute la alineatele precedente nu sunt
adecvate, nici chiar dacă se aplică maximul acestora, se sporesc până la triplul valorii
lor sau până la o sumă egală cu de zece ori valoarea produsului sau a beneficiului
obținut în urma faptei ilicite.

[…]”

8        Articolul 187 decies din TUF, intitulat „Raporturile cu autoritățile judiciare”, prevede:

„1.      În cazul în care are cunoștință de săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute
în capitolul II, Ministerul Public informează de îndată președintele [Consob].

2.      Președintele [Consob] transmite Ministerului Public, prin raport motivat,

documentația primită în exercitarea activității de control în cazul în care sunt
identificate elemente care permit să se prezume existența unei infracțiuni. Transmiterea
actelor către Ministerul Public are loc cel târziu la încheierea activității de constatare a
încălcărilor dispozițiilor prevăzute în capitolul III din prezentul titlu.

3.      [Consob] cooperează cu autoritatea judiciară, inclusiv prin intermediul schimbului

de informații, cu scopul de a facilita constatarea încălcărilor menționate în prezentul
titlu, inclusiv în cazul în care aceste încălcări nu constituie o infracțiune. […]”

9        Articolul 187 duodecies alineatul 1 din TUF, intitulat „Relațiile dintre procedura
penală și procedurile administrativă și de opoziție”, prevede:

„Procedura administrativă de constatare și procedura de opoziție […] nu pot fi

suspendate pentru motivul că este pendinte procedura penală având ca obiect aceleași
fapte sau fapte de a căror constatare depinde soluția respectivă.”
10      În conformitate cu articolul 187 terdecies din TUF, intitulat „Executarea pedepselor
pecuniare și a sancțiunilor pecuniare în procesul penal”:

„Atunci când pentru aceeași faptă a fost aplicată împotriva făptuitorului sau a persoanei
juridice o sancțiune administrativă pecuniară […] achitarea pedepsei pecuniare și a
sancțiunii pecuniare aferente infracțiunii este limitată la partea care excedează
cuantumului perceput de autoritatea administrativă.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

11      Prin decizia din 9 septembrie 2007, Consob a aplicat domnului Ricucci, precum și
societăților Magiste International și Garlsson Real Estate o sancțiune pecuniară
administrativă în cuantum de 10,2 milioane de euro, la plata căreia i-a obligat în solidar
pe cei menționați.

12      Potrivit acestei decizii, domnul Ricucci, în perioada în discuție în litigiul principal, a

săvârșit fapte de manipulare care urmăreau să atragă atenția asupra titlurilor RCS
MediaGroup SpA și, pe această cale, să susțină cotațiile acestor titluri în scopuri
personale. Consob a considerat că aceste conduite au avut drept consecință o evoluție
anormală a titlurilor menționate și că, prin urmare, acestea întruneau elementele
constitutive ale unor manipulări ale pieței în sensul articolului 187 ter alineatul 3 litera
c) din TUF.

13      Sancțiunea administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal a fost contestată de

domnul Ricucci și de societățile Magiste International și Garlsson Real Estate la Corte
d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma, Italia). Prin hotărârea din 2 ianuarie
2009, această instanță a admis în parte acțiunea, reducând cuantumul sancțiunii
administrative pecuniare menționate la 5 milioane de euro. Toate părțile din litigiul
principal au declarat recurs împotriva hotărârii respective la Corte suprema di
cassazione (Curtea de Casație, Italia).

14      Conduitele descrise la punctul 12 din prezenta hotărâre au determinat de asemenea

începerea urmăririi penale împotriva domnului Ricucci, care a condus la condamnarea
acestuia printr-o hotărâre a Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma, Italia) din 10
decembrie 2008, prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției, la o pedeapsă
de patru ani și șase luni închisoare în temeiul articolului 185 din TUF. Această
pedeapsă a fost redusă ulterior la trei ani, apoi stinsă prin amnistie. Hotărârea
menționată a rămas definitivă.

15      În acest context, instanța de trimitere arată că, în ordinea juridică italiană, principiul ne
bis in idem nu se aplică raporturilor dintre sancțiunile penale și sancțiunile
administrative.

16      Această instanță are totuși îndoieli, după hotărârea pronunțată de Tribunale di Roma
(Tribunalul din Roma) din 10 decembrie 2008, cu privire la compatibilitatea procedurii
privind o sancțiune administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal cu articolul
50 din cartă, interpretat în lumina articolului 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO.
17      În acest sens, potrivit instanței menționate, în pofida faptului că această hotărâre este
asimilată, în ordinea juridică italiană, unei hotărâri penale de condamnare, sancțiunea
administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal aplicată în temeiul articolului
187 ter din TUF este de natură penală în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la
CEDO, astfel cum este interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
Hotărârea din 4 martie 2014, Grande Stevens și alții împotriva Italiei
(CE:ECHR:2014:0304JUD001864010). Instanța de trimitere arată că conduitele
reproșate domnului Ricucci în cadrul acestei proceduri administrative sunt aceleași cu
cele pe baza cărora i-a fost aplicată sancțiunea penală.

18      Întrucât a considerat că aplicarea articolului 187 ter din TUF în cadrul litigiului
principal ridică probleme privind constituționalitatea acestei dispoziții, instanța de
trimitere a sesizat Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia).

19      Prin hotărârea din 12 mai 2016, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a declarat
inadmisibilă întrebarea privind constituționalitatea pentru motivul că instanța de
trimitere nu a clarificat, în prealabil, raportul dintre principiul ne bis in idem consacrat
la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, și același principiu astfel cum este aplicat în contextul
abuzului de piață în temeiul dreptului Uniunii. În plus, s-ar ridica întrebarea dacă
principiul ne bis in idem, astfel cum este garantat de dreptul Uniunii, este direct
aplicabil în sistemul intern al unui stat membru.

20      În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să

suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Prevederile articolului 50 din [cartă], interpretate în lumina articolului 4 din

Protocolul nr. 7 la CEDO, a jurisprudenței în această materie a Curții Europene a
Drepturilor Omului și a reglementării naționale, se opun posibilității de a iniția o
procedură administrativă având ca obiect o faptă (conduită ilicită de manipulare a
pieței) pentru care aceeași persoană a fost condamnată penal printr-o hotărâre
irevocabilă?

2)      Instanța națională poate aplica direct principiile dreptului Uniunii în legătură cu

principiul ne bis in idem, în temeiul articolului 50 din [cartă], interpretat în
lumina articolului 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, a jurisprudenței în această
materie a Curții Europene a Drepturilor Omului și a reglementării naționale?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

21      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se

stabilească dacă articolul 50 din cartă, citit în lumina articolului 4 din Protocolul nr. 7 la
CEDO, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care
permite continuarea unei proceduri privind o sancțiune administrativă pecuniară
împotriva unei persoane ca urmare a unor conduite ilicite care întrunesc elementele
constitutive ale unor manipulări ale pieței pentru care a fost pronunțată deja împotriva
acesteia o condamnare penală definitivă.
22      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în temeiul articolului 14 alineatul (1) din
Directiva 2003/6 coroborat cu articolul 5 din aceasta, statele membre impun, fără a
aduce atingere dreptului lor de a aplica sancțiuni penale, măsuri sau sancțiuni
administrative efective, proporționale și cu efect de descurajare împotriva persoanelor
răspunzătoare de manipulări ale pieței.

23      Potrivit precizărilor cuprinse în decizia de trimitere, articolul 187 ter din TUF a fost
adoptat în scopul transpunerii acestor dispoziții ale Directivei 2003/6 în dreptul italian.
Astfel, procedura administrativă în discuție în litigiul principal și sancțiunea
administrativă pecuniară prevăzută la acest articol 187 ter aplicată domnului Ricucci
constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1)
din cartă. Prin urmare, acestea trebuie printre altele să respecte dreptul fundamental de
a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune, garantat la
articolul 50 din aceasta.

24      În plus, deși, astfel cum confirmă articolul 6 alineatul (3) TUE, drepturile
fundamentale recunoscute de CEDO constituie principii generale ale dreptului Uniunii
și deși articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că drepturile conținute în aceasta,
corespunzătoare drepturilor garantate de CEDO, au același înțeles și aceeași întindere
ca și cele pe care le conferă convenția amintită, aceasta din urmă nu constituie, atât
timp cât Uniunea Europeană nu a aderat la ea, un instrument juridic integrat formal în
ordinea juridică a Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson,
C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 44, precum și Hotărârea din 15 februarie 2016, N.,
C-601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 45 și jurisprudența citată).

25      Potrivit explicațiilor cu privire la articolul 52 din cartă, alineatul (3) al acestui articol
este destinat să asigure coerența necesară între cartă și CEDO, „fără a aduce atingere
autonomiei dreptului Uniunii și Curții de Justiție a Uniunii Europene” (Hotărârea din
15 februarie 2016, N., C-601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 47, și Hotărârea din 14
septembrie 2017, K., C-18/16, EU:C:2017:680, punctul 50, precum și jurisprudența
citată).

26      Prin urmare, examinarea întrebării adresate trebuie să se realizeze din perspectiva

drepturilor fundamentale garantate de cartă și în special a articolului 50 din aceasta (a
se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2017, Orsi și Baldetti, C-217/15 și
C-350/15, EU:C:2017:264, punctul 15, precum și jurisprudența citată).

27      Articolul 50 din cartă prevede că „[n]imeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o
infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin
hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”. Astfel, principiul ne bis in
idem interzice cumulul atât de procese penale, cât și de sancțiuni care prezintă o natură
penală în sensul acestui articol pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane (a
se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C-617/10,
EU:C:2013:105, punctul 34).

 Cu privire la natura penală a procedurilor și a sancțiunilor

28      În ceea ce privește aprecierea naturii penale a procedurilor și a unor sancțiuni precum
cele în discuție în litigiul principal, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, sunt
pertinente trei criterii. Primul este calificarea juridică a faptei ilicite în dreptul intern, al
 doilea, natura însăși a faptei ilicite, iar al treilea, gradul de severitate a sancțiunii pe
care persoana în cauză riscă să o suporte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie
2012, Bonda, C-489/10, EU:C:2012:319, punctul 37, și Hotărârea din 26 februarie
2013, Åkerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 35).

29      Deși este de competența instanței de trimitere să aprecieze, în lumina acestor criterii,

dacă procedurile și sancțiunile penale și administrative în discuție în litigiul principal
prezintă o natură penală în sensul articolului 50 din cartă, Curtea, pronunțându-se
asupra unei trimiteri preliminare, poate totuși oferi precizări destinate să orienteze
instanța națională în interpretarea pe care aceasta o va efectua (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 5 iunie 2014, Mahdi, C-146/14 PPU, EU:C:2014:1320, punctul 79 și
jurisprudența citată).

30      În speță, trebuie să se precizeze de la bun început că, în considerarea criteriilor amintite
la punctul 28 din prezenta hotărâre, calificarea penală a procedurilor penale și a
pedepsei închisorii, menționate la punctul 14 din prezenta hotărâre, cărora le-a fost
supus domnul Ricucci, nu este contestată. În schimb, se pune problema dacă sancțiunea
administrativă pecuniară și procedura administrativă în discuție în litigiul principal sunt
sau nu sunt de natură penală, în sensul articolului 50 din cartă.

31      În această privință, în ceea ce privește primul criteriu amintit la punctul 28 din prezenta
hotărâre, reiese din dosarul de care dispune Curtea că dreptul național califică
procedura care a condus la aplicarea acestei din urmă sancțiuni drept procedură
administrativă.

32      Totuși, aplicarea articolului 50 din cartă nu se limitează numai la procedurile și la

sancțiunile care sunt calificate drept „penale” de dreptul național, ci se extinde –
independent de o astfel de calificare – la procedurile și la sancțiunile care trebuie
considerate ca având o natură penală în temeiul celorlalte două criterii prevăzute la
punctul 28 de mai sus.

33      În ceea ce privește cel de al doilea criteriu, referitor la natura însăși a faptei ilicite,
acesta presupune să se verifice dacă sancțiunea în discuție urmărește în special o
finalitate represivă (a se vedea Hotărârea din 5 iunie 2012, Bonda, C-489/10,
EU:C:2012:319, punctul 39). Rezultă de aici că o sancțiune care are o finalitate
represivă prezintă o natură penală în sensul articolului 50 din cartă și că simpla
împrejurare că aceasta urmărește și o finalitate preventivă nu este de natură să îi
înlăture calificarea de sancțiune penală. Astfel, după cum a arătat avocatul general la
punctul 64 din concluzii, este în însăși natura sancțiunilor penale ca acestea să aibă ca
obiect atât reprimarea, cât și prevenirea comportamentelor ilicite. În schimb, o măsură
care se limitează la a repara prejudiciul cauzat prin fapta ilicită vizată nu prezintă o
natură penală.

34      În speță, articolul 187 ter din TUF prevede că fapta oricărei persoane care a săvârșit
manipulări ale pieței se pedepsește cu o sancțiune administrativă pecuniară de la 20 000
de euro la 5 000 000 de euro, această sancțiune putând fi sporită, în anumite
împrejurări, astfel cum reiese din cuprinsul alineatului 5 al acestui articol, cu până la
triplul valorii sale sau până la o sumă egală cu de zece ori valoarea produsului sau a
beneficiului obținut în urma faptei ilicite. În plus, guvernul italian a precizat, în
observațiile sale prezentate Curții, că aplicarea acestei sancțiuni implică întotdeauna
 confiscarea produsului sau a beneficiului obținut prin fapta ilicită și a bunurilor utilizate
pentru săvârșirea acesteia. Rezultă astfel că sancțiunea menționată nu are numai scopul
de a repara prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, ci urmărește și o finalitate represivă –
ceea ce corespunde, de altfel, aprecierii instanței de trimitere – și prezintă, prin urmare,
o natură penală.

35      În ceea ce privește al treilea criteriu, trebuie să se arate că o sancțiune administrativă

pecuniară care poate să atingă un cuantum de până la zece ori mai mare decât valoarea
produsului sau a beneficiului obținut prin manipulările pieței prezintă un grad de
severitate ridicat care este susceptibil să întărească analiza potrivit căreia această
sancțiune este de natură penală în sensul articolului 50 din cartă, aspect a cărui
verificare este totuși de competența instanței de trimitere.

 Cu privire la existența aceleiași infracțiuni

36      Rezultă din însăși formularea articolului 50 din cartă că acesta interzice judecarea sau
condamnarea aceleiași persoane mai mult de o singură dată pentru aceeași infracțiune
(a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2017, Orsi și Baldetti, C-217/15 și
C-350/15, EU:C:2017:264, punctul 18). Astfel cum arată instanța de trimitere în cererea
sa de decizie preliminară, diferitele proceduri și sancțiuni de natură penală în discuție în
litigiul principal vizează aceeași persoană, și anume domnul Ricucci.

37      Potrivit jurisprudenței Curții, criteriul pertinent pentru aprecierea existenței aceleiași

infracțiuni este cel al identității faptelor materiale, interpretat drept existența unui
ansamblu de circumstanțe concrete indisolubil legate între ele care au condus la
achitarea sau la condamnarea definitivă a persoanei vizate (a se vedea prin analogie
Hotărârea din 18 iulie 2007, Kraaijenbrink, C-367/05, EU:C:2007:444, punctul 26 și
jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello, C-261/09,
EU:C:2010:683, punctele 39 și 40). Astfel, articolul 50 din cartă interzice aplicarea,
pentru fapte identice, a mai multe sancțiuni de natură penală la capătul diferitor
proceduri desfășurate în aceste scopuri.

38      În plus, calificarea juridică, în dreptul național, a faptelor și interesul juridic protejat nu
sunt relevante în scopul constatării existenței aceleiași infracțiuni, în măsura în care
întinderea protecției conferite la articolul 50 din cartă nu poate varia de la un stat
membru la altul.

39      În speță, instanța de trimitere arată că aceleași conduite, constând în manipulări care
urmăreau să atragă atenția publicului asupra titlurilor RCS MediaGroup, au fost
reproșate domnului Ricucci atât în procedura penală care a condus la condamnarea sa
penală definitivă, cât și în procedura privind sancțiunea administrativă pecuniară de
natură penală în discuție în litigiul principal.

40      Deși, astfel cum susține Consob în observațiile sale scrise, aplicarea unei sancțiuni
penale la capătul unei proceduri penale, precum cea în discuție în litigiul principal,
necesită, spre deosebire de sancțiunea administrativă pecuniară de natură penală
menționată, un element subiectiv, trebuie să se arate că împrejurarea potrivit căreia
aplicarea sancțiunii penale respective depinde de un element constitutiv suplimentar în
raport cu sancțiunea administrativă pecuniară de natură penală nu este, în sine, de
natură să repună în discuție identitatea faptelor materiale vizate. Sub rezerva verificării
 de către instanța de trimitere, sancțiunea administrativă pecuniară de natură penală și
procedura penală în discuție în litigiul principal par astfel să aibă ca obiect aceeași
infracțiune.

41      În aceste condiții, rezultă că reglementarea națională în discuție în litigiul principal

permite continuarea unei proceduri privind o sancțiune administrativă pecuniară de
natură penală în sensul articolului 50 din cartă împotriva unei persoane, precum domnul
Ricucci, ca urmare a unor conduite ilicite care întrunesc elementele constitutive ale
unor manipulări ale pieței pentru care a fost deja pronunțată o condamnare penală
definitivă împotriva sa. Or, un astfel de cumul de proceduri și de sancțiuni constituie o
restrângere a dreptului garantat la acest articol 50.

 Cu privire la justificarea restrângerii dreptului garantat la articolul 50 din cartă

42      Trebuie amintit că, în Hotărârea din 27 mai 2014, Spasic (C-129/14 PPU,

EU:C:2014:586, punctele 55 și 56), Curtea a statuat că o restrângere a principiului ne
bis in idem garantat la articolul 50 din cartă poate fi justificată în temeiul articolului 52
alineatul (1) din aceasta.

43      Conform articolului 52 alineatul (1) prima teză din cartă, orice restrângere a
exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de aceasta trebuie să fie prevăzută de
lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Potrivit celei de a doua teze a
alineatului menționat, prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse
restrângeri ale drepturilor și libertăților menționate numai în cazul în care acestea sunt
necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de
Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

44      În speță, este cert că posibilitatea cumulării procedurilor și a sancțiunilor penale,

precum și a procedurilor și a sancțiunilor administrative de natură penală este prevăzută
de lege.

45      În plus, o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal respectă
substanța articolului 50 din cartă, întrucât permite un asemenea cumul de proceduri și
de sancțiuni numai în condiții limitativ stabilite, asigurând astfel că dreptul garantat la
acest articol 50 nu este repus în discuție ca atare.

46      În ceea ce privește aspectul dacă restrângerea principiului ne bis in idem care rezultă
dintr-o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal răspunde unui
obiectiv de interes general, reiese din dosarul de care dispune Curtea că această
reglementare urmărește să protejeze integritatea piețelor financiare ale Uniunii și
încrederea publică în instrumentele financiare. Având în vedere importanța pe care
jurisprudența Curții o acordă, în scopul realizării acestui obiectiv, combaterii
încălcărilor privind interdicția de manipulare a pieței (a se vedea în acest sens Hotărârea
din 23 decembrie 2009, Spector Photo Group și Van Raemdonck, C-45/08,
EU:C:2009:806, punctele 37 și 42), un cumul de proceduri și de sancțiuni de natură
penală poate să se justifice atunci când aceste proceduri și aceste sancțiuni vizează, în
vederea realizării unui asemenea obiectiv, scopuri complementare având ca obiect,
eventual, aspecte diferite ale aceluiași comportament infracțional vizat, aspect a cărui
verificare este de competența instanței de trimitere.
47      În această privință, în materie de infracțiuni legate de manipulările pieței, pare legitim
ca un stat membru să asigure, pe de o parte, descurajarea și reprimarea oricărei
încălcări, indiferent dacă este sau nu este intenționată, a interdicției privind
manipulările pieței prin aplicarea unor sancțiuni administrative stabilite, dacă este
cazul, în mod forfetar și, pe de altă parte, descurajarea și reprimarea unor încălcări
grave ale unei astfel de interdicții, care sunt deosebit de nefaste pentru societate și care
justifică adoptarea unor sancțiuni penale mai severe.

48      În ceea ce privește respectarea principiului proporționalității, acesta impune ca cumulul

de proceduri și de sancțiuni prevăzut de o reglementare națională, precum cea în
discuție în litigiul principal, să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar
pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de această reglementare, fiind clar că,
atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă
la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie
disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25
februarie 2010, Müller Fleisch, C-562/08, EU:C:2010:93, punctul 43, Hotărârea din 9
martie 2010, ERG și alții, C-379/08 și C-380/08, EU:C:2010:127, punctul 86, precum
și Hotărârea din 19 octombrie 2016, EL-EM-2001, C-501/14, EU:C:2016:777, punctele
37 și 39, precum și jurisprudența citată).

49      În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 14 alineatul (1) din
Directiva 2003/6 coroborat cu articolul 5 din aceasta, statele membre dispun de o
libertate de alegere a sancțiunilor aplicabile împotriva persoanelor răspunzătoare de
manipulări ale pieței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 decembrie 2009,
Spector Photo Group și Van Raemdonck, C-45/08, EU:C:2009:806, punctele 71 și 72).
În lipsa unei armonizări a dreptului Uniunii în materie, statele membre sunt astfel
îndrituite să prevadă atât un sistem în care încălcările interdicției privind manipulările
pieței pot face obiectul unor proceduri și al unor sancțiuni doar o singură dată, cât și un
sistem care permite un cumul de proceduri și de sancțiuni. În aceste condiții,
proporționalitatea unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul
principal, nu poate fi pusă în discuție de simplul fapt că statul membru în cauză a ales
să prevadă posibilitatea unui astfel de cumul decât cu riscul de a priva acest stat
membru de această libertate de alegere.

50      Acestea fiind precizate, trebuie să se arate că o reglementare națională, precum cea în

discuție în litigiul principal, care prevede o astfel de posibilitate de cumul este aptă să
realizeze obiectivul vizat la punctul 46 din prezenta hotărâre.

51      În ceea ce privește caracterul său strict necesar, o reglementare națională precum cea în
discuție în litigiul principal trebuie, mai întâi, să prevadă norme clare și precise care să
permită justițiabilului să prevadă care acte și omisiuni sunt susceptibile să facă obiectul
unui astfel de cumul de proceduri și de sancțiuni.

52      În speță, așa cum rezultă din elementele care figurează în dosarul aflat la dispoziția
Curții, reglementarea națională în discuție în litigiul principal, în special articolul 187
ter din TUF, prevede condițiile în care difuzarea de informații false și efectuarea unor
operațiuni simulate, susceptibile să ofere indicații false sau înșelătoare despre
instrumente financiare, pot conduce la aplicarea unei sancțiuni administrative pecuniare
de natură penală. În conformitate cu acest articol 187 ter și în condițiile prevăzute la
articolul 185 din TUF, asemenea conduite pot, atunci când sunt efectiv susceptibile să
 provoace o modificare semnificativă a valorii instrumentelor financiare, să facă și
obiectul unei pedepse cu închisoarea și al unei amenzi penale.

53      Rezultă astfel, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că reglementarea

națională în discuție în litigiul principal prevede, în mod clar și precis, în ce împrejurări
manipulările pieței pot să facă obiectul unui cumul de proceduri și de sancțiuni de
natură penală.

54      În continuare, o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal

trebuie să asigure că sarcinile care decurg, pentru persoanele în cauză, dintr-un astfel de
cumul sunt limitate la ceea ce este strict necesar pentru a realiza obiectivul vizat la
punctul 46 din prezenta hotărâre.

55      În ceea ce privește, pe de o parte, cumulul unor proceduri de natură penală care, așa
cum reiese din elementele care figurează în dosar, se desfășoară în mod independent,
cerința amintită la punctul precedent implică existența unor norme care să asigure o
coordonare vizând reducerea la strictul necesar a sarcinii suplimentare pe care o
presupune un astfel de cumul pentru persoanele în cauză.

56      Pe de altă parte, cumulul de sancțiuni de natură penală trebuie însoțit de norme care să
permită să se garanteze că severitatea ansamblului sancțiunilor impuse corespunde
gravității infracțiunii vizate, întrucât o asemenea cerință decurge nu numai din articolul
52 alineatul (1) din cartă, ci și din principiul proporționalității pedepselor prevăzut la
articolul 49 alineatul (3) din aceasta. Aceste norme trebuie să prevadă obligația
autorităților competente, în cazul aplicării unei a doua sancțiuni, de a se asigura că
severitatea ansamblului sancțiunilor impuse nu excedează gravității încălcării
constatate.

57      În speță, în mod cert, obligația de cooperare și de coordonare între Ministerul Public și
Consob prevăzută la articolul 187 decies din TUF este susceptibilă să reducă sarcina
care rezultă, pentru persoana vizată, din cumulul unei proceduri privind o sancțiune
administrativă pecuniară de natură penală cu o procedură penală ca urmare a unor
conduite ilicite care întrunesc elementele constitutive ale unor manipulări ale pieței.
Totuși, trebuie să se sublinieze că, în cazul în care s-a pronunțat o condamnare penală
în temeiul articolului 185 din TUF la capătul unei proceduri penale, continuarea
procedurii privind o sancțiune administrativă pecuniară de natură penală depășește ceea
ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului menționat la punctul 46 din prezenta
hotărâre, în măsura în care această condamnare penală este de natură să reprime
infracțiunea săvârșită în mod efectiv, proporțional și disuasiv.

58      În această privință, din elementele care figurează în dosarul aflat la dispoziția Curții și
care sunt rezumate la punctul 52 din prezenta hotărâre reiese că manipulările pieței
susceptibile să facă obiectul unei condamnări penale în temeiul articolului 185 din TUF
trebuie să prezinte o anumită gravitate și că pedepsele susceptibile să fie aplicate în
temeiul acestei dispoziții includ o pedeapsă cu închisoarea, precum și o amendă penală
în limite care corespund celor prevăzute pentru sancțiunea administrativă pecuniară de
natură penală vizată la articolul 187 ter din TUF.

59      În aceste condiții, rezultă că faptul de a continua o procedură privind o sancțiune

administrativă pecuniară de natură penală în temeiul acestui articol 187 ter ar depăși
 ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului vizat la punctul 46 din prezenta
hotărâre, în măsura în care condamnarea penală pronunțată definitiv ar fi, ținând seama
de prejudiciul cauzat societății prin infracțiunea săvârșită, de natură să reprime această
infracțiune în mod efectiv, proporțional și disuasiv, aspect a cărui verificare este de
competența instanței de trimitere.

60      Trebuie să se adauge, în ceea ce privește cumulul de sancțiuni autorizat de

reglementarea în discuție în litigiul principal, că aceasta pare să se limiteze să prevadă
la articolul 187 terdecies din TUF că, în cazul în care, pentru aceleași fapte, au fost
aplicate o amendă penală și o sancțiune administrativă pecuniară de natură penală,
achitarea celei dintâi este limitată la partea care excedează cuantumului celei de a doua.
Or, în măsura în care acest articol 187 terdecies pare să vizeze numai cumulul unor
pedepse pecuniare, iar nu cumulul unei sancțiuni administrative pecuniare de natură
penală cu o pedeapsă cu închisoarea, rezultă că articolul menționat nu garantează că
severitatea ansamblului sancțiunilor aplicate se limitează la ceea ce este strict necesar în
raport cu gravitatea infracțiunii vizate.

61      Prin urmare, rezultă că o reglementare națională, precum cea în discuție în litigiul

principal, care autorizează, după o condamnare penală rămasă definitivă, în condițiile
identificate la punctul anterior, continuarea unei proceduri privind o sancțiune
administrativă pecuniară de natură penală depășește ceea ce este strict necesar pentru
realizarea obiectivului vizat la punctul 46 din prezenta hotărâre, aspect a cărui
verificare este totuși de competența instanței de trimitere.

62      Această concluzie nu este repusă în discuție de împrejurarea că pedeapsa definitivă

pronunțată în aplicarea articolului 185 din TUF poate, eventual, să fie stinsă ulterior
prin efectul unei amnistii, după cum pare să se fi prezentat situația în cauza principală.
Astfel, decurge din articolul 50 din cartă că de protecția conferită de principiul ne bis in
idem trebuie să beneficieze persoanele care au fost deja achitate sau condamnate
printr-o hotărâre penală definitivă, inclusiv, în consecință, persoanele cărora li s-a
aplicat, printr-o astfel de hotărâre, o sancțiune penală care a fost stinsă ulterior prin
efectul unei amnistii. Prin urmare, o asemenea împrejurare este lipsită de relevanță
pentru a aprecia caracterul strict necesar al unei reglementări naționale precum cea în
discuție în litigiul principal.

63      Având în vedere ansamblul considerațiilor ce precedă, trebuie să se răspundă la

întrebarea adresată că articolul 50 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune
unei reglementări naționale care permite continuarea unei proceduri privind o sancțiune
administrativă pecuniară de natură penală contra unei persoane ca urmare a unor
conduite ilicite care întrunesc elementele constitutive ale unor manipulări ale pieței
pentru care a fost deja pronunțată o condamnare penală definitivă împotriva sa, în
măsura în care această condamnare este, ținând seama de prejudiciul cauzat societății
prin infracțiunea săvârșită, de natură să reprime această infracțiune în mod efectiv,
proporțional și disuasiv.

 Cu privire la a doua întrebare

64      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se

stabilească dacă principiul ne bis in idem garantat la articolul 50 din cartă conferă
particularilor un drept direct aplicabil în cadrul unui litigiu precum cel principal.
65      În conformitate cu o jurisprudență constantă, dispozițiile dreptului primar care impun
obligații precise și necondiționate, întrucât nu necesită, pentru punerea lor în aplicare,
nicio o intervenție ulterioară a autorităților Uniunii sau a autorităților naționale,
generează în mod direct drepturi în privința justițiabililor (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 1 iulie 1969, Brachfeld și Chougol Diamond, 2/69 și 3/69,
EU:C:1969:30, punctele 22 și 23, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2001, Banks,
C-390/98, EU:C:2001:456, punctul 91).

66      Or, dreptul pe care articolul 50 menționat îl conferă particularilor nu este însoțit,

potrivit însuși modului de redactare a acestuia, de nicio condiție și, prin urmare, este
direct aplicabil în cadrul unui litigiu precum cel principal.

67      În această privință, trebuie amintit că Curtea a recunoscut deja efectul direct al
articolului 50 din cartă afirmând, la punctul 45 din Hotărârea din 26 februarie 2013,
Åkerberg Fransson (C-617/10, EU:C:2013:105), că, atunci când examinează
compatibilitatea unor dispoziții de drept intern cu drepturile garantate de cartă, instanța
națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului
Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este
necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar
ulterioară, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe
cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

68      Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că principiul ne bis in

idem garantat la articolul 50 din cartă conferă particularilor un drept direct aplicabil în
cadrul unui litigiu precum cel principal.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

69      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele
decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)      Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie

interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite
continuarea unei proceduri privind o sancțiune administrativă pecuniară de
natură penală contra unei persoane ca urmare a unor conduite ilicite care
întrunesc elementele constitutive ale unor manipulări ale pieței pentru care a
fost deja pronunțată o condamnare penală definitivă împotriva sa, în măsura
în care această condamnare este, ținând seama de prejudiciul cauzat
societății prin infracțiunea săvârșită, de natură să reprime această
infracțiune în mod efectiv, proporțional și disuasiv.

2)      Principiul ne bis in idem garantat la articolul 50 din Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene conferă particularilor un drept direct
aplicabil în cadrul unui litigiu precum cel principal.
 Semnături

*      Limba de procedură: italiana.

OTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

5 mai 2022(*)

„Trimitere preliminară – Taxă pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE –

Disimulare frauduloasă a taxei datorate – Sancțiuni – Legislație națională care prevede
o sancțiune administrativă și o sancțiune penală pentru aceleași fapte – Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 49 – Articolul 50 –
Principiul ne bis in idem – Articolul 52 alineatul (1) – Restrângeri impuse
principiului ne bis in idem – Cerința de a prevedea norme clare și precise –
Posibilitatea de a lua în considerare interpretarea legislației naționale de către instanțele
naționale – Necesitatea de a prevedea norme care să asigure proporționalitatea
ansamblului sancțiunilor aplicate – Sancțiuni de natură diferită”

În cauza C-570/20,

având ca obiect o cerere decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE

de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), prin decizia din 21 octombrie 2020,
primită de Curte la 28 octombrie 2020, în procedura

BV,

cu participarea:

Direction départementale des finances publiques de la Haute-Savoie,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Arabadjiev, președinte de cameră, doamna I. Ziemele și

domnii T. von Danwitz (raportor), P. G. Xuereb și A. Kumin, judecători,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez-Bordona,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

 –        pentru BV, de L. Goldman, avocat;

–        pentru guvernul francez, de E. de Moustier și A. Daniel, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Armenia și C. Ehrbar, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 9 decembrie 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 50 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva lui
BV pentru infracțiuni fiscale, în special în materia taxei pe valoarea adăugată (TVA).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie

2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție
specială, 09/vol. 3, p. 125) stabilește operațiunile supuse TVA-ului.

4        Potrivit articolului 273 primul paragraf din această directivă:

„Statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura
colectarea în mod corect a TVA și a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de
tratament egal al operațiunilor interne și al operațiunilor efectuate între statele membre
de către persoane impozabile și cu condiția ca respectivele obligații să nu
genereze, în comerțul între statele membre, unele formalități în legătură cu trecerea
frontierelor.”

 Dreptul francez

5        Articolul 1729 din code général des impôts (Codul fiscal general), în versiunea
aplicabilă la data faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „CFG”), prevede:

„Inexactitățile sau omisiunile constatate într-o declarație sau într-un act care se referă la
elemente relevante pentru baza de impozitare sau pentru calculul taxei, precum și
pentru rambursarea unui credit fiscal a cărui plată a fost obținută în mod nedatorat de la
stat au drept rezultat aplicarea unei majorări de:

a.      40 % în cazul încălcării intenționate;

[…]”
6        Articolul 1741 din CFG, în versiunea aplicabilă la data faptelor din cauza principală,
rezultat din loi no 2010-1658 (Legea nr. 2010-1658) din 29 decembrie 2010, prevedea:

„Fără a aduce atingere dispozițiilor speciale din prezentul cod, oricine s-a sustras sau a
încercat să se sustragă în mod fraudulos de la stabilirea ori de la plata totală sau parțială
a taxelor reglementate de prezentul cod, fie prin nedepunerea voluntară a declarației
sale în termenele prevăzute, fie prin disimularea voluntară a unei părți din sumele
impozabile, fie prin provocarea insolvenței sale sau prin împiedicarea prin alte mijloace
a colectării taxei, fie prin orice altă acțiune frauduloasă, este pasibil, indiferent de
sancțiunile fiscale aplicabile, de o amendă în valoare de 37 500 de euro și de o
pedeapsă cu închisoarea de cinci ani. În cazul în care faptele au fost săvârșite sau
facilitate prin intermediul unor achiziții sau vânzări fără factură sau cu facturi care nu
se referă la operațiuni reale sau în cazul în care au avut ca scop obținerea de rambursări
nejustificate din partea statului, autorul lor va fi sancționat cu o amendă de 75 000 de
euro și cu o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani.

Totuși, dispoziția anterioară este aplicabilă în cazul disimulării numai dacă aceasta

depășește o zecime din valoarea impozabilă sau suma de 153 de euro.

Orice persoană condamnată în temeiul dispozițiilor prezentului articol poate fi privată

de drepturile civice, civile și de familie, în conformitate cu dispozițiile articolului 131-
26 din code pénal (Codul penal).

Instanța poate de asemenea să dispună afișarea deciziei adoptate și publicarea

acesteia în condițiile prevăzute la articolele 131-35 sau 131-39 din code pénal (Codul
penal). […]”

7        Articolul L. 228 din livre des procédures fiscales (Codul de procedură

fiscală), în versiunea aplicabilă la data faptelor din litigiul principal, prevedea:

„Sub sancțiunea inadmisibilității, plângerile care vizează aplicarea unor sancțiuni

penale privind impozitele directe, taxa pe valoarea adăugată și alte impozite pe cifra de
afaceri, taxele de înregistrare, taxele de carte funciară și taxele de timbru se depun de
către administrație după ce Comisia pentru Combaterea Încălcărilor Fiscale și-a dat
avizul conform.”

8        Potrivit unei jurisprudențe constante a Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța),

din dispozițiile coroborate ale articolului 1741 din CFG și ale articolului L. 228 și
următoarele din Codul de procedură fiscală rezultă că, sub sancțiunea inadmisibilității,
procedura de urmărire penală pentru frauda fiscală nu poate fi inițiată de Ministerul
Public decât prin intermediul unei plângeri prealabile din partea administrației fiscale.

9        Prin deciziile nr. 2016-545 QPC, din 24 iunie 2016, nr. 2016-546 QPC, din 24 iunie
2016, nr. 2016-556 QPC, din 22 iulie 2016, și nr. 2018-745 QPC, din 23 noiembrie
2018, Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional, Franța) a declarat că cumulul
de proceduri și de sancțiuni penale și fiscale în caz de disimulare a unor sume supuse
impozitului și în cazul omisiunii declarării, astfel cum rezultă din dispozițiile articolelor
1729 și 1741 din CFG, este conform cu principiile necesității și proporționalității
infracțiunilor și pedepselor. Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional) a
declarat, astfel, că aceste dispoziții „permit să se asigure atât protecția intereselor
financiare ale statului, cât și egalitatea în fața impozitului, prin urmărirea unor obiective
 comune, în același timp disuasive și represive”, că „[r]ecuperarea contribuției publice
necesare și obiectivul combaterii fraudei fiscale justifică inițierea unor proceduri
suplimentare în cazul fraudelor celor mai grave” și că, „[p]e lângă controalele în urma
cărora administrația fiscală aplică sancțiuni pecuniare, se poate adăuga de asemenea
procesul penal în condițiile și potrivit procedurilor reglementate de lege”.

10      Cu toate acestea, Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional) a

formulat, în lumina principiului proporționalității, trei rezerve de interpretare având ca
efect limitarea posibilității de a efectua un asemenea cumul, și anume:

–        în primul rând, un contribuabil care a fost scutit de impozit printr-o hotărâre

judecătorească rămasă definitivă pentru un motiv de fond nu poate fi condamnat
penal pentru fraudă fiscală;

–        în al doilea rând, articolul 1741 din CFG nu se aplică decât cazurilor celor mai
grave de disimulare frauduloasă a sumelor impozabile sau de omisiune privind
obligația de declarare, gravitatea putând rezulta din cuantumul taxelor eludate,
din natura acțiunilor inculpatului și din împrejurările în care au fost săvârșite, și

–        în al treilea rând, deși eventualitatea inițierii a două proceduri poate conduce la o
cumulare a sancțiunilor, principiul proporționalității presupune că, în orice caz,
cuantumul total al eventualelor sancțiuni impuse nu depășește cuantumul cel mai
ridicat al uneia dintre sancțiunile aplicate.

 Litigiul principal și întrebările preliminare

11      BV a exercitat profesia de expert contabil ca întreprinzător independent până la 14

iunie 2011. În această calitate, era supus integral plății TVA-ului și, ținând seama de
cifra sa de afaceri, intra sub incidența regimului normal de impozitare, cu depunerea
unor declarații lunare.

12      Administrația fiscală a efectuat operațiuni de verificare a contabilității pentru anii

2009, 2010 și 2011.

13      La 10 martie 2014, administrația fiscală a depus o plângere la procureur de la

République d’Annecy (procurorul Republicii din Annecy, Franța) împotriva lui BV,
imputându-i acestuia că a ținut o contabilitate nelegală, că a depus declarații de TVA
reduse prin disimularea majorității veniturilor încasate, că a depus declarații de
beneficii necomerciale reduse și că a depus declarații reduse pentru totalitatea
veniturilor, prin indicarea unui beneficiu necomercial mai mic decât cel încasat efectiv.
Potrivit plângerii menționate, cuantumul TVA-ului eludat se ridica la 82 507 euro, iar
cuantumul impozitului pe venit eludat la 108 883 de euro.

14      În urma unei anchete preliminare efectuate de procureur de la République (procurorul

Republicii), BV a fost citat în fața tribunal correctionnel d’Annecy (Tribunalul
Corecțional din Annecy, Franța) pentru a fi judecat pentru infracțiunile de fraudă fiscală
prin disimularea unor sume impozabile și de omitere a unor înscrisuri într-un document
contabil.
15      Prin hotărârea din 23 iunie 2017, tribunal correctionnel d’Annecy (Tribunalul
Corecțional din Annecy) l-a declarat pe BV vinovat pentru infracțiunile care îi erau
imputate, l-a condamnat la 12 luni de închisoare și a dispus publicarea deciziei pe
cheltuiala sa.

16      BV a declarat apel împotriva acestei hotărâri la cour d’appel de Chambéry (Curtea de
Apel Chambéry, Franța). În susținerea apelului său, el a arătat că condamnarea sa
încălca principiul ne bis in idem garantat la articolul 50 din cartă, pentru motivul că
făcuse deja obiectul unei proceduri de rectificare fiscală care a condus la aplicarea unor
sancțiuni fiscale definitive în cuantum de 40 % din taxele eludate.

17      Prin hotărârea din 13 februarie 2019, cour d’appel de Chambéry (Curtea de Apel din
Chambéry) a respins apelul. Această instanță a considerat că cumulul sancțiunilor
penale și al sancțiunilor fiscale care îl vizau pe BV nu era contrar articolului 50 din
cartă, în măsura în care aplicarea reglementării naționale în discuție în litigiul principal
respecta cerințele care rezultă din jurisprudența în materie a Conseil constitutionnel
(Consiliul Constituțional).

18      BV a formulat recurs împotriva hotărârii cour d’appel de Chambéry (Curtea de Apel
din Chambéry) la Cour de cassation (Curtea de Casație), instanța de
trimitere în prezenta cauză, arătând că reglementarea națională în discuție în litigiul
principal nu îndeplinește cerința de claritate și de previzibilitate pe care trebuie să o
respecte un cumul de proceduri și de sancțiuni de natură penală în conformitate cu
jurisprudența rezultată din Hotărârea din 20 martie 2018, Menci (C-524/15,
EU:C:2018:197, punctele 49-51). De asemenea, el a susținut că, contrar jurisprudenței
rezultate în special din Hotărârea din 20 martie 2018, Garlsson Real Estate și alții
(C-537/16, EU:C:2018:193, punctele 56 și 60), reglementarea națională menționată nu
conține norme care să permită să se garanteze că severitatea ansamblului sancțiunilor
aplicate nu depășește gravitatea infracțiunii constatate.

19      Cu titlu introductiv, instanța de trimitere apreciază că, întrucât reglementarea

națională în discuție în litigiul principal urmărește în special combaterea
infracțiunilor în materie de TVA pentru a garanta colectarea în integralitate a TVA-ului
datorat, aceasta constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului
51 alineatul (1) din cartă, astfel încât trebuie să respecte
principiul ne bis in idem garantat la articolul 50 din aceasta.

20      În ceea ce privește cerința clarității și previzibilității, această instanță arată că articolele

1729 și 1741 din CFG definesc cu precizie actele și omisiunile care pot face obiectul
unor proceduri și al unor sancțiuni penale și fiscale și că aplicarea lor a făcut obiectul
celor trei rezerve de interpretare formulate de Conseil constitutionnel (Consiliul
Constituțional), amintite la punctul 10 din prezenta hotărâre.

21      În ceea ce privește, mai concret, cea de a doua rezervă de interpretare, instanța

menționată subliniază că a precizat modalitățile de aplicare a acesteia. Astfel, atunci
când persoana suspectată de săvârșirea unei fraude fiscale justifică faptul că a făcut, cu
titlu personal, obiectul unei sancțiuni fiscale pentru aceleași fapte, revine instanței
penale sarcina de a se pronunța, mai întâi, cu privire la caracterizarea
infracțiunii în raport cu elementele constitutive prevăzute la articolul 1741 din CFG.
Apoi, acesteia îi revine sarcina de a verifica, dacă este cazul din oficiu, dacă faptele
 reținute prezintă un grad de gravitate de natură să justifice sancțiunea penală
complementară sancțiunii fiscale, pe baza criteriilor stabilite de Conseil constitutionnel
(Consiliul Constituțional) privind cuantumul taxelor fraudate, natura acțiunilor sau a
împrejurărilor în care au intervenit. În sfârșit, decizia privind gravitatea trebuie
motivată și trebuie să intervină înainte de alegerea și de motivarea pedepselor
pronunțate.

22      În ceea ce privește aspectul dacă severitatea ansamblului sancțiunilor aplicate este

limitată la strictul necesar, instanța de trimitere arată că, în temeiul celei de a doua
rezerve de interpretare formulate de Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional),
reglementarea franceză limitează urmărirea penală la infracțiunile care prezintă o
anumită gravitate, pentru care legiuitorul național a prevăzut, pe lângă pedeapsa
amenzii, o pedeapsă privativă de libertate.

23      În plus, în temeiul celei de a treia rezerve de interpretare, posibilitatea de a cumula

sancțiuni ar fi limitată de imposibilitatea de a depăși cuantumul cel mai ridicat al uneia
dintre sancțiunile aplicate. Cu toate acestea, instanța de trimitere precizează că, potrivit
propriei jurisprudențe, această a treia rezervă de interpretare nu privește decât
sancțiunile de aceeași natură, și anume sancțiunile pecuniare, în măsura în care ea
presupune ca instanța să poată proceda la compararea maximului sancțiunilor penale și
fiscale aplicate pentru a determina cuantumul cel mai ridicat care constituie plafonul.
Astfel, această rezervă de interpretare nu s-ar aplica în ipoteza unui cumul de sancțiuni
pecuniare fiscale și a unei pedepse privative de libertate.

24      În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende

judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Cerința clarității și previzibilității circumstanțelor în care omisiunile privind

obligația de declarare în materie de TVA pot face obiectul unei cumulări de
proceduri și de sancțiuni de natură penală este îndeplinită de norme naționale
precum cele descrise mai sus?

2)      Cerința necesității și a proporționalității cumulării unor astfel de sancțiuni este

îndeplinită de norme naționale precum cele descrise mai sus?”

 Cu privire la întrebările preliminare

25      Prin intermediul celor două întrebări preliminare formulate, care trebuie analizate
împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul
fundamental garantat la articolul 50 din cartă coroborat cu articolul 52 alineatul (1) din
aceasta trebuie interpretat în sensul că se opune

–        ca limitarea cumulului de proceduri și de sancțiuni de natură penală prevăzut de o

reglementare națională în cazul disimulărilor frauduloase sau al
omisiunilor în declarațiile de TVA la cazurile cele mai grave să rezulte doar
dintr-o jurisprudență consacrată care interpretează în mod restrictiv dispozițiile
legale care definesc condițiile de aplicare a acestui cumul și/sau

–        unei reglementări naționale care nu garantează, în cazul cumulului unei sancțiuni

pecuniare și al unei pedepse privative de libertate, prin norme clare și precise,
 dacă este cazul astfel cum au fost interpretate de instanțele naționale, că
ansamblul sancțiunilor aplicate nu depășesc gravitatea infracțiunii constatate.

26      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, sancțiunile
administrative aplicate de autoritățile fiscale naționale și procesele penale inițiate
pentru infracțiuni în materie de TVA constituie o punere în aplicare a articolelor 2 și
273 din Directiva 2006/112, precum și a articolului 325 TFUE și, așadar, a dreptului
Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă și trebuie, prin urmare, să
respecte dreptul fundamental garantat la articolul 50 din cartă (Hotărârea din 20 martie
2018, Menci, C-524/15, EU:C:2018:197, punctul 21 și jurisprudența citată).

27      Potrivit acestei dispoziții, nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o

infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin
hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

28      În speță, în cadrul procedurii penale în discuție în litigiul principal, BV este urmărit

penal pentru acte de disimulare frauduloasă și de omisiune privind obligația de
declarare a TVA-ului, în timp ce, potrivit indicațiilor care figurează în cererea de
decizie preliminară, acestuia i s-a aplicat deja, pentru aceleași fapte, o sancțiune
administrativă definitivă de natură penală în sensul articolului 50 din cartă. Or, un
asemenea cumul de proceduri constituie o restrângere a dreptului fundamental
consacrat de această dispoziție a cartei, din moment ce aceasta interzice aplicarea,
pentru fapte identice, a mai multe sancțiuni de natură penală la capătul diferitelor
proceduri desfășurate în aceste scopuri (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20
martie 2018, Menci, C-524/15, EU:C:2018:197, punctul 35).

29      Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, o restrângere a dreptului fundamental

garantat la articolul 50 din cartă poate fi justificată în temeiul articolului 52 alineatul
(1) din aceasta (Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C-524/15, EU:C:2018:197,
punctul 40 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 22 martie 2022, Nordzucker
și alții, C-151/20, EU:C:2022:203, punctul 49).

30      Conform articolului 52 alineatul (1) prima teză din cartă, orice restrângere a
exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de aceasta trebuie să fie prevăzută de
lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Potrivit celei de a doua teze a
alineatului menționat, pentru respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse
restrângeri ale drepturilor și libertăților menționate numai în cazul în care acestea sunt
necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de
Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

31      În speță, în primul rând, este cert că posibilitatea cumulării procedurilor și a

sancțiunilor penale, precum și a procedurilor și a sancțiunilor administrative de natură
penală este prevăzută de lege, și anume de articolele 1729 și 1741 din CFG. Deși
cerința potrivit căreia orice restrângere a exercițiului drepturilor fundamentale trebuie
să fie prevăzută de lege presupune ca temeiul juridic care permite ingerința în aceste
drepturi să definească el însuși întinderea restrângerii exercitării dreptului vizat, această
cerință se confundă în mare măsură cu cerințele de claritate și de precizie care decurg
din principiul proporționalității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020,
Facebook Ireland și Schrems, C-311/18, EU:C:2020:559, punctul 180), care va fi
examinat la punctul 34 și următoarele din prezenta hotărâre.
32      În al doilea rând, o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal
respectă substanța dreptului fundamental garantat la articolul 50 din cartă din moment
ce, potrivit indicațiilor care figurează în dosarul aflat la dispoziția Curții, ea permite un
asemenea cumul de proceduri și de sancțiuni numai în condiții stabilite limitativ,
asigurând astfel că dreptul garantat la acest articol 50 nu este repus în discuție ca atare.

33      În al treilea rând, din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că această reglementare
urmărește să garanteze colectarea în integralitate a TVA-ului datorat. Având în vedere
importanța pe care jurisprudența Curții o acordă, în vederea realizării acestui obiectiv,
combaterii infracțiunilor în materie de TVA, restrângerea
principiului ne bis in idem care rezultă dintr-o reglementare națională precum
cea în discuție în litigiul principal răspunde unui obiectiv de interes general.

34      În ceea ce privește, în al patrulea rând, principiul proporționalității, acesta impune ca

cumulul de proceduri și de sancțiuni prevăzut de o reglementare națională precum
cea în discuție în litigiul principal să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și
necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de această reglementare, fiind
clar că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se
recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate de aceasta nu
trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (Hotărârea din 20 martie
2018, Menci, C-524/15, EU:C:2018:197, punctul 46 și jurisprudența citată).

35      O reglementare națională care prevede posibilitatea unui astfel de cumul de proceduri
și de sancțiuni este aptă să realizeze obiectivul legitim de combatere a
infracțiunilor în materie de TVA pentru a garanta colectarea în integralitate a TVA-ului
datorat (Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C-524/15, EU:C:2018:197, punctul 48).

36      În ceea ce privește caracterul strict necesar al unei astfel de reglementări naționale,

Curtea a precizat, la punctele 49, 53 și 55 din Hotărârea din 20 martie 2018, Menci
(C-524/15, EU:C:2018:197), că ea trebuie să prevadă norme clare și precise care, mai
întâi, permit justițiabilului să prevadă care acte și omisiuni sunt susceptibile să facă
obiectul unui astfel de cumul de proceduri și de sancțiuni, apoi asigură o coordonare a
procedurilor în scopul reducerii la strictul necesar a sarcinii suplimentare pe care o
presupune un cumul de proceduri de natură penală care sunt desfășurate în mod
independent și, în sfârșit, permit să se garanteze că severitatea ansamblului sancțiunilor
aplicate corespunde gravității infracțiunii vizate.

37      Instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema celei dintâi dintre cerințele

amintite la punctul anterior, care, în ceea ce privește dreptul fundamental garantat la
articolul 50 din cartă, reflectă și principiul legalității infracțiunilor și pedepselor
consacrat la articolul 49 alineatul (1) din cartă. Astfel, după cum a arătat avocatul
general la punctele 56-58 din concluziile sale, acest din urmă principiu se aplică
cumulului unei sancțiuni administrative definitive de natură penală, în sensul articolului
50 din cartă, și al unei urmăriri penale, în măsura în care acest cumul poate conduce la
o consecință mai gravă pentru persoana în cauză decât cea care rezultă numai din
urmărirea penală. În special, sarcina represivă care rezultă din cumulul de sancțiuni de
natură penală poate să o depășească pe cea prevăzută de lege pentru un comportament
incriminat, motiv pentru care este necesar ca orice dispoziție care autorizează o dublă
sancționare să respecte cerințele legate de principiul legalității infracțiunilor și
pedepselor, astfel cum este garantat la articolul 49 alineatul (1) din cartă.
38      Or, în ceea ce privește principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, Curtea a statuat
că, dacă acest principiu presupune ca legea să definească cu claritate infracțiunile și
pedepsele pe care le reprimă, această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul
poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente precum și, la nevoie, cu ajutorul
interpretării care este dată acestuia de instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care
angajează răspunderea sa penală (Hotărârea din 22 octombrie 2015,
AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 40 și jurisprudența citată,
precum și Hotărârea din 11 iunie 2020, Prokuratura Rejonowa w Słupsku, C-634/18,
EU:C:2020:455, punctul 49).

39      Astfel, împrejurarea că condițiile impuse pentru un cumul de proceduri și de sancțiuni

de natură penală nu decurg exclusiv din dispoziții legislative, ci și din interpretarea lor
de către instanțele naționale nu este, în sine, de natură să repună în discuție caracterul
clar și precis al reglementării naționale, cu condiția însă ca justițiabilul să poată ști,
plecând de la textul dispoziției pertinente, precum și, la nevoie, cu ajutorul interpretării
care este dată acestuia de instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care pot conduce la
un asemenea cumul de proceduri și de sancțiuni.

40      În ceea ce privește recurgerea de către legiuitorul național la noțiuni generale pentru a

determina acțiunile care pot conduce la un cumul de proceduri și de sancțiuni de natură
penală, trebuie amintit că, la punctele 52 și 53 din Hotărârea din 20 martie 2018,
Garlsson Real Estate și alții (C-537/16, EU:C:2018:193), Curtea a considerat că
reglementarea națională în discuție în cauza în care s-a pronunțat această hotărâre era
suficient de clară și de precisă, deși reglementarea națională respectivă făcea ca acest
cumul să depindă de aspectul dacă acțiunile în discuție erau susceptibile să determine o
„modificare sensibilă” a valorii instrumentelor financiare și, prin urmare, a interpretării
unei noțiuni generale care necesită o apreciere atentă din partea instanțelor naționale.

41      Astfel, din jurisprudența referitoare la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor

rezultă că acest principiu nu poate fi interpretat în sensul că interzice clarificarea
progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară de la o
cauză la alta, cu condiția ca rezultatul să fie în mod rezonabil previzibil la momentul
săvârșirii încălcării, având în vedere în special interpretarea reținută la acel
moment în jurisprudența referitoare la dispoziția legală în cauză (Hotărârea din 22
octombrie 2015, AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 41 și
jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 11 iunie 2020, Prokuratura Rejonowa w
Słupsku, C-634/18, EU:C:2020:455, punctul 50).

42      Astfel și sub rezerva acelorași condiții, împrejurarea că jurisprudența națională se

referă, în cadrul interpretării sale cu privire la dispozițiile legislative relevante, la
noțiuni generale care trebuie clarificate progresiv nu împiedică, în principiu, ca
reglementarea națională să poată fi considerată ca prevăzând norme clare și precise care
să permită justițiabilului să prevadă care acte și omisiuni pot face obiectul unui cumul
de proceduri și de sancțiuni de natură penală.

43      În acest context, trebuie amintit de asemenea că sfera previzibilității astfel impuse

depinde într-o mare măsură de conținutul textului în discuție, de domeniul pe care îl
acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor acestuia. Previzibilitatea
legii nu se opune ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la consiliere
adecvată pentru a evalua la un nivel rezonabil în împrejurările cauzei consecințele care
 pot rezulta dintr-un anumit act. O asemenea situație se regăsește în special în cazul
profesioniștilor, obișnuiți să facă dovada unei mari prudențe în exercitarea profesiei lor.
Pentru acest motiv, este de așteptat ca aceștia să manifeste o atenție
specială în evaluarea riscurilor pe care le presupune această exercitare (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia,
C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P-C-208/02 P și C-213/02 P, EU:C:2005:408,
punctul 219 și jurisprudența citată, Hotărârea din 22 octombrie 2015,
AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 42, precum și Hotărârea
din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctul 166).

44      În speță, deși revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă reglementarea

națională în discuție în litigiul principal respectă cerințele de claritate și de precizie
amintite la punctul 36 din prezenta hotărâre, revine Curții sarcina de a furniza indicații
utile în această privință pentru a permite acesteia să soluționeze litigiul cu care este
sesizată [a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 iunie 2021, Staatssecretaris van
Justitie en Veiligheid (Efectele unei decizii de expulzare), C-719/19, EU:C:2021:506,
punctul 82 și jurisprudența citată].

45      Or, mai întâi, din indicațiile care figurează în cererea de decizie preliminară reiese că
articolul 1729 din CFG prevede condițiile în care actele de disimulare frauduloasă sau
de omisiune privind obligația de declarare în special a TVA-ului pot conduce la
aplicarea unei sancțiuni administrative pecuniare de natură penală. Conform articolului
1741 din CFG și în condițiile prevăzute de această dispoziție, asemenea acte pot face de
asemenea obiectul unei amenzi penale și al unei pedepse privative de libertate,
„independent de sancțiunile fiscale aplicabile”.

46      În continuare, Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional) a statuat că cumulul

de proceduri și de sancțiuni prevăzute de aceste articole nu se poate aplica decât
cazurilor celor mai grave de disimulare frauduloasă a sumelor impozabile sau de
omisiune privind obligația de declarare, precizând totodată că gravitatea respectivă
poate rezulta din cuantumul taxelor eludate, din natura acțiunilor inculpatului sau din
împrejurările în care au fost săvârșite. Or, sub rezerva aprecierii instanței de trimitere, o
astfel de interpretare efectuată de această instanță în ceea ce privește principiul
proporționalității nu pare, în sine, imprevizibilă.

47      În sfârșit, instanța de trimitere arată că a aplicat deja, în mai multe rânduri,

jurisprudența Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional) menționată la punctul
anterior și, astfel, a precizat mai mult conținutul acesteia. Revine instanței de trimitere
sarcina de a verifica dacă, având în vedere aceste precedente jurisprudențiale, era
previzibil în mod rezonabil pentru BV, la momentul săvârșirii
faptelor în discuție în litigiul principal, ca acestea să poată conduce la un cumul de
proceduri și de sancțiuni de natură penală în temeiul articolelor 1729 și 1741 din CFG.

48      În acest context, împrejurarea că BV ar fi trebuit, dacă era cazul, să recurgă la asistența

unui consilier juridic pentru a aprecia consecințele care pot rezulta din faptele care i-au
fost imputate în raport cu condițiile de aplicare a cumulului de proceduri și de sancțiuni
de natură penală prevăzut la aceste articole, astfel cum au fost interpretate de instanțele
naționale, nu este, conform jurisprudenței amintite la punctul 43 din prezenta hotărâre,
de natură să pună în discuție caracterul clar și precis al reglementării
naționale în discuție în litigiul principal. Acest lucru este valabil cu atât mai mult
 pentru BV, în măsura în care pare să fi săvârșit faptele respective în cadrul activității
sale profesionale de expert contabil.

49      În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema celei de a treia cerințe
menționate la punctul 36 din prezenta hotărâre, care decurge atât din articolul 52
alineatul (1) din cartă, cât și din principiul proporționalității pedepselor consacrat la
articolul 49 alineatul (3) din aceasta, care implică pentru autoritățile competente
obligația, în cazul aplicării unei a doua sancțiuni, de a se asigura că severitatea
ansamblului sancțiunilor aplicate nu depășește gravitatea infracțiunii constatate (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Garlsson Real Estate și alții,
C-537/16, EU:C:2018:193, punctul 56).

50      În această privință, trebuie precizat că, potrivit jurisprudenței amintite la punctul 36,
precum și la punctul precedent din prezenta hotărâre, această cerință se aplică fără
excepție tuturor sancțiunilor aplicate cumulativ și, prin urmare, atât cumulului de
sancțiuni de aceeași natură, cât și cumulului de sancțiuni de naturi diferite, precum cel
al sancțiunilor pecuniare și al pedepselor privative de libertate. Simpla împrejurare că
autoritățile competente au intenția de a impune sancțiuni de naturi diferite nu le poate
scuti de obligația de a se asigura că severitatea ansamblului sancțiunilor aplicate nu
depășește gravitatea infracțiunii constatate, în caz contrar încălcându-se principiul
proporționalității.

51      În aceste condiții, Curtea a statuat, la punctul 60 din Hotărârea din 20 martie 2018,
Garlsson Real Estate și alții (C-537/16, EU:C:2018:193), că această cerință de
proporționalitate nu este respectată de o reglementare care prevede, pentru cumulul
unei amenzi penale cu o sancțiune administrativă pecuniară de natură penală, că
recuperarea celei dintâi este limitată la partea care depășește cuantumul celei de a doua,
fără a prevedea o asemenea regulă și pentru cumularea unei sancțiuni administrative
pecuniare de natură penală cu o pedeapsă privativă de libertate.

52      În speță, deși, în conformitate cu indicațiile care figurează în cererea de decizie

preliminară, instanța de trimitere a statuat deja, întemeindu-se pe considerații de
proporționalitate, că cuantumul total al unei sancțiuni impuse în caz de cumul de
sancțiuni nu trebuie să depășească cuantumul cel mai ridicat al uneia dintre sancțiunile
aplicate, aceeași instanță a precizat că restrângerea menționată nu se aplică decât unor
sancțiuni de aceeași natură, și anume unor sancțiuni pecuniare. Or, astfel cum a arătat
avocatul general la punctul 103 din concluziile sale, o asemenea restrângere nu este de
natură să asigure corespondența dintre gravitatea infracțiunii și severitatea ansamblului
sancțiunilor impuse atunci când o sancțiune pecuniară este cumulată cu o pedeapsă
privativă de libertate.

53      În măsura în care guvernul francez a arătat în fața Curții că instanța penală este

obligată să respecte principiul proporționalității pedepselor care îi conferă competența
de a adapta sancțiunea penală în funcție de împrejurările cauzei, din jurisprudența
amintită la punctele 36 și 49 din prezenta hotărâre rezultă, pe de o parte, că autoritățile
competente sunt supuse obligației de a se asigura că severitatea ansamblului
sancțiunilor impuse nu depășește gravitatea infracțiunii constatate și, pe de altă parte, că
această obligație trebuie să reiasă în mod clar și precis din reglementarea
națională în discuție.
54      Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceasta este situația în speță,
ținând seama de faptul că a statuat, întemeindu-se de asemenea pe considerații de
proporționalitate, că limitarea vizată la punctul 52 nu se aplică decât cumulului de
sancțiuni de aceeași natură.

55      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările

preliminare că dreptul fundamental garantat la articolul 50 din cartă coroborat cu
articolul 52 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că:

–        nu se opune ca limitarea cumulului de proceduri și de sancțiuni de natură penală

prevăzut de o reglementare națională în cazul disimulărilor frauduloase sau al
omisiunilor în declarațiile de TVA la cazurile cele mai grave să rezulte doar
dintr-o jurisprudență consacrată care interpretează în mod restrictiv dispozițiile
legale care definesc condițiile de aplicare a acestui cumul, cu condiția ca el să fie
previzibil în mod rezonabil, la momentul săvârșirii infracțiunii, că aceasta poate
face obiectul unui cumul de proceduri și de sancțiuni de natură penală, dar că

–        se opune unei reglementări naționale care nu garantează, în cazul cumulului unei

sancțiuni pecuniare și al unei pedepse privative de libertate, prin norme clare și
precise, dacă este cazul astfel cum au fost interpretate de instanțele naționale, că
ansamblul sancțiunilor aplicate nu depășește gravitatea infracțiunii constatate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

56      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele
decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Dreptul fundamental garantat la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale

a Uniunii Europene coroborat cu articolul 52 alineatul (1) din aceasta trebuie
interpretat în sensul că:

–        nu se opune ca limitarea cumulului de proceduri și de sancțiuni de natură

penală prevăzut de o reglementare națională în cazul disimulărilor
frauduloase sau al omisiunilor în declarațiile privind taxa pe valoarea
adăugată (TVA) la cazurile cele mai grave să rezulte doar dintr-o
jurisprudență consacrată care interpretează în mod restrictiv dispozițiile
legale care definesc condițiile de aplicare a acestui cumul, cu condiția ca el să
fie previzibil în mod rezonabil, la momentul săvârșirii infracțiunii, că aceasta
poate face obiectul unui cumul de proceduri și de sancțiuni de natură penală,
dar că

–        se opune unei reglementări naționale care nu garantează, în cazul cumulului

unei sancțiuni pecuniare și al unei pedepse privative de libertate, prin norme
clare și precise, dacă este cazul astfel cum au fost interpretate de instanțele
 naționale, că ansamblul sancțiunilor aplicate nu depășește gravitatea
infracțiunii constatate.

SemnăturiE

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

21 decembrie 2021(*)

„Trimitere preliminară – Decizia 2006/928/CE – Mecanism de cooperare și de

verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de
referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva
corupției – Natură și efecte juridice – Caracter obligatoriu pentru România – Stat de
drept – Independența judecătorilor – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE –
Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Lupta împotriva
corupției – Protecția intereselor financiare ale Uniunii – Articolul 325 alineatul (1)
TFUE – Convenția «PIF» – Proceduri penale – Decizii ale Curții Constituționale
(România) privind legalitatea administrării anumitor probe și compunerea
completurilor de judecată în materie de corupție gravă – Obligația judecătorilor
naționali de a da efect deplin deciziilor Curții Constituționale – Răspundere disciplinară
a judecătorilor în cazul nerespectării acestor decizii – Puterea de a lăsa neaplicate
deciziile Curții Constituționale neconforme cu dreptul Uniunii – Principiul supremației
dreptului Uniunii”

În cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,

având ca obiect cinci cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267
TFUE de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), prin deciziile din 6 mai 2019
(C-357/19), 13 mai 2019 (C-547/19), 31 octombrie 2019 (C-811/19) și 19 noiembrie
2019 (C-840/19), primite de Curte la 6 mai, 15 iulie, 4 noiembrie și, respectiv, 19
noiembrie 2019, precum și de Tribunalul Bihor (România), prin decizia din 14 mai
2019, primită de Curte la 14 mai 2019 (C-379/19),

în procedurile penale împotriva

PM (C-357/19),

RO (C-357/19),

SP (C-357/19),

TQ (C-357/19),

KI (C-379/19),

LJ (C-379/19),
JH (C-379/19),

IG (C-379/19),

FQ (C-811/19),

GP (C-811/19),

HO (C-811/19),

IN (C-811/19),

NC (C-840/19),

cu participarea:

Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –

Direcția Națională Anticorupție (C-357/19, C-811/19 și C-840/19),

QN (C-357/19),

UR (C-357/19),

VS (C-357/19),

WT (C-357/19),

Autorității Naționale pentru Turism (C-357/19),

Agenției Naționale de Administrare Fiscală (C-357/19),

SC Euro Box Promotion SRL (C-357/19),

Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea (C-379/19),

JM (C-811/19),

precum și în procedura

CY,

Asociația „Forumul Judecătorilor din România”

împotriva

Inspecției Judiciare,

Consiliului Superior al Magistraturii,

Înaltei Curți de Casație și Justiție (C-547/19),

Curtea (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen, vicepreședinte,
domnul A. Arabadjiev, doamnele A. Prechal și K. Jürimäe, domnul S. Rodin, președinți
de cameră, și domnii M. Ilešič, T. von Danwitz (raportor), M. Safjan, F. Biltgen și N.
Piçarra, judecători,

avocat general: domnul M. Bobek,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru PM, de V. Rădulescu și V. Tobă, avocați;

–        pentru RO, de M. O. Țopa și R. Chiriță, avocați;

–        pentru TQ, de M. Mareș, avocat;

–        pentru JH, de D. Nițu, avocat;

–        pentru KI și LJ, de R. Chiriță, F. Mircea și O. Chiriță, avocați;

–        pentru CY, de P. Rusu, avocat, precum și de C. Bogdan;

–        pentru Asociația „Forumul Judecătorilor din România”, de D. Călin și L. Zaharia;

–        pentru FQ, de A. Georgescu, avocat;

–        pentru NC, de D. Lupașcu și G. Thuan Dit Dieudonné, avocați;

–        pentru Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – Direcția Națională Anticorupție, de C. Nistor și D. Ana, în calitate de
agenți;

–        pentru Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea, de D. Ana,

în calitate de agent;

–        pentru Inspecția Judiciară, de L. Netejoru, în calitate de agent;

–        pentru Consiliul Superior al Magistraturii, de L. Savonea, în calitate de agent;

–        pentru guvernul român, inițial de C.-R. Canțăr, S.-A. Purza, E. Gane, R. I.
Hațieganu și L. Lițu, ulterior de S.-A. Purza, E. Gane, R. I. Hațieganu și L. Lițu,
în calitate de agenți;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

 –        pentru Comisia Europeană, inițial de J. Baquero Cruz, I. Rogalski, P. Van Nuffel,
M. Wasmeier și H. Krämer, ulterior de J. Baquero Cruz, I. Rogalski, P. Van
Nuffel și M. Wasmeier, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 4 martie 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc în esență interpretarea articolului 2 și a

articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 325 alineatul (1) TFUE,
a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în
continuare „carta”), a articolului 1 alineatul (1) și a articolului 2 alineatul (1) din
Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană,
privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la
Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 (JO 1995,
C 316, p. 48, Ediție specială, 19/vol. 12, p. 51) (denumită în continuare „Convenția
PIF”), a Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui
mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea
atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului
judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială,
11/vol. 51, p. 55), precum și a principiului supremației dreptului Uniunii.

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul:

–        unor proceduri penale împotriva lui PM, RO, TQ și SP (C-357/19), a lui KI, LJ,
JH și IG (C-379/19), FQ, GP, HO și IN (C-811/19) și a lui NC (C-840/19), în
special pentru infracțiuni de corupție și de evaziune fiscală privind taxa pe
valoarea adăugată (TVA);

–        unui litigiu între CY și Asociația „Forumul Judecătorilor din România”

(denumită în continuare „Forumul Judecătorilor din România”), pe de o parte, și
Inspecția Judiciară (România), Consiliul Superior al Magistraturii (România) și
Înalta Curte de Casație și Justiție (România), pe de altă parte, în legătură cu
impunerea unei sancțiuni disciplinare lui CY (C-547/19).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Convenția PIF

3        Articolul 1 alineatul (1) din Convenția PIF are următorul cuprins:

„În sensul prezentei convenții, constituie fraudă care aduce atingere intereselor
financiare ale Comunităților Europene:

(a)      în materie de cheltuieli, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la:
 –        folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau
incomplete care au ca efect perceperea sau reținerea pe nedrept a unor
fonduri care provin din bugetul general al Comunităților Europene sau din
bugetele gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora;

–        necomunicarea unei informații cu încălcarea unei obligații specifice, având

același efect;

–        deturnarea acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost
acordate inițial, având același efect.

(b)      în materie de venituri, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la:

–        folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau
incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului
general al Comunităților Europene sau ale bugetelor gestionate de
Comunitățile Europene sau în numele acestora;

[…]”

4        Articolul 2 alineatul (1) din această convenție prevede:

„Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele

menționate la articolul 1, precum și complicitatea, instigarea sau tentativa la
comportamentele menționate la articolul 1 alineatul (1) se pedepsesc cu sancțiuni
penale efective, proporționate și disuasive, inclusiv, cel puțin în cazurile de fraudă
gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înțelegându-se că
trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care
urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi
stabilită la o sumă mai mare de 50 000 [de euro].”

5        Prin Actul din 27 septembrie 1996, Consiliul a elaborat Protocolul la Convenția

privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO 1996, C 313,
p. 1, Ediție specială, 19/vol. 12, p. 60). În conformitate cu articolele 2 și 3, acest
protocol reglementează actele de corupție pasivă și activă.

 Tratatul de aderare

6        Tratatul între statele membre ale Uniunii Europene și Republica Bulgaria și România
privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană (JO 2005,
L 157, p. 11, denumit în continuare „Tratatul de aderare”), care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 2007, prevede la articolul 2 alineatele (2) și (3):

„(2)      Condițiile referitoare la admitere și adaptările tratatelor pe care se întemeiază

Uniunea, care decurg în urma aderării și care se aplică de la data aderării până la data
intrării în vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, sunt
stabilite în actul anexat la prezentul tratat. Dispozițiile respectivului act fac parte
integrantă din prezentul tratat.

(3)      […]
 Actele adoptate înainte de intrarea în vigoare a protocolului prevăzut la articolul 1
alineatul (3) în temeiul prezentului tratat sau a actului prevăzut la alineatul (2) rămân în
vigoare și își mențin efectele juridice până când aceste acte sunt modificate sau
abrogate.”

 Actul de aderare

7        Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările

tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 203, denumit în
continuare „Actul de aderare”), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, prevede la
articolul 2:

„De la data aderării, dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate de instituții și de

Banca Centrală Europeană înainte de aderare sunt obligatorii pentru Bulgaria și
România și se aplică în aceste state în condițiile stabilite prin aceste tratate și prin
prezentul act.”

8        Articolul 37 din acest act este redactat după cum urmează:

„În cazul în care Bulgaria sau România nu și-a îndeplinit angajamentele asumate în
contextul negocierilor de aderare, determinând o perturbare semnificativă a bunei
funcționări a pieței interne, inclusiv orice angajamente asumate în cadrul politicilor
sectoriale care privesc activități economice cu efecte transfrontaliere, ori pericolul
iminent al unei atari perturbări, Comisia poate să adopte măsurile corespunzătoare până
la împlinirea unui termen de cel mult trei ani de la data aderării, la cererea motivată a
unui stat membru sau din proprie inițiativă.

Măsurile sunt proporționale și se acordă prioritate acelora dintre ele care perturbă cel
mai puțin funcționarea pieței interne și, după caz, aplicării mecanismelor sectoriale de
salvgardare în vigoare. Asemenea măsuri de salvgardare nu pot fi utilizate ca mijloace
arbitrare de discriminare sau de restrângere disimulată a comerțului dintre statele
membre. Clauza de salvgardare poate fi invocată chiar și înainte de aderare în temeiul
concluziilor urmăririi îndeplinirii angajamentelor asumate în negocieri, iar măsurile
adoptate intră în vigoare la data aderării, cu excepția cazului în care acestea prevăd o
dată ulterioară. Măsurile nu pot fi menținute mai mult decât este strict necesar și, în
orice caz, sunt revocate la data la care angajamentul corespunzător este îndeplinit.
Măsurile pot fi totuși aplicate dincolo de termenul prevăzut la alineatul de mai sus atât
timp cât angajamentele corespunzătoare nu au fost îndeplinite. Ca răspuns la progresele
realizate de noul stat membru în cauză în îndeplinirea angajamentelor sale, Comisia
poate adapta în mod corespunzător măsurile luate. Comisia informează Consiliul cu
suficient timp înaintea revocării […] [măsurilor] de salvgardare și ține seama întocmai
de orice observații formulate în acest sens de către Consiliu.”

9        Articolul 38 din Actul de aderare prevede:

„În cazul în care, în Bulgaria sau în România, există deficiențe semnificative sau un risc
iminent privind apariția unor asemenea deficiențe în transpunerea, stadiul aplicării sau
asigurarea respectării deciziilor-cadru sau a oricăror altor angajamente, instrumente de
cooperare și decizii privind recunoașterea reciprocă în domeniul dreptului penal în
conformitate cu titlul VI al Tratatului UE, precum și a directivelor și regulamentelor
privind recunoașterea reciprocă în domeniul dreptului civil în conformitate cu titlul IV
 din Tratatul CE, Comisia poate să adopte, până la împlinirea unui termen de cel mult
trei ani de la data aderării, la cererea motivată a unui stat membru sau din proprie
inițiativă și după consultarea statelor membre, măsurile corespunzătoare și să precizeze
condițiile și modalitățile în care aceste măsuri intră în vigoare.

Măsurile pot lua forma suspendării provizorii a aplicării dispozițiilor și hotărârilor

corespunzătoare în relațiile dintre Bulgaria sau România și oricare alt ori alte state
membre, fără să aducă atingere continuării cooperării judiciare strânse. Clauza de
salvgardare poate fi invocată chiar și înainte de aderare în temeiul concluziilor urmăririi
îndeplinirii angajamentelor asumate în negocieri, iar măsurile adoptate intră în vigoare
la data aderării, cu excepția cazului în care acestea prevăd o dată ulterioară. Măsurile nu
pot fi menținute mai mult decât este strict necesar și, în orice caz, sunt revocate la data
la care deficiențele sunt remediate. Măsurile pot fi totuși aplicate dincolo de termenul
prevăzut la alineatul (1) atât timp cât aceste deficiențe subzistă. Ca răspuns la
progresele realizate de noul stat membru în cauză în remedierea deficiențelor
identificate, Comisia poate adapta în mod corespunzător măsurile luate, după
consultarea statelor membre. Comisia informează Consiliul cu suficient timp înaintea
revocării măsurilor de salvgardare și ține seama întocmai de orice observații formulate
în acest sens de către Consiliu.”

10      Articolul 39 alineatele (1)-(3) din Actul de aderare prevede:

„(1)      În cazul în care, în temeiul urmăririi continue de către Comisie a îndeplinirii

angajamentelor asumate de Bulgaria și România în contextul negocierilor de aderare și
în special în temeiul rapoartelor Comisiei în această privință, există dovezi clare că
stadiul pregătirii pentru adoptarea și aplicarea acqui s-ului în Bulgaria sau România este
de asemenea natură încât există un risc semnificativ ca, într-un număr important de
domenii, oricare dintre aceste state să fie în mod evident nepregătit să îndeplinească
obligațiile care decurg din calitatea de membru la data aderării, 1 ianuarie 2007,
Consiliul poate să hotărască în unanimitate, la recomandarea Comisiei, ca data aderării
statului respectiv să fie amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008.

(2)      Fără a aduce atingere alineatului (1), Consiliul, hotărând cu majoritate calificată,

la recomandarea Comisiei, poate să ia decizia prevăzută la alineatul (1) cu privire la
România în cazul în care sunt constatate deficiențe semnificative în îndeplinirea de
către România a unuia sau a mai multe dintre angajamentele și cerințele enumerate în
anexa IX punctul I.

(3)      Fără a aduce atingere alineatului (1) și sub rezerva dispozițiilor articolului 37,
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, la recomandarea Comisiei și după o
evaluare amănunțită efectuată în toamna anului 2005 a progreselor realizate de
România în domeniul politicii de concurență, [poate] să adopte decizia prevăzută la
alineatul (1) cu privire la România în cazul în care se constată deficiențe semnificative
în îndeplinirea de către România a obligațiilor asumate în temeiul Acordului european
de asociere sau a unuia ori mai multora dintre angajamentele și cerințele enumerate în
anexa IX punctul II.”

11      Anexa IX la Actul de aderare, intitulată „Angajamente specifice asumate și cerințe

acceptate de România la încheierea negocierilor de aderare din 14 decembrie 2004
(menționate la articolul 39 din Actul de aderare)”, conține la punctul I următorul pasaj:
 „Cu privire la articolul 39 [alineatul] (2)

[…]

(4)      Să accelereze considerabil lupta împotriva corupției, în special împotriva

corupției la nivel înalt, prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislației anticorupție și
a independenței efective a Parchetului Național Anticorupție (PNA), precum și prin
prezentarea anuală, începând cu noiembrie 2005, a unui raport convingător al activității
PNA în lupta împotriva corupției la nivel înalt. Parchetului Național Anticorupție
trebuie să i se asigure personal, resurse financiare și de formare, precum și
echipamentul necesar pentru îndeplinirea funcției sale vitale.

(5)      […] [Strategia națională anticorupție] trebuie să includă angajamentul de

revizuire a procedurilor penale îndelungate, până la sfârșitul anului 2005, pentru a
asigura că tratarea cazurilor de corupție se face într-un mod rapid și transparent, astfel
încât să se garanteze sancțiuni adecvate cu efect descurajator; […]

[…]”

 Decizia 2006/928

12      Decizia 2006/928 a fost adoptată în contextul aderării României la Uniunea Europeană,

prevăzută pentru 1 ianuarie 2007, în special în temeiul articolelor 37 și 38 din Actul de
aderare. Considerentele (1)-(6) și (9) ale acestei decizii au următorul cuprins:

„(1)      Uniunea Europeană este instituită pe principiul statului de drept, un principiu

comun tuturor statelor membre.

(2)      Spațiul de libertate, securitate și justiție, precum și piața internă instituite prin

Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității
Europene se bazează pe convingerea reciprocă în privința faptului că deciziile și
practicile administrative și judiciare din toate statele membre respectă pe deplin
statul de drept.

(3)      Această condiție implică existența, în toate statele membre, a unui sistem judiciar
și administrativ imparțial, independent și eficient, înzestrat cu mijloace suficiente,
între altele, pentru a lupta împotriva corupției.

(4)      La 1 ianuarie 2007, România va deveni membru al Uniunii Europene. Deși

apreciază eforturile considerabile făcute de România pentru a finaliza pregătirile
de aderare la Uniunea Europeană, Comisia a identificat în raportul său din 26
septembrie 2006 chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce privește
responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar și ale organelor de aplicare a
legii, domenii în care sunt necesare progrese suplimentare pentru a garanta
capacitatea acestor organe de a aplica măsurile adoptate pentru a institui piața
internă și spațiul de libertate, securitate și justiție.

(5)      Articolul 37 din Actul de aderare împuternicește Comisia să adopte măsurile

necesare în cazul unui risc iminent de perturbare a funcționării pieței interne ca
urmare a nerespectării de către România a angajamentelor asumate. Articolul 38
împuternicește Comisia să adopte măsurile necesare în cazul unui risc iminent
 privind apariția unor deficiențe grave în România în ceea ce privește
transpunerea, stadiul aplicării sau al asigurării respectării actelor adoptate în
temeiul Titlului VI din Tratatul UE sau al actelor adoptate în temeiul Titlului IV
din Tratatul CE.

(6)      Chestiunile nerezolvate în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența

sistemului judiciar și ale organelor de aplicare a legii justifică instituirea unui
mecanism de cooperare și de verificare a progreselor realizate de România în
vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei
sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției.

[…]

(9)      Prezenta decizie ar trebui modificată în cazul în care evaluarea Comisiei arată că

este necesară modificarea obiectivelor de referință. Prezenta decizie va fi
abrogată atunci când au fost atinse toate obiectivele de referință.”

13      Articolul 1 din Decizia 2006/928 prevede:

„În fiecare an, până la 31 martie cel târziu, iar în primul an la 31 martie 2007, România
prezintă Comisiei un raport privind progresele realizate în vederea atingerii fiecăruia
dintre obiectivele de referință enumerate în anexă.

Comisia poate, în orice moment, să ofere ajutor tehnic prin diverse mijloace sau să
colecteze ori să facă schimb de informații privind obiectivele de referință. De
asemenea, Comisia poate organiza, în orice moment, misiuni de experți în acest sens în
România. Autoritățile române oferă Comisiei sprijinul necesar în acest context.”

14      Articolul 2 din această decizie prevede:

„Comisia va transmite, pentru prima dată în iunie 2007, Parlamentului European și

Consiliului propriile comentarii și concluzii privind raportul prezentat de România.

Comisia va prezenta din nou un raport în funcție de evoluția situației și cel puțin o dată
la fiecare șase luni.”

15      Articolul 4 din decizia menționată enunță:

„Prezenta decizie se adresează statelor membre.”

16      Anexa la aceeași decizie are următorul cuprins:

„Obiectivele de referință pe care România trebuie să le atingă, prevăzute la articolul 1:

1.      Garantarea unui proces judiciar mai transparent și mai eficient totodată, în special
prin consolidarea capacităților și a responsabilizării Consiliului Superior al
Magistraturii. Raportarea și evaluarea impactului noilor coduri de procedură
civilă și administrativă.

2.      Înființarea, conform celor prevăzute, a unei agenții pentru integritate cu

responsabilități în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităților și al
 conflictelor de interese potențiale, precum și cu capacitatea de a adopta decizii
obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancțiuni disuasive.

3.      Continuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste și

imparțiale cu privire la acuzațiile de corupție la nivel înalt.

4.      Adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în

special în cadrul administrației locale.”

 Dreptul român

 Constituția României

17      Titlul III din Constituția României, intitulat „Autoritățile publice”, cuprinde printre
altele un capitol VI referitor la „[a]utoritatea judecătorească”, în care figurează articolul
126 din această Constituție. Articolul menționat prevede:

„(1)      Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte

instanțe judecătorești stabilite de lege.

[…]

(3)      Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii

de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

(4)      Compunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție și regulile de funcționare a

acesteia se stabilesc prin lege organică.

[…]

(6)      Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea

contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu
Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de
contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate
prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale.”

18      Titlul V din Constituția României, referitor la Curtea Constituțională (România),

cuprinde articolele 142-147 din aceasta. Articolul 142, intitulat „Structura”, prevede la
alineatele (1)-(3):

„(1)      Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.

(2)      Curtea Constituțională se compune din nouă judecători, numiți pentru un mandat

de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.

(3)      Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de

Președintele României.”

19      Articolul 143 din Constituția României este redactat după cum urmează:
 „Judecătorii Curții Constituționale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă
competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în
învățământul juridic superior.”

20      Articolul 144 din Constituția României prevede:

„Funcția de judecător al Curții Constituționale este incompatibilă cu oricare altă funcție

publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul juridic superior.”

21      Potrivit articolului 145 din Constituția României:

„Judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în exercitarea mandatului lor și

inamovibili pe durata acestuia.”

22      Articolul 146 din Constituția României prevede:

„Curtea Constituțională are următoarele atribuții:

[…]

d)      hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele,

ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de
neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului;

e)      soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile

publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două
Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

[…]”

23      Articolul 147 din Constituția României enunță la alineatul (4):

„Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la

data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”

24      Articolul 148 alineatele (2)-(4) din Constituția României prevede:

„(2)      Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,

precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de
dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3)      Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru

aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4)      Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească

garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din
prevederile alineatului (2).”

 Codul penal

25      Articolul 154 alineatul (1) din Codul penal prevede:

 „Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt:

a)      15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe
viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b)      10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai
mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;

c)      8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;

d)      5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai
mare de un an, dar care nu depășește 5 ani;

e)      3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu
depășește un an sau amenda.”

26      Articolul 155 alineatul (4) din acest cod prevede:

„Termenele prevăzute în articolul 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi
socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.”

 Codul de procedură penală

27      Articolul 40 alineatul (1) din Codul de procedură penală prevede:

„Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă

trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în
Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de
membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și
Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.”

28      Articolul 142 alineatul (1) din acest cod, în versiunea în vigoare înainte de 14 martie
2016, avea următorul cuprins:

„Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie
efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției
ori de alte organe specializate ale statului.”

29      Potrivit articolului 281 alineatul (1) din codul menționat:

„Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind:

[…]

b)      competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci

când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;

[…]”

30      Articolul 342 din Codul de procedură penală enunță:

 „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în
judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității
administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”

31      Articolul 426 alineatul (1) din acest cod prevede:

„Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în

următoarele cazuri:

[…]

d)      când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de
incompatibilitate;

[…]”

32      Articolul 428 alineatul (1) din codul menționat prevede:

„Contestația în anulare pentru motivele prevăzute la articolul 426 literele a) și c)-h)

poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de
apel.”

 Legea nr. 47/1992

33      Articolul 3 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3
decembrie 2010) prevede:

„(1)      Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta

lege.

(2)      În exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în

drept să hotărască asupra competenței sale.

(3)      Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alineatului (2), nu poate fi

contestată de nicio autoritate publică.”

34      Articolul 34 alineatul (1) din această lege enunță:

„Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre

autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor
două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al
Magistraturii.”

 Legea nr. 78/2000

35      Articolul 5 din Legea nr. 78 din 18 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din
18 mai 2000) prevede la alineatul (1):
 „În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la
articolele 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de
persoanele prevăzute la articolul 308 din Codul penal.”

36      Articolele din Codul penal menționate la articolul 5 alineatul (1) din Legea nr. 78/2000
privesc infracțiunile de luare de mită (articolul 289), de dare de mită (articolul 290), de
trafic de influență (articolul 291) și, respectiv, de cumpărare de influență (articolul
292).

37      Articolul 29 alineatul (1) din această lege prevede:

„Pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în prezenta lege, se

constituie complete specializate.”

 Legea nr. 303/2004

38      Articolul 99 din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13
septembrie 2005), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 24 din 17 ianuarie 2012
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2012) (denumită în
continuare „Legea nr. 303/2004”), prevede:

„Constituie abateri disciplinare:

[…]

o)      nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;

[…]

ș)      nerespectarea deciziilor Curții Constituționale […];

[…]”

39      Articolul 100 din această lege prevede la alineatul (1):

„Sancțiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor și procurorilor, proporțional cu

gravitatea abaterilor, sunt:

[…]

e)      excluderea din magistratură.”

40      Articolul 101 din legea menționată prevede:

„Sancțiunile disciplinare prevăzute la articolul 100 se aplică de secțiile Consiliului

Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice.”

 Legea nr. 304/2004
41      Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară (republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005) a fost modificată, printre
altele, prin:

–        Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea
soluționării proceselor (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26
octombrie 2010);

–        Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte
normative care cuprind dispoziții procesual penale (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013);

–        Legea nr. 207 din 20 iulie 2018 pentru modificarea și completarea Legii

nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 636 din 20 iulie 2018).

42      Articolul 19 alineatul (3) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată ultima
dată prin Legea nr. 207/2018 (denumită în continuare „Legea nr. 304/2004
modificată”), prevede:

„La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la
propunerea președintelui sau a vicepreședintelui acesteia, poate aproba înființarea de
complete specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de
numărul și natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secții, precum și de
specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a
acestora.”

43      Articolul 24 alineatul (1) din această lege prevede:

„Completele de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă

instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecă recursurile în
casație împotriva hotărârilor pronunțate în apel de completele de 5 judecători după
admiterea în principiu, soluționează contestațiile împotriva încheierilor pronunțate în
cursul judecății în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
soluționează cauzele în materie disciplinară potrivit legii și alte cauze date în
competența lor prin lege.”

44      Articolul 29 alineatul (1) din legea menționată are următorul cuprins:

„Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție are următoarele atribuții:

a)      aprobă Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, precum

și statele de funcții și de personal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție;

[…]

f)      exercită alte atribuții prevăzute în Regulamentul privind organizarea și

funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.”

45      Articolul 31 alineatul (1) din aceeași lege enunță:

 „În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează:

a)      în cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, completul de judecată este format din 3 judecători;

[…]”

46      Articolul 32 din Legea nr. 304/2004 modificată prevede:

„(1)      La începutul fiecărui an, la propunerea președintelui sau a vicepreședinților

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Colegiul de conducere aprobă numărul și
compunerea completurilor de 5 judecători.

[…]

(4)      Judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnați, prin tragere la
sorți, în ședință publică, de președintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei 2
vicepreședinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție. Schimbarea membrilor
completurilor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de
Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de
Casație și Justiție.

(5)      Completul de 5 judecători este prezidat de președintele Înaltei Curți de Casație și

Justiție, de unul dintre cei 2 vicepreședinți sau de președinții de secție atunci când
aceștia fac parte din complet, desemnați potrivit alineatului (4).

(6)      În cazul în care niciunul dintre aceștia nu a fost desemnat să facă parte din
completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotație, de fiecare judecător,
în ordinea vechimii în magistratură a acestora.

(7)      Cauzele care intră în competența completurilor de 5 judecători sunt repartizate

aleatoriu în sistem informatizat.”

47      În versiunea rezultată din Legea nr. 202/2010, articolul 32 din Legea nr. 304/2004
prevedea:

„(1)      La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc două complete de 5

judecători formate numai din judecători din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de
Casație și Justiție.

[…]

(4)      Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție aprobă compunerea

completelor de 5 judecători. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt
desemnați de președintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreședintele Înaltei Curți de
Casație și Justiție. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe
baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea și funcționarea
administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(5)      Completul de 5 judecători este prezidat de președintele sau vicepreședintele

Înaltei Curți de Casație și Justiție. În lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un
 președinte de secție desemnat în acest scop de președintele sau, în lipsa acestuia, de
vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(6)      Cauzele care intră în competența completelor prevăzute la alineatele (1) și (2)

vor fi repartizate aleatoriu în sistem informatizat.”

48      În versiunea rezultată din Legea nr. 255/2013, alineatele (1) și (6) ale articolului 32 din
Legea nr. 304/2004 erau formulate în termeni cvasiidentici cu cei din versiunea
menționată la punctul anterior, în timp ce alineatele (4) și (5) al acestui articol
prevedeau:

„(4)      Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție aprobă numărul și

compunerea completelor de 5 judecători, la propunerea președintelui Secției penale.
Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnați, prin tragere la sorți, în
ședință publică, de președintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreședintele Înaltei Curți
de Casație și Justiție. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe
baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea și funcționarea
administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(5)      Completul de 5 judecători este prezidat de președintele sau vicepreședintele

Înaltei Curți de Casație și Justiție, atunci când acesta face parte din complet, potrivit
alineatului (4), de președintele Secției penale sau de decanul de vârstă, după caz.”

49      Articolul 33 din Legea nr. 304/2004 modificată are următorul cuprins:

„(1)      Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, în lipsa acestuia, unul dintre
vicepreședinți prezidează Secțiile Unite, Completul pentru soluționarea recursului în
interesul legii, precum și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
Completul de 5 judecători și orice complet în cadrul secțiilor, când participă la judecată.

[…]

(3)      Președinții de secții pot prezida orice complet de judecată din cadrul secției, iar
ceilalți judecători prezidează prin rotație.”

50      Articolul 33 alineatul (1) din Legea nr. 304/2004, în versiunea rezultată din Legea
nr. 202/2010, prevedea:

„Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, în lipsa acestuia, vicepreședintele

prezidează Secțiile Unite, Completul de 5 judecători, iar în cadrul secțiilor, orice
complet, când participă la judecată.”

51      Potrivit acestui articol 33 alineatul (1) din Legea nr. 304/2004, în versiunea rezultată
din Legea nr. 255/2013:

„Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, în lipsa acestuia, unul dintre
vicepreședinți prezidează Secțiile Unite, Completul pentru soluționarea recursului în
interesul legii, precum și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
Completul de 5 judecători și orice complet în cadrul secțiilor, când participă la
judecată.”
  Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de
Casație și Justiție

52      Articolul 28 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a

Înaltei Curți de Casație și Justiție din 21 septembrie 2004 (denumit în continuare
„Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă”), astfel cum a fost
modificat prin Hotărârea nr. 3/2014 din 28 ianuarie 2014 pentru modificarea și
completarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei
Curți de Casație și Justiție (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30
ianuarie 2014), prevedea:

„(1)      În cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează complete de 5

judecători, cu competența de judecată prevăzută de lege.

[…]

(4)      Completele de 5 judecători sunt prezidate, după caz, de președintele,

vicepreședinții, președintele Secției penale sau decanul de vârstă.”

53      Articolul 29 alineatul (1) din acest regulament prevedea:

„În scopul stabilirii completelor de 5 judecători în materie penală, președintele sau, în

lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție desemnează
anual, prin tragere la sorți, în ședință publică, câte 4 sau, după caz, câte 5 judecători din
cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru fiecare complet.”

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Elemente comune litigiilor principale

54      Litigiile principale se înscriu în contextul unei reforme de anvergură în domeniul

justiției și al luptei împotriva corupției din România. Această reformă face obiectul unei
monitorizări la nivelul Uniunii din anul 2007, în temeiul mecanismului de cooperare și
de verificare instituit prin Decizia 2006/928 cu ocazia aderării României la Uniunea
Europeană (denumit în continuare „MCV”).

55      Aceste litigii privesc proceduri penale în cadrul cărora instanțele de trimitere ridică
problema dacă, în temeiul dreptului Uniunii, pot lăsa neaplicate anumite decizii
pronunțate de Curtea Constituțională între anii 2016 și 2019, și anume Decizia
nr. 51/2016 din 16 februarie 2016 (cauza C-379/19), Decizia nr. 302/2017 din 4 mai
2017 (cauza C-379/19), Decizia nr. 685/2018 din 7 noiembrie 2018 (cauzele C-357/19,
C-547/19 și C-840/19), Decizia nr. 26/2019 din 16 ianuarie 2019 (cauza C-379/19),
precum și Decizia nr. 417/2019 din 3 iulie 2019 (cauzele C-811/19 și C-840/19).

56      Instanțele de trimitere arată că, în temeiul dreptului național, deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și că nerespectarea lor de către magistrați
constituie, în temeiul articolului 99 litera ș) din Legea nr. 303/2004, o abatere
disciplinară. Or, astfel cum ar reieși din Constituția României, Curtea Constituțională
nu ar face parte din sistemul judiciar român și ar prezenta caracterul unui organ
politico-jurisdicțional. În plus, prin pronunțarea deciziilor în discuție în litigiile
 principale, Curtea Constituțională ar fi depășit competențele pe care i le atribuie
Constituția României și ar fi interferat în cele ale instanțelor de drept comun și ar fi
adus atingere independenței acestora. Pe de altă parte, Deciziile nr. 685/2018 și
nr. 417/2019 ar implica un risc sistemic de impunitate în materie de luptă împotriva
corupției.

57      În acest context, instanțele de trimitere se referă, printre altele, la rapoartele Comisiei
către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în
cadrul mecanismului de cooperare și de verificare din 27 ianuarie 2016 [COM(2016) 41
final], din 13 noiembrie 2018 [COM(2018) 851 final, denumit în continuare „Raportul
MCV din noiembrie 2018”] și din 22 octombrie 2019 [COM(2019) 499 final].

58      În sfârșit, instanțele menționate fac de asemenea referire la Decizia nr. 104/2018 a

Curții Constituționale, din care ar reieși că dreptul Uniunii nu prevalează asupra ordinii
constituționale române și că Decizia 2006/928 nu poate constitui o normă de referință
în cadrul controlului de constituționalitate prin prisma articolului 148 din Constituția
României.

 Cauza C-357/19

59      Prin sentința din 28 martie 2017 pronunțată de un complet de trei judecători din cadrul
Secției penale, Înalta Curte de Casație și Justiție i-a condamnat, printre alții, pe PM,
ministru la data faptelor reproșate, RO, TQ și SP pentru săvârșirea, între anii 2010 și
2012, a unor infracțiuni de corupție și de abuz în serviciu în legătură cu gestionarea
unor fonduri europene, precum și de evaziune fiscală privind TVA. Apelurile declarate
împotriva acestei sentințe de către persoanele interesate, precum și de către Ministerul
Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională
Anticorupție (România) (denumită în continuare „DNA”) au fost respinse printr-o
decizie din 5 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de un complet
de 5 judecători. Acest complet de 5 judecători era compus din președintele Secției
penale și din alți patru judecători desemnați prin tragere la sorți, potrivit practicii Înaltei
Curți de Casație și Justiție în perioada în cauză, întemeiată pe Regulamentul privind
organizarea și funcționarea administrativă a aceleiași instanțe. Decizia din 5 iunie 2018
a rămas definitivă.

60      Prin Decizia nr. 685/2018, pronunțată la 7 noiembrie 2018, Curtea Constituțională,

sesizată de prim-ministru în temeiul articolului 146 litera e) din Constituția României, a
constatat, mai întâi, existența unui conflict juridic de natură constituțională între
Parlament și Înalta Curte de Casație și Justiție, generat de hotărârile Colegiului de
conducere al acesteia, constând, conform practicii menționate, în desemnarea prin
tragere la sorți doar a 4 dintre cei 5 membri ai completurilor de 5 judecători care se
pronunțau în apel, iar nu a tuturor membrilor acestora, contrar articolului 32 din Legea
nr. 304/2004 modificată. În continuare, Curtea Constituțională a considerat că judecarea
unei cauze în apel de un complet astfel nelegal compus se sancționează cu nulitatea
absolută a deciziei pronunțate și, în sfârșit, Curtea Constituțională a indicat că, în
conformitate cu articolul 147 alineatul (4) din Constituția României, această decizie se
aplică de la data publicării sale în cauzele aflate în curs de judecată, în cele finalizate, în
măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor extraordinare de
atac corespunzătoare, precum și situațiilor viitoare.
61      După publicarea Deciziei nr. 685/2018 a Curții Constituționale, PM, RO, TQ și SP,
precum și DNA au introdus, în temeiul articolului 426 alineatul (1) din Codul de
procedură penală, căi extraordinare de atac în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție,
solicitând desființarea deciziei din 5 iunie 2018 și rejudecarea apelurilor. În susținerea
căilor de atac formulate, aceștia au arătat că Decizia nr. 685/2018 este obligatorie și
produce efecte asupra deciziei din 5 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
deoarece completul de 5 judecători care a judecat apelurile respective nu a fost compus
potrivit legii în interpretarea dată de Curtea Constituțională. Instanța de trimitere a
considerat admisibile aceste căi extraordinare de atac, printre altele pentru motivul că
au fost formulate în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea acestei decizii, și a
dispus suspendarea executării pedepselor privative de libertate până la soluționarea
căilor de atac menționate.

62      Această instanță ridică în special problema dacă articolul 19 alineatul (1) TUE,
articolul 325 alineatul (1) TFUE, precum și articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) și
articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF se opun aplicării Deciziei nr. 685/2018 în
cauza principală, care ar avea drept consecință desființarea hotărârilor judecătorești
rămase definitive anterior adoptării acestei decizii și reluarea judecății în apel în cauze
de fraudă gravă și de corupție gravă.

63      Conform jurisprudenței Curții, ar reveni instanțelor naționale sarcina de a da efect

deplin, cu respectarea necesară a drepturilor fundamentale garantate de cartă și a
principiilor generale de drept, obligațiilor care decurg din articolul 325 alineatul (1)
TFUE și de a lăsa neaplicate dispozițiile de drept intern care se opun aplicării unor
sancțiuni efective și disuasive în materie de fraudă care aduce atingere intereselor
financiare ale Uniunii. Având în vedere această jurisprudență, s-ar ridica problema dacă
obligația ce incumbă statelor membre în temeiul articolului 325 alineatul (1) TFUE,
precum și al articolului 1 alineatul (1) literele (a) și (b) și al articolului 2 alineatul (1)
din Convenția PIF vizează și executarea sancțiunilor penale deja aplicate. S-ar ridica de
asemenea problema dacă sintagma „și orice altă activitate ilegală care aduce atingere
intereselor financiare ale Uniunii” din cuprinsul articolului 325 alineatul (1) TFUE
include nu numai faptele de corupție propriu-zise, ci și tentativa de fraudă comisă în
contextul unui contract de achiziții publice atribuit în mod fraudulos, care trebuia să fie
finanțat din fonduri europene, dar care, ca urmare a refuzului de finanțare din partea
autorității de gestionare a acestor fonduri, a fost integral pus în sarcina bugetului
național. În acest context, în speță, ar fi existat un risc de prejudiciere a intereselor
financiare ale Uniunii, deși un astfel de risc nu s-a materializat.

64      Pe de altă parte, instanța de trimitere subliniază că, în temeiul articolelor 2 și 19 TUE,
orice stat membru trebuie să se asigure că instanțele judecătorești care fac parte din
sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc
cerințele de independență, pentru a garanta justițiabililor o protecție jurisdicțională
efectivă. Garanția independenței ar presupune, potrivit jurisprudenței Curții, ca
judecătorii să își poată exercita funcțiile jurisdicționale în mod complet autonom, fără a
fi supuși vreunei legături ierarhice, pentru a fi protejați de intervenții și de presiuni
exterioare susceptibile să aducă atingere independenței lor și să influențeze deciziile
acestora.

65      În plus, având în vedere în special importanța principiului legalității, care ar impune ca
legea să fie previzibilă, precisă și neretroactivă, instanța de trimitere ridică problema
 dacă noțiunea de „instanță constituită în prealabil prin lege” din cuprinsul articolului 47
alineatul (2) din cartă se opune interpretării date de Curtea Constituțională în ceea ce
privește caracterul nelegal al compunerii completurilor sale de 5 judecători. Astfel,
conform jurisprudenței Curții rezultate din Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg
Fransson (C-617/10, EU:C:2013:105), și din Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S.
și M. B. (C-42/17, EU:C:2017:936), instanțele naționale, atunci când trebuie să decidă
să lase neaplicate dispoziții de drept penal material, ar avea obligația să se asigure că
drepturile fundamentale ale persoanelor acuzate că au săvârșit o infracțiune sunt
respectate, fiind totodată libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor
fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nici nivelul de protecție
prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și
caracterul efectiv al dreptului Uniunii.

66      În speță, instanța de trimitere este de părere că dreptul Uniunii se opune în special
aplicării Deciziei nr. 685/2018, întrucât această decizie ar avea ca efect desființarea
hotărârilor definitive ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în complet de 5
judecători și ar lipsi de caracter efectiv și disuasiv pedepsele aplicate într-un număr
considerabil de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale
Uniunii. Ea ar crea aparența de impunitate și chiar un risc sistemic de impunitate prin
intervenirea prescripției, date fiind complexitatea și durata procedurilor până la
pronunțarea unei hotărâri definitive ca urmare a rejudecării cauzelor în discuție. Mai
mult, principiul independenței judecătorilor și principiul securității raporturilor juridice
s-ar opune stabilirii unor efecte obligatorii ale Deciziei nr. 685/2018 asupra hotărârilor
penale rămase definitive la data adoptării acestei decizii, în lipsa unor motive serioase
care să pună la îndoială respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele
menționate, fapt care ar fi confirmat de Raportul MCV din noiembrie 2018.

67      În sfârșit, instanța de trimitere arată că există un risc serios ca răspunsurile Curții la
întrebările adresate să nu poată fi aplicate în dreptul intern, ținând seama de
jurisprudența Curții Constituționale menționată la punctul 58 din prezenta hotărâre.

68      În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea
cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 19 alineatul (1) TUE, articolul 325 alineatul (1) TFUE, articolul 1
alineatul (1) liter[ele] (a) și (b) și articolul 2 alineatul (1) din [Convenția PIF] și
principiul securității juridice trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării
unei decizii de către un organ exterior puterii judecătorești, [Curtea
Constituțională], care să aprecieze asupra legalității compunerii unor complete de
judecată, cu consecința creării premiselor necesare admiterii unor căi
extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate
într-un interval de timp?

2)      Articolul 47 [al doilea paragraf] din [cartă] trebuie interpretat în sensul că se

opune constatării de către un organ exterior puterii judecătorești a caracterului
lipsit de independență și imparțialitate al unui complet din care face parte un
judecător având funcție de conducere și care nu a fost desemnat aleatoriu, ci în
baza unei reguli transparente, cunoscute și necontestate de părți, regulă aplicabilă
în toate cauzele completului respectiv, hotărârea adoptată fiind obligatorie potrivit
dreptului intern?
 3)      Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite
instanței naționale să înlăture aplicarea unei decizii a instanței de contencios
constituțional pronunțate într-o sesizare vizând un conflict constituțional,
obligatorie în dreptul național?”

 Cauza C-379/19

69      La 22 august 2016, Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea

(România) i-a trimis în judecată la Tribunalul Bihor (România) pe KI, LJ, JH și IG,
acuzați de săvârșirea unor infracțiuni de cumpărare de influență, trafic de influență,
dare de mită și luare de mită, precum și a unor infracțiuni de complicitate la cumpărare
de influență și de complicitate la dare de mită.

70      În cadrul acestei proceduri, KI și LJ au solicitat, în temeiul articolului 342 din Codul
de procedură penală, excluderea din materialul probatoriu a unor procese-verbale de
redare a interceptărilor realizate de Serviciul Român de Informații (denumit în
continuare „SRI”). În susținerea acestei cereri, persoanele interesate au invocat Decizia
nr. 51/2016 prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional articolul 142
alineatul (1) din Codul de procedură penală, în măsura în care acesta autoriza punerea
în executare a unor măsuri de supraveghere, în cadrul unei proceduri penale, de către
„alte organe specializate ale statului”, și în special de către SRI.

71      Prin încheierea penală din 27 ianuarie 2017, judecătorul de cameră preliminară din
cadrul Tribunalului Bihor a respins cererile formulate de KI și de LJ cu motivarea,
printre altele, că, efectele Deciziei nr. 51/2016 producându-se doar pentru viitor,
administrarea probelor era legală și a dispus începerea judecății în privința lui KI, LJ,
JH și IG. Calea de atac exercitată împotriva acestei încheieri penale a fost respinsă de
Curtea de Apel Oradea (România), care a reținut de asemenea că Decizia nr. 51/2016
este inaplicabilă măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauză, deoarece această
decizie, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României din 14 martie 2016,
produce efecte, conform articolului 147 alineatul (4) din Constituția României, numai
pentru viitor.

72      În cursul judecății penale în fața instanței de trimitere, IG, KI, LJ și JH au solicitat în
esență constatarea nulității absolute a proceselor-verbale de redare a interceptărilor în
cazul în care SRI ar fi participat la punerea în executare a mandatelor de supraveghere.
Pe lângă Decizia nr. 51/2016, persoanele interesate au invocat în această privință
Deciziile nr. 302/2017 și nr. 26/2019 prin care Curtea Constituțională a declarat
neconstituțional articolul 281 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură penală, în
măsura în care nu reglementa în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor
referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire
penală (Decizia nr. 302/2017), și a constatat existența unui conflict juridic de natură
constituțională printre altele între Parlament și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție generat de încheierea a două protocoale de cooperare între DNA și
SRI în cursul anilor 2009 și 2016, cu încălcarea competenței constituționale a DNA,
având ca efect afectarea dreptului procedural care reglementează desfășurarea actelor
de urmărire penală (Decizia nr. 26/2019).
73      După verificarea efectuată de instanța de trimitere la DNA, s-a dovedit că nouă
mandate de supraveghere tehnică fuseseră puse în executare cu sprijinul tehnic al SRI și
două mandate, după publicarea Deciziei nr. 51/2016, fără intervenția acestui serviciu.

74      Instanța de trimitere arată că este ținută să se pronunțe cu prioritate asupra unei cereri
de excludere a unor mijloace de probă și ridică în special problema dacă trebuie să
aplice Deciziile nr. 51/2016, nr. 302/2017 și nr. 26/2019. Astfel, prin efectul coroborat
al acestor trei decizii, ar fi suficient ca instanța să constate participarea SRI la punerea
în executare a unui mandat de supraveghere pentru ca măsurile de colectare a probelor
să fie lovite de nulitate absolută și pentru ca mijloacele de probă corespunzătoare să fie
înlăturate.

75      Instanța de trimitere subliniază totuși că, potrivit normelor naționale încă în vigoare,
admisibilitatea unei cereri de excludere a mijloacelor de probă este condiționată de
introducerea acestei cereri înainte de finalizarea fazei de cameră preliminară. În plus,
normele constituționale ar conferi efect doar ex nunc deciziilor Curții Constituționale.
Aceasta din urmă ar fi consacrat, așadar, pe cale jurisprudențială, aplicarea deciziilor
sale în cauzele pendinte, impunând prin aceasta instanțelor obligația de a sancționa
toate actele procedurale sau mijloacele de probă în discuție, fără să existe posibilitatea
de a proceda la o apreciere de la caz la caz, chiar și atunci când aceste acte ar fi fost
realizate, precum în speță, pe baza unor norme care la momentul aplicării se bucurau de
prezumția de constituționalitate.

76      Or, pe de o parte, România ar fi obligată să lupte împotriva corupției, iar Comisia ar fi

constatat, în Raportul MCV din noiembrie 2018, că acest stat membru trebuie să
continue punerea în aplicare a Strategiei naționale anticorupție, cu respectarea
termenelor stabilite de guvern în luna august 2016. Pe de altă parte, Curtea
Constituțională ar trebui, potrivit articolului 146 din Constituția României, să se
limiteze la verificarea conformității legilor cu Constituția României, iar nu să
interpreteze și să aplice legea și să instituie norme legale cu aplicare retroactivă. În
plus, preocuparea Curții Constituționale de a garanta direct, prin efectul deciziilor sale,
respectarea drepturilor procesuale ale părților dintr-un proces penal apare ca fiind
excesivă prin raportare la mecanismele de care dispune statul român pentru aceasta,
precum Protocolul nr. 16 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care a intrat în
vigoare la 1 august 2018 (denumită în continuare „CEDO”). De asemenea, în
jurisprudența sa rezultată din Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni (C-399/11,
EU:C:2013:107), Curtea ar fi refuzat să recunoască o limitare a supremației dreptului
Uniunii asupra unor drepturi constituționale mai favorabile.

77      În ceea ce privește cauza principală, instanța de trimitere consideră că aceasta are o
legătură suficient de puternică cu dreptul Uniunii, în măsura în care privește exercitarea
competenței sale jurisdicționale prin raportare la principiile statului de drept și
independenței judecătorilor, și ridică probleme referitoare la caracterul și la efectele
MCV, precum și la supremația dreptului Uniunii față de jurisprudența Curții
Constituționale. Aceasta din urmă ar fi limitat competența instanțelor române, rezultată
din Constituția României și din dreptul Uniunii, de înfăptuire a justiției, statuând în
Decizia nr. 104/2018, menționată la punctul 58 din prezenta hotărâre, că Decizia
2006/928 nu poate constitui o normă de referință în cadrul controlului de
constituționalitate prin prisma articolului 148 din Constituția României.
78      Astfel, ar fi necesar ca Curtea să precizeze dacă MCV are caracter obligatoriu și, în
cazul unui răspuns afirmativ, dacă acest caracter trebuie recunoscut nu numai măsurilor
expres recomandate prin rapoartele întocmite în cadrul acestui mecanism, ci și
ansamblului constatărilor realizate prin aceste rapoarte, în special celor vizând măsurile
naționale contrare recomandărilor Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept
(Comisia de la Veneția) și ale Grupului de state împotriva corupției (GRECO). În plus,
având în vedere principiile statului de drept și independenței judecătorilor, s-ar ridica
problema dacă judecătorul național poate să înlăture, în exercitarea competenței sale
jurisdicționale, fără a risca să facă obiectul unor sancțiuni disciplinare expres prevăzute
de lege, efectele deciziilor Curții Constituționale, în ipoteza în care aceasta și-ar depăși
limitele de competență.

79      În aceste condiții, Tribunalul Bihor a hotărât să suspende judecarea cauzei și să

adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      [MCV] instituit potrivit Deciziei [2006/928] și cerințele formulate în rapoartele

întocmite în cadrul acestui mecanism au caracter obligatoriu pentru statul român?

2)      Articolul 2 [TUE] corelat și cu articolul 4 alineatul (3) [TUE] trebuie interpretat

în sensul că în cadrul obligației statului membru de a respecta principiile statului
de drept se înscrie și necesitatea ca România să respecte cerințele impuse prin
rapoartele din cadrul [MCV], instituit potrivit [Deciziei 2006/928], inclusiv în
privința abținerii intervenției unei curți constituționale, o instituție
politico-jurisdicțională, de a interpreta legea și de a stabili modul concret și
obligatoriu de aplicare a ei de către instanțele judecătorești, competență exclusivă
atribuită autorității judecătorești, și de a institui norme legale noi, competență
exclusivă atribuită autorității legislative? Dreptul Uniunii Europene impune
înlăturarea efectelor unei astfel de decizii pronunțate de o curte constituțională?
Dreptul Uniunii Europene se opune existenței unei norme interne care
reglementează răspunderea disciplinară pentru magistratul care înlătură de la
aplicare decizia Curții Constituționale, în contextul întrebării formulate?

3)      Principiul independenței judecătorilor, consacrat de articolul 19 alineatul (1) al

doilea paragraf TUE și de articolul 47 din [cartă], astfel cum a fost interpretat prin
jurisprudența [Curții] [Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos
Juízes Portugueses (C-64/16, EU:C:2018:117)], se opune substituirii
competențelor lor de deciziile Curții Constituționale (Deciziile [nr. 51/2016,
nr. 302/2017 și nr. 26/2019]), cu consecința lipsirii de previzibilitate a procesului
penal (aplicare retroactivă) și a imposibilității interpretării și aplicării legii la
cauza concretă? Dreptul Uniunii Europene se opune existenței unei norme interne
care reglementează răspunderea disciplinară pentru magistratul care înlătură de la
aplicare decizia Curții Constituționale, în contextul întrebării formulate?”

80      Prin scrisoarea din 27 iunie 2019, primită de Curte la 10 iulie 2019, Tribunalul Bihor a
informat Curtea că, prin încheierea penală din 18 iunie 2019, Curtea de Apel Oradea
(România), la cererea DNA, a desființat dispoziția de suspendare a judecării cauzei și a
dispus continuarea judecății cauzei pe alte aspecte decât cele vizate de cererea de
decizie preliminară. Întrebat de Curte, Tribunalul Bihor a precizat, prin scrisoarea din
26 iulie 2019, primită de Curte la 7 august 2019, că răspunsul acesteia la întrebările
adresate este în continuare necesar. Astfel, procedura în fața sa a fost reluată, fără ca
 probele obținute prin mandatele de supraveghere tehnică și care fac obiectul trimiterii
preliminare să poată fi administrate. În plus, Tribunalul Bihor a arătat că Inspecția
Judiciară a dispus începerea cercetării disciplinare față de judecătorul aflat la originea
trimiterii pentru nerespectarea deciziilor Curții Constituționale vizate de întrebările
preliminare.

 Cauza C-547/19

81      Inspecția Judiciară a inițiat o procedură disciplinară împotriva lui CY, judecător în

cadrul Curții de Apel București (România), în fața Secției pentru judecători în materie
disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivul că CY ar fi săvârșit
abaterea disciplinară prevăzută la articolul 99 litera o) din Legea nr. 303/2004.

82      Prin încheierea din 28 martie 2018, Secția pentru judecători în materie disciplinară a
Consiliului Superior al Magistraturii a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție
accesorie în interesul lui CY formulată de Forumul Judecătorilor din România. Acesta
și CY au declarat recurs împotriva respectivei încheieri la Înalta Curte de Casație și
Justiție.

83      Prin hotărârea din 2 aprilie 2018, Secția pentru judecători în materie disciplinară a
Consiliului Superior al Magistraturii i-a aplicat lui CY sancțiunea disciplinară constând
în excluderea din magistratură, prevăzută la articolul 100 litera e) din Legea
nr. 303/2004. CY a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Înalta Curte de Casație
și Justiție.

84      Aceste două cauze au fost atribuite în mod aleatoriu unui complet de 5 judecători al
acestei instanțe, iar ulterior au fost conexate, considerându-se că există o strânsă
legătură între ele. Compunerea acestui complet de judecată fusese stabilită prin tragere
la sorți, efectuată la 30 octombrie 2017.

85      La 8 noiembrie 2018, în urma pronunțării Deciziei nr. 685/2018 menționate la punctul

60 din prezenta hotărâre, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a
adoptat o hotărâre privind tragerea la sorți a membrilor completurilor de 5 judecători. În
luna decembrie a anului 2018, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat două
hotărâri prin care au fost emise norme care să asigure conformarea cu exigențele expuse
în decizia menționată. Pentru a se conforma acestor hotărâri, Înalta Curte de Casație și
Justiție a procedat din nou la tragerea la sorți a unor noi completuri de judecată pentru
anul 2018, incluzând dosare deja repartizate în care nu a fost dispusă nicio măsură până
la finalul anului respectiv, printre care cauzele conexate în discuție în litigiul principal.

86      În fața noului complet de judecată, CY a invocat, printre altele, excepția nelegalei
compuneri a acestui complet, contestând în special compatibilitatea cu articolul 2 TUE
a Deciziei nr. 685/2018 și a hotărârilor subsecvente ale Consiliului Superior al
Magistraturii. În această privință, CY a arătat că Curtea Constituțională și Consiliul
Superior al Magistraturii și-au depășit competențele și a adăugat că, dacă cele două
autorități nu ar fi intervenit în activitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu ar fi fost
afectat principiul continuității completului de judecată, iar cauza ar fi fost corect
repartizată unuia dintre completurile de 5 judecători.
87      Pentru a se putea pronunța cu privire la excepția de nelegalitate invocată de CY,
instanța de trimitere dorește să solicite Curții să statueze cu privire la aspectul dacă o
intervenție asupra justiției de natura celei realizate de Curtea Constituțională prin
Decizia nr. 685/2018 este compatibilă cu statul de drept, vizat la articolul 2 TUE,
precum și cu independența justiției, garantată la articolul 19 TUE și la articolul 47 din
cartă.

88      În această privință, instanța de trimitere subliniază, în primul rând, dimensiunea

politică a numirii membrilor Curții Constituționale, precum și poziția particulară a
acesteia în arhitectura autorităților statului.

89      În al doilea rând, procedura constatării unui conflict juridic de natură constituțională
între autoritățile publice, prevăzută la articolul 146 litera e) din Constituția României, ar
fi în sine problematică, întrucât, potrivit aceleiași dispoziții, organe politice sunt
abilitate să declanșeze această procedură. În plus, distincția dintre nelegalitatea unui act
și existența unui conflict juridic de natură constituțională ar fi extrem de fragilă și ar
exista astfel premisele creării, pentru o categorie limitată de subiecți de drept, a unor căi
de atac paralele cu cele organizate în cadrul instanțelor de judecată de drept comun.
Această împrejurare coroborată cu implicarea politicului în desemnarea membrilor
Curții Constituționale i-ar permite acesteia din urmă să intervină asupra justiției în
scopuri politice sau în interesul unor persoane influente din punct de vedere politic.

90      În al treilea rând, instanța de trimitere consideră că constatarea efectuată de Curtea

Constituțională în Decizia nr. 685/2018 privind existența unui conflict juridic de natură
constituțională între puterea judecătorească și puterea legislativă este problematică. În
această decizie, Curtea Constituțională ar fi opus propria interpretare a dispozițiilor
ambigue de natură infraconstituțională, și anume articolele 32 și 33 din Legea
nr. 304/2004 modificată, celei reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în
exercitarea competenței sale și ar fi reproșat acestei instanțe o înfrângere sistematică a
voinței legiuitorului, iar aceasta pentru a putea constata existența unui asemenea
conflict juridic de natură constituțională.

91      Potrivit instanței de trimitere, se ridică astfel problema dacă articolele 2 și 19 TUE,

precum și articolul 47 din cartă se opun ca, într-o situație precum cea în discuție în
litigiul principal, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție să poată fi controlată
și sancționată prin intervenția Curții Constituționale. Instanța de trimitere consideră că
o intervenție arbitrară a acesteia din urmă, prin care să se verifice legalitatea activității
Înaltei Curți de Casație și Justiție, verificare care să se substituie unor proceduri
judiciare legale, precum acțiunea în contencios administrativ sau excepțiile procesuale
ridicate în cadrul acțiunilor judiciare, poate avea un impact negativ cu privire la
independența justiției și chiar la fundamentele statului de drept, prevăzut la articolul 2
TUE, întrucât Curtea Constituțională nu face parte din sistemul judiciar și nu este
învestită cu competențe de judecată.

92      În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea
cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 2 [TUE], articolul 19 alineatul (1) din același tratat și articolul 47 din [cartă]
trebuie interpretate în sensul că se opun intervenției unei curți constituționale (organ
care nu este, potrivit dreptului intern, instanță de judecată) cu privire la modalitatea în
 care instanța supremă a interpretat și aplicat legislația infraconstituțională în activitatea
de constituire a completurilor de judecată?”

 Cauza C-811/19

93      Prin sentința din 8 februarie 2018, pronunțată în primă instanță de un complet de 3

judecători din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, FQ, GP, HO,
IN și JM au fost condamnați la pedepse cuprinse între 2 și 8 ani de închisoare pentru
infracțiuni de corupție și de spălare a banilor, precum și pentru infracțiuni asimilate
infracțiunilor de corupție, săvârșite între anii 2009 și 2013, în legătură cu contracte de
achiziții publice încheiate în cadrul unui proiect finanțat în principal din fonduri
nerambursabile din partea Uniunii. Patru dintre inculpați, printre care figurează o
persoană care a avut succesiv calitatea de primar, de senator și de ministru, precum și
DNA au declarat apel împotriva acestei sentințe.

94      În cursul procedurii de apel, apelanții au solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să
constate nulitatea sentinței din 8 februarie 2018 pentru motivul că aceasta a fost
formulată de un complet de judecată care nu era specializat în materie de corupție, cu
încălcarea prevederilor legale.

95      Apelanții au invocat în această privință Decizia nr. 417/2019, pronunțată la 3 iulie

2019 la sesizarea președintelui Camerei Deputaților, care, la acel moment, făcea el
însuși obiectul unei anchete penale pentru fapte aflate sub incidența Legii nr. 78/2000,
cauza aflându-se, în apel, la un complet de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți de
Casație și Justiție. Prin această decizie, Curtea Constituțională a constatat, mai întâi,
existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament și Înalta Curte
de Casație și Justiție, generat de neconstituirea de către aceasta a completurilor de
judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute la
articolul 29 alineatul (1) din Legea nr. 78/2000. În continuare, Curtea Constituțională a
considerat că judecarea unei cauze de un complet nespecializat atrage sancțiunea
nulității absolute a hotărârii astfel pronunțate și, în sfârșit, a dispus ca toate cauzele
soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție în primă instanță înainte de 23 ianuarie
2019, în măsura în care nu au devenit definitive, să fie rejudecate de completuri
specializate alcătuite potrivit acestei dispoziții. Astfel, în această decizie, Curtea
Constituțională a considerat că, deși la această dată de 23 ianuarie 2019 Colegiul de
conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptase o hotărâre potrivit căreia toate
completurile de 3 judecători ale acesteia trebuie considerate ca fiind specializate în
judecarea cauzelor de corupție, această hotărâre era de natură să evite
neconstituționalitatea doar începând de la data adoptării sale, nu și pentru trecut.

96      În susținerea cererii de decizie preliminară, instanța de trimitere arată că infracțiunile

în discuție în litigiul principal, respectiv infracțiuni de corupție comise în legătură cu
derularea unor proceduri de achiziții publice finanțate în principal din fonduri europene,
precum și infracțiuni de spălare a banilor, prejudiciază sau sunt susceptibile să
prejudicieze interesele financiare ale Uniunii.

97      Potrivit acestei instanțe, în primul rând, se ridică problema dacă articolul 19 alineatul
(1) TUE, articolul 325 alineatul (1) TFUE, articolul 4 din Directiva (UE) 2017/1371 a
Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor
îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (JO
 2017, L 198, p. 29) și articolul 58 din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului
European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea folosirii sistemului
financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a
Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de
abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a
Directivei 2006/70/CE a Comisiei (JO 2015, L 141, p. 73), trebuie interpretate în sensul
că se opun aplicării de către o instanță națională a unei decizii luate de o autoritate care
nu face parte din sistemul judiciar, precum Decizia nr. 417/2019 a Curții
Constituționale, și care statuează asupra temeiniciei unei căi ordinare de atac, impunând
trimiterea spre rejudecare a cauzelor, cu consecința repunerii în discuție a acuzației
penale prin reluarea judecății în primă instanță. Astfel, statele membre ar fi chemate să
ia măsuri efective și disuasive în combaterea activităților ilegale ce aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii.

98      În acest context, ar trebui de asemenea să se stabilească dacă sintagma „și orice altă
activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii” din cuprinsul
articolului 325 alineatul (1) TFUE include în sfera sa de aplicare infracțiunile de
corupție propriu-zise, în măsura în care, printre altele, articolul 4 din Directiva
2017/1371 definește infracțiunile de „corupție pasivă” și de „corupție activă”. Această
lămurire ar fi necesară întrucât unul dintre acuzații din cauza principală s-ar fi folosit de
influența avută, în calitatea sa de senator și de ministru, asupra unor funcționari publici,
i-ar fi determinat pe aceștia să se abțină de la a acționa conform sarcinilor lor și ar fi
obținut un procent consistent din valoarea contractelor de achiziții publice finanțate, în
cea mai mare parte, din fonduri europene.

99      Potrivit instanței de trimitere, la fel ca în cauza C-357/19, Euro Box Promotion și alții,
se ridică totodată problema dacă principiul statului de drept consacrat la articolul 2
TUE, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, se opune ca justiția să fie afectată de
o intervenție de natura celei realizate prin Decizia nr. 417/2019. Prin decizia
menționată, Curtea Constituțională ar fi instituit, fără a dispune de competențe
jurisdicționale, măsuri obligatorii concretizate în reluarea unor procese în considerarea
unei pretinse lipse de specializare în materia infracțiunilor de corupție a completurilor
Secției penale din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care toți
judecătorii acestei Secții penale ar îndeplini, prin însăși calitatea lor de magistrat al
acestei instanțe, respectiva condiție de specializare.

100    În al doilea rând, având în vedere jurisprudența Curții, dar și importanța principiului
legalității, ar trebui să se lămurească înțelesul noțiunii de „instanță constituită în
prealabil prin lege” din cuprinsul articolului 47 al doilea paragraf din cartă, pentru a
stabili dacă această dispoziție se opune interpretării date de Curtea Constituțională
privind caracterul nelegal al compunerii instanței.

101    În al treilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă judecătorul național este
ținut să lase neaplicată Decizia nr. 417/2019 pentru a asigura eficiența deplină a
normelor Uniunii. Mai general, ar trebui de asemenea să se clarifice dacă trebuie
înlăturate efectele deciziilor Curții Constituționale care aduc atingere principiului
independenței judecătorilor în cauzele guvernate doar de dreptul național. Aceste
probleme ar fi ridicate în special din cauza faptului că regimul disciplinar român
prevede sancționarea disciplinară a judecătorului în cazul în care procedează la
înlăturarea efectelor deciziilor Curții Constituționale.
102    Instanța de trimitere consideră că Decizia nr. 417/2019, care are ca efect desființarea
hotărârilor pronunțate în primă instanță anterior datei de 23 ianuarie 2019 de
completurile de 3 judecători din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, încalcă principiul efectivității sancțiunilor penale în cazul unor activități ilegale
grave ce prejudiciază interesele financiare ale Uniunii. Astfel, decizia menționată ar
crea, pe de o parte, aparența de impunitate și ar da naștere, pe de altă parte, unui risc
sistemic de impunitate în materie de infracțiuni grave ca urmare a normelor naționale
de prescripție a răspunderii penale, date fiind complexitatea și durata procedurilor până
la pronunțarea unei hotărâri definitive ca urmare a rejudecării cauzelor în discuție.
Astfel, în cauza principală, procedura judiciară, prin complexitatea sa, ar fi durat deja
aproximativ 4 ani numai la judecarea în primă instanță. Mai mult, instanța de trimitere
consideră că principiul independenței judecătorilor consacrat de dreptul Uniunii se
opune stabilirii, printr-o decizie a unui organ jurisdicțional exterior puterii
judecătorești, a unor măsuri procedurale care impun rejudecarea în primă instanță a
anumitor cauze, cu repunerea în discuție a acuzației penale, în lipsa unor motive
serioase care să afecteze dreptul inculpaților la un proces echitabil. Or, în speță, faptul
că completurile Secției penale din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt formate
din judecători care, la data numirii lor la această instanță, erau specializați în cauze
penale nu poate fi considerat ca afectând dreptul la un proces echitabil și dreptul de
acces la justiție.

103    În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea
cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 19 alineatul (1) [TUE], articolul 325 alineatul (1) [TFUE], articolul 58
din Directiva [2015/849], [precum și] articolul 4 din Directiva [2017/1371]
trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ
exterior puterii judecătorești, [Curtea Constituțională], care să soluționeze o
excepție procesuală care ar viza o eventuală nelegală compunere a completurilor
de judecată, în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de
Casație și Justiție (neprevăzut de Constituția României), și să oblige o instanță de
judecată să trimită cauzele, aflate în calea de atac a apelului (devolutivă), spre
rejudecare, în primul ciclu procesual la aceeași instanță?

2)      Articolul 2 [TUE] și articolul 47 [al doilea paragraf] din [cartă] trebuie

interpretate în sensul că se opun constatării de către un organ exterior puterii
judecătorești a nelegalei compuneri a completurilor de judecată din cadrul unei
secții a instanței supreme (completuri compuse din judecători în funcție, care la
momentul promovării îndeplineau inclusiv condiția specializării solicitată pentru
a promova la secția penală a instanței supreme)?

3)      Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite

instanței naționale să înlăture aplicarea unei decizii a instanței de contencios
constituțional, care interpretează o normă inferioară Constituției, de organizare a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, inclusă în legea internă privind prevenirea,
descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, normă interpretată în mod
constant, în același sens, de o instanță de judecată timp de 16 ani?

4)      Conform articolul[ui] 47 din [cartă][,] [p]rincipiul liberului acces la justiție

include specializarea judecătorilor și înființarea unor completuri specializate la o
instanță supremă?”
  Cauza C-840/19

104    Prin sentința penală din 26 mai 2017 pronunțată de un complet de 3 judecători din
cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, NC a fost condamnat, printre
altele, la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea, în funcțiile sale de
parlamentar și de ministru, a infracțiunii de trafic de influență, prevăzută la articolul
291 alineatul (1) din Codul penal coroborat cu articolele 6 și 7 litera a) din Legea
nr. 78/2000, în legătură cu atribuirea unui contract de achiziții publice finanțat în mare
parte din fonduri europene. DNA și NC au declarat apel împotriva acestei sentințe
penale, iar prin decizia penală din 28 iunie 2018, un complet de 5 judecători din cadrul
Secției penale a Înaltei Curți din Casație și Justiție a confirmat condamnarea și a respins
apelul. Această decizie a rămas definitivă.

105    După publicarea Deciziei nr. 685/2018 menționată la punctul 60 din prezenta hotărâre,

NC și DNA au formulat contestații în anulare, invocând în esență nelegala compunere a
completului de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care s-a
pronunțat cu privire la apelurile formulate împotriva sentinței penale din 26 mai 2017,
întrucât doar 4 dintre cei 5 membri ai acestui complet au fost desemnați prin tragere la
sorți.

106    Prin deciziile penale din 25 februarie și 20 mai 2019 pronunțate de un complet de 5

judecători, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestațiile în anulare, în temeiul
Deciziei nr. 685/2018, a anulat condamnarea lui NC și a dispus rejudecarea apelurilor
declarate de acesta și de DNA.

107    În timp ce procedura de apel era încă în curs de rejudecare la Înalta Curte de Casație și
Justiție, în complet de 5 judecători, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia
nr. 417/2019 menționată la punctul 95 din prezenta hotărâre.

108    Instanța de trimitere ridică problema compatibilității acestei decizii cu articolul 2 și cu

articolul 19 alineatul (1) TUE, cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, cu articolul 47 din
cartă și cu articolul 4 din Directiva 2017/1371. În ceea ce privește, în special, articolul
325 TFUE, instanța de trimitere invocă în esență aceleași motive precum cele formulate
în cauza C-811/19. Instanța menționată adaugă că, în cauza principală, procedurile
judiciare s-au desfășurat pe o perioadă de aproximativ 4 ani și că, drept consecință a
aplicării Deciziei nr. 685/2018, cauza se află într-o procedură de rejudecare a apelului.
Aplicarea Deciziei nr. 417/2019 ar genera în plus reluarea judecății fondului cauzei în
primă instanță, ajungându-se astfel la judecarea de două ori în primă instanță și de trei
ori în apel a aceluiași proces.

109    Instanța de trimitere arată că Decizia nr. 417/2019 a instituit măsuri procedurale

obligatorii care necesită reluarea unor procese în considerarea lipsei de specializare a
completurilor de judecată în primă instanță în materia infracțiunilor prevăzute de Legea
nr. 78/2000. Ar exista astfel, ca urmare a acestei decizii, un risc de impunitate într-un
număr considerabil de cauze privind infracțiuni grave. În acest fel, s-ar aduce atingere
cerinței efectivității prevăzute la articolul 325 TFUE și dreptului fundamental al
acuzatului de a fi judecat într-un termen rezonabil.

110    De asemenea, instanța de trimitere consideră că, la fel ca în cauzele C-357/19,

C-547/19 și C-811/19, este necesar să se solicite Curții să se pronunțe cu privire la
 compatibilitatea intervenției Curții Constituționale cu principiul statului de drept.
Subliniind importanța respectării hotărârilor curții menționate, instanța de trimitere
precizează totodată că întrebările sale nu vizează jurisprudența Curții Constituționale în
general, ci doar Decizia nr. 417/2019. În această decizie, Curtea Constituțională ar fi
opus propria interpretare celei a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la
dispozițiile divergente care figurează în Legea nr. 78/2000 și, respectiv, în Legea
nr. 304/2004 modificată, cu privire la constituirea unor completuri specializate, și ar fi
interferat în competențele acestei instanțe dispunând rejudecarea anumitor cauze.

111    În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea
cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 19 alineatul (1) [TUE], articolul 325 alineatul (1) [TFUE] și articolul 4
din Directiva [2017/1371], adoptată în temeiul articolului 83 alineatul (2)
[TFUE], trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un
organ exterior puterii judecătorești, [Curtea Constituțională], care impune
trimiterea spre rejudecare a cauzelor de corupție soluționate într-o perioadă
determinată și care se află în faza apelului, pentru neconstituirea la nivelul
instanței supreme de completuri de judecată specializate în această materie, deși
recunoaște specializarea judecătorilor care au compus [completurile de judecată]?

2)      Articolul 2 [TUE] și articolul 47 [al doilea paragraf] din [cartă] trebuie

interpretate în sensul că se opun constatării de către un organ exterior puterii
judecătorești a nelegalei compuneri a completurilor de judecată din cadrul unei
secții a instanței supreme (completuri compuse din judecători în funcție, care la
momentul promovării îndeplineau inclusiv condiția specializării solicitată pentru
a promova la instanța supremă)?

3)      Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite

instanței naționale să înlăture aplicarea unei decizii a instanței de contencios
constituțional, pronunțată într-o sesizare vizând un conflict constituțional,
obligatorie în dreptul național?”

 Cu privire la procedura în fața Curții

 Cu privire la conexare

112    Prin deciziile președintelui Curții din 26 februarie 2020, cauzele C-357/19 și C-547/19,
pe de o parte, și cauzele C-811/19 și C-840/19, pe de altă parte, au fost reunite pentru
buna desfășurare a procedurii orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii. Prin
decizia președintelui Curții din 21 mai 2021, aceste cauze, precum și cauza C-379/19 au
fost reunite, având în vedere conexitatea lor, în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la cererile de procedură accelerată și la tratamentul prioritar

113    Instanțele de trimitere în cauzele C-357/19, C-379/19, C-811/19 și C-840/19 au

solicitat Curții judecarea trimiterilor preliminare din aceste cauze potrivit procedurii
accelerate, în temeiul articolului 105 din Regulamentul de procedură al Curții.
114    În susținerea cererilor lor, instanțele de trimitere au arătat în esență că situația
persoanelor acuzate în cadrul procedurilor principale necesită un răspuns în termen
scurt. În ceea ce privește în special cauzele C-357/19, C-811/19 și C-840/19, instanțele
de trimitere au susținut și că trecerea timpului riscă să compromită eventuala executare
a pedepsei.

115    În această privință, trebuie amintit că articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de
procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din
oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului
general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să
decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate, care derogă de la
prevederile acestui regulament.

116    Trebuie amintit în acest sens că o astfel de procedură accelerată constituie un

instrument procedural destinat să răspundă unei situații de urgență extraordinare. Pe de
altă parte, reiese de asemenea din jurisprudența Curții că este posibil ca procedura
accelerată să nu fie aplicată atunci când caracterul sensibil și complex al problemelor
juridice ridicate de o cauză se pretează cu dificultate aplicării unei asemenea proceduri,
în special atunci când nu este adecvat să se scurteze faza scrisă a procedurii în fața
Curții [Hotărârea din15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al
judecătorilor), C-791/19, EU:C:2021:596, punctul 32 și jurisprudența citată].

117    În speță, în ceea ce privește cauzele C-357/19 și C-379/19, prin deciziile din 23 mai și,
respectiv, din 17 iunie 2019, președintele Curții a decis, după ascultarea judecătorului
raportor și a avocatului general, că cererile de procedură accelerată trebuie să fie
respinse. Astfel, pe de o parte, motivul întemeiat pe faptul că aceste cereri priveau
proceduri penale și, prin urmare, necesitau un răspuns dat cu celeritate în vederea
clarificării situației juridice a persoanelor acuzate în cadrul procedurilor principale nu
putea fi suficient în sine pentru a justifica judecarea acestor cauze potrivit procedurii
accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură,
întrucât asemenea împrejurări nu sunt de natură să genereze o situație de urgență
extraordinară precum cea menționată la punctul 116 din prezenta hotărâre (a se vedea
prin analogie Ordonanța președintelui Curții din 20 septembrie 2018, Minister for
Justice and Equality, C-508/18 și C-509/18, nepublicată, EU:C:2018:766, punctul 11,
precum și jurisprudența citată).

118    Pe de altă parte, deși întrebările adresate, care au legătură cu dispoziții fundamentale
ale dreptului Uniunii, pot avea a priori o importanță primordială pentru buna
funcționare a sistemului jurisdicțional al Uniunii, căruia îi este esențială independența
instanțelor naționale, caracterul sensibil și complex al acestor chestiuni s-ar preta cu
dificultate aplicării procedurii accelerate [a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 mai
2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19,
C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 105, precum și
Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor),
C-791/19, EU:C:2021:596, punctul 34].

119    Totuși, având în vedere natura întrebărilor adresate, președintele Curții, prin decizia
din 18 septembrie 2019, a dispus judecarea cu prioritate a cauzelor C-357/19 și
C-379/19, în temeiul articolului 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.
120    În ceea ce privește cauzele C-811/19 și C-840/19, este necesar să se arate că acestea,
luate în considerare împreună cu cauzele C-357/19 și C-379/19, evidențiază că există o
incertitudine în cadrul instanțelor române în ceea ce privește interpretarea și aplicarea
dreptului Uniunii într-un mare număr de cauze care țin de dreptul penal, în care sunt în
discuție scurgerea termenului de prescripție și, prin urmare, un risc de impunitate. În
aceste condiții și având în vedere stadiul de avansare a cauzelor C-357/19, C-379/19 și
C-547/19, care ridică probleme de interpretare a dreptului Uniunii similare, președintele
Curții a decis, prin decizia din 28 noiembrie 2019, judecarea cauzelor C-811/19 și
C-840/19 potrivit procedurii accelerate.

 Cu privire la cererea de redeschidere a procedurii orale

121    Ședința comună de audiere a pledoariilor prevăzută pentru prezentele cauze a fost, din
cauza crizei sanitare legate de pandemia de coronavirus, amânată de trei ori și în final
anulată printr-o decizie din 3 septembrie 2020. În conformitate cu articolul 61 alineatul
(1) din Regulamentul de procedură, Marea Cameră a Curții a decis să convertească în
întrebări cu solicitare de răspuns scris întrebările pe care le comunicase, în vederea
ședinței de audiere a pledoariilor, părților și persoanelor interesate prevăzute la articolul
23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene care au prezentat observații scrise.
CY, PM, RO, KI, LJ, NC, FQ, Forumul Judecătorilor din România, DNA, DNA –
Serviciul Teritorial Oradea, guvernul român, precum și Comisia au transmis Curții
răspunsurile lor la aceste întrebări în termenele stabilite.

122    Prin înscrisul depus la grefa Curții la 16 aprilie 2021, PM a solicitat să se dispună

redeschiderea fazei orale a procedurii. În susținerea cererii sale, PM a arătat în esență,
referindu-se la articolele 19, 20, 31 și 32 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii
Europene, precum și la articolele 64, 65, 80 și 81 din Regulamentul de procedură, că
lipsa unei ședințe de audiere a pledoariilor ar aduce atingere dreptului său la un proces
echitabil și principiului contradictorialității.

123    În această privință, trebuie amintit că dreptul de a fi ascultat, consacrat la articolul 47

din cartă, nu impune o obligație absolută de a organiza o ședință publică în toate
procedurile. Aceasta este situația în special atunci când cauza nu ridică probleme de
fapt sau de drept care nu pot fi soluționate în mod adecvat pe baza dosarului și a
observațiilor scrise ale părților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017,
Sacko, C-348/16, EU:C:2017:591, punctul 40, precum și jurisprudența citată).

124    Astfel, în ceea ce privește faza orală a procedurii în fața Curții, articolul 76 alineatul
(2) din Regulamentul de procedură prevede că, la propunerea judecătorului raportor și
după ascultarea avocatului general, aceasta poate decide să nu organizeze o ședință de
audiere a pledoariilor în cazul în care consideră, după lectura memoriilor sau a
observațiilor depuse în cursul fazei scrise a procedurii, că este suficient informată
pentru a se pronunța. În conformitate cu alineatul (3) al acestui articol 76, această
dispoziție nu este totuși aplicabilă atunci când cererea de organizare a unei ședințe de
audiere a pledoariilor a fost depusă, cu arătarea motivelor, de o persoană interesată
prevăzută la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene care nu a
participat la faza scrisă a procedurii. Totuși, în speță, nicio cerere în acest sens nu a fost
formulată de o astfel de persoană interesată.
125    Având în vedere cele ce precedă, Curtea a putut decide, în conformitate cu articolul 76
alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură, fără a încălca cerințele care decurg
din articolul 47 din cartă, să nu organizeze o ședință în prezentele cauze. În plus, după
cum s-a arătat la punctul 121 din prezenta hotărâre, Curtea a adresat părților, precum și
persoanelor interesate care au prezentat observații scrise întrebări cu solicitare de
răspuns scris, permițându-le astfel să aducă elemente suplimentare în atenția Curții,
posibilitate pe care a exercitat-o printre alții și PM.

126    Este adevărat că, potrivit articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate
oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a
procedurii, în special atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt
nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza
trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a
persoanelor interesate.

127    Or, cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii pe care o formulează astfel PM

după ce au fost prezentate concluziile domnului avocat general nu indică niciun fapt
nou de natură să poată exercita o influență asupra deciziei pe care este chemată să o
pronunțe. În plus, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că dispune, la
finalul procedurii care a avut loc în fața sa, de toate elementele necesare pentru a se
pronunța cu privire la cererea de decizie preliminară în cauza C-357/19.

128    Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie, după ascultarea avocatului

general, să nu se admită cererea formulată de PM prin care se urmărește să se dispună
redeschiderea fazei orale a procedurii.

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la competența Curții

129    Părțile din litigiile principale, PM, RO, TQ, KI, LJ și NC, precum și guvernul polonez
exprimă îndoieli cu privire la competența Curții de a răspunde la unele dintre întrebările
adresate de instanțele de trimitere.

130    Problemele ridicate în această privință de PM, RO și TQ privesc întrebările adresate în

cauza C-357/19, cele formulate de KI și LJ privesc întrebările adresate în cauza
C-379/19, iar cele avansate de NC privesc întrebările adresate în cauza C-840/19.
Guvernul polonez pune în discuție competența Curții de a răspunde la întrebările
adresate în cauzele C-357/19, C-811/19 și C-840/19, precum și la a treia întrebare
adresată în cauza C-379/19.

131    Aceste părți din litigiile principale și guvernul polonez invocă trei serii de argumente.
Mai întâi, problemele ridicate de instanțele de trimitere, referitoare la compatibilitatea
cu dreptul Uniunii a jurisprudenței rezultate din deciziile Curții Constituționale în
discuție în litigiile principale ar privi organizarea sistemului judiciar, domeniu în care
Uniunea nu ar dispune de nicio competență. În continuare, întrucât dreptul Uniunii nu
conține nicio normă referitoare la domeniul de aplicare și la efectele hotărârilor
pronunțate de o instanță constituțională națională, problemele respective nu ar privi
dreptul Uniunii, ci dreptul național. În sfârșit, instanțele de trimitere ar solicita în
 realitate Curții să se pronunțe cu privire la legalitatea acestor decizii ale Curții
Constituționale, precum și cu privire la anumite elemente de fapt reținute de aceasta,
ceea ce nu ar fi de competența Curții.

132    În acest sens, trebuie să se constate că cererile de decizie preliminară privesc

interpretarea dreptului Uniunii, fiind vizate atât dispoziții de drept primar, în special
articolul 2, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 325 TFUE,
precum și articolul 47 din cartă, cât și dispoziții de drept derivat, în special Decizia
2006/928. Aceste cereri privesc de asemenea o convenție încheiată în temeiul
articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, pe care Curtea este competentă
să o interpreteze, și anume Convenția PIF.

133    În plus, Curtea a statuat deja că, deși organizarea justiției în statele membre intră în
competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre
sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din dreptul Uniunii
(Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții,
C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393,
punctul 111, precum și jurisprudența citată). Situația este aceeași în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor motivate de nerespectarea deciziilor curții
constituționale naționale.

134    În ceea ce privește argumentația potrivit căreia prin cererile de decizie preliminară s-ar
solicita Curții în esență să aprecieze domeniul de aplicare, efectele, precum și
legalitatea deciziilor Curții Constituționale în discuție în litigiile principale și să se
pronunțe asupra anumitor elemente de fapt reținute de aceasta din urmă, trebuie amintit,
pe de o parte, că, deși, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 267 TFUE, care
este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte,
instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze faptele din litigiul
principal, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național, în schimb, este de
competența Curții să furnizeze instanței naționale care a sesizat-o cu o trimitere
preliminară elementele de interpretare a dreptului Uniunii care se pot dovedi necesare
pentru soluționarea litigiului principal, ținând seama totodată de informațiile cuprinse în
decizia de trimitere în ceea ce privește dreptul național aplicabil litigiului respectiv și
faptele care caracterizează acest litigiu [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż.(Camera
de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C-487/19,
EU:C:2021:798, punctul 78 și jurisprudența citată].

135    Pe de altă parte, deși nu este de competența sa, în cadrul unei proceduri preliminare,
nici să se pronunțe asupra compatibilității unor dispoziții sau a unei practici din dreptul
național cu normele dreptului Uniunii, Curtea este, în schimb, competentă să furnizeze
instanței de trimitere toate elementele de interpretare care țin de acest din urmă drept
care îi pot permite acesteia să aprecieze o asemenea conformitate în vederea
soluționării cauzei cu care este sesizată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6
octombrie 2021, W.Ż.(Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții
Supreme – Numire), C-487/19, EU:C:2021:798, punctul 79 și jurisprudența citată].

136    Având în vedere cele ce precedă, Curtea este competentă să răspundă la întrebările

adresate în prezentele cauze, inclusiv la cele menționate la punctul 130 din prezenta
hotărâre.
  Cu privire la admisibilitate

 Cauza C-379/19

137    KI invocă inadmisibilitatea fiecăreia dintre cele trei întrebări preliminare adresate în
cauza C-379/19. În ceea ce privește prima întrebare, el susține că răspunsul la aceasta
ține de domeniul evidenței, subliniind totodată că nici Decizia 2006/928, nici
recomandările formulate în rapoartele Comisiei adoptate în temeiul acestei decizii nu au
fost invocate în cadrul procedurii principale. În ceea ce privește a doua și a treia
întrebare, KI consideră că problemele pe care le ridică nu au nicio legătură cu obiectul
litigiului principal, instanța de trimitere încercând în realitate doar să se sustragă, fără a
se angaja răspunderea disciplinară a membrilor săi, obligației de a aplica jurisprudența
rezultată din deciziile Curții Constituționale în discuție în litigiul principal.

138    În această privință, în ceea ce privește împrejurarea că interpretarea corectă a dreptului

Uniunii s-ar impune, în speță, cu o asemenea evidență că nu ar lăsa loc niciunei îndoieli
rezonabile, este suficient să se amintească faptul că, deși o asemenea împrejurare,
atunci când este dovedită, poate determina Curtea să se pronunțe prin ordonanță în
temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, aceeași împrejurare nu poate
împiedica totuși instanța națională să adreseze o întrebare preliminară și nici nu poate
avea ca efect inadmisibilitatea întrebării astfel formulate [a se vedea în acest sens
Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C-564/19,
EU:C:2021:949, punctul 96].

139    Pe de altă parte, rezultă dintr-o jurisprudență constantă că întrebările referitoare la

interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și
factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are
competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către
Curte a unei cereri adresate de o instanță națională este posibilă numai atunci când este
evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea
sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau
atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a
răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate [Hotărârea din 18 mai 2021,
Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19,
C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 116, precum și Hotărârea din
2 septembrie 2021, INPS (Alocații de naștere și de maternitate pentru deținătorii de
permis unic), C-350/20, EU:C:2021:659, punctul 39 și jurisprudența citată].

140    În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere a fost
sesizată, în cadrul unei proceduri penale referitoare în special la infracțiuni de corupție,
cu o cerere provenită de la persoanele acuzate având ca obiect excluderea din
procedură, în temeiul mai multor decizii ale Curții Constituționale, a mijloacelor de
probă constând în procese-verbale de redare a unor interceptări. Or, tocmai ca urmare a
îndoielilor pe care le are cu privire la compatibilitatea acestor decizii, a căror
nerespectare de către o instanță națională este în plus de natură să angajeze răspunderea
disciplinară a judecătorilor care au luat parte la decizie în cadrul instanței menționate,
cu cerința de independență a instanțelor, care decurge din articolul 19 alineatul (1) al
doilea paragraf TUE, instanța de trimitere a decis să solicite Curții să se pronunțe, în
cadrul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, în special cu privire la
interpretarea acestei dispoziții. În ceea ce privește Decizia 2006/928 vizată de prima
 întrebare preliminară, trebuie arătat că, având în vedere considerentul (3) al deciziei
menționate la care se referă cererea de decizie preliminară, această cerință de
independență se concretizează prin obiectivele de referință enunțate în anexa la
respectiva decizie și prin recomandările formulate în rapoartele Comisiei adoptate în
temeiul acesteia. Legătura dintre procedura principală și cele trei întrebări adresate
reiese, așadar, în mod clar din cererea de decizie preliminară.

141    Din cele ce precedă rezultă că întrebările preliminare în cauza C-379/19 sunt

admisibile.

 Cauza C-547/19

142    Inspecția Judiciară contestă admisibilitatea cererii de decizie preliminară pentru

motivul inaplicabilității în cauza principală a articolelor 2 și 19 TUE, precum și a
articolului 47 din cartă, a căror interpretare este solicitată de instanța de trimitere.

143    În această privință, trebuie arătat că litigiul principal în cauza C-547/19 se referă la o
acțiune introdusă la instanța de trimitere de un judecător împotriva sancțiunii
disciplinare a excluderii din magistratură care i-a fost aplicată, acțiune în cadrul căreia
persoana interesată contestă legalitatea compunerii acestei instanțe, constituită potrivit
cerințelor impuse prin Decizia nr. 685/2018 a Curții Constituționale. Astfel, instanța de
trimitere este chemată să se pronunțe cu privire la această excepție de procedură și, în
acest cadru, să statueze cu privire la legalitatea propriei compuneri, ținând seama de
jurisprudența rezultată din această decizie care, în opinia sa, este de natură să îi pună în
discuție independența.

144    Or, instanța de trimitere este un organ judiciar care se poate pronunța, în calitate de
instanță, cu privire la chestiuni referitoare la aplicarea sau la interpretarea dreptului
Uniunii și, prin urmare, care fac parte din domeniile reglementate de acest drept. În
speță, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE are astfel vocația de a se aplica
în privința instanței de trimitere, care este obligată să se asigure, în temeiul acestei
dispoziții, că regimul disciplinar aplicabil judecătorilor instanțelor naționale care fac
parte din sistemul național de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii
respectă principiul independenței judecătorilor, în special garantând că deciziile
pronunțate în cadrul procedurilor disciplinare inițiate împotriva acestora sunt controlate
de un organism care îndeplinește el însuși garanțiile inerente unei protecții
jurisdicționale efective, printre care cea de independență [a se vedea Hotărârea din 15
iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C-791/19,
EU:C:2021:596, punctul 80 și jurisprudența citată]. În cadrul interpretării acestei
dispoziții, trebuie să se țină seama atât de articolul 2 TUE, cât și de articolul 47 din
cartă.

145    Rezultă că cererea de decizie preliminară în cauza C-547/19 este admisibilă.

 Cauzele C-357/19, C-811/19 și C-840/19

146    În ceea ce privește cauza C-357/19, PM, RO și TQ, precum și guvernul polonez invocă
inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară. Mai întâi, PM și RO arată că situația lor
juridică personală nu are nicio legătură cu infracțiuni care afectează interesele
financiare ale Uniunii și, prin urmare, cu articolul 325 alineatul (1) TFUE. În
 continuare, RO și TQ arată că, declarând admisibile căile extraordinare de atac, instanța
de trimitere s-a pronunțat deja cu privire la chestiunea aplicabilității Deciziei
nr. 685/2018 a Curții Constituționale, astfel încât, în opinia lor, nu mai este necesară
lămurirea acestui aspect pentru soluționarea litigiului principal. În sfârșit, în opinia
guvernului polonez, cauza C-357/19 nu intră în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii și, prin urmare, în cel al cartei.

147    Referitor la cauza C-811/19, guvernul polonez contestă de asemenea admisibilitatea

cererii de decizie preliminară, susținând că respectiva cauză nu intră nici ea în domeniul
de aplicare al dreptului Uniunii și că, prin urmare, nu este necesar să se aplice carta.

148    Cât despre cauza C-840/19, NC solicită declararea inadmisibilității cererii de decizie

preliminară. În ceea ce privește prima întrebare, el apreciază că articolul 325 TFUE nu
este aplicabil acestei cauze, întrucât infracțiunea în discuție în litigiul principal nu ar
prejudicia interesele financiare ale Uniunii. Referitor la a treia întrebare, NC arată că,
ținând seama de jurisprudența Curții referitoare la principiul supremației dreptului
Uniunii, răspunsul la această întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Mai
general, pe lângă faptul că consideră că soluționarea cauzei principale nu depinde de
răspunsul la întrebările adresate, NC susține că informațiile și aprecierile furnizate de
instanța de trimitere referitoare la Curtea Constituțională, în special la Decizia
nr. 417/2019, ar fi incomplete și parțial deformate. La rândul său, guvernul polonez
consideră, pentru aceleași motive ca cele prezentate în cauza C-811/19, că cererea de
decizie preliminară în cauza C-840/19 este inadmisibilă.

149    În aceste diverse privințe, s-a amintit deja la punctul 139 din prezenta hotărâre că,
potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului
Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește
sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice
beneficiază de o prezumție de pertinență.

150    În ceea ce privește cauza C-357/19, din indicațiile care figurează în cererea de decizie
preliminară reiese că aceasta își are originea într-o procedură penală inițiată împotriva
mai multor persoane acuzate de infracțiuni de corupție în legătură cu gestionarea unor
fonduri europene și de infracțiuni de evaziune fiscală privind TVA-ul. Referitor la
cauzele C-811/19 și C-840/19, instanța de trimitere a arătat că procedurile penale în
discuție în litigiile principale privesc infracțiuni de corupție în legătură cu atribuirea
unor contracte de achiziții publice încheiate în cadrul unor proiecte finanțate din
fonduri europene. Având în vedere aceste elemente a căror exactitate Curtea nu are
competența să o verifice, rezultă că procedurile principale trebuie considerate ca
privind, în parte, fapte de fraudă în domeniul TVA-ului care sunt susceptibile să aducă
atingere intereselor financiare ale Uniunii și că ele intră astfel sub incidența articolului
325 alineatul (1) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017,
M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența
citată). Cât despre infracțiunile de corupție în legătură cu atribuirea unor contracte de
achiziții publice încheiate în cadrul unor proiecte finanțate din fonduri europene,
instanțele de trimitere ridică printre altele problema dacă articolul 325 alineatul (1)
TFUE trebuie să se aplice unor asemenea infracțiuni, astfel încât argumentul întemeiat
pe eventuala inaplicabilitate a acestei dispoziții nu poate pune în discuție admisibilitatea
întrebărilor adresate în această privință.
151    În plus, considerând că jurisprudența Curții Constituționale rezultată din Deciziile
nr. 685/2018 și nr. 417/2019 ar putea aduce atingere independenței judecătorilor și ar
putea împiedica lupta împotriva corupției, instanța de trimitere în cauzele C-357/19,
C-811/19 și C-840/19 solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea printre
altele a articolului 325 alineatul (1) TFUE și a articolului 19 alineatul (1) TUE, precum
și a principiului supremației dreptului Uniunii, pentru a putea statua dacă trebuie să
aplice sau, dimpotrivă, să lase neaplicate deciziile menționate. Aplicabilitatea acestor
decizii ar avea drept consecință, potrivit indicațiilor instanței de trimitere, admiterea
căii de atac sau reluarea unei proceduri de judecată pe fond. În aceste condiții, nu se
poate considera că interpretarea solicitată a articolului 325 TFUE, a articolului 19
alineatul (1) TUE și a articolului 47 din cartă la care se referă cererile de decizie
preliminară este vădit fără legătură cu examinarea căilor de atac din litigiile principale.

152    În ceea ce privește împrejurarea că răspunsul la a treia întrebare din cauza C-840/19 nu
ar lăsa loc niciunei îndoieli, o împrejurare de această natură nu poate, după cum reiese
din cuprinsul punctului 138 din prezenta hotărâre, împiedica o instanță națională să
adreseze Curții o întrebare preliminară și nici nu poate avea ca efect inadmisibilitatea
întrebării astfel formulate.

153    În consecință, cererile de decizie preliminară în cauzele C-357/19, C-811/19 și

C-840/19 sunt admisibile.

 Cu privire la fond

154    Prin intermediul cererilor de decizie preliminară, instanțele de trimitere solicită Curții

să se pronunțe cu privire la interpretarea mai multor principii și dispoziții ale dreptului
Uniunii, precum articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul
325 alineatul (1) TFUE, principiul supremației dreptului Uniunii, articolul 2 din
Convenția PIF, precum și Decizia 2006/928. Problemele pe care le ridică instanțele de
trimitere în această privință se referă în esență la:

–        aspectul dacă Decizia 2006/928, precum și rapoartele întocmite în temeiul acestei

decizii au caracter obligatoriu pentru România (prima întrebare în cauza
C-379/19);

–        conformitatea cu dreptul Uniunii, în special cu articolul 325 alineatul (1) TFUE

coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, a unei reglementări sau a unei practici
naționale potrivit căreia hotărârile în materie de corupție și de fraudă în domeniul
TVA-ului care nu au fost pronunțate în primă instanță de completuri de judecată
specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror
membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți sunt lovite de nulitate absolută,
astfel încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului în discuție
trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor
hotărâri pronunțate în apel și rămase definitive, să fie rejudecate în primă instanță
și/sau în apel (prima întrebare în cauzele C-357/19 și C-840/19, precum și prima
și a patra întrebare în cauza C-811/19), și

–        conformitatea cu dreptul Uniunii, în special, pe de o parte, cu articolul 2 și cu

articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și cu Decizia 2006/928
și, pe de altă parte, cu principiul supremației dreptului Uniunii, a unei
 reglementări sau a unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de
drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale referitoare la
admisibilitatea anumitor probe și la legalitatea compunerii completurilor de
judecată care se pronunță în materie de corupție, de fraudă în domeniul TVA-ului
și de răspundere disciplinară a magistraților și, din acest motiv și cu riscul
săvârșirii unei abateri disciplinare, nu pot lăsa neaplicată din oficiu jurisprudența
rezultată din respectivele decizii, deși consideră că această jurisprudență este
contrară dispozițiilor dreptului Uniunii (a doua și a treia întrebare în cauzele
C-357/19, C-379/19, C-811/19 și C-840/19, precum și întrebarea unică în cauza
C-547/19).

 Cu privire la prima întrebare în cauza C-379/19

155    Prin intermediul primei întrebări adresate în cauza C-379/19, instanța de trimitere

urmărește în esență să afle dacă Decizia 2006/928, precum și recomandările formulate
în rapoartele Comisiei adoptate în temeiul acestei decizii sunt obligatorii pentru
România.

156    Trebuie amintit de la bun început că Decizia 2006/928 este un act adoptat de o

instituție a Uniunii, și anume Comisia, în temeiul Actului de aderare, care face parte din
dreptul primar al Uniunii, și că ea constituie mai exact o decizie în sensul articolului
288 al patrulea paragraf TFUE. În ceea ce privește rapoartele Comisiei către
Parlamentul European și Consiliu, întocmite în temeiul MCV instituit prin această
decizie, ele trebuie de asemenea să fie considerate acte adoptate de o instituție a
Uniunii, care au ca temei juridic dreptul Uniunii, și anume articolul 2 din decizia
menționată (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din
România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19,
EU:C:2021:393, punctul 149).

157    Astfel cum reiese din considerentele (4) și (5) ale Deciziei 2006/928, aceasta a fost
adoptată în contextul aderării României la Uniune, intervenită la 1 ianuarie 2007, în
temeiul articolelor 37 și 38 din Actul de aderare, care împuterniceau Comisia să adopte
măsurile necesare în cazul unui risc iminent de perturbare semnificativă a funcționării
pieței interne ca urmare a nerespectării de către România a angajamentelor asumate în
cadrul negocierilor de aderare și, respectiv, în cazul unui risc iminent privind apariția
unor deficiențe grave în România în ceea ce privește respectarea dreptului Uniunii
referitor la spațiul de libertate, de securitate și de justiție.

158    Or, Decizia 2006/928 a fost adoptată ca urmare a existenței unor riscuri iminente de
natura celor prevăzute la articolele 37 și 38 din Actul de aderare. Într-adevăr, după cum
reiese din Raportul de monitorizare al Comisiei din 26 septembrie 2006 privind stadiul
pregătirii Bulgariei și României pentru aderarea la Uniunea Europeană
[COM(2006) 549 final], la care se referă considerentul (4) al Deciziei 2006/928,
această instituție a constatat subzistența în România a unor deficiențe, în special în
domeniul justiției și al luptei împotriva corupției, și a propus Consiliului să
condiționeze aderarea acestui stat la Uniune de instituirea unui mecanism de cooperare
și de verificare cu scopul de a face față acestor deficiențe. În acest sens, astfel cum
reiese în special din considerentele (4) și (6) ale acesteia, decizia menționată a instituit
MCV și a edictat, în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva
corupției, obiectivele de referință prevăzute la articolul 1 și prezentate în anexa la
 aceeași decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația
„Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19,
C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 157 și 158).

159    În această privință și după cum enunță considerentele (2) și (3) ale Deciziei 2006/928,
spațiul de libertate, securitate și justiție și piața internă se bazează pe încrederea
reciprocă dintre statele membre în privința faptului că deciziile și practicile
administrative și judiciare ale acestora respectă pe deplin statul de drept, această
condiție implicând existența în toate statele membre a unui sistem judiciar și
administrativ imparțial, independent și eficient, înzestrat cu mijloace suficiente, între
altele pentru a lupta împotriva corupției (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația
„Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19,
C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 159).

160    Or, articolul 49 TUE, care prevede posibilitatea oricărui stat european de a solicita să
devină membru al Uniunii, precizează că aceasta regrupează state care au aderat în mod
liber și voluntar la valorile comune prevăzute în prezent la articolul 2 TUE, care
respectă aceste valori și care se angajează să le promoveze. În special, rezultă din
articolul 2 TUE că Uniunea se întemeiază pe valori, precum statul de drept, care sunt
comune statelor membre într-o societate caracterizată printre altele prin justiție. În
această privință trebuie arătat că încrederea reciprocă dintre statele membre și în special
dintre instanțele lor se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia statele
membre împărtășesc o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum
se precizează la acest articol (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul
Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19
și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 160 și jurisprudența citată).

161    Astfel, respectarea valorilor prevăzute la articolul 2 TUE constituie o condiție

prealabilă aderării la Uniune a oricărui stat european care solicită să devină membru al
Uniunii. În acest context, MCV a fost instituit prin Decizia 2006/928 pentru a se
asigura respectarea valorii statului de drept în România (Hotărârea din 18 mai 2021,
Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19,
C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 161).

162    Pe de altă parte, respectarea de către un stat membru a valorilor consacrate la articolul
2 TUE constituie o condiție pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din
aplicarea tratatelor în privința acestui stat membru. Prin urmare, un stat membru nu își
poate modifica legislația astfel încât să determine un regres al protecției valorii statului
de drept, valoare care este concretizată printre altele de articolul 19 TUE. Statele
membre sunt, așadar, obligate să asigure evitarea oricărui regres în raport cu această
valoare al legislației lor în materie de organizare a justiției, abținându-se să adopte
norme care ar aduce atingere independenței judecătorilor [Hotărârea din 18 mai 2021,
Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19,
C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 162, precum și jurisprudența
citată, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al
judecătorilor), C-791/19, EU:C:2021:596, punctul 51].

163    În acest context, trebuie arătat că actele adoptate înainte de aderare de instituțiile
Uniunii, printre care figurează Decizia 2006/928, sunt obligatorii pentru România de la
data aderării sale la Uniune, în temeiul articolului 2 din Actul de aderare, și rămân în
 vigoare, în conformitate cu articolul 2 alineatul (3) din Tratatul de aderare, până când
sunt abrogate (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din
România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19,
EU:C:2021:393, punctul 163).

164    Referitor, mai precis, la măsurile adoptate în temeiul articolelor 37 și 38 din Actul de

aderare, deși este adevărat că primul paragraf al fiecăruia dintre aceste articole a
autorizat Comisia să adopte măsurile pe care le menționează „până la împlinirea unui
termen de cel mult trei ani de la data aderării”, al doilea paragraf al fiecăruia dintre
articolele respective a prevăzut totuși în mod expres că măsurile astfel adoptate ar putea
fi aplicate dincolo de termenul respectiv atât timp cât angajamentele corespunzătoare
nu au fost îndeplinite sau atât timp cât deficiențele constatate subzistă și că acestea vor
fi ridicate doar atunci când angajamentul corespunzător va fi îndeplinit sau deficiența în
cauză remediată. De altfel, chiar Decizia 2006/928 precizează, în considerentul (9), că
„va fi abrogată atunci când au fost atinse toate obiectivele de referință”.

165    Prin urmare, Decizia 2006/928 continuă să își producă efectele după data aderării
României la Uniune atât timp cât nu a fost abrogată (a se vedea în acest sens Hotărârea
din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19,
C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 165).

166    În ceea ce privește aspectul dacă și în ce măsură Decizia 2006/928 este obligatorie
pentru România, trebuie amintit că articolul 288 al patrulea paragraf TFUE prevede, la
fel ca articolul 249 al patrulea paragraf CE, că o decizie „este obligatorie în toate
elementele sale” pentru destinatarii pe care îi indică.

167    Conform articolului 4 din Decizia 2006/928, aceasta se adresează statelor membre,

ceea ce include România de la data aderării sale. Prin urmare, decizia respectivă are
caracter obligatoriu în toate elementele sale pentru acest stat membru de la data aderării
sale la Uniune. Astfel, decizia menționată impune României obligația de a atinge
obiectivele de referință care figurează în anexa la aceasta și de a prezenta Comisiei în
fiecare an, în temeiul articolului 1 primul paragraf din aceasta, un raport privind
progresele realizate în această privință (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul
Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19
și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 167 și 168).

168    În ceea ce privește în special aceste obiective de referință, trebuie adăugat că ele au
fost definite, după cum reiese din cuprinsul punctelor 157-162 din prezenta hotărâre, ca
urmare a deficiențelor constatate de Comisie înainte de aderarea României la Uniune,
printre altele în domeniile reformei judiciare și luptei împotriva corupției, și că
urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept
prevăzute la articolul 2 TUE, condiție pentru a beneficia de toate drepturile care decurg
din aplicarea tratatelor în privința statului membru menționat. În plus, obiectivele de
referință menționate concretizează angajamentele specifice asumate de România și
cerințele acceptate de aceasta la încheierea negocierilor de aderare la 14 decembrie
2004, care figurează în anexa IX la Actul de aderare, referitoare în special la domeniile
justiției și luptei împotriva corupției. Prin urmare, astfel cum reiese din considerentele
(4) și (6) ale Deciziei 2006/928, instituirea MCV și stabilirea obiectivelor de referință
au avut ca scop finalizarea aderării României la Uniune, pentru a remedia deficiențele
constatate de Comisie anterior acestei aderări în domeniile respective (a se vedea în
 acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România”
și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19,
EU:C:2021:393, punctele 169-171).

169    Rezultă că obiectivele de referință au caracter obligatoriu pentru România, astfel încât

acest stat membru este supus obligației specifice de a atinge obiectivele respective și de
a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp. De asemenea,
statul membru menționat are obligația de a se abține să pună în aplicare orice măsură
care ar risca să compromită realizarea acelorași obiective (Hotărârea din 18 mai 2021,
Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19,
C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 172).

170    În ceea ce privește rapoartele întocmite de Comisie în temeiul Deciziei 2006/928,

trebuie amintit că, pentru a stabili dacă un act al Uniunii produce efecte obligatorii, este
necesar să se examineze substanța acestuia și să se evalueze efectele lui în lumina unor
criterii obiective, cum este conținutul acestui act, ținându-se seama, dacă este cazul, de
contextul adoptării acestuia din urmă, precum și de competențele instituției care este
autoarea actului respectiv (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul
Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19
și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 173, precum și jurisprudența citată).

171    În speță, este adevărat că rapoartele întocmite pe baza Deciziei 2006/928 sunt, în
temeiul articolului 2 primul paragraf din aceasta, adresate nu României, ci
Parlamentului și Consiliului. În plus, deși aceste rapoarte conțin o analiză a situației din
România și formulează cerințe în privința acestui stat membru, concluziile cuprinse în
ele adresează „recomandări” statului membru respectiv întemeindu-se pe aceste cerințe.

172    Totuși, astfel cum reiese din coroborarea articolelor 1 și 2 din decizia amintită, aceste
rapoarte sunt destinate să analizeze și să evalueze progresele realizate de România în
raport cu obiectivele de referință pe care acest stat membru trebuie să le atingă.
Referitor în special la recomandările care figurează în rapoartele respective, ele sunt
formulate în vederea realizării acestor obiective și pentru a ghida reformele statului
membru respectiv în această privință (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul
Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19
și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 175).

173    Cu privire la acest aspect trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a
Curții, din principiul cooperării loiale, consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, rezultă
că statele membre sunt ținute să ia toate măsurile necesare pentru a garanta
aplicabilitatea și eficacitatea dreptului Uniunii, precum și să elimine consecințele ilicite
ale unei încălcări a acestui drept și că o astfel de obligație revine, în cadrul
competențelor sale, fiecărui organ al statului membru în cauză (Hotărârea din 18 mai
2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19,
C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 176, precum și
jurisprudența citată).

174    În aceste condiții, pentru a se conforma obiectivelor de referință enunțate în anexa la

Decizia 2006/928, România trebuie să țină seama în mod corespunzător de cerințele și
de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie în temeiul acestei
decizii. În special, acest stat membru nu poate adopta sau menține în domeniile
 acoperite de obiectivele de referință măsuri care ar risca să compromită rezultatul pe
care acestea îl prevăd. În cazul în care Comisia exprimă într-un astfel de raport îndoieli
cu privire la compatibilitatea unei măsuri naționale cu unul dintre obiectivele de
referință, revine României sarcina de a colabora cu bună-credință cu această instituție
pentru a surmonta, cu respectarea deplină a acestor obiective de referință și a
dispozițiilor tratatelor, dificultățile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de
referință menționate (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din
România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19,
EU:C:2021:393, punctul 177).

175    Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare

în cauza C-379/19 că Decizia 2006/928 este, atât timp cât nu a fost abrogată,
obligatorie în toate elementele sale pentru România. Obiectivele de referință care
figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru
a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE și au caracter obligatoriu pentru
statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ținut să ia măsurile adecvate
pentru atingerea acestor obiective, ținând seama în mod corespunzător, în temeiul
principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, de rapoartele
întocmite de Comisie pe baza deciziei respective, în special de recomandările formulate
în rapoartele menționate.

 Cu privire la prima întrebare în cauzele C-357/19 și C-840/19, precum și la prima și

la a patra întrebare în cauza C-811/19

176    Prin intermediul primei întrebări în cauzele C-357/19 și C-840/19, precum și al primei

și al celei de a patra întrebări în cauza C-811/19, care trebuie analizate împreună,
instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 325 alineatul (1)
TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF trebuie interpretat în sensul că se
opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia hotărârile în materie
de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului care nu au fost pronunțate, în primă
instanță, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de
completuri de judecată ai căror membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți sunt
lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul
TVA-ului în discuție trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac
împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanță și/sau în apel.

177    Cu titlu introductiv, trebuie arătat că instanța de trimitere din aceste cauze subliniază
importanța efectelor pe care jurisprudența Curții Constituționale rezultată din Deciziile
nr. 685/2018 și nr. 417/2019 referitoare la compunerea completurilor de judecată ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție le-ar putea avea asupra efectivității urmăririi, a
sancționării, precum și a executării sancțiunilor în materie de infracțiuni de corupție și
de fraudă în domeniul TVA-ului, cum sunt cele care îi vizează pe inculpați, în rândul
cărora figurează persoane care ocupau cele mai importante poziții în statul român la
data faptelor reproșate. Ea solicită astfel Curții în esență să se pronunțe cu privire la
compatibilitatea unei asemenea jurisprudențe cu dreptul Uniunii.

178    Deși întrebările pe care le adresează în această privință vizează în mod formal articolul
325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, fără a se referi la
Decizia 2006/928, această decizie, precum și obiectivele de referință care figurează în
anexa la aceasta sunt relevante pentru răspunsul care trebuie dat la întrebările
 menționate. În schimb, deși instanța de trimitere se referă de asemenea, în întrebările
sale, la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la Directivele 2015/849 și
2017/1371, o examinare care ar privi în plus aceste din urmă dispoziții nu este necesară
pentru a răspunde la problemele pe care le ridică întrebările respective. În ceea ce
privește aceste directive, trebuie arătat, de altfel, că perioada relevantă în cauzele în
discuție în litigiile principale este anterioară intrării lor în vigoare.

179    În aceste condiții, este necesar să se răspundă la întrebările menționate în lumina atât a
articolului 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, cât și a
Deciziei 2006/928.

180    În această privință, astfel cum s-a amintit la punctul 133 din prezenta hotărâre, în
stadiul actual al dreptului Uniunii, acest drept nu prevede norme care să guverneze
organizarea justiției în statele membre și în special compunerea completurilor de
judecată în materie de corupție și de fraudă. Prin urmare, normele menționate intră, în
principiu, în competența statelor membre. Totuși, în exercitarea acestei competențe,
statele respective sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din
dreptul Uniunii.

181    În ceea ce privește obligațiile care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE, această
dispoziție impune statelor membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care
aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective
(Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 50 și
jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții,
C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 25).

182    În acest context, pentru a asigura protecția intereselor financiare ale Uniunii, revine în
special statelor membre sarcina de a lua măsurile necesare pentru a garanta colectarea
efectivă și integrală a resurselor proprii reprezentate de veniturile provenite din
aplicarea unei cote uniforme la bazele armonizate de evaluare a TVA-ului (a se vedea
în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17,
EU:C:2017:936, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 5
iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, punctele 51 și 52). De asemenea,
statele membre sunt obligate să adopte măsuri efective care să permită recuperarea
sumelor plătite în mod nejustificat beneficiarului unei subvenții finanțate parțial din
bugetul Uniunii (Hotărârea din 1 octombrie 2020, Úrad špeciálnej prokuratúry,
C-603/19, EU:C:2020:774, punctul 55).

183    În consecință, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctele 94 și 95
din Concluziile prezentate în cauzele C-357/19 și C-547/19, noțiunea de „interese
financiare” ale Uniunii, în sensul articolului 325 alineatul (1) TFUE, cuprinde nu numai
veniturile puse la dispoziția bugetului Uniunii, ci și cheltuielile acoperite din bugetul
menționat. Această interpretare este confirmată de definiția noțiunii de „fraudă care
aduce atingere intereselor financiare ale [Uniunii]”, care figurează la articolul 1
alineatul (1) literele (a) și (b) din Convenția PIF și care vizează diferite acțiuni sau
omisiuni intenționate atât în materie de cheltuieli, cât și de venituri.

184    Pe de altă parte, în ceea ce privește expresia „orice activitate ilegală”, care figurează la
articolul 325 alineatul (1) TFUE, trebuie amintit că termenii „activitate ilegală”
desemnează în mod obișnuit comportamente contrare legii, în timp ce determinantul
 „orice” indică faptul că este vizat, fără distincție, ansamblul acestor comportamente. De
altfel, având în vedere importanța care trebuie recunoscută protecției intereselor
financiare ale Uniunii, care constituie un obiectiv al acesteia, noțiunea respectivă de
„activitate ilegală” nu poate fi interpretată în mod restrictiv (Hotărârea din 2 mai 2018,
Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295, punctul 45 și jurisprudența citată).

185    Astfel, după cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 100 din
Concluziile prezentate în cauzele C-357/19 și C-547/19, noțiunea menționată de
„activitate ilegală” acoperă printre altele orice act de corupție al funcționarilor sau orice
abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale
Uniunii, sub forma, de exemplu, a unei perceperi pe nedrept a fondurilor acesteia. În
acest context, prezintă o importanță redusă dacă actele de corupție se materializează
într-o acțiune sau într-o omisiune a funcționarului vizat, ținând seama de faptul că o
omisiune poate fi la fel de prejudiciabilă pentru interesele financiare ale Uniunii ca o
acțiune și poate fi legată intrinsec de o asemenea acțiune, astfel cum sunt legate, de
exemplu, omisiunea unui funcționar de a efectua controalele și verificările necesare
pentru cheltuielile acoperite din bugetul Uniunii sau autorizarea unor cheltuieli
necorespunzătoare ori incorecte din fondurile Uniunii.

186    Împrejurarea că articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF coroborat cu articolul 1

alineatul (1) din această convenție se referă numai la frauda care aduce atingere
intereselor financiare ale Uniunii nu este de natură să infirme această interpretare a
articolului 325 alineatul (1) TFUE, ai cărui termeni vizează în mod expres „frauda și
orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii”. În
plus, așa cum reiese din articolul 1 litera (a) din convenția menționată, o deturnare de
fonduri care provin din bugetul Uniunii în alte scopuri decât cele pentru care au fost
acordate inițial constituie o fraudă, astfel încât o asemenea deturnare poate fi în egală
măsură la originea sau rezultatul unui act de corupție. Aceasta echivalează cu a
demonstra că acte de corupție pot fi legate de cazuri de fraudă și, invers, că săvârșirea
unei fraude poate fi facilitată prin acte de corupție, astfel încât o eventuală atingere
adusă intereselor financiare poate rezulta, în anumite situații, din asocierea unei fraude
în domeniul TVA-ului cu acte de corupție. După cum a arătat domnul avocat general în
esență la punctul 98 din Concluziile prezentate în cauzele C-357/19 și C-547/19,
posibila existență a unei asemenea legături este confirmată de Protocolul la Convenția
PIF, care acoperă, potrivit articolelor 2 și 3 din aceasta, actele de corupție pasivă și
activă.

187    Trebuie amintit de asemenea că Curtea a statuat deja că inclusiv abaterile care nu au un

impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii (Hotărârea din
21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d’industrie de l’Indre, C-465/10,
EU:C:2011:867, punctul 47 și jurisprudența citată). În consecință, astfel cum a arătat
domnul avocat general la punctul 103 din Concluziile prezentate în cauzele C-357/19 și
C-547/19, articolul 325 alineatul (1) TFUE poate acoperi nu numai fapte care cauzează
efectiv o pierdere de resurse proprii, ci și tentativa de comitere a unor asemenea fapte.

188    În acest context, trebuie adăugat că, în ceea ce privește România, obligația de
combatere a corupției care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, așa cum
rezultă din articolul 325 alineatul (1) TFUE, este completată de angajamentele specifice
pe care acest stat membru și le-a asumat la încheierea negocierilor de aderare la 14
decembrie 2004. Într-adevăr, în conformitate cu punctul I (4) din anexa IX la Actul de
 aderare, statul membru menționat s-a angajat printre altele să „accelereze considerabil
lupta împotriva corupției, în special împotriva corupției de nivel înalt, prin asigurarea
unei aplicări riguroase a legislației anticorupție”. Acest angajament specific a fost
concretizat ulterior prin adoptarea Deciziei 2006/928, prin care au fost stabilite
obiective de referință în vederea remedierii deficiențelor constatate de Comisie înainte
de aderarea României la Uniune, în special în domeniul luptei împotriva corupției.
Astfel, anexa la această decizie, în care sunt expuse respectivele obiective de referință,
prevede la punctul 3 obiectivul „[c]ontinu[ării] unor cercetări profesioniste și imparțiale
cu privire la acuzațiile de corupție de nivel înalt”, și, la punctul 4, obiectivul
„[a]dopt[ării] unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în special
în cadrul administrației locale”.

189    Așa cum s-a amintit la punctul 169 din prezenta hotărâre, obiectivele de referință pe
care România s-a angajat astfel să le atingă au caracter obligatoriu pentru acest stat
membru, în sensul că acesta este supus obligației specifice de a atinge obiectivele
respective și de a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp.
De asemenea, statul membru menționat are obligația de a se abține să pună în aplicare
orice măsură care ar risca să compromită atingerea acelorași obiective. Or, obligația de
a lupta în mod efectiv împotriva corupției și în special a corupției la nivel înalt, care
decurge din obiectivele de referință prezentate în anexa la Decizia 2006/928 coroborate
cu angajamentele specifice ale României, nu se limitează doar la cazurile de corupție
care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

190    De asemenea, rezultă, pe de o parte, din prevederile articolului 325 alineatul (1) TFUE,
care impun combaterea fraudei și a oricărei alte activități ilegale care aduce atingere
intereselor financiare ale Uniunii, și, pe de altă parte, din cele ale Deciziei 2006/928,
care impun prevenirea și combaterea corupției în general, că România trebuie să
prevadă aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive în cazul unor astfel de infracțiuni
(a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15,
EU:C:2018:392, punctul 53).

191    În această privință, deși statul membru menționat dispune de libertatea de alegere a
sancțiunilor aplicabile, care pot lua forma unor sancțiuni administrative, a unor
sancțiuni penale sau a unei combinații a celor două, el este totuși obligat, în
conformitate cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, să se asigure că infracțiunile de
fraudă gravă și de corupție gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii
sunt pasibile de sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv (a se vedea în
acest sens Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul
54 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții,
C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 27). În plus, în ceea ce privește infracțiunile de
corupție în general, obligația de a prevedea sancțiuni penale care au caracter efectiv și
disuasiv decurge, pentru România, din Decizia 2006/928, având în vedere că, așa cum
s-a arătat la punctul 189 din prezenta hotărâre, această decizie obligă statul membru
menționat să lupte, în mod efectiv și independent de o eventuală atingere adusă
intereselor financiare ale Uniunii, împotriva corupției și în special împotriva corupției
la nivel înalt.

192    În plus, revine României sarcina de a se asigura că normele sale de drept penal și de
procedură penală permit o sancționare efectivă a infracțiunilor de fraudă care aduce
atingere intereselor financiare ale Uniunii și de corupție în general. Astfel, deși
 sancțiunile prevăzute și procedurile penale instituite pentru combaterea acestor
infracțiuni intră în competența acestui stat membru, respectiva competență este limitată
nu numai de principiile proporționalității și echivalenței, ci și de principiul efectivității,
care impune ca sancțiunile respective să aibă un caracter efectiv și disuasiv (a se vedea
în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295, punctul
29, precum și Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30,
punctele 29 și 30). Această cerință de efectivitate se extinde în mod necesar atât la
urmărirea și la sancționarea infracțiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor
financiare ale Uniunii și de corupție în general, cât și la punerea în aplicare a
pedepselor dispuse, întrucât, în lipsa unei executări efective a sancțiunilor, ele nu ar
putea avea caracter efectiv și disuasiv.

193    În acest context, îi incumbă în primul rând legiuitorului național sarcina de a lua
măsurile necesare. Acestuia îi revine obligația, dacă este cazul, să își modifice
reglementarea și să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi și sancționării
infracțiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, precum și
a infracțiunilor de corupție în general nu este conceput așa încât să prezinte, pentru
rațiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie
asemenea infracțiuni, asigurând în același timp protecția drepturilor fundamentale ale
persoanelor acuzate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții,
C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 65, precum și Hotărârea din 17 ianuarie 2019,
Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 31).

194    Cât privește instanțele naționale, acestora le revine sarcina de a da efect deplin

obligațiilor care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE, precum și din Decizia
2006/928 și de a lăsa neaplicate dispoziții interne care, în cadrul unei proceduri care
privește infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale
Uniunii sau infracțiuni de corupție în general, împiedică aplicarea unor sancțiuni
efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul
39 și jurisprudența citată, Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16,
EU:C:2019:30, punctul 32, precum și Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul
Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19
și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 249 și 251).

195    În speță, din indicațiile care figurează în cererile de decizie preliminară în cauzele
C-357/19, C-811/19 și C-840/19, rezumate la punctele 60, 95 și 107 din prezenta
hotărâre, reiese că, prin Decizia nr. 417/2019 pronunțată la 3 iulie 2019 la sesizarea
președintelui Camerei Deputaților, Curtea Constituțională a dispus ca toate cauzele
soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție în primă instanță anterior datei de 23
ianuarie 2019 și în care hotărârile pronunțate de instanța menționată nu au devenit
definitive la data acestei decizii să fie rejudecate de completuri specializate în materie
de luptă împotriva corupției, alcătuite potrivit articolului 29 alineatul (1) din Legea
nr. 78/2000, astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională. Potrivit acelorași
indicații, dezlegările efectuate prin Decizia nr. 417/2019 presupun o rejudecare în primă
instanță, printre altele, a tuturor cauzelor care, la 23 ianuarie 2019, se aflau în curs de
judecată, în faza apelului, sau în care hotărârea pronunțată în apel putea, la aceeași dată,
să facă încă obiectul unei căi extraordinare de atac. Din indicațiile menționate mai
rezultă că, în Decizia nr. 685/2018, pronunțată la 7 noiembrie 2018 la sesizarea
prim-ministrului, Curtea Constituțională a statuat că desemnarea prin tragere la sorți a
 doar 4 dintre cei 5 membri ai completurilor de 5 judecători ale Înaltei Curți de Casație
și Justiție care se pronunță în apel este contrară articolului 32 din Legea nr. 304/2004
modificată, precizând totodată că această decizie se aplică de la data publicării sale în
special în cauzele aflate în curs de judecată, precum și în cele finalizate, în măsura în
care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare
corespunzătoare, și că jurisprudența rezultată din decizia menționată impune ca toate
aceste cauze să facă obiectul unei rejudecări în apel de către un complet de judecată ai
cărui membri sunt determinați toți prin tragere la sorți.

196    Pe de altă parte, așa cum reiese din cuprinsul punctului 108 din prezenta hotărâre,
jurisprudența Curții Constituționale rezultată din deciziile menționate la punctul
anterior se poate aplica succesiv, ceea ce poate presupune în privința unui inculpat aflat
într-o situație precum cea a lui NC necesitatea unei duble judecări a cauzei în primă
instanță și, eventual, a unei triple judecări în apel.

197    Astfel, necesitatea care decurge din această jurisprudență a Curții Constituționale de a

se proceda la rejudecarea cauzelor de corupție în discuție are în mod inevitabil ca efect
prelungirea duratei procedurilor penale aferente. Or, pe lângă faptul că România s-a
angajat, după cum rezultă din cuprinsul punctului I. (5) din anexa IX la Actul de
aderare, să „revizui[ască] proceduril[e] penale îndelungate, până la sfârșitul anului
2005, pentru a asigura că tratarea cazurilor de corupție se face într-un mod rapid și
transparent, astfel încât să se garanteze sancțiuni adecvate cu efect descurajator”,
Curtea a statuat că, ținând seama de obligațiile specifice care îi incumbă acestui stat
membru în temeiul Deciziei 2006/928 în materia luptei împotriva corupției,
reglementarea și practica naționale în această materie nu pot avea drept consecință
prelungirea duratei anchetelor privind infracțiunile de corupție sau slăbirea în orice alt
mod a luptei împotriva corupției (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021,
Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19,
C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 214).

198    Trebuie adăugat că instanța de trimitere în cauzele C-357/19, C-811/19 și C-840/19 a

făcut referire nu numai la complexitatea și la durata unei astfel de rejudecări în fața
Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci și la normele naționale de prescripție, în special la
cea prevăzută la articolul 155 alineatul (4) din Codul penal, potrivit căreia termenul de
prescripție se socotește îndeplinit, indiferent de numărul de întreruperi, cel târziu la data
la care a fost depășit cu încă o dată. Ea apreciază astfel că aplicarea jurisprudenței
Curții Constituționale rezultate din Deciziile nr. 685/2018 și nr. 417/2019 ar putea,
într-un număr considerabil de cazuri, să conducă la prescrierea infracțiunilor, astfel
încât creează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiuni grave de fraudă care
aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general.

199    În sfârșit, potrivit indicațiilor care figurează în cererile de decizie preliminară, Înalta
Curte de Casație și Justiție dispune de o competență exclusivă pentru soluționarea
tuturor infracțiunilor de fraudă care poate aduce atingere intereselor financiare ale
Uniunii și de corupție în general, săvârșite de persoane care ocupă cele mai importante
poziții în statul român, în cadrul puterilor executivă, legislativă și judecătorească.

200    În această privință, trebuie arătat că un risc sistemic de impunitate nu poate fi exclus
atunci când aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale rezultate din Deciziile
nr. 685/2018 și nr. 417/2019 coroborată cu punerea în aplicare a dispozițiilor naționale
 în materie de prescripție are ca efect să se evite sancționarea efectivă și disuasivă a unei
categorii bine determinate de persoane, în speță cele care ocupă cele mai importante
poziții ale statului român și care au fost condamnate pentru săvârșirea în exercitarea
funcțiilor lor a unor fapte de fraudă gravă și/sau de corupție gravă printr-o hotărâre în
primă instanță și/sau în apel a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâre ce a făcut
totuși obiectul unui apel și/sau al unei căi extraordinare de atac la aceeași instanță.

201    Într-adevăr, deși limitate pe plan temporal, aceste decizii ale Curții Constituționale sunt
în special susceptibile să aibă un impact direct și generalizat asupra respectivei
categorii de persoane, din moment ce, sancționând cu nulitatea absolută o asemenea
hotărâre de condamnare a Înaltei Curți de Casație și Justiție și impunând o rejudecare a
cauzelor de fraudă și/sau de corupție în discuție, deciziile menționate pot avea ca efect
prelungirea duratei procedurilor penale aferente în afara termenelor de prescripție
aplicabile, riscul de impunitate devenind în acest fel sistemic față de categoria de
persoane menționată.

202    Or, un asemenea risc ar repune în discuție obiectivul urmărit atât de articolul 325
alineatul (1) TFUE, cât și de Decizia 2006/928, care constă în combaterea corupției la
nivel înalt prin intermediul unor sancțiuni efective și disuasive.

203    Rezultă că, în ipoteza în care instanța de trimitere din cauzele C-357/19, C-811/19 și
C-840/19 ar ajunge la concluzia că aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale
rezultate din Deciziile nr. 685/2018 și nr. 417/2019 coroborată cu punerea în aplicare a
dispozițiilor naționale în materie de prescripție și în special a termenului absolut de
prescripție prevăzut la articolul 155 alineatul (4) din Codul penal implică un risc
sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce
atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general, sancțiunile
prevăzute de dreptul național pentru combaterea unor astfel de infracțiuni nu ar putea fi
considerate drept efective și disuasive, ceea ce ar fi incompatibil cu articolul 325
alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, precum și cu Decizia
2006/928.

204    În aceste condiții, în măsura în care procedurile penale în discuție în litigiile principale
constituie o punere în aplicare a articolului 325 alineatul (1) TFUE și/sau a Deciziei
2006/928 și, așadar, a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă,
această instanță de trimitere trebuie de asemenea să se asigure că sunt respectate
drepturile fundamentale garantate de cartă persoanelor în discuție în cauzele principale,
în special cele garantate la articolul 47 din aceasta. În domeniul penal, respectarea
acestor drepturi trebuie garantată nu numai în cursul fazei cercetării penale, din
momentul în care persoana în cauză este acuzată, ci și în cadrul procedurilor penale (a
se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15,
EU:C:2018:392, punctele 68 și 71, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 17
ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 33) și în cadrul
executării pedepselor.

205    În această privință, trebuie amintit că articolul 47 al doilea paragraf prima teză din
cartă consacră dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, public și într-un termen
rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în
prealabil prin lege. Prin faptul că impune ca instanța să fie „constituită în prealabil prin
lege”, această dispoziție urmărește să asigure că organizarea sistemului judiciar este
 reglementată de o lege adoptată de puterea legislativă într-un mod conform cu normele
care încadrează exercitarea competenței sale, pentru a evita ca această organizare să fie
lăsată la discreția puterii executive. Cerința menționată se aplică temeiului juridic al
existenței înseși a instanței judecătorești, precum și oricărei alte dispoziții de drept
intern a cărei nerespectare face nelegală participarea unuia sau mai multor judecători la
examinarea cauzei în discuție, cum sunt dispozițiile care reglementează compunerea
completului de judecată [a se vedea prin analogie, prin referire la jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului privind articolul 6 din CEDO, Hotărârea din 26 martie
2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia, C-542/18 RX-II și
C-543/18 RX-II, EU:C:2020:232, punctul 73, precum și Hotărârea din 6 octombrie
2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme –
Numire), C-487/19, EU:C:2021:798, punctul 129].

206    Or, trebuie să se arate că o neregularitate comisă cu ocazia compunerii completurilor

de judecată determină o încălcare a articolului 47 al doilea paragraf prima teză din
cartă, cu precădere atunci când această neregularitate este de o asemenea natură și
gravitate încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special executivul, să
poată exercita o putere discreționară nejustificată care să pună în pericol integritatea
rezultatului la care conduce procesul de compunere a completurilor de judecată și să
semene în acest mod o îndoială legitimă în percepția justițiabililor în ceea ce privește
independența și imparțialitatea judecătorului sau a judecătorilor vizați, ceea ce este
cazul atunci când în discuție sunt norme fundamentale care fac parte integrantă din
instituirea și din funcționarea acestui sistem judiciar [a se vedea în acest sens Hotărârea
din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia, C-542/18 RX-II și
C-543/18 RX-II, EU:C:2020:232, punctul 75, precum și Hotărârea din 6 octombrie
2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme –
Numire), C-487/19, EU:C:2021:798, punctul 130].

207    În speță, deși Curtea Constituțională a statuat, în deciziile în discuție în litigiile

principale, că practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întemeiată în
special pe Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a aceleiași
instanțe, referitoare la specializarea și la compunerea completurilor de judecată în
materie de corupție nu era conformă cu dispozițiile naționale aplicabile, nu rezultă că
această practică era viciată de o încălcare vădită a unei norme fundamentale a
sistemului judiciar din România de natură să pună în discuție caracterul de instanță
„constituită în prealabil prin lege” al completurilor de judecată în materie de corupție
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum au fost constituite conform respectivei
practici anterioare acestor decizii ale Curții Constituționale.

208    În plus, după cum reiese din cuprinsul punctului 95 din prezenta hotărâre, la 23
ianuarie 2019, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a adoptat o
hotărâre potrivit căreia toate completurile de 3 judecători ale acesteia sunt specializate
în judecarea cauzelor de corupție, hotărâre care, potrivit Curții Constituționale, este de
natură să evite neconstituționalitatea doar începând de la data adoptării sale, iar nu și
pentru trecut. Această hotărâre, astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională,
arată că practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la
specializare nu constituie o încălcare vădită a unei norme fundamentale a sistemului
judiciar din România, întrucât cerința specializării care rezultă din Decizia nr. 417/2019
a Curții Constituționale a fost considerată ca îndeplinită prin simpla adoptare a unui act
formal precum hotărârea din 23 ianuarie 2019, care nu face decât să confirme că
 judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție care au făcut parte din completurile de
judecată în materie de corupție înainte de adoptarea acestei hotărâri erau specializați în
această materie.

209    De altfel, trebuie să se distingă cauzele C-357/19, C-840/19 și C-811/19 de cea în care
s-a pronunțat Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B. (C-42/17,
EU:C:2017:936), în care Curtea a statuat că, dacă instanța națională ajunge să considere
că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul
legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din cartă,
ea nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea
din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61). În
schimb, cerințele care decurg din articolul 47 al doilea paragraf prima teză din cartă nu
împiedică neaplicarea jurisprudenței rezultate din Deciziile nr. 685/2018 și
nr. 417/2019 în cauzele C-357/19, C-840/19 și C-811/19.

210    În răspunsul său la o întrebare adresată de Curte în cauza C-357/19, PM a susținut că

cerința potrivit căreia hotărârile în apel în materie de corupție trebuie să fie pronunțate
de completuri de judecată ai căror membri sunt desemnați toți prin tragere la sorți
constituie un standard național de protecție a drepturilor fundamentale. La rândul lor,
guvernul român și Comisia consideră totuși că o astfel de calificare este eronată atât cu
privire la această cerință, cât și la cea referitoare la constituirea de completuri
specializate în materie de infracțiuni de corupție.

211    În această privință, este suficient să se amintească faptul că, chiar presupunând că
aceste cerințe constituie un asemenea standard național de protecție, ar continua să fie
adevărat că, atunci când o instanță a unui stat membru este chemată să controleze
conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale
care, într-o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de
dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alineatul (1) din
cartă, articolul 53 din cartă confirmă că autoritățile și instanțele naționale sunt libere să
aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca
această aplicare să nu compromită gradul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a
fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului
Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C-617/10,
EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C-399/11,
EU:C:2013:107, punctul 60, precum și Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham și alții,
C-476/17, EU:C:2019:624, punctul 80).

212    Or, în ipoteza în care instanța de trimitere din cauzele C-357/19, C-811/19 și C-840/19
ar ajunge la concluzia menționată la punctul 203 din prezenta hotărâre, aplicarea
standardului național de protecție invocat de PM, presupunând că ar fi dovedit, ar fi de
natură să compromită supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii, în
special a articolului 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF,
precum și a Deciziei 2006/928. Astfel, în această ipoteză, aplicarea respectivului
standard național de protecție ar implica un risc sistemic de impunitate a faptelor ce
constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale
Uniunii sau de corupție în general, cu încălcarea cerinței care rezultă din dispozițiile
menționate de a prevedea sancțiuni efective și disuasive pentru combaterea
infracțiunilor de această natură.
213    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima
întrebare în cauzele C-357/19 și C-840/19, precum și la prima și la a patra întrebare în
cauza C-811/19 că articolul 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din
Convenția PIF, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun
unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia hotărârile în materie de
corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului care nu au fost pronunțate, în primă
instanță, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de
completuri de judecată ai căror membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți sunt
lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul
TVA-ului în discuție trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac
împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanță și/sau în apel, în
măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naționale este de
natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave
de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în
general. Obligația de a se asigura că astfel de infracțiuni fac obiectul unor sancțiuni
penale care au caracter efectiv și disuasiv nu scutește instanța de trimitere de verificarea
respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din cartă, fără
ca această instanță să poată aplica un standard național de protecție a drepturilor
fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.

 Cu privire la a doua și la a treia întrebare în cauzele C-357/19, C-379/19, C-811/19 și

C-840/19, precum și la întrebarea unică în cauza C-547/19

214    Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări în cauzele C-357/19,

C-379/19, C-811/19 și C-840/19, precum și prin intermediul întrebării unice în cauza
C-547/19, care trebuie analizate împreună, instanțele de trimitere solicită în esență să se
stabilească dacă, pe de o parte, articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf
TUE, articolul 47 din cartă, precum și Decizia 2006/928 și, pe de altă parte, principiul
supremației dreptului Uniunii coroborat cu dispozițiile menționate și cu articolul 325
alineatul (1) TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei
practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de
deciziile curții constituționale naționale și, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei
abateri disciplinare, nu pot lăsa neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din aceste
decizii, deși consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este
contrară dispozițiilor menționate ale dreptului Uniunii.

–       Cu privire la garanția de independență a judecătorilor

215    Instanțele de trimitere consideră că jurisprudența Curții Constituționale rezultată din

deciziile în discuție în litigiile principale este susceptibilă să le pună în discuție
independența și, pentru acest motiv, este incompatibilă cu dreptul Uniunii, în special cu
garanțiile prevăzute la articolul 2 și la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE,
precum și la articolul 47 din cartă și cu Decizia 2006/928. În această privință, ele
apreciază că Curtea Constituțională, care nu face parte din sistemul judiciar român, și-a
depășit competențele prin pronunțarea deciziilor în discuție în litigiile principale și a
încălcat competențele instanțelor de drept comun, constând în interpretarea și aplicarea
legislației infraconstituționale. Instanțele de trimitere mai arată că nerespectarea
deciziilor Curții Constituționale constituie în dreptul român o abatere disciplinară,
motiv pentru care solicită să se stabilească în esență dacă, în temeiul dreptului Uniunii,
 pot lăsa neaplicate aceste decizii în discuție în litigiile principale fără teama că vor face
obiectul unei proceduri disciplinare.

216    În această privință, astfel cum s-a amintit la punctul 133 din prezenta hotărâre, deși
organizarea justiției în statele membre, inclusiv instituirea, compunerea și funcționarea
unei curți constituționale, intră în competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea
acestei competențe, ele sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din
dreptul Uniunii.

217    Articolul 19 TUE, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2

TUE, încredințează instanțelor naționale și Curții sarcina de a garanta deplina aplicare a
dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională pe care
dreptul menționat o conferă justițiabililor [Hotărârea din 5 noiembrie 2019,
Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun), C-192/18,
EU:C:2019:924, punctul 98 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 2 martie
2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18,
EU:C:2021:153, punctul 108].

218    În special, după cum confirmă considerentul (3) al Deciziei 2006/928, valoarea statului
de drept „implică existența, în toate statele membre, a unui sistem judiciar și
administrativ imparțial, independent și eficient, înzestrat cu mijloace suficiente, între
altele, pentru a lupta împotriva corupției”.

219    Existența însăși a unui control jurisdicțional efectiv destinat să asigure respectarea

dreptului Uniunii este inerentă unui stat de drept. În acest temei și astfel cum prevede
articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, revine statelor membre sarcina să
prevadă un sistem de căi de atac și de proceduri care să le asigure justițiabililor
respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate
de dreptul Uniunii. Principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite
justițiabililor de dreptul Uniunii, la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea
paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din
tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost consacrat la articolele
6 și 13 din CEDO și care în prezent este afirmat la articolul 47 din cartă (Hotărârea din
18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19,
C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, punctele 189 și 190, precum și
jurisprudența citată).

220    În consecință, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, orice stat
membru trebuie să se asigure că organismele care, în calitate de „instanță” în sensul
definit de dreptul Uniunii, sunt chemate să se pronunțe cu privire la chestiuni legate de
aplicarea sau de interpretarea acestui drept și care fac parte astfel din sistemul său de
căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei
protecții jurisdicționale efective, precizându-se că această dispoziție vizează „domeniile
reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în
aplicare acest drept, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă [a se vedea în acest
sens Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de
drept comun), C-192/18, EU:C:2019:924, punctele 101 și 103, precum și jurisprudența
citată, Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C-896/19, EU:C:2021:311, punctele
36 și 37, precum și Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din
 România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19,
EU:C:2021:393, punctele 191 și 192].

221    Or, pentru a garanta că instanțele care pot fi chemate să statueze cu privire la chestiuni
legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii sunt în măsură să asigure
protecția jurisdicțională efectivă impusă de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf
TUE, prezervarea independenței acestora este primordială, astfel cum se confirmă la
articolul 47 al doilea paragraf din cartă, care menționează accesul la o instanță
judecătorească „independentă” printre cerințele legate de dreptul fundamental la o cale
de atac efectivă [Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la
Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, punctul 115 și jurisprudența
citată, precum și Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din
România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19,
EU:C:2021:393, punctul 194].

222    Această cerință de independență a instanțelor, care este inerentă misiunii de judecată,

ține de conținutul esențial al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și al dreptului
fundamental la un proces echitabil, care are o importanță esențială în calitate de garant
al protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și al
prezervării valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în
special a valorii statului de drept [Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea
judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac, C-824/18, EU:C:2021:153, punctul 116,
precum și jurisprudența citată].

223    De asemenea, așa cum rezultă în special din considerentul (3) al Deciziei 2006/928 și
din obiectivele de referință prevăzute la punctele 1-3 din anexa la această decizie,
existența unui sistem judiciar imparțial, independent și eficient are o importanță
deosebită pentru lupta împotriva corupției, în special cea la nivel înalt.

224    Or, cerința de independență a instanțelor, care decurge din articolul 19 alineatul (1) al
doilea paragraf TUE, cuprinde două aspecte. Primul aspect, de ordin extern, presupune
ca instanța respectivă să își exercite funcțiile în deplină autonomie, fără a fi supusă
niciunei legături ierarhice sau de subordonare față de nimeni și fără să primească
dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenții
sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a
membrilor săi și să le influențeze deciziile. Al doilea aspect, de ordin intern, este legat
de noțiunea de imparțialitate și vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de
interesele fiecăreia dintre ele din perspectiva obiectului acestuia. Acest din urmă aspect
impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în
afară de stricta aplicare a normei de drept [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19
noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme),
C-585/18, C-624/18 și C-625/18, EU:C:2019:982, punctele 121 și 122, precum și
jurisprudența citată].

225    Aceste garanții de independență și de imparțialitate impuse în temeiul dreptului

Uniunii postulează existența unor norme care să permită înlăturarea oricărei îndoieli
legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea instanței în cauză în
privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se
înfruntă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2006, Wilson, C-506/04,
EU:C:2006:587, punctul 53 și jurisprudența citată, Hotărârea din 18 mai 2021,
 Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19,
C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 196, precum și Hotărârea din
15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C-791/19,
EU:C:2021:596, punctul 59 și jurisprudența citată].

226    În această privință, este necesar ca judecătorii să se afle la adăpost de intervenții sau de
presiuni exterioare care le pot pune în pericol independența. Normele aplicabile
statutului judecătorilor și exercitării de către aceștia a funcției lor trebuie în special să
permită excluderea nu numai a oricărei influențe directe, sub formă de instrucțiuni, ci și
a formelor de influență indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în
discuție și să înlăture astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a
acestora care să poată aduce atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire
justițiabililor într-o societate democratică și într-un stat de drept [a se vedea în acest
sens Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea
Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, punctele 119 și 139, precum și
jurisprudența citată].

227    Referitor mai precis la normele care guvernează regimul disciplinar, cerința de

independență impune, conform unei jurisprudențe constante, ca acest regim să prezinte
garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem
de control politic al conținutului deciziilor judiciare. În acest scop, este esențial ca
faptul că o hotărâre judecătorească cuprinde o eventuală eroare în interpretarea și
aplicarea normelor de drept național și al Uniunii sau în aprecierea faptelor și evaluarea
probelor să nu poată, în sine, conduce la angajarea răspunderii disciplinare a
judecătorului vizat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația
„Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19,
C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 198 și 234, precum și jurisprudența
citată, și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al
judecătorilor), C-791/19, EU:C:2021:596, punctele 134 și 138]. Pe de altă parte,
constituie o garanție inerentă independenței judecătorilor naționali faptul ca aceștia să
nu fie expuși unor proceduri sau unor sancțiuni disciplinare pentru că au exercitat
opțiunea de a sesiza Curtea în temeiul articolului 267 TFUE, opțiune care ține de
competența lor exclusivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2016,
Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, punctele 17 și 25, Hotărârea din 26 martie 2020,
Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C-558/18 și C-563/18, EU:C:2020:234,
punctul 59, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de
trimitere), C-564/19, EU:C:2021:949, punctul 91].

228    În plus, conform principiului separării puterilor ce caracterizează funcționarea unui stat
de drept, independența instanțelor trebuie în special să fie garantată față de puterile
legislativă și executivă [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența
Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C-585/18, C-624/18 și C-625/18,
EU:C:2019:982, punctul 124 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 2 martie
2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18,
EU:C:2021:153, punctul 118].

229    Or, deși nici articolul 2, nici articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, nici vreo
altă dispoziție a dreptului Uniunii nu impun statelor membre un model constituțional
precis care să reglementeze raporturile și interacțiunea dintre diferitele puteri statale, în
special în ceea ce privește definirea și delimitarea competențelor acestora, statele
 membre respective trebuie totuși să respecte, printre altele, cerințele de independență a
instanțelor care decurg din aceste dispoziții ale dreptului Uniunii [a se vedea, cu
trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 6
din CEDO, Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei
Disciplinare a Curții Supreme), C-585/18, C-624/18 și C-625/18, EU:C:2019:982,
punctul 130].

230    În aceste condiții, articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE,
precum și Decizia 2006/928 nu se opun unei reglementări sau unei practici naționale
potrivit căreia deciziile curții constituționale sunt obligatorii pentru instanțele de drept
comun, cu condiția ca dreptul național să garanteze independența respectivei curți
constituționale în special față de puterile legislativă și executivă, așa cum este impusă
de dispozițiile menționate. În schimb, dacă dreptul național nu garantează această
independență, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii se opun unei astfel de
reglementări sau practici naționale, o asemenea curte constituțională nefiind în măsură
să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă de articolul 19 alineatul (1) al doilea
paragraf TUE.

231    În speță, problemele ridicate de instanțele de trimitere cu privire la cerința de

independență a judecătorilor care decurge din aceste dispoziții ale dreptului Uniunii
privesc, pe de o parte, un ansamblu de aspecte referitoare la statutul, la compunerea și
la funcționarea Curții Constituționale care a pronunțat deciziile în discuție în litigiile
principale. În special, aceste instanțe arată că Curtea Constituțională nu face parte,
potrivit Constituției României, din sistemul judiciar, că membrii săi sunt numiți de
organe ale puterii legislative și executive, care sunt de asemenea abilitate să o sesizeze,
sau chiar că ea și-ar fi depășit competențele și ar fi efectuat o interpretare arbitrară a
reglementării naționale relevante.

232    Referitor la împrejurarea că, potrivit Constituției României, Curtea Constituțională nu

face parte din sistemul judiciar, s-a amintit la punctul 229 din prezenta hotărâre că
dreptul Uniunii nu impune statelor membre un model constituțional precis care să
reglementeze raporturile și interacțiunea dintre diferitele puteri statale, în special în
ceea ce privește definirea și delimitarea competențelor fiecăreia dintre acestea. În
această privință, trebuie precizat că dreptul Uniunii nu se opune instituirii unei curți
constituționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru instanțele de drept comun, cu
condiția ca aceasta să respecte cerințele de independență menționate la punctele 224-
230 din prezenta hotărâre. Or, din cererile de decizie preliminară nu reiese niciun
element de natură să sugereze că Curtea Constituțională, care are, printre altele, ca
atribuții să hotărască asupra constituționalității legilor și ordonanțelor, precum și să
soluționeze conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, în
temeiul articolului 146 literele d) și e) din Constituția României, nu ar îndeplini aceste
cerințe.

233    În ceea ce privește condițiile de numire a judecătorilor Curții Constituționale, reiese

din jurisprudența Curții că simplul fapt că judecătorii în cauză sunt numiți, cum este
cazul judecătorilor Curții Constituționale în temeiul articolului 142 alineatul (3) din
Constituția României, de puterile legislativă și executivă nu este de natură să creeze o
dependență a acestor judecători față de puterile respective și nici să dea naștere unor
îndoieli referitoare la imparțialitatea lor, în cazul în care, odată numite, persoanele
interesate nu sunt supuse niciunei presiuni și nu primesc instrucțiuni în exercitarea
 funcțiilor lor [a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 novembre 2019, A. K. și alții
(Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C-585/18, C-624/18 și
C-625/18, EU:C:2019:982, punctul 133, precum și jurisprudența citată].

234    Deși, desigur, se poate dovedi necesar să se asigure că modalitățile procedurale și

condițiile de fond care guvernează adoptarea deciziilor respective de numire sunt de o
asemenea natură încât să nu poată da naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli
legitime referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în discuție în privința unor
elemente exterioare și la neutralitatea lor în raport cu interesele care se înfruntă, odată
ce persoanele interesate sunt numite, și deși trebuie printre altele, în acest scop, ca
respectivele condiții și modalități să fie concepute astfel încât să îndeplinească cerințele
amintite la punctul 226 din prezenta hotărâre [Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții
(Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153,
punctul 123, precum și jurisprudența citată], din indicațiile care figurează în cererile de
decizie preliminară nu rezultă că prin condițiile în care au intervenit numirile
judecătorilor Curții Constituționale care au adoptat deciziile în discuție în litigiile
principale s-ar încălca cerințele menționate.

235    Trebuie arătat, pe de altă parte, că, potrivit acelorași indicații, Constituția României
prevede la articolul 142 alineatul (2) că judecătorii Curții Constituționale sunt „numiți
pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit”, și precizează la
articolul 145 că judecătorii respectivi sunt „independenți în exercitarea mandatului lor
și inamovibili pe durata acestuia”. De asemenea, articolul 143 din Constituția
menționată stabilește condițiile de numire a judecătorilor Curții Constituționale,
impunând, în acest scop, ca ei să aibă „pregătire juridică superioară, înaltă competență
profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul
juridic superior”, în timp ce articolul 144 din aceeași Constituție prevede principiul
incompatibilității funcției de judecător al Curții Constituționale „cu oricare altă funcție
publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul juridic superior”.

236    Este necesar să se adauge, în speță, că împrejurarea potrivit căreia Curtea

Constituțională poate fi sesizată de organe ale puterii executive și legislative este legată
de natura și de funcția unei instanțe instituite pentru a se pronunța cu privire la litigii de
ordin constituțional și nu poate, în sine și prin ea însăși, să constituie un element care să
permită punerea în discuție a independenței sale în raport cu aceste puteri.

237    Referitor la aspectul dacă Curtea Constituțională a acționat în mod independent și

imparțial în cauzele în care s-au pronunțat deciziile în discuție în litigiile principale,
simpla împrejurare, invocată de instanțele de trimitere, potrivit căreia Curtea
Constituțională și-ar fi depășit competențele în detrimentul autorității judiciare române
și ar fi realizat o interpretare arbitrară a reglementării naționale pertinente, presupunând
că este dovedită, nu este de natură să stabilească faptul că Curtea Constituțională nu
îndeplinește cerințele de independență și de imparțialitate, amintite la punctele 224-230
din prezenta hotărâre. Astfel, cererile de decizie preliminară nu conțin niciun alt
element detaliat care să arate că respectivele decizii ar fi intervenit într-un context care
dă naștere unei îndoieli legitime cu privire la deplina respectare de către Curtea
Constituțională a acestor cerințe.

238    În ceea ce privește, pe de altă parte, răspunderea disciplinară la care riscă să se expună
judecătorii de drept comun, potrivit reglementării naționale în discuție, în ipoteza
 nerespectării deciziilor Curții Constituționale, este adevărat că salvgardarea
independenței instanțelor nu poate avea printre altele drept consecință excluderea totală
a posibilității ca răspunderea disciplinară a unui judecător să fie angajată, în anumite
cazuri cu totul excepționale, ca urmare a hotărârilor judecătorești adoptate de acesta.
Astfel, este evident că o asemenea cerință de independență nu are scopul de a cauționa
eventuale comportamente grave și total impardonabile din partea judecătorilor, care ar
consta, de exemplu, în încălcarea deliberată și cu rea-credință sau dintr-o neglijență
deosebit de gravă și de grosieră a normelor de drept național și de drept al Uniunii a
căror respectare trebuie să o asigure sau în căderea în arbitrariu ori în denegare de
dreptate, în condițiile în care ei sunt chemați, în calitate de deținători ai funcției de a
judeca, să se pronunțe asupra litigiilor cu care sunt sesizați de către justițiabili
[Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor),
C-791/19, EU:C:2021:596, punctul 137].

239    În schimb, este esențial, pentru a prezerva independența instanțelor și pentru a evita
astfel ca regimul disciplinar să poată fi deturnat de la scopurile sale legitime și utilizat
pentru controlul politic al hotărârilor judecătorești sau pentru a exercita presiuni asupra
judecătorilor, ca faptul că o hotărâre judecătorească conține o eventuală eroare în
interpretarea și aplicarea normelor de drept național și de drept al Uniunii sau în
aprecierea faptelor și în evaluarea probelor să nu poată conduce în sine la angajarea
răspunderii disciplinare a judecătorului în cauză [Hotărârea din 15 iulie 2021,
Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C-791/19, EU:C:2021:596,
punctul 138 și jurisprudența citată].

240    În consecință, angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător pentru o hotărâre

judecătorească trebuie să fie limitată la cazuri cu totul excepționale, cum sunt cele
menționate la punctul 238 din prezenta hotărâre, și să fie încadrată în această privință
de criterii obiective și verificabile, referitoare la imperative legate de buna administrare
a justiției, precum și de garanții care urmăresc evitarea oricărui risc de presiuni externe
asupra conținutului hotărârilor judecătorești și care permit înlăturarea astfel, în
percepția justițiabililor, a oricărei îndoieli legitime cu privire la impenetrabilitatea
judecătorilor în cauză și la neutralitatea acestora în raport cu interesele care se înfruntă
[Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor),
C-791/19, EU:C:2021:596, punctul 139 și jurisprudența citată].

241    În speță, din indicațiile care figurează în cererile de decizie preliminară nu rezultă că
răspunderea disciplinară a judecătorilor naționali de drept comun ca urmare a
nerespectării deciziilor Curții Constituționale, prevăzută la articolul 99 litera ș) din
Legea nr. 303/2004, a cărui formulare nu cuprinde nicio altă condiție, este limitată la
cazurile cu totul excepționale evocate la punctul 238 din prezenta hotărâre, contrar
jurisprudenței amintite la punctele 239 și 240 din această hotărâre.

242    Rezultă că articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și

Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei
practici naționale potrivit căreia deciziile curții constituționale sunt obligatorii pentru
instanțele de drept comun, cu condiția ca dreptul național să garanteze independența
curții constituționale menționate în special față de puterile legislativă și executivă,
astfel cum este impusă de aceste dispoziții. În schimb, aceste dispoziții din Tratatul UE
și decizia menționată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări
naționale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curții constituționale naționale
 de către judecătorii naționali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor
disciplinară.

243    În aceste condiții și în ceea ce privește cauzele în care reglementarea sau practica
națională în discuție în litigiile principale constituie o punere în aplicare a dreptului
Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, o examinare separată a
articolului 47 din cartă, care nu ar putea decât să confirme concluzia deja enunțată la
punctul precedent, nu este necesară pentru a răspunde la întrebările instanțelor de
trimitere și pentru soluționarea litigiilor cu care acestea sunt sesizate.

–       Cu privire la supremația dreptului Uniunii

244    Instanțele de trimitere arată că jurisprudența Curții Constituționale rezultată din

deciziile în discuție în litigiile principale, în privința căreia au îndoieli referitoare la
compatibilitatea sa cu dreptul Uniunii, are, conform articolului 147 alineatul (4) din
Constituția României, caracter obligatoriu și trebuie respectată de instanțele naționale,
în caz contrar membrii lor riscând aplicarea unei sancțiuni disciplinare în temeiul
articolului 99 litera ș) din Legea nr. 303/2004. În aceste condiții, ele urmăresc să afle
dacă principiul supremației dreptului Uniunii se opune unei asemenea reglementări sau
practici naționale și autorizează o instanță națională să lase neaplicată o jurisprudență
de această natură, fără ca membrii săi să fie expuși riscului de a face obiectul unei
sancțiuni disciplinare.

245    În această privință, trebuie amintit că, în jurisprudența sa constantă referitoare la

Tratatul CEE, Curtea a statuat deja că, spre deosebire de tratatele internaționale
obișnuite, tratatele comunitare au instituit o nouă ordine juridică proprie, integrată în
sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatelor și care
este obligatorie pentru instanțele lor. Această nouă ordine juridică, în favoarea căreia
statele membre și-au limitat drepturile suverane, în domeniile definite de tratate, și ale
cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora, este dotată cu
instituții proprii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 1963, van Gend &
Loos, 26/62, EU:C:1963:1, p. 23, și Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa, 6/64,
EU:C:1964:66, p. 1158 și 1159).

246    Astfel, în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160),

Curtea a stabilit principiul supremației dreptului comunitar, înțeles în sensul că
consacră prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privință,
Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii,
acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea
statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură
unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept
național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă
caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie pus în
discuție. În plus, forța executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat
membru la altul în funcție de legile interne ulterioare, altfel existând riscul ca realizarea
scopurilor Tratatului CEE să fie pusă în pericol, și nici nu poate da naștere unei
discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate, interzisă de acest tratat.

247    La punctul 21 din Avizul 1/91 (Acordul SEE – I) din 14 decembrie 1991
(EU:C:1991:490), Curtea a considerat astfel că, deși a fost încheiat sub forma unui
 acord internațional, Tratatul CEE constituie carta constituțională a unei comunități de
drept, iar caracteristicile esențiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituite sunt
în special supremația acesteia în raport cu dreptul statelor membre și efectul direct al
unei întregi serii de dispoziții aplicabile statelor membre și resortisanților lor.

248    Aceste caracteristici esențiale ale ordinii juridice a Uniunii și importanța respectării

care îi este datorată au fost de altfel confirmate de ratificarea, fără rezerve, a tratatelor
de modificare a Tratatului CEE și în special a Tratatului de la Lisabona. Astfel, cu
ocazia adoptării acestui tratat, Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre a
ținut să amintească în mod expres, în Declarația nr. 17 cu privire la supremație, anexată
la Actul final al Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona
(JO 2012, C 326, p. 346), că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții,
tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu
dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior.

249    Trebuie adăugat că articolul 4 alineatul (2) TUE prevede că Uniunea respectă

egalitatea statelor membre în raport cu tratatele. Or, Uniunea nu poate respecta o astfel
de egalitate decât dacă statele membre se află, în temeiul principiului supremației
dreptului Uniunii, în imposibilitatea de a face să prevaleze, împotriva ordinii juridice a
Uniunii, o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia.

250    După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Curtea a confirmat în mod

constant jurisprudența anterioară referitoare la principiul supremației dreptului Uniunii,
principiu care impune tuturor autorităților statelor membre să dea efect deplin diferitor
norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului
recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate [Hotărârea din 18 mai
2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19,
C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 244, precum și
jurisprudența citată, Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control
extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C-487/19, EU:C:2021:798,
punctul 156, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței
de trimitere), C-564/19, EU:C:2021:949, punctul 78 și jurisprudența citată].

251    Astfel, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat

membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate
aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Într-adevăr, conform unei
jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se
impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca, în special, dispozițiile interne,
inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru [Hotărârea din 18 mai
2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19,
C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, punctul 245, precum și jurisprudența citată,
Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice
a Curții Supreme – Numire), C-487/19, EU:C:2021:798, punctul 157, precum și
Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C-564/19,
EU:C:2021:949, punctul 79 și jurisprudența citată].

252    În această privință, trebuie amintit mai ales că principiul supremației impune instanței
naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor
dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a
reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure
 efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând
neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar
și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct,
fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau
practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional a se vedea
în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din
România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19,
EU:C:2021:393, punctele 247 și 248, precum și Hotărârea din 23 novembre 2021, IS
(Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C-564/19, EU:C:2021:949, punctul 80.

253    Or, în ceea ce privește dispozițiile dreptului Uniunii vizate de prezentele cereri de

decizie preliminară, trebuie amintit că din jurisprudența Curții rezultă că articolul 19
alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 325 alineatul (1) TFUE, precum și
obiectivele de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928 sunt formulate în termeni
clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17,
EU:C:2017:936, punctele 38 și 39, precum și Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația
„Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19,
C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 249 și 250).

254    În acest context, trebuie precizat că, în conformitate cu articolul 19 TUE, deși revine
instanțelor naționale și Curții obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii
în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională efectivă pe care acest drept
o conferă justițiabililor, Curtea deține o competență exclusivă pentru interpretarea
definitivă a dreptului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie
2021, Republica Moldova, C-741/19, EU:C:2021:655, punctul 45). Or, în exercitarea
acestei competențe, revine în definitiv Curții sarcina de a preciza întinderea principiului
supremației dreptului Uniunii în raport cu dispozițiile relevante ale acestui drept,
întinderea menționată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziții ale
dreptului național, nici de interpretarea unor dispoziții de drept al Uniunii reținută de o
instanță națională, care nu corespund interpretării Curții. În acest sens, procedura
trimiterii preliminare prevăzută la articolul 267 TFUE, care constituie cheia de boltă a
sistemului jurisdicțional stabilit de tratate, instituie un dialog de la instanță la instanță
între Curte și instanțele din statele membre care are drept scop asigurarea unității de
interpretare a dreptului Uniunii, permițând astfel asigurarea coerenței acestuia, a
efectului său deplin și a autonomiei sale, precum și, în ultimă instanță, a caracterului
propriu al dreptului instituit de tratate (Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C-284/16,
EU:C:2018:158, punctul 37 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 6 octombrie
2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C-561/19,
EU:C:2021:799, punctul 27).

255    În speță, instanțele de trimitere arată că, în temeiul Constituției României, ele sunt
ținute de jurisprudența rezultată din deciziile Curții Constituționale în discuție în
litigiile principale și nu pot lăsa neaplicată această jurisprudență - în caz contrar
membrii lor fiind expuși riscului unei proceduri sau unor sancțiuni disciplinare -, chiar
dacă ar aprecia, în lumina unei hotărâri preliminare a Curții, că jurisprudența
menționată este contrară dreptului Uniunii.

256    În această privință, trebuie amintit că instanța națională este ținută de o decizie
pronunțată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor
 dreptului Uniunii în cauză, în vederea soluționării litigiului principal (a se vedea în
acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13, EU:C:2016:199, punctul 38 și
jurisprudența citată).

257    Astfel, instanța națională care a exercitat opțiunea sau și-a îndeplinit obligația de a
sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE nu
poate fi împiedicată să aplice imediat dreptul Uniunii în conformitate cu decizia sau cu
jurisprudența Curții, în caz contrar fiind diminuat efectul util al acestei dispoziții (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49,
punctul 20, și Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13, EU:C:2016:199, punctul
39). Trebuie adăugat că puterea de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce
este necesar pentru a înlătura o reglementare sau o practică națională care ar constitui
eventual un obstacol în calea eficacității depline a normelor dreptului Uniunii face parte
integrantă din atribuțiile de instanță a Uniunii care îi revin instanței naționale
însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a normelor dreptului Uniunii, astfel
încât exercitarea acestei puteri constituie o garanție inerentă independenței judecătorilor
care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE [a se vedea în acest
sens Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C-558/18
și C-563/18, EU:C:2020:234, punctul 59, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2021,
IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C-564/19, EU:C:2021:949, punctul 91.

258    Astfel, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice

reglementare sau practică națională care ar avea ca efect diminuarea eficacității
dreptului Uniunii prin faptul de a refuza instanței competente să aplice acest drept
prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru
a înlătura o dispoziție sau o practică națională care ar constitui eventual un obstacol în
calea eficacității depline a normelor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22
iunie 2010, Melki și Abdeli, C-188/10 și C-189/10, EU:C:2010:363, punctul 44 și
jurisprudența citată, Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13, EU:C:2016:199,
punctul 41, precum și Hotărârea din 4 decembrie 2018, Minister for Justice and
Equality și Commissioner of An Garda Síochána, C-378/17, EU:C:2018:979, punctul
36).

259    Or, o reglementare sau o practică națională potrivit căreia deciziile curții

constituționale naționale sunt obligatorii pentru instanțele de drept comun, în condițiile
în care acestea din urmă consideră, în lumina unei hotărâri preliminare a Curții, că
jurisprudența rezultată din respectivele decizii constituționale este contrară dreptului
Uniunii, este de natură să împiedice aceste instanțe să asigure efectul deplin al
cerințelor acestui drept, efect de împiedicare ce poate fi amplificat de faptul că dreptul
național califică eventuala nerespectare a jurisprudenței constituționale menționate
drept abatere disciplinară.

260    În acest context, este necesar să se arate că articolul 267 TFUE se opune oricărei
reglementări sau practici naționale de natură să împiedice instanțele naționale, după
caz, să utilizeze opțiunea sau să se conformeze obligației prevăzute la acest articol 267
de a se adresa Curții cu titlu preliminar [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie
2016, PFE, C-689/13, EU:C:2016:199, punctele 32-34 și jurisprudența citată, Hotărârea
din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții
Supreme), C-585/18, C-624/18 și C-625/18, EU:C:2019:982, punctul 103, precum și
Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C-564/19,
 EU:C:2021:949, punctul 93]. În plus, potrivit jurisprudenței amintite la punctul 227 din
prezenta hotărâre, faptul că judecătorii naționali nu sunt expuși unor proceduri sau unor
sancțiuni disciplinare pentru că au exercitat opțiunea de a sesiza Curtea în temeiul
articolului 267 TFUE, care ține de competența lor exclusivă, constituie o garanție
inerentă independenței lor. De asemenea, în ipoteza în care, ca urmare a răspunsului
Curții, un judecător național de drept comun ar ajunge să considere că jurisprudența
curții constituționale naționale este contrară dreptului Uniunii, faptul că acest judecător
național ar lăsa neaplicată jurisprudența menționată, conform principiului supremației
acestui drept, nu poate fi nicidecum de natură să angajeze răspunderea sa disciplinară.

261    În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că au fost inițiate proceduri
disciplinare în temeiul articolului 99 litera ș) din Legea nr. 303/2004 împotriva
anumitor judecători ai instanțelor de trimitere ca urmare a formulării de către aceștia a
cererii lor de decizie preliminară. În plus, în cazul în care răspunsul Curții ar determina
aceste instanțe să lase neaplicată jurisprudența Curții Constituționale rezultată din
deciziile în discuție în litigiile principale, nu pare exclus, având în vedere jurisprudența
Curții Constituționale menționată la punctul 58 din prezenta hotărâre, ca judecătorii
care compun instanțele menționate să fie expuși riscului de a face obiectul unor
sancțiuni disciplinare.

262    Rezultă că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se

opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale
de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din
acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu
jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei
hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alineatul (1) al
doilea paragraf TUE sau articolului 325 alineatul (1) TFUE sau Deciziei 2006/928.

263    Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la

a doua și la a treia întrebare adresate în cauzele C-357/19, C-379/19, C-811/19 și
C-840/19, precum și la întrebarea unică în cauza C-547/19 că:

–        articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia

2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei
practici naționale potrivit căreia deciziile curții constituționale naționale sunt
obligatorii pentru instanțele de drept comun, cu condiția ca dreptul național să
garanteze independența curții constituționale respective în special față de puterile
legislativă și executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziții. În schimb,
aceste dispoziții din Tratatul UE și decizia menționată trebuie interpretate în
sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia orice nerespectare a
deciziilor curții constituționale naționale de către judecătorii naționali de drept
comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară;

–        principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune

unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de
drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din
acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din
oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în
lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19
 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alineatul (1) TFUE sau
Deciziei 2006/928.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

264    Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui
incident survenit la instanțele de trimitere, este de competența acestora să se pronunțe
cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații
Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)      Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui

mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în
vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul
reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este, atât timp
cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România.
Obiectivele de referință care figurează în anexa la aceasta urmăresc să
asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept
prevăzute la articolul 2 TUE și au caracter obligatoriu pentru statul membru
respectiv, în sensul că acesta din urmă este ținut să ia măsurile adecvate
pentru atingerea acestor obiective, ținând seama în mod corespunzător, în
temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3)
TUE, de rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza deciziei
respective, în special de recomandările formulate în rapoartele menționate.

2)      Articolul 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția

elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea
Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților
Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995, precum și Decizia
2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei
practici naționale potrivit căreia hotărârile în materie de corupție și de
fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA) care nu au fost
pronunțate, în primă instanță, de completuri de judecată specializate în
această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au
fost desemnați toți prin tragere la sorți sunt lovite de nulitate absolută, astfel
încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului în discuție
trebuie, dacă este cazul, în urma unei căi extraordinare de atac împotriva
unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanță și/sau în apel, în
măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naționale
este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce
constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor
financiare ale Uniunii sau de corupție în general. Obligația de a se asigura că
astfel de infracțiuni fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter
efectiv și disuasiv nu scutește instanța de trimitere de verificarea respectării
necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanță să
poată aplica un standard național de protecție a drepturilor fundamentale
care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.
 3)      Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și
Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei
reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia deciziile curții
constituționale naționale sunt obligatorii pentru instanțele de drept comun,
cu condiția ca dreptul național să garanteze independența curții
constituționale menționate în special față de puterile legislativă și executivă,
astfel cum este impusă de aceste dispoziții. În schimb, aceste dispoziții din
Tratatul UE și decizia menționată trebuie interpretate în sensul că se opun
unei reglementări naționale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor
curții constituționale naționale de către judecătorii naționali de drept comun
este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară.

4)      Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se

opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele
naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale
naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri
disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile
menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că
această jurisprudență este contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea
paragraf TUE, articolului 325 alineatul (1) TFUE sau Deciziei 2006/928.

Lenaerts Bay Larsen Arabadjiev

Prechal Jürimäe Rodin
Ilešič von Danwitz Safjan
Biltgen         Piçarra

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 21 decembrie 2021.

InfoCuria

Jurisprudență
româna (ro)
                        

Pagina principală > Formular de căutare > Listă de rezultate > Documente

Imprimare

româna
Limba documentului :                                               ECLI:EU:C:2016:198

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

5 aprilie 2016(*)
 „Trimitere preliminară – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală –
Decizia-cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Motive de refuz al
executării – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 4 –
Interzicerea tratamentelor inumane sau degradante – Condiții de detenție în statul
membru emitent”

În cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 PPU,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE
de Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din
Bremen, Germania), prin deciziile din 23 iulie și din 8 decembrie 2015, primite de
Curte la 24 iulie și, respectiv, la 9 decembrie 2015, în procedurile privind executarea
unor mandate europene de arestare emise împotriva

Pál Aranyosi (C-404/15),

Robert Căldăraru (C-659/15 PPU),

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul A. Tizzano, vicepreședinte,

domnii L. Bay Larsen, T. von Danwitz și D. Šváby, președinți de cameră, domnii
A. Rosas, E. Juhász, A. Borg Barthet, J. Malenovský și M. Safjan (raportor), doamnele
M. Berger și A. Prechal și domnii E. Jarašiūnas, M. Vilaras și E. Regan, judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 februarie 2016,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Aranyosi, de R. Chekerov, Rechtsanwältin;

–        pentru domnul Căldăraru, de J. van Lengerich, Rechtsanwalt;

–        pentru Generalstaatsanwaltschaft Bremen, de M. Glasbrenner, Oberstaatsanwalt;

–        pentru guvernul german, de T. Henze, de M. Hellmann și de J. Kemper, în

calitate de agenți;

–        pentru guvernul ceh, de M. Smolek și de J. Vláčil, în calitate de agenți;

–        pentru Irlanda, de E. Creedon, de L. Williams, de G. Mullan și de A. Joyce, în

calitate de agenți;

–        pentru guvernul spaniol, de M. A. Sampol Pucurull, în calitate de agent;

 –        pentru guvernul francez, de F.-X. Bréchot, de D. Colas și de G. de Bergues, în
calitate de agenți;

–        pentru guvernul lituanian, de D. Kriaučiūnas și de J. Nasutavičienė, în calitate de

agenți;

–        pentru guvernul ungar, de M. Fehér, de G. Koós și de M. Bóra, în calitate de

agenți;

–        pentru guvernul olandez, de M. Bulterman și de J. Langer, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul austriac, de G. Eberhard, în calitate de agent;

–        pentru guvernul român, de R. Radu și de M. Bejenar, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de V. Kaye, în calitate de agent, asistată de J.

Holmes, barrister;

–        pentru Comisia Europeană, de W. Bogensberger și de R. Troosters, în calitate de

agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 3 martie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 1 alineatul (3), a

articolului 5 și a articolului 6 alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului
din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între
statele membre (JO L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost
modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO
L 81, p. 24, denumită în continuare „decizia-cadru”).

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul executării în Germania a două mandate

europene de arestare, emise la 4 noiembrie și, respectiv, la 31 decembrie 2014 de
judecătorul de instrucție de la Miskolci járásbíróság (Tribunalul Districtual din
Miskolc, Ungaria) împotriva domnului Aranyosi, precum și a unui mandat european de
arestare emis la 29 octombrie 2015 de Judecătoria Făgăraș (România) împotriva
domnului Căldăraru.

 Cadrul juridic

 CEDO

3        Intitulat „Interzicerea torturii”, articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950
(denumită în continuare „CEDO”), prevede:
 „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.”

4        Articolul 15 din CEDO, intitulat „Derogarea în caz de stare de urgență”, prevede:

„1.      În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă
parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de prezenta
convenție, în măsura strictă în care situația o cere și cu condiția ca aceste măsuri să nu
fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.

2.      Dispoziția precedentă nu îngăduie nicio derogare […] de la articolul 3 […]

[…]”

5        Articolul 46 din CEDO, intitulat „Forța obligatorie și executarea hotărârilor”, prevede

la alineatul (2):

„Hotărârea definitivă a Curții [Europene a Drepturilor Omului] este transmisă

Comitetului Miniștrilor, care supraveghează executarea ei.”

 Dreptul Uniunii

 Carta

6        Potrivit articolului 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită

în continuare „carta”), intitulat „Demnitatea umană”:

„Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.”

7        Articolul 4 din cartă, intitulat „Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor

inumane sau degradante”, prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante.”

8        Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17,

denumite în continuare „Explicațiile cu privire la cartă”) precizează că „[d]reptul
prevăzut la articolul 4 [din cartă] corespunde dreptului garantat la articolul 3 din
CEDO, a cărui formulare este identică […] În conformitate cu articolul 52 alineatul (3)
din cartă, acest articol are același înțeles și același domeniu de aplicare ca și articolul
din CEDO”.

9        Articolul 6 din cartă, intitulat „Dreptul la libertate și la siguranță”, prevede:

„Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.”

10      Articolul 48 din cartă, intitulat „Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare”,

prevede la alineatul (1):

„Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în

conformitate cu legea.”
11      Articolul 51 din cartă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor

Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în
cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. […]”

12      Articolul 52 din cartă, intitulat „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”,

prevede la alineatul (1):

„Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta

cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți.
Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul
în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes
general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților
celorlalți.”

 Decizia-cadru

13      Considerentele (5)-(8), (10) și (12) ale deciziei-cadru sunt redactate după cum
urmează:

„(5)      […] introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor

condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a
urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de
întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. […]

(6)      Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie

prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii
reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept «piatra de temelie» a
cooperării judiciare.

(7)      Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral

întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 nu
poate fi suficient realizat de statele membre acționând unilateral și, prin urmare,
datorită dimensiunii și efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii,
Consiliul poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel
cum se prevede la articolul 2 [UE] și la articolul 5 [CE]. În conformitate cu
principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut de acest ultim articol,
prezenta decizie-cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui
obiectiv.

(8)      Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă

obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din
statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de
predare a acesteia.

[…]

(10)      Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de

încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi
suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele
 membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) [UE, devenit, după
modificare, articolul 2 TUE], constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7
alineatul (1) [UE, devenit, după modificare, articolul 7 alineatul (2) TUE] și cu
consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol.

[…]

(12)      Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și principiile

recunoscute în articolul 6 [UE] și reflectate în cartă […], în special în capitolul
VI. Nimic din prezenta decizie-cadru nu poate fi interpretat ca o interdicție de a
refuza predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un mandat european de
arestare, atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective,
că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a
pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă,
opinii politice sau orientare sexuală, sau de a aduce atingere situației acestei
persoane pentru oricare din aceste motive.

[…]”

14      Articolul 1 din decizia-cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și

obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)      Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru

în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate,
pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)      Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului

recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii-cadru.

(3)      Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de

respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum
sunt acestea consacrate de articolul 6 [UE].”

15      Articolele 3, 4 și 4a din decizia-cadru prevăd motivele de neexecutare obligatorie și

facultativă a mandatului european de arestare.

16      Articolul 5 din decizia-cadru, intitulat „Garanții pe care trebuie să le ofere statul

membru emitent în cazuri speciale”, prevede:

„Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare

poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare
următoarelor condiții:

[…]

2.      în cazul în care infracțiunea pentru care a fost emis mandatul european de arestare
este sancționată cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate cu
caracter permanent, executarea respectivului mandat poate fi supusă condiției ca
sistemul juridic al statului membru emitent să prevadă dispoziții care permit o
reexaminare a pedepsei aplicate – la cerere sau cel târziu după douăzeci de ani –
 sau aplicarea unor măsuri de clemență pe care persoana le poate solicita, în
conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, în vederea
neexecutării acestei pedepse sau măsuri;

3.      atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în
scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de
executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată,
să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa
sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa
în statul membru emitent.”

17      Potrivit articolului 6 din decizia-cadru, intitulat „Stabilirea autorităților judiciare

competente”:

„(1)      Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru

emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate
cu dreptul acestui stat.

(2)      Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de

executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în
conformitate cu dreptul acestui stat.

(3)      Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre

autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern.”

18      Articolul 7 din decizia-cadru, intitulat „Recursul la autoritatea centrală”, are următorul

cuprins:

„(1)      Fiecare stat membru poate desemna o autoritate centrală sau, atunci când
sistemul juridic al acestuia prevede astfel, mai multe autorități centrale, pentru a asista
autoritățile judiciare competente.

(2)      Un stat membru poate, în cazul în care se dovedește necesar din motive de
organizare a sistemului său judiciar, să încredințeze autorității sau autorităților sale
centrale transmiterea și primirea administrative a mandatelor europene de arestare,
precum și a oricărei alte corespondențe oficiale în legătură cu acestea.

Statul membru care dorește să utilizeze posibilitățile prevăzute în prezentul articol

comunică Secretariatului General al Consiliului informațiile referitoare la autoritatea
centrală sau la autoritățile centrale desemnate. Aceste indicații sunt obligatorii pentru
toate autoritățile statului membru emitent.”

19      Articolul 12 din decizia-cadru, intitulat „Menținerea persoanei în detenție”, prevede:

„Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare,
autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în
detenție, în conformitate cu dreptul statului membru de executare. Punerea provizorie în
libertate este posibilă în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului
membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia
orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.”
20      Articolul 15 din decizia-cadru, intitulat „Decizia de predare”, prevede:

„(1)      Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite

în prezenta decizie-cadru, predarea persoanei.

(2)      În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile

comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a-i permite să decidă
predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare,
în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea
acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)      Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate

informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”

21      Articolul 17 din decizia-cadru, intitulat „Termene și proceduri pentru decizia de

executare a mandatului european de arestare”, prevede:

„(1)      Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de

urgență.

(2)      În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind
executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data
consimțământului menționat anterior.

(3)      În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de

arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

(4)      În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi

executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de
executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând
motivele. Într-un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare.

(5)      Cât timp nicio decizie definitivă privind executarea mandatului european de

arestare nu este luată de autoritatea judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt
îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei.

[…]

(7)      Atunci când, în circumstanțe excepționale, un stat membru nu poate respecta

termenele stabilite în prezentul articol, acesta informează Eurojust, precizând motivele
întârzierii. În afară de aceasta, un stat membru care a suferit, din partea altui stat
membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare,
informează Consiliul despre aceasta, în scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a
punerii în aplicare a prezentei decizii-cadru.”

22      Potrivit articolului 23 din decizia-cadru, intitulat „Termenul pentru predarea

persoanei”:

„(1)      Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între
autoritățile implicate.
 (2)      Aceasta este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale
privind executarea mandatului european de arestare.

[…]

(4)      În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare
serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în
mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului
european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea
judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest
aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are
loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

(5)      La expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2)-(4), în cazul în care persoana

se mai află în detenție, ea este pusă în libertate.”

 Dreptul german

23      Decizia-cadru a fost transpusă în ordinea juridică germană prin articolele 78-83k din
Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală (Gesetz über die
internationale Rechtshilfe in Strafsachen) din 23 decembrie 1982, astfel cum a fost
modificată prin Legea privind mandatul european de arestare (Europäisches
Haftbefehlsgesetz) din 20 iulie 2006 (BGBl. 2006 I, p. 1721, denumită în continuare
„IRG”).

24      Potrivit articolului 15 din IRG, intitulat „Arestarea în vederea extrădării”:

„(1)      După primirea cererii de extrădare, poate fi dispusă arestarea în vederea

extrădării a persoanei urmărite în cazul în care:

1.      există pericolul ca aceasta să se sustragă de la procedura de extrădare ori de la

executarea extrădării sau

2.      din fapte concrete rezultă bănuiala rezonabilă că persoana urmărită va îngreuna

aflarea adevărului în procedura din străinătate sau în procedura de extrădare.

(2)      Alineatul (1) nu se aplică atunci când extrădarea pare ilicită prima facie.”

25      Articolul 24 din IRG, intitulat „Revocarea mandatului de arestare emis în vederea

extrădării”, prevede:

„(1)      Mandatul de arestare emis în vederea extrădării trebuie revocat de îndată ce nu

mai există condițiile privind arestarea provizorie în vederea extrădării sau extrădarea a
fost declarată ilicită.

(2)      Mandatul de arestare emis în vederea extrădării trebuie revocat de asemenea la

cererea Ministerului Public de pe lângă Tribunalul Regional Superior. Simultan cu
cererea, Ministerul Public dispune punerea în libertate a persoanei urmărite.”

26      În temeiul articolului 29 alineatul (1) din IRG, Tribunalul Regional Superior statuează,
la cererea Ministerului Public, asupra caracterului licit al extrădării atunci când
 persoana urmărită nu și-a dat acordul pentru extrădare. Decizia se ia prin ordonanță,
conform articolului 32 din IRG.

27      Articolul 73 din IRG prevede:

„În lipsa unei cereri în acest sens, asistența judiciară și transmiterea de informații sunt
ilicite în cazul în care contravin unor principii esențiale ale ordinii juridice germane. În
cazul unei cereri formulate în temeiul părților opt, nouă și zece, asistența judiciară este
ilicită în cazul în care contravine principiilor prevăzute la articolul 6 TUE.”

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C-404/15

28      Domnul Aranyosi este un resortisant maghiar născut la 14 iulie 1996 la Szikszó

(Ungaria).

29      Judecătorul de instrucție de la Miskolci járásbíróság (Tribunalul Districtual din

Miskolc) a emis două mandate europene de arestare, la 4 noiembrie și, respectiv, la 31
decembrie 2014, împotriva domnului Aranyosi, în vederea predării sale autorităților
judiciare maghiare pentru efectuarea urmăririi penale.

30      Potrivit mandatului european de arestare din 4 noiembrie 2014, domnul Aranyosi ar fi

pătruns la data de 3 august 2014 într-o casă de locuit din Sajohidveg (Ungaria). Cu
ocazia acestei intrări prin efracție, suspectul ar fi furat, printre altele, 2 500 de euro și
100 000 de forinți maghiari (HUF) (aproximativ 313 euro) în numerar și diverse obiecte
prețioase.

31      Pe de altă parte, potrivit mandatului european de arestare din 31 decembrie 2014,
domnului Aranyosi i se reproșează că, la data de 19 ianuarie 2014, a pătruns prin
fereastră într-o școală din Sajohidveg, iar apoi a spart mai multe uși din interiorul
clădirii și a furat dispozitive tehnice, precum și bani. Valoarea indicată a furtului ar fi
de 244 000 HUF (aproximativ 760 de euro), iar cea a pagubelor materiale de 55 000
HUF (aproximativ 170 de euro).

32      Domnul Aranyosi a fost arestat temporar la data de 14 ianuarie 2015 la Bremen

(Germania) în temeiul unui mandat de urmărire introdus în Sistemul de Informații
Schengen. El a fost audiat în aceeași zi de judecătorul de instrucție preliminară de la
Amtsgericht Bremen (Tribunalul Districtual din Bremen, Germania).

33      Domnul Aranyosi a declarat că este resortisant maghiar, locuiește la Bremerhaven

(Germania) cu mama sa, este celibatar, are o parteneră și un copil în vârstă de 8 luni. El
a contestat faptele care îi sunt reproșate și a arătat că nu este de acord cu procedura de
predare simplificată.

34      Reprezentantul procurorului general din Bremen a dispus punerea în libertate a

domnului Aranyosi ca urmare a lipsei de pericol aparent de a se sustrage de la
procedura de predare. La 14 ianuarie 2015, Generalstaatsanwaltschaft Bremen
(Ministerul Public din Bremen), făcând trimitere la condițiile de detenție în anumite
 penitenciare maghiare care nu ar îndeplini standardele minime europene, a solicitat
Miskolci járásbíróság (Tribunalul Districtual din Miskolc) să îi comunice în ce
penitenciar va fi încarcerat suspectul în cazul predării.

35      Prin scrisoarea din 20 februarie 2015, primită prin fax la 15 aprilie 2015 prin
intermediul Ministerului Justiției maghiar, parchetul districtual din Miskolc a arătat că,
în speță, măsura coercitivă a detenției preventive aplicată în procedurile penale și
cererea privind o pedeapsă privativă de libertate nu erau indispensabile.

36      Parchetul menționat a arătat că, în dreptul penal maghiar, există mai multe măsuri
coercitive mai puțin constrângătoare decât privarea de libertate și că mai multe alte
sancțiuni care nu implică nicio privare de libertate sunt avute în vedere. Măsura
coercitivă solicitată înainte de decizia de punere sub acuzare, precum și sancțiunea
solicitată în această decizie ar intra sub incidența monopolului procurorului privind
punerea sub acuzare, care ar fi independent.

37      Tot potrivit parchetului districtual din Miskolc, dovedirea infracțiunii și alegerea

sancțiunilor care trebuie aplicate sunt de competența autorităților judiciare maghiare. În
această privință, legile maghiare ar prevedea, pentru procedura penală, garanții
echivalente care se întemeiază pe valorile europene.

38      La 21 aprilie 2015, Ministerul Public din Bremen a solicitat ca predarea domnului
Aranyosi autorității judiciare emitente în vederea urmăririi penale să fie declarată licită.
Acesta a arătat printre altele că, deși parchetul districtual din Miskolc nu a indicat
penitenciarul în care va fi încarcerat suspectul în cazul predării în Ungaria, nu exista
totuși niciun indiciu concret că, în cazul predării, suspectul ar putea fi supus torturii sau
altor tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.

39      Avocatul domnului Aranyosi a solicitat respingerea cererii Ministerului Public din

Bremen pentru motivul că parchetul districtual din Miskolc nu a indicat penitenciarul în
care va fi încarcerat suspectul. Prin urmare, ar fi imposibil să se verifice condițiile de
detenție.

40      Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din

Bremen) arată că cererea formulată de Ungaria îndeplinește condițiile cărora le sunt
supuse cererile de predare în cadrul IRG.

41      Faptele reproșate domnului Aranyosi ar constitui, printre altele, o infracțiune atât în

temeiul articolului 370 alineatul (1) din Codul penal maghiar, cât și al articolului 242,
al articolului 243 alineatul (1) punctul 1 și al articolului 244 alineatul (1) punctul 3 din
Codul penal german. Ar exista o incriminare în ambele state membre în cauză, precum
și o pedeapsă prevăzută de lege de cel puțin un an de închisoare în temeiul drepturilor
maghiar și german.

42      Cu toate acestea, potrivit Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul

Regional Superior din Bremen), ar trebui ca predarea să fie declarată ilicită în cazul în
care există un obstacol în calea acesteia în temeiul articolului 73 din IRG. Or, ținând
seama de informațiile actualmente disponibile, instanța de trimitere este convinsă că
există indicii probante potrivit cărora, în cazul predării sale autorității judiciare
maghiare, domnul Aranyosi ar putea fi supus unor condiții de detenție care încalcă
 articolul 3 din CEDO și drepturile fundamentale, precum și principiile generale ale
dreptului consacrate la articolul 6 TUE.

43      Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Ungaria din cauza

suprapopulării carcerale din închisorile sale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
Hotărârile Varga și alții împotriva Ungariei din 10 martie 2015, nr. 14097/12,
nr. 45135/12, nr. 73712/12, nr. 34001/13, nr. 44055/13 și nr. 64586/13). Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a considerat că s-a dovedit că statul maghiar a încălcat
articolul 3 din CEDO prin faptul că a încarcerat reclamanții în celule de dimensiuni
prea mici și suprapopulate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi considerat
această procedură drept o cauză-pilot după ce a fost sesizată cu 450 de acțiuni similare
împotriva Ungariei pentru condiții de detenție inumane.

44      Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din

Bremen) arată că indicii concrete potrivit cărora condițiile de detenție la care ar fi supus
domnul Aranyosi în cazul predării sale autorităților maghiare nu îndeplinesc
standardele minime prevăzute de dreptul internațional reies și dintr-un raport întocmit
de Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor
Inumane sau Degradante. Această apreciere s-ar referi în special la importanta
suprapopulare carcerală constatată cu ocazia vizitelor efectuate între anul 2009 și anul
2013.

45      Pe baza acestor informații, instanța de trimitere consideră că nu este în măsură să

statueze cu privire la caracterul licit al predării domnului Aranyosi autorităților
maghiare având în vedere limitele prevăzute la articolul 73 din IRG și la articolul 1
alineatul (3) din decizia-cadru. Decizia sa ar depinde esențial de problema dacă
obstacolul în calea predării mai poate sau nu mai poate fi surmontat, în conformitate cu
decizia-cadru, prin asigurările date de statul membru emitent. În cazul în care acest
obstacol nu ar putea fi surmontat prin astfel de asigurări, predarea ar fi atunci ilicită.

46      În aceste condiții, Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional

Superior din Bremen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții
următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 1 alineatul (3) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că o cerere

de predare în scopul efectuării urmăririi penale este ilicită în cazul în care indicii
temeinice potrivit cărora condițiile de detenție în statul membru emitent încalcă
drepturile fundamentale ale persoanei interesate și principiile generale ale
dreptului consacrate la articolul 6 TUE sau acesta trebuie interpretat în sensul că,
în aceste cazuri, statul de executare poate condiționa sau trebuie să condiționeze
decizia privind admisibilitatea cererii de predare de darea unor asigurări în ceea
ce privește respectarea condițiilor de detenție? În acest scop, poate sau trebuie
statul de executare să formuleze cerințe minime concrete privind condițiile de
detenție care trebuie să fie garantate?

2)      Articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din decizia-cadru trebuie interpretate în

sensul că autoritățile judiciare emitente au de asemenea dreptul de a da asigurări
privind respectarea condițiilor de detenție sau acest drept rămâne guvernat de
normele naționale privind competența din statul membru emitent?”
  Cauza C-659/15 PPU

47      Domnul Căldăraru este un resortisant român născut la data de 7 decembrie 1985 la

Brașov (România).

48      Prin hotărârea Judecătoriei Făgăraș (România) din 16 aprilie 2015, domnul Căldăraru a
fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate cu o durată totală de un an și opt
luni de închisoare, pentru conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără
permis de conducere.

49      Potrivit considerentelor acestei hotărâri, astfel cum sunt prezentate de instanța de

trimitere în cererea de decizie preliminară, în pedeapsa menționată era cuprinsă o
pedeapsă privativă de libertate de un an cu suspendare pentru conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul fără permis de conducere, pronunțată la 17 decembrie 2013
de Judecătoria Făgăraș.

50      Această condamnare a rămas definitivă ca urmare a unei hotărâri a Curții de Apel

Brașov (România) din 15 octombrie 2015.

51      La 29 octombrie 2015, Judecătoria Făgăraș a emis un mandat european de arestare

împotriva domnului Căldăraru și a introdus în Sistemul de Informații Schengen un
mandat de urmărire în privința acestuia.

52      Domnul Căldăraru a fost arestat la Bremen la 8 noiembrie 2015.

53      În aceeași zi, Amtsgericht Bremen (Tribunalul Districtual din Bremen) a emis un
mandat de arestare împotriva domnului Căldăraru. Cu ocazia audierii sale în fața acestei
instanțe, domnul Căldăraru a declarat că nu este de acord cu procedura de predare
simplificată.

54      La 9 noiembrie 2015, Ministerul Public din Bremen a solicitat arestarea domnului
Căldăraru „în vederea extrădării”.

55      Prin decizia din 11 noiembrie 2015, Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen

(Tribunalul Regional Superior din Bremen) a admis această cerere. Instanța menționată
a considerat că arestarea domnului Căldăraru „în vederea extrădării” nu apare
„ilicită prima facie”, în sensul articolului 15 alineatul (2) din IRG, și a constatat
existența unui risc ca domnul Căldăraru să se sustragă de la procedura de predare
autorităților române, care justifică arestarea acestuia din urmă „în vederea extrădării”,
conform articolului 15 alineatul (1) din IRG.

56      La 20 noiembrie 2015, Ministerul Public din Bremen a solicitat ca predarea domnului
Căldăraru autorităților române să fie declarată licită. În plus, această autoritate a arătat
că Judecătoria Făgăraș nu era în măsură să indice penitenciarul în care va fi încarcerat
domnul Căldăraru în România.

57      Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din

Bremen) arată că cererea formulată de România îndeplinește condițiile la care sunt
supuse cererile de predare în cadrul IRG.
58      Faptele reproșate domnului Căldăraru ar constitui o infracțiune, printre altele, atât
potrivit articolului 86 din legea română [Ordonanța de Urgență a Guvernului] nr. 195
din 2002, cât și potrivit articolului 21 din Legea germană privind circulația rutieră
(Straßenverkehrsgesetz). Ar exista o incriminare în ambele state membre în cauză,
precum și o pedeapsă de cel puțin patru luni de închisoare.

59      Cu toate acestea, în opinia Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul

Regional Superior din Bremen), predarea ar trebui declarată ilicită în cazul în care
există un obstacol în calea predării în temeiul articolului 73 din IRG. Or, ținând seama
de informațiile actualmente disponibile, instanța de trimitere arată că există indicii
probante potrivit cărora, în cazul predării, domnul Căldăraru ar putea fi supus unor
condiții de detenție care încalcă articolul 3 din CEDO și drepturile fundamentale,
precum și principiile generale ale dreptului consacrate la articolul 6 TUE.

60      Astfel, în mai multe hotărâri pronunțate la 10 iunie 2014, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a condamnat România din cauza suprapopulării carcerale din
închisorile sale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Voicu împotriva
României, nr. 22015/10, Hotărârea Bujorean împotriva României, nr. 13054/12,
Hotărârea Constantin Aurelian Burlacu împotriva României, nr. 51318/12, și Hotărârea
Mihai Laurențiu Marin împotriva României, nr. 79857/12). Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a considerat că s-a dovedit că statul român a încălcat articolul 3 din
CEDO prin faptul că a încarcerat reclamanții în celule de dimensiuni prea mici și
suprapopulate, fără încălzire suficientă, murdare și fără apă caldă pentru a face duș.

61      Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din

Bremen) arată că indicii concrete potrivit cărora condițiile de detenție la care ar fi supus
domnul Căldăraru în cazul predării sale autorităților române nu îndeplinesc standardele
minime prevăzute de dreptul internațional rezultă și dintr-un raport întocmit de
Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor
Inumane sau Degradante. Această apreciere s-ar referi în special la importanta
suprapopulare carcerală constatată cu ocazia vizitelor efectuate între 5 iunie și 17 iunie
2014.

62      Pe baza acestor informații, instanța de trimitere consideră că nu este în măsură să

statueze cu privire la caracterul licit al predării domnului Căldăraru autorităților române
având în vedere limitele prevăzute la articolul 73 din IRG și la articolul 1 alineatul (3)
din decizia-cadru. Decizia sa ar depinde în mod esențial de problema dacă obstacolul în
calea predării mai poate sau nu mai poate fi surmontat, în conformitate cu
decizia-cadru, prin asigurările date de statul membru emitent. În ipoteza în care acest
obstacol nu ar putea fi surmontat prin astfel de asigurări, predarea ar fi atunci ilicită.

63      În aceste condiții, Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional

Superior din Bremen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții
următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 1 alineatul (3) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că o

predare în scopul executării unor sancțiuni penale este ilicită în cazul în care
există indicii temeinice potrivit cărora condițiile de detenție în statul membru
emitent încalcă drepturile fundamentale ale persoanei interesate și principiile
generale ale dreptului consacrate la articolul 6 TUE sau acesta trebuie interpretat
 în sensul că, în aceste cazuri, statul de executare poate condiționa sau trebuie să
condiționeze decizia privind caracterul licit al unei predări de darea unor asigurări
în ceea ce privește respectarea condițiilor de detenție? În acest scop, poate sau
trebuie statul de executare să formuleze cerințe minime concrete privind
condițiile de detenție care trebuie să fie garantate?

2)      Articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din decizia-cadru trebuie interpretate în

sensul că autoritățile judiciare emitente au de asemenea dreptul de a da asigurări
privind respectarea condițiilor de detenție sau acest drept rămâne guvernat de
normele naționale privind competența din statul membru emitent?”

 Procedura în fața Curții

 Cauza C-404/15

64      Instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii preliminare de urgență prevăzute la

articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

65      În susținerea cererii, această instanță a arătat că domnul Aranyosi a fost arestat
temporar în temeiul unui mandat european de arestare emis de autoritățile maghiare,
însă nu este încarcerat în prezent, Ministerul Public din Bremen dispunând astfel
punerea sa în libertate pentru motivul că, datorită legăturilor sale sociale, nu exista la
acea dată riscul ca suspectul să fugă.

66      La 31 iulie 2015, Camera a patra a Curții, la propunerea judecătorului raportor, după
ascultarea avocatului general, a decis că nu este necesară admiterea cererii instanței de
trimitere de a judeca cauza C-404/15 potrivit procedurii preliminare de urgență.

67      Prin decizia din 4 august 2015, președintele Curții a dispus judecarea cu prioritate a
cauzei C-404/15.

 Cauza C-659/15 PPU

68      Instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii preliminare de urgență prevăzute la

articolul 107 din Regulamentul de procedură.

69      În susținerea cererii, această instanță a arătat că domnul Căldăraru a fost arestat
temporar în temeiul unui mandat european de arestare emis de autoritățile române și că
se află în prezent în detenție pe baza respectivului mandat de arestare în vederea
predării sale autorităților menționate. A adăugat că temeinicia încarcerării domnului
Căldăraru depinde de răspunsul Curții la întrebările sale preliminare.

70      În această privință, trebuie arătat că trimiterea preliminară în cauza C-659/15 PPU

privește interpretarea deciziei-cadru, care intră în domeniul ce figurează în partea a treia
a Tratatului FUE, titlul V din aceasta, privind spațiul de libertate, securitate și justiție.
Prin urmare, ea poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență. Pe de altă
parte, domnul Căldăraru este în prezent privat de libertate, iar menținerea sa în detenție
depinde de răspunsul Curții la întrebările adresate de instanța de trimitere.
71      În aceste condiții, Camera a treia a Curții a hotărât, la 16 decembrie 2015, la
propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea
instanței de trimitere de judecare a trimiterii preliminare în cauza C-659/15 PPU
potrivit procedurii de urgență.

72      Pe de altă parte, s-a decis trimiterea cauzei C-659/15 PPU, precum și, ca urmare a
conexității cu aceasta din urmă, a cauzei C-404/15, în fața Curții în vederea atribuirii
lor Marii Camere.

73      Dată fiind această conexitate, confirmată în ședința de audiere a pledoariilor, cauzele

C-404/15 și C-659/15 PPU trebuie conexate în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la întrebările preliminare

74      Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de

trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (3) din
decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că, în prezența unor elemente temeinice din
care rezultă o incompatibilitate a condițiilor de detenție din statul membru emitent cu
drepturile fundamentale, în special cu articolul 4 din cartă, autoritatea judiciară de
executare poate refuza sau trebuie să refuze executarea mandatului european de arestare
emis împotriva unei persoane în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei
pedepse privative de libertate sau dacă aceasta poate condiționa sau trebuie să
condiționeze predarea persoanei respective de obținerea de la statul membru emitent a
unor informații care să îi permită să se asigure cu privire la conformitatea condițiilor de
detenție menționate cu drepturile fundamentale. Pe de altă parte, instanța de trimitere
solicită să se stabilească dacă articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din decizia-cadru
trebuie interpretate în sensul că astfel de informații pot fi furnizate de autoritatea
judiciară a statului membru emitent sau dacă furnizarea acestor informații este
guvernată de normele de competență din statul membru respectiv.

75      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că decizia-cadru, astfel cum reiese mai ales din
articolul 1 alineatele (1) și (2), precum și din considerentele (5) și (7) ale acesteia, are
ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare întemeiat pe Convenția
europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 cu un sistem de predare între
autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării
sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, acest din urmă sistem fiind bazat pe
principiul recunoașterii reciproce (a se vedea Hotărârea West, C-192/12 PPU,
EU:C:2012:404, punctul 54, Hotărârea Melloni, C-399/11, EU:C:2013:107, punctul 36,
Hotărârea F., C-168/13 PPU, EU:C:2013:358, punctul 34, precum și Hotărârea
Lanigan, C-237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 27).

76      Decizia-cadru vizează astfel, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai
eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să
faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea
obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție,
întemeindu-se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre
(a se vedea Hotărârea Melloni, C-399/11, EU:C:2013:107, punctul 37, Hotărârea F.,
C-168/13 PPU, EU:C:2013:358, punctul 35, și Hotărârea Lanigan, C-237/15 PPU,
EU:C:2015:474, punctul 28).
77      Principiul recunoașterii reciproce pe care se întemeiază sistemul mandatului european
de arestare se bazează, la rândul său, pe încrederea reciprocă dintre statele membre cu
privire la faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în măsură să furnizeze o protecție
echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii, în
special în cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea F., C-168/13 PPU, EU:C:2013:358,
punctul 50, precum și, prin analogie, în ceea ce privește cooperarea judiciară în materie
civilă, Hotărârea Aguirre Zarraga, C-491/10 PPU, EU:C:2010:828, punctul 70).

78      Atât principiul încrederii reciproce dintre statele membre, cât și principiul recunoașterii
reciproce au, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permit
crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul
încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate
și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că
toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile
fundamentale recunoscute de acesta (a se vedea în acest sens Avizul 2/13,
EU:C:2014:2454, punctul 191).

79      În domeniul reglementat de decizia-cadru, principiul recunoașterii reciproce, care

constituie, astfel cum reiese în special din considerentul (6) al acestei decizii-cadru,
„piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește aplicarea la
articolul 1 alineatul (2) din decizia-cadru, conform căruia statele membre sunt în
principiu ținute să dea curs unui mandat european de arestare (a se vedea în acest sens
Hotărârea Lanigan, C-237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 36 și jurisprudența citată).

80      Rezultă că autoritatea judiciară de executare nu poate refuza să execute un asemenea

mandat decât în cazurile, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare obligatorie,
prevăzute la articolul 3 din decizia-cadru, sau de neexecutare facultativă, prevăzute la
articolele 4 și 4a din decizia-cadru. În plus, executarea mandatului european de arestare
nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitativ prevăzute la articolul 5 din
decizia-cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea Lanigan, C-237/15 PPU,
EU:C:2015:474, punctul 36 și jurisprudența citată).

81      Trebuie menționat în acest context că considerentul (10) al deciziei-cadru enunță că

punerea în aplicare a mecanismului mandatului european de arestare ca atare nu poate fi
suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către un stat membru a
valorilor vizate la articolul 2 TUE și în conformitate cu procedura prevăzută la articolul
7 TUE.

82      Totuși, pe de o parte, Curtea a admis că pot fi aduse unele limitări principiilor

recunoașterii și încrederii reciproce dintre state membre „în situații excepționale” (a se
vedea în acest sens Avizul 2/13, EU:C:2014:2454, punctul 191).

83      Pe de altă parte, așa cum reiese din articolul 1 alineatul (3) din decizia-cadru, ea nu
poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale,
astfel cum sunt acestea consacrate în special în cartă.

84      În această privință, trebuie subliniat că respectarea articolului 4 din cartă, referitor la
interzicerea pedepselor și a tratamentelor inumane sau degradante, se impune, astfel
cum reiese din articolul 51 alineatul (1) din cartă, statelor membre și, în consecință,
instanțelor acestora atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, ceea ce este cazul
 atunci când autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare aplică
dispozițiile naționale adoptate în executarea deciziei-cadru (a se vedea prin analogie
Hotărârea Dereci și alții, C-256/11, EU:C:2011:734, punctul 72, precum și Hotărârea
Peftiev și alții, C-314/13, EU:C:2014:1645, punctul 24).

85      În ceea ce privește interzicerea pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante,
prevăzută la articolul 4 din cartă, aceasta are un caracter absolut în condițiile în care
este strâns legată de respectarea demnității umane, vizată la articolul 1 din cartă (a se
vedea în acest sens Hotărârea Schmidberger, C-112/00, EU:C:2003:333, punctul 80).

86      Caracterul absolut al dreptului garantat la articolul 4 din cartă este confirmat de

articolul 3 din CEDO, căruia îi corespunde respectivul articol 4 din cartă. Astfel, după
cum reiese din articolul 15 paragraful 2 din CEDO, nu este posibilă nicio derogare de la
articolul 3 din CEDO.

87      Articolele 1 și 4 din cartă, precum și articolul 3 din CEDO consacră una dintre valorile
fundamentale ale Uniunii și ale statelor sale membre. Acesta este motivul pentru care,
în orice împrejurări, inclusiv în cazul combaterii terorismului și a crimei organizate,
CEDO interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele și tratamentele inumane sau
degradante, oricare ar fi comportamentul persoanei în cauză (a se vedea Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Bouyid împotriva Belgiei din 28
septembrie 2015, nr. 23380/09, § 81 și jurisprudența citată).

88      Rezultă că, atunci când autoritatea judiciară a statului membru de executare dispune de
elemente care atestă un risc real privind aplicarea unor tratamente inumane sau
degradante persoanelor deținute în statul membru emitent, pe baza standardului de
protecție a drepturilor fundamentale garantat de dreptul Uniunii și în special pe baza
articolului 4 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea Melloni, C-399/11,
EU:C:2013:107, punctele 59 și 63, precum și Avizul 2/13, EU:C:2014:2454, punctul
192), ea este ținută să aprecieze existența riscului respectiv atunci când trebuie să
decidă cu privire la predarea către autoritățile statului membru emitent a persoanei
vizate de un mandat european de arestare. Astfel, executarea unui asemenea mandat nu
poate conduce la un tratament inuman sau degradant al respectivei persoane.

89      În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie mai întâi să se întemeieze pe
elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător cu privire la
condițiile de detenție care prevalează în statul membru emitent și care dovedesc
realitatea unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de
persoane ori chiar anumite centre de detenție. Aceste elemente pot rezulta, printre
altele, din decizii judiciare internaționale precum hotărârile Curții Europene a
Drepturilor Omului, din decizii judiciare ale statului membru emitent, precum și din
decizii, din rapoarte sau din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei
sau care fac parte din sistemul Organizației Națiunilor Unite.

90      În această privință, reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că
articolul 3 din CEDO impune în sarcina autorităților statului pe teritoriul căruia are loc
o detenție o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de
libertate este deținută în condiții care garantează respectarea demnității umane, că
modalitățile de executare a măsurii nu supun persoana în cauză unor traume sau unor
încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției
 și că, având în vedere cerințele practice ale privării de libertate, sănătatea și bunăstarea
persoanei private de libertate sunt asigurate în mod adecvat (a se vedea Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Torreggiani și alții împotriva Italiei din 8
ianuarie 2013, nr. 43517/09, nr. 46882/09, nr. 55400/09, nr. 57875/09, nr. 61535/09,
nr. 35315/10 și nr. 37818/10, § 65).

91      Cu toate acestea, constatarea existenței unui risc real de tratament inuman sau
degradant ca urmare a condițiilor generale de detenție în statul membru emitent nu
poate conduce, în sine, la refuzul executării unui mandat european de arestare.

92      Astfel, odată ce a fost constatată existența unui asemenea risc, mai trebuie apoi ca
autoritatea judiciară de executare să aprecieze, în mod concret și precis, dacă există
motive serioase și temeinice de a crede că persoana în cauză se va confrunta cu acest
risc ca urmare a condițiilor detenției sale avute în vedere în statul membru emitent.

93      Simpla existență a unor elemente din care rezultă deficiențe fie sistemice sau
generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de
detenție în ceea ce privește condițiile de detenție în statul membru emitent nu implică
astfel în mod necesar că, într-un caz concret, persoana în cauză ar fi supusă unui
tratament inuman sau degradant în cazul predării sale autorităților acestui stat membru.

94      În consecință, pentru a asigura respectarea articolului 4 din cartă în cazul individual al
persoanei care face obiectul mandatului european de arestare, autoritatea judiciară de
executare, care se confruntă cu elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod
corespunzător din care rezultă existența unor astfel de deficiențe, este ținută să verifice
dacă în împrejurările speței există motive serioase și temeinice de a crede că, în urma
predării sale statului membru emitent, persoana respectivă se va confrunta cu un risc
real de a fi supusă în acest stat membru unui tratament inuman sau degradant, în sensul
articolului menționat.

95      În acest scop, autoritatea amintită trebuie să solicite autorității judiciare din statul
membru emitent, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din decizia-cadru, furnizarea de
urgență a oricărei informații suplimentare necesare în ceea ce privește condițiile în care
urmează să fie deținută persoana în cauză în respectivul stat membru.

96      Această cerere poate să privească și existența în statul membru emitent a unor

eventuale proceduri și mecanisme naționale sau internaționale de control al condițiilor
de detenție, legate, de exemplu, de vizite în penitenciare, care să permită să se aprecieze
starea actuală a condițiilor de detenție în aceste unități.

97      Conform articolului 15 alineatul (2) din decizia-cadru, autoritatea judiciară de

executare poate stabili o dată limită pentru primirea informațiilor suplimentare
solicitate autorității judiciare emitente. Termenul respectiv trebuie adaptat fiecărei spețe
pentru a lăsa acestei din urmă autorități timpul necesar pentru a colecta informațiile
menționate, la nevoie recurgând în acest scop la asistența autorității centrale sau a uneia
dintre autoritățile centrale ale statului membru emitent, în sensul articolului 7 din
decizia-cadru. În temeiul articolului 15 alineatul (2) din decizia-cadru, termenul
menționat trebuie totuși să țină seama de necesitatea respectării termenelor stabilite la
articolul 17 din decizia-cadru. Autoritatea judiciară emitentă este ținută să furnizeze
aceste informații autorității judiciare de executare.
98      În cazul în care, având în vedere informațiile furnizate în temeiul articolului 15
alineatul (2) din decizia-cadru, precum și orice alte informații de care dispune
autoritatea judiciară de executare, această autoritate constată că există în privința
persoanei care face obiectul mandatului european de arestare un risc real de tratament
inuman sau degradant, precum cel vizat la punctul 94 din prezenta hotărâre, executarea
mandatului respectiv trebuie să fie amânată, însă nu poate fi abandonată (a se vedea
prin analogie Hotărârea Lanigan, C-237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 38).

99      Atunci când autoritatea menționată decide o asemenea amânare, statul membru de

executare informează Eurojust despre aceasta, conform articolului 17 alineatul (7) din
decizia-cadru, precizând motivele întârzierii. În plus, în conformitate cu dispoziția
amintită, un stat membru care a suferit, din partea unui alt stat membru, mai multe
întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare pentru motivele vizate la
punctul anterior informează Consiliul despre aceasta, în scopul evaluării, la nivelul
statelor membre, a punerii în aplicare a deciziei-cadru.

100    Pe de altă parte, conform articolului 6 din cartă, autoritatea judiciară de executare nu
poate să decidă menținerea în detenție a persoanei în cauză decât dacă procedura de
executare a mandatului european de arestare a fost efectuată într-un mod suficient de
diligent și, prin urmare, dacă durata detenției nu are un caracter excesiv (a se vedea în
acest sens Hotărârea Lanigan, C-237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctele 58-60).
Această autoritate trebuie să țină seama în mod corespunzător, în ceea ce privește
persoanele care fac obiectul unui mandat european de arestare în scopul efectuării
urmăririi penale, de principiul prezumției de nevinovăție garantat la articolul 48 din
cartă.

101    În această privință, autoritatea judiciară de executare trebuie să respecte cerința

proporționalității, prevăzută la articolul 52 alineatul (1) din cartă, cu privire la
restrângerea oricărui drept sau a oricărei libertăți recunoscute prin aceasta. Astfel,
emiterea unui mandat european de arestare nu poate justifica menținerea în detenție a
persoanei în cauză fără nicio limită temporală.

102    În orice caz, dacă autoritatea judiciară de executare constată, în urma examinării
menționate la punctele 100 și 101 din prezenta hotărâre, că este obligată să pună capăt
detenției persoanei căutate, atunci îi revine sarcina ca, în temeiul articolului 12 și al
articolului 17 alineatul (5) din decizia-cadru, să ia, împreună cu punerea provizorie în
libertate a acestei persoane, orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita
fuga acesteia și să se asigure că condițiile materiale necesare în vederea predării sale
efective rămân întrunite câtă vreme nu s-a adoptat nicio decizie definitivă privind
executarea mandatului european de arestare (a se vedea Hotărârea Lanigan,
C-237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 61).

103    În ipoteza în care informațiile primite de autoritatea judiciară de executare de la

autoritatea judiciară emitentă conduc la înlăturarea existenței unui risc real ca persoana
în cauză să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant în statul membru
emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să adopte, în termenele stabilite de
decizia-cadru, decizia sa privind executarea mandatului european de arestare, fără a
aduce atingere posibilității persoanei în cauză, odată predată, de a recurge, în ordinea
juridică a statului membru emitent, la căile de atac care îi permit să conteste, dacă este
 cazul, legalitatea condițiilor detenției sale într-un penitenciar al acestui stat membru (a
se vedea în acest sens Hotărârea F., C-168/13 PPU, EU:C:2013:358, punctul 50).

104    Reiese din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se răspundă la

întrebările adresate că articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din
decizia-cadru trebuie interpretate în sensul că, în prezența unor elemente obiective,
fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc existența unor
deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori
chiar anumite centre de detenție în ceea ce privește condițiile de detenție în statul
membru emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și
precis, dacă există motive serioase și temeinice de a crede că persoana vizată de un
mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării
unei pedepse privative de libertate se va confrunta, ca urmare a condițiilor detenției sale
în statul membru respectiv, cu un risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau
degradant, în sensul articolului 4 din cartă, în cazul predării sale statului membru
menționat. În acest scop, ea trebuie să solicite furnizarea unor informații suplimentare
autorității judiciare emitente, care, după ce a solicitat, la nevoie, asistența autorității
centrale sau a uneia dintre autoritățile centrale ale statului membru emitent, în sensul
articolului 7 din decizia-cadru, trebuie să comunice aceste informații în termenul
stabilit într-o astfel de cerere. Autoritatea judiciară de executare trebuie să își amâne
decizia privind predarea persoanei în cauză până la obținerea informațiilor suplimentare
care îi permit să înlăture existența unui asemenea risc. În cazul în care existența acestui
risc nu poate fi înlăturată într-un termen rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să
decidă dacă este necesar să pună capăt procedurii de predare.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

105    Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele
decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din Decizia-cadru

2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și
procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin
Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în
sensul că, în prezența unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod
corespunzător care dovedesc existența unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie
afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenție în ceea ce
privește condițiile de detenție în statul membru emitent, autoritatea judiciară de
executare trebuie să verifice, în mod concret și precis, dacă există motive serioase și
temeinice de a crede că persoana vizată de un mandat european de arestare emis în
scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei pedepse privative de libertate se
va confrunta, ca urmare a condițiilor detenției sale în statul membru respectiv, cu un
risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în cazul predării sale statului
membru menționat. În acest scop, ea trebuie să solicite furnizarea unor informații
suplimentare autorității judiciare emitente, care, după ce a solicitat, la nevoie, asistența
autorității centrale sau a uneia dintre autoritățile centrale ale statului membru emitent,
în sensul articolului 7 din decizia-cadru, trebuie să comunice aceste informații în
termenul stabilit într-o astfel de cerere. Autoritatea judiciară de executare trebuie să își
amâne decizia privind predarea persoanei în cauză până la obținerea informațiilor
suplimentare care îi permit să înlăture existența unui asemenea risc. În cazul în care
existența acestui risc nu poate fi înlăturată într-un termen rezonabil, autoritatea
respectivă trebuie să decidă dacă este necesar să pună capăt procedurii de predare.

InfoCuria

Jurisprudență
româna (ro)
                        

Pagina principală > Formular de căutare > Listă de rezultate > Documente

Imprimare

româna
Limba documentului :                                               ECLI:EU:C:2018:392

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

5 iunie 2018(*)

„Trimitere preliminară – Articolul 325 TFUE – Fraudă sau altă activitate ilegală care
aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în materie vamală –
Efectivitatea urmăririi penale – Închiderea procedurii penale – Termen rezonabil –
Directiva 2012/13/UE – Dreptul la informare cu privire la acuzare – Dreptul de acces la
materialul cauzei – Directiva 2013/48/UE – Dreptul de a avea acces la un avocat”

În cauza C-612/15,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267

TFUE de Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria), prin
decizia din 11 noiembrie 2015, primită de Curte la 18 noiembrie 2015, în procedura
penală împotriva

Nikolay Kolev,
 Milko Hristov,

Stefan Kostadinov,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul A. Tizzano (raportor),

vicepreședinte, doamna R. Silva de Lapuerta, domnii M. Ilešič, J.-L. da Cruz Vilaça,
J. Malenovský și E. Levits, președinți de cameră, domnii E. Juhász, A. Borg Barthet,
J.-C. Bonichot și F. Biltgen, doamna K. Jürimäe și domnii C. Lycourgos, M. Vilaras și
E. Regan, judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 noiembrie 2016,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul bulgar, de L. Zaharieva și de E. Petranova, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Troosters și de V. Soloveytchik, în calitate de

agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 4 aprilie 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 325 TFUE, precum și a

Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012
privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1) și a
Directivei 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie
2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al
procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană
terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane
terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate (JO 2013, L 294, p. 1).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva
domnilor Nikolay Kolev, Milko Hristov și Stefan Kostadinov, acuzați de săvârșirea
unor infracțiuni diverse în calitate de agenți ai vămii din Svilengrad (Bulgaria).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Decizia 2007/436/CE, Euratom

3        În temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2007/436/CE, Euratom a
Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților
Europene (JO 2007, L 163, p. 17), aplicabilă la data faptelor din litigiul principal,
resursele proprii ale Uniunii includ taxele din Tariful vamal comun.

 Regulamentul (CE) nr. 450/2008 și Regulamentul (UE) nr. 952/2013

4        Articolul 21 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului

European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului vamal comunitar
(Codul vamal modernizat) (JO 2008, L 145, p. 1), care era aplicabil la data faptelor din
litigiul principal, prevedea:

„Fiecare stat membru prevede sancțiuni în caz de încălcare a legislației vamale

comunitare. Aceste sancțiuni sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.”

5        Acest regulament a fost abrogat la 30 octombrie 2013 prin Regulamentul (UE)

nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de
stabilire a Codului vamal al Uniunii (JO 2013, L 269, p. 1), al cărui articol 42 alineatul
(1) reia în esență articolul 21 alineatul (1) menționat.

 Directiva 2012/13

6        Considerentele (10), (14), (27), (28) și (41) ale Directivei 2012/13 sunt redactate astfel:

„(10)      Normele minime comune ar trebui să aibă ca rezultat sporirea încrederii în

sistemele de justiție penală ale tuturor statelor membre, fapt ce ar trebui să
conducă la rândul său la o cooperare judiciară mai eficientă într-un climat de
încredere reciprocă. Astfel de norme minime comune ar trebui să se instituie în
domeniul informării în cadrul procedurilor penale.

[…]

(14)      Prezenta directivă […] stabilește standarde minime comune ce urmează a fi

aplicate în domeniul informării cu privire la […] acuzare, care [va fi adusă] la
cunoștința persoanelor suspectate sau acuzate de a fi comis o infracțiune, în
vederea consolidării încrederii reciproce a statelor membre. Directiva dezvoltă
drepturile prevăzute în Cartă, în special articolele […] 47 și 48 din aceasta, prin
întemeierea pe [articolul 6] din [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare «CEDO»)], [astfel
cum este interpretat] de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. […]

[…]

(27)      Persoanele acuzate de săvârșirea unei infracțiuni ar trebui să primească toate

informațiile referitoare la acuzare, astfel încât să-și poată pregăti apărarea și să se
garanteze echitatea procedurilor penale.

(28)      Informațiile puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la

fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate [sau acuzate] ar trebui să fie
furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial,
de către poliție sau de către o altă autoritate competentă și fără a aduce atingere
 desfășurării anchetei în curs. Ar trebui furnizată o descriere suficient de detaliată
a faptelor, inclusiv, dacă se cunosc, a momentului și locului, referitoare la
infracțiunea de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate persoanele, precum și
a încadrării juridice posibile a infracțiunii prezumate, având în vedere etapa
procedurilor penale în care se furnizează o astfel de descriere, astfel încât să se
garanteze caracterul echitabil al procedurilor menționate și să se permită
exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

[…]

(41)      În special, prezenta directivă urmărește promovarea […] dreptului la un proces

echitabil și a drepturilor în materie de apărare. […]”

7        Articolul 1 din această directivă prevede:

„Prezenta directivă instituie norme privind dreptul la informare al persoanelor

suspectate sau acuzate cu privire la […] acuzarea care le este adusă. […]”

8        Articolul 6 din directiva menționată, intitulat „Dreptul la informare cu privire la

acuzare”, prevede:

„(1)      Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc

informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau
acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare
pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a
dreptului la apărare.

[…]

(3)      Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în

instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea
juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.

(4)      Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu

promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite în conformitate cu
prezentul articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al
procedurilor.”

9        Articolul 7 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul de acces la materialele cauzei”,

prevede la alineatele (2) și (3):

„(2)      Statele membre se asigură că autoritățile competente acordă persoanelor

suspectate sau învinuite sau avocaților acestora accesul cel puțin la toate mijloacele de
probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor
suspectate sau acuzate, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor și pentru a
pregăti apărarea.

(3)      […] [A]ccesul la materialele menționate la alineatul (2) se acordă în timp util

pentru a permite exercitarea efectivă a drepturilor în materie de apărare și cel târziu la
prezentarea fondului acuzării în instanță. În cazul în care alte mijloace de probă intră în
 posesia autorităților competente, acestea acordă accesul la ele în timp util pentru a
putea fi luate în considerare.”

 Directiva 2013/48

10      Considerentul (12) al Directivei 2013/48 este redactat astfel:

„Prezenta directivă stabilește norme minime privind dreptul de a avea acces la un

avocat în cadrul procedurilor [penale]. Prin aceasta, se promovează aplicarea cartei, în
special a articolelor […] 47 și 48, prin dezvoltarea [articolului] 6 […] din [CEDO],
[astfel cum este interpretat] de Curtea Europeană a Drepturilor Omului […]”

11      Articolul 1 din această directivă are următorul cuprins:

„Prezenta directivă stabilește norme minime privind [dreptul] persoanelor suspectate și

acuzate în procedurile penale […] de a avea acces la un avocat […]”

12      Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Dreptul de a avea acces la un avocat în

cadrul procedurilor penale”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea

acces la un avocat, astfel încât să li se permită [a se citi «într-un termen și potrivit unor
modalități care să le permită»] persoanelor vizate să își exercite dreptul la apărare în
mod practic și eficient.”

 Dreptul bulgar

 Dispozițiile referitoare la dreptul la un avocat

13      În temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 91 alineatul 3 și ale articolului 92 din
Nakazatelno protsesualen kodeks (Codul de procedură penală), în versiunea în vigoare
la data faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „Codul de procedură
penală”), atunci când două persoane acuzate recurg la același avocat, instanța trebuie să
excludă acest avocat dacă apărarea uneia dintre aceste persoane este în contradicție cu
apărarea celeilalte. Potrivit unei jurisprudențe naționale constante, există contradicție
între interesele persoanelor menționate în ipoteza în care una dintre ele oferă explicații
care pot fi reținute împotriva celei de a doua, în condițiile în care aceasta din urmă nu
furnizează nicio explicație.

14      Articolul 94 alineatele 4-6 din acest cod reglementează desemnarea din oficiu, de către
un organ independent, a unui avocat înlocuitor.

 Dispozițiile referitoare la actul de acuzare, la elementele anchetei și la rechizitoriu

15      Articolele 219 și 221 din Codul de procedură penală prevăd că organul de anchetă
întocmește actul de acuzare, care prezintă principalele fapte care constituie infracțiunea
și încadrarea juridică a acestor fapte. Actul respectiv este comunicat persoanei acuzate
și avocatului său, care îl semnează după ce au luat cunoștință de acesta.

16      Comunicarea elementelor anchetei este reglementată la articolele 226-230 din acest

cod. În temeiul respectivelor articole, materialul colectat la încheierea anchetei este pus
 la dispoziția apărării înainte de eventuala întocmire a rechizitoriului, la cererea acesteia.
În acest caz, persoana acuzată și avocatul său sunt convocați cu cel puțin trei zile
înainte de această punere la dispoziție și pot, în continuare, să ia cunoștință de
materialul în cauză într-un termen adecvat. Dacă nu sunt găsiți la adresa indicată sau
dacă nu se înfățișează în ziua convocării fără motive valabile, obligația de comunicare a
materialului dispare.

17      În temeiul în special al articolului 246 din codul menționat, atunci când procurorul
decide trimiterea în judecată, acesta întocmește rechizitoriul, care închide faza
preliminară a procedurii penale și deschide faza jurisdicțională a acestei proceduri.
Rechizitoriul, care constituie, potrivit instanței de trimitere, „acuzația completă finală”,
descrie în mod detaliat faptele și încadrarea juridică a acestora. El este prezentat
instanței, care este obligată, într-un termen de cincisprezece zile, să verifice dacă au
fost săvârșite încălcări ale unor norme fundamentale de procedură. În cazul unui
răspuns negativ, instanța stabilește data primei ședințe. Persoana acuzată și avocatul său
primesc o copie a acestui rechizitoriu împreună cu convocarea la această ședință. Ei
dispun în continuare de un termen de șapte zile, care poate fi prelungit, pentru a pregăti
apărarea.

 Dispozițiile și jurisprudența referitoare la încălcarea unor norme fundamentale de

procedură

18      În temeiul articolului 348 alineatul 3 punctul 1 din Codul de procedură penală, o
încălcare a unor norme de procedură are caracter „fundamental” atunci când aduce
atingere în mod semnificativ unui drept procedural recunoscut prin lege. Conform
jurisprudenței Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria),
constituie astfel de încălcări, printre altele, neîntocmirea sau necomunicarea actului de
acuzare, a elementelor anchetei sau a rechizitoriului, precum și existența unei
contradicții care afectează acest rechizitoriu. Actul viciat trebuie înlocuit cu un nou act,
precizându-se că instanța nu poate să remedieze ea însăși încălcările unor norme
fundamentale de procedură săvârșite de procuror, ci trebuie, în acest scop, să trimită
cauza acestuia din urmă.

 Dispozițiile referitoare la închiderea procedurii penale

19      Închiderea procedurii penale era guvernată, la data faptelor din litigiul principal, în
special de articolele 368 și 369 din Codul de procedură penală, cu privire la care
instanța de trimitere precizează că aveau ca obiectiv să accelereze faza preliminară a
procedurii penale.

20      În temeiul articolului 368 din acest cod, atunci când faza preliminară a procedurii
penale nu era finalizată la expirarea unui termen de doi ani de la punerea sub acuzare
pentru infracțiuni grave, persoana acuzată putea solicita instanței să pună în aplicare
procedura prevăzută la articolul 369 din codul menționat vizând trimiterea spre judecată
a cauzei sau, dimpotrivă, închiderea procedurii penale.

21      În conformitate cu articolul 369 menționat, instanța, după constatarea expirării acestui
termen de doi ani, trebuia să trimită cauza procurorului acordându-i un termen de trei
luni pentru a finaliza ancheta și a încheia faza preliminară a procedurii penale fie prin
încetarea urmăririi penale, fie prin trimiterea spre judecată a cauzei. Dacă procurorul
 opta pentru această a doua variantă, el dispunea de o perioadă de cincisprezece zile
suplimentare pentru a întocmi și a prezenta instanței un rechizitoriu. Dacă procurorul nu
respecta aceste noi termene, instanța trebuia să preia cauza și să închidă procedura
penală. În schimb, dacă procurorul punea capăt fazei preliminare a procedurii și
prezenta instanței un rechizitoriu în termenele stabilite, aceasta din urmă examina
legalitatea procedurii și se asigura în special de absența unor încălcări ale unor norme
fundamentale de procedură. În cazul în care considera că au fost săvârșite astfel de
încălcări, instanța trimitea din nou cauza procurorului, acordându-i un termen
suplimentar de o lună pentru a remedia aceste încălcări. Dacă procurorul nu respecta
acest din urmă termen, dacă nu remedia încălcările menționate sau dacă săvârșea noi
încălcări, instanța închidea procedura penală.

22      Atunci când toate aceste condiții erau îndeplinite, această închidere intervenea de drept
în ceea ce privește persoana acuzată, iar instanța era obligată să o dispună, fără a putea
să remedieze ea însăși încălcările unor norme fundamentale de procedură constatate și
nici să examineze cauza pe fond. Decizia de închidere a procedurii penale punea capăt
definitiv oricărei urmăriri penale, astfel încât nu mai era posibilă angajarea răspunderii
penale a persoanei în cauză. Această decizie nu era, cu excepția unor cazuri
excepționale, supusă căilor de atac.

23      Printr-o scrisoare din 25 august 2017, instanța de trimitere a informat Curtea cu privire
la modificarea articolelor 368 și 369 din Codul de procedură penală, precum și cu
privire la introducerea în acest cod a unui nou articol 368a. În temeiul acestor dispoziții,
astfel cum au fost modificate, instanța nu ar mai putea dispune închiderea procedurii
penale, ci ar putea decide numai accelerarea acesteia. Cu toate acestea, potrivit
respectivei instanțe, aceste modificări nu se aplică ratione temporis în cauza principală.

 Litigiul principal și întrebările preliminare

24      Opt agenți ai vămii din Svilengrad, domnii Dimitar Dimitrov, Plamen Drenski, Kolev,
Hristov, Kostadinov, Nasko Kurdov, Nikola Trifonov și Georgi Zlatanov sunt acuzați
de participarea la un grup infracțional organizat în perioada cuprinsă între 1 aprilie
2011 și 2 mai 2012, pentru motivul că ar fi solicitat mită de la șoferii de vehicule
utilitare și particulare care traversau frontiera care separă Bulgaria de Turcia pentru a
nu efectua controlul vamal și pentru a nu menționa în documente neregulile constatate.
De asemenea, domnii Kostadinov și Kurdov sunt acuzați de tăinuirea sumelor de bani
care au făcut astfel obiectul luării de mită, iar domnii Drenski, Hristov, precum și
Trifonov de corupție. Aceste diferite acte constituie, în temeiul articolelor 215, 301 și
321 din Nakazatelen kodeks (Codul penal), infracțiuni pasibile de pedepse privative de
libertate care pot ajunge, după caz, până la șase sau la zece ani de închisoare, precum și,
în ceea ce privește faptele de corupție, de amendă.

25      Aceste opt persoane au fost arestate în noaptea de 2 spre 3 mai 2012. Capetele de
acuzare reținute împotriva lor au fost stabilite imediat după această arestare, apoi au
fost precizate în cursul anului 2013 și le-au fost comunicate. Aceste persoane au fost de
asemenea informate cu privire la probele colectate.

26      Întrucât o parte dintre persoanele menționate au încheiat un acord cu Ministerul Public

pentru a pune capăt în parte urmăririi penale inițiate în privința lor, cauza a fost deferită
 instanței de trimitere pentru ca aceasta să aprobe acest acord. Cu toate acestea, întrucât
instanța respectivă a considerat că actele de acuzare nu fuseseră adoptate de organul
competent și că acestea conțineau încălcări ale unor norme de procedură, ea a respins,
în două rânduri, cererea menționată.

27      În consecință, cauza a fost trimisă procurorului competent al parchetului specializat

pentru ca acesta să formuleze noi capete de acuzare în privința celor opt persoane
acuzate. Procedura a fost însă întreruptă ulterior în practică, iar termenele acordate
pentru anchetă au fost prelungite în mai multe rânduri.

28      În cursul anului 2014, întrucât ancheta nu era încă finalizată, deși se scursese o
perioadă de doi ani de la data punerii sub acuzare, domnii Kolev, Hristov și Kostadinov
au sesizat instanța de trimitere, în temeiul articolului 368 din Codul de procedură
penală, cu o cerere prin care se solicita ca aceasta să pună în aplicare procedura
prevăzută la articolul 369 din respectivul cod. Întrucât această instanță a admis această
cerere, ea a trimis cauza procurorului, acordându-i un termen de trei luni, respectiv
până la 29 ianuarie 2015, pentru a finaliza ancheta, pentru a formula noi capete de
acuzare, pentru a le comunica pe acestea, precum și elementele anchetei persoanelor
acuzate și pentru a pune capăt fazei preliminare a procedurii penale, procurorul
dispunând în continuare de cincisprezece zile suplimentare pentru a întocmi un
rechizitoriu și pentru a-l prezenta instanței.

29      Procurorul a stabilit noi capete de acuzare și a prezentat un rechizitoriu instanței de

trimitere în termenele stabilite.

30      Respectivele capete de acuzare nu au fost însă comunicate nici domnilor Kolev și

Kostadinov, nici avocaților acestora. Astfel, ei au arătat că nu se pot înfățișa la datele
stabilite pentru această comunicare din motive medicale și profesionale. Pe de altă
parte, nici aceste persoane, nici domnul Hristov nu au fost informați cu privire la
elementele anchetei.

31      Prin ordonanța din 20 februarie 2015, instanța de trimitere a considerat că au fost

săvârșite încălcări ale unor norme fundamentale de procedură pentru motivul, pe de o
parte, că noile capete de acuzare stabilite nu au fost comunicate domnilor Kolev și
Kostadinov, cu încălcarea drepturilor lor procedurale, iar rechizitoriul conținea
informații cu privire la acuzare necomunicate în mod legal acestora din urmă. Pe de altă
parte, această instanță a arătat că părțile din rechizitoriu referitoare la faptele imputate
domnului Hristov erau contradictorii. În consecință, instanța menționată a dispus din
nou, în conformitate cu articolul 369 din Codul de procedură penală, trimiterea cauzei
procurorului, acordându-i un termen de o lună, respectiv până la 7 mai 2015, pentru a
remedia încălcările constatate ale normelor de procedură, sub sancțiunea închiderii
procedurii penale inițiate împotriva domnilor Kolev, Hristov și Kostadinov.

32      Deși i-a convocat pe domnii Kolev și Kostadinov în mai multe rânduri, procurorul nu a
reușit totuși să asigure comunicarea legală a capetelor de acuzare stabilite, precum și a
elementelor anchetei. Aceste elemente nu i-au putut fi trimise nici domnului Hristov.
Astfel, aceste trei persoane și avocații lor au arătat din nou că nu se pot înfățișa la datele
stabilite pentru diferite motive privind printre altele o deplasare în străinătate, temeiuri
medicale și profesionale, precum și nerespectarea de către procuror a termenului legal
de citare de trei zile pentru comunicarea elementelor anchetei.
33      În consecință, instanța de trimitere a considerat, prin ordonanța din 22 mai 2015, că
procurorul nu a remediat încălcările unor norme fundamentale de procedură constatate
anterior și a săvârșit noi încălcări pentru motivul că drepturile procedurale ale domnilor
Kolev, Hristov și Kostadinov au fost din nou încălcate, iar contradicțiile din rechizitoriu
nu au fost eliminate în întregime.

34      Prin urmare, subliniind totodată că este posibil ca aceste trei persoane și avocații lor să
fi abuzat de drepturile lor și să fi acționat în scop pur dilatoriu pentru a împiedica
procurorul să pună capăt fazei preliminare a procedurii penale și să remedieze
încălcările menționate în termenele stabilite, această instanță a considerat că erau
întrunite condițiile închiderii acestei proceduri și că această închidere, așadar, intervine
de drept în ceea ce privește persoanele menționate. În această privință, ea a subliniat în
esență că faptul că persoana acuzată a abuzat de drepturile sale și a împiedicat în mod
obiectiv procurorul să îndeplinească diferitele acte de procedură prevăzute de lege nu
poate împiedica închiderea procedurii penale în cauză. În pofida acestor constatări,
instanța menționată a decis totuși să claseze cauza în loc să dispună această închidere.

35      Atât procurorul, care susținea că nu s-a săvârșit nicio încălcare a unor norme
fundamentale de procedură, cât și domnul Hristov, care considera că în mod eronat
instanța de trimitere nu a închis procedura penală în cauză, au declarat apel împotriva
acestei ordonanțe.

36      Printr-o ordonanță din 12 octombrie 2015, instanța sesizată cu apelul a considerat că

instanța de trimitere ar fi trebuit să procedeze la această închidere în conformitate cu
articolele 368 și 369 din Codul de procedură penală și, în acest scop, a trimis cauza spre
rejudecare la această din urmă instanță.

37      Cu toate acestea, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Hotărârea din 8
septembrie 2015, Taricco și alții (C-105/14, EU:C:2015:555), pronunțată de Curte în
timp ce cauza era pendinte în fața instanței de apel, nu dă naștere unor îndoieli cu
privire la compatibilitatea articolelor 368 și 369 menționate cu dreptul Uniunii, în
special cu obligația statelor membre de a garanta efectivitatea urmăririi penale a unor
infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

38      În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere ridică problema consecințelor care
trebuie deduse dintr-o astfel de incompatibilitate. În această privință, arătând totodată
că i-ar reveni sarcina de a lăsa neaplicate, dacă este necesar, articolele în cauză, această
instanță solicită să se stabilească măsurile specifice pe care ar trebui să le ia pentru a
garanta efectul deplin al dreptului Uniunii, asigurând în același timp protecția dreptului
la apărare și a dreptului la un proces echitabil ale domnilor Kolev, Hristov și
Kostadinov.

39      Ea are în vedere mai multe opțiuni.

40      În primul rând, instanța de trimitere ar putea decide să lase neaplicate termenele
prevăzute la articolul 369 din Codul de procedură penală și, în consecință, să acorde
procurorului termene mai lungi pentru ca acesta să remedieze neregularitățile constatate
la întocmirea rechizitoriului și la comunicarea către persoanele acuzate a capetelor de
acuzare, precum și a elementelor dosarului, înainte de a trimite din nou cauza spre
judecată. Această instanță ridică însă problema măsurilor concrete pe care ar trebui să
 le ia în vederea protejării dreptului acestor persoane la un proces într-un termen
rezonabil, prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

41      În al doilea rând, instanța de trimitere ar putea decide să deschidă faza jurisdicțională a
procedurii penale, în pofida neregularităților săvârșite în cursul fazei preliminare a
acestei proceduri. Ea are însă îndoieli cu privire la aspectul dacă dreptul Uniunii se
opune acestei posibilități.

42      În acest cadru, ea ridică problema, pe de o parte, dacă aceste neregularități, care
constituie „încălcări ale unor norme fundamentale de procedură” în temeiul dreptului
bulgar, trebuie să fie de asemenea calificate ca atare în conformitate cu articolele 6 și 7
din Directiva 2012/13, precum și cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2013/48. Pe
de altă parte, în cazul unui răspuns afirmativ, ea solicită să se stabilească dacă ar putea
să deschidă faza jurisdicțională a procedurii în pofida încălcărilor unor norme
fundamentale de procedură săvârșite, să le remedieze în cadrul acestei faze, iar apoi să
se pronunțe pe fond, fără să închidă această procedură în temeiul articolelor 368 și 369
din Codul de procedură penală.

43      De altfel, instanța de trimitere, care a arătat că domnii Kostadinov și Kurdov aveau
același avocat, consideră că interesele acestora din urmă sunt contradictorii, pentru
motivul că cel dintâi a furnizat informații care pot fi reținute împotriva celui din urmă,
care a păstrat tăcerea. Ea exprimă îndoieli cu privire la compatibilitatea cu articolul 3
alineatul (1) din Directiva 2013/48 a articolului 91 alineatul 3 și a articolului 92 din
Codul de procedură penală care îi impun excluderea acestui avocat pentru acest motiv,
deși domnii Kostadinov și Kurdov s-au opus în cunoștință de cauză acestei excluderi. În
acest sens, ridică problema dacă dreptul de a avea acces la un avocat prevăzut la
articolul 3 alineatul (1) menționat ar fi respectat dacă ea desemnează, ca înlocuitori, doi
avocați din oficiu.

44      În aceste condiții, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat,

Bulgaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele
întrebări preliminare:

„1)      O lege națională este compatibilă cu obligația statului membru de a prevedea

urmărirea penală eficientă a infracțiunilor săvârșite de agenți vamali, dacă această
lege prevede închiderea procedurii penale declanșate împotriva agenților vamali
pentru participarea la un grup infracțional organizat, în scopul comiterii unor
infracțiuni de corupție în legătură cu serviciul (primirea de sume de bani pentru
neefectuarea unui control vamal), precum și pentru luarea de mită și tăinuirea
sumelor de bani care au făcut obiectul luării de mită, fără ca instanța să fi
examinat pe fond acuzațiile stabilite, atunci când: a) a expirat termenul de doi ani
de la acuzare; b) [persoana acuzată] a introdus o cerere de închidere a [fazei]
preliminare [a procedurii]; с) instanța a acordat procurorului un termen de trei
luni pentru închiderea [fazei] preliminare; d) în acest termen, procurorul a săvârșit
«încălcări ale unor norme fundamentale de procedură» (mai precis
necomunicarea, conform legii, a acuzației în formă completă, necomunicarea
elementelor anchetei și un rechizitoriu contradictoriu); е) instanța a acordat
procurorului un nou termen de o lună, pentru a remedia aceste «încălcări ale unor
norme fundamentale de procedură»; f) procurorul nu a remediat aceste «încălcări
 ale unor norme fundamentale de procedură» în termenul acordat – iar săvârșirea
acestor încălcări în primul termen de trei luni și neremedierea în ultimul termen
de o lună sunt imputabile atât procurorului (care nu a îndepărtat aspectele
contradictorii din rechizitoriu și nu a efectuat acte reale în termenele determinate),
cât și apărării (care a încălcat obligația de a colabora la comunicarea acuzațiilor și
a elementelor anchetei, invocând spitalizarea [persoanelor acuzate], precum și
alte obligații profesionale ale avocaților) și g) dreptul subiectiv al [persoanelor
acuzate] la închiderea procedurii penale a luat naștere din cauza neremedierii în
termenele acordate a «încălcărilor unor norme fundamentale de procedură»?

2)      În cazul unui răspuns negativ la [prima întrebare], în situația în care există
posibilitatea de a remedia în mod efectiv această încălcare în cadrul [fazei]
jurisdicționale [a procedurii], ce parte din dispozițiile naționale de mai sus ar
trebui să lase neaplicată instanța de trimitere pentru a garanta aplicarea efectivă a
dreptului Uniunii: a) închiderea procedurii penale la expirarea termenului de o
lună sau b) calificarea viciilor de mai sus drept «încălcări ale unor norme
fundamentale de procedură» sau c) protecția dreptului subiectiv născut, menționat
în prima întrebare litera g)?

a)      Decizia de a nu aplica o dispoziție națională care prevede închiderea

procedurii penale trebuie supusă condiției ca:

i)      procurorului să i se dea un termen suplimentar pentru remedierea

«încălcării unor norme fundamentale de procedură», care are aceeași
durată cu termenul în care, având în vedere obstacolele din partea
apărării, nu a putut să facă acest lucru din motive obiective?

ii)      în situația menționată la punctul i), instanța să constate că aceste

obstacole sunt rezultatul unui «abuz de drept»?

iii)      în cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare litera a) punctul i),
instanța să constate că dreptul național oferă suficiente garanții pentru
închiderea [fazei] preliminare [a procedurii] într-un termen rezonabil?

b)      Decizia de a lăsa neaplicată calificarea națională a viciilor menționate

anterior drept «încălcări ale unor norme fundamentale de procedură» este
compatibilă cu dreptul Uniunii și mai precis:

i)      Dreptul apărării la informare detaliată cu privire la acuzare, prevăzut

la articolul 6 alineatul (3) din Directiva [2012/13], este garantat
suficient:

–        atunci când aceste informații sunt oferite după prezentarea

efectivă a rechizitoriului în instanță, dar înainte de examinarea
judiciară a acestuia, precum și atunci când anterior, înainte de
prezentarea rechizitoriului în instanță, apărării i se oferă
informații complete privind principalele elemente ale acuzației
(se aplică domnului Hristov)?

–        în cazul unui răspuns pozitiv la a doua întrebare litera b)

punctul i) prima liniuță, atunci când aceste informații sunt
 oferite după prezentarea efectivă a rechizitoriului în instanță,
dar înainte de examinarea judiciară a acestuia, și atunci când
apărării i se comunică informații parțiale privind principalele
elemente ale acuzației anterior, înainte ca rechizitoriul să fi fost
prezentat în instanță, iar pentru a justifica faptul că aceste
informații sunt numai parțiale, se invocă obstacole ivite din
partea apărării (se aplică domnilor Kolev și Kostadinov)?

–        atunci când aceste informații sunt contradictorii în ceea ce

privește forma concretă în care s-a săvârșit fapta (se precizează
că [o altă persoană acuzată] a pretins mita în mod explicit și că,
atunci când persoana supusă controlului vamal a oferit o sumă
de bani prea mică, domnul Hristov și-a exprimat nemulțumirea
prin grimase, iar apoi se precizează că domnul Hristov a
solicitat verbal și concret suma de bani care a făcut obiectul
mitei)?

ii)      Dreptul apărării de a i se acorda acces la materialul cauzei «cel târziu

la prezentarea fondului acuzării în instanță», prevăzut la articolul 7
alineatul (3) din Directiva [2012/13], este garantat suficient atunci
când, anterior, apărarea a avut acces la partea principală a dosarului și
i s-a oferit posibilitatea de a lua cunoștință de materialul cauzei, dar
nu a făcut uz de această posibilitate din cauza unor obstacole (boală,
obligații profesionale) și pentru că a invocat dispozițiile naționale care
prevăd citarea cu cel puțin trei zile înainte în acest scop? După
dispariția obstacolelor, apărării trebuie să i se ofere în mod obligatoriu
o ocazie suplimentară, cu respectarea unui termen de citare de
minimum trei zile? Este obligatoriu să se verifice dacă obstacolele
amintite au existat în mod obiectiv sau dacă acestea reprezintă un
abuz de drept?

iii)      Condiția legală «cel târziu la prezentarea fondului acuzării în

instanță» prevăzută la articolul 6 alineatul (3) și la articolul 7 alineatul
(3) din Directiva [2012/13] are aceeași semnificație în aceste două
dispoziții? Ce semnificație are această cerință: înainte de prezentarea
efectivă a rechizitoriului în instanță sau cel târziu la prezentarea
rechizitoriului în instanță sau după prezentarea rechizitoriului în
instanță, dar înainte ca instanța să ia măsuri de examinare a fondului
acuzării?

iv)      Cerința legală de a comunica apărării informațiile privind acuzarea și

de a i acorda acesteia acces la materialul cauzei, astfel încât să se
poată garanta «exercitarea efectivă a dreptului la apărare» și
«caracterul echitabil al procedurilor», potrivit articolului 6 alineatul
(1) și articolului 7 alineatele (2) și (3) din Directiva [2012/13], are
aceeași semnificație în ambele dispoziții? Această condiție este
îndeplinită:

–        atunci când, cu toate că informațiile detaliate cu privire la

acuzare sunt comunicate apărării după prezentarea
 rechizitoriului în instanță, acest fapt se întâmplă înainte ca
instanța să ia măsuri de examinare a fondului și se acordă un
termen suficient pentru pregătirea apărării, iar anterior apărării i
s-au comunicat informații incomplete și parțiale?

–        atunci când, cu toate că apărării i se acordă acces la întreg

materialul cauzei după prezentarea rechizitoriului în instanță,
acest fapt se întâmplă înainte ca instanța să adopte măsuri de
examinare a fondului și se acordă un termen suficient pentru
pregătirea apărării, iar anterior apărării i s-a acordat acces la o
mare parte din documentele de procedură?

–        atunci când instanța ia măsuri pentru a garanta apărării că toate

declarațiile date de aceasta după luarea la cunoștință a fondului
detaliat al acuzării și a întregului material al cauzei au același
efect pe care l-ar fi avut și dacă ar fi fost date în fața
procurorului înainte de prezentarea rechizitoriului în instanță?

v)      «Caracterul echitabil al procedurilor» prevăzut la articolul 6 alineatele

(1) și (4) din Directiva [2012/13], precum și «exercitarea efectivă a
dreptului la apărare», prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din
[această] directivă, sunt garantate în cazul în care instanța decide
deschiderea [fazei] jurisdicționale [a procedurii] pe baza unui
rechizitoriu final care conține aspecte contradictorii privind expresia
orală prin care s-a pretins mita, însă, cu toate acestea, permite
procurorului să remedieze aceste contradicții, iar părților interesate să
invoce toate drepturile pe care le-ar avea în situația prezentării unui
rechizitoriu care să nu conțină asemenea aspecte contradictorii?

vi)      Dreptul de a avea acces la un avocat, consacrat la articolul 3 alineatul

(1) din Directiva [2013/48], este garantat suficient atunci când, în
timpul fazei preliminare [a procedurii], avocatului i s-a acordat
posibilitatea de a se prezenta pentru a i se comunica acuzația
preliminară și pentru a avea acces complet la întregul material al
cauzei, dar acesta nu s-a prezentat din cauza unor obligații
profesionale și pentru că a invocat dispozițiile naționale care prevăd
un termen de citare de minimum trei zile? Este obligatoriu ca, după
îndeplinirea acestor obligații, să se acorde un nou termen de minimum
trei zile? Trebuie să se examineze dacă motivul neprezentării este
justificat sau dacă există un abuz de drept?

vii)      Încălcarea dreptului de a avea acces la un avocat, prevăzut la

articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2013/48, în faza preliminară [a
procedurii] produce efecte în ceea ce privește posibilitatea
persoanelor vizate de a-și «exercita dreptul la apărare în mod practic
și eficient» atunci când, după prezentarea rechizitoriului în instanță,
aceasta din urmă acordă acces integral la rechizitoriul final și detaliat,
precum și la întregul material al cauzei, iar apoi ia măsuri pentru a
garanta avocatului că toate declarațiile pe care le-a dat înainte de
luarea la cunoștință a fondului detaliat al acuzării și a întregului
 material al cauzei vor produce același efect pe care l-ar fi produs în
situația în care ar fi fost date în fața procurorului înainte de
prezentarea rechizitoriului în instanță?

c)      Dreptul subiectiv la închiderea procedurii penale, care a luat naștere în

favoarea [persoanei acuzate] (în condițiile prezentate mai sus), este
compatibil cu dreptul Uniunii, în pofida faptului că există posibilitatea ca,
prin măsuri luate în [faza] jurisdicțională [a procedurii], instanța să
remedieze integral «încălcarea unor norme fundamentale de procedură»
neremediată de procuror, astfel încât, în cele din urmă, situația juridică a
[persoanei acuzate] să fie identică cu situația în care s-ar fi aflat dacă
încălcarea ar fi fost remediată în timp util?

3)      Dispozițiile naționale mai favorabile referitoare la dreptul [persoanei acuzate] la

un proces într-un termen rezonabil, la dreptul la informare, precum și cele
referitoare la dreptul de a avea acces la un avocat pot fi aplicate atunci când,
coroborate cu alte împrejurări (procedura descrisă la punctul 1), acestea ar
conduce la închiderea procedurii penale?

4)      Articolul 3 alineatul (1) din Directiva [2013/48] trebuie interpretat în sensul că

instanța națională poate dispune excluderea din [faza] jurisdicțională [a
procedurii] a unui avocat care a reprezentat [două persoane acuzate], iar [una]
dintre [acestea] a făcut declarații referitoare la fapte care aduc atingere intereselor
[celeilalte], care nu a făcut declarații?

În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, instanța garantează dreptul de

a avea acces la un avocat, prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din [Directiva
2013/48], în situația în care, după ce a admis participarea în cadrul [fazei]
jurisdicționale [a procedurii] a unui avocat care a reprezentat concomitent [două
persoane acuzate] cu interese contrare, numește pentru fiecare dintre acești
inculpați alți avocați din oficiu?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Observații introductive

45      Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, prin ordonanța din 28 septembrie 2016,
notificată Curții la 25 octombrie 2016, instanța de trimitere a constatat că una dintre
persoanele acuzate în cauza principală, domnul Hristov, a decedat și, în consecință, a
dispus închiderea procedurii penale inițiate împotriva sa.

46      Or, din textul și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară
presupune ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanței naționale, în cadrul căruia
aceasta să fie chemată să pronunțe o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea
pronunțată cu titlu preliminar de către Curte (Hotărârea din 13 septembrie 2016,
Rendón Marín, C-165/14, EU:C:2016:675, punctul 24).

47      În aceste condiții, nu este necesar să se răspundă la întrebările adresate în măsura în

care acestea se referă la situația domnului Hristov.
48      Acestea fiind precizate, cele patru întrebări adresate și subîntrebările lor, care se
suprapun parțial, pot fi grupate în trei serii. Astfel, prima, a doua și a treia întrebare și
subîntrebările lor trebuie înțelese în sensul că se referă, în primul rând, la aspectul dacă
dreptul Uniunii, în special articolul 325 TFUE, se opune unei reglementări naționale
precum articolele 368 și 369 din Codul de procedură penală, precum și la consecințele
care trebuie să se deducă din eventuala incompatibilitate a unei asemenea reglementări
cu acest drept și, în al doilea rând, la dreptul la informare cu privire la acuzare și la
dreptul de a avea acces la materialul cauzei. În al treilea rând, instanța de trimitere, prin
intermediul celei de a patra întrebări, ridică problema întinderii dreptului de a avea
acces la un avocat, în împrejurări precum cele din litigiul principal.

 Cu privire la obligațiile care decurg din articolul 325 TFUE

49      Prin intermediul primei, al celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de

trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în ceea ce privește infracțiunile în
materie vamală, articolul 325 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei
reglementări naționale care instituie o procedură de închidere a procedurii penale
precum cea prevăzută la articolele 368 și 369 din Codul de procedură penală. În cazul
unui răspuns afirmativ, această instanță ridică problema consecințelor care trebuie
deduse din incompatibilitatea cu această dispoziție din Tratatul FUE a unei asemenea
reglementări.

50      Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să se arate că articolul 325 alineatul (1)
TFUE impune statelor membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care
aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri cu efect de descurajare și
efective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții,
C-105/14, EU:C:2015:555, punctul 37, precum și Hotărârea din 5 decembrie 2017,
M.A.S. și M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 30).

51      În temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2007/436, resursele proprii
ale Uniunii includ, printre altele, taxele din Tariful vamal comun. Prin urmare, există o
legătură directă între colectarea veniturilor care provin din aceste taxe și punerea la
dispoziția bugetului Uniunii a resurselor corespunzătoare. Orice lacună în colectarea
celor dintâi constituie o sursă potențială a unei reduceri a celor din urmă (a se vedea
prin analogie Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C-42/17,
EU:C:2017:936, punctul 31, precum și jurisprudența citată).

52      Astfel, pentru a asigura protecția intereselor financiare ale Uniunii, revine statelor
membre sarcina de a lua măsurile necesare pentru a garanta colectarea efectivă și
integrală a taxelor vamale, ceea ce impune posibilitatea efectuării în mod corespunzător
a controalelor vamale.

53      Din prevederile articolului 325 alineatul (1) TFUE rezultă că statele membre trebuie să
prevadă, în acest scop, aplicarea de sancțiuni efective și cu efect de descurajare în cazul
încălcării legislației vamale a Uniunii. Pe de altă parte, obligația acelorași state de a
prevedea sancțiuni efective, cu efect de descurajare și proporționale într-un asemenea
caz era prevăzută la articolul 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 450/2008 și este
prevăzută în prezent la articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul nr. 952/2013.
54      Deși statele membre dispun în această privință de libertatea de alegere a sancțiunilor
aplicabile, care pot îmbrăca forma unor sancțiuni administrative, a unor sancțiuni
penale sau a unei combinații a celor două, ele trebuie totuși să se asigure că situațiile
privind o fraudă gravă sau o altă activitate ilegală gravă care aduce atingere intereselor
financiare ale Uniunii în materie vamală sunt pasibile de sancțiuni penale care au un
caracter efectiv și disuasiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017,
M.A.S. și M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctele 33-35 și jurisprudența citată,
Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C-524/15, EU:C:2018:197, punctul 20, precum și
Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295, punctele 34 și 35).

55      De asemenea, statele membre trebuie să asigure că normele de procedură penală permit
o sancționare efectivă a infracțiunilor legate de astfel de acțiuni.

56      În speță, persoanelor acuzate în cauza principală li se reproșează că au participat la un

grup infracțional organizat pe o perioadă de peste un an, solicitând mită de la
persoanele care traversau frontiera dintre Bulgaria și Turcia pentru a nu efectua
controlul vamal și pentru a nu menționa în documentele vizate neregulile constatate,
precum și, în ceea ce îl privește în special pe domnul Kostadinov, faptul că a tăinuit
sumele de bani care au făcut astfel obiectul luării de mită.

57      Asemenea acțiuni, pe care instanța de trimitere le califică drept încălcări sistematice și

continue ale normelor vamale și care constituie, în temeiul dreptului bulgar, infracțiuni
pasibile de pedepse privative de libertate care pot fi, după caz, de până la șase sau zece
ani de închisoare, sunt susceptibile să împiedice recuperarea taxelor vamale. Sub
rezerva aprecierii faptelor din litigiul principal care trebuie efectuată de această
instanță, se pare că aceste acțiuni pot fi calificate drept fraudă gravă sau drept activitate
ilegală gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în sensul articolului
325 alineatul (1) TFUE.

58      Nici instanța menționată, nici părțile interesate din prezenta procedură nu au contestat
caracterul efectiv și disuasiv al sancțiunilor penale prevăzute de dreptul național.

59      Cu toate acestea, mai trebuie să se verifice dacă normele prevăzute la articolele 368 și
369 din Codul de procedură penală nu sunt susceptibile să împiedice sancționarea
efectivă a cazurilor privind o fraudă gravă sau o activitate ilegală gravă care aduce
atingere acestor interese, cu încălcarea articolului 325 alineatul (1) TFUE.

60      În această privință, din decizia de trimitere reiese că, în temeiul articolelor 368 și 369
menționate, instanța națională trebuie, la cererea persoanei acuzate, să dispună
închiderea procedurii penale dacă, la expirarea unui termen de doi ani, majorat cu
termene de trei luni și jumătate și de o lună, procurorul nu a finalizat ancheta și, dacă
este cazul, nu a stabilit și nu a notificat apărării capetele de acuzare, nu a acordat
acesteia acces la materialul cauzei și nu a prezentat un rechizitoriu în instanță sau dacă
a săvârșit, în acest cadru, încălcări ale unor norme fundamentale de procedură, în sensul
dreptului bulgar, pe care nu le-a remediat în aceste termene. În cazul în care condițiile
prevăzute la articolele 368 și 369 menționate sunt întrunite, închiderea procedurii
penale intervine de drept, astfel încât instanța este obligată să o dispună. În plus, această
închidere nu este supusă unor căi de atac și are un caracter definitiv.
61      Or, din lecturarea deciziei de trimitere reiese că instanța nu pare să poată, în funcție de
împrejurările specifice ale speței, în special de complexitatea cauzei și de
comportamentul părților, nici să prelungească termenele astfel prevăzute, nici să
examineze pe fond cauza și, după cum se indică de către instanța de trimitere, să
regularizeze ea însăși eventualele încălcări ale unor norme fundamentale de procedură
săvârșite în cursul fazei preliminare, inclusiv în ipoteza în care s-ar putea remedia
efectul prejudiciabil al acestor încălcări asupra dreptului la apărare prin adoptarea unor
măsuri adecvate în cursul fazei jurisdicționale.

62      În special, în cuprinsul deciziei de trimitere pare că obstacolele ridicate de apărare în

calea comunicării legale a capetelor de acuzare și a materialului cauzei, inclusiv
eventualele manevre dilatorii ale acesteia, nu par să împiedice scurgerea termenelor de
trei luni și jumătate și de o lună acordate procurorului pentru a pune capăt anchetei și
pentru a trimite spre judecată cauza, în conformitate cu articolul 369 din Codul de
procedură penală, și că acestea sunt astfel susceptibile să provoace închiderea
procedurii penale, împiedicând orice continuare a urmăririi penale și orice nouă
urmărire penală.

63      În aceste condiții, este necesar să se constate că reglementarea națională în discuție în

litigiul principal este susceptibilă să împiedice efectivitatea urmăririi penale, precum și
sancționarea faptelor care constituie fraudă gravă sau altă activitate ilegală gravă care
aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în contradicție cu articolul 325
alineatul (1) TFUE.

64      În ceea ce privește consecințele acestei interpretări a articolului 325 alineatul (1)
TFUE, trebuie amintit că acest articol stabilește obligații de rezultat precise în sarcina
statelor membre care nu sunt supuse niciunei condiții cu privire la aplicarea normelor
pe care le prevede (Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C-42/17,
EU:C:2017:936, punctul 38, precum și jurisprudența citată).

65      Îi incumbă, în primul rând, legiuitorului național sarcina de a lua măsurile necesare în
vederea îndeplinirii acestor obligații. Astfel, îi revine obligația, dacă este cazul, să își
modifice reglementarea și să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi
infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este conceput așa
încât să prezinte, pentru rațiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate privind
faptele care constituie asemenea infracțiuni, precum și să asigure protecția drepturilor
fundamentale ale persoanelor acuzate.

66      La rândul său, instanța de trimitere trebuie de asemenea, fără a aștepta ca

reglementarea națională în cauză să fie astfel modificată pe cale legislativă sau prin
orice alt procedeu constituțional, să asigure efectul deplin al obligațiilor menționate
interpretând această reglementare în cea mai mare măsură posibilă în lumina articolului
325 alineatul (1) TFUE, astfel cum este interpretat de Curte, sau lăsând neaplicată, dacă
este necesar, reglementarea menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8
septembrie 2015, Taricco și alții, C-105/14, EU:C:2015:555, punctul 49).

67      În ipoteza în care, după cum pare să considere instanța de trimitere, ar fi posibile mai
multe măsuri pentru a pune în aplicare obligațiile în discuție, va reveni acestei instanțe
sarcina de a stabili pe care dintre aceste măsuri să le aplice. În special, este de
competența acesteia din urmă să decidă dacă este necesar, în acest scop, să înlăture
 ansamblul prevederilor cuprinse la articolele 368 și 369 din Codul de procedură penală
sau dacă trebuie prelungite termenele acordate procurorului prin aceste articole pentru a
pune capăt fazei preliminare a procedurii și a corecta eventualele neregularități
săvârșite în cursul acestei faze ori dacă, din moment ce procurorul a prezentat, în speță,
un rechizitoriu în fața sa în termenele menționate, ea trebuie să deschidă faza
jurisdicțională a procedurii și să remedieze ea însăși aceste neregularități. În această
privință, instanța de trimitere trebuie însă să se asigure că, în diferitele etape ale
procedurii, eventuala obstrucționare deliberată și abuzivă de către apărare a bunei
desfășurări și a evoluției acestei proceduri poate fi depășită.

68      În acest cadru, având în vedere că procedurile penale în discuție în litigiul principal
constituie o punere în aplicare, printre altele, a articolului 325 alineatul (1) TFUE și,
așadar, a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă (a se vedea
prin analogie Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C-524/15, EU:C:2018:197, punctul
21), această instanță trebuie de asemenea să se asigure că sunt respectate drepturile
fundamentale garantate de cartă persoanelor acuzate în cauza principală. Astfel,
obligația de a garanta o colectare eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu poate
contraveni respectării acestor drepturi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie
2012, Belvedere Costruzioni, C-500/10, EU:C:2012:186, punctul 23, precum și
Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctele
46 și 52).

69      În special, în ceea ce privește desfășurarea procedurii penale, revine în primul rând
instanței menționate sarcina de a lua măsurile necesare pentru respectarea dreptului la
apărare, garantat la articolul 48 alineatul (2) din cartă, în special a dreptului la
informare cu privire la acuzare și a dreptului de a avea acces la materialul cauzei.
Întrucât aceste drepturi fac în mod mai specific obiectul celei de a doua serii de
întrebări adresate de instanța de trimitere, se face trimitere la punctele 78-100 din
prezenta hotărâre.

70      În al doilea rând, instanța de trimitere trebuie, atunci când decide cu privire la măsurile
care trebuie puse în aplicare în speță pentru a garanta efectul deplin al articolului 325
alineatul (1) TFUE, să asigure respectarea dreptului persoanelor acuzate la un proces
într-un termen rezonabil.

71      În această privință, trebuie subliniat că acest drept constituie un principiu general al
dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 1998,
Baustahlgewebe/Comisia, C-185/95 P, EU:C:1998:608, punctul 21), care a fost
consacrat la articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950,
precum și la articolul 47 al doilea paragraf din cartă în ceea ce privește procedura
jurisdicțională. În domeniul penal, dreptul menționat trebuie respectat nu numai în
cadrul acestei proceduri, ci și în cursul fazei de informare preliminară, din momentul în
care persoana în cauză este acuzată (a se vedea prin analogie Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, 15 iulie 2002, cauza Stratégies et communications și Dumoulin
împotriva Belgiei, CE:ECHR:2002:0715JUD003737097, § 39, precum și Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, 10 septembrie 2010, McFarlane împotriva Irlandei,
CE:ECHR:2010:0910JUD003133306, § 143).
72      Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, caracterul rezonabil al duratei procedurii
nu poate fi stabilit prin trimiterea la o limită maximă precisă, determinată în mod
abstract. Acesta trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze,
precum importanța și complexitatea litigiului sau comportamentul autorităților
competente și al părților, o asemenea complexitate sau o conduită dilatorie a apărării
putând fi reținută pentru a justifica un termen care este, la prima vedere, prea lung (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Groupe Gascogne/Comisia,
C-58/12 P, EU:C:2013:770, punctele 85 și 86, precum și Hotărârea din 14 iunie 2016,
Marchiani/Parlamentul, C-566/14 P, EU:C:2016:437, punctele 99 și 100).

73      Astfel, după cum a arătat în esență avocatul general la punctul 91 din concluzii, este de
competența instanței de trimitere să stabilească dacă, în speță, este respectat dreptul
persoanelor interesate la un proces într-un termen rezonabil, luând în considerare nu
numai faptul că ancheta din litigiul principal privește opt persoane, acuzate de
participare la un grup infracțional organizat ale cărui fapte au durat puțin mai mult de
un an, ci și eventuala împrejurare că întârzierile suferite ar putea fi în parte cauzate de
comportamentul apărării.

74      Este de asemenea de competența instanței de trimitere să stabilească măsurile concrete

care trebuie luate pentru a garanta respectarea acestui drept, ținând seama de ansamblul
căilor procedurale oferite de dreptul său național, luat în considerare în ansamblul său și
interpretat în lumina dreptului Uniunii. În ipoteza în care, astfel cum s-a arătat la
punctul 67 din prezenta hotărâre, ar fi posibile mai multe soluții pentru a asigura efectul
deplin al obligațiilor care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE, revine instanței
menționate sarcina de a le alege pe cele care, printre aceste diferite soluții, permit în
speță garantarea dreptului fundamental în discuție.

75      De altfel, trebuie subliniat că instanța de trimitere nu poate dispune închiderea

procedurii penale în temeiul reglementării naționale în discuție în litigiul principal
pentru simplul motiv că s-ar pretinde că această închidere constituie soluția cea mai
favorabilă persoanelor acuzate în ceea ce privește dreptul acestora din urmă la un
proces într-un termen rezonabil, precum și dreptul lor la apărare. Astfel, deși instanțele
naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor
fundamentale, posibilitatea respectivă este supusă condiției ca această aplicare să nu
compromită în special supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii (a
se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C-42/17,
EU:C:2017:936, punctul 47, precum și jurisprudența citată).

76      Având în vedere considerațiile care precedă, articolul 325 alineatul (1) TFUE trebuie
interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care instituie o procedură
de închidere a procedurii penale precum cea prevăzută la articolele 368 și 369 din
Codul de procedură penală, în măsura în care această reglementare se aplică în
proceduri deschise în cazuri privind o fraudă gravă sau o altă activitate ilegală gravă
care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii în materie vamală. Revine
instanței naționale sarcina de a conferi efect deplin articolului 325 alineatul (1) TFUE
lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea menționată, asigurând în același
timp respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate.

 Cu privire la dreptul la informare referitor la acuzare și dreptul de a avea acces la

materialul cauzei, în temeiul Directivei 2012/13
77      Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că instanța de trimitere solicită interpretarea
dispozițiilor Directivei 2012/13 și a unei dispoziții a Directivei 2013/48 în ceea ce
privește drepturile persoanei acuzate și ale avocatului său la informare cu privire la
acuzare și de a avea acces la materialul cauzei. Cu toate acestea, întrucât această din
urmă directivă nu conține, spre deosebire de cea dintâi, o dispoziție specifică privind
încadrarea acestor drepturi, trebuie să se interpreteze numai Directiva 2012/13 în
această privință.

78      Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere

solicită în esență să se stabilească, în primul rând, dacă articolul 6 alineatul (3) din
Directiva 2012/13 trebuie interpretat în sensul că dreptul la informare cu privire la
acuzare, care este prevăzut la această dispoziție, este respectat în ipoteza în care nu se
comunică apărării informații detaliate cu privire la acuzare decât după depunerea în
instanță a rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, dar înainte de inițierea de către
aceasta a examinării pe fond a acuzării și de începerea dezbaterilor în fața sa.

79      În al doilea rând, această instanță solicită Curții să se pronunțe cu privire la aspectul
dacă articolul 7 alineatul (3) din această directivă trebuie interpretat în sensul că dreptul
de acces la materialul cauzei prevăzut la dispoziția respectivă este garantat atunci când
autoritățile competente au oferit apărării posibilitatea de a consulta acest material în
cursul fazei preliminare a procedurii penale, chiar dacă ea nu a fost în măsură să
utilizeze această posibilitate. În cazul unui răspuns negativ, instanța de trimitere solicită
să se stabilească dacă respectivul drept este respectat în ipoteza în care apărării i-ar fi
oferită o nouă posibilitate de a lua cunoștință de materialul menționat după depunerea
în instanță a rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, dar înainte de inițierea de
către aceasta a examinării pe fond a acuzării și de începerea dezbaterilor în fața sa.

80      În al treilea rând, în cazul unui răspuns negativ la întrebările care precedă, instanța
menționată ridică problema posibilității de a remedia încălcările drepturilor în cauză în
cursul fazei jurisdicționale a procedurii.

81      Deși este de competența instanței de trimitere să stabilească dacă dispozițiile Directivei

2012/13 au fost respectate în cauza principală și măsurile specifice care trebuie, dacă
este cazul, să fie adoptate în acest scop, revine totuși Curții sarcina de a-i indica
elementele obiective care trebuie să guverneze o astfel de apreciere.

82      În acest sens, trebuie să se arate că, după cum se precizează în considerentul (14) al
directivei respective și la articolul 1 din aceasta, ea are ca obiect stabilirea de norme
minime ce urmează a fi aplicate în domeniul informării persoanelor suspectate sau
acuzate.

83      În special, articolul 6 alineatul (3) din directiva menționată prevede că statele membre
se asigură că se oferă persoanei acuzate informații detaliate cu privire la acuzare,
inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a
persoanei acuzate. Articolul 7 alineatul (2) din aceeași directivă adaugă că autoritățile
competente trebuie să acorde persoanelor suspectate sau acuzate sau avocaților acestora
accesul la mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau
împotriva persoanelor suspectate sau acuzate.
84      În ceea ce privește momentul în care trebuie să intervină această comunicare și acest
acces, articolul 6 alineatul (3) și, respectiv, articolul 7 alineatul (3) din Directiva
2012/13 se limitează să prevadă că respectiva comunicare trebuie să aibă loc „cel târziu
la prezentarea fondului acuzării în instanță” și că respectivul acces trebuie garantat „în
timp util pentru a permite exercitarea efectivă a drepturilor în materie de apărare și cel
târziu la prezentarea [acestui fond al] acuzării”.

85      Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 98 din concluzii, aceste dispoziții
nu se referă la o dată precisă în această privință.

86      În plus, modul de redactare a dispozițiilor menționate, în diferitele lor versiuni

lingvistice, nu permite să se determine în mod univoc momentul limită în care trebuie
să se asigure comunicarea informațiilor detaliate cu privire la acuzare și accesul la
materialul cauzei. Astfel, în unele dintre aceste versiuni, precum cele în limba franceză
și în limba neerlandeză, dispozițiile în discuție ar putea fi interpretate în sensul că se
referă fie la momentul în care este sesizată instanța competentă pentru a examina pe
fond acuzarea și în care se deschide procedura în fața sa, fie, după cum a arătat avocatul
general la punctul 100 din concluzii, la data la care cauza rămâne în pronunțare. În
schimb, alte versiuni lingvistice precum cea în limba germană se referă la momentul în
care se depune în instanță actul de acuzare. De asemenea, versiunile în limbile engleză
și italiană, printre altele, se referă la momentul în care fondul acuzării este supus
aprecierii instanței.

87      În aceste condiții, dispozițiile menționate trebuie interpretate în lumina contextului și a

obiectivului lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017,
Spania/Consiliul, C-521/15, EU:C:2017:982, punctul 158).

88      În această privință, din considerentele (10) și (14) ale Directivei 2012/13 reiese că
aceasta urmărește, prin adoptarea unor norme minime comune care încadrează dreptul
la informare în procedurile penale, să consolideze încrederea reciprocă a statelor
membre în sistemele lor respective de justiție penală. După cum arată în esență același
considerent (14), precum și considerentul (41) al directivei respective, aceasta se
întemeiază în acest scop pe drepturile prevăzute în special la articolele 47 și 48 din
cartă și urmărește să promoveze aceste drepturi.

89      Astfel, după cum enunță considerentele (27) și (28) ale directivei menționate, ca și
articolele 6 și 7 din aceasta, articolele respective au tocmai ca obiectiv să asigure
exercitarea efectivă a dreptului la apărare, precum și caracterul echitabil al procedurilor
(a se vedea în acest sens, în ceea ce privește articolul 6 menționat, Hotărârea din 22
martie 2017, Tranca și alții, C-124/16, C-188/16 și C-213/16, EU:C:2017:228, punctul
38, precum și jurisprudența citată).

90      Or, acest obiectiv impune ca persoana acuzată să primească informații detaliate cu

privire la acuzare și să aibă posibilitatea să ia cunoștință de materialul cauzei în timp
util, la un moment care să îi permită să își pregătească în mod eficient apărarea, după
cum prevede de altfel articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2012/13 referitor la accesul
la dosar, fiind precizat că transmiterea de informații lacunare și acordarea unui acces
parțial la acest material sunt insuficiente în această privință.
91      Această directivă nu impune ca acest moment să fie identic în ceea ce privește
comunicarea de informații detaliate cu privire la acuzare și în ceea ce privește accesul
la materialul cauzei. În plus, momentul menționat poate, în funcție de împrejurările
speței și de tipul procedurii în cauză, să fie anterior sau concomitent cu sesizarea
instanței sau chiar posterior acesteia.

92      Cu toate acestea, obiectivul menționat, precum și buna desfășurare a procedurii

presupun în principiu și sub rezerva, dacă este cazul, a unor proceduri speciale sau
simplificate ca respectiva comunicare să aibă loc și ca posibilitatea de a avea acces la
materialul cauzei să fie acordată cel târziu la momentul în care dezbaterile cu privire la
fondul acuzării se deschid efectiv în fața instanței competente să se pronunțe asupra
acestui fond.

93      Astfel, tocmai prin această comunicare și prin acest acces persoana acuzată sau
avocatul său sunt informați cu precizie cu privire la faptele reținute împotriva sa și cu
privire la încadrarea juridică a acestora, precum și cu privire la elementele de probă pe
care se întemeiază aceste fapte. Posibilitatea de a lua cunoștință de aceste informații și
de aceste elemente cel târziu la momentul începerii dezbaterilor este esențială pentru a
permite acestei persoane sau avocatului său să participe în mod util la ele, cu
respectarea principiului contradictorialității și al egalității armelor, astfel încât să își
susțină poziția în mod eficient.

94      În cazul unei eventuale încălcări a acestei cerințe, nicio dispoziție din Directiva
2012/13 nu se opune însă ca instanța să ia măsurile necesare în vederea regularizării
acesteia, cu condiția ca dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil să fie
protejate în mod corespunzător.

95      Pe de altă parte, cerința menționată nu exclude ca informațiile referitoare la acuzare

transmise apărării să poată face obiectul unor modificări ulterioare, în special în ceea ce
privește încadrarea juridică a faptelor imputate, nici ca noi elemente de probă să poată
fi depuse la dosar în cursul dezbaterilor. Asemenea modificări și asemenea elemente
trebuie însă comunicate persoanei acuzate sau avocatului său la un moment în care
aceștia dispun încă de posibilitatea de a reacționa în mod eficient, înainte de faza
deliberării. Această posibilitate este de altfel avută în vedere la articolul 6 alineatul (4)
din această directivă, care prevede că orice modificare a informațiilor oferite în
conformitate cu acest articol care intervine în cursul procedurii penale trebuie
comunicată rapid persoanei suspectate sau acuzate acolo unde este necesar pentru a
garanta caracterul echitabil al procedurilor, precum și la articolul 7 alineatul (3) din
directiva menționată, care dispune că, în cazul în care alte mijloace de probă intră în
posesia autorităților competente, acestea trebuie să acorde accesul la ele în timp util
pentru ca aceste probe să poată fi luate în considerare.

96      În orice ipoteză, în fiecare dintre situațiile prezentate la punctele 92 și 93, la punctul
94, precum și la punctul 95 din prezenta hotărâre și oricare ar fi momentul în care sunt
oferite informațiile detaliate cu privire la acuzare și este acordat accesul la materialul
cauzei, persoanei acuzate și avocatului său trebuie, printre altele, cu respectarea
principiului contradictorialității și al egalității armelor, să li se acorde un termen
suficient, pentru a lua cunoștință de aceste informații și de acest material, și să li se
ofere posibilitatea de a pregăti în mod eficace apărarea, de a-și prezenta eventualele
observații și, dacă este cazul, de a formula orice cerere, în special de instrucție, pe care
 ar avea dreptul să o introducă în temeiul dreptului național. Astfel cum a arătat avocatul
general la punctul 101 din concluzii, această cerință impune ca, dacă este necesar,
cauza să fie suspendată și să se dispună o trimitere a acesteia spre rejudecare la o dată
ulterioară.

97      În sfârșit, întrucât instanța de trimitere ridică în mod special problema modalităților de
exercitare a dreptului de acces la materialul cauzei prevăzut la articolul 7 alineatele (2)
și (3) din Directiva 2012/13, trebuie să se precizeze că, în ipoteza în care persoana
acuzată sau avocatul său au fost convocați pentru a avea acces, la cererea sa, la acest
material în cursul fazei preliminare a procedurii, însă, din motive legitime sau din
motive independente de voința sa, nu s-a putut prezenta în ziua convocării, respectarea
dreptului la apărare și caracterul echitabil al procedurilor, pe care această dispoziție
urmărește să le pună în aplicare, impun ca autoritățile de urmărire penală sau de
judecată, după caz, să ia măsurile necesare pentru a oferi acestei persoane sau
avocatului său o nouă posibilitate de a lua cunoștință de materialul menționat. Sub
rezerva considerațiilor prezentate la punctele 90-93 și 96 din prezenta hotărâre,
dispoziția menționată nu se opune ca această nouă posibilitate să fie oferită după
depunerea în instanță a rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței.

98      În acest cadru, este însă de competența instanței să asigure un just echilibru între, pe de
o parte, respectarea dreptului la apărare și, pe de altă parte, necesitatea de a garanta
efectivitatea urmăririi și a sancționării infracțiunilor care aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii, precum și cea de a se asigura că procedura se desfășoară într-un
termen rezonabil, ținând seama de eventuala obstrucționare deliberată din partea
apărării a bunei funcționări a acestei proceduri.

99      Din ceea ce precedă rezultă că articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13 trebuie
interpretat în sensul că nu se opune ca informații detaliate cu privire la acuzare să fie
comunicate apărării după depunerea în instanță a rechizitoriului, ca act de sesizare a
instanței, dar înainte de începerea de către aceasta a examinării pe fond a acuzării și de
deschiderea dezbaterilor în fața sa sau chiar după deschiderea acestor dezbateri, dar
înainte de faza deliberării, atunci când informațiile astfel comunicate fac obiectul unor
modificări ulterioare, cu condiția ca instanța să ia toate măsurile necesare pentru a
garanta respectarea dreptului la apărare și caracterul echitabil al procedurii.

100    Articolul 7 alineatul (3) din această directivă trebuie interpretat în sensul că revine
instanței naționale sarcina de a se asigura că se acordă apărării posibilitatea efectivă de
a avea acces la materialul cauzei, un asemenea acces putând, dacă este cazul, să
intervină după depunerea în instanță a rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, dar
înainte de începerea de către aceasta a examinării pe fond a acuzării și de deschiderea
dezbaterilor în fața sa sau chiar după deschiderea acestor dezbateri, dar înainte de faza
deliberării, atunci când noi elemente de probă sunt depuse la dosar pe parcursul
judecății, cu condiția ca instanța să ia toate măsurile necesare pentru a garanta
respectarea dreptului la apărare și caracterul echitabil al procedurii.

 Cu privire la dreptul de a avea acces la un avocat în temeiul Directivei 2013/48

101    Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se

stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2013/48 trebuie interpretat în
sensul că se opune, pe de o parte, unei reglementări naționale care impune instanței
 naționale să excludă avocatul mandatat de două persoane acuzate, împotriva voinței
acestora din urmă, pentru motivul că interesele acestor persoane sunt contradictorii și,
pe de altă parte, posibilității ca această instanță să permită persoanelor menționate să
mandateze un nou avocat sau, dacă este cazul, să desemneze ea însăși doi avocați din
oficiu, în vederea înlocuirii primului avocat.

102    Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din
această directivă, deși termenul de transpunere a acesteia nu se scursese la momentul în
care instanța de trimitere a sesizat Curtea cu prezenta cerere de decizie preliminară,
acest termen a expirat la 27 noiembrie 2016. În aceste condiții, directiva menționată
este aplicabilă situației persoanelor acuzate din litigiul principal.

103    În temeiul articolului 1 din Directiva 2013/48, aceasta stabilește norme minime privind
în special dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a avea acces la un avocat în
cadrul procedurilor penale. În special, articolul 3 alineatul (1) din această directivă
impune statelor membre să se asigure că aceste persoane suspectate sau acuzate au
acest drept, într-un termen și potrivit unor modalități care să le permită să își exercite
dreptul la apărare în mod practic și eficient.

104    Astfel cum reiese în esență din considerentul (12) al directivei menționate, aceasta
urmărește să promoveze în special dreptul de a fi consiliat, apărat și reprezentat
prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, precum și dreptul la apărare
garantat de articolul 48 alineatul (2) din aceasta.

105    După cum precizează Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale a

Uniunii Europene (JO 2007, C 303, p. 17), articolul 48 alineatul (2) menționat
corespunde articolului 6 paragraful 3 din Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale și are același înțeles și același domeniu
de aplicare ca acesta, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă.

106    Or, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă în esență că, deși
dreptul de a avea acces la un avocat prevăzut la articolul 6 paragraful 3 menționat
presupune posibilitatea persoanei vizate de a recurge la un avocat ales, această
posibilitate nu este însă absolută (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, 29 septembrie 1992, Croissant împotriva Germaniei,
CE:ECHR:1992:0925JUD001361188, § 29, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
14 ianuarie 2003, Lagerblom împotriva Suediei, CE:ECHR:2003:0114JUD002689195,
§ 54). Astfel, ea poate face obiectul anumitor restricții, cu condiția ca acestea să fie
prevăzute de lege, să răspundă unui obiectiv de interes general și să fie proporționale cu
acest obiectiv.

107    În speță, din decizia de trimitere reiese că reglementarea națională în discuție în litigiul
principal urmărește garantarea dreptului persoanelor acuzate la o apărare eficientă.

108    Or, este necesar să se considere că acest obiectiv, care corespunde tocmai celui urmărit
de articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2013/48, este legitim, iar respectiva
reglementare este proporțională cu acesta.

109    În această ultimă privință, trebuie subliniat astfel că lipsa unui conflict de interese al
avocatului este indispensabilă în vederea garantării eficienței dreptului la apărare.
 Așadar, după cum a arătat avocatul general la punctul 110 din concluzii, un avocat nu
poate apăra pe deplin și eficient două persoane acuzate în cadrul aceleiași proceduri
dacă acestea au interese contradictorii, în special dacă una dintre ele a făcut declarații
care pot fi utilizate împotriva celeilalte, fără ca aceasta din urmă să confirme
respectivele declarații.

110    În aceste condiții, reiese că excluderea acestui avocat și înlocuirea sa cu alți doi avocați
mandatați de persoanele acuzate sau cu doi avocați desemnați din oficiu sunt de natură
să garanteze eficiența dreptului la apărare și a dreptului de a avea acces la un avocat.

111    Prin urmare, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 3 alineatul (1)
din Directiva 2013/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări
naționale care impune instanței naționale să excludă avocatul mandatat de două
persoane acuzate, împotriva voinței acestora din urmă, pentru motivul că interesele
acestor persoane sunt contradictorii, și nici posibilității ca această instanță să permită
persoanelor menționate să mandateze un nou avocat sau, dacă este cazul, să desemneze
ea însăși doi avocați din oficiu, în vederea înlocuirii primului avocat.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

112    Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele
decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)      Articolul 325 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune

unei reglementări naționale care instituie o procedură de închidere a
procedurii penale precum cea prevăzută la articolele 368 și 369 din
Nakazatelno protsesualen kodeks (Codul de procedură penală), în măsura în
care această reglementare se aplică în proceduri deschise în cazuri privind o
fraudă gravă sau o altă activitate ilegală gravă care aduce atingere
intereselor financiare ale Uniunii Europene în materie vamală. Revine
instanței naționale sarcina de a conferi efect deplin articolului 325 alineatul
(1) TFUE lăsândneaplicată, dacă este necesar, reglementarea menționată,
asigurând în același timp respectarea drepturilor fundamentale ale
persoanelor acuzate.

2)      Articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European

și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca
informații detaliate cu privire la acuzare să fie comunicate apărării după
depunerea în instanță a rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, dar
înainte de începerea de către aceasta a examinării pe fond a acuzării și de
deschiderea dezbaterilor în fața sa sau chiar după deschiderea acestor
dezbateri, dar înainte de faza deliberării, atunci când informațiile astfel
comunicate fac obiectul unor modificări ulterioare, cu condiția ca instanța să
 ia toate măsurile necesare pentru a garanta respectarea dreptului la apărare
și caracterul echitabil al procedurii.

Articolul 7 alineatul (3) din această directivă trebuie interpretat în sensul că revine
instanței naționale sarcina de a se asigura că se acordă apărării posibilitatea efectivă de
a avea acces la materialul cauzei, un asemenea acces putând, dacă este cazul, să
intervină după depunerea în instanță a rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, dar
înainte de începerea de către aceasta a examinării pe fond a acuzării și de deschiderea
dezbaterilor în fața sa sau chiar după deschiderea acestor dezbateri, dar înainte de faza
deliberării, atunci când noi elemente de probă sunt depuse la dosar pe parcursul
judecății, cu condiția ca instanța să ia toate măsurile necesare pentru a garanta
respectarea dreptului la apărare și caracterul echitabil al procedurii.

3)      Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European

și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un
avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul
european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată
în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu
autorități consulare în timpul privării de libertate trebuie interpretat în
sensul că nu se opune unei reglementări naționale care impune instanței
naționale să excludă avocatul mandatat de două persoane acuzate, împotriva
voinței acestora din urmă, pentru motivul că interesele acestor persoane sunt
contradictorii, și nici posibilității ca această instanță să permită persoanelor
menționate să mandateze un nou avocat sau, dacă este cazul, să desemneze
ea însăși doi avocați din oficiu, în vederea înlocuirii primului avocat.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

5 aprilie 2016(*)

„Trimitere preliminară – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală –

Decizia-cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Motive de refuz al
executării – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 4 –
Interzicerea tratamentelor inumane sau degradante – Condiții de detenție în statul
membru emitent”

În cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 PPU,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE
de Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din
Bremen, Germania), prin deciziile din 23 iulie și din 8 decembrie 2015, primite de
Curte la 24 iulie și, respectiv, la 9 decembrie 2015, în procedurile privind executarea
unor mandate europene de arestare emise împotriva
Pál Aranyosi (C-404/15),

Robert Căldăraru (C-659/15 PPU),

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul A. Tizzano, vicepreședinte,

domnii L. Bay Larsen, T. von Danwitz și D. Šváby, președinți de cameră, domnii
A. Rosas, E. Juhász, A. Borg Barthet, J. Malenovský și M. Safjan (raportor), doamnele
M. Berger și A. Prechal și domnii E. Jarašiūnas, M. Vilaras și E. Regan, judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 februarie 2016,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Aranyosi, de R. Chekerov, Rechtsanwältin;

–        pentru domnul Căldăraru, de J. van Lengerich, Rechtsanwalt;

–        pentru Generalstaatsanwaltschaft Bremen, de M. Glasbrenner, Oberstaatsanwalt;

–        pentru guvernul german, de T. Henze, de M. Hellmann și de J. Kemper, în

calitate de agenți;

–        pentru guvernul ceh, de M. Smolek și de J. Vláčil, în calitate de agenți;

–        pentru Irlanda, de E. Creedon, de L. Williams, de G. Mullan și de A. Joyce, în

calitate de agenți;

–        pentru guvernul spaniol, de M. A. Sampol Pucurull, în calitate de agent;

–        pentru guvernul francez, de F.-X. Bréchot, de D. Colas și de G. de Bergues, în

calitate de agenți;

–        pentru guvernul lituanian, de D. Kriaučiūnas și de J. Nasutavičienė, în calitate de

agenți;

–        pentru guvernul ungar, de M. Fehér, de G. Koós și de M. Bóra, în calitate de

agenți;

–        pentru guvernul olandez, de M. Bulterman și de J. Langer, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul austriac, de G. Eberhard, în calitate de agent;

–        pentru guvernul român, de R. Radu și de M. Bejenar, în calitate de agenți;

 –        pentru guvernul Regatului Unit, de V. Kaye, în calitate de agent, asistată de J.
Holmes, barrister;

–        pentru Comisia Europeană, de W. Bogensberger și de R. Troosters, în calitate de

agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 3 martie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 1 alineatul (3), a

articolului 5 și a articolului 6 alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului
din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între
statele membre (JO L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost
modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO
L 81, p. 24, denumită în continuare „decizia-cadru”).

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul executării în Germania a două mandate

europene de arestare, emise la 4 noiembrie și, respectiv, la 31 decembrie 2014 de
judecătorul de instrucție de la Miskolci járásbíróság (Tribunalul Districtual din
Miskolc, Ungaria) împotriva domnului Aranyosi, precum și a unui mandat european de
arestare emis la 29 octombrie 2015 de Judecătoria Făgăraș (România) împotriva
domnului Căldăraru.

 Cadrul juridic

 CEDO

3        Intitulat „Interzicerea torturii”, articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950
(denumită în continuare „CEDO”), prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.”

4        Articolul 15 din CEDO, intitulat „Derogarea în caz de stare de urgență”, prevede:

„1.      În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă
parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de prezenta
convenție, în măsura strictă în care situația o cere și cu condiția ca aceste măsuri să nu
fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.

2.      Dispoziția precedentă nu îngăduie nicio derogare […] de la articolul 3 […]

[…]”
5        Articolul 46 din CEDO, intitulat „Forța obligatorie și executarea hotărârilor”, prevede
la alineatul (2):

„Hotărârea definitivă a Curții [Europene a Drepturilor Omului] este transmisă

Comitetului Miniștrilor, care supraveghează executarea ei.”

 Dreptul Uniunii

 Carta

6        Potrivit articolului 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită

în continuare „carta”), intitulat „Demnitatea umană”:

„Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.”

7        Articolul 4 din cartă, intitulat „Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor

inumane sau degradante”, prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante.”

8        Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17,

denumite în continuare „Explicațiile cu privire la cartă”) precizează că „[d]reptul
prevăzut la articolul 4 [din cartă] corespunde dreptului garantat la articolul 3 din
CEDO, a cărui formulare este identică […] În conformitate cu articolul 52 alineatul (3)
din cartă, acest articol are același înțeles și același domeniu de aplicare ca și articolul
din CEDO”.

9        Articolul 6 din cartă, intitulat „Dreptul la libertate și la siguranță”, prevede:

„Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.”

10      Articolul 48 din cartă, intitulat „Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare”,

prevede la alineatul (1):

„Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în

conformitate cu legea.”

11      Articolul 51 din cartă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor

Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în
cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. […]”

12      Articolul 52 din cartă, intitulat „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”,

prevede la alineatul (1):

„Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta

cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți.
Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul
în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes
 general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților
celorlalți.”

 Decizia-cadru

13      Considerentele (5)-(8), (10) și (12) ale deciziei-cadru sunt redactate după cum
urmează:

„(5)      […] introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor

condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a
urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de
întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. […]

(6)      Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie

prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii
reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept «piatra de temelie» a
cooperării judiciare.

(7)      Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral

întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 nu
poate fi suficient realizat de statele membre acționând unilateral și, prin urmare,
datorită dimensiunii și efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii,
Consiliul poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel
cum se prevede la articolul 2 [UE] și la articolul 5 [CE]. În conformitate cu
principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut de acest ultim articol,
prezenta decizie-cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui
obiectiv.

(8)      Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă

obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din
statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de
predare a acesteia.

[…]

(10)      Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de

încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi
suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele
membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) [UE, devenit, după
modificare, articolul 2 TUE], constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7
alineatul (1) [UE, devenit, după modificare, articolul 7 alineatul (2) TUE] și cu
consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol.

[…]

(12)      Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și principiile

recunoscute în articolul 6 [UE] și reflectate în cartă […], în special în capitolul
VI. Nimic din prezenta decizie-cadru nu poate fi interpretat ca o interdicție de a
refuza predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un mandat european de
arestare, atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective,
că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a
 pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă,
opinii politice sau orientare sexuală, sau de a aduce atingere situației acestei
persoane pentru oricare din aceste motive.

[…]”

14      Articolul 1 din decizia-cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și

obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)      Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru

în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate,
pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)      Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului

recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii-cadru.

(3)      Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de

respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum
sunt acestea consacrate de articolul 6 [UE].”

15      Articolele 3, 4 și 4a din decizia-cadru prevăd motivele de neexecutare obligatorie și

facultativă a mandatului european de arestare.

16      Articolul 5 din decizia-cadru, intitulat „Garanții pe care trebuie să le ofere statul

membru emitent în cazuri speciale”, prevede:

„Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare

poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare
următoarelor condiții:

[…]

2.      în cazul în care infracțiunea pentru care a fost emis mandatul european de arestare
este sancționată cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate cu
caracter permanent, executarea respectivului mandat poate fi supusă condiției ca
sistemul juridic al statului membru emitent să prevadă dispoziții care permit o
reexaminare a pedepsei aplicate – la cerere sau cel târziu după douăzeci de ani –
sau aplicarea unor măsuri de clemență pe care persoana le poate solicita, în
conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, în vederea
neexecutării acestei pedepse sau măsuri;

3.      atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în
scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de
executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată,
să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa
sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa
în statul membru emitent.”

17      Potrivit articolului 6 din decizia-cadru, intitulat „Stabilirea autorităților judiciare

competente”:
 „(1)      Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru
emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate
cu dreptul acestui stat.

(2)      Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de

executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în
conformitate cu dreptul acestui stat.

(3)      Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre

autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern.”

18      Articolul 7 din decizia-cadru, intitulat „Recursul la autoritatea centrală”, are următorul

cuprins:

„(1)      Fiecare stat membru poate desemna o autoritate centrală sau, atunci când
sistemul juridic al acestuia prevede astfel, mai multe autorități centrale, pentru a asista
autoritățile judiciare competente.

(2)      Un stat membru poate, în cazul în care se dovedește necesar din motive de
organizare a sistemului său judiciar, să încredințeze autorității sau autorităților sale
centrale transmiterea și primirea administrative a mandatelor europene de arestare,
precum și a oricărei alte corespondențe oficiale în legătură cu acestea.

Statul membru care dorește să utilizeze posibilitățile prevăzute în prezentul articol

comunică Secretariatului General al Consiliului informațiile referitoare la autoritatea
centrală sau la autoritățile centrale desemnate. Aceste indicații sunt obligatorii pentru
toate autoritățile statului membru emitent.”

19      Articolul 12 din decizia-cadru, intitulat „Menținerea persoanei în detenție”, prevede:

„Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare,
autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în
detenție, în conformitate cu dreptul statului membru de executare. Punerea provizorie în
libertate este posibilă în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului
membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia
orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.”

20      Articolul 15 din decizia-cadru, intitulat „Decizia de predare”, prevede:

„(1)      Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite

în prezenta decizie-cadru, predarea persoanei.

(2)      În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile

comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a-i permite să decidă
predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare,
în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea
acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)      Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate

informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”
21      Articolul 17 din decizia-cadru, intitulat „Termene și proceduri pentru decizia de
executare a mandatului european de arestare”, prevede:

„(1)      Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de

urgență.

(2)      În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind
executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data
consimțământului menționat anterior.

(3)      În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de

arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

(4)      În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi

executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de
executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând
motivele. Într-un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare.

(5)      Cât timp nicio decizie definitivă privind executarea mandatului european de

arestare nu este luată de autoritatea judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt
îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei.

[…]

(7)      Atunci când, în circumstanțe excepționale, un stat membru nu poate respecta

termenele stabilite în prezentul articol, acesta informează Eurojust, precizând motivele
întârzierii. În afară de aceasta, un stat membru care a suferit, din partea altui stat
membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare,
informează Consiliul despre aceasta, în scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a
punerii în aplicare a prezentei decizii-cadru.”

22      Potrivit articolului 23 din decizia-cadru, intitulat „Termenul pentru predarea

persoanei”:

„(1)      Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între
autoritățile implicate.

(2)      Aceasta este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale
privind executarea mandatului european de arestare.

[…]

(4)      În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare
serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în
mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului
european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea
judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest
aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are
loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

(5)      La expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2)-(4), în cazul în care persoana

se mai află în detenție, ea este pusă în libertate.”
  Dreptul german

23      Decizia-cadru a fost transpusă în ordinea juridică germană prin articolele 78-83k din
Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală (Gesetz über die
internationale Rechtshilfe in Strafsachen) din 23 decembrie 1982, astfel cum a fost
modificată prin Legea privind mandatul european de arestare (Europäisches
Haftbefehlsgesetz) din 20 iulie 2006 (BGBl. 2006 I, p. 1721, denumită în continuare
„IRG”).

24      Potrivit articolului 15 din IRG, intitulat „Arestarea în vederea extrădării”:

„(1)      După primirea cererii de extrădare, poate fi dispusă arestarea în vederea

extrădării a persoanei urmărite în cazul în care:

1.      există pericolul ca aceasta să se sustragă de la procedura de extrădare ori de la

executarea extrădării sau

2.      din fapte concrete rezultă bănuiala rezonabilă că persoana urmărită va îngreuna

aflarea adevărului în procedura din străinătate sau în procedura de extrădare.

(2)      Alineatul (1) nu se aplică atunci când extrădarea pare ilicită prima facie.”

25      Articolul 24 din IRG, intitulat „Revocarea mandatului de arestare emis în vederea

extrădării”, prevede:

„(1)      Mandatul de arestare emis în vederea extrădării trebuie revocat de îndată ce nu

mai există condițiile privind arestarea provizorie în vederea extrădării sau extrădarea a
fost declarată ilicită.

(2)      Mandatul de arestare emis în vederea extrădării trebuie revocat de asemenea la

cererea Ministerului Public de pe lângă Tribunalul Regional Superior. Simultan cu
cererea, Ministerul Public dispune punerea în libertate a persoanei urmărite.”

26      În temeiul articolului 29 alineatul (1) din IRG, Tribunalul Regional Superior statuează,
la cererea Ministerului Public, asupra caracterului licit al extrădării atunci când
persoana urmărită nu și-a dat acordul pentru extrădare. Decizia se ia prin ordonanță,
conform articolului 32 din IRG.

27      Articolul 73 din IRG prevede:

„În lipsa unei cereri în acest sens, asistența judiciară și transmiterea de informații sunt
ilicite în cazul în care contravin unor principii esențiale ale ordinii juridice germane. În
cazul unei cereri formulate în temeiul părților opt, nouă și zece, asistența judiciară este
ilicită în cazul în care contravine principiilor prevăzute la articolul 6 TUE.”

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C-404/15
28      Domnul Aranyosi este un resortisant maghiar născut la 14 iulie 1996 la Szikszó
(Ungaria).

29      Judecătorul de instrucție de la Miskolci járásbíróság (Tribunalul Districtual din

Miskolc) a emis două mandate europene de arestare, la 4 noiembrie și, respectiv, la 31
decembrie 2014, împotriva domnului Aranyosi, în vederea predării sale autorităților
judiciare maghiare pentru efectuarea urmăririi penale.

30      Potrivit mandatului european de arestare din 4 noiembrie 2014, domnul Aranyosi ar fi

pătruns la data de 3 august 2014 într-o casă de locuit din Sajohidveg (Ungaria). Cu
ocazia acestei intrări prin efracție, suspectul ar fi furat, printre altele, 2 500 de euro și
100 000 de forinți maghiari (HUF) (aproximativ 313 euro) în numerar și diverse obiecte
prețioase.

31      Pe de altă parte, potrivit mandatului european de arestare din 31 decembrie 2014,
domnului Aranyosi i se reproșează că, la data de 19 ianuarie 2014, a pătruns prin
fereastră într-o școală din Sajohidveg, iar apoi a spart mai multe uși din interiorul
clădirii și a furat dispozitive tehnice, precum și bani. Valoarea indicată a furtului ar fi
de 244 000 HUF (aproximativ 760 de euro), iar cea a pagubelor materiale de 55 000
HUF (aproximativ 170 de euro).

32      Domnul Aranyosi a fost arestat temporar la data de 14 ianuarie 2015 la Bremen

(Germania) în temeiul unui mandat de urmărire introdus în Sistemul de Informații
Schengen. El a fost audiat în aceeași zi de judecătorul de instrucție preliminară de la
Amtsgericht Bremen (Tribunalul Districtual din Bremen, Germania).

33      Domnul Aranyosi a declarat că este resortisant maghiar, locuiește la Bremerhaven

(Germania) cu mama sa, este celibatar, are o parteneră și un copil în vârstă de 8 luni. El
a contestat faptele care îi sunt reproșate și a arătat că nu este de acord cu procedura de
predare simplificată.

34      Reprezentantul procurorului general din Bremen a dispus punerea în libertate a

domnului Aranyosi ca urmare a lipsei de pericol aparent de a se sustrage de la
procedura de predare. La 14 ianuarie 2015, Generalstaatsanwaltschaft Bremen
(Ministerul Public din Bremen), făcând trimitere la condițiile de detenție în anumite
penitenciare maghiare care nu ar îndeplini standardele minime europene, a solicitat
Miskolci járásbíróság (Tribunalul Districtual din Miskolc) să îi comunice în ce
penitenciar va fi încarcerat suspectul în cazul predării.

35      Prin scrisoarea din 20 februarie 2015, primită prin fax la 15 aprilie 2015 prin
intermediul Ministerului Justiției maghiar, parchetul districtual din Miskolc a arătat că,
în speță, măsura coercitivă a detenției preventive aplicată în procedurile penale și
cererea privind o pedeapsă privativă de libertate nu erau indispensabile.

36      Parchetul menționat a arătat că, în dreptul penal maghiar, există mai multe măsuri
coercitive mai puțin constrângătoare decât privarea de libertate și că mai multe alte
sancțiuni care nu implică nicio privare de libertate sunt avute în vedere. Măsura
coercitivă solicitată înainte de decizia de punere sub acuzare, precum și sancțiunea
solicitată în această decizie ar intra sub incidența monopolului procurorului privind
punerea sub acuzare, care ar fi independent.
37      Tot potrivit parchetului districtual din Miskolc, dovedirea infracțiunii și alegerea
sancțiunilor care trebuie aplicate sunt de competența autorităților judiciare maghiare. În
această privință, legile maghiare ar prevedea, pentru procedura penală, garanții
echivalente care se întemeiază pe valorile europene.

38      La 21 aprilie 2015, Ministerul Public din Bremen a solicitat ca predarea domnului
Aranyosi autorității judiciare emitente în vederea urmăririi penale să fie declarată licită.
Acesta a arătat printre altele că, deși parchetul districtual din Miskolc nu a indicat
penitenciarul în care va fi încarcerat suspectul în cazul predării în Ungaria, nu exista
totuși niciun indiciu concret că, în cazul predării, suspectul ar putea fi supus torturii sau
altor tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.

39      Avocatul domnului Aranyosi a solicitat respingerea cererii Ministerului Public din

Bremen pentru motivul că parchetul districtual din Miskolc nu a indicat penitenciarul în
care va fi încarcerat suspectul. Prin urmare, ar fi imposibil să se verifice condițiile de
detenție.

40      Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din

Bremen) arată că cererea formulată de Ungaria îndeplinește condițiile cărora le sunt
supuse cererile de predare în cadrul IRG.

41      Faptele reproșate domnului Aranyosi ar constitui, printre altele, o infracțiune atât în

temeiul articolului 370 alineatul (1) din Codul penal maghiar, cât și al articolului 242,
al articolului 243 alineatul (1) punctul 1 și al articolului 244 alineatul (1) punctul 3 din
Codul penal german. Ar exista o incriminare în ambele state membre în cauză, precum
și o pedeapsă prevăzută de lege de cel puțin un an de închisoare în temeiul drepturilor
maghiar și german.

42      Cu toate acestea, potrivit Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul

Regional Superior din Bremen), ar trebui ca predarea să fie declarată ilicită în cazul în
care există un obstacol în calea acesteia în temeiul articolului 73 din IRG. Or, ținând
seama de informațiile actualmente disponibile, instanța de trimitere este convinsă că
există indicii probante potrivit cărora, în cazul predării sale autorității judiciare
maghiare, domnul Aranyosi ar putea fi supus unor condiții de detenție care încalcă
articolul 3 din CEDO și drepturile fundamentale, precum și principiile generale ale
dreptului consacrate la articolul 6 TUE.

43      Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Ungaria din cauza

suprapopulării carcerale din închisorile sale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
Hotărârile Varga și alții împotriva Ungariei din 10 martie 2015, nr. 14097/12,
nr. 45135/12, nr. 73712/12, nr. 34001/13, nr. 44055/13 și nr. 64586/13). Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a considerat că s-a dovedit că statul maghiar a încălcat
articolul 3 din CEDO prin faptul că a încarcerat reclamanții în celule de dimensiuni
prea mici și suprapopulate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi considerat
această procedură drept o cauză-pilot după ce a fost sesizată cu 450 de acțiuni similare
împotriva Ungariei pentru condiții de detenție inumane.

44      Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din

Bremen) arată că indicii concrete potrivit cărora condițiile de detenție la care ar fi supus
domnul Aranyosi în cazul predării sale autorităților maghiare nu îndeplinesc
 standardele minime prevăzute de dreptul internațional reies și dintr-un raport întocmit
de Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor
Inumane sau Degradante. Această apreciere s-ar referi în special la importanta
suprapopulare carcerală constatată cu ocazia vizitelor efectuate între anul 2009 și anul
2013.

45      Pe baza acestor informații, instanța de trimitere consideră că nu este în măsură să

statueze cu privire la caracterul licit al predării domnului Aranyosi autorităților
maghiare având în vedere limitele prevăzute la articolul 73 din IRG și la articolul 1
alineatul (3) din decizia-cadru. Decizia sa ar depinde esențial de problema dacă
obstacolul în calea predării mai poate sau nu mai poate fi surmontat, în conformitate cu
decizia-cadru, prin asigurările date de statul membru emitent. În cazul în care acest
obstacol nu ar putea fi surmontat prin astfel de asigurări, predarea ar fi atunci ilicită.

46      În aceste condiții, Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional

Superior din Bremen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții
următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 1 alineatul (3) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că o cerere

de predare în scopul efectuării urmăririi penale este ilicită în cazul în care indicii
temeinice potrivit cărora condițiile de detenție în statul membru emitent încalcă
drepturile fundamentale ale persoanei interesate și principiile generale ale
dreptului consacrate la articolul 6 TUE sau acesta trebuie interpretat în sensul că,
în aceste cazuri, statul de executare poate condiționa sau trebuie să condiționeze
decizia privind admisibilitatea cererii de predare de darea unor asigurări în ceea
ce privește respectarea condițiilor de detenție? În acest scop, poate sau trebuie
statul de executare să formuleze cerințe minime concrete privind condițiile de
detenție care trebuie să fie garantate?

2)      Articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din decizia-cadru trebuie interpretate în

sensul că autoritățile judiciare emitente au de asemenea dreptul de a da asigurări
privind respectarea condițiilor de detenție sau acest drept rămâne guvernat de
normele naționale privind competența din statul membru emitent?”

 Cauza C-659/15 PPU

47      Domnul Căldăraru este un resortisant român născut la data de 7 decembrie 1985 la

Brașov (România).

48      Prin hotărârea Judecătoriei Făgăraș (România) din 16 aprilie 2015, domnul Căldăraru a
fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate cu o durată totală de un an și opt
luni de închisoare, pentru conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără
permis de conducere.

49      Potrivit considerentelor acestei hotărâri, astfel cum sunt prezentate de instanța de

trimitere în cererea de decizie preliminară, în pedeapsa menționată era cuprinsă o
pedeapsă privativă de libertate de un an cu suspendare pentru conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul fără permis de conducere, pronunțată la 17 decembrie 2013
de Judecătoria Făgăraș.
50      Această condamnare a rămas definitivă ca urmare a unei hotărâri a Curții de Apel
Brașov (România) din 15 octombrie 2015.

51      La 29 octombrie 2015, Judecătoria Făgăraș a emis un mandat european de arestare

împotriva domnului Căldăraru și a introdus în Sistemul de Informații Schengen un
mandat de urmărire în privința acestuia.

52      Domnul Căldăraru a fost arestat la Bremen la 8 noiembrie 2015.

53      În aceeași zi, Amtsgericht Bremen (Tribunalul Districtual din Bremen) a emis un
mandat de arestare împotriva domnului Căldăraru. Cu ocazia audierii sale în fața acestei
instanțe, domnul Căldăraru a declarat că nu este de acord cu procedura de predare
simplificată.

54      La 9 noiembrie 2015, Ministerul Public din Bremen a solicitat arestarea domnului
Căldăraru „în vederea extrădării”.

55      Prin decizia din 11 noiembrie 2015, Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen

(Tribunalul Regional Superior din Bremen) a admis această cerere. Instanța menționată
a considerat că arestarea domnului Căldăraru „în vederea extrădării” nu apare
„ilicită prima facie”, în sensul articolului 15 alineatul (2) din IRG, și a constatat
existența unui risc ca domnul Căldăraru să se sustragă de la procedura de predare
autorităților române, care justifică arestarea acestuia din urmă „în vederea extrădării”,
conform articolului 15 alineatul (1) din IRG.

56      La 20 noiembrie 2015, Ministerul Public din Bremen a solicitat ca predarea domnului
Căldăraru autorităților române să fie declarată licită. În plus, această autoritate a arătat
că Judecătoria Făgăraș nu era în măsură să indice penitenciarul în care va fi încarcerat
domnul Căldăraru în România.

57      Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din

Bremen) arată că cererea formulată de România îndeplinește condițiile la care sunt
supuse cererile de predare în cadrul IRG.

58      Faptele reproșate domnului Căldăraru ar constitui o infracțiune, printre altele, atât

potrivit articolului 86 din legea română [Ordonanța de Urgență a Guvernului] nr. 195
din 2002, cât și potrivit articolului 21 din Legea germană privind circulația rutieră
(Straßenverkehrsgesetz). Ar exista o incriminare în ambele state membre în cauză,
precum și o pedeapsă de cel puțin patru luni de închisoare.

59      Cu toate acestea, în opinia Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul

Regional Superior din Bremen), predarea ar trebui declarată ilicită în cazul în care
există un obstacol în calea predării în temeiul articolului 73 din IRG. Or, ținând seama
de informațiile actualmente disponibile, instanța de trimitere arată că există indicii
probante potrivit cărora, în cazul predării, domnul Căldăraru ar putea fi supus unor
condiții de detenție care încalcă articolul 3 din CEDO și drepturile fundamentale,
precum și principiile generale ale dreptului consacrate la articolul 6 TUE.

60      Astfel, în mai multe hotărâri pronunțate la 10 iunie 2014, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a condamnat România din cauza suprapopulării carcerale din
 închisorile sale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Voicu împotriva
României, nr. 22015/10, Hotărârea Bujorean împotriva României, nr. 13054/12,
Hotărârea Constantin Aurelian Burlacu împotriva României, nr. 51318/12, și Hotărârea
Mihai Laurențiu Marin împotriva României, nr. 79857/12). Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a considerat că s-a dovedit că statul român a încălcat articolul 3 din
CEDO prin faptul că a încarcerat reclamanții în celule de dimensiuni prea mici și
suprapopulate, fără încălzire suficientă, murdare și fără apă caldă pentru a face duș.

61      Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din

Bremen) arată că indicii concrete potrivit cărora condițiile de detenție la care ar fi supus
domnul Căldăraru în cazul predării sale autorităților române nu îndeplinesc standardele
minime prevăzute de dreptul internațional rezultă și dintr-un raport întocmit de
Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor
Inumane sau Degradante. Această apreciere s-ar referi în special la importanta
suprapopulare carcerală constatată cu ocazia vizitelor efectuate între 5 iunie și 17 iunie
2014.

62      Pe baza acestor informații, instanța de trimitere consideră că nu este în măsură să

statueze cu privire la caracterul licit al predării domnului Căldăraru autorităților române
având în vedere limitele prevăzute la articolul 73 din IRG și la articolul 1 alineatul (3)
din decizia-cadru. Decizia sa ar depinde în mod esențial de problema dacă obstacolul în
calea predării mai poate sau nu mai poate fi surmontat, în conformitate cu
decizia-cadru, prin asigurările date de statul membru emitent. În ipoteza în care acest
obstacol nu ar putea fi surmontat prin astfel de asigurări, predarea ar fi atunci ilicită.

63      În aceste condiții, Hanseatisches Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional

Superior din Bremen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții
următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 1 alineatul (3) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că o

predare în scopul executării unor sancțiuni penale este ilicită în cazul în care
există indicii temeinice potrivit cărora condițiile de detenție în statul membru
emitent încalcă drepturile fundamentale ale persoanei interesate și principiile
generale ale dreptului consacrate la articolul 6 TUE sau acesta trebuie interpretat
în sensul că, în aceste cazuri, statul de executare poate condiționa sau trebuie să
condiționeze decizia privind caracterul licit al unei predări de darea unor asigurări
în ceea ce privește respectarea condițiilor de detenție? În acest scop, poate sau
trebuie statul de executare să formuleze cerințe minime concrete privind
condițiile de detenție care trebuie să fie garantate?

2)      Articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din decizia-cadru trebuie interpretate în

sensul că autoritățile judiciare emitente au de asemenea dreptul de a da asigurări
privind respectarea condițiilor de detenție sau acest drept rămâne guvernat de
normele naționale privind competența din statul membru emitent?”

 Procedura în fața Curții

 Cauza C-404/15
64      Instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii preliminare de urgență prevăzute la
articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

65      În susținerea cererii, această instanță a arătat că domnul Aranyosi a fost arestat
temporar în temeiul unui mandat european de arestare emis de autoritățile maghiare,
însă nu este încarcerat în prezent, Ministerul Public din Bremen dispunând astfel
punerea sa în libertate pentru motivul că, datorită legăturilor sale sociale, nu exista la
acea dată riscul ca suspectul să fugă.

66      La 31 iulie 2015, Camera a patra a Curții, la propunerea judecătorului raportor, după
ascultarea avocatului general, a decis că nu este necesară admiterea cererii instanței de
trimitere de a judeca cauza C-404/15 potrivit procedurii preliminare de urgență.

67      Prin decizia din 4 august 2015, președintele Curții a dispus judecarea cu prioritate a
cauzei C-404/15.

 Cauza C-659/15 PPU

68      Instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii preliminare de urgență prevăzute la

articolul 107 din Regulamentul de procedură.

69      În susținerea cererii, această instanță a arătat că domnul Căldăraru a fost arestat
temporar în temeiul unui mandat european de arestare emis de autoritățile române și că
se află în prezent în detenție pe baza respectivului mandat de arestare în vederea
predării sale autorităților menționate. A adăugat că temeinicia încarcerării domnului
Căldăraru depinde de răspunsul Curții la întrebările sale preliminare.

70      În această privință, trebuie arătat că trimiterea preliminară în cauza C-659/15 PPU

privește interpretarea deciziei-cadru, care intră în domeniul ce figurează în partea a treia
a Tratatului FUE, titlul V din aceasta, privind spațiul de libertate, securitate și justiție.
Prin urmare, ea poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență. Pe de altă
parte, domnul Căldăraru este în prezent privat de libertate, iar menținerea sa în detenție
depinde de răspunsul Curții la întrebările adresate de instanța de trimitere.

71      În aceste condiții, Camera a treia a Curții a hotărât, la 16 decembrie 2015, la

propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea
instanței de trimitere de judecare a trimiterii preliminare în cauza C-659/15 PPU
potrivit procedurii de urgență.

72      Pe de altă parte, s-a decis trimiterea cauzei C-659/15 PPU, precum și, ca urmare a
conexității cu aceasta din urmă, a cauzei C-404/15, în fața Curții în vederea atribuirii
lor Marii Camere.

73      Dată fiind această conexitate, confirmată în ședința de audiere a pledoariilor, cauzele

C-404/15 și C-659/15 PPU trebuie conexate în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la întrebările preliminare

74      Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de
trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (3) din
decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că, în prezența unor elemente temeinice din
care rezultă o incompatibilitate a condițiilor de detenție din statul membru emitent cu
drepturile fundamentale, în special cu articolul 4 din cartă, autoritatea judiciară de
executare poate refuza sau trebuie să refuze executarea mandatului european de arestare
emis împotriva unei persoane în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei
pedepse privative de libertate sau dacă aceasta poate condiționa sau trebuie să
condiționeze predarea persoanei respective de obținerea de la statul membru emitent a
unor informații care să îi permită să se asigure cu privire la conformitatea condițiilor de
detenție menționate cu drepturile fundamentale. Pe de altă parte, instanța de trimitere
solicită să se stabilească dacă articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din decizia-cadru
trebuie interpretate în sensul că astfel de informații pot fi furnizate de autoritatea
judiciară a statului membru emitent sau dacă furnizarea acestor informații este
guvernată de normele de competență din statul membru respectiv.

75      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că decizia-cadru, astfel cum reiese mai ales din
articolul 1 alineatele (1) și (2), precum și din considerentele (5) și (7) ale acesteia, are
ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare întemeiat pe Convenția
europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 cu un sistem de predare între
autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării
sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, acest din urmă sistem fiind bazat pe
principiul recunoașterii reciproce (a se vedea Hotărârea West, C-192/12 PPU,
EU:C:2012:404, punctul 54, Hotărârea Melloni, C-399/11, EU:C:2013:107, punctul 36,
Hotărârea F., C-168/13 PPU, EU:C:2013:358, punctul 34, precum și Hotărârea
Lanigan, C-237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 27).

76      Decizia-cadru vizează astfel, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai
eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să
faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea
obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție,
întemeindu-se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre
(a se vedea Hotărârea Melloni, C-399/11, EU:C:2013:107, punctul 37, Hotărârea F.,
C-168/13 PPU, EU:C:2013:358, punctul 35, și Hotărârea Lanigan, C-237/15 PPU,
EU:C:2015:474, punctul 28).

77      Principiul recunoașterii reciproce pe care se întemeiază sistemul mandatului european

de arestare se bazează, la rândul său, pe încrederea reciprocă dintre statele membre cu
privire la faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în măsură să furnizeze o protecție
echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii, în
special în cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea F., C-168/13 PPU, EU:C:2013:358,
punctul 50, precum și, prin analogie, în ceea ce privește cooperarea judiciară în materie
civilă, Hotărârea Aguirre Zarraga, C-491/10 PPU, EU:C:2010:828, punctul 70).

78      Atât principiul încrederii reciproce dintre statele membre, cât și principiul recunoașterii
reciproce au, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permit
crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul
încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate
și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că
toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile
 fundamentale recunoscute de acesta (a se vedea în acest sens Avizul 2/13,
EU:C:2014:2454, punctul 191).

79      În domeniul reglementat de decizia-cadru, principiul recunoașterii reciproce, care

constituie, astfel cum reiese în special din considerentul (6) al acestei decizii-cadru,
„piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește aplicarea la
articolul 1 alineatul (2) din decizia-cadru, conform căruia statele membre sunt în
principiu ținute să dea curs unui mandat european de arestare (a se vedea în acest sens
Hotărârea Lanigan, C-237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 36 și jurisprudența citată).

80      Rezultă că autoritatea judiciară de executare nu poate refuza să execute un asemenea

mandat decât în cazurile, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare obligatorie,
prevăzute la articolul 3 din decizia-cadru, sau de neexecutare facultativă, prevăzute la
articolele 4 și 4a din decizia-cadru. În plus, executarea mandatului european de arestare
nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitativ prevăzute la articolul 5 din
decizia-cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea Lanigan, C-237/15 PPU,
EU:C:2015:474, punctul 36 și jurisprudența citată).

81      Trebuie menționat în acest context că considerentul (10) al deciziei-cadru enunță că

punerea în aplicare a mecanismului mandatului european de arestare ca atare nu poate fi
suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către un stat membru a
valorilor vizate la articolul 2 TUE și în conformitate cu procedura prevăzută la articolul
7 TUE.

82      Totuși, pe de o parte, Curtea a admis că pot fi aduse unele limitări principiilor

recunoașterii și încrederii reciproce dintre state membre „în situații excepționale” (a se
vedea în acest sens Avizul 2/13, EU:C:2014:2454, punctul 191).

83      Pe de altă parte, așa cum reiese din articolul 1 alineatul (3) din decizia-cadru, ea nu
poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale,
astfel cum sunt acestea consacrate în special în cartă.

84      În această privință, trebuie subliniat că respectarea articolului 4 din cartă, referitor la
interzicerea pedepselor și a tratamentelor inumane sau degradante, se impune, astfel
cum reiese din articolul 51 alineatul (1) din cartă, statelor membre și, în consecință,
instanțelor acestora atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, ceea ce este cazul
atunci când autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare aplică
dispozițiile naționale adoptate în executarea deciziei-cadru (a se vedea prin analogie
Hotărârea Dereci și alții, C-256/11, EU:C:2011:734, punctul 72, precum și Hotărârea
Peftiev și alții, C-314/13, EU:C:2014:1645, punctul 24).

85      În ceea ce privește interzicerea pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante,
prevăzută la articolul 4 din cartă, aceasta are un caracter absolut în condițiile în care
este strâns legată de respectarea demnității umane, vizată la articolul 1 din cartă (a se
vedea în acest sens Hotărârea Schmidberger, C-112/00, EU:C:2003:333, punctul 80).

86      Caracterul absolut al dreptului garantat la articolul 4 din cartă este confirmat de

articolul 3 din CEDO, căruia îi corespunde respectivul articol 4 din cartă. Astfel, după
cum reiese din articolul 15 paragraful 2 din CEDO, nu este posibilă nicio derogare de la
articolul 3 din CEDO.
87      Articolele 1 și 4 din cartă, precum și articolul 3 din CEDO consacră una dintre valorile
fundamentale ale Uniunii și ale statelor sale membre. Acesta este motivul pentru care,
în orice împrejurări, inclusiv în cazul combaterii terorismului și a crimei organizate,
CEDO interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele și tratamentele inumane sau
degradante, oricare ar fi comportamentul persoanei în cauză (a se vedea Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Bouyid împotriva Belgiei din 28
septembrie 2015, nr. 23380/09, § 81 și jurisprudența citată).

88      Rezultă că, atunci când autoritatea judiciară a statului membru de executare dispune de
elemente care atestă un risc real privind aplicarea unor tratamente inumane sau
degradante persoanelor deținute în statul membru emitent, pe baza standardului de
protecție a drepturilor fundamentale garantat de dreptul Uniunii și în special pe baza
articolului 4 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea Melloni, C-399/11,
EU:C:2013:107, punctele 59 și 63, precum și Avizul 2/13, EU:C:2014:2454, punctul
192), ea este ținută să aprecieze existența riscului respectiv atunci când trebuie să
decidă cu privire la predarea către autoritățile statului membru emitent a persoanei
vizate de un mandat european de arestare. Astfel, executarea unui asemenea mandat nu
poate conduce la un tratament inuman sau degradant al respectivei persoane.

89      În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie mai întâi să se întemeieze pe
elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător cu privire la
condițiile de detenție care prevalează în statul membru emitent și care dovedesc
realitatea unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de
persoane ori chiar anumite centre de detenție. Aceste elemente pot rezulta, printre
altele, din decizii judiciare internaționale precum hotărârile Curții Europene a
Drepturilor Omului, din decizii judiciare ale statului membru emitent, precum și din
decizii, din rapoarte sau din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei
sau care fac parte din sistemul Organizației Națiunilor Unite.

90      În această privință, reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că
articolul 3 din CEDO impune în sarcina autorităților statului pe teritoriul căruia are loc
o detenție o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de
libertate este deținută în condiții care garantează respectarea demnității umane, că
modalitățile de executare a măsurii nu supun persoana în cauză unor traume sau unor
încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției
și că, având în vedere cerințele practice ale privării de libertate, sănătatea și bunăstarea
persoanei private de libertate sunt asigurate în mod adecvat (a se vedea Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Torreggiani și alții împotriva Italiei din 8
ianuarie 2013, nr. 43517/09, nr. 46882/09, nr. 55400/09, nr. 57875/09, nr. 61535/09,
nr. 35315/10 și nr. 37818/10, § 65).

91      Cu toate acestea, constatarea existenței unui risc real de tratament inuman sau
degradant ca urmare a condițiilor generale de detenție în statul membru emitent nu
poate conduce, în sine, la refuzul executării unui mandat european de arestare.

92      Astfel, odată ce a fost constatată existența unui asemenea risc, mai trebuie apoi ca
autoritatea judiciară de executare să aprecieze, în mod concret și precis, dacă există
motive serioase și temeinice de a crede că persoana în cauză se va confrunta cu acest
risc ca urmare a condițiilor detenției sale avute în vedere în statul membru emitent.
93      Simpla existență a unor elemente din care rezultă deficiențe fie sistemice sau
generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de
detenție în ceea ce privește condițiile de detenție în statul membru emitent nu implică
astfel în mod necesar că, într-un caz concret, persoana în cauză ar fi supusă unui
tratament inuman sau degradant în cazul predării sale autorităților acestui stat membru.

94      În consecință, pentru a asigura respectarea articolului 4 din cartă în cazul individual al
persoanei care face obiectul mandatului european de arestare, autoritatea judiciară de
executare, care se confruntă cu elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod
corespunzător din care rezultă existența unor astfel de deficiențe, este ținută să verifice
dacă în împrejurările speței există motive serioase și temeinice de a crede că, în urma
predării sale statului membru emitent, persoana respectivă se va confrunta cu un risc
real de a fi supusă în acest stat membru unui tratament inuman sau degradant, în sensul
articolului menționat.

95      În acest scop, autoritatea amintită trebuie să solicite autorității judiciare din statul
membru emitent, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din decizia-cadru, furnizarea de
urgență a oricărei informații suplimentare necesare în ceea ce privește condițiile în care
urmează să fie deținută persoana în cauză în respectivul stat membru.

96      Această cerere poate să privească și existența în statul membru emitent a unor

eventuale proceduri și mecanisme naționale sau internaționale de control al condițiilor
de detenție, legate, de exemplu, de vizite în penitenciare, care să permită să se aprecieze
starea actuală a condițiilor de detenție în aceste unități.

97      Conform articolului 15 alineatul (2) din decizia-cadru, autoritatea judiciară de

executare poate stabili o dată limită pentru primirea informațiilor suplimentare
solicitate autorității judiciare emitente. Termenul respectiv trebuie adaptat fiecărei spețe
pentru a lăsa acestei din urmă autorități timpul necesar pentru a colecta informațiile
menționate, la nevoie recurgând în acest scop la asistența autorității centrale sau a uneia
dintre autoritățile centrale ale statului membru emitent, în sensul articolului 7 din
decizia-cadru. În temeiul articolului 15 alineatul (2) din decizia-cadru, termenul
menționat trebuie totuși să țină seama de necesitatea respectării termenelor stabilite la
articolul 17 din decizia-cadru. Autoritatea judiciară emitentă este ținută să furnizeze
aceste informații autorității judiciare de executare.

98      În cazul în care, având în vedere informațiile furnizate în temeiul articolului 15

alineatul (2) din decizia-cadru, precum și orice alte informații de care dispune
autoritatea judiciară de executare, această autoritate constată că există în privința
persoanei care face obiectul mandatului european de arestare un risc real de tratament
inuman sau degradant, precum cel vizat la punctul 94 din prezenta hotărâre, executarea
mandatului respectiv trebuie să fie amânată, însă nu poate fi abandonată (a se vedea
prin analogie Hotărârea Lanigan, C-237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 38).

99      Atunci când autoritatea menționată decide o asemenea amânare, statul membru de

executare informează Eurojust despre aceasta, conform articolului 17 alineatul (7) din
decizia-cadru, precizând motivele întârzierii. În plus, în conformitate cu dispoziția
amintită, un stat membru care a suferit, din partea unui alt stat membru, mai multe
întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare pentru motivele vizate la
 punctul anterior informează Consiliul despre aceasta, în scopul evaluării, la nivelul
statelor membre, a punerii în aplicare a deciziei-cadru.

100    Pe de altă parte, conform articolului 6 din cartă, autoritatea judiciară de executare nu
poate să decidă menținerea în detenție a persoanei în cauză decât dacă procedura de
executare a mandatului european de arestare a fost efectuată într-un mod suficient de
diligent și, prin urmare, dacă durata detenției nu are un caracter excesiv (a se vedea în
acest sens Hotărârea Lanigan, C-237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctele 58-60).
Această autoritate trebuie să țină seama în mod corespunzător, în ceea ce privește
persoanele care fac obiectul unui mandat european de arestare în scopul efectuării
urmăririi penale, de principiul prezumției de nevinovăție garantat la articolul 48 din
cartă.

101    În această privință, autoritatea judiciară de executare trebuie să respecte cerința

proporționalității, prevăzută la articolul 52 alineatul (1) din cartă, cu privire la
restrângerea oricărui drept sau a oricărei libertăți recunoscute prin aceasta. Astfel,
emiterea unui mandat european de arestare nu poate justifica menținerea în detenție a
persoanei în cauză fără nicio limită temporală.

102    În orice caz, dacă autoritatea judiciară de executare constată, în urma examinării
menționate la punctele 100 și 101 din prezenta hotărâre, că este obligată să pună capăt
detenției persoanei căutate, atunci îi revine sarcina ca, în temeiul articolului 12 și al
articolului 17 alineatul (5) din decizia-cadru, să ia, împreună cu punerea provizorie în
libertate a acestei persoane, orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita
fuga acesteia și să se asigure că condițiile materiale necesare în vederea predării sale
efective rămân întrunite câtă vreme nu s-a adoptat nicio decizie definitivă privind
executarea mandatului european de arestare (a se vedea Hotărârea Lanigan,
C-237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 61).

103    În ipoteza în care informațiile primite de autoritatea judiciară de executare de la

autoritatea judiciară emitentă conduc la înlăturarea existenței unui risc real ca persoana
în cauză să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant în statul membru
emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să adopte, în termenele stabilite de
decizia-cadru, decizia sa privind executarea mandatului european de arestare, fără a
aduce atingere posibilității persoanei în cauză, odată predată, de a recurge, în ordinea
juridică a statului membru emitent, la căile de atac care îi permit să conteste, dacă este
cazul, legalitatea condițiilor detenției sale într-un penitenciar al acestui stat membru (a
se vedea în acest sens Hotărârea F., C-168/13 PPU, EU:C:2013:358, punctul 50).

104    Reiese din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se răspundă la

întrebările adresate că articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din
decizia-cadru trebuie interpretate în sensul că, în prezența unor elemente obiective,
fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc existența unor
deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori
chiar anumite centre de detenție în ceea ce privește condițiile de detenție în statul
membru emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și
precis, dacă există motive serioase și temeinice de a crede că persoana vizată de un
mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării
unei pedepse privative de libertate se va confrunta, ca urmare a condițiilor detenției sale
în statul membru respectiv, cu un risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau
 degradant, în sensul articolului 4 din cartă, în cazul predării sale statului membru
menționat. În acest scop, ea trebuie să solicite furnizarea unor informații suplimentare
autorității judiciare emitente, care, după ce a solicitat, la nevoie, asistența autorității
centrale sau a uneia dintre autoritățile centrale ale statului membru emitent, în sensul
articolului 7 din decizia-cadru, trebuie să comunice aceste informații în termenul
stabilit într-o astfel de cerere. Autoritatea judiciară de executare trebuie să își amâne
decizia privind predarea persoanei în cauză până la obținerea informațiilor suplimentare
care îi permit să înlăture existența unui asemenea risc. În cazul în care existența acestui
risc nu poate fi înlăturată într-un termen rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să
decidă dacă este necesar să pună capăt procedurii de predare.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

105    Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele
decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din Decizia-cadru

2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și
procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin
Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în
sensul că, în prezența unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod
corespunzător care dovedesc existența unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie
afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenție în ceea ce
privește condițiile de detenție în statul membru emitent, autoritatea judiciară de
executare trebuie să verifice, în mod concret și precis, dacă există motive serioase și
temeinice de a crede că persoana vizată de un mandat european de arestare emis în
scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei pedepse privative de libertate se
va confrunta, ca urmare a condițiilor detenției sale în statul membru respectiv, cu un
risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în cazul predării sale statului
membru menționat. În acest scop, ea trebuie să solicite furnizarea unor informații
suplimentare autorității judiciare emitente, care, după ce a solicitat, la nevoie, asistența
autorității centrale sau a uneia dintre autoritățile centrale ale statului membru emitent,
în sensul articolului 7 din decizia-cadru, trebuie să comunice aceste informații în
termenul stabilit într-o astfel de cerere. Autoritatea judiciară de executare trebuie să își
amâne decizia privind predarea persoanei în cauză până la obținerea informațiilor
suplimentare care îi permit să înlăture existența unui asemenea risc. În cazul în care
existența acestui risc nu poate fi înlăturată într-un termen rezonabil, autoritatea
respectivă trebuie să decidă dacă este necesar să pună capăt procedurii de predare.

Semnături
 InfoCuria

Jurisprudență
româna (ro)
                        

Pagina principală > Formular de căutare > Listă de rezultate > Documente

Imprimare

româna
Limba documentului :                                               ECLI:EU:C:2018:732

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

19 septembrie 2018(*)

„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în

materie penală – Directiva (UE) 2016/343 – Prezumția de nevinovăție – Referirile
 publice la vinovăție – Căi de atac – Procedură de control al legalității unei măsuri de
plasare în arest preventiv”

În cauza C-310/18 PPU,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267

TFUE de Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria), prin
decizia din 11 mai 2018, primită de Curte în aceeași zi, în procedura penală împotriva

Emil Milev,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din doamna R. Silva de Lapuerta, președinte de cameră, și domnii J.-C.

Bonichot, A. Arabadjiev, S. Rodin (raportor) și E. Regan, judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna R. Șereș, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 iulie 2018,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Milev, de el însuși;

–        pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Troosters și de Y. Marinova, în calitate de

agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 7 august 2018,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3, a articolului 4

alineatul (1) și a articolului 10 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European
și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției
de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO
2016, L 65, p. 1), interpretate în lumina considerentelor (16) și (48) ale acesteia,
precum și a articolelor 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
(denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale împotriva domnului
Emil Milev în legătură cu menținerea sa în arest preventiv.
  Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Considerentul (10) al Directivei 2016/343 are următorul cuprins:

„Prin stabilirea unor norme minime comune privind protecția drepturilor procedurale
ale persoanelor suspectate și acuzate, prezenta directivă are ca obiectiv consolidarea
încrederii statelor membre în sistemele de justiție penală ale celorlalte state membre,
pentru a facilita astfel recunoașterea reciprocă a hotărârilor în materie penală. Astfel de
norme minime comune ar putea, de asemenea, să înlăture obstacolele din calea liberei
circulații a cetățenilor pe teritoriul statelor membre.”

4        Considerentul (16) al acestei directive este formulat după cum urmează:

„Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale

autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției,
se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția
persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii
judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt
nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze
vinovăția persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, și nici deciziilor
judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiția respectării
dreptului la apărare. De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor
preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități
competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare,
cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la
persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea luării unei hotărâri
preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice
dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate
sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la
aceste elemente.”

5        Potrivit considerentului (48) al directivei menționate:

„Întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată
extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai
ridicat. Nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată
inferior standardelor prevăzute de cartă sau de [Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie
1950], astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție și de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.”

6        Articolul 1 din aceeași directivă, intitulat „Obiect”, prevede:

„Prezenta directivă prevede norme minime comune cu privire la:

(a)      anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție în cadrul procedurilor penale;

(b)      dreptul de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.”

7        Articolul 2 din Directiva 2016/343, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede:

„Prezenta directivă se aplică persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în
cadrul procedurilor penale. Prezenta directivă se aplică în toate fazele procedurilor
penale, din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei
infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni până când hotărârea prin care se stabilește
că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză rămâne definitivă.”

8        Articolul 3 din această directivă, intitulat „Prezumția de nevinovăție”, prevede:

„Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate beneficiază de

prezumția de nevinovăție până la dovedirea vinovăției conform legii.”

9        Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Referirile publice la vinovăție”, prevede

la alineatul (1):

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția
unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declarațiile
publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la
vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. Prin aceasta nu se aduce
atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei
suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt
luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe
suspiciuni sau probe incriminatoare.”

10      Potrivit articolului 10 din aceeași directivă, intitulat „Căi de atac”:

„(1)      Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate dispun de o cale

de atac eficientă în cazul în care drepturile lor prevăzute în prezenta directivă sunt
încălcate.

(2)      Fără a aduce atingere normelor și sistemelor naționale privind admisibilitatea

probelor, statele membre se asigură că, atunci când se apreciază declarațiile făcute de
persoane suspectate sau acuzate sau probele obținute cu încălcarea dreptului acestora de
a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, dreptul la apărare și caracterul echitabil al
procedurilor sunt respectate.”

 Dreptul bulgar

11      Articolul 63 din Nakazatelno protsesualen kodeks (Codul de procedură penală,

denumit în continuare „NPK”), intitulat „Arestarea preventivă”, prevede la alineatul 1:

„Măsura «arestării preventive» este luată atunci când există motive verosimile de a
bănui că inculpatul a săvârșit o infracțiune […]”

12      Articolul 64 din NPK, privind adoptarea măsurii coercitive a „arestării preventive” în

faza precontencioasă, prevede la alineatul 4:

„Tribunalul ia măsura coercitivă de «arestare preventivă» atunci când sunt îndeplinite

condițiile prevăzute la articolul 63 alineatul 1 […]”
13      Articolul 65 din NPK prevede la alineatele 1 și 4 că, în orice moment al procedurii
precontencioase, inculpatul în privința căruia s-a luat o măsură coercitivă de „arestare
preventivă” poate solicita reexaminarea acesteia. Tribunalul controlează în acest caz
dacă ansamblul motivelor care au justificat adoptarea acestei măsuri, printre care
figurează motivele verosimile de a bănui că inculpatul a săvârșit infracțiunea în cauză,
continuă să existe.

 Cauza principală și întrebările preliminare

14      În cadrul unei anchete deschise ca urmare a unei tâlhării săvârșite în 2008 într-un
magazin din Sofia (Bulgaria), domnul Milev a fost bănuit că este unul dintre autorii
acesteia. El nu a fost însă inculpat.

15      La 31 iulie 2009, această anchetă a fost suspendată, întrucât niciun suspect nu a putut fi
identificat.

16      Instanța de trimitere arată că domnul Milev face obiectul a două alte cauze penale
pendinte.

17      În prima dintre aceste cauze, referitoare la tâlhăria dintr-o bancă, ea arată că o instanță
bulgară a refuzat plasarea domnului Milev în arest preventiv, pentru motivul că
depozițiile principalului martor al acuzării, domnul BP, nu erau credibile. Nicio
hotărâre judecătorească pe fond nu a fost încă pronunțată în cauza menționată.

18      În cea de a doua cauză, care privește conducerea unui grup infracțional organizat în
scopul săvârșirii unor tâlhării, în cadrul căreia domnul BP este de asemenea principalul
martor al acuzării, aceasta arată că domnul Milev a fost deținut de la 24 noiembrie 2013
până la 9 ianuarie 2018, dată la care a fost achitat de toate învinuirile reținute împotriva
sa pentru motivul că depozițiile domnului BP nu au fost considerate credibile de
instanța bulgară. Cu toate acestea, el nu a fost repus în libertate.

19      La 11 ianuarie 2018, a fost redeschisă procedura privind tâlhăria săvârșită în 2008.
Domnul BP a fost audiat din nou în calitate de martor.

20      În aceeași zi, domnul Milev a fost arestat în vederea prezentării în fața instanței care
trebuia să decidă cu privire la plasarea sa în arest preventiv.

21      În primă instanță, cererea procurorului de plasare în arest preventiv a domnului Milev a
fost admisă pentru motivul că, „la prima vedere”, depozițiile martorului, domnul BP,
erau credibile. În a doua instanță, plasarea în arest preventiv a fost confirmată în
temeiul depozițiilor detaliate ale domnului BP și pentru motivul că putea fi angajată
răspunderea penală a acestuia pentru mărturie mincinoasă. Potrivit instanței de
trimitere, cele două instanțe sesizate au examinat depozițiile domnului BP luate separat,
fără a le compara cu alte elemente de probă dezincriminatoare pentru domnul Milev. Pe
de altă parte, instanțele în cauză ar fi omis să se pronunțe asupra motivelor invocate în
această privință de avocatul acestuia din urmă.

22      Instanța de trimitere subliniază că, cu ocazia controlului privind menținerea măsurii de

detenție, instanța de prim grad de jurisdicție, considerând că nu era necesară o analiză
 detaliată a elementelor de probă, a examinat numai depozițiile domnului BP. Această
din urmă instanță a estimat de asemenea că plasarea în arest preventiv a domnului
Milev putea fi menținută în temeiul unor elemente de probă incriminatoare cu o forță
probantă mai redusă. Instanța de al doilea grad de jurisdicție a confirmat această
apreciere după ce a examinat, într-un mod foarte general, depozițiile martorilor și a
constatat că elementele de probă, „deși erau sumare, […] [susțineau] teza unei inculpări
și [nu erau] dezmințite de alte elemente de probă”.

23      Cu ocazia celui de al doilea control al măsurii de arestare preventivă, instanța de al

doilea grad de jurisdicție a considerat că, în temeiul NPK, cu modificările ulterioare,
depozițiile și elementele de probă din dosar nu trebuiau să facă obiectul unei examinări
aprofundate, ci uneia foarte generale, în cadrul căreia era suficient să se constate că
exista o probabilitate generală și o suspiciune că domnul Milev a fost implicat în
săvârșirea infracțiunii în cauză.

24      Instanța de trimitere arată că motivele invocate de avocatul inculpatului privind

parțialitatea și lipsa de credibilitate a depozițiilor domnului BP nu au făcut obiectul unei
examinări în contradictoriu de către instanța de al doilea grad de jurisdicție, care de
altfel nu s-a pronunțat cu privire la aceste motive.

25      Instanța de trimitere arată că a fost sesizată de domnul Milev cu o cerere de

reexaminare a legalității arestării preventive a acestuia.

26      Ea precizează că, în opinia domnului Milev, condiția prevăzută de reglementarea

națională, de care depinde adoptarea și menținerea unei măsuri de arestare preventivă și
referitoare la existența unor „motive verosimile” de a crede că inculpatul a săvârșit o
infracțiune, trebuie interpretată astfel cum a fost definită în Hotărârea Curții Europene a
Drepturilor Omului din 30 august 1990, Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului
Unit (CE:ECHR:1990:0830JUD001224486). El susține astfel că această condiție
impune existența unor date obiective de natură să convingă un observator obiectiv că
persoana vizată a săvârșit probabil infracțiunea în cauză. Domnul Milev a invocat de
asemenea argumente concrete privind lipsa de credibilitate a martorului, domnul BP, iar
avocatul său a prezentat numeroase cereri privind strângerea de probe în vederea
verificării credibilității depozițiilor domnului BP.

27      Instanța de trimitere arată că dreptul național și jurisprudența națională au evoluat în

această materie.

28      În consecință, s-a dezvoltat o nouă jurisprudență națională privind examinarea

„motivelor verosimile”, în temeiul căreia instanța sesizată, atât în faza precontencioasă,
cât și în faza contencioasă, trebuie să se pronunțe după ce a luat cunoștință despre
elementele de probă „la prima vedere”, iar nu în mod detaliat.

29      Instanța de trimitere este de părere că deciziile referitoare la menținerea unei arestări

preventive constituie „decizii preliminare cu caracter procedural”, în sensul articolului
4 alineatul (1) a doua teză din Directiva 2016/343, care prezintă și unele caracteristici
ale deciziilor „referitoare la vinovăție” vizate în prima teză a acestei dispoziții.

30      Prin urmare, aceasta solicită de asemenea să se determine care trebuie să fie nivelul său
de control al principalelor elemente de probă incriminatoare și măsura în care trebuie să
 dea un răspuns clar și concret la argumentele inculpatului, având în vedere elementele
dreptului la apărare prevăzute la articolul 10 din Directiva 2016/343 și la articolul 47
alineatul (1) din cartă. În sfârșit, ea dorește să se determine dacă împrejurarea că
considerentul (16) al acestei directive enunță că hotărârea preliminară de natură
procedurală „poate conține referiri” la elementele de probă incriminatoare înseamnă că
aceste elemente pot face obiectul unei dezbateri contradictorii în fața instanței sau că
aceasta din urmă nu poate decât să le menționeze.

31      În aceste condiții, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat,

Bulgaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele
întrebări preliminare:

„1)      O jurisprudență națională care condiționează menținerea unei măsuri coercitive

de «arestare preventivă» (patru luni după arestarea inculpatului) de existența unor
«motive verosimile», înțelese ca simpla constatare «la prima vedere» că
inculpatul a putut săvârși infracțiunea în cauză, este compatibilă cu articolul 3, cu
articolul 4 alineatul (1) a doua teză, cu articolul 10, cu considerentul (16) a patra
și a cincea teză și cu considerentul (48) al Directivei 2016/343, precum și cu
articolele 47 și 48 din cartă?

Sau, dacă nu este compatibilă, o jurisprudență națională care înțelege prin

«motive verosimile» o puternică probabilitate ca inculpatul să fi săvârșit
infracțiunea în cauză este compatibilă cu dispozițiile sus-menționate?

2)      O jurisprudență națională care impune instanței care se pronunță cu privire la o

cerere de modificare a unei măsuri coercitive de «arestare preventivă» adoptate
deja să își motiveze hotărârea fără a compara elementele de probă incriminatoare
și dezincriminatoare, chiar dacă avocatul inculpatului a prezentat argumente în
acest sens – singurul motiv al acestei restricții fiind că judecătorul trebuie să își
păstreze imparțialitatea pentru situația în care această cauză îi va fi atribuită în
scopul examinării pe fond –, este compatibilă cu articolul 4 alineatul (1) a doua
teză, cu articolul 10, cu considerentul (16) a patra și a cincea teză și cu
considerentul (48) al Directivei 2016/343, precum și cu articolul 47 din cartă?

Sau, dacă nu este compatibilă, o jurisprudență națională potrivit căreia instanța

procedează la examinarea mai detaliată și precisă a elementelor de probă și dă un
răspuns clar la argumentele avocatului inculpatului, chiar dacă își asumă astfel
riscul de a nu putea nici examina cauza, nici pronunța o hotărâre definitivă
privind vinovăția dacă respectiva cauză îi este atribuită în scopul examinării pe
fond – ceea ce ar implica faptul că un alt judecător va examina această cauză pe
fond – este compatibilă cu dispozițiile sus-menționate?”

 Cu privire la procedura preliminară de urgență

32      Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit

procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de
procedură al Curții.
33      În susținerea cererii formulate, instanța respectivă invocă faptul că domnul Milev se
află în prezent în arest preventiv și că, pe baza răspunsului Curții, ea va soluționa
problema legalității prelungirii respectivei măsuri de detenție.

34      În această privință, trebuie subliniat, în primul rând, că prezenta trimitere preliminară
privește interpretarea Directivei 2016/343, care face parte din titlul V din partea a treia
din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. Aceasta poate fi
judecată, așadar, potrivit procedurii preliminare de urgență.

35      În al doilea rând, în ceea ce privește criteriul privind urgența, trebuie, potrivit
jurisprudenței Curții, să se ia în considerare împrejurarea că persoana vizată în cauza
principală este în prezent privată de libertate și că menținerea sa în detenție depinde de
soluționarea litigiului principal (Hotărârea din 28 iulie 2016, JZ, C-294/16 PPU,
EU:C:2016:610, punctul 29 și jurisprudența citată).

36      În speță, din elementele transmise de instanța de trimitere și amintite la punctele 19-25
din prezenta hotărâre reiese că domnul Milev este în prezent privat de libertate și că
menținerea sa în detenție depinde de decizia Curții, întrucât răspunsul acesteia la
întrebările adresate ar putea avea drept consecință liberarea sa imediată (a se vedea în
acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2017, Ardic, C-571/17 PPU, EU:C:2017:1026,
punctul 59).

37      În aceste condiții, Camera întâi a Curții a decis, la 5 iunie 2018, la propunerea
judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței
de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii
preliminare de urgență.

 Cu privire la întrebările preliminare

38      Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie examinate împreună, instanța de

trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3, articolul 4 alineatul (1) și
articolul 10 din Directiva 2016/343, citite în lumina considerentelor (16) și (48) ale
acestei directive, precum și a articolelor 47 și 48 din cartă, trebuie interpretate în sensul
că, atunci când o instanță națională verifică dacă există „motive verosimile”, în sensul
reglementării naționale, de a crede că o persoană a săvârșit o infracțiune, care
condiționează menținerea în detenție a acesteia, instanța respectivă se poate limita la a
constata că, la prima vedere, această persoană a putut săvârși această infracțiune sau
dacă instanța menționată trebuie să cerceteze dacă există o puternică probabilitate ca
persoana menționată să fi săvârșit infracțiunea amintită. Instanța națională solicită de
asemenea să se stabilească dacă aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că o
instanță națională care statuează cu privire la o cerere de modificare a unei măsuri de
arestare preventivă poate să își motiveze decizia fără să compare elementele de probă
incriminatoare și dezincriminatoare sau dacă această instanță trebuie să procedeze la o
examinare mai detaliată a acestor elemente și să furnizeze un răspuns clar la
argumentele prezentate de persoana deținută.

39      Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că articolul 2 din Directiva 2016/343

prevede că aceasta se aplică persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în
cadrul procedurilor penale în toate fazele procedurilor penale, din momentul în care o
 persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse
infracțiuni până când hotărârea prin care se stabilește că persoana respectivă a comis
infracțiunea în cauză rămâne definitivă.

40      Din moment ce instanța de trimitere trebuie să se pronunțe cu privire la legalitatea

menținerii plasării în arest preventiv dispuse în cadrul unei cauze penale împotriva
domnului Milev pentru motivul că există motive verosimile de a crede că acesta a
săvârșit o infracțiune, este necesar să se considere că Directiva 2016/343 se aplică
domnului Milev și respectivei proceduri naționale.

41      Cu toate acestea, din moment ce nu reiese din decizia de trimitere că cauza principală
privește existența unei căi de atac eficiente, astfel cum este prevăzută la articolul 10
alineatul (1) din Directiva 2016/343, sau una dintre materiile reglementate la articolul
10 alineatul (2) din această directivă, acest articol nu este relevant pentru răspunsul pe
care Curtea trebuie să îl furnizeze în prezenta cauză.

42      În ceea ce privește celelalte dispoziții ale Directivei 2016/343 menționate de instanța
de trimitere, trebuie să se observe că articolul 3 din această directivă prevede că statele
membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate beneficiază de prezumția de
nevinovăție până la dovedirea vinovăției conform legii.

43      În această privință, articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată prevede că revine
statelor membre sarcina de a lua măsurile necesare pentru a garanta că, printre altele,
deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana
suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atâta vreme cât vinovăția acesteia nu a fost
dovedită conform legii, fără a se aduce atingere deciziilor preliminare cu caracter
procedural care sunt luate de autoritățile judiciare și care se bazează pe suspiciuni sau
pe elemente de probă incriminatoare.

44      Această dispoziție trebuie interpretată în lumina considerentului (16) al Directivei

2016/343, potrivit căruia respectarea prezumției de nevinovăție nu aduce atingere
deciziilor de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana
suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Potrivit aceluiași considerent, înainte ca
autoritățile judiciare să ia o hotărâre preliminară de natură procedurală, acestea ar putea
fi nevoite să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva
persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea
poate conține referiri la aceste elemente.

45      Pe de altă parte, trebuie observat că scopul Directivei 2016/343 este, astfel cum rezultă
din articolul 1 și din considerentul (9) al acesteia, stabilirea unor norme minime
comune aplicabile procedurilor penale cu privire la anumite aspecte ale prezumției de
nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces.

46      În plus, conform considerentului (10) al Directivei 2016/343, aceasta se limitează la

stabilirea unor norme minime comune privind protecția drepturilor procedurale ale
persoanelor suspectate și acuzate, în vederea consolidării încrederii statelor membre în
sistemele de justiție penală ale celorlalte state membre, pentru a facilita astfel
recunoașterea reciprocă a hotărârilor în materie penală.
47      Prin urmare, având în vedere caracterul minim al armonizării urmărite de Directiva
2016/343, aceasta nu poate fi interpretată în sensul că este un instrument complet și
exhaustiv care ar avea ca obiect stabilirea ansamblului condițiilor de adoptare a unei
decizii de arest preventiv.

48      Din ceea ce precedă rezultă că, în cadrul procedurilor penale, Directiva 2016/343 și în
special articolul 3 și articolul 4 alineatul (1) din aceasta nu împiedică adoptarea unor
decizii preliminare cu caracter procedural precum o decizie de menținere a unei măsuri
de arestare preventivă luate de o autoritate judiciară, care se bazează pe suspiciuni sau
pe elemente de probă incriminatoare, cu condiția ca aceste decizii să nu se refere la
persoana deținută ca fiind vinovată. Pe de altă parte, în măsura în care, prin intermediul
întrebărilor formulate, instanța de trimitere urmărește stabilirea condițiilor în care poate
fi adoptată o decizie de arest preventiv și ridică în special problema gradului de
convingere pe care trebuie să îl dețină cu privire la autorul infracțiunii, a modalităților
de examinare a diferite elemente de probă și a întinderii motivării pe care este obligată
să o furnizeze în răspunsul la argumentele prezentate în fața sa, asemenea chestiuni nu
sunt reglementate de această directivă, ci intră exclusiv sub incidența dreptului național.

49      Prin urmare, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 3 și articolul

4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 trebuie interpretate în sensul că nu se opun
adoptării unor decizii preliminare cu caracter procedural, precum o decizie de
menținere a unei măsuri de arestare preventivă luate de o autoritate judiciară, care se
bazează pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cu condiția ca aceste
decizii să nu se refere la persoana deținută ca fiind vinovată. În schimb, această
directivă nu reglementează condițiile în care pot fi adoptate deciziile de arest preventiv.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

50      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele
decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 3 și articolul 4 alineatul (1) din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului

European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale
prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor
penale trebuie interpretate în sensul că nu se opun adoptării unor decizii preliminare cu
caracter procedural, precum o decizie de menținere a unei măsuri de arestare
preventivă luate de o autoritate judiciară, care se bazează pe suspiciuni sau pe elemente
de probă incriminatoare, cu condiția ca aceste decizii să nu se refere la persoana
deținută ca fiind vinovată. În schimb, această directivă nu reglementează condițiile în
care pot fi adoptate deciziile de arest preventiv.
 InfoCuria

Jurisprudență
româna (ro)
                        

Pagina principală > Formular de căutare > Listă de rezultate > Documente

Imprimare

româna
Limba documentului :                                               ECLI:EU:C:2019:857

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

15 octombrie 2019(*)

„Trimitere preliminară – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală –

Decizia-cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Motive de refuz al
executării – Articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene –
Interzicerea tratamentelor inumane sau degradante – Condiții de detenție în statul
membru emitent – Apreciere de către autoritatea judiciară de executare – Criterii”

În cauza C-128/18,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267

TFUE de Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional Superior din
Hamburg, Germania), prin decizia din 8 februarie 2018, primită de Curte la
16 februarie 2018, în procedura referitoare la executarea unui mandat european de
arestare emis împotriva lui

Dumitru-Tudor Dorobanțu,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta,

vicepreședintă, domnii J.-C. Bonichot, A. Arabadjiev, E. Regan, M. Safjan (raportor) și
P. G. Xuereb, președinți de cameră, și domnii M. Ilešič, J. Malenovský, L. Bay Larsen,
doamna K. Jürimäe și domnii C. Lycourgos și N. Piçarra, judecători,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez-Bordona,

grefier: domnul D. Dittert, șef de unitate,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 5 februarie 2019,

 luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Dorobanțu, de G. Strate, de J. Rauwald și de O.-S. Lucke,

Rechtsanwälte;

–        pentru Generalstaatsanwaltschaft Hamburg, de G. Janson și de B. von Laffert, în

calitate de agenți;

–        pentru guvernul german, inițial de T. Henze, de M. Hellmann și de A. Berg,

ulterior de M. Hellmann și de A. Berg, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul belgian, de C. Van Lul, de A. Honhon și de J.-C. Halleux, în

calitate de agenți;

–        pentru guvernul danez, de J. Nymann-Lindegren și de M. S. Wolff, în calitate de

agenți;

–        pentru Irlanda, de G. Hodge și de A. Joyce, în calitate de agenți, asistați de

G. Mullan, BL;

–        pentru guvernul spaniol, de M. A. Sampol Pucurull, în calitate de agent;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de

S. Fiorentino și de S. Faraci, avvocati dello Stato;

–        pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, de G. Koós, de G. Tornyai și de

M. M. Tátrai, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și de J. Langer, în calitate de

agenți;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–        pentru guvernul român, de C.-R. Canțăr, de C.-M. Florescu, de A. Wellman și de

O.-C. Ichim, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid și de R. Troosters, în calitate de

agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 30 aprilie 2019,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 din Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a
Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190,
 p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru
2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în
continuare „Decizia-cadru 2002/584”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul executării, în Germania, a unui mandat

european de arestare emis, la 12 august 2016, de Judecătoria Medgidia (România)
împotriva domnului Dumitru-Tudor Dorobanțu în scopul efectuării urmăririi penale în
România.

 Cadrul juridic

 CEDO

3        Intitulat „Interzicerea torturii”, articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950
(denumită în continuare „CEDO”), prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.”

 Dreptul Uniunii

 Carta

4        Articolul 4 din cartă, intitulat „Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor

inumane sau degradante”, prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante.”

5        Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17,

denumite în continuare „Explicațiile cu privire la cartă”) precizează, în ceea ce privește
articolul 4 din cartă, că „[d]reptul prevăzut la [acest articol] corespunde dreptului
garantat la articolul 3 din CEDO, a cărui formulare este identică” și că, „[î]n
conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, acest articol are același înțeles și
același domeniu de aplicare ca și articolul din CEDO”.

6        Articolul 52 din cartă, intitulat „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”,

prevede la alineatul (3):

„În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate
prin [CEDO], înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția
menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai
largă.”

7        Explicațiile cu privire la cartă precizează, în ceea ce privește articolul 52 alineatul (3)

din aceasta, că „[t]rimiterea la CEDO se referă atât la Convenție, cât și la protocoalele
la aceasta”, că „[î]nțelesul și domeniul de aplicare ale drepturilor garantate sunt
determinate nu doar de textul acestor instrumente, ci și de jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene”, că „[u]ltima
 teză din alineat are scopul de a permite asigurarea unei protecții mai extinse de către
[Uniunea Europeană]” și că, „[î]n orice caz, nivelul protecției asigurate de cartă nu
poate fi niciodată inferior celui garantat prin CEDO”.

8        Potrivit articolului 53 din cartă, intitulat „Nivelul de protecție”:

„Niciuna dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau

aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în
domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional,
precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt
părți, și în special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.”

 Decizia-cadru 2002/584

9        Articolul 1 din Decizia-cadru 2002/584, intitulat „Definiția mandatului european de

arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)      Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru

în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate,
pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)      Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului

recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii-cadru.

(3)      Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de

respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum
sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

10      Articolele 3, 4 și 4a din Decizia-cadru 2002/584 prevăd motivele de neexecutare

obligatorie și facultativă a mandatului european de arestare.

11      Articolul 5 din Decizia-cadru 2002/584 prevede garanțiile pe care trebuie să le ofere

statul membru emitent în cazuri speciale.

12      Potrivit articolului 6 din Decizia-cadru 2002/584, intitulat „Stabilirea autorităților

judiciare competente”:

„(1)      Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru

emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate
cu dreptul acestui stat.

(2)      Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de

executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în
conformitate cu dreptul acestui stat.

[…]”

13      Articolul 7 din Decizia-cadru 2002/584, intitulat „Recursul la autoritatea centrală”,

prevede la alineatul (1):
 „Fiecare stat membru poate desemna o autoritate centrală sau, atunci când sistemul
juridic al acestuia prevede astfel, mai multe autorități centrale, pentru a asista
autoritățile judiciare competente.”

14      Articolul 15 din Decizia-cadru 2002/584, intitulat „Decizia de predare”, prevede:

„(1)      Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite

în prezenta decizie-cadru, predarea persoanei.

(2)      În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile

comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a-i permite să decidă
predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare,
în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea
acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)      Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate

informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”

15      Potrivit articolului 17 din Decizia-cadru 2002/584, intitulat „Termene și proceduri

pentru decizia de executare a mandatului european de arestare”:

„(1)      Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de

urgență.

(2)      În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind
executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data
consimțământului menționat anterior.

(3)      În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de

arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

(4)      În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi

executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de
executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând
motivele. Într-un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare.

[…]”

 Dreptul german

 Legea fundamentală a Republicii Federale Germania

16      Articolul 101 alineatul (1) a doua teză din Grundgesetz für die Bundesrepublik
Deutschland (Legea fundamentală a Republicii Federale Germania) din 23 mai 1949
(BGBl. 1949 I, p. 1) prevede:

„Nimeni nu poate fi judecat de o altă instanță decât cea stabilită prin lege.”

 Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală

17      Articolele 78-83k din Gesetz über die internationale Rechtshilfe in Strafsachen (Legea
privind asistența judiciară internațională în materie penală) din 23 decembrie 1982,
 astfel cum a fost modificată prin Europäisches Haftbefehlsgesetz (Legea privind
mandatul european de arestare) din 20 iulie 2006 (BGBl. 2006 I, p. 1721), au transpus
Decizia-cadru 2002/584 în ordinea juridică germană.

18      Articolul 73 din această lege, astfel cum a fost modificată prin Legea privind mandatul
european de arestare, prevede:

„Asistența judiciară, precum și transmiterea de informații în lipsa unei cereri prealabile

sunt ilicite în cazul în care contravin unor principii esențiale ale ordinii juridice
germane. În cazul unei cereri formulate în temeiul părților opt, nouă și zece, asistența
judiciară este ilicită în cazul în care contravine principiilor prevăzute la articolul 6
TUE.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

19      La 12 august 2016, Judecătoria Medgidia a emis un mandat european de arestare

împotriva domnului Dorobanțu, resortisant român, în vederea efectuării urmăririi
penale pentru fapte care constituie infracțiuni împotriva patrimoniului, precum și de
fals sau uz de fals (denumit în continuare „mandatul european de arestare din 12 august
2016”).

20      Prin ordonanțele din 3 și din 19 ianuarie 2017, Hanseatisches Oberlandesgericht

Hamburg (Tribunalul Regional Superior din Hamburg, Germania) a autorizat predarea
domnului Dorobanțu autorităților române, în executarea mandatului european de
arestare din 12 august 2016.

21      Instanța menționată a amintit, în acest scop, cerințele impuse prin Hotărârea Curții din
5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru (C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198),
potrivit cărora autoritatea judiciară de executare trebuie, într-o primă etapă, să aprecieze
dacă, în ceea ce privește condițiile de detenție, există în statul membru emitent
deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori
chiar anumite centre de detenție și să controleze, într-o a doua etapă, dacă există motive
serioase și temeinice de a crede că persoana vizată se va confrunta cu un risc real de a fi
supusă unui tratament inuman sau degradant ca urmare a condițiilor detenției sale avute
în vedere în acest stat.

22      În cadrul primei etape a acestui control, Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg

(Tribunalul Regional Superior din Hamburg) a constatat, în temeiul, printre altele, al
unor decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la România, precum și
al unui raport al Bundesministerium der Justiz und für Verbraucherschutz (Ministerul
Federal al Justiției și Protecției Consumatorilor, Germania), existența unor indicii
concrete privind deficiențe sistemice și generalizate ale condițiilor de detenție din
România.

23      În urma acestei constatări, instanța menționată a analizat, în cadrul celei de a doua
etape a controlului menționat, elementele comunicate, printre alții, de instanța emitentă
a mandatului de arestare în discuție, precum și de Ministerul Justiției (România) cu
privire la condițiile de detenție a domnului Dorobanțu în cazul predării sale autorităților
române.
24      În această privință, Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional
Superior din Hamburg) a ținut seama de informația potrivit căreia domnul Dorobanțu ar
fi, în cadrul unei arestări preventive în timpul procesului său, deținut în celule pentru
patru persoane cu o suprafață de 12,30 m², de 12,67 m² sau, respectiv, de 13,50 m² sau
în celule pentru 10 persoane cu o suprafață de 36,25 m². Dacă domnul Dorobanțu ar fi
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, el ar fi deținut, într-o primă etapă,
într-un penitenciar în cadrul căruia fiecare deținut dispune de o suprafață de 3 m², iar
apoi, într-o a doua etapă, în aceleași condiții, în cazul în care ar fi supus regimului
închis de privare de libertate, sau, în cazul în care i s-ar aplica regimul deschis sau
semideschis, într-o celulă cu o suprafață de 2 m² pentru fiecare persoană.

25      Întemeindu-se pe Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 octombrie

2009, Orchowski împotriva Poloniei (CE:ECHR:2009:1022JUD001788504), din
19 martie 2013, Blejușcă împotriva României (CE:ECHR:2013:0319JUD000791010),
și din Hotărârea din 10 iunie 2014, Mihai Laurențiu Marin împotriva României
(CE:ECHR:2014:0610JUD007985712), Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg
(Tribunalul Regional Superior din Hamburg) a efectuat o apreciere globală a condițiilor
de detenție din România. În această privință, Tribunalul a constatat o îmbunătățire a
acestora din urmă din anul 2014, chiar dacă o suprafață de 2 m² pe persoană nu
îndeplinește cerințele impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Insuficiența spațiului de care dispun persoanele deținute ar fi, cu toate acestea,
compensată în mare măsură de celelalte condiții de detenție. În plus, instanța
menționată a arătat că România a instituit un mecanism eficient de control al condițiilor
de detenție.

26      Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional Superior din

Hamburg) a constatat, pe de altă parte, că, în cazul refuzului predării domnului
Dorobanțu autorităților române, infracțiunile care îi sunt imputate ar rămâne
nepedepsite, ceea ce ar fi contrar obiectivului care constă în asigurarea eficacității
justiției penale în cadrul Uniunii.

27      În temeiul ordonanțelor din 3 și 19 ianuarie 2017 ale Hanseatisches Oberlandesgericht

Hamburg (Tribunalul Regional Superior din Hamburg), Generalstaatsanwaltschaft
Hamburg (Ministerul Public din Hamburg, Germania) a autorizat, prin urmare, predarea
domnului Dorobanțu către autoritățile române, după ce acesta din urmă va fi executat
pedeapsa cu închisoarea la care fusese condamnat pentru alte infracțiuni săvârșite în
Germania.

28      Domnul Dorobanțu a executat, până la 24 septembrie 2017, pedeapsa privativă de

libertate pronunțată pentru aceste infracțiuni săvârșite în Germania.

29      Domnul Dorobanțu a sesizat Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională

Federală, Germania) cu o acțiune împotriva acestor ordonanțe ale Hanseatisches
Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional Superior din Hamburg).

30      Prin ordonanța din 19 decembrie 2017, Bundesverfassungsgericht (Curtea

Constituțională Federală) a anulat ordonanțele menționate pentru motivul că încălcau
dreptul domnului Dorobanțu la o instanță stabilită de lege, prevăzut la articolul 101
alineatul (1) a doua teză din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania.
 Cauza a fost trimisă la Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional
Superior din Hamburg).

31      În ordonanța sa, Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală) a

constatat că, în Hotărârea din 20 octombrie 2016, Muršić împotriva Croației
(CE:ECHR:2016:1020JUD000733413), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
statuat că faptul că spațiul personal de care dispune un deținut este mai mic de 3 m²
într-o celulă colectivă generează o „puternică prezumție” de încălcare a articolului 3 din
CEDO, această prezumție putând fi răsturnată dacă reducerile spațiului personal în
raport cu minimul necesar de 3 m² sunt scurte, ocazionale și minore, dacă acestea sunt
însoțite de o libertate de mișcare suficientă în afara celulei și de activități în afara
celulei adecvate, dacă deținutul este încarcerat într-un penitenciar care oferă în general
condiții de detenție decente și dacă acesta nu este supus altor elemente considerate
drept circumstanțe agravante ale condițiilor rele de detenție.

32      În plus, în opinia Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală), anumite

criterii reținute de Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional
Superior din Hamburg) în cadrul aprecierii sale globale a condițiilor de detenție din
România nu au fost admise până în prezent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
ca elemente susceptibile să compenseze o reducere a spațiului personal de care dispune
deținutul. Acesta ar fi, printre altele, cazul posibilității de a profita de concedii, de a
primi vizitatori, de a realiza curățarea articolelor sale personale și de a efectua achiziții
de produse. Pe de altă parte, nu ar fi sigur că ameliorarea sistemului de încălzire, a
instalațiilor sanitare și a condițiilor de igienă este susceptibilă să compenseze, având în
vedere jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, o astfel de
reducere a acestui spațiu personal.

33      Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală) a subliniat de asemenea că

nici Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului
nu au statuat până în prezent asupra pertinenței, într-o cauză precum cea din litigiul
principal, a unor criterii referitoare la cooperarea instanțelor penale în cadrul Uniunii,
precum și la necesitatea de a evita impunitatea autorilor infracțiunilor și crearea de
„safe havens” pentru aceștia.

34      Mandatul de arestare național emis de Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg

(Tribunalul Regional Superior din Hamburg) în vederea predării domnului Dorobanțu a
fost executat până la suspendarea arestării preventive a persoanei interesate printr-o
ordonanță a acestei instanțe din 20 decembrie 2017.

35      Pentru a statua după trimiterea spre rejudecare decisă de Bundesverfassungsgericht

(Curtea Constituțională Federală), Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg
(Tribunalul Regional Superior din Hamburg) urmărește să cunoască cerințele care
decurg din articolul 4 din cartă în ceea ce privește condițiile de detenție din statul
membru emitent și criteriile care trebuie reținute pentru a aprecia respectarea acestor
cerințe în temeiul Hotărârii Curții din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru (C-404/15
și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198).

36      În aceste condiții, Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional

Superior din Hamburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții
următoarele întrebări preliminare:
„1)      În contextul Deciziei-cadru 2002/584 […], care sunt cerințele minime privind
condițiile de detenție care se impun în temeiul articolului 4 din cartă?

a)      În special, din punctul de vedere al dreptului Uniunii există o limită minimă
«absolută» privind dimensiunea spațiilor de detenție, sub nivelul căreia are
loc întotdeauna o încălcare a articolului 4 din cartă?

i)      În stabilirea cotei individuale a spațiului de detenție, se va ține sau nu

se va ține seama de faptul că celula este individuală sau comună mai
multor deținuți?

ii)      În calcularea dimensiunii spațiului de detenție, trebuie scăzută

suprafața ocupată de mobilier (pat, dulap etc.)?

iii)      Din punctul de vedere al infrastructurilor, care sunt condițiile

eventual relevante în vederea asigurării unor condiții de detenție
conforme cu dreptul Uniunii? Eventual, ce importanță au accesul
deschis direct (sau doar indirect) din celula de detenție la instalațiile
sanitare sau de alt fel, precum și furnizarea de apă rece și caldă,
încălzirea, iluminatul etc.?

b)      În ce măsură au un rol în apreciere «regimurile de executare a pedepselor»

diferite, respectiv perioadele diferite de deschidere a celulelor și gradele
diferite ale libertății de mișcare, existente în interiorul penitenciarului?

c)      Trebuie avute în vedere – astfel cum a procedat instanța de trimitere în

deciziile sale privind încuviințarea predării – și îmbunătățiri de ordin juridic
și organizatoric în statul membru emitent (introducerea unui sistem de tip
Ombudsman, instituirea unor instanțe competente în materie de executare a
pedepselor etc.)?

2)      Conform căror criterii trebuie evaluate condițiile de detenție din punctul de

vedere al drepturilor fundamentale garantate în Uniune? În ce măsură aceste
criterii influențează interpretarea noțiunii de «risc real» în sensul Hotărârii din
5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru (C-404/15 și C-659/15 PPU,
EU:C:2016:198)?

a)      Autoritățile judiciare ale statului membru de executare sunt autorizate să

efectueze un control complet al condițiilor de detenție din statul membru
emitent sau trebuie să se limiteze la examinarea existenței unor insuficiențe
vădite?

b)      În cazul în care, în răspunsul la prima întrebare preliminară, Curtea de

Justiție ar concluziona că dreptul Uniunii prevede cerințe «absolute»
privind condițiile de detenție: neîndeplinirea acestor condiții minime, în
sensul neefectuării unei examinări comparative, ar implica întotdeauna
existența unui «risc real» de natură să împiedice predarea sau statul membru
de executare trebuie să inițieze totuși o examinare comparativă? Trebuie
luate în considerare, în acest sens, aspecte precum menținerea sprijinului
judiciar reciproc între statele membre, capacitatea de funcționare a justiției
 penale europene sau principiile încrederii reciproce și recunoașterii
reciproce?”

 Procedura în fața Curții

37      Prin ordonanța din 25 septembrie 2018, primită de Curte la 27 septembrie 2018,

Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional Superior din
Hamburg) a informat Curtea că, după emiterea, împotriva domnului Dorobanțu, a
mandatului european de arestare din 12 august 2016, acesta a fost condamnat în lipsă,
în România, la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani și patru luni. Prin urmare,
autoritatea judiciară română a anulat mandatul european de arestare respectiv și a emis,
la 1 august 2018, un nou mandat european de arestare în vederea executării pedepsei
menționate (denumit în continuare „mandatul european de arestare din 1 august 2018”).
Instanța de trimitere și-a menținut întrebările preliminare ca urmare a acestei substituiri
a mandatului european de arestare.

38      La 14 noiembrie 2018, Curtea a adresat Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg

(Tribunalul Regional Superior din Hamburg) o cerere de lămuriri, în conformitate cu
articolul 101 din Regulamentul de procedură al Curții, prin care îl invita să precizeze,
printre altele, dacă autorizația de punere în executare și executarea mandatului
european de arestare din 1 august 2018 puteau fi considerate certe, iar nu ipotetice.

39      Prin scrisoarea din 20 decembrie 2018, primită de Curte în aceeași zi, Hanseatisches
Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional Superior din Hamburg) a răspuns că,
sub rezerva răspunsului Curții la întrebările preliminare, autorizația de punere în
executare și executarea mandatului european de arestare din 1 august 2018 erau certe.

40      Astfel, din informațiile care figurează în ordonanța din 25 septembrie 2018 a

Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional Superior din
Hamburg) și în această scrisoare din 20 decembrie 2018 rezultă că instanța de trimitere
este chemată să se pronunțe cu privire la executarea unui mandat european de arestare
valid (a se vedea a contrario Ordonanța din 15 noiembrie 2017, Aranyosi, C-496/16,
nepublicată, EU:C:2017:866, punctele 26 și 27). În consecință, trebuie să se răspundă la
întrebările adresate de instanța de trimitere.

 Cu privire la întrebările preliminare

41      Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de

trimitere ridică, în primul rând, problema intensității și a întinderii controlului pe care
autoritatea judiciară de executare, care dispune de elemente ce atestă existența unor
deficiențe sistemice sau generalizate ale condițiilor de detenție în cadrul penitenciarelor
din statul membru emitent, trebuie să îl efectueze, în lumina articolului 1 alineatul (3)
din Decizia-cadru 2002/584 coroborat cu articolul 4 din cartă, pentru a aprecia dacă
există motive serioase și temeinice de a crede că, în urma predării sale acestui stat
membru, persoana care face obiectul unui mandat european de arestare va fi expusă
unui risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4
din cartă. Ea se întreabă în special dacă acest control trebuie să fie complet sau,
dimpotrivă, limitat doar la cazurile de insuficiențe vădite ale acestor condiții de
detenție.
42      În al doilea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în cadrul acestei
aprecieri, trebuie să țină seama de o cerință de spațiu minim pentru fiecare persoană
deținută într-o celulă a unui astfel de penitenciar. Aceasta ridică de asemenea problema
modalităților de calcul al acestui spațiu în prezența unor obiecte de mobilier și a unor
infrastructuri sanitare în cadrul celulei, precum și a pertinenței, în scopul unei astfel de
aprecieri, a altor condiții de detenție, precum condițiile sanitare sau întinderea libertății
de mișcare a persoanei deținute în cadrul penitenciarului.

43      În al treilea rând, aceasta urmărește să afle dacă existența unor măsuri legislative și
structurale care privesc îmbunătățirea controlului condițiilor de detenție din statul
membru emitent trebuie luată în considerare în cadrul aceleiași aprecieri.

44      În al patrulea rând, aceasta solicită să se stabilească dacă eventuala nerespectare de

către acest stat membru a cerințelor minime referitoare la condițiile de detenție poate fi
pusă în balanță cu considerații legate de eficacitatea cooperării judiciare în materie
penală, precum și de principiile încrederii și recunoașterii reciproce.

 Observații introductive

45      Pentru a răspunde la întrebările adresate, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că, astfel
cum reiese din jurisprudența Curții, dreptul Uniunii se întemeiază pe premisa
fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state
membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori comune pe care se
întemeiază Uniunea, după cum se precizează la articolul 2 TUE. Această premisă
implică și justifică existența încrederii reciproce dintre statele membre în recunoașterea
acestor valori și, așadar, în respectarea dreptului Uniunii care le pune în aplicare
[Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului
judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 35, și Hotărârea din 25 iulie 2018,
Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU,
EU:C:2018:589, punctul 48].

46      Atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii
reciproce, care are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au, în
dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și
menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul încrederii
reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție,
fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate
celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale
recunoscute de acesta [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality
(Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 36, și
Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în
Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 49].

47      Astfel, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre pot fi ținute, în
temeiul acestuia, să prezume respectarea drepturilor fundamentale de către celelalte
state membre, așa încât sunt lipsite nu numai de posibilitatea de a pretinde din partea
unui alt stat membru un nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai
ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii, ci și, mai puțin în situații excepționale, de
posibilitatea de a verifica dacă acest alt stat membru a respectat efectiv, într-un caz
concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune [Hotărârea din 25 iulie 2018,
 Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU,
EU:C:2018:586, punctul 37 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 25 iulie
2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU,
EU:C:2018:589, punctul 50].

48      În domeniul reglementat de Decizia-cadru 2002/584, principiul recunoașterii reciproce,

care constituie, astfel cum reiese în special din considerentul (6) al acesteia, „piatra de
temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește aplicarea la articolul 1
alineatul (2) din decizia-cadru menționată, care consacră regula potrivit căreia statele
membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului
recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile deciziei-cadru menționate.
Autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, așadar, în principiu, să execute un
asemenea mandat decât pentru motivele, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare
prevăzute de decizia-cadru, iar executarea mandatului european de arestare nu poate fi
supusă decât uneia dintre condițiile prevăzute limitativ la articolul 5 din aceeași
decizie-cadru. În timp ce executarea mandatului european de arestare constituie
principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul
unei interpretări stricte. Astfel, Decizia-cadru 2002/584 prevede explicit motivele de
neexecutare obligatorie (articolul 3) și facultativă (articolele 4 și 4a) a mandatului
european de arestare, precum și garanțiile pe care trebuie să le ofere statul membru
emitent în cazuri speciale (articolul 5) [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice
and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586,
punctele 41 și 42, precum și Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft
(Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctele 54 și 55].

49      Totuși, Curtea a admis de asemenea că pot fi aduse alte limitări principiilor

recunoașterii și încrederii reciproce dintre state membre „în situații excepționale”
[Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului
judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 43 și jurisprudența citată, precum și
Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în
Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 56].

50      În acest context, Curtea a afirmat, în anumite condiții, obligația autorității judiciare de
executare de a pune capăt procedurii de predare instituite prin Decizia-cadru 2002/584,
în cazul în care o astfel de predare riscă să conducă la un tratament inuman sau
degradant, în sensul articolului 4 din cartă, al persoanei căutate [a se vedea în acest sens
Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU,
EU:C:2016:198, punctul 84, Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and
Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 44,
precum și Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de
detenție în Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 57].

51      Prin urmare, atunci când autoritatea judiciară a statului membru de executare dispune
de elemente care atestă existența unui risc real privind aplicarea unor tratamente
inumane sau degradante persoanelor deținute în statul membru emitent, în raport cu
standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de dreptul Uniunii și în
special de articolul 4 din cartă, ea este ținută să aprecieze existența riscului respectiv
atunci când trebuie să decidă cu privire la predarea către autoritățile statului membru
emitent a persoanei vizate de un mandat european de arestare. Astfel, executarea unui
asemenea mandat nu poate conduce la un tratament inuman sau degradant al respectivei
 persoane [Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și
C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 88, precum și Hotărârea din 25 iulie 2018,
Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU,
EU:C:2018:589, punctul 59].

52      În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie, mai întâi, să se întemeieze pe
elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător cu privire la
condițiile de detenție din cadrul penitenciarelor din statul membru emitent care ar
dovedi existența unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie care afectează
anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenție. Aceste elemente pot
rezulta, printre altele, din decizii judiciare internaționale precum hotărârile Curții
Europene a Drepturilor Omului, din decizii judiciare ale statului membru emitent,
precum și din decizii, din rapoarte și din alte documente întocmite de organele
Consiliului Europei sau care fac parte din sistemul Organizației Națiunilor Unite
[Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU,
EU:C:2016:198, punctul 89, precum și Hotărârea din 25 iulie 2018,
Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU,
EU:C:2018:589, punctul 60].

53      În speță, astfel cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, instanța de trimitere a
constatat, în temeiul deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului privind România,
al deciziilor instanțelor germane, precum și al unui raport al Ministerului Federal al
Justiției și Protecției Consumatorilor, existența unor indicii concrete ale unor deficiențe
sistemice și generalizate ale condițiilor de detenție din acest stat membru. Întrebările
sale se întemeiază astfel pe premisa existenței unor astfel de deficiențe, a căror
exactitate are obligația să o verifice instanța de trimitere, ținând seama de date
actualizate în mod corespunzător [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018,
Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU,
EU:C:2018:589, punctul 71].

54      În orice caz, simpla existență a unor elemente din care rezultă deficiențe fie sistemice
sau generalizate, fie care afectează anumite grupuri de persoane ori chiar anumite
centre de detenție în ceea ce privește condițiile de detenție din statul membru emitent
nu implică în mod necesar că, într-un caz concret, persoana în cauză ar fi supusă unui
tratament inuman sau degradant în cazul predării sale autorităților acestui stat membru
[Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU,
EU:C:2016:198, punctele 91 și 93, precum și Hotărârea din 25 iulie 2018,
Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU,
EU:C:2018:589, punctul 61].

55      De asemenea, pentru a asigura respectarea articolului 4 din cartă în cazul special al
unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară
de executare, care se confruntă cu elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în
mod corespunzător din care rezultă existența unor astfel de deficiențe, este ținută, în
plus, să aprecieze în mod concret și precis dacă în împrejurările speței există motive
serioase și temeinice de a crede că, în urma predării sale statului membru emitent,
persoana respectivă se va confrunta cu un risc real de a fi supusă în acest stat unui
tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, ca urmare a condițiilor
în care va fi deținută în acest stat membru [a se vedea în acest sens Hotărârea din
5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198,
 punctele 92 și 94, precum și Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft
(Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 62].

56      Interpretarea articolului 4 din cartă, amintită la punctele 50-55 din prezenta hotărâre,

corespunde în esență sensului conferit articolului 3 din CEDO de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.

57      Aceasta din urmă a statuat că o instanță dintr-un stat parte la CEDO nu putea refuza
executarea unui mandat european de arestare, pentru motivul că persoana căutată risca
să fie supusă, în statul emitent, unor condiții de detenție care implică un tratament
inuman și degradant, în cazul în care instanța menționată nu efectuase, în prealabil, o
examinare actualizată și circumstanțiată a situației, astfel cum se prezenta aceasta la
momentul deciziei sale, și nu încercase să identifice deficiențe structurale privind
condițiile de detenție, precum și un risc real și care să poată fi individualizat de
încălcare a articolului 3 din CEDO în acest stat (Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, 9 iulie 2019, Romeo Castaño împotriva Belgiei,
CE:ECHR:2019:0709JUD000835117, § 86).

 Cu privire la intensitatea și la întinderea controlului, de către autoritatea judiciară

de executare, al condițiilor de detenție din statul membru emitent

58      În ceea ce privește, în primul rând, întrebările instanței de trimitere privind intensitatea
și întinderea controlului, de către autoritatea judiciară de executare, al condițiilor de
detenție din statul membru emitent în raport cu articolul 1 alineatul (3) din
Decizia-cadru 2002/584 coroborat cu articolul 4 din cartă, trebuie amintit, cu titlu
introductiv, că, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) prima teză din cartă, în
măsura în care dreptul prevăzut la articolul 4 din aceasta corespunde dreptului garantat
prin articolul 3 din CEDO, înțelesul și întinderea sa sunt aceleași ca și cele prevăzute de
această convenție. În plus, Explicațiile cu privire la cartă precizează, în ceea ce privește
articolul 52 alineatul (3) menționat, că înțelesul și domeniul de aplicare ale drepturilor
garantate sunt determinate nu doar de textul acestei convenții, ci și de jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

59      Odată efectuată această precizare introductivă, trebuie să se sublinieze, primo, că,

pentru a intra sub incidența articolului 3 din CEDO, un tratament rău trebuie să atingă
un nivel minim de gravitate, care depinde de ansamblul datelor cauzei, cum ar fi durata
tratamentului și efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, sexul, vârsta și
starea de sănătate a persoanei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018,
Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU,
EU:C:2018:589, punctul 91 și jurisprudența citată].

60      Articolul 3 din CEDO urmărește să asigure că orice persoană privată de libertate este
deținută în condiții care garantează respectarea demnității umane, că modalitățile de
executare a măsurii nu supun persoana în cauză unor traume sau unor încercări de o
intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, având în
vedere cerințele practice ale privării de libertate, sănătatea și bunăstarea persoanei
private de libertate sunt asigurate în mod adecvat [Hotărârea din 5 aprilie 2016,
Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 90, precum
și Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în
Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 90 și jurisprudența citată].
61      În acest context, controlul pe care trebuie să îl efectueze autoritatea judiciară de
executare, în circumstanțele excepționale amintite la punctele 50-52 din prezenta
hotărâre, în ceea ce privește condițiile de detenție din statul membru emitent, în scopul
de a aprecia existența unor motive serioase și temeinice de a crede că, în urma predării
sale acestui stat membru, persoana vizată de mandatul european de arestare va fi expusă
unui risc real de a fi supusă, în acest stat, unui tratament inuman sau degradant, trebuie
să se întemeieze pe o evaluare globală a condițiilor materiale de detenție relevante.

62      Având în vedere faptul că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 107 din
concluzii, interzicerea tratamentelor inumane sau degradante, în sensul articolului 4 din
cartă, are un caracter absolut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016,
Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctele 85-87,
precum și Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C-163/17, EU:C:2019:218, punctul 78),
respectarea demnității umane, care trebuie asigurată în temeiul acestui articol, nu ar fi
garantată în cazul în care controlul condițiilor de detenție din statul membru emitent
exercitat de autoritatea judiciară de executare ar fi limitat numai la insuficiențele vădite.

63      În ceea ce privește, secundo, întinderea acestui control cu privire la penitenciarele din

statul membru emitent, trebuie amintit că această autoritate, chemată să decidă cu
privire la predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare,
trebuie să aprecieze, în mod concret și precis, dacă, în împrejurările speței, există un
risc real ca această persoană să fie supusă, în statul membru emitent, unui tratament
inuman sau degradant [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018,
Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU,
EU:C:2018:589, punctul 77].

64      Rezultă că examinarea pe care autoritatea menționată este ținută să o efectueze nu

poate privi, având în vedere caracterul său concret și precis, condițiile generale din
detenție existente în cadrul tuturor penitenciarelor din statul membru emitent în care
persoana în cauză ar putea fi încarcerată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie
2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU,
EU:C:2018:589, punctul 78].

65      De altfel, obligația autorităților judiciare de executare de a examina condițiile de

detenție existente în cadrul tuturor penitenciarelor în care persoana interesată poate fi
încarcerată în statul membru emitent ar fi vădit excesivă. În plus, ea ar fi imposibil de
realizat în termenele prevăzute la articolul 17 din decizia-cadru. O asemenea examinare
ar fi astfel de natură să întârzie în mod substanțial predarea acestei persoane și, prin
urmare, să priveze de orice efect util funcționarea sistemului mandatului european de
arestare. Rezultatul ar fi un risc de impunitate a persoanei căutate [Hotărârea din
25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria),
C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctele 84 și 85].

66      În consecință, având în vedere încrederea reciprocă care trebuie să existe între statele
membre, pe care se întemeiază sistemul mandatului european de arestare, și ținând
seama în special de termenele acordate autorităților judiciare de executare prin
articolul 17 din Decizia-cadru 2002/584 pentru adoptarea deciziei definitive de
executare a unui asemenea mandat, aceste autorități sunt ținute să examineze doar
condițiile de detenție din penitenciarele în care, potrivit informațiilor de care dispun,
urmează în mod concret ca persoana menționată să fie deținută, inclusiv în mod
 temporar sau tranzitoriu [Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft
(Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 87].

67      În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie să solicite autorității judiciare
din statul membru emitent, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia-cadru
2002/584, furnizarea de urgență a oricărei informații suplimentare necesare în ceea ce
privește condițiile în care urmează să fie deținută în mod concret persoana în cauză în
respectivul stat membru [Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft
(Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 63 și
jurisprudența citată].

68      Atunci când această asigurare că persoana în cauză nu va suferi un tratament inuman

sau degradant ca urmare a condițiilor sale concrete și precise de detenție, oricare ar fi
penitenciarul în care va fi încarcerată în statul membru emitent, a fost dată sau cel puțin
aprobată de autoritatea judiciară emitentă, la nevoie, după ce a solicitat asistența
autorității centrale sau a uneia dintre autoritățile centrale ale statului membru emitent în
sensul articolului 7 din Decizia-cadru 2002/584, autoritatea judiciară de executare
trebuie să se bazeze pe aceasta, cel puțin în absența oricărui element precis care să
permită să se considere că condițiile de detenție existente în cadrul unui centru de
detenție determinat sunt contrare articolului 4 din cartă [a se vedea în acest sens
Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în
Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 112].

69      În consecință, numai în împrejurări excepționale și pe baza unor elemente precise,

autoritatea judiciară de executare poate constata că, în pofida unei asigurări precum cea
menționată la punctul anterior, există un risc real ca persoana în cauză să fie supusă
unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, ca urmare a
condițiilor detenției sale în statul membru emitent.

 Cu privire la aprecierea condițiilor de detenție din perspectiva spațiului personal de

care dispune persoana deținută

70      În ceea ce privește, în al doilea rând, aprecierea de către autoritatea judiciară de

executare a condițiilor de detenție din perspectiva spațiului personal disponibil pentru
fiecare deținut în cadrul unei celule a unui penitenciar, trebuie să se arate că din decizia
de trimitere reiese că, dacă va fi predat autorităților române, domnul Dorobanțu va fi
încarcerat într-o celulă colectivă, iar nu într-o celulă individuală. Prin urmare și în
pofida formulării primei întrebări adresate, se impune ca, în cadrul prezentei cauze, să
se determine cerințele minime, în termeni de spațiu personal pentru fiecare deținut,
numai în ceea ce privește încarcerarea într-o celulă colectivă.

71      Din această perspectivă, trebuie să se arate că, având în vedere considerațiile amintite
la punctul 58 din prezenta hotărâre și dată fiind lipsa, în prezent, a unor norme minime
în această privință în dreptul Uniunii, Curtea s-a întemeiat pe jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 3 din CEDO și, mai precis, pe
Hotărârea din 20 octombrie 2016, Muršić împotriva Croației
(CE:ECHR:2016:1020JUD000733413).

72      Astfel, Curtea a statuat că, ținând seama de importanța acordată factorului spațial în
aprecierea globală a condițiilor de detenție, faptul că spațiul personal de care dispune
 un deținut este mai mic de 3 m² într-o celulă colectivă generează o puternică prezumție
de încălcare a articolului 3 din CEDO [Hotărârea din 25 iulie 2018,
Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU,
EU:C:2018:589, punctul 92 și jurisprudența citată].

73      Această prezumție puternică de încălcare a articolului 3 din CEDO nu poate fi

înlăturată în mod normal decât dacă, primo, reducerile spațiului personal în raport cu
minimul necesar de 3 m² sunt scurte, ocazionale și minore, secundo, sunt însoțite de o
libertate de mișcare suficientă în afara celulei și de activități în afara celulei adecvate
și, tertio, penitenciarul oferă în general condiții de detenție decente, iar persoana în
cauză nu este supusă altor elemente considerate drept circumstanțe agravante ale
condițiilor rele de detenție [Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft
(Condițiile de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 93 și
jurisprudența citată].

74      În această privință, trebuie să se adauge că, desigur, durata detenției poate să fie un
factor relevant pentru aprecierea gravității suferinței sau a umilinței îndurate de un
deținut din cauza condițiilor rele de detenție. Cu toate acestea, durata relativ scurtă a
detenției nu exclude în mod automat prin ea însăși tratamentul vizat din domeniul de
aplicare al articolului 3 din CEDO atunci când alte elemente sunt suficiente pentru a-l
face să intre sub incidența acestei dispoziții [a se vedea în acest sens Hotărârea din
25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria),
C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctele 97 și 98, precum și jurisprudența citată].

75      În plus, reiese în esență din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că,
atunci când un deținut dispune, într-o celulă colectivă, de un spațiu personal cuprins
între 3 și 4 m², factorul spațial rămâne un element important în aprecierea caracterului
adecvat al condițiilor de detenție. În acest caz, se poate concluziona că există o
încălcare a articolului 3 din CEDO dacă lipsa de spațiu este însoțită de alte condiții
materiale rele de detenție, cum ar fi de lipsa de acces la curtea de plimbare sau la aer și
la lumină naturale, o aerisire necorespunzătoare, o temperatură prea scăzută sau prea
ridicată în spațiile de detenție, o lipsă de intimitate la toalete sau condiții sanitare și
igienice rele (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
20 octombrie 2016, Muršić împotriva Croației, CE:ECHR:2016:1020JUD000733413,
§ 139).

76      Atunci când un deținut dispune de mai mult de 4 m² de spațiu personal într-o celulă
colectivă și când, în consecință, acest aspect al condițiilor sale materiale de detenție nu
ridică probleme, celelalte aspecte ale acestor condiții, astfel cum sunt vizate la punctul
anterior, rămân relevante în scopul aprecierii caracterului adecvat al condițiilor de
detenție a persoanei interesate în lumina articolului 3 din CEDO (a se vedea în acest
sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 20 octombrie 2016, Muršić împotriva
Croației, CE:ECHR:2016:1020JUD000733413, § 140).

77      În ceea ce privește modalitățile de calcul, pentru a aprecia dacă există un risc real
pentru persoana în cauză de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, în sensul
articolului 4 din cartă, a spațiului minim de care trebuie să dispună o persoană deținută
într-o celulă colectivă în cadrul căreia se află obiecte de mobilier și infrastructuri
sanitare, trebuie de asemenea, dată fiind lipsa, în prezent, a unor norme minime în
această privință în dreptul Uniunii, să se țină seama de criteriile stabilite de Curtea
 Europeană a Drepturilor Omului în lumina articolului 3 din CEDO. Această instanță
consideră că, deși, pentru calculul suprafeței disponibile într-o astfel de celulă,
suprafața infrastructurii sanitare nu trebuie să fie luată în calcul, acest calcul trebuie să
includă spațiul ocupat de obiectele de mobilier, precizându-se totuși că deținuții trebuie
să păstreze posibilitatea de a se mișca în mod normal în celulă (a se vedea în acest sens
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 20 octombrie 2016, Muršić împotriva Croației,
CE:ECHR:2016:1020JUD000733413, § 75 și 114, precum și jurisprudența citată).

78      În speță, din observațiile prezentate de guvernul român în ședință reiese că, în urma
predării sale, domnul Dorobanțu ar urma să fie deținut în cadrul unui regim care îi
permite să beneficieze de o libertate de mișcare importantă și, în plus, să lucreze, ceea
ce ar limita timpul petrecut într-o celulă colectivă. Revine instanței de trimitere sarcina
de a verifica aceste elemente și de a aprecia orice altă circumstanță pertinentă în scopul
analizei pe care este chemată să o efectueze, în conformitate cu indicațiile prezentate la
punctele 71-77 din prezenta hotărâre, solicitând, dacă este cazul, autorității judiciare
emitente informațiile suplimentare necesare dacă apreciază că informațiile deja
comunicate de aceasta din urmă sunt insuficiente pentru a-i permite să se pronunțe
asupra predării.

79      Trebuie subliniat, în sfârșit, că, deși statele membre pot să prevadă, pentru propriul
sistem penitenciar, cerințe minime, în ceea ce privește condițiile de detenție, mai
ridicate decât cele care decurg din articolul 4 din cartă și din articolul 3 din CEDO,
astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, un stat membru
nu poate însă, în calitate de stat membru de executare, să condiționeze predarea
persoanei vizate de un mandat european de arestare către statul membru emitent decât
de respectarea acestor din urmă cerințe, iar nu de respectarea celor care decurg din
dreptul său național. Astfel, soluția contrară ar conduce, prin faptul că ar repune în
discuție uniformitatea standardului de protecție a drepturilor fundamentale definite de
dreptul Uniunii, la o încălcare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce pe care
Decizia-cadru 2002/584 urmărește să le consolideze și, prin urmare, la o compromitere
a caracterului efectiv al acestei decizii-cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din
26 februarie 2013, Melloni, C-399/11, EU:C:2013:107, punctul 63).

 Cu privire la relevanța măsurilor generale destinate ameliorării controlului

condițiilor de detenție din statul membru emitent

80      În ceea ce privește, în al treilea rând, adoptarea, în statul membru emitent, a unor
măsuri, precum instituirea unui sistem de mediere sau instituirea instanțelor de
executare a pedepselor, care urmăresc să consolideze controlul condițiilor de detenție
din acest stat membru, trebuie subliniat că, deși un control printre altele jurisdicțional al
acestor condiții de detenție efectuat a posteriori constituie un element important, care
poate contribui la stimularea autorităților acestuia din urmă să îmbunătățească condițiile
respective și care, prin urmare, poate fi luat în considerare de autoritățile judiciare de
executare cu ocazia aprecierii globale a condițiilor în care urmează să fie deținută o
persoană care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul de a decide
predarea acesteia din urmă, el nu este, în sine, de natură să înlăture riscul ca această
persoană să fie supusă, în urma predării sale, unui tratament incompatibil cu articolul 4
din cartă din cauza condițiilor sale de detenție [a se vedea în acest sens Hotărârea din
25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria),
C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 74].
81      În consecință, chiar dacă statul membru emitent prevede căi de atac care permit
controlul legalității condițiilor de detenție din perspectiva drepturilor fundamentale,
autoritățile judiciare de executare rămân obligate să efectueze o analiză individuală a
situației fiecărei persoane vizate, pentru a se asigura că decizia lor privind predarea
acestei persoane nu o va expune, ca urmare a condițiilor menționate, unui risc real de a
suferi un tratament inuman sau degradant, în sensul acestei dispoziții [a se vedea în
acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de
detenție în Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 75].

 Cu privire la luarea în considerare a considerațiilor referitoare la eficacitatea

cooperării judiciare în materie penală, precum și la principiile încrederii și
recunoașterii reciproce

82      În ceea ce privește, în al patrulea rând, aspectul dacă existența unui risc real ca
persoana în cauză să fie supusă unui tratament inuman sau degradant ca urmare a
neconformității condițiilor detenției sale în statul membru emitent cu cerințele minime
care decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului poate fi pusă în
balanță, de autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la această
predare, cu considerații legate de eficacitatea cooperării judiciare în materie penală,
precum și de principiile încrederii și recunoașterii reciproce, trebuie să se arate că
caracterul absolut, amintit la punctul 62 din prezenta hotărâre, pe care îl are interzicerea
tratamentelor inumane sau degradante, în sensul articolului 4 din cartă, se opune ca
dreptul fundamental de a nu fi supus unor astfel de tratamente să poată fi în vreun mod
limitat de astfel de considerații.

83      În aceste condiții, necesitatea de a garanta că persoana în cauză nu este supusă, în cazul
predării sale statului membru emitent, niciunui tratament inuman sau degradant, în
sensul articolului 4 din cartă, justifică, cu titlu excepțional, o limitare a principiilor
încrederii și recunoașterii reciproce (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie
2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctele 82,
98-102 și 104).

84      În consecință, constatarea de către autoritatea judiciară de executare a existenței unor

motive serioase și temeinice de a crede că, în urma predării sale statului membru
emitent, persoana vizată de un mandat european de arestare va fi expusă unui risc real
de a fi supusă unui astfel de tratament, ca urmare a condițiilor de detenție care
predomină în penitenciarul în care urmează în mod concret să fie încarcerată, nu poate
fi pusă în balanță, în scopul de a decide o astfel de predare, cu considerații legate de
eficacitatea cooperării judiciare în materie penală, precum și de principiile încrederii și
recunoașterii reciproce.

85      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la

întrebările adresate după cum urmează:

–        Articolul 1 alineatul (3) din Decizia-cadru 2002/584 coroborat cu articolul 4 din

cartă trebuie să fie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de
executare dispune de elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod
corespunzător care atestă existența unor deficiențe sistemice sau generalizate ale
condițiilor de detenție în cadrul penitenciarelor din statul membru emitent,
aceasta trebuie, pentru a aprecia dacă există motive serioase și temeinice de a
 crede că, în urma predării sale în acest stat membru, persoana care face obiectul
unui mandat european de arestare va fi expusă unui risc real de a fi supusă unui
tratament inuman sau degradant, în sensul acestui articol 4, să țină seama de
ansamblul aspectelor materiale relevante ale condițiilor de detenție din
penitenciarul în care urmează în mod concret să fie încarcerată această persoană,
precum spațiul personal disponibil pentru fiecare deținut într-o celulă a acestui
penitenciar, condițiile sanitare, precum și întinderea libertății de mișcare a
deținutului în cadrul penitenciarului respectiv. Această apreciere nu se limitează
la controlul insuficiențelor vădite. În vederea unei astfel de aprecieri, autoritatea
judiciară de executare trebuie să solicite autorității judiciare emitente informațiile
pe care le consideră necesare și trebuie să se bazeze, în principiu, pe asigurările
furnizate de această din urmă autoritate, în lipsa unor elemente precise care să
permită să se considere că condițiile de detenție încalcă articolul 4 din cartă.

–        În ceea ce privește, mai precis, spațiul personal disponibil pentru fiecare deținut,
autoritatea judiciară de executare trebuie, dată fiind lipsa, în prezent, a unor
norme minime în această privință în dreptul Uniunii, să țină seama de cerințele
minime care decurg din articolul 3 din CEDO, astfel cum este interpretat de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Deși, pentru calculul acestui spațiu
disponibil, spațiul ocupat de infrastructurile sanitare nu trebuie să fie luat în
considerare, acest calcul trebuie să includă spațiul ocupat de obiectele de
mobilier. Cu toate acestea, deținuții trebuie să păstreze posibilitatea de a se mișca
în mod normal în celulă.

–        Autoritatea judiciară de executare nu poate înlătura existența unui risc real de

tratament inuman sau degradant pentru simplul motiv că persoana în cauză
dispune, în statul membru emitent, de o cale de atac care îi permite să conteste
condițiile detenției sale sau că există, în acest stat membru, măsuri legislative sau
structurale menite să consolideze controlul condițiilor de detenție.

–        Constatarea de către autoritatea menționată a existenței unor motive serioase și

temeinice de a crede că, în urma predării sale statului membru emitent, persoana
vizată va fi expusă unui astfel de risc, ca urmare a condițiilor de detenție care
predomină în penitenciarul în care urmează în mod concret să fie încarcerată, nu
poate fi pusă în balanță, în scopul de a decide o astfel de predare, cu considerații
legate de eficacitatea cooperării judiciare în materie penală, precum și de
principiile încrederii și recunoașterii reciproce.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

86      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele
decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 1 alineatul (3) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002

privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre,
astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din
26 februarie 2009, coroborat cu articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene trebuie să fie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea
judiciară de executare dispune de elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în
mod corespunzător care atestă existența unor deficiențe sistemice sau generalizate ale
condițiilor de detenție în cadrul penitenciarelor din statul membru emitent, aceasta
trebuie, pentru a aprecia dacă există motive serioase și temeinice de a crede că, în urma
predării sale în acest stat membru, persoana care face obiectul unui mandat european
de arestare va fi expusă unui risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau
degradant, în sensul acestui articol 4, să țină seama de ansamblul aspectelor materiale
relevante ale condițiilor de detenție în care urmează în mod concret să fie încarcerată
această persoană, precum spațiul personal disponibil pentru fiecare deținut într-o celulă
a acestui penitenciar, condițiile sanitare, precum și întinderea libertății de mișcare a
deținutului în cadrul penitenciarului respectiv. Această apreciere nu se limitează la
controlul insuficiențelor vădite. În vederea unei astfel de aprecieri, autoritatea judiciară
de executare trebuie să solicite autorității judiciare emitente informațiile pe care le
consideră necesare și trebuie să se bazeze, în principiu, pe asigurările furnizate de
această din urmă autoritate, în lipsa unor elemente precise care să permită să se
considere că condițiile de detenție încalcă articolul 4 din Carta drepturilor
fundamentale.

În ceea ce privește, mai precis, spațiul personal disponibil pentru fiecare deținut,
autoritatea judiciară de executare trebuie, dată fiind lipsa, în prezent, a unor norme
minime în această privință în dreptul Uniunii, să țină seama de cerințele minime care
decurg din articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, astfel cum este
interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Deși, pentru calculul acestui
spațiu disponibil, spațiul ocupat de infrastructurile sanitare nu trebuie să fie luat în
considerare, acest calcul trebuie să includă spațiul ocupat de obiectele de mobilier. Cu
toate acestea, deținuții trebuie să păstreze posibilitatea de a se mișca în mod normal în
celulă.

Autoritatea judiciară de executare nu poate înlătura existența unui risc real de

tratament inuman sau degradant pentru simplul motiv că persoana în cauză dispune, în
statul membru emitent, de o cale de atac care îi permite să conteste condițiile detenției
sale sau că există, în acest stat membru, măsuri legislative sau structurale menite să
consolideze controlul condițiilor de detenție.

Constatarea de către autoritatea menționată a existenței unor motive serioase și

temeinice de a crede că, în urma predării sale statului membru emitent, persoana vizată
va fi expusă unui astfel de risc, ca urmare a condițiilor de detenție care predomină în
penitenciarul în care urmează în mod concret să fie încarcerată, nu poate fi pusă în
balanță, în scopul de a decide o astfel de predare, cu considerații legate de eficacitatea
cooperării judiciare în materie penală, precum și de principiile încrederii și
recunoașterii reciproce.

Semnătur
 HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

22 februarie 2022(*)

„Trimitere preliminară – Stat de drept – Independența justiției – Articolul 19 alineatul

(1) al doilea paragraf TUE – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene – Supremația dreptului Uniunii – Lipsa abilitării unei instanțe naționale de a
examina conformitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale considerate
conformă cu constituția de către curtea constituțională a statului membru în cauză –
Cercetări disciplinare”

În cauza C-430/21,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267

TFUE de Curtea de Apel Craiova (România), prin decizia din 7 iulie 2021, primită de
Curte la 14 iulie 2021, în procedura inițiată de

RS

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen (raportor),

vicepreședinte, domnii A. Arabadjiev, C. Lycourgos, E. Regan și S. Rodin, doamna I.
Ziemele și domnul J. Passer, președinți de cameră, domnii F. Biltgen, P. G. Xuereb și
N. Piçarra, doamna L. S. Rossi, domnii N. Wahl și D. Gratsias și doamna M. L. Arastey
Sahún, judecători,

avocat general: domnul A. M. Collins,

grefier: domnul C. Di Bella, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 23 noiembrie 2021,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de E. Gane, L. Lițu și L.-E. Bațagoi, în calitate de agenți,

asistate de M. Manolache;

–        pentru guvernul belgian, de L. Van den Broeck, M. Jacobs și C. Pochet, în

calitate de agenți;

–        pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și J. Langer, în calitate de

agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de P. J. O. Van Nuffel, I. Rogalski și K. Herrmann, în

calitate de agenți,
 după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 20 ianuarie 2022,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 și a articolului 19

alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și a articolului 47 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei contestații introduse de RS cu privire la

durata de soluționare a unei urmăriri penale începute ca urmare a unei plângeri depuse
de soția sa.

 Cadrul juridic

 Constituția României

3        Articolul 148 alineatele (2) și (4) din Constituția României prevede:

„(2)      Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,

precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de
dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

[…]

(4)      Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească

garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din
prevederile alineatului (2).”

 Codul de procedură penală

4        Articolul 4881 din Codul de procedură penală prevede că, pentru cauzele aflate în
cursul urmăririi penale, poate fi formulată o contestație prin care să se solicite
accelerarea unei proceduri penale după cel puțin un an de la începerea urmăririi penale.

5        În temeiul articolului 4885 din acest cod, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța
competentă trebuie să aprecieze caracterul rezonabil al duratei urmăririi penale luând în
considerare o serie de elemente prevăzute de această dispoziție.

6        Articolul 4886 alineatul (1) din codul menționat prevede că, atunci când apreciază
contestația ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți stabilește termenul în
care procurorul sesizat trebuie să rezolve cauza.

 Legea nr. 303/2004

7        Articolul 99 litera ș) din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor
și procurorilor (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie
2005), în versiunea aplicabilă cauzei principale (denumită în continuare „Legea
 nr. 303/2004”), prevede printre altele că nerespectarea deciziilor Curții Constituționale
(România) constituie abatere disciplinară.

 Cauza principală și întrebările preliminare

8        RS a făcut obiectul unei proceduri penale la finalul căreia a fost condamnat.

9        La 1 aprilie 2020, soția lui RS a depus o plângere penală prin care a denunțat, printre
altele, o pretinsă săvârșire de către un procuror, precum și de către doi judecători a unor
infracțiuni de represiune nedreaptă și de abuz în serviciu în cadrul acelei proceduri
penale.

10      Având în vedere că această plângere vizează, printre alții, și magistrați, examinarea sa

intră în competența Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (denumită în
continuare „SIIJ”), înființată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție (România). Prin ordonanța din 14 aprilie 2020, procurorul SIIJ a dispus
începerea urmăririi penale împotriva magistraților vizați de plângerea menționată sub
aspectul săvârșirii infracțiunilor de represiune nedreaptă și de abuz în serviciu.

11      La 10 iunie 2021, RS a sesizat instanța de trimitere cu o contestație, prevăzută la

articolul 4881 și următoarele din Codul de procedură penală, având ca obiect contestarea
caracterului excesiv al duratei urmăririi penale începute pe baza plângerii menționate și
obținerea stabilirii, de către această instanță, a unui termen în care procurorul sesizat cu
aceeași plângere să trebuiască să se pronunțe.

12      Această instanță apreciază că, pentru a se pronunța cu privire la contestația respectivă,

trebuie să examineze legislația națională prin care a fost înființată SIIJ.

13      Or, instanța menționată arată că Curtea s-a pronunțat deja cu privire la chestiuni
referitoare la această legislație națională în Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația
„Forumul judecătorilor din România” și alții (C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19,
C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393).

14      Instanța de trimitere subliniază că din acea hotărâre reiese printre altele că dreptul
Uniunii, în special articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE,
trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede
înființarea în cadrul Ministerului Public a unei secții specializate care are competența
exclusivă de a ancheta infracțiunile săvârșite de judecători și de procurori fără ca
înființarea unei astfel de secții să fie justificată de imperative obiective și verificabile
legate de buna administrare a justiției și să fie însoțită de garanții specifice. Aceste
garanții trebuie să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secție să fie
folosită ca instrument de control politic al activității respectivilor judecători și procurori
susceptibil să aducă atingere independenței acestora și, pe de altă parte, să se asigure că
respectiva competență poate fi exercitată în privința acestora din urmă cu respectarea
deplină a cerințelor care decurg din articolele 47 și 48 din cartă.

15      Instanța de trimitere arată în plus că, la punctul 7 din dispozitivul hotărârii menționate,
Curtea a declarat că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în
sensul că se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel
 cum este interpretată de curtea constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță
inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră
în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de
stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de
România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul
reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56,
Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55) și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a
Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf
TUE.

16      Instanța de trimitere se referă, în sens mai larg, la jurisprudența constantă a Curții

potrivit căreia orice instanță națională are obligația de a lăsa neaplicată, în litigiul cu
care este sesizată, orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii
care are efect direct, precum și la caracterul obligatoriu al hotărârilor pronunțate de
Curte cu titlu preliminar.

17      În această privință, instanța de trimitere precizează că articolul 148 alineatele (2) și (4)
din Constituția României prevede prioritatea normelor de drept al Uniunii.

18      Această instanță arată însă că, prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, Curtea
Constituțională a respins ca neîntemeiată o excepție de neconstituționalitate invocată în
privința mai multor dispoziții ale legislației care reglementează SIIJ.

19      În acea decizie, Curtea Constituțională a precizat, printre altele, mai întâi că, în măsura
în care prioritatea recunoscută dreptului Uniunii este limitată, în ordinea juridică
română, de cerința respectării identității constituționale naționale, îi revenea sarcina de
a asigura supremația Constituției României pe teritoriul României. În consecință,
Curtea Constituțională consideră că, deși o instanță de drept comun are abilitarea să
analizeze conformitatea cu dreptul Uniunii a unei dispoziții a legislației naționale, o
astfel de instanță nu are abilitarea să examineze conformitatea cu dreptul Uniunii a unei
dispoziții naționale a cărei conformitate cu articolul 148 din Constituția României a fost
constatată de Curtea Constituțională.

20      În plus, potrivit Curții Constituționale, punctul 7 din dispozitivul Hotărârii din 18 mai
2021, Asociația „Forumul judecătorilor din România” și alții (C-83/19, C-127/19,
C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393), nu are temei în
Constituția României. Astfel, în timp ce articolul 148 din aceasta din urmă consacră
prioritatea dreptului Uniunii față de dispozițiile contrare ale legislației naționale,
rapoartele întocmite în temeiul Deciziei 2006/928, prin conținutul și prin efectele lor,
nu ar constitui norme de drept al Uniunii pe care instanța națională să trebuiască să le
aplice cu prioritate, înlăturând norma națională contrară.

21      În sfârșit, Curtea Constituțională a precizat în aceeași Decizie nr. 390 din 8 iunie 2021
că, dacă unele instanțe judecătorești ar lăsa neaplicate, din oficiu, dispoziții naționale pe
care le consideră contrare dreptului Uniunii, în vreme ce altele ar aplica aceleași
dispoziții considerându-le conforme cu acest drept, s-ar aduce o atingere gravă
securității juridice, ceea ce ar determina încălcarea principiului statului de drept.

22      În acest context, instanța de trimitere consideră că trebuie să stabilească dacă îi revine
sarcina de a se conforma jurisprudenței Curții Constituționale, astfel cum prevede
 dreptul român, sau celei a Curții, pentru a decide dacă are abilitarea să examineze
conformitatea cu dreptul Uniunii a legislației prin care a fost înființată SIIJ.

23      În plus, instanța de trimitere arată că, în ipoteza în care ar decide să se conformeze
jurisprudenței Curții, efectuând o apreciere asupra compatibilității cu dreptul Uniunii a
acestei legislații, judecătorii în cauză s-ar expune unei proceduri disciplinare și unei
eventuale suspendări din funcție, întrucât nerespectarea unei decizii a Curții
Constituționale constituie, potrivit dreptului român, abatere disciplinară. Instanța de
trimitere exprimă îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii, în special cu
principiul independenței judecătorilor, a unei legislații naționale care permite să se
pronunțe sancțiuni disciplinare împotriva unui judecător care, în temeiul principiului
supremației dreptului Uniunii, a examinat conformitatea cu acest drept a unei dispoziții
naționale cu încălcarea unei decizii a curții constituționale a statului membru în cauză.

24      Pe de altă parte, din informațiile apărute în presă și din datele disponibile la Curtea de
Apel Pitești (România) ar reieși că o procedură disciplinară a fost deja inițiată împotriva
unui judecător care a considerat, în cadrul unei proceduri comparabile cu cea în discuție
în litigiul principal, că legislația română prin care a fost înființată SIIJ este contrară
dreptului Uniunii. Or, potrivit instanței de trimitere, compatibilitatea unei astfel de
proceduri disciplinare cu dreptul Uniunii este îndoielnică.

25      În aceste condiții, Curtea de Apel Craiova (România) a hotărât să suspende judecarea
cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Principiul independenței judecătorilor, consacrat de articolul 19 alineatul (1) al

doilea paragraf TUE, cu referire la articolul 2 TUE și la articolul 47 din [cartă], se
opune unei dispoziții naționale precum aceea a articolului 148 alineatul (2) din
Constituția României, astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională,
prin Decizia nr. 390 [din 8 iunie 2021], conform căreia instanțele naționale nu au
abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții naționale, constatată ca fiind
constituțională printr-o decizie a Curții Constituționale, cu dispozițiile de drept
ale Uniunii Europene?

2)      Principiul independenței judecătorilor, consacrat de articolul 19 alineatul (1) al

doilea paragraf TUE, cu referire la articolul 2 TUE și la articolul 47 din [cartă], se
opune unei dispoziții naționale precum aceea a articolului 99 litera ș) din [Legea
nr. 303/2004], care permite inițierea unei proceduri disciplinare și sancționarea
disciplinară a judecătorului pentru nerespectarea unei decizii a Curții
Constituționale, în condițiile în care judecătorul este chemat să stabilească
prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene, în raport de considerentele
unei decizii a Curții Constituționale, dispoziție națională ce îi înlătură
judecătorului posibilitatea de a aplica hotărârea [Curții] pe care o consideră
prioritară?

3)      Principiul independenței judecătorilor, consacrat de articolul 19 alineatul (1) al

doilea paragraf TUE, cu referire la articolul 2 TUE și la articolul 47 din [cartă], se
opune unor practici judiciare naționale care interzic judecătorului, cu consecința
antrenării răspunderii disciplinare, să facă aplicarea jurisprudenței Curții […] în
proceduri penale precum contestația privind durata rezonabilă a procesului penal,
reglementată de articolul 4881 din [Codul de procedură penală]?”
  Cu privire la procedura în fața Curții

26      Instanța de trimitere a solicitat Curții ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată

potrivit procedurii preliminare de urgență sau, în subsidiar, potrivit procedurii
accelerate, prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

27      În susținerea acestei cereri, instanța de trimitere a arătat că cauza aflată la originea
prezentei trimiteri preliminare are legătură cu o afectare gravă a independenței
instanțelor române și că incertitudinile legate de legislația națională în discuție în
litigiul principal sunt susceptibile să aibă un impact asupra funcționării sistemului de
cooperare judiciară constituit de mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul
267 TFUE.

28      În ceea ce privește, în primul rând, cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii
preliminare de urgență, Camera întâi a Curții a decis, la 30 iulie 2021, la propunerea
judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să nu admită această cerere.

29      Referitor, în al doilea rând, la cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii

accelerate, trebuie amintit că articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură
al Curții prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu,
președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general,
în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă
judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate.

30      La 12 august 2021, președintele Curții a decis, după ascultarea judecătorului raportor și
a avocatului general, să admită cererea de judecare a prezentei trimiteri preliminare
potrivit procedurii accelerate.

31      Astfel, în cazul în care o cauză suscită incertitudini grave legate de aspecte

fundamentale de drept constituțional național și de drept al Uniunii, poate fi necesar,
având în vedere circumstanțele speciale ale unei astfel de cauze, ca aceasta să fie
examinată în termen scurt, în conformitate cu articolul 105 alineatul (1) din
Regulamentul de procedură (Ordonanța președintelui Curții din 19 octombrie 2018,
Wightman și alții, C-621/18, nepublicată, EU:C:2018:851, punctul 10, precum și
jurisprudența citată).

32      Or, ținând seama de importanța fundamentală pentru România și pentru ordinea

juridică a Uniunii a aspectelor referitoare la raporturile dintre instanțele de drept comun
și Curtea Constituțională a acestui stat membru, precum și la principiul independenței
judecătorilor și la supremația dreptului Uniunii pe care le ridică prezenta cauză, un
răspuns al Curții care intervine în termen scurt este de natură să înlăture incertitudinile
grave cu care se confruntă instanța de trimitere, ceea ce justifică examinarea acestei
cauze în condițiile definite la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

33      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se
stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul
2 TUE și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei
reglementări sau unei practici naționale în virtutea căreia instanțele de drept comun ale
unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a
unei legislații naționale pe care curtea constituțională a acestui stat membru a
constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziție constituțională națională care impune
respectarea principiului supremației dreptului Uniunii.

34      Cu titlu introductiv, în măsura în care prima întrebare privește interpretarea articolului
47 din cartă, trebuie subliniat că recunoașterea dreptului la o cale de atac efectivă,
într-un anumit caz, presupune ca persoana care îl invocă să se prevaleze de drepturi sau
de libertăți garantate de dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6
octombrie 2020, État luxembourgeois (Dreptul la o cale de atac împotriva unei cereri de
informații în materie fiscală), C-245/19 și C-246/19, EU:C:2020:795, punctul 55,
precum și Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C-896/19, EU:C:2021:311,
punctul 41] sau ca această persoană să facă obiectul unei urmăriri penale care să
constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1)
din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box
Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,
EU:C:2021:1034, punctul 204).

35      Or, din decizia de trimitere nu reiese nici că RS se prevalează de un drept pe care i l-ar
conferi o dispoziție a dreptului Uniunii, nici că el face obiectul unei urmăriri penale
care ar constitui o punere în aplicare a dreptului Uniunii.

36      În aceste condiții, articolul 47 din cartă nu este, ca atare, aplicabil în cauza principală.

37      Cu toate acestea, din moment ce articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE
impune tuturor statelor membre să stabilească căile de atac necesare pentru a asigura, în
domeniile reglementate de dreptul Uniunii, o protecție jurisdicțională efectivă, în
sensul, printre altele, al articolului 47 din cartă, această din urmă dispoziție trebuie să
fie luată în considerare în mod corespunzător în vederea interpretării articolului 19
alineatul (1) al doilea paragraf TUE (Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika,
C-896/19, EU:C:2021:311, punctul 45 și jurisprudența citată).

38      În ceea ce privește raporturile dintre instanțele de drept comun și curtea constituțională
a unui stat membru, care constituie obiectul primei întrebări, trebuie amintit că, deși
organizarea justiției în statele membre, inclusiv instituirea, compunerea și funcționarea
unei curți constituționale, intră în competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea
acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru
ele din dreptul Uniunii, în special din articolele 2 și 19 TUE [a se vedea în acest sens
Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme),
C-619/18, EU:C:2019:531, punctul 52, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021,
Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,
EU:C:2021:1034, punctul 216].

39      Referitor la obligațiile care decurg din articolul 19 TUE, trebuie subliniat că această
dispoziție, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE,
încredințează instanțelor naționale și Curții sarcina de a garanta deplina aplicare a
 dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională pe care
dreptul menționat o conferă justițiabililor [Hotărârea din 24 iunie 2019,
Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C-619/18, EU:C:2019:531, punctul
47, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19,
C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 217].

40      Potrivit unei jurisprudențe consacrate, pentru ca această protecție să fie garantată, orice
stat membru trebuie, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, să se
asigure că autoritățile care, în calitate de „instanță” în sensul definit de dreptul Uniunii,
sunt chemate să se pronunțe cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de
interpretarea acestui drept și care fac parte astfel din sistemul său de căi de atac în
domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții
jurisdicționale efective, printre care, în special, cea de independență (a se vedea în acest
sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19,
C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctele 220 și 221,
precum și jurisprudența citată).

41      Cerința de independență a instanțelor, care decurge din articolul 19 alineatul (1) al

doilea paragraf TUE, cuprinde două aspecte. Primul aspect, de ordin extern, presupune
ca autoritatea respectivă să își exercite funcțiile în deplină autonomie, fără a fi supusă
niciunei legături ierarhice sau de subordonare față de nimeni și fără să primească
dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenții
sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a
membrilor săi și să le influențeze deciziile. Al doilea aspect, de ordin intern, este legat
de noțiunea de imparțialitate și vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de
interesele fiecăreia dintre ele din perspectiva obiectului acestuia. Acest din urmă aspect
impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în
afară de stricta aplicare a normei de drept [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24
iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C-619/18,
EU:C:2019:531, punctele 72 și 73, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro
Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,
EU:C:2021:1034, punctul 224].

42      Conform principiului separației puterilor ce caracterizează funcționarea unui stat de

drept, independența instanțelor trebuie în special să fie garantată față de puterile
legislativă și executivă [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența
Camerei disciplinare a Curții Supreme), C-585/18, C-624/18 și C-625/18,
EU:C:2019:982, punctul 124, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box
Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,
EU:C:2021:1034, punctul 228].

43      Or, similar celor amintite la punctul 38 din prezenta hotărâre referitor la organizarea
justiției, nici articolul 2, nici articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, nici vreo
altă dispoziție a dreptului Uniunii nu impun statelor membre un model constituțional
precis care să reglementeze raporturile și interacțiunea dintre diferitele puteri statale, în
special în ceea ce privește definirea și delimitarea competențelor acestora. Astfel, în
temeiul articolului 4 alineatul (2) TUE, Uniunea respectă identitatea națională a statelor
membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale. Cu toate
acestea, în alegerea modelelor lor constituționale, statele membre sunt ținute să se
conformeze, printre altele, cerinței de independență a instanțelor, care decurge din
 aceste dispoziții ale dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21
decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19
și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 229, precum și jurisprudența citată).

44      În aceste condiții, articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE,
precum și Decizia 2006/928 nu se opun unei reglementări sau unei practici naționale
potrivit căreia deciziile curții constituționale sunt obligatorii pentru instanțele de drept
comun, cu condiția ca dreptul național să garanteze independența respectivei curți
constituționale în special față de puterile legislativă și executivă, așa cum este impusă
de aceste dispoziții. În schimb, dacă dreptul național nu garantează această
independență, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii se opun unei astfel de
reglementări sau practici naționale, o asemenea curte constituțională nefiind în măsură
să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă de articolul 19 alineatul (1) al doilea
paragraf TUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box
Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,
EU:C:2021:1034, punctul 230).

45      Din cele ce precedă rezultă că, sub rezerva exprimată la punctul anterior, articolul 19
alineatul (1) al doilea paragraf TUE nu se opune unei reglementări sau unei practici
naționale care prevede că instanțele de drept comun ale unui stat membru sunt ținute, în
temeiul dreptului constituțional național, să respecte o decizie a curții constituționale a
acestui stat membru prin care o legislație națională este constatată ca fiind conformă cu
constituția statului membru respectiv.

46      Situația nu poate fi însă aceeași atunci când aplicarea unei astfel de reglementări sau a
unei astfel de practici implică excluderea oricărei competențe a acestor instanțe de drept
comun de a aprecia compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale pe
care curtea constituțională a acestui stat membru a considerat-o conformă cu o
dispoziție constituțională națională care prevede supremația dreptului Uniunii.

47      Astfel, în jurisprudența sa constantă referitoare la Tratatul CEE, Curtea a statuat că,

spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatele comunitare au instituit o
nouă ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în
momentul intrării în vigoare a tratatelor și care este obligatorie pentru instanțele lor.
Statele membre și-au limitat, în favoarea acestei noi ordini juridice dotate cu instituții
proprii și ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții lor, în
domeniile definite de tratate, drepturile lor suverane (a se vedea în acest sens Hotărârea
din 5 februarie 1963, van Gend & Loos, 26/62, EU:C:1963:1, p. 23, Hotărârea din 15
iulie 1964, Costa, 6/64, EU:C:1964:66, p. 1158 și 1159, precum și Hotărârea din 21
decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19
și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 245).

48      Astfel, în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160),

Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii,
acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea
statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură
unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept
național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă
caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie repus în
discuție. În plus, Curtea a subliniat că forța executivă a dreptului comunitar nu poate
 varia de la un stat membru la altul în funcție de legile interne ulterioare, în caz contrar
existând riscul ca realizarea scopurilor Tratatului CEE să fie pusă în pericol, și nici nu
poate da naștere unei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate, interzisă de
acest tratat (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19,
C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 246).

49      Aceste caracteristici esențiale ale ordinii juridice a Uniunii și importanța respectării

care îi este datorată au fost de altfel confirmate de ratificarea, fără rezerve, a tratatelor
de modificare a Tratatului CEE și în special a Tratatului de la Lisabona. Astfel, cu
ocazia adoptării acestui tratat, Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre a
ținut să amintească în mod expres, în Declarația nr. 17 cu privire la supremație, anexată
la Actul final al Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona
(JO 2012, C 326, p. 346), că, „în conformitate cu jurisprudența constantă a [Curții],
tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu
dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de [această jurisprudență]” (a se vedea
în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19,
C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 248).

50      După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Curtea a confirmat în mod

constant jurisprudența anterioară referitoare la principiul supremației dreptului Uniunii,
principiu care impune tuturor autorităților statelor membre să dea efect deplin
diferitelor norme ale Uniunii, dreptul statelor membre neputând aduce atingere
efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate (Hotărârea
din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19,
C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 250, precum și jurisprudența citată).

51      Din această jurisprudență rezultă că, în temeiul principiului supremației dreptului

Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și
de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului
Uniunii. Într-adevăr, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate
principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru,
fără în special ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată
împiedica acest lucru (Hotărârea din 17 decembrie 1970, Internationale
Handelsgesellschaft, 11/70, EU:C:1970:114, punctul 3, precum și Hotărârea din 21
decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19
și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 251).

52      Astfel, având în vedere că Curtea deține o competență exclusivă pentru a furniza

interpretarea definitivă a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2
septembrie 2021, Republica Moldova, C-741/19, EU:C:2021:655, punctul 45), ei îi
revine, în exercitarea acestei competențe, sarcina de a preciza întinderea principiului
supremației dreptului Uniunii în raport cu dispozițiile relevante ale acestui drept, astfel
încât această întindere nu poate depinde nici de interpretarea unor dispoziții ale
dreptului național, nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului Uniunii reținută de
o instanță națională care nu corespunde interpretării Curții (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19,
C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 254).

53      În această privință, trebuie amintit mai ales că principiul supremației dreptului Uniunii
impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a
 dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o
interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului
Uniunii, să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este
sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică
națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care
are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei
reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu
constituțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal,
106/77, EU:C:1978:49, punctul 24, Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C-573/17,
EU:C:2019:530, punctele 61 și 62, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro
Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,
EU:C:2021:1034, punctul 252).

54      Astfel cum s-a amintit la punctul 39 din prezenta hotărâre, respectarea acestei obligații
de a aplica integral orice dispoziție de drept al Uniunii care are efect direct trebuie
considerată ca fiind indispensabilă pentru a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii
în toate statele membre, astfel cum impune articolul 19 alineatul (1) TUE.

55      Respectarea obligației menționate este necesară și pentru a se asigura respectarea

egalității statelor membre în raport cu tratatele, care exclude posibilitatea ca o măsură
unilaterală, indiferent de natura acesteia, să prevaleze împotriva ordinii juridice a
Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box
Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,
EU:C:2021:1034, punctul 249), și constituie o expresie a principiului cooperării loiale
enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE, care impune să fie lăsată neaplicată orice
dispoziție eventual contrară a legislației naționale, indiferent dacă aceasta este
anterioară sau ulterioară normei dreptului Uniunii care are efect direct (a se vedea în
acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C-409/06,
EU:C:2010:503, punctul 55, și Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import
Export, C-308/19, EU:C:2021:47, punctul 31).

56      În speță, pentru a se pronunța cu privire la cauza principală, instanța de trimitere

consideră că trebuie să aprecieze compatibilitatea legislației naționale prin care a fost
înființată SIIJ cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu obiectivele de
referință specifice în materie de reformă a sistemului judiciar și de luptă împotriva
corupției enunțate în anexa la Decizia 2006/928.

57      În aceste condiții, trebuie amintit, pe de o parte, că Curtea a avut deja ocazia să
statueze că o astfel de legislație națională intră în domeniul de aplicare al Deciziei
2006/928 și că ea trebuie, în consecință, să respecte cerințele care decurg din dreptul
Uniunii, în special din articolul 2 și din articolul 19 alineatul (1) TUE (a se vedea în
acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul judecătorilor din România”
și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19,
EU:C:2021:393, punctele 183 și 184).

58      Pe de altă parte, atât articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cât și obiectivele
menționate la punctul 56 din prezenta hotărâre sunt formulate în termeni clari și preciși
și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct (a se vedea în acest
sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul judecătorilor din România” și
alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393,
 punctele 249 și 250, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion
și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034,
punctul 253).

59      Rezultă că, în cazul imposibilității de a proceda la o interpretare conformă a

dispozițiilor naționale cu dispoziția menționată sau cu obiectivele menționate, instanțele
de drept comun române trebuie să înlăture, din oficiu, aceste dispoziții naționale.

60      În această privință, se impune, desigur, să se arate că, în temeiul cadrului juridic
național pertinent, astfel cum este descris de instanța de trimitere, aceste instanțe de
drept comun sunt, în principiu, competente să aprecieze compatibilitatea cu aceste
norme de drept al Uniunii a unor dispoziții legislative românești fără a trebui să
sesizeze curtea constituțională națională cu o cerere în acest scop.

61      Din decizia de trimitere reiese însă că aceste instanțe de drept comun sunt private de
această competență atunci când curtea constituțională națională a statuat că dispozițiile
legislative în cauză sunt conforme cu o dispoziție constituțională națională care prevede
supremația dreptului Uniunii, întrucât instanțele menționate sunt obligate să se
conformeze respectivei hotărâri a acestei curți constituționale.

62      În acest context, trebuie amintit că puterea de a face, chiar în momentul aplicării
dreptului Uniunii, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o reglementare sau o
practică națională care constituie eventual un obstacol în calea eficienței depline a
normelor cu efect direct ale acestui drept face parte integrantă din atribuțiile de instanță
a Uniunii care îi revin instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței
sale, a acestor norme, așa încât exercitarea acestei puteri constituie o garanție inerentă
independenței judecătorilor care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf
TUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion
și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034,
punctul 257).

63      Astfel, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice

reglementare sau practică națională care ar avea ca efect diminuarea eficacității
dreptului respectiv prin faptul de a refuza instanței competente să îl aplice prerogativa
de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o
dispoziție sau o practică națională care ar constitui eventual un obstacol în calea
eficacității depline a normelor Uniunii care au efect direct (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 22, precum
și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19,
C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 258). Aceasta ar fi situația
dacă, în ipoteza unui conflict între o dispoziție de drept al Uniunii și o lege națională,
soluționarea acestui conflict ar fi rezervată unei autorități, alta decât instanța chemată să
asigure aplicarea dreptului Uniunii, învestită cu o putere de apreciere proprie (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49,
punctul 23, precum și Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C-188/10 și
C-189/10, EU:C:2010:363, punctul 44).

64      În plus, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, mecanismul trimiterii
preliminare instituit prin articolul 267 TFUE are ca scop să asigure, în toate situațiile,
dreptului Uniunii același efect în toate statele membre și să prevină astfel apariția unor
 divergențe în interpretarea acestui drept pe care instanțele naționale trebuie să îl aplice
și urmărește să asigure această aplicare. În acest sens, articolul menționat oferă instanței
naționale un mijloc de a elimina dificultățile pe care le-ar putea genera cerința de a da
dreptului Uniunii efecte depline în cadrul sistemelor jurisdicționale ale statelor membre.
Astfel, instanțele naționale au cea mai largă posibilitate și chiar obligația de a sesiza
Curtea dacă consideră că o cauză pendinte în fața lor ridică chestiuni care implică o
interpretare sau o apreciere a validității dispozițiilor dreptului Uniunii care necesită o
decizie din partea lor [Hotărârea din 16 decembrie 2021, AB și alții (Revocarea unei
amnistii), C-203/20, EU:C:2021:1016, punctul 49, precum și jurisprudența citată].

65      În consecință, eficacitatea cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite prin
mecanismul trimiterii preliminare și, prin urmare, a dreptului Uniunii ar fi compromisă
dacă rezultatul unei excepții de neconstituționalitate în fața curții constituționale a unui
stat membru ar putea avea ca efect să descurajeze instanța națională, sesizată cu un
litigiu guvernat de acest drept, să utilizeze posibilitatea sau, după caz, să își
îndeplinească obligația, rezultată din articolul 267 TFUE, de a adresa Curții întrebările
privind interpretarea sau validitatea unor acte ale dreptului menționat, pentru a-i
permite să statueze dacă o normă națională este sau nu compatibilă cu acesta [a se
vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C-188/10 și
C-189/10, EU:C:2010:363, punctul 45, Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov,
C-614/14, EU:C:2016:514, punctul 25, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS
(Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C-564/19, EU:C:2021:949, punctul 73].

66      Or, în ipoteza în care curtea constituțională a unui stat membru a statuat că anumite
dispoziții legislative sunt conforme cu o dispoziție constituțională națională care
prevede supremația dreptului Uniunii, o normă sau o practică națională precum cea
descrisă la punctul 61 din prezenta hotărâre ar constitui un obstacol în calea deplinei
eficacități a normelor de drept al Uniunii în cauză, în măsura în care ar împiedica
instanța de drept comun chemată să asigure aplicarea dreptului Uniunii să aprecieze ea
însăși compatibilitatea acestor dispoziții legislative cu acest drept.

67      Aplicarea unei astfel de norme sau a unei astfel de practici naționale ar aduce de
asemenea atingere eficacității cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite
prin mecanismul trimiterii preliminare, descurajând instanța de drept comun chemată să
soluționeze litigiul să sesizeze Curtea cu o cerere preliminară, iar aceasta pentru a se
conforma deciziilor curții constituționale a statului membru în cauză.

68      Constatările enunțate la punctele precedente se impun cu atât mai mult într-o situație
precum cea avută în vedere de instanța de trimitere, în care o decizie a curții
constituționale a statului membru în cauză refuză să dea curs unei hotărâri pronunțate
cu titlu preliminar de Curte, întemeindu-se printre altele pe identitatea constituțională a
statului membru în cauză și pe considerația potrivit căreia Curtea și-ar fi depășit
competența.

69      În această privință, este, desigur, necesar să se arate că, în temeiul articolului 4
alineatul (2) TUE, Curtea poate fi chemată să verifice dacă o obligație de drept al
Uniunii nu încalcă identitatea națională a unui stat membru (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 17 iulie 2014, Torresi, C-58/13 și C-59/13, EU:C:2014:2088, punctul 58,
și Hotărârea din 5 iunie 2018, Coman și alții, C-673/16, EU:C:2018:385, punctul 46).
70      În schimb, această dispoziție nu are nici ca obiect, nici ca efect să autorizeze o curte
constituțională a unui stat membru ca, ignorând obligațiile care decurg printre altele din
articolul 4 alineatele (2) și (3), precum și din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf
TUE și care îi incumbă acesteia, să înlăture aplicarea unei norme de drept al Uniunii,
pentru motivul că această normă ar încălca identitatea națională a statului membru în
cauză, astfel cum este definită de curtea constituțională națională.

71      Dacă o curte constituțională a unui stat membru consideră că o dispoziție de drept

derivat al Uniunii, astfel cum a fost interpretată de Curte, încalcă obligația de a respecta
identitatea națională a acestui stat membru, acea curte constituțională trebuie să
suspende judecarea cauzei și să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară în
temeiul articolului 267 TFUE pentru aprecierea validității acestei dispoziții în lumina
articolului 4 alineatul (2) TUE, Curtea fiind singura competentă să constate
nevaliditatea unui act al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie
1987, Foto-Frost, 314/85, EU:C:1987:452, punctul 20, precum și Hotărârea din 3
octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C-583/11 P,
EU:C:2013:625, punctul 96).

72      În plus, din moment ce, astfel cum s-a amintit la punctul 52 din prezenta hotărâre,
Curtea deține o competență exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a
dreptului Uniunii, curtea constituțională a unui stat membru nu poate, pe baza propriei
interpretări a unor dispoziții de drept al Uniunii, inclusiv a articolului 267 TFUE, să
statueze în mod valabil că Curtea a pronunțat o hotărâre care depășește sfera sa de
competență și, prin urmare, să refuze să dea curs unei hotărâri pronunțate cu titlu
preliminar de Curte.

73      În această privință, trebuie subliniat că procedura trimiterii preliminare prevăzută la

articolul 267 TFUE, care constituie cheia de boltă a sistemului jurisdicțional stabilit de
tratate, instituie un dialog de la instanță la instanță între Curte și instanțele statelor
membre, având drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului Uniunii,
permițând astfel asigurarea coerenței acestuia, a efectului său deplin și a autonomiei
sale, precum și, în ultimă instanță, a caracterului propriu al dreptului instituit de tratate
[a se vedea în acest sens Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie
2014, EU:C:2014:2454, punctul 176, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021,
Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C-561/19, EU:C:2021:799,
punctul 27].

74      O hotărâre pronunțată în cadrul acestei proceduri este obligatorie pentru instanța
națională în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii pentru soluționarea
litigiului cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 februarie 1977,
Benedetti, 52/76, EU:C:1977:16, punctul 26, precum și Hotărârea din 11 decembrie
2018, Weiss și alții, C-493/17, EU:C:2018:1000, punctul 19).

75      Instanța națională care a exercitat posibilitatea conferită de articolul 267 al doilea

paragraf TFUE trebuie, așadar, dacă este cazul, să înlăture aprecierile unei instanțe
naționale superioare dacă consideră, având în vedere interpretarea dată de Curte, că
acestea nu sunt conforme cu dreptul Uniunii, lăsând, eventual, neaplicată norma
națională care o obligă să se conformeze deciziilor acestei instanțe superioare (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C-173/09,
EU:C:2010:581, punctele 30 și 31).
76      Din jurisprudența Curții rezultă că această soluție se aplică și atunci când o instanță de
drept comun este ținută, în temeiul unei norme naționale de procedură, de o decizie a
unei curți constituționale naționale pe care o consideră contrară dreptului Uniunii (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan și alții, C-416/10,
EU:C:2013:8, punctul 71).

77      În plus, din moment ce interpretarea pe care Curtea o dă unei norme de drept al
Uniunii în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE lămurește și
precizează, atunci când este necesar, semnificația și domeniul de aplicare ale acestei
norme așa cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la momentul
intrării sale în vigoare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit
italiana, 61/79, EU:C:1980:100, punctul 16, și Hotărârea din 18 noiembrie 2021, État
belge (Cursuri de pregătire a piloților), C-413/20, EU:C:2021:938, punctul 53], se
impune să se considere că o instanță de drept comun este ținută, în vederea asigurării
deplinei eficacități a normelor de drept al Uniunii, să înlăture, într-un litigiu cu care este
sesizată, aprecierile unei curți constituționale naționale care refuză să dea curs unei
hotărâri pronunțate cu titlu preliminar de Curte, chiar și atunci când această hotărâre nu
rezultă dintr-o cerere de decizie preliminară introdusă, în legătură cu acest litigiu, de
această instanță de drept comun.

78      Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul

19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4
alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației
dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei
practici naționale în virtutea căreia instanțele de drept comun ale unui stat membru nu
au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale
pe care curtea constituțională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu
o dispoziție constituțională națională care impune respectarea principiului supremației
dreptului Uniunii.

 Cu privire la a doua și la a treia întrebare

79      Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate
împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19
alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 TUE și cu articolul 47 din
cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici
naționale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național
pentru motivul că aceasta a aplicat dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de
Curte, îndepărtându-se de o jurisprudență a curții constituționale a statului membru în
cauză incompatibilă cu principiul supremației dreptului Uniunii.

80      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 47 din cartă nu este, ca atare, aplicabil
în cauza principală, astfel cum s-a arătat la punctul 36 din prezenta hotărâre.

81      După cum s-a amintit la punctul 41 din prezenta hotărâre, articolul 19 alineatul (1) al
doilea paragraf TUE impune prezervarea independenței și a imparțialității autorităților
care pot fi chemate să se pronunțe asupra unor chestiuni legate de aplicarea sau de
interpretarea dreptului Uniunii.
82      Aceste garanții de independență și de imparțialitate impuse în temeiul dreptului
Uniunii postulează existența unor norme care să permită înlăturarea oricărei îndoieli
legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea autorității în cauză
în raport cu elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se
înfruntă (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19,
C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 225, precum și
jurisprudența citată).

83      În ceea ce privește, mai precis, răspunderea disciplinară la care riscă să se expună
judecătorii de drept comun, potrivit reglementării naționale în discuție, în ipoteza
nerespectării deciziilor curții constituționale naționale, este adevărat că salvgardarea
independenței instanțelor nu poate avea printre altele drept consecință excluderea totală
a posibilității ca răspunderea disciplinară a unui judecător să fie angajată, în anumite
cazuri cu totul excepționale, ca urmare a hotărârilor judecătorești adoptate de acesta.
Astfel, este evident că o asemenea cerință de independență nu are scopul de a cauționa
eventuale comportamente grave și total impardonabile din partea judecătorilor, care ar
consta, de exemplu, în încălcarea deliberată și cu rea-credință sau dintr-o neglijență
deosebit de gravă și de grosieră a normelor de drept național și de drept al Uniunii a
căror respectare trebuie să o asigure sau în căderea în arbitrariu ori în denegare de
dreptate, în condițiile în care ei sunt chemați, în calitate de deținători ai funcției de a
judeca, să se pronunțe asupra litigiilor cu care sunt sesizați de către justițiabili
[Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor),
C-791/19, EU:C:2021:596, punctul 137, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021,
Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,
EU:C:2021:1034, punctul 238].

84      În schimb, este esențial, pentru a prezerva independența instanțelor și pentru a evita
astfel ca regimul disciplinar să poată fi deturnat de la scopurile sale legitime și utilizat
pentru controlul politic al hotărârilor judecătorești sau pentru a exercita presiuni asupra
judecătorilor, ca faptul că o hotărâre judecătorească conține o eventuală eroare în
interpretarea și aplicarea normelor de drept național și de drept al Uniunii sau în
aprecierea faptelor și în evaluarea probelor să nu poată conduce în sine la angajarea
răspunderii disciplinare a judecătorului în cauză [Hotărârea din 15 iulie 2021,
Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C-791/19, EU:C:2021:596,
punctul 138, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții,
C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 239].

85      Constituie, pe de altă parte, o garanție inerentă independenței judecătorilor naționali

faptul ca aceștia să nu fie expuși unor proceduri sau unor sancțiuni disciplinare pentru
că au exercitat opțiunea de a sesiza Curtea în temeiul articolului 267 TFUE, opțiune
care ține de competența lor exclusivă (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box
Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,
EU:C:2021:1034, punctul 227, precum și jurisprudența citată).

86      În consecință, angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător pentru o hotărâre

judecătorească trebuie să fie limitată la cazuri cu totul excepționale, cum sunt cele
menționate la punctul 83 din prezenta hotărâre, și să fie încadrată în această privință de
criterii obiective și verificabile, referitoare la imperative legate de buna administrare a
justiției, precum și de garanții care urmăresc evitarea oricărui risc de presiuni externe
asupra conținutului hotărârilor judecătorești și care permit înlăturarea astfel, în
 percepția justițiabililor, a oricărei îndoieli legitime cu privire la impenetrabilitatea
judecătorilor în cauză și la neutralitatea acestora în raport cu interesele care se înfruntă
[Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor),
C-791/19, EU:C:2021:596, punctul 139, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021,
Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,
EU:C:2021:1034, punctul 240].

87      Rezultă că articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie

interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naționale care
permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru orice
nerespectare a deciziilor curții constituționale naționale (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19,
C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 242).

88      Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, atingerea adusă independenței

judecătorilor naționali pe care o implică o astfel de reglementare sau o astfel de practică
națională ar fi de asemenea incompatibilă cu principiile egalității dintre statele membre
și cooperării loiale dintre Uniune și statele membre, recunoscute prin articolul 4
alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației
dreptului Uniunii atunci când angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător
național este motivată de împrejurarea că acesta ar fi înlăturat aplicarea unei decizii a
curții constituționale a statului membru în cauză prin care aceasta a refuzat să dea curs
unei hotărâri preliminare a Curții.

89      Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât o asemenea angajare a

răspunderii disciplinare a unui judecător național este de natură să amplifice caracterul
prejudiciabil la adresa exigențelor dreptului Uniunii al unei reglementări naționale în
virtutea căreia instanțele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să
examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale pe care curtea
constituțională a acestui stat membru, refuzând să dea curs unei hotărâri preliminare
pronunțate de Curte, a considerat-o conformă cu o dispoziție constituțională națională
care prevede supremația dreptului Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21
decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19
și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 259).

90      În plus, deși guvernul român a indicat în cadrul ședinței că nu a fost pronunțată nicio
sancțiune în temeiul dispoziției legislative naționale la care se referă a doua și a treia
întrebare, trebuie amintit că simpla perspectivă a inițierii unei cercetări disciplinare este
în sine susceptibilă să exercite o presiune asupra celor care au sarcina de a judeca (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul judecătorilor din
România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19,
EU:C:2021:393, punctul 199).

91      Or, din indicațiile care figurează în decizia de trimitere nu reiese că răspunderea

judecătorilor naționali de drept comun ca urmare a nerespectării deciziilor Curții
Constituționale, prevăzută la articolul 99 litera ș) din Legea nr. 303/2004, este supusă
unor condiții care să permită să se garanteze limitarea acesteia la cazurile cu totul
excepționale menționate la punctul 83 din prezenta hotărâre, astfel cum impune, după
cum s-a amintit la punctele 84 și 86 din prezenta hotărâre, articolul 19 alineatul (1) al
doilea paragraf TUE.
92      De altfel, trebuie arătat că, la punctul 241 din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro
Box Promotion și alții (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,
EU:C:2021:1034), Curtea a putut constata deja că din cererile de decizie preliminară
din cauzele în care s-a pronunțat acea hotărâre nu reieșea că această răspundere era
limitată la asemenea cazuri.

93      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la

a doua și la a treia întrebare că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE
coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267
TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în
sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea
răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru motivul că aceasta a aplicat
dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte, îndepărtându-se de o
jurisprudență a curții constituționale a statului membru în cauză incompatibilă cu
principiul supremației dreptului Uniunii.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

94      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele
decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)      Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și

cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu
principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se
opune unei reglementări sau unei practici naționale în virtutea căreia
instanțele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să
examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale pe
care curtea constituțională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind
conformă cu o dispoziție constituțională națională care impune respectarea
principiului supremației dreptului Uniunii.

2)      Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și

cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu
principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se
opune unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea
răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru motivul că aceasta
a aplicat dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte,
îndepărtându-se de o jurisprudență a curții constituționale a statului
membru în cauză incompatibilă cu principiul supremației dreptului Uniunii.

Semnături
*      Limba de procedură: româna.