Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ro)
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea cererii nr. 65161/10 formulată de Zelca şi alţii împotriva
României
În fapt
Toţi reclamanţii sunt cetăţeni români. Detaliile privind numele acestora sunt precizate
în tabelul din anexă. Toţi sunt reprezentaţi în faţa Curţii de Sindicatul de Finanţe Sed Lex
Constanţa („sindicatul”), cu sediul în Constanţa.
A. Circumstanţele cauzei
1. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamanţi, pot fi rezumate
după cum urmează.
2. La 19 noiembrie 2008, sindicatul, în numele membrilor săi (reclamanţii), au depus
o plângere împotriva angajatorului acestora, o instituţie publică, şi anume Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Constanţa, solicitând recunoaşterea anumitor drepturi salariale. Mai exact,
în temeiul art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Statutul funcţionarilor publici (Legea nr. 188/1999),
aceştia au solicitat adăugarea a două sporuri la salariul lor de bază, şi anume suplimentul
postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Reclamanţii au cuantificat fiecare
din aceste suplimente la 25% din salariul de bază.
Sporurile menţionate anterior urmau să fie plătite retroactiv, începând cu 1 aprilie
2004, şi actualizate în mod corespunzător conform indicelui de inflaţie. Sumele urmau să fie
plătite pentru întreaga durată a contractului de muncă.
Angajatorul a respins plângerea ca nefondată, susţinând că legislaţia nu permitea plata
sporurilor în cauză; în plus, bugetul alocat pentru plata drepturilor salariale nu includea
sporurile şi, în orice caz, o direcţie locală a finanţelor publice nu avea competenţa de a decide
cu privire la chestiuni bugetare.
3. La 20 noiembrie 2008, reclamanţii au contestat această decizie în faţa Tribunalului
Constanţa. Aceştia au susţinut că, deşi, în conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 92/2004, aplicarea prevederilor care le acordau drepturile în cauză fusese suspendată până
la 31 decembrie 2006, suspendarea nu însemna stingerea drepturilor şi, în orice caz,
suspendarea încălca art. 41 şi art. 53 din Constituţie; prin urmare, sporurile pretinse urmau să
fie plătite retroactiv, începând cu 2004.
Reclamanţii au invocat, de asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, susţinând
că dreptul acestora de a obţine sporurile în cauză era un „bun” în sensul articolului respectiv.
În sprijinul pretenţiilor lor şi făcând trimitere şi la art. 6 şi art. 14 din convenţie şi la
cauza Beian împotriva României (nr. 1) (nr. 30658/05, CEDO 2007-V), reclamanţii au invocat
jurisprudenţa altor instanţe din România, care acordaseră sporurile solicitate colegilor lor
funcţionari din ţară. Reclamanţii au făcut referire în mod expres la hotărârile judecătoreşti
pronunţate în 2008 de Tribunalul Botoşani, Tribunalul Suceava şi Tribunalul Caraş-Severin,
care au rămas toate definitive după confirmarea în recurs de către curţile de apel
corespunzătoare.
4. La 14 aprilie 2009, Tribunalul Constanţa a respins cererea reclamanţilor. Tribunalul
a recunoscut că cele două sporuri pretinse erau prevăzute de lege, însă fără nicio precizare
privind cuantumul acestora. De fapt, niciunul din textele juridice ulterioare, care reglementau
drepturile salariale ale funcţionarilor publici, nu făcea nicio referire la vreo metodă sau
anumite criterii pentru stabilirea cuantumului fiecărui spor.
Prin urmare, deşi Legea nr. 188/1999 prevedea în mod expres că salariul unui
funcţionar public include un supliment al postului şi un supliment corespunzător treptei de
salarizare, nu era posibilă stabilirea cuantumului corespunzător acestora. În consecinţă,
instanţa a reţinut că:
„Pentru calcularea celor două sporuri, drept componente ale salariilor funcţionarilor, sunt necesare
norme legale explicite pentru aplicarea art. 3 alin (1) lit. c) şi d), iar această obligaţie aparţine fie puterii
legislative, în cazul în care este aprobată o lege, fie puterii executive, în cazul în care este emisă o decizie
pentru aplicarea legii”.
„instanţele nu au competenţa să respingă sau să refuze să aplice anumite acte normative pe care le
consideră discriminatorii şi astfel să le înlocuiască cu norme create prin intervenţie juridică sau cu prevederi
incluse în alte acte normative.”
Art. 29
„(1) Pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul gradului.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea
sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.”
Interpretarea Înaltei Curţi privind dispoziţiile în cauză este obligatorie pentru toate
instanţele interne. O hotărâre pronunţată în cadrul unui recurs în interesul legii nu poate
influenţa rezultatul unor cauze soluţionate deja.
Capete de cerere
10. Reclamanţii s-a plâns, în esenţă, în temeiul art. 6 şi art. 14 din convenţie şi al art. 1
din Protocolul nr. 1 la convenţie, că procedura, încheiată prin hotărârea din 27 ianuarie 2010
pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, fusese inechitabilă, în măsura în care instanţele
interne au respins în mod eronat capetele lor de cerere privind suplimentul postului şi
suplimentul corespunzător treptei de salarizare şi nu a luat în considerare existenţa unei
jurisprudenţe divergente referitoare la această problemă, în cadrul căreia sporurile în cauză
fuseseră acordate multora dintre colegii lor funcţionari publici din întreaga ţară. Aceştia
pretindeau că au fost privaţi ilegal de dreptul la sporurile în cauză şi că au fost discriminaţi în
raport cu colegii lor cărora li se acordaseră aceste sporuri.
În drept
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale de către o instanţă [...],
care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără
nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
12. Curtea reiterează de la început că nu are sarcina de a cerceta erori de fapt sau de
drept prezumtiv comise de o instanţă naţională, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi
putut încălca drepturi şi libertăţi protejate prin convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva
Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Este în primul rând de competenţa
autorităţilor naţionale, în special a instanţelor, să interpreteze legislaţia internă (a se vedea
Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii
1997-VIII, şi Pérez Arias împotriva Spaniei nr. 32978/03, pct. 23, 28 iunie 2007).
În continuare, Curtea reiterează faptul că existenţa unui conflict profund şi de durată
în jurisprudenţa instanţelor interne în ceea ce priveşte interpretarea legislaţiei interne poate
priva reclamanţii de un proces echitabil în privinţa certitudinii juridice (a se vedea, printre
altele, Tudor Tudor împotriva României, nr. 21911/03, pct. 29-32, 24 martie 2009). Curtea
trebuie să analizeze dacă sistemul naţional prevede un mecanism capabil să asigure
consecvenţa practicii instanţelor interne, în ciuda faptului că procesul de unificare şi asigurare
a consecvenţei jurisprudenţei poate necesita o anumită perioadă de timp [a se vedea
Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 42162/02, 2 decembrie 2008].
13. Referindu-se la prezenta cauză, Curtea observă că reclamanţii au beneficiat de o
procedură în contradictoriu, în cadrul căreia au avut posibilitatea de a prezenta probe şi de a-
şi formula apărarea în mod liber, argumentele lor fiind examinate corespunzător de instanţe.
În acelaşi timp, concluziile instanţelor şi interpretarea acestora a legislaţiei relevante nu pot fi
considerate în mod vădit arbitrare sau nerezonabile.
14. În ceea ce priveşte problema jurisprudenţei divergente, Curtea observă că,
începând din 2008, au existat în ţară abordări contradictorii în ceea ce priveşte interpretarea şi
punerea în aplicare a dispoziţiilor legale care acordă tuturor funcţionarilor publici anumite
sporuri, în lipsa unor criterii specifice pentru calcularea acestor sporuri (a se vedea, de
asemenea, supra, pct. 8)
Cu toate acestea, la 21 septembrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat
printr-un recurs în interesul legii, stabilindu-se orientările obligatorii pentru o interpretare
uniformă a dispoziţiilor legale contestate.
Soluţia aplicată de Curtea de Apel Constanţa în cauza reclamanţilor a urmat
interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; în acelaşi timp, reclamanţii nu au menţionat
sau invocat, nici în faţa instanţelor interne, nici în faţa Curţii, nicio hotărâre pronunţată după
21 septembrie 2009 care a plecat tot de la soluţia adoptată în hotărârea Înaltei Curţi privind
recursul în interesul legii.
15. Având în vedere toate elementele menţionate anterior, Curtea consideră că
mecanismul prevăzut la art. 329 C. proc. civ., ca mecanism destinat să soluţioneze, nu să
împiedice, hotărâri judecătoreşti contradictorii s-a dovedit a fi eficient, deoarece, într-o
perioadă rezonabil de scurtă, a pus capăt divergenţelor de jurisprudenţă privind problema
acordării suplimentului postului şi suplimentului corespunzător treptei de salarizare
funcţionarilor publici.
Rezultă că capetele de cerere ale reclamanţilor întemeiate pe art. 6 sunt în mod vădit
nefondate şi, prin urmare, inadmisibile în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
16. Din motivele menţionate anterior, Curtea consideră că capătul de cerere al
reclamanţilor întemeiat pe art.14 este, de asemenea, în mod vădit nefondat şi trebuie respins
în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
17. În temeiul art. 1. din Protocolul nr. 1, reclamanţii s-au plâns, în esenţă, că, din
cauza interpretării eronate a legii, curtea de apel i-a privat de dreptul de a li se acorda
suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Articolul respectiv
prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile
generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
18. Curtea observă de la început că art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică doar
proprietăţilor existente ale unei persoane. Astfel, venitul viitor nu poate fi considerat drept
„bun” decât în cazul în care a fost deja câştigat sau plata va fi efectuată cu certitudine [a se
vedea, de exemplu, Koivusaari şi alţii împotriva Finlandei (dec.), nr. 20690/06, 23 februarie
2010]. Cu toate acestea, în anumite circumstanţe, „speranţa legitimă” de a obţine un „bun”
poate beneficia, de asemenea, de protecţia prevăzută la art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, în
cazul în care un drept de proprietate face obiectul unei cereri, se poate considera că persoana
care îl reclamă are o „speranţă legitimă” de a-l obţine dacă există un temei suficient pentru
acest drept în legislaţia naţională, de exemplu, în cazul în care există o jurisprudenţă a
instanţelor interne care confirmă existenţa acestuia [a se vedea Kopecký împotriva Slovaciei
(MC), nr. 44912/98, pct. 52, CEDO 2004-IX].
Totuşi, nu se poate considera că există o speranţă legitimă în cazul în care există
divergenţe cu privire la interpretarea şi aplicarea corectă a legislaţiei interne şi pretenţiile
reclamantului sunt respinse ulterior de instanţele naţionale (ibidem, pct. 50).
19. În prezenta cauză, nu se poate considera că pretinsele drepturi salariale ale
reclamanţilor au un temei suficient în jurisprudenţa internă, având în vedere că interpretarea
instanţelor în această privinţă a fost divergentă. În plus, hotărârea Înaltei Curţi din 21
septembrie 2009 pronunţată în recursul în interesul legii, care a pus capăt divergenţelor în
această privinţă, a confirmat că funcţionarii publici nu aveau dreptul la sporurile pretinse,
interpretare care, ulterior, a determinat curtea de apel să respingă capetele de cerere ale
reclamanţilor.
Rezultă că reclamanţii nu aveau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
20. Capătul de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 este, prin urmare,
inadmisibil, fiind incompatibil rationae materiae, în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din
convenţie.