SPEȚE

1. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX
%3A62012CJ0478&qid=1670594868911

Documentul în cauză prezintă o cerere de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Această cerere a fost formulate în cadrul unui litigiu dintre dintre soții Armin Maletic
și Marianne Maletic, pe de o parte, și lastminute.com Gmbh și TUI Österreich GmbH
pe de altă parte.
Soții Maletic, domiciliați în Bludesch, Austria, în calitate de consumatori, au
rezervat și au plătit, pe site-ul lastminute.com, un pachet de servicii turistice, cu
destinația Egipt, la data de 30 decembrie 2011. Prețul acestui pachet de servicii a fost
în valoare de 1858 de euro. Data stabilită pentru călătoria în cauză era 10-24 ianuarie,
2012. Lastminute.com acționează în calitate de agenție de turism, cu sediul în
Germania, în timp ce organizatorul propriu zis al călătoriei, TUI, avea sediul în
Viena,Austria.
Soții Maltic au efectuat o rezervare care privea hotelul Jaz Makadi Golf & Spa din
Hurghada (Egipt), însă confirmarea/factura trimisă de TUI menționa un alt hotel, și
anume, Jaz Makadi Star Resort Spa din Hurghada. Reclamanții au realizat eroarea
abia la sosirea lor în Hurghada, plătind o sumă suplimentară în valoare de 1036 euro
pentru a fi cazați la hotelul rezervat inițial.
În data de 13 aprilie 2012, cei doi soți au formulat o acțiune, la Tribunalul
Cantonal din Bludenz, prin care solicitau obligarea a lastminute.com și a TUI la plata
sumei de 1201,38 euro, reprezentând suma plătită suplimentar de către ei, majorată cu
dobânzile și cheltuielile aferente. Instanța a considerat însă că nu dispune de
competența teritorială necesară pentru a judeca această cauză, precizând că aceasta îi
revenea instanței de la domiciliul pârâtului, adică instanței din Viena, întrucât TUI
reprezenta pârâtul în acest litigiu. Însă luând în considerare agenția de turism
lastminute.com, cu sediul în Germania, instanțele de judecată nu au reușit să ia o
decizie în privința competenței teritoriale, și i-au adresat Curții o întrebare preliminară
întemeiată pe interpretarea articolului, 16 alineatul (1) din Regulamentul
[nr. 44/2001]. Scopul acesteia a fost de a clarifica dacă articolul menșionat se aplică și
părții care avea sediul pe teritoriul național, respectiv TUI.

Curtea a apeciat că, noțiunea ,,cealaltă parte la contract”, cuprinsă în articolul

16(1) din regulamentul menționat desemnează ,,și cocontractantul operatorului cu
care consumatorul a încheiat acest contract și care are sediul pe teritoriul statului
membru în care se află domiciliul acestui consumator.1”
Având în vedere faptul că prezentul proiect se axează pe protecția
consumatorului în domeniul serviciilor hoteliere, menționăm câteva dintre prevederile
privitoare la consumator identificate în Regulamentul (CE) nr. 44/2001al Consiliului
din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
1
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A62012CJ0478&qid=1670594868911
 hotărârilor în materie civilă și comercială(abrogat prin Regulamentul (UE)
nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie
2012), și anume:

(13 În cazul contractelor de asigurare, al contractelor încheiate cu

) consumatorii și al contractelor de muncă, partea defavorizată trebuie să fie
protejată prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât
normele generale prevăzute în prezentul regulament.

Articolul 15 alineatul (1) litera (c) :

„(1)   În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într-un scop care
se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se
determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere
articolului 4 și articolului 5 punctul 5, în cazul în care:

[...]

(c)în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități
comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat
consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează activitățile spre acel stat membru
sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de
acțiune a acestor activități.

Articolul 16 alineatul (1) :

„Un consumator poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți la contract fie înaintea
instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliul, fie
înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul.”

2. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX
%3A62008CJ0585&qid=1672224356960
În prima speță, respectiv C-585/08, este prezentat cazul domnului Pammer,
care, în urma încheierii unui contract de călătorie cu societatea Reederei Karl
Schluter, s-a declarant nemulțumit de condițiile oferite de aceasta, care nu erau
corespunzătoarea acelora care i-au fost prezentate prin intermediul site-ului, refuzând
de asemenea să mai participe la călătoria menționată.
Domnul Pammer a rezervat prin intermediul unei societăți intermediare-
Internationale Frachtschiffreisen Pfeiffer GmbH- o călătorie cu o navă cargou din
Trieste, Italia, cu destinația Orientul Îndepărtat. Însă, odată ajuns la navă, acesta a
refuzat îmbarcarea, considerând că descrierea de pe internet nu corespundea, după
părerea lui, condițiilor oferite pe vapor. Acesta a solicitat rambursarea sumei de bani
achitate, însă Reederei Karl Schluter i-a rambursat numai o parte din preț, aproximativ
3500 de euro. Prezentându-se în fața unei instanțe austriece, acesta a solicitat
rambursarea sumei de 5000 de euro de către această societate, suma reprezentând
 restul banilor la care a fost adăugată și dobânda aferentă. Reederei Karl Schluter a
ridicat excepția de necompetență a instanței, însă aceasta a fost respinsă de prima
instanță. În schimb, instanța de apel i-a dat dreptate, declarând necompetența acestor
instanțe, considerând că,, respectivul contract de călătorie reprezenta un contract de
transport care nu este menționat în secțiunea 4 a capitolului II din Regulamentul
nr. 44/2001. Faptul că respectiva călătorie propusă, și anume o lungă traversare din
Europa până în Orientul Îndepărtat, presupunea un anumit grad de confort nu
transforma contractul de călătorie într-un contract încheiat cu consumatorii.”2
Domnul Pammer a formulat un recurs împotriva hotărârii, iar Oberster
Gerichtshof , având îndoieli cu privire la natura contractului si înțelesul noțiunii
de ,,călătorie cu preț forfetar”, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să se adreseze
Curții cu două întrebări, și anume, dacă  o «călătorie cu o navă cargou» constituie o
călătorie cu un preț forfetar în sensul articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul
nr. 44/2001, respectiv, dacă faptul că pagina de internet a unui intermediar poate fi
consultată online este suficient pentru a considera justificată constatarea conform
căreia activitățile sunt direcționate către statul membru în care este domiciliat
consumatorul.
Curtea a decis că o astfel de prestație îndeplinește condițiile necesare pentru a
constitui un „pachet de servicii turistice”, prin urmare, contractul din speță constituie
un contract de transport care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie
și cazare în sensul precizat de articolul 15(3) din Regulamentul nr.44/2001.
Cu privire la cea de-a doua întrebare, vom răspunde după prezentarea și celei
de a doua spețe, deoarece aceasta coincide cu întrebarea preliminară formulată în acea
cauză.
În Cauza C-144/09, este vorba despre Hotelul Alpenhof, din Austria și domnul
Heller, cu reședința în Germania. Domnul Heller a rezervat prin intermediul paginii
de internet a hotelului mai multe camere pentru o perioadă de o săptămână.
Însă, nemulțumit de hotel, acesta i-ar fi contestat serviciile, părăsind incinta
acestuia fără a-și achita factura, chiar dacă hotelul i-a oferit o reducere de preț. Prin
urmare, Hotelul Alpenhof a introdus o acțiune în fața unei instanțe austriece pentru a
obține plata sumei de 5000 de euro.
Domnul Heller a ridicat excepția de necompetență a instanței, apreciind că în
calitate de consumator, poate fi chemat doar în fața instanțelor statului membru pe
teritoriul căruia este domiciliat, respectiv în fața instanțelor germane.
Ambele instanțe, respectiv Bezirksgericht Sankt Johann im Pongau și
Landesgericht Salzburg, au respins acțiunile, susținând că instanțele austriece nu au
competența teritorială pentru a soluționa acțiunile cu care au fost sesizate. Hotelul a
formulat recurs la instanța de trimitere, însă Oberster Gerichtshof a suspendat judecata
cauzei și i-a adresat Curții aceeași întrebare cu care aceasta a fost sesizată și în prima
cauză, respectiv cea referitoare la consultarea online a paginii de internet.
Luând în considerare asemănarea dintre cele două întrebări, este necesar să se
conexeze cele două cauze în vederea pronunțării prezentei hotărâri. Curtea a apreciat
că trebuie să se verifice dacă,, înainte de încheierea eventuală a unui contract cu
2
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A62008CJ0585&qid=1672224356960
consumatorul, rezultă din aceste pagini de internet și din activitatea globală a
comerciantului că acesta din urmă intenționa să intre în relații comerciale cu
consumatori domiciliați în unul sau mai multe state membre, printre care cel în care
este domiciliat acest consumator, în sensul că era dispus să încheie un contract cu
aceștia.” De asemenea, Curtea enumeră câteva elemente care să adeverească faptul că
activitatea comerciantului este direcționată către statul membru, susținând că această
verificare îi revine instanței naționale. Nu în ultimul rând, aceasta a precizat următorul
aspect:,, este insuficientă simpla accesibilitate a paginii de internet a comerciantului
sau a intermediarului în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat
consumatorul.”