Dunas v.

Republica Moldova

Cererea nr.65102/14

Hotărârea din 17.05.2022

Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2022, nr.6, pag.7

***
_____________________
© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Dunas v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această
traducere îi aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea menţiune:
„Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova”.

Modul în care a fost analizată cererea de

recurs declarată de către reclamant şi cererea de
scutire a taxei de stat a constituit o restricţie
disproporţionată a dreptului său de acces la o
instanţă (art.6 §1 din Convenţie)

Articolul 6
Dreptul la un proces echitabil
Proceduri civile
Articolul 6 §1
Accesul la un tribunal
Pe 9 septembrie 2014, reclamantul, dl Andrei Dunas, a invocat în faţa Curţii încălcarea
articolului 6 §1 din Convenţie, dat fiind eşecul instanţei supreme de a examina cererea sa de
recurs.

ÎN FAPT:
La 3 februarie 2012, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată împotriva lui
B.D. Reclamantul a susţinut că i-a împrumutat lui B.D. suma de 20.000 (EUR) însă acesta nu şi-
a executat obligaţia la scadenţă. Reclamantul a achitat parţial taxa de stat (4.800 MDL) şi a
solicitat scutirea în rest, lucru care a fost acceptat de către instanţă.
Pe 4 mai 2012, Judecătoria Buiucani mun.Chişinău a admis cererea reclamantului şi a
dispus ca B.D. să-i plătească reclamantului suma împrumutată de 20.000 EUR, dobânda de
întârziere în mărime de 172.501 MDL şi taxa de stat în mărime de 4.800 MDL. Această hotărâre
a fost menţinută de Curtea de Apel Chişinău pe 30 mai 2013. Pe 23 octombrie 2013, Curtea
Supremă de Justiţie a casat hotărârea instanţei inferioare şi a dispus rejudecarea cauzei.
Pe 16 ianuarie 2014, Curtea de Apel Chişinău a casat hotărârea primei instanţe şi a adoptat
o nouă hotărâre, prin care a respins pretenţiile reclamantului ca fiind neîntemeiate. Instanţa a
constatat din oficiu nulitatea contractului semnat între reclamant şi B.D.
 Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii. De asemenea, acesta a solicitat să
fie scutit de plata taxei de stat, având în vedere situaţia financiară dificilă şi faptul că are la
întreţinere doi copii.
Pe 15 aprilie 2014, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea sa, acordându-i termen
până pe 30 aprilie 2014 pentru achitarea taxei de stat în mărime de 8.137 MDL.
Potrivit registrului de corespondenţă al Secţiei documentare procesuală a cauzelor civile,
comerciale şi de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, pe 18 aprilie 2014, în
adresa reclamantului a fost expediată o scrisoare cu aviz simplu.
Pe 13 mai 2014, în lipsa probelor dacă reclamantul a achitat taxa de stat în termenul
stabilit, Curtea Supremă de Justiţie a restituit cererea de recurs. Instanţa a menţionat că decizia
nu-l împiedică să depună o nouă cerere după achitarea taxei de stat, cu respectarea termenului
legal de două luni pentru depunerea recursului, termen care nu poate fi prelungit. Decizia era
definitivă şi nu putea fi supusă nici unei căi de atac.
Pe plicul scrisorii expediate reclamantului pe 18 aprilie 2014 de către Curtea Supremă de
Justiţie (fără dată sau numele autorului) era indicat că: „persoana refuză recepţionarea”. Pe 19
mai 2014 a expirat termenul de păstrare a scrisorii la oficiul poştal. Drept urmare, scrisoarea a
fost returnată Curţii Supreme de Justiţie.
Pe 18 iunie 2014, reclamantul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie să îi elibereze o copie a
încheierii din 15 aprilie 2014. În aceeaşi zi, instanţa i-a expediat reclamantului, în mod repetat, o
copie a încheierii din 15 aprilie 2014. Potrivit avizului de recepţie, reclamantul a primit această
scrisoare pe 20 iunie 2014 şi a confirmat prin semnătură recepţionarea acesteia.

ÎN DREPT:
Cu privire la încălcarea articolului 6 din Convenţie:
Curtea a observat că stabilirea necesităţii plăţii taxei de stat în prezenta cauză se include în
domeniul de aplicare al articolului 6 §1 din Convenţie (Rotaru v. România [MC], nr.28341/95,
§78, CEDO 2000-V şi Pyrobatys A.S. Restrukturalizacii v. Slovacia (dec.), nr.40050/06, §59, 3
noiembrie 2011).
Curtea a reiterat că obligaţia de a achita taxa de stat nu poate fi considerată o restricţie a
dreptului de acces la o instanţă care este incompatibilă în sine cu articolul 6 §1 din Convenţie
(Karahasanoglu v. Turcia, nr.21392/08 şi alţii 2, §134, 16 martie 2021). Cu toate acestea,
cuantumul taxei de stat evaluată în lumina circumstanţelor particulare ale unei cauze concrete,
inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita şi faza procedurii în care a fost impusă această
restricţie, sunt factori care sunt importanţi pentru a determina dacă o persoană s-a bucurat sau nu
de dreptul său de acces la o instanţă” (Kreuz v. Polonia, nr.28249/95, §60, CEDO 2001-VI).
În prezenta cauză, se observă că reclamantul a pretins suma de 20.000 EUR plus dobânda
de întârziere, dar nu a achitat suma de 438 EUR cu titlu de taxă de stat. În opinia Guvernului,
posibilitatea de a împrumuta cuiva o asemenea sumă însemna că reclamantul îşi permitea să
achite o sumă mult mai modestă cu titlu de taxă de stat, cu atât mai mult încât trebuia să prevadă
necesitatea plăţii respectivelor taxe odată ce a decis să depună o cerere de chemare în judecată.
Curtea a constatat că astfel de argumente puteau fi relevante atunci când instanţele naţionale ar fi
examinat cererea de scutire de taxa de stat.
Curtea a observat că, atunci când cererea reclamantului de scutire de taxa de stat a fost
respinsă, i-a fost acordat termen pentru achitarea acesteia. Astfel, acesta ar fi putut fie să achite
taxa de stat, fie să prezinte dovezi în susţinerea cererii sale de scutire, deoarece situaţia financiară
a unei persoane se poate schimba radical în timp. Cu toate acestea, el a recepţionat scrisoarea cu
încheierea din 15 aprilie 2014 abia pe 18 iunie 2014, după ce Curtea Supremă de Justiţie i-a
restituit cererea sa prin încheierea din 13 mai 2014.
Guvernul a susţinut că, de fapt, reclamantului i-a fost prezentată scrisoarea din 18 aprilie
2014, dar acesta a refuzat să o primească. Mai mult, acesta ulterior a eşuat să ridice scrisoarea de
la oficiul poştal. Prin urmare, el însuşi era responsabil pentru situaţia creată. Reclamantul a
susţinut că nu a primit niciodată prima scrisoare şi că nu a fost respectată procedura de
transmitere a actelor de procedură, prevăzută la articolul 100 din Codul de procedură civilă.
Curtea a notat că singura dovadă a refuzului de a primi scrisoarea a fost o notă scrisă de mână
fără nicio dată sau fără posibilitatea de a identifica autorul acesteia, astfel încât a fost imposibil
să se confirme caracterul autentic al acelei note.
În acest context, Curtea a observat că legea impunea în mod clar dovada recepţionării unei
scrisori. În alte hotărâri pronunţate anterior (Russu v. Republica Moldova, nr.7413/05, §§19-28,
13 noiembrie 2008; Godorozea, citată mai sus, §31; Rassohin v. Republica Moldova,
nr.11373/05, §34, 18 octombrie 2011 şi Deli v. Republica Moldova, nr.42010/06, §51, 22
octombrie 2019), referindu-se şi la interpretarea legislaţiei naţionale făcută de către Plenul Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, Curtea a constatat că, în practică, instanţele naţionale
nu acceptă drept probe suficiente expedierea unei scrisori de către o instanţă şi cer dovada
recepţionării. Curtea Supremă de Justiţie a expediat scrisoarea sa din 18 aprilie 2014, cu aviz
simplu şi, prin urmare, nu a avut dovezi privind recepţionarea. În consecinţă, în lipsa unor probe
clare că reclamantul a primit scrisoarea sau a refuzat recepţionarea acesteia, sau că i s-a
comunicat o scrisoare pe care o putea ridica de la oficiul poştal, în practica naţională se consideră
că reclamantul nu a primit-o. Mai mult, nici o probă din dosar nu demonstrează că Curtea
Supremă de Justiţie a încercat să verifice dacă reclamantul a primit sau a refuzat să primească
scrisoarea sa din 18 aprilie 2014. În special, în cazul în care o scrisoare care necesită confirmarea
recepţionării nu poate să fie expediată, indiferent de motiv, oficiul poştal va păstra scrisoarea
timp de o lună şi apoi va returna expeditorului scrisoarea ca fiind nerecepţionată, însoţită de un
aviz. În speţă, acest termen de o lună a expirat pe 18 mai 2014. Cu toate acestea, înainte de
expirarea acestui termen, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat prin încheierea sa din 13 mai
2014. Rezultă că instanţa nu a aşteptat să aibă vreo confirmare de recepţionare, sau
nerecepţionare a scrisorii, înainte de a decide să lase fără examinare recursul reclamantului.
În continuare, Curtea a reţinut că acţiunea reclamantului în instanţă a fost examinată în cele
trei nivele de jurisdicţie şi că la reexaminare a apărut problema taxei de stat. Totodată, Curtea a
reţinut că abia în cadrul procedurii de rejudecare, instanţa i-a respins pentru prima dată
pretenţiile, invocând din oficiu un nou motiv, şi anume, nulitatea contractului dintre reclamant şi
B.D. Prin urmare, recursul declarat de reclamant la Curtea Supremă de Justiţie a fost singura
posibilitate pentru acesta de a contesta acest nou motiv.
Curtea a considerat că, în lipsa unei dovezi clare că încheierea din 15 aprilie 2014 a fost
recepţionată sau a fost refuzată de către destinatar şi fără nicio încercare de a verifica dacă
scrisoarea a fost într-adevăr transmisă, reclamantul a fost limitat de a întreprinde măsurile
necesare pentru a se asigura că, cauza sa va fi examinată de către Curtea Supremă de Justiţie (fie
achitând taxa de stat, fie prezentând dovezi ale imposibilităţii de a face acest lucru).
Astfel, Curtea a concluzionat că modul în care a fost analizată cererea de recurs declarată
de către reclamant şi cererea de scutire a taxei de stat a constituit o restricţie disproporţionată a
dreptului său de acces la o instanţă. Prin urmare, Curtea a constatat că a existat o încălcare a
articolului 6 §1 din Convenţie.
Concluzie: încălcarea articolului 6 §1 din Convenţie (unanimitate).
Curtea i-a acordat reclamantului suma de 3600 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Direcţia Drepturile Omului

şi Cooperare Externă