Repertoriul jurisprudenței

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

10 august 2017 *

„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare polițienească și judiciară în

materie penală – Mandat european de arestare – Decizia-cadru 2002/584/JAI – Proceduri de predare
între statele membre – Condiții de executare – Motive de neexecutare facultativă – Articolul 4a
alineatul (1), rezultat din Decizia-cadru 2009/299/JAI – Mandat de arestare emis în vederea executării
unei pedepse privative de libertate – Noțiunea «proces în urma căruia a fost pronunțată decizia» –
Procedură privind modificarea unor pedepse pronunțate anterior – Decizie prin care se pronunță o
pedeapsă rezultantă – Decizie pronunțată fără ca persoana în cauză să fi fost prezentă în persoană –
Persoană condamnată care nu a fost prezentă în persoană la proces în cadrul condamnării sale inițiale,
nici în primă instanță, nici în fața instanței de apel – Persoană care a fost apărată de un avocat cu
ocazia procedurii în apel – Mandat de arestare care nu furnizează informații în această privință –
Consecințe pentru autoritatea judiciară de executare”

În cauza C-271/17 PPU,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de
Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), prin decizia din 18 mai 2017,
primită de Curte în aceeași zi, în procedura privind executarea unui mandat european de arestare
emis împotriva lui

Sławomir Andrzej Zdziaszek,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul J.-L. da Cruz Vilaça, președinte de cameră, doamna M. Berger și domnii A. Borg
Barthet, E. Levits și F. Biltgen (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Bobek,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 iulie 2017,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru domnul Zdziaszek, de M. Bouwman și de B.-J. Polman, advocaten;

– pentru Openbaar Ministerie, de K. van der Schaft și de U.-E.-A. Weitzel, în calitate de agenți;

– pentru guvernul neerlandez, de M. Noort și de M. Bulterman, în calitate de agenți;

– pentru Irlanda, de J. Quaney, în calitate de agent, asistată de C. Noctor, BL;

* Limba de procedură: neerlandeza.

RO
ECLI:EU:C:2017:629 1
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, de M. Nowak și de K. Majcher, în calitate de agenți;

– pentru Comisia Europeană, de R. Troosters și de S. Grünheid, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 26 iulie 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru
2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de
predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost
modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24)
(denumită în continuare „Decizia-cadru 2002/584”).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul executării în Țările de Jos a unui mandat european de
arestare emis de Sąd Okręgowy w Gdańsku (Tribunalul Regional din Gdańsk, Polonia) împotriva lui
Sławomir Andrzej Zdziaszek în vederea executării în Polonia a unei pedepse privative de libertate.

Cadrul juridic

Dreptul internațional

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

3 Intitulat „Dreptul la un proces echitabil”, articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în
continuare „CEDO”), prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil
a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în
materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul
în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a
acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun,
sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță, atunci când, în împrejurări speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi legal
stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit,
asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

2 ECLI:EU:C:2017:629
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu,
atunci când interesele justiției o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor
apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la
audiere.”

Dreptul Uniunii

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

4 Articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare

„carta”) fac parte din titlul VI din aceasta, denumit „Justiția”.

5 Potrivit articolului 47 din cartă, intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la
o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de
prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei
instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are
posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

[…]”

6 Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17, denumite în continuare
„explicațiile cu privire la cartă”) precizează în legătură cu articolul 47 al doilea paragraf din cartă că
această dispoziție corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO.

7 Explicațiile cu privire la cartă adaugă în legătură cu articolul 47 menționat că „[î]n dreptul Uniunii,
dreptul de a se adresa unei instanțe nu se aplică numai pentru plângerile privind drepturile și
obligațiile cu caracter civil. Aceasta este una dintre consecințele faptului că Uniunea este o comunitate
de drept, după cum a constatat Curtea de Justiție în [Hotărârea din 23 aprilie 1986, Les
Verts/Parlamentul (294/83, EU:C:1986:166)]. Cu toate acestea, cu excepția domeniului lor de aplicare,
garanțiile oferite de CEDO se aplică în mod similar în Uniune”.

8 Articolul 48 din cartă, intitulat „Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare”, prevede:

„(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate
cu legea.

(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.”

9 Explicațiile cu privire la cartă precizează în această privință:

„Articolul 48 corespunde articolului 6 [paragrafele 2 și 3] din CEDO […]

[…]

ECLI:EU:C:2017:629 3
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

În conformitate cu articolul 52 alineatul (3), acest drept are același înțeles și același domeniu de
aplicare ca și dreptul garantat prin CEDO.”

10 Articolul 51 din cartă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu

respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun
în aplicare dreptul Uniunii […]”

11 Articolul 52 din cartă, intitulat „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”, prevede:

„(1) Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie
să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea
principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și
numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității
protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

[…]

(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin
[CEDO], înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această
dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.

[…]

(7) Instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în
vederea orientării interpretării prezentei carte.”

Deciziile-cadru 2002/584 și 2009/299

12 Considerentele (5), (6), (8), (10) și (12) ale Deciziei-cadru 2002/584 sunt redactate după cum urmează:

„(5) […] [I]ntroducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite,
cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite
eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare.
[…]

(6) Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie prima concretizare,
în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l-a
calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.

[…]

(8) Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor
controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost
arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de predare a acesteia.

[…]

(10) Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între
statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare
gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor enunțate la articolul 6

4 ECLI:EU:C:2017:629
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

alineatul (1) [UE, devenit, după modificare, articolul 2 TUE], constatată de Consiliu, în aplicarea
articolului 7 alineatul (1) [UE, devenit, după modificare, articolul 7 alineatul (2) TUE], și cu
consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol.

[…]

(12) Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6

[UE] și reflectate în [cartă], în special în capitolul VI. Nimic din prezenta decizie-cadru nu poate
fi interpretat ca o interdicție de a refuza predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un
mandat european de arestare atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente
obiective, că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a pedepsi o
persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă, opinii politice sau
orientare sexuală sau de a aduce atingere situației acestei persoane pentru oricare din aceste
motive.

[…]”

13 Articolul 1 din această decizie-cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația
de executare a acestuia”, prevede:

„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea
arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi
penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii
reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii-cadru.

(3) Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor
fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6
[UE]”.

14 Articolele 3, 4 și 4a din decizia-cadru menționată prevăd motivele de neexecutare obligatorie și

facultativă a mandatului european de arestare.

15 Decizia-cadru 2009/299 precizează motivele pe baza cărora autoritatea judiciară de executare a unui
stat membru poate refuza executarea mandatului european de arestare atunci când persoana în cauză
nu a fost prezentă la proces. Considerentele (1), (2), (4), (6)-(8) și (14) și (15) ale acestei decizii-cadru
au următorul cuprins:

„(1) Dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces este inclus în dreptul la un
proces echitabil prevăzut la articolul 6 din [CEDO], astfel cum a fost interpretat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. [Aceasta din urmă] a declarat, de asemenea, că dreptul
persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces nu este absolut și că, în anumite
condiții, persoana acuzată poate renunța, de bună voie și nesilită de nimeni, în mod expres sau
tacit, dar fără echivoc, la respectivul drept.

(2) Diversele decizii-cadru de punere în aplicare a principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor

judecătorești definitive nu abordează în mod integrat chestiunea hotărârilor care au fost emise în
urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană. Această diversitate ar
putea complica activitatea practicienilor și ar putea reprezenta un obstacol în calea cooperării
judiciare.

[…]

ECLI:EU:C:2017:629 5
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

(4) Prin urmare, este necesar să se prevadă temeiuri clare și comune pentru nerecunoașterea deciziilor
care au fost pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în
persoană. Prezenta decizie-cadru este destinată precizării definiției acestor temeiuri comune care
să permită autorității de executare să execute decizia în pofida absenței persoanei în cauză de la
proces, respectându-se pe deplin dreptul persoanei la apărare. Prezenta decizie-cadru nu este
destinată reglementării formelor și metodelor, inclusiv a cerințelor procedurale care sunt folosite
pentru obținerea rezultatelor menționate în prezenta decizie-cadru, aceasta fiind o chestiune de
legislație națională a statelor membre.

[…]

(6) Dispozițiile prezentei decizii-cadru de modificare a altor decizii-cadru stabilesc condițiile în care
nu ar trebui refuzată recunoașterea și executarea unei decizii pronunțate în urma unui proces la
care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană. Acestea sunt condiții alternative; atunci
când una dintre condiții este îndeplinită, autoritatea emitentă, prin completarea secțiunii
corespunzătoare a mandatului european de arestare sau a certificatului relevant din celelalte
decizii-cadru, dă asigurări că cerințele au fost sau vor fi îndeplinite, ceea ce ar trebui să fie
suficient în scopul executării deciziei pe baza principiului recunoașterii reciproce.

(7) Recunoașterea și executarea unei decizii care a fost pronunțată în urma unui proces la care
persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană nu ar trebui refuzate în cazul în care aceasta din
urmă a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru
procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia sau în cazul în care persoana în cauză a primit
efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul
proces, în așa fel încât s-a determinat fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de
procesul stabilit. În acest context, se înțelege că persoana ar fi trebuit să primească informațiile
respective «în timp util», aceasta însemnând cu suficient de mult timp înainte pentru a-i permite
persoanei să participe la proces și să își exercite efectiv dreptul la apărare.

(8) Dreptul la un proces echitabil al persoanei acuzate este garantat de [CEDO], astfel cum a fost
interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept include dreptul persoanei în
cauză de a fi prezentă în persoană la proces. Pentru a-și exercita acest drept, persoana în cauză
trebuie să aibă cunoștință de procesul stabilit. În conformitate cu prezenta decizie-cadru,
informarea persoanei cu privire la proces ar trebui să fie asigurată de fiecare stat membru în
conformitate cu legislația națională proprie, prin aceasta înțelegându-se că statul membru
respectiv trebuie să respecte cerințele convenției respective. În conformitate cu jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când se analizează dacă modul în care au fost
furnizate informațiile este suficient pentru a asigura informarea persoanei cu privire la proces, o
atenție deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, și eforturilor depuse de către
persoana în cauză pentru a primi informațiile ce i-au fost adresate.

[…]

(14) Prezenta decizie-cadru se limitează la precizarea definiției motivelor de nerecunoaștere în cadrul

instrumentelor de punere în aplicare a principiului recunoașterii reciproce. Prin urmare, dispoziții
precum cele referitoare la dreptul la rejudecarea cauzei au un domeniu de aplicare care se
limitează la definirea acestor motive de nerecunoaștere. Acestea nu sunt menite să armonizeze
legislațiile naționale. Prezenta decizie-cadru nu aduce atingere instrumentelor viitoare ale
Uniunii Europene destinate armonizării legislației statelor membre în materie de drept penal.

6 ECLI:EU:C:2017:629
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

(15) Motivele de nerecunoaștere sunt opționale. Cu toate acestea, marja de apreciere a statelor
membre pentru transpunerea acestor motive în legislația națională este guvernată în special de
dreptul la un proces echitabil, ținându-se seama de obiectivul general al prezentei decizii-cadru
de a îmbunătăți drepturile procedurale ale persoanelor și de a facilita cooperarea judiciară în
materie penală […]”

16 Potrivit articolului 1 din Decizia-cadru 2009/299, intitulat „Obiectivele și domeniul de aplicare”:

„(1) Obiectivele prezentei decizii-cadru sunt de a consolida drepturile procedurale ale persoanelor care
fac obiectul unor proceduri penale, de a facilita cooperarea judiciară în materie penală și, în special, de
a îmbunătăți recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare între statele membre.

(2) Prezenta decizie-cadru nu are drept efect modificarea obligației de respectare a drepturilor
fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum au fost consacrate în articolul 6 din
tratat, inclusiv dreptul la apărare al persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale, și nu aduce
atingere obligațiilor care revin autorităților judiciare în acest sens.

(3) Prezenta decizie-cadru stabilește norme comune pentru recunoașterea și/sau executarea într-un
stat membru (statul membru de executare) a deciziilor judiciare pronunțate într-un alt stat membru
(statul membru emitent) în urma unor proceduri la care nu a fost prezentă persoana în cauză […]”

17 Articolul 4a din Decizia-cadru 2002/584 a fost inserat prin articolul 2 din Decizia-cadru 2009/299 și
este intitulat „Decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în
persoană”. Alineatul (1) al acestuia are următorul cuprins:

„Autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea mandatului european de

arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate în cazul în
care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu
excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că persoana, în conformitate cu alte
cerințe procedurale definite în legislația națională a statului membru emitent:

(a) în timp util

(i) fie a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru
procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o
informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât
s-a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit;

și
(ii) a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces;

sau

(b) având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către persoana
în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într-adevăr apărată de avocatul
respectiv la proces;

sau

(c) după ce i s-a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea
cauzei sau la o cale de atac, în cadrul căreia persoana are dreptul de a fi prezentă și care permite
ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la
desființarea deciziei inițiale:
(i) a indicat în mod expres că nu contestă decizia;

ECLI:EU:C:2017:629 7
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

sau
(ii) nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp
corespunzător;

sau

(d) nu i s-a înmânat personal decizia, însă:

(i) i se va înmâna decizia personal și fără întârziere după predare și va fi informată în mod expres
cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care are dreptul de a fi
prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată
și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale;

și
(ii) va fi informată cu privire la intervalul de timp în care trebuie să solicite rejudecarea cauzei sau
promovarea unei căi de atac, astfel cum se menționează în mandatul de arestare european
relevant.”

18 Articolul 8 alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584 are următorul conținut:

„Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu

formularul din anexă:

(a) identitatea și cetățenia persoanei căutate;

(b) numele, adresa, numerele de telefon și de fax și adresa electronică a autorității judiciare emitente;

(c) indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii
judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2;

(d) natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special cu respectarea articolului 2;

(e) descrierea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, inclusiv a momentului, a locului și a gradului de

implicare în infracțiune a persoanei căutate;

(f) pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse
prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent;

(g) în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii.”

19 Articolul 15 din această decizie-cadru, intitulat „Decizia de predare”, prevede:

„(1) Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta

decizie-cadru, predarea persoanei.

(2) În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul
membru emitent sunt insuficiente pentru a-i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de
urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate
stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele
stabilite la articolul 17.

(3) Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare
utile autorității judiciare de executare.”

8 ECLI:EU:C:2017:629
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

20 Potrivit articolului 17 din decizia-cadru menționată:

„(1) Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.

(2) În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea
mandatului european de arestare se ia [a se citi «ar trebui să fie luată»] în termen de 10 zile de la data
consimțământului menționat anterior.

(3) În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia [a se
citi «ar trebui să fie luată»] în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

(4) În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat în termenele
prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea
judiciară emitentă despre aceasta, indicând motivele. Într-un astfel de caz, termenele pot fi prelungite
cu treizeci de zile suplimentare.

[…]”

21 Litera (d) din modelul uniform de mandat european de arestare care figurează în anexa la
Decizia-cadru 2002/584, are următorul conținut:

ECLI:EU:C:2017:629 9
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

Dreptul neerlandez

22 Overleveringswet (Legea privind predarea) din 29 aprilie 2004 (Stb. 2004, nr. 195, denumită în
continuare „OLW”), transpune Decizia-cadru 2002/584 în dreptul neerlandez.

23 Articolul 12 din OLW are următorul cuprins:

„Predarea nu este autorizată atunci când mandatul european de arestare urmărește punerea în
executare a unei hotărâri judecătorești dacă persoana acuzată nu a fost prezentă în persoană la ședința
în urma căreia a fost pronunțată hotărârea respectivă, cu excepția cazului în care mandatul european
de arestare precizează, în conformitate cu cerințele procedurale ale statului membru emitent, că:

a) persoana acuzată a fost citată în timp util și personal și a fost informată, astfel, cu privire la data și
locul stabilite pentru ședința în urma căreia a fost pronunțată decizia ori a primit efectiv, prin alte
mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectiva ședință, în așa fel
încât s-a stabilit fără echivoc că persoana în cauză a avut cunoștință de ședința stabilită și a fost
informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la ședință, sau

b) persoana acuzată a fost informată cu privire la ședință și, pentru a-și asigura apărarea, a mandatat
un avocat la alegerea sa ori desemnat de stat, iar acest avocat a apărat-o la proces, sau

c) persoana acuzată, după ce i s-a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la
dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, în cadrul căreia are dreptul de a fi prezentă și
care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate
conduce la modificarea deciziei inițiale:
1° a indicat în mod expres că nu contestă decizia sau
2° nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp
corespunzător sau

d) persoanei acuzate nu i s-a înmânat personal decizia, însă:

1° i se va înmâna decizia personal și fără întârziere după predare și va fi informată în mod expres
cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care are dreptul de a fi
prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și
care poate conduce la desființarea deciziei inițiale;
2° va fi informată cu privire la intervalul de timp în care trebuie să solicite rejudecarea cauzei sau
promovarea unei căi de atac, astfel cum se menționează în mandatul de arestare european
relevant.”

24 Secțiunea D din anexa 2 la OLW, intitulată „Model de mandat european de arestare […]”, corespunde
literei (d) din anexa la Decizia-cadru 2002/584.

Litigiul principal și întrebările preliminare

25 Din decizia de trimitere reiese că, la 17 ianuarie 2017, instanța de trimitere, Rechtbank Amsterdam
(Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), a fost sesizată de officier van justitie bij de Rechtbank
(Parchetul de pe lângă tribunal) cu o cerere privind executarea unui mandat european de arestare
emis la 12 iunie 2014 de Sąd Okręgowy w Gdańsku (Tribunalul Regional din Gdańsk, Polonia)
(denumit în continuare „mandatul european de arestare în cauză”).

26 Acest mandat european de arestare are ca obiect arestarea și predarea domnului Zdziaszek, resortisant
polonez cu reședința în Țările de Jos, în vederea executării în Polonia a două pedepse privative de
libertate.

10 ECLI:EU:C:2017:629
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

27 În această privință, mandatul european de arestare menționat indică existența unei hotărâri prin care a
fost stabilită o pedeapsă rezultantă, pronunțată la 25 martie 2014 de Sąd Rejonowy w Wejherowie
(Tribunalul Districtual din Wejherowo, Polonia). Această decizie privește cinci fapte, clasate de la 1 la
5, care constituie tot atâtea infracțiuni în dreptul polonez, pe care le-ar fi săvârșit domnul Zdziaszek.

28 Prin decizia din 25 martie 2014, Sąd Rejonowy w Wejherowie (Tribunalul Districtual din Wejherowo),
statuând din oficiu:

– a contopit într-o singură pedeapsă privativă de libertate cu durata de un an și șase luni pedeapsa
privativă de libertate la care fusese condamnat domnul Zdziaszek pentru prima faptă, prin
hotărârea definitivă din 21 aprilie 2005 a Sąd Rejonowy w Wejherowie (Tribunalul Districtual din
Wejherowo), pe de o parte, și pedeapsa privativă de libertate la care aceeași persoană fusese
condamnată pentru a doua faptă, prin hotărârea definitivă din 16 iunie 2006 a Sąd Rejonowy w
Gdyni (Tribunalul Districtual din Gdynia, Polonia), pe de altă parte, și

– a transformat în pedeapsă privativă de libertate rezultantă de trei ani și șase luni pedeapsa privativă
de libertate rezultantă cu o durată de patru ani la care fusese condamnat domnul Zdziaszek, pentru
faptele a treia-a cincea, prin hotărârea definitivă din 10 aprilie 2012 a Sąd Rejonowy w Wejherowie
(Tribunalul Districtual din Wejherowo), întrucât o modificare legislativă favorabilă persoanei în
cauză impunea acest lucru.

29 În ceea ce privește pedeapsa privativă de libertate referitoare la prima și la a doua faptă, instanța de
trimitere, prin decizia din 11 aprilie 2017,

– a refuzat predarea domnului Zdziaszek în măsura în care această pedeapsă privativă de libertate
privește prima faptă, pentru motivul că această faptă, astfel cum este descrisă în mandatul
european de arestare în cauză, nu poate fi pedepsită în dreptul neerlandez, și

– a suspendat procedura executării acestui mandat european de arestare în măsura în care această
pedeapsă privativă de libertate privește a doua faptă, pentru a-i permite să solicite informații
suplimentare autorității judiciare emitente.

30 Prezenta cerere de decizie preliminară privește doar pedeapsa privativă de libertate aferentă
infracțiunilor pe care le constituie faptele a treia-a cincea.

31 La litera (d) din mandatul european de arestare în cauză se arată că domnul Zdziaszek nu a fost
prezent în persoană în cadrul procedurii care a condus la hotărârea judecătorească prin care s-a
stabilit definitiv pedeapsa pe care o avea de executat.

32 În cadrul acestei litere (d), autoritatea emitentă a bifat doar rubrica aferentă punctului 3.2, care are
următorul cuprins:

„având cunoștință de procesul stabilit, persoana a mandatat un avocat care a fost numit fie de către
persoana în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într-adevăr apărată de avocatul
respectiv la proces”.

33 Tot în cadrul literei (d) menționate, autoritatea emitentă a completat punctul 4, menit să îi permită să
precizeze motivul pentru care consideră că este îndeplinită condiția prevăzută la punctul 3.2, după cum
urmează:

„[Domnul Zdziaszek] a fost informat în mod corespunzător cu privire la proces, în conformitate cu

dispozițiile din Codul de procedură penală polonez. Informarea a fost trimisă la adresa comunicată de
condamnat în timpul etapei pregătitoare a procesului. Acesta a fost avertizat cu privire la consecințele

ECLI:EU:C:2017:629 11
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

omisiunii de a informa autoritățile judiciare în legătură cu orice schimbare a adresei de reședință sau
de ședere. În cursul procesului, [domnul Zdziaszek] a apelat la serviciile unui avocat în cadrul asistenței
judiciare, acesta din urmă fiind prezent atât la proces, cât și la pronunțarea sentinței.”

34 Din informațiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă reies următoarele:

– punctul 3.2 și explicațiile furnizate la punctul 4 privesc procedura în urma căreia a fost pronunțată
hotărârea din 25 martie 2014 prin care s-a stabilit o pedeapsă rezultantă, iar nu cele trei
condamnări subiacente;

– în dreptul polonez, în cadrul procedurilor de tipul celei în urma căreia a fost pronunțată hotărârea
din 25 martie 2014:
a) „obiectul cauzei vizate de prezenta procedură” nu mai este dezbătut,
b) „pedepsele impuse printr-o condamnare cu forță juridică obligatorie se întemeiază pe o hotărâre
prin care se pronunță o pedeapsă rezultantă”,
c) o hotărâre prin care se pronunță o pedeapsă rezultantă vizează exclusiv „aspecte legate de
contopirea acestor pedepse într-o pedeapsă rezultantă (sau în mai multe pedepse rezultante) și
problema computării din pedeapsa rezultantă a anumitor perioade de detenție executate”, și
d) o asemenea hotărâre este „prin natura sa favorabilă persoanei condamnate” întrucât „contopirea
pedepselor unitare într-o pedeapsă rezultantă conduce în practică la reducerea semnificativă a
duratei pedepsei de executat”;

– domnului Zdziaszek i s-a trimis o citație la o primă ședință, din 28 ianuarie 2014, la adresa pe care
o indicase. Acesta din urmă nu a ridicat citația și nu s-a prezentat la ședința respectivă. Sąd
Rejonowy w Wejherowie (Tribunalul Districtual din Wejherowo) a desemnat din oficiu un avocat
pentru a-l reprezenta pe domnul Zdziaszek și a suspendat judecarea cauzei în rest. Acesta din
urmă a fost citat în același mod la o a doua ședință, din 25 martie 2014, la care nu s–a prezentat.
Avocatul desemnat din oficiu a participat la ședința care a condus la hotărârea prin care s-a
pronunțat o pedeapsă rezultantă.

35 Pe baza acestor elemente furnizate de autoritatea emitentă, instanța de trimitere consideră că

împrejurarea vizată la articolul 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia-cadru 2002/584, care corespunde
situației vizate la litera (d) punctul 3.2 din modelul uniform de mandat european de arestare anexat la
această decizie-cadru, nu se aplică în speță întrucât nu ar reieși din elementele respective că persoana a
cărei predare se solicită „[are] cunoștință de procesul stabilit” și nici că „a mandatat un avocat care a
fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat, pentru a o apăra la proces”.

36 Instanța de trimitere ridică mai întâi problema dacă o decizie precum hotărârea din 25 martie 2014
prin care s-a pronunțat o pedeapsă rezultantă, care modifică, în favoarea persoanei în cauză, o
pedeapsă privativă de libertate rezultantă la care aceasta fusese condamnată definitiv în prealabil și
care transformă într-o pedeapsă privativă de libertate unică pedepsele privative de libertate distincte la
care aceasta fusese condamnată definitiv în prealabil, dar în cadrul căreia nu se mai dezbate aspectul
dacă persoana în cauză a săvârșit sau nu a săvârșit infracțiunile, intră în domeniul de aplicare al
articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584.

37 În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere ar fi îndreptățită să refuze executarea mandatului
european de arestare în cauză, pentru motivul că nu este îndeplinită condiția vizată la articolul 4a
alineatul (1) litera (b) din această decizie-cadru.

38 Cu toate acestea, instanța respectivă apreciază că problema ridicată impune un răspuns negativ, în
esență din cauza textului literelor (c) și (d) ale alineatului (1) al articolului 4a din decizia-cadru
menționată, care utilizează de fiecare dată sintagma „care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv
dovezile noi, să fie reexaminată”.

12 ECLI:EU:C:2017:629
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

39 Potrivit instanței respective, din această formulare rezultă că ea vizează situația în care instanța penală
statuează asupra fondului cauzei, în sensul că s-a pronunțat asupra vinovăției persoanei în cauză în
raport cu infracțiunea care îi este imputată și i-a aplicat, eventual, o sancțiune pentru această
infracțiune. În schimb, situația nu ar fi aceeași în cazul unei hotărâri prin care se stabilește o pedeapsă
rezultantă, precum cea pronunțată la 25 martie 2014 de Sąd Rejonowy w Wejherowie (Tribunalul
Districtual din Wejherowo), întrucât problema vinovăției persoanei în cauză nu se mai află în discuție
în cadrul unei proceduri de acest tip.

40 Instanța de trimitere precizează însă că autoritatea judiciară emitentă poloneză pare să considere,
dimpotrivă, că o decizie de această natură intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1)
din Decizia-cadru 2002/584, întrucât nu ar menționa, la litera (d) din mandatul european de arestare în
cauză, decât informații referitoare la procedura care a condus la hotărârea prin care s-a pronunțat o
pedeapsă rezultantă, cu excluderea celor privind stabilirea vinovăției persoanei în cauză, care se află la
baza acestei hotărâri.

41 În ipoteza în care s-ar răspunde negativ la această primă întrebare, instanța de trimitere consideră, în
continuare, că trebuie să examineze dacă, în etapa stabilirii vinovăției, subiacentă hotărârii prin care
s-a pronunțat o pedeapsă rezultantă, persoana în cauză a fost prezentă în persoană la procesul care a
condus la această stabilire a vinovăției și, în cazul în care situația este diferită, dacă este prezentă
vreuna dintre circumstanțele prevăzute la literele (a)-(d) ale alineatului (1) al articolului 4a din
Decizia-cadru 2002/584.

42 În speță, în ceea ce privește hotărârea subiacentă, autoritățile judiciare poloneze ar fi furnizat, la

cererea parchetului neerlandez, informații suplimentare din care ar rezulta că domnul Zdziaszek nu a
fost prezent în persoană la niciuna dintre ședințele procesului în care s-a dezbătut fondul, nici în primă
instanță, nici în fața instanței de gradul al doilea.

43 În ceea ce privește aplicabilitatea uneia dintre circumstanțele vizate la literele (a)-(d) ale alineatului (1)
al articolului 4a din Decizia-cadru 2002/584, instanța de trimitere constată că autoritatea judiciară
emitentă nu a recurs la litera (d) punctul 2 din formularul mandatului european de arestare și nici nu
a indicat categoria aplicabilă din cuprinsul literei (d) punctul 3 din acest formular.

44 Prin urmare, s-ar pune întrebarea dacă, în aceste împrejurări, instanța de trimitere poate refuza
executarea mandatului european de arestare în cauză pentru acest motiv.

45 Instanța menționată apreciază că există elemente care permit să se răspundă afirmativ.

46 Astfel, din formularea „cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că”,
utilizată în cadrul tezei introductive a articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584, s-ar
putea deduce că informațiile privind aplicabilitatea uneia dintre circumstanțele vizate la literele (a)-(d)
ale acestei dispoziții trebuie precizate în principiu la litera (d) din formularul mandatului european de
arestare sau cel puțin în conformitate cu formularea categoriilor care sunt descrise în cuprinsul
acesteia.

47 O asemenea interpretare ar concorda și cu obiectivele urmărite prin această decizie-cadru, care

constau, în primul rând, în a asigura că decizia definitivă privind executarea mandatului european de
arestare este adoptată în termenul prevăzut, astfel încât ar trebui să se reducă la minimum situațiile
care necesită solicitări de informații suplimentare, în al doilea rând, în a prevedea un motiv de refuz
precis și uniform, precum și, în al treilea rând, în a permite autorității judiciare de executare să se
asigure într-un mod simplu și transparent că dreptul la apărare al persoanei în cauză este respectat în
mod efectiv.

ECLI:EU:C:2017:629 13
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

48 Instanța de trimitere precizează însă că există și elemente în susținerea opiniei contrare. Autoritățile
judiciare emitente ar părea să considere în general că nu este indispensabil să se recurgă la categoriile
care figurează la litera (d) punctul 3 din formularul mandatului european de arestare.

49 În plus, un răspuns afirmativ la această întrebare ar putea conduce la mai multe refuzuri și, prin
urmare, la mai puține predări, contrar principiului recunoașterii reciproce.

50 În cazul în care s-ar răspunde negativ la primele două întrebări, instanța de trimitere consideră că
trebuie să mai verifice aplicarea, în cazul stabilirii vinovăției subiacente hotărârii prin care s-a
pronunțat o pedeapsă rezultantă, a uneia dintre circumstanțele vizate la articolul 4a alineatul (1)
literele (a)-(d) din Decizia-cadru 2002/584.

51 În această privință, din informațiile suplimentare furnizate de autoritatea judiciară emitentă ar reieși că
în Polonia a avut loc o procedură în primă instanță, care a condus la condamnarea domnului Zdziaszek
la data de 10 aprilie 2012, precum și o procedură în apel, care nu a condus la modificarea acestei
condamnări.

52 În ceea ce privește procedura în primă instanță, autoritatea judiciară emitentă ar fi comunicat

următoarele elemente:

– ar fi avut loc 27 de ședințe în primă instanță;

– persoana a cărei predare este solicitată nu ar fi fost prezentă la niciuna dintre aceste ședințe;

– într-o primă fază, persoana a cărei predare este solicitată ar fi fost reprezentată succesiv de doi
avocați desemnați din oficiu, apoi, într-o a doua fază, de un avocat pe care l-ar fi ales și care ar fi
fost prezent la ședințele următoare, și

– persoana a cărei predare este solicitată și avocatul ales de aceasta nu ar fi fost prezenți la ședința de
pronunțare a condamnării, însă ar fi fost informați cu privire la conținutul hotărârii pronunțate pe
fond, întrucât ar fi depus o cerere de obținere a unei „justificări legale” a acestei hotărâri.

53 În opinia instanței de trimitere, nu se poate deduce din aceste elemente că, în cursul etapei procedurale
în care a avut un avocat desemnat din oficiu, domnul Zdziaszek „a avut cunoștință de procesul stabilit”,
în sensul articolului 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia-cadru 2002/584.

54 Situația ar fi diferită însă în ceea ce privește etapa procedurală în cursul căreia avocatul pe care acesta
l-a ales a fost prezent, instanța menționată deducând din prezentarea acestuia că, în cursul acestei
etape, domnul Zdziaszek a avut efectiv „cunoștință de procesul stabilit” și că a „mandatat” acest avocat
„pentru a[-l] apăra la proces”, în sensul acestei dispoziții.

55 Informațiile furnizate de autoritatea judiciară emitentă nu ar implica totuși că domnul Zdziaszek „a fost
într-adevăr apărat de avocatul respectiv la proces”, ci doar că respectivul avocat a fost prezent la
ședințele aferente procedurii în primă instanță. În plus, nu s-ar preciza în niciun fel la care dintre cele
27 de ședințe ținute în cadrul acestei proceduri a fost prezent avocatul ales de domnul Zdziaszek și nici
care a fost obiectul acestor ședințe. În consecință, nu se poate deduce numai din aceste informații că
avocatul respectiv s-a prezentat la ședințe și că a apărat efectiv persoana în cauză.

56 Instanța de trimitere consideră, prin urmare, că domnul Zdziaszek nu a fost prezent în persoană la
procesul în urma căruia s-a pronunțat hotărârea în primă instanță și că niciuna dintre circumstanțele
vizate la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din Decizia-cadru 2002/584 nu se aplică în cazul
acestei proceduri.

14 ECLI:EU:C:2017:629
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

57 În ceea ce privește procedura în apel, autoritatea judiciară emitentă ar fi comunicat următoarele

aspecte:

– persoana a cărei predare este solicitată nu a fost prezentă la ședința în apel;

– aceasta a fost citată la ședința respectivă în mod legal și

– avocatul persoanei a cărei predare este solicitată a fost prezent la ședința în apel.

58 Pe baza informațiilor suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă, care arată că domnul
Zdziaszek și avocatul acestuia erau informați cu privire la conținutul hotărârii din 10 aprilie 2012,
instanța de trimitere deduce că persoana a cărei predare este solicitată „a avut cunoștință de procesul
stabilit” în apel și că aceasta „a mandatat […] pentru a o apăra la proces”. Întrucât în apel a avut loc o
singură ședință, ea deduce în plus din aceste informații, din care rezultă că avocatul s-a prezentat la
ședința în apel, că domnul Zdziaszek „a fost într-adevăr apărat de avocatul respectiv” în cadrul ședinței
menționate.

59 Prin urmare, având în vedere aceste elemente, situația s-ar prezenta diferit după cum accentul este pus
pe procedura în fața primei instanțe sau pe cea în fața instanței de apel, presupunând că în fața acesteia
cauza a făcut obiectul unei examinări cu privire la fond.

60 Înainte de a solicita autorității judiciare emitente să clarifice acest ultim punct, instanța de trimitere
ridică problema dacă procedura în apel intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din
Decizia-cadru 2002/584.

61 Această instanță consideră că există mai multe elemente care pledează în favoarea unui răspuns
afirmativ.

62 Ea se întemeiază în această privință pe textul acestei dispoziții, care nu și-ar limita domeniul de
aplicare la procedura în fața primei instanțe, literele (c) și (d) ale acesteia făcând expres trimitere atât la
„rejudecarea cauzei”, cât și la „o cale de atac”. Or, în dreptul polonez, procedura în apel ar implica o
nouă examinare a cauzei pe fond.

63 În plus, o asemenea interpretare a articolului 4a alineatul (1) din această decizie-cadru ar fi confirmată
de obiectivul urmărit de dispoziția respectivă, care, astfel cum Curtea ar fi statuat la punctul 43 din
Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni (C-399/11, EU:C:2013:107), precum și la punctul 37 din
Hotărârea din 24 mai 2016, Dworzecki (C-108/16 PPU, EU:C:2016:346), ar urmări să permită
autorității judiciare de executare să autorizeze predarea în pofida absenței persoanei a cărei predare
este solicitată de la procesul în urma căruia a fost pronunțată condamnarea, respectând totodată pe
deplin dreptul său la apărare.

64 Astfel, dreptul la apărare ar face parte din dreptul la un proces echitabil în sensul articolului 6 din
CEDO și al articolului 47 din cartă, așa încât, în cazul în care un stat membru a instituit o procedură
de apel, acesta ar fi obligat să vegheze ca persoana în cauză să beneficieze în cadrul acesteia de
garanțiile fundamentale enunțate în cadrul dispozițiilor respective. Așadar, deși persoana în cauză
dispune de posibilitatea de a renunța la dreptul său la apărare, totuși, după cum ar fi statuat Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, instanța penală, chemată să se pronunțe încă o dată asupra
vinovăției persoanei în cauză, nu poate statua fără o apreciere directă a elementelor de probă
prezentate personal de inculpatul care dorește să dovedească faptul că nu a săvârșit actul care
constituie o pretinsă infracțiune. Într-o asemenea situație, simpla împrejurare că persoana în cauză
și-a putut exercita dreptul la apărare în primă instanță ar fi, prin urmare, insuficientă pentru a se
putea constata respectarea cerințelor formulate la articolul 6 din CEDO și la articolul 47 din cartă.

ECLI:EU:C:2017:629 15
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

65 În cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la judecarea apelului, iar în cadrul apelului a
avut loc o examinare pe fond care a condus la condamnarea din nou a persoanei în cauză sau la
confirmarea condamnării pronunțate în primă instanță, instanța de trimitere apreciază că este
conform cu obiectivul articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584 ca această procedură să
intre în domeniul de aplicare al dispoziției respective.

66 Instanța de trimitere arată însă că o asemenea interpretare nu este împărtășită de un anumit număr de
alte state membre, care ar considera că o procedură în apel nu este în niciun caz pertinentă în vederea
controlului care trebuie efectuat în temeiul articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584.
Astfel, s-ar putea susține că, întrucât s-a stabilit că dreptul la apărare al persoanei în cauză a fost pe
deplin respectat în cadrul procedurii în primă instanță, principiul încrederii reciproce impune să se
considere că autoritățile statului membru emitent nu au încălcat drepturile fundamentale recunoscute
de dreptul Uniunii în cadrul altor eventuale proceduri. Curtea însă nu s-ar fi pronunțat încă în această
privință.

67 În aceste condiții, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea
cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) O procedură

– în cadrul căreia instanța statului membru emitent se pronunță cu privire la contopirea unor
pedepse privative de libertate distincte la care persoana a fost condamnată definitiv în prealabil
într-o singură pedeapsă privativă de libertate și/sau cu privire la modificarea unei pedepse
privative de libertate rezultante la care persoana a fost condamnată definitiv în prealabil și

– în cadrul căreia această instanță nu mai examinează problema vinovăției,

precum procedura care a condus la «hotărârea din 25 martie 2014 prin care s-a pronunțat o
pedeapsă rezultantă», constituie un «proces în urma căruia a fost pronunțată decizia», în sensul
tezei introductive a alineatului (1) al articolului 4a din [Decizia-cadru 2002/584]?

2) Autoritatea judiciară de executare:

– în cazul în care persoana a cărei predare este solicitată nu a fost prezentă în persoană la
procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia,

– dar autoritatea judiciară emitentă nu a efectuat nici în [mandatul european de arestare], nici în
cadrul informațiilor suplimentare solicitate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din
[Decizia-cadru 2002/584] comunicările referitoare la aplicabilitatea uneia sau a mai multe
dintre împrejurările menționate la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din [Decizia-cadru
2002/584] conform formulării uneia sau a mai multe dintre categoriile de la litera (d)
punctul 3 din modelul uniform de mandat european de arestare anexat la această
decizie-cadru,

poate să concluzioneze, chiar și numai pentru acest motiv, că nu este întrunită niciuna dintre
condițiile menționate la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din [Decizia-cadru 2002/584] și să
respingă, chiar și numai pentru acest motiv, executarea [mandatului european de arestare]?

3) O procedură în apel

– în care s-a efectuat o examinare pe fond a cauzei și

– în urma căreia s-a pronunțat o (nouă) condamnare a persoanei și/sau s-a confirmat
condamnarea pronunțată în primă instanță,

16 ECLI:EU:C:2017:629
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

– în condițiile în care [mandatul european de arestare] urmărește punerea în executare a acestei

condamnări,

constituie «procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia», în sensul articolului 4a alineatul (1)
din [Decizia-cadru 2002/584]?”

Cu privire la procedura de urgență

68 Instanța de trimitere solicită ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii
preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

69 În susținerea cererii formulate, această instanță invocă faptul că domnul Zdziaszek se află în prezent în
detenție în Țările de Jos, în așteptarea soluției privind executarea mandatului european de arestare în
cauză, emis împotriva sa de autoritățile competente din Republica Polonă.

70 Instanța de trimitere arată de asemenea că nu ar putea adopta o hotărâre în această privință înainte de
pronunțarea Curții asupra prezentei cereri de decizie preliminară. Răspunsul Curții la întrebările
adresate ar avea astfel un impact direct și determinant asupra duratei detenției domnului Zdziaszek în
Țările de Jos în vederea predării sale eventuale în executarea acestui mandat european de arestare.

71 Trebuie arătat, în primul rând, că prezenta trimitere preliminară privește interpretarea Deciziei-cadru
2002/584, care face parte din domeniile prevăzute în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE,
referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. În consecință, această trimitere poate fi judecată
potrivit procedurii preliminare de urgență.

72 În al doilea rând, în ceea ce privește criteriul privind urgența, este necesar, conform unei jurisprudențe
constante a Curții, să se ia în considerare împrejurarea că persoana vizată în cauza principală este în
prezent lipsită de libertate și că menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal
(Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Kovalkovas, C-477/16 PPU, EU:C:2016:861, punctul 21 și
jurisprudența citată). Pe de altă parte, situația persoanei în cauză trebuie apreciată astfel cum se
prezintă la data examinării cererii privind judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii de
urgență (Hotărârea din 24 mai 2016, Dworzecki, C-108/16 PPU, EU:C:2016:346, punctul 22 și
jurisprudența citată).

73 Or, în speță, pe de o parte, este cert că la data respectivă domnul Zdziaszek era privat de libertate. Pe
de altă parte, menținerea în detenție a acestuia din urmă depinde de soluționarea cauzei principale,
măsura detenției la care este supus fiind dispusă, potrivit explicațiilor furnizate de instanța de
trimitere, în cadrul executării mandatului european de arestare în cauză.

74 În aceste condiții, Camera a cincea a Curții a decis, la 8 iunie 2017, la propunerea judecătorului
raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea
prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a treia întrebare

75 Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de
trimitere solicită în esență să se stabilească dacă noțiunea „proces în urma căruia a fost pronunțată
decizia”, în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584, trebuie interpretată în

ECLI:EU:C:2017:629 17
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

sensul că vizează procedura în apel și/sau o procedură privind modificarea uneia sau mai multor
pedepse privative de libertate pronunțate anterior, precum cea în care s-a pronunțat hotărârea prin
care s-a aplicat o pedeapsă rezultantă în discuție în cauza principală.

76 Pentru a răspunde la aceste întrebări, astfel cum au fost reformulate, este necesar în primul rând să se
amintească, după cum rezultă din cuprinsul punctelor 81, 90 și 98 din Hotărârea Tupikas
(C-270/17 PPU), pronunțată astăzi, că, în vederea aplicării articolului 4a alineatul (1) din
Decizia-cadru 2002/584, noțiunea „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” trebuie înțeleasă
în sensul că vizează, în ipoteza în care procedura a comportat mai multe instanțe în care s-au
pronunțat hotărâri succesive dintre care cel puțin una a fost pronunțată în lipsă, doar instanța de
apel, în măsura în care decizia pronunțată de această instanță a statuat definitiv asupra vinovăției
persoanei în cauză, precum și asupra condamnării sale la o pedeapsă precum o măsură privativă de
libertate, în urma unei noi examinări a cauzei pe fond, atât în fapt, cât și în drept.

77 Este adevărat că, în principiu, o asemenea decizie de condamnare presupune două aspecte, distincte,
însă legate, și anume stabilirea vinovăției și pronunțarea unei pedepse, în speță a uneia privative de
libertate (a se vedea în acest sens Hotărârea, pronunțată astăzi, Tupikas, C-270/17 PPU, punctele 78
și 83).

78 Totuși, chiar în ipoteza în care, precum în cauza principală, cuantumul pedepsei aplicate este modificat
în cadrul unei proceduri ulterioare, decizia pronunțată de instanța de apel care întrunește
caracteristicile menționate la punctul 76 din prezenta hotărâre rămâne pertinentă pentru verificările
care urmează a fi efectuate de autoritatea judiciară de executare în temeiul articolului 4a
alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584.

79 Astfel, pentru motive identice cu cele care figurează în cuprinsul punctelor 83 și 84 din Hotărârea
Tupikas (C-270/17 PPU), pronunțată astăzi, stabilirea definitivă a vinovăției la încheierea procedurii
în apel afectează în mod direct situația persoanei în cauză, aceasta cu atât mai mult cu cât constituie
temeiul juridic al pedepsei privative de libertate pe care aceasta o va avea de executat.

80 Prin urmare, este esențial ca persoana în cauză să își poată exercita pe deplin dreptul la apărare
înainte ca o hotărâre definitivă să fie pronunțată în ceea ce privește vinovăția sa.

81 Mai trebuie adăugat că, astfel cum rezultă și din cuprinsul punctelor 85 și 86 ale Hotărârii Tupikas
(C-270/17 PPU), pronunțată astăzi, procedura în apel este cu atât mai determinantă în cadrul
articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584 cu cât respectarea deplină și efectivă a
dreptului la apărare în acest stadiu procesual este de natură să remedieze o eventuală încălcare a
aceluiași drept în cadrul unei etape anterioare a procedurii penale.

82 Prin urmare, este necesar să se considere, în ceea ce privește acest aspect al primei și al celei de a treia
întrebări, că noțiunea „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul articolului 4a
alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584, trebuie interpretată în sensul că vizează procedura în apel
care a condus la decizia prin care, în urma unei noi examinări a fondului cauzei, atât în fapt, cât și în
drept, s-a statuat definitiv asupra vinovăției persoanei în cauză, iar aceasta a fost condamnată la o
pedeapsă precum o măsură privativă de libertate, chiar dacă pedeapsa pronunțată a fost modificată
printr-o decizie ulterioară.

83 În al doilea rând, trebuie stabilit dacă o decizie intervenită într-un stadiu ulterior al procedurii și care
modifică una sau mai multe pedepse privative de libertate pronunțate anterior, precum hotărârea prin
care s-a pronunțat o pedeapsă rezultantă, aflată în discuție în cauza principală, este susceptibilă să
intre în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584.

18 ECLI:EU:C:2017:629
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

84 Astfel cum reiese din dosarul pus la dispoziția Curții, mai întâi, o asemenea hotărâre, deși intervine
după ce una sau mai multe decizii au condamnat persoana în cauză la una sau mai multe pedepse,
nu afectează stabilirea vinovăției reținută prin aceste decizii anterioare, ea rămânând, așadar,
definitivă.

85 Apoi, o asemenea hotărâre modifică cuantumul pedepsei sau al pedepselor aplicate. Prin urmare, este
necesar să se facă distincție între măsurile de acest tip și cele privind modalitățile de executare a unei
pedepse privative de libertate. Reiese de altfel din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
că articolul 6 paragraful 1 din CEDO nu își găsește aplicarea în cazul unor chestiuni privind
modalitățile de executare a unei pedepse privative de libertate, în special al celor legate de punerea
provizorie în libertate (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea
Boulois împotriva Luxemburgului din 3 aprilie 2012, CE:ECHR:2012:0403JUD003757504, § 87).

86 În sfârșit, o procedură care conduce la o decizie precum hotărârea prin care s-a pronunțat o pedeapsă
rezultantă, în discuție în litigiul principal, care constă în special în a transforma într-o nouă pedeapsă
unică una sau mai multe pedepse pronunțate anterior împotriva persoanei în cauză, determină în mod
necesar un rezultat mai favorabil pentru aceasta din urmă. Astfel, de exemplu, aplicarea unei pedepse
mai ușoare poate fi decisă în urma intrării în vigoare a unei noi reglementări care sancționează mai
puțin sever infracțiunea reținută. Tot astfel, în urma mai multor condamnări care, fiecare, au
presupus aplicarea unei pedepse, pedepsele pronunțate pot fi contopite pentru a obține o pedeapsă
rezultantă al cărei cuantum este mai mic decât suma diferitor pedepse rezultate din decizii distincte
anterioare.

87 În această privință, reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că garanțiile de la
articolul 6 din CEDO își găsesc aplicarea nu numai pentru stabilirea vinovăției, ci și pentru stabilirea
pedepsei (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Dementyev
împotriva Rusiei din 28 noiembrie 2013, CE:ECHR:2013:1128JUD004309505, § 23). Astfel, respectarea
caracterului echitabil al procesului implică dreptul persoanei în cauză de a asista la dezbateri ca
urmare a consecințelor importante pe care acestea le pot avea asupra cuantumului pedepsei care
urmează a-i fi aplicată (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea
Kremzov împotriva Austriei din 21 septembrie 1993, CE:ECHR:2013:1128JUD004309505, § 67).

88 Aceasta este situația, în cadrul unei proceduri specifice de stabilire a unei pedepse rezultante, atunci
când aceasta nu constituie un exercițiu pur formal și aritmetic, ci presupune o marjă de apreciere
pentru stabilirea nivelului pedepsei, mai ales prin luarea în considerare a situației sau a personalității
persoanei în cauză sau a unor circumstanțe atenuante sau agravante (a se vedea în acest sens Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Eckle împotriva Germaniei din 15 iulie 1982,
CE:ECHR:1983:0621JUD000813078, § 77, și Hotărârea Dementyev împotriva Rusiei din 28 noiembrie
2013, CE:ECHR:2013:1128JUD004309505, § 25 și 26).

89 În plus, este lipsit de relevanță în această privință aspectul dacă instanța în cauză dispune sau nu
dispune de dreptul de a agrava pedeapsa pronunțată anterior (a se vedea în acest sens Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988,
CE:ECHR:1988:0526JUD001056383, § 32, și Hotărârea Hermi împotriva Italiei din 18 octombrie 2006,
CE:ECHR:2006:1018JUD001811402, § 65).

90 Rezultă că o procedură care conduce la o hotărâre prin care s-a pronunțat o pedeapsă rezultantă,
precum cea în discuție în litigiul principal, care determină o nouă stabilire a nivelului pedepselor
privative de libertate pronunțate anterior, trebuie considerată pertinentă pentru aplicarea articolului
4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584, întrucât ea acordă astfel autorității competente o marjă
de apreciere în sensul punctului 88 din prezenta hotărâre și conduce la o decizie care statuează
definitiv asupra pedepsei.

ECLI:EU:C:2017:629 19
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

91 Astfel, dat fiind că o asemenea procedură determină cuantumul pedepsei pe care persoana condamnată
o va avea de executat în final, aceasta din urmă trebuie să își poată exercita efectiv dreptul la apărare
pentru a influența favorabil decizia care trebuie să intervină în această privință.

92 Împrejurarea că noua pedeapsă este, prin ipoteză, mai favorabilă persoanei în cauză este lipsită de
relevanță întrucât nivelul pedepsei nu este stabilit în avans, ci depinde de aprecierea de către
autoritatea competentă a împrejurărilor din speță, iar ceea ce prezintă o importanță decisivă pentru
persoana în cauză este tocmai nivelul reținut în final al pedepsei care trebuie executată.

93 În raport cu motivele enunțate anterior, este necesar să se considere că într-o ipoteză precum cea în
discuție în cauza principală, în care, în urma unei proceduri în apel în cursul căreia cauza a făcut
obiectul unei noi examinări pe fond, o decizie a statuat în mod definitiv asupra vinovăției persoanei în
cauză și, ca urmare a acestui fapt, i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate al cărei nivel a fost
însă modificat printr-o decizie ulterioară adoptată de autoritatea competentă după ce aceasta și-a
exercitat puterea de apreciere în materie și care stabilește definitiv pedeapsa, ambele decizii trebuie
luate în considerare în vederea aplicării articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584.

94 După cum reiese din cuprinsul punctelor 76-80 și, respectiv, 90-92 din prezenta hotărâre, este necesar,
astfel, să se vegheze la respectarea dreptului la apărare atât la stabilirea vinovăției, cât și la stabilirea
definitivă a pedepsei, iar atunci când aceste două aspecte, de altfel intim legate, sunt disociate, ambele
hotărâri definitive pronunțate în această privință trebuie, cu același titlu, să facă obiectul verificărilor
impuse de dispoziția respectivă. Astfel, aceasta vizează tocmai consolidarea drepturilor procedurale ale
persoanelor în cauză, garantându-le dreptul fundamental la un proces echitabil (a se vedea în acest
sens Hotărârea, pronunțată astăzi, Tupikas, C-270/17 PPU, punctele 58 și 61-63) și, după cum s-a
statuat la punctul 87 din prezenta hotărâre, aceste cerințe se impun atât pentru stabilirea vinovăției,
cât și pentru stabilirea pedepsei.

95 De altfel, o asemenea interpretare nu prezintă niciun inconvenient de ordin practic, în măsura în care,
astfel cum a arătat avocatul general la punctul 55 din concluzii, formularul privind modelul uniform
de mandat european de arestare, anexat la Decizia-cadru 2002/584, impune furnizarea de informații
privind fiecare dintre aceste aspecte. În consecință, interpretarea care precedă nu este de natură să
îngreuneze sarcina autorității judiciare emitente.

96 Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a treia
întrebare adresate că noțiunea „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul articolului
4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584, trebuie interpretată ca vizând nu numai procedura care
a condus la decizia pronunțată în apel, în condițiile în care aceasta, după o nouă examinare a cauzei
pe fond, a statuat definitiv asupra vinovăției persoanei în cauză, ci și o procedură ulterioară, precum
cea în care s-a pronunțat hotărârea prin care s-a aplicat o pedeapsă rezultantă, în discuție în litigiul
principal, în urma căreia a intervenit decizia care a modificat definitiv nivelul pedepsei pronunțate
inițial, în măsura în care autoritatea care a adoptat această din urmă decizie a beneficiat în această
privință de o anumită putere de apreciere.

Cu privire la a doua întrebare

97 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă
Decizia-cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că autorizează autoritatea judiciară de executare
să refuze executarea mandatului european de arestare pentru simplul motiv că nici formularul privind
modelul uniform de mandat european de arestare, anexat la această decizie-cadru, nici informațiile
suplimentare obținute din partea autorității judiciare emitente în temeiul articolului 15 alineatul (2)
din decizia-cadru menționată nu furnizează suficiente elemente care să îi permită să stabilească
existența vreuneia dintre situațiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din aceeași
decizie-cadru.

20 ECLI:EU:C:2017:629
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

98 Pentru a da un răspuns util la această întrebare, trebuie amintit că verificările impuse la articolul 4a
alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584 trebuie în principiu să aibă ca obiect ultima procedură în
cursul căreia a fost examinat fondul cauzei și care a condus la condamnarea definitivă a persoanei în
cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea, pronunțată astăzi, Tupikas, C-270/17 PPU, punctele 81, 90
și 91). În ipoteza specială, examinată în cadrul răspunsului dat la prima și la a treia întrebare, în care
nivelul pedepsei pronunțate inițial a fost modificat definitiv în aplicarea unei noi proceduri care a
presupus exercitarea unei marje de apreciere, ambele proceduri sunt, astfel cum reiese din cuprinsul
punctelor 93, 94 și 96 din prezenta hotărâre, pertinente în această privință.

99 În consecință, autoritatea judiciară emitentă este obligată să furnizeze informațiile prevăzute la

articolul 8 alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584 în raport cu prima dintre aceste proceduri sau,
dacă este cazul, în raport cu ambele proceduri.

100 Rezultă că, în mod corelativ, autoritatea judiciară de executare trebuie să își limiteze analiza la
procedurile menționate la punctul precedent în vederea aplicării articolului 4a alineatul (1) din această
decizie-cadru.

101 Având în vedere sistemul instituit prin această dispoziție și astfel cum reiese din însuși textul acesteia,
autoritatea judiciară de executare dispune de posibilitatea de a refuza executarea unui mandat
european de arestare emis în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative
de libertate dacă persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost
pronunțată decizia, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare arată că sunt
îndeplinite condițiile enunțate la litera (a), (b), (c) sau (d) a acestei dispoziții.

102 Așadar, atunci când este stabilită existența uneia dintre circumstanțele vizate la literele (a)-(d),
autoritatea judiciară de executare are obligația să procedeze la executarea mandatului european de
arestare în pofida absenței persoanei în cauză de la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia
(a se vedea în acest sens Hotărârea, pronunțată astăzi, Tupikas, C-270/17 PPU, punctele 50, 55 și 95).

103 În ipoteza în care această autoritate ar considera că nu dispune de suficiente elemente care să îi
permită să decidă în mod valabil predarea persoanei în cauză, îi va reveni sarcina de a recurge la
articolul 15 alineatul (2) din Decizia-cadru 2002/584, solicitând autorității judiciare emitente
furnizarea de urgență a informațiilor suplimentare pe care le consideră necesare, înainte de a putea
lua o decizie cu privire la predare.

104 În cazul în care, în acest stadiu, tot nu va fi obținut asigurările necesare privind respectarea dreptului la
apărare al persoanei în cauză în cursul procedurii relevante, autoritatea judiciară de executare dispune
de posibilitatea de a refuza executarea mandatului european de arestare.

105 Astfel, această autoritate nu numai că nu poate tolera încălcarea unor drepturi fundamentale, dar
trebuie și să vegheze, după cum prevede articolul 15 alineatul (2) din Decizia-cadru 2002/584, la
respectarea termenelor stabilite la articolul 17 din aceasta pentru adoptarea deciziei referitoare la
soluția ce trebuie dată în privința mandatului european de arestare, astfel încât nu i se poate impune
să recurgă încă o dată la articolul 15 alineatul (2) menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din
5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 97).

106 Trebuie însă subliniat în acest context că articolul 4a din Decizia-cadru 2002/584 prevede un motiv
facultativ de neexecutare a mandatului european de arestare și că situațiile vizate la literele (a)-(d) ale
alineatului (1) al articolului menționat au fost concepute ca excepții de la acest motiv de
nerecunoaștere facultativ (a se vedea în acest sens Hotărârea, pronunțată astăzi, Tupikas,
C-270/17 PPU, punctele 50 și 96).

ECLI:EU:C:2017:629 21
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

107 În aceste condiții, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că autoritatea judiciară de executare poate,
chiar după ce a constatat că aceste cazuri nu acoperă situația persoanei care face obiectul mandatului
european de arestare, să ia în considerare alte împrejurări care îi permit să se asigure că predarea
persoanei în cauză nu implică o încălcare a dreptului său la apărare (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 24 mai 2016, Dworzecki, C-108/16 PPU, EU:C:2016:346, punctele 50 și 51).

108 Astfel, Decizia-cadru 2002/584 nu împiedică autoritatea judiciară de executare să se asigure de

respectarea dreptului la apărare al persoanei în cauză, luând în considerare în mod corespunzător
ansamblul împrejurărilor care caracterizează cauza cu care este sesizată, inclusiv informațiile de care
poate dispune ea însăși.

109 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că
Decizia-cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că, în ipoteza în care persoana în cauză nu a
fost prezentă în persoană la procedura relevantă sau, dacă este cazul, la procedurile relevante pentru
aplicarea articolului 4a alineatul (1) din această decizie-cadru și în care nici informațiile cuprinse în
formularul privind modelul uniform de mandat european de arestare, anexat la decizia-cadru
menționată, nici cele obținute în temeiul articolului 15 alineatul (2) din aceeași decizie-cadru nu
furnizează suficiente elemente pentru a se stabili existența uneia dintre situațiile vizate la articolul 4a
alineatul (1) literele (a)-(d) din Decizia-cadru 2002/584, autoritatea judiciară de executare dispune de
posibilitatea de a refuza executarea mandatului european de arestare.

110 Cu toate acestea, decizia-cadru menționată nu împiedică autoritatea respectivă să ia în considerare

ansamblul împrejurărilor care caracterizează cauza cu care este sesizată pentru a se asigura că dreptul
la apărare al persoanei în cauză este respectat în cursul procedurii sau al procedurilor relevante.

Cu privire la cheltuielile de judecată

111 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la
instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu
pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

1) Noțiunea „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul articolului 4a

alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a
fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie
interpretată ca vizând nu numai procedura care a condus la decizia pronunțată în apel, în
condițiile în care aceasta, după o nouă examinare a cauzei pe fond, a statuat definitiv
asupra vinovăției persoanei în cauză, ci și o procedură ulterioară, precum cea în care s-a
pronunțat hotărârea prin care s-a aplicat o pedeapsă rezultantă, în discuție în litigiul
principal, în urma căreia a intervenit decizia care a modificat definitiv nivelul pedepsei
pronunțate inițial, în măsura în care autoritatea care a adoptat această din urmă decizie a
beneficiat în această privință de o anumită putere de apreciere.

2) Decizia-cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299, trebuie
interpretată în sensul că, în ipoteza în care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană
la procedura relevantă sau, dacă este cazul, la procedurile relevante pentru aplicarea
articolului 4a alineatul (1) din această decizie-cadru, cu modificările ulterioare, și în care
nici informațiile cuprinse în formularul privind modelul uniform de mandat european de
arestare, anexat la decizia-cadru menționată, nici cele obținute în temeiul articolului 15
alineatul (2) din aceeași decizie-cadru, cu modificările ulterioare, nu furnizează suficiente

22 ECLI:EU:C:2017:629
 HOTĂRÂREA DIN 10.8.2017 – CAUZA C-271/17 PPU
ZDZIASZEK

elemente pentru a se stabili existența uneia dintre situațiile vizate la articolul 4a alineatul (1)
literele (a)-(d) din Decizia-cadru 2002/584, cu modificările ulterioare, autoritatea judiciară de
executare dispune de posibilitatea de a refuza executarea mandatului european de arestare.

Cu toate acestea, decizia-cadru menționată, cu modificările ulterioare, nu împiedică

autoritatea respectivă să ia în considerare ansamblul împrejurărilor care caracterizează
cauza cu care este sesizată pentru a se asigura că dreptul la apărare al persoanei în cauză
este respectat în cursul procedurii sau al procedurilor relevante.

Semnături

ECLI:EU:C:2017:629 23