Edata-Trans S.R.L. v. Republica Moldova.

Articolul 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenție. Aplicarea sancţiunilor fiscale
pentru comportamentul fraudulos al furnizorului de mărfuri.
Încălcare

Edata-Trans S.R.L v. Republica Moldova – 55887/07

Hotărârea din 17.3.2020 [Secţia a II-a]

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecţia proprietăţii
Posesia nestingherită a bunurilor

Aplicarea sancţiunilor fiscale pentru comportamentul fraudulos al furnizorului de mărfuri –

încălcare.
Pe 19 decembrie 2007, societatea reclamantă, Edata-Trans S.R.L, cu sediul în Chișinău, a
invocat în faţa Curţii încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, susţinând că deciziile
pronunțate de instanțele naționale în cazul său nu au fost suficient motivate și că au fost
arbitrare. De asemenea, aceasta a invocat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenție, dat fiind faptul că, deşi și-a îndeplinit obligațiile de contribuabil, autoritățile statului
i-au aplicat sancțiuni fiscale și majorări de întârziere pentru comportamentul fraudulos al
furnizorului.
În fapt:
În ianuarie 2004, societatea reclamantă a achiziționat bunuri de la compania F. Cele două
societăți erau înregistrate în calitate de plătitori de taxă pe valoarea adăugată (TVA).
Conform facturii fiscale emise pe 30 ianuarie 2004 de societatea F., valoarea totală a
tranzacției a fost de 170.000 (MDL), din care 141.666,67 (MDL) au constituit valoarea
mărfurilor, iar 28.333,33 (MDL) TVA. Pe 11 februarie 2004, societatea reclamantă i-a achitat
companiei F. sumele menționate în factură, plus TVA.
În februarie 2004, societatea reclamantă le-a prezentat autorităților fiscale declarația cu
privire la TVA pentru luna ianuarie 2004, în special datele privind TVA achitată companiei F.
Pe 20 decembrie 2004, Inspectorul Fiscal a ridicat factura emisă de societatea F. pentru că
exista o altă factură fiscală cu același număr.
La o dată nespecificată în 2005, societatea reclamantă și-a prezentat declarația fiscală
pentru anul 2004. Pentru a calcula impozitul pe venit datorat, aceasta a adăugat cheltuielilor
deductibile suma de 141.666,67 (MDL), reprezentând valoarea mărfurilor fără TVA,
cumpărate de la societatea F.
Conform unui raport de expertiză din 7 aprilie 2006, s-a constatat că factura emisă de
societatea F. era falsă.
Printr-o decizia din 27 iulie 2006, Oficiul Fiscal Ciocana mun. Chișinău a constatat că prin
prezentarea autorităților fiscale a unor sume achitate în baza unei facturi fiscale care s-a
dovedit a fi falsă, societatea reclamantă a încălcat articolul 24 alin. (1) și (10) și articolul 102
alin. (1) și (7) din Codul fiscal. Ulterior, reclamantul a fost supus unei ajustări fiscale a
impozitului pe venit și TVA, cu aplicarea penalităților de întârziere, precum și a amenzilor.
Suma totală pe care societatea reclamantă trebuia să o achite statului se ridica la 86.067
(MDL), dintre care 29.487 (MDL) penalități și amenzi.
Pe 24 octombrie 2006, societatea reclamantă a contestat această decizie în fața instanțelor,
invocând, în special, buna ei credință.
Pe 26 februarie 2007, Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea și a anulat decizia Oficiului
Fiscal Ciocana mun. Chișinău din 27 iulie 2006. Instanța a notat că tranzacția a avut loc de
facto, iar factura în litigiu a fost emisă de către societatea F. - care trebuia să răspundă în
caz de nereguli - și că legislația fiscală din Republica Moldova nu conținea dispoziții conform
cărora erorile unei persoane juridice îi puteau fi imputate alteia, astfel încât societatea
reclamantă și-a respectat obligațiile fiscale. Aceasta a adăugat că, potrivit unui al doilea
raport de expertiză prezentat pe 4 ianuarie 2007, factura fiscală contestată fusese tipărită
într-o tipografie și conținea aceleași semne de securitate ca o factură originală, și că
falsificarea acesteia nu putea fi constatată decât într-un laborator cu echipamente și
cunoștințe corespunzătoare. Curtea de Apel Chișinău a conchis că, la momentul tranzacției,
societatea reclamantă nu ar fi putut cunoaște dacă factura era falsă.
Printr-o decizie irevocabilă din 27 iunie 2007, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea
Curţii de Apel și a respins acţiunea societății reclamante. Curtea Supremă a notat că factura
în litigiu era falsă, că TVA nu a fost plătită statului de către furnizor și că decizia din 27 iulie
2006 contestată era legală și întemeiată.
La o dată nespecificată, statul a executat decizia din 27 iulie 2006 și a reţinut suma de 86.067
(MDL) din contul companiei reclamante.
În drept:
Cu privire pretinsa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:
Cu privire la cazul în discuţie, Curtea a observat că părțile nu au contestat următoarele
chestiuni: a) faptul că tranzacția dintre societatea reclamantă și furnizorul acesteia a avut loc
în realitate; b) faptul că prima societate i-a achitat celei de-a doua valoarea mărfii și TVA
aferentă; c) faptul că societatea reclamantă a declarat la timp autorităților fiscale sumele
plătite furnizorului și, astfel, și-a respectat obligațiile de contribuabil. Respectarea de către
reclamantă a obligațiilor sale fiscale a fost confirmată și de instanța de apel. Mai mult, Curtea
a notat că falsificarea facturii prezentată de către furnizor a fost stabilită de un expert la mai
mult de doi ani de la tranzacție, adică la mult timp după ce compania reclamantă a declarat
sumele în cauză fiscului. De asemenea, Curtea a subliniat că, ținând cont de faptul că falsul
ar putea fi stabilit numai cu ajutorul unor echipamente și cunoștințe speciale, Curtea de Apel
a considerat că societatea reclamantă nu putea ști, la momentul tranzacției, că factura era
falsă. Această constatare nu a fost contrazisă de părți și nimic nu i-a permis Curții să se
abată de la ea. Curtea a notat că societăţii reclamante nu-i putea fi reproşată nicio activitate
infracţională.
Având în vedere aceste elemente, Curtea a considerat că dreptul societății reclamante de a
deduce, în scopuri fiscale, sumele plătite furnizorului trebuia analizat cel puțin ca o „speranţă
legitimă” protejată de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție („Bulves” AD v.Bulgaria,
nr.3991/03 din 22.01.2009, și Euromak Metal Doo v. fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei, nr. 68039/14, § 43, 14 iunie 2018). Totodată, Curtea a menţionat că sumele pe
care societatea reclamantă era obligată să le achite la bugetul de stat ca urmare a refuzului
autorităților de a accepta deducerile în cauză au constituit, fără îndoială, un „bun”, în sensul
articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție („Bulves” AD, § 58 și Euromak Metal Doo, §
43).
În opinia Curții, refuzul de a autoriza deducerile în litigiu, precum și ajustarea fiscală și
sancțiunile financiare impuse societății reclamante au constituit o ingerință în dreptul
acesteia la posesia nestingherită a bunurilor sale. În această ingerință, exista o formă de
reglementare a utilizării bunurilor, în interesul general „pentru a asigura plata impozitelor sau
a altor contribuții”, care se încadrează în regula prevăzută de articolul 1 § 2 din Protocolul
nr. 1 la Convenție (Euromak Metal Doo, § 42 și SC Scut SA v. România, nr. 43733/10, § 30,
din 26 iunie 2018).
Curtea a reiterat că, în cauza „Bulves” AD v. Bulgaria, ea a conchis, în circumstanțe similare
celor din prezenta cauză, că dreptul societății reclamante la posesia nestingherită a bunurilor
sale a fost încălcat. În această cauză, a apreciat, în special, faptul că, având în vedere că
societatea reclamantă și-a respectat integral obligațiile de declarare a TVA, fiind în
imposibilitatea de a obține respectarea de către furnizor a obligațiilor sale fiscale, și faptul că
nu a ştiut și nici nu putea ști despre existența fraudei fiscale, societatea reclamantă nu trebuia
să suporte consecințele neregulilor comise de furnizor. Prin urmare, Curtea a considerat că
societatea reclamantă a suferit o sarcină disproporţionată şi excesivă și că echilibrul corect
a fost perturbat.
Curtea a constatat că nu exista niciun element pertinent care să justifice diferenţierea acestui
caz de cazurile AD „Bulves” și Euromak Metal Doo. Prin urmare, Curtea a considerat
aplicabile concluziile acestora și în cazul de față.
Prin urmare, Curtea a conchis existenţa unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenție.
Cu privire pretinsa încălcare a articolul 6 § 1 din Convenţie:
Având în vedere constatarea unei încălcări cu privire la articolului 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenție și având în vedere toate faptele cauzei și argumentele părților, Curtea a
considerat că nu este necesar să se pronunţe în mod separat în privinţa capătului de cerere
formulat pe baza articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea, pentru o abordare similară,
Kamil Uzun v. Turcia, nr. 37410/97, § 64, 10 mai 2007 și Centrul de resurse legale în numele
lui Valentin Câmpeanu v. România [MC], nr. 47848/08, § 156, 17 iulie 2014).
Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curtea i-a acordat companiei reclamante suma de 5176 EUR cu titlu de prejudiciu
material, 3000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 1500 EUR cu titlu de costuri şi
cheltuieli.
© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Edata-Trans S.R.L v. Republica Moldova de
pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice
preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat
de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii
Moldova".
Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă