Acţiuni în faţa instanţelor europene

II. Acţiunea preliminară

Reglementată, în principal, prin art.267 TFUE, acţiunea preliminară are un caracter sui
generis deoarece conţine elemente de procedură necontencioasă, asemănătoare acţiunilor în care
se pronunţă asupra unor chestiuni prealabile, dar şi elemente caracteristice acţiunilor în anulare a
unor acte normative unionale.
Definind acţiunea preliminară, am putea menționa că în cursul unui litigiu aflat pe rolul unei
instanţe naţionale a unui stat membru al UE, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu, ca
răspuns la sesizarea formulată de către instanţa naţională, Curtea de Justiție pronunţă o hotărâre
preliminară sau o ordonanţă motivată, obligatorie pentru instanţa naţională de trimitere și nu
numai, ci și dezleagă o problemă de interpretare a dreptului unional sau de validitate a actelor
adoptate de instituţiile UE, dezlegare necesară instanţei naţionale pentru soluţionarea litigiului.
Mai precis printr-o astfel de acţiune i se poate solicita Curţii să se pronunţe, cu titlu preliminar,
cu privire la interpretarea tratatelor unionale, respectiv cu privire la interpretarea sau validitatea
unui act adoptat de o instituţie europeană (instituţie, organ, agenţie sau oficiu a/al UE).
În esenţă, mecanismul acestei acţiuni se traduce astfel - părţile dintr-un litigiu naţional în faţa
instanţelor naţionale sau chiar instanţa din oficiu susţin/e posibilitatea ca propriul stat să încalce
dreptul unional, determinând instanţa să formuleze cereri prealabile la care răspunzând, Curtea
dezleagă o problemă de interpretare a dreptului unional sau de validitate a actelor adoptate de
instituţiile UE.
Pentru instanţa naţională, această procedură poate fi considerată un incident procedural,
instanţa cerând Curții de Justiție să decidă asupra unei probleme de drept unional; iar pentru
Curtea de Justiție, este o procedură indirectă prin care se rezolvă probleme de drept unional
necesare soluţionării cauzelor naţionale.
Ulterior Tratatului de la Nisa, nu doar Curtea de Justiție se poate pronunţa în cazul unor
astfel de acţiuni, fiindu-i recunoscută şi Tribunalului competenţa de a emite hotărârile prealabile
1
în domenii stabilite prin Statutul CJUE, anume acolo unde coerenţa şi unitatea dreptului unional
nu sunt periclitate. Hotărârile adoptate în aceste cauze de Tribunal pot fi atacate cu recurs în faţa
Curții de Justiție.
Prin art.23a din Statutul CJUE s-a reglementat un element de noutate, anume posibilitatea
soluţionării unei astfel de trimiteri preliminare în procedură accelerată sau, pentru acţiunile în
vederea pronunţării unei hotărâri preliminare referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie, în procedură de urgenţă. Curtea are astfel recunoscută posibilitatea de a hotărî în cel mai
scurt timp, mai ales în cauze în care este invocată o astfel de chestiune prealabilă într-o cauză
pendinte privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate. Prevederile acestui articol
din Statutul CJUE se întemeiază pe prevederile art. 267 alin. (4) din TFUE potrivit cărora „în
cazul în care o asemenea chestiune (specifică unei trimiteri preliminare, s.n.) se invocă într-o
cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri
privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen”.
Astfel, conform prevederilor art. 105 şi urm. din Regulamentul de procedură al Curţii,
soluţionarea unei trimiteri preliminare în procedură accelerată poate fi decisă de preşedintele
Curţii, de regulă la solicitarea instanţei de trimitere şi doar excepţional urmare a propriei sesizări
din oficiu, după ascultarea judecătorului raportor şi a avocatului general, în cazul în care natura
cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt.
De asemenea, conform prevederilor art. 107 şi urm. din Regulamentul de procedură al Curţii,
soluţionarea unei trimiteri preliminare în procedură de urgenţă poate fi decisă de preşedintele
Curţii, de regulă la solicitarea instanţei de trimitere şi doar excepţional urmare a propriei sesizări
din oficiu, după ascultarea judecătorului raportor şi a avocatului general, în cazul în care prin
cererea preliminară este adresată o întrebare sau mai multe întrebări referitoare la domeniile
vizate de titlul V din partea a III-a din TFUE, adică la cele referitoare la spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie.
Elementele acţiunii preliminare ar fi:
• obiectul – constând în garantarea aplicării şi interpretării unitare a dreptului unional, mai precis,
conform art.267 alin. (1) TFUE – interpretarea tratatelor, respectiv validitatea şi/sau interpretarea
actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile UE. Întrebările adresate Curții de
Justiție pot fi referitoare atât la norme juridice de drept primar, cât şi la norme ce fac parte din

2
dreptul unional secundar/derivat, precum şi la principiile de bază ale ordinii juridice unionale.
Prevederile unionale menţionate impun realizarea unei distincţii între:
- trimiterea în interpretare – o astfel de cerere (cereri în interpretare) poate privi dispoziții din
tratatele fundamentale sau dispoziții din dreptul secundar, anume acte adoptate de instituţiile
unionale în temeiul tratatelor;
- trimiterea în validitate – o astfel de cerere (cereri în stabilirea validităţii) poate privi numai
actele adoptate de instituţii în temeiul dispoziţiilor din tratate;
• scopul urmărit ar fi – cel imediat = stabilirea valabilităţii sau interpretării corecte a normei
europene contestate; cel mediat = rezolvarea pe fond a unui litigiului aflat pendinte în faţa
instanţei naţionale
• partea – ar fi instanţa naţională care are interesul în cauză, precum şi calitatea şi capacitatea
procesuală necesară stabilită de dreptul unional şi de cel naţional
Cât priveşte noţiunea de „instanţă” care poate formula o cerere preliminară, în sensul art. 267
TFUE, Curtea are sarcina de a determina dacă un organ poate fi considerat instanţă în această
accepţiune. În acest sens, Curtea a statuat, prin practica sa, nişte criterii în funcţie de care
identifică dacă un organ naţional poate fi considerat, în contextul legislativ amintit, instanţă sau
nu. Astfel de criterii sunt:
• independenţa organului decizional,
• instituţia în cauză să poată fi arondată organelor care fac parte din puterea de stat, fiind
stabilit prin lege,
• să aibă caracter permanent,
• să aibă competenţă obligatorie,
• să tranşeze litigii în procedură contencioasă,
• decizia, sentinţa , hotărârea judecătorescă să fie luată pe baza unor norme juridice cuprinse în
acte normative naţionale.
Luând în considerare astfel de criterii, Curtea de Justiție a stabilit că nu fac parte, în
principiu, din categoria instanţelor judecătoreşti, din punct de vedere unional: parchetele,
organele administrative, chiar dacă au atribuţii jurisdicţionale, precum nici organimse din cadrul
acestora precum ar fi comisiile de disciplină, instanţele de arbitraj, camerele de muncă sau alte
organe jurisdicţionale profesionale ale căror hotărâri nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

3
Însă, aprecieri asupra calității de „instanță”, din perspectiva dreptului unional, a organului care a
sesizat-o cu o trimitere preliminară, va face Curtea de Justiție de la caz la caz, putând exista și
situații, când prin raportare la normele specifice naționale, să califice astfel de organe ca fiind
totuși „instanțe”.
Art.267 TFUE impune realizarea şi a următoarei distincţii între:
- instanţa care poate formula o cerere, atunci când aceasta este necesară pentru soluţionarea
cauzei; respectiv
- instanţa care are obligaţia de a trimite o astfel de cerere preliminară, anume acea instanţă ale
cărei decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac prevăzute de dreptul intern.
Decizia unei instanţe naţionale de a trimite o cerere preliminară nu poate fi îngrădită, dar, pe
de altă parte, decizia aparţine exclusiv acesteia, părţile sau participanţii la proces neputând obliga
instanţa în a trimite cererea. Instanţa va putea aprecia, aşadar, dacă nu va transmite cererea
preliminară pentru că instanţele unionale s-au pronunţat deja asupra problemei, sau pentru că
validitatea actului comunitar nu va fi pusă la îndoială, sau pentru că hotărârea instanţei unionale
nu ar fi necesară pentru soluţionarea litigiului intern.
Curtea a identificat, în practica sa, şi situaţii în care a apreciat că nu sunt îndeplinite
condiţiile pentru emiterea hotărârii preliminare, refuzând să dea curs solicitării instanţei
naţionale. Astfel de situaţii au fost:
- cazul în care nu există un litigiu real, pârâtul şi reclamantul având aceeaşi poziţie faţă de
problema respectivă, procesul fiind pornit doar pentru a obţine poziţia Curţii cu privire la o
anumită chestiune,
- natura ipotetică a întrebării formulate şi, implicit, a interpretării solicitate,
- chestiunea ridicată nu este relevantă pentru soluţionarea fondului procesului în plan intern,
- chestiunea nu este prezentată suficient de clar pentru ca instanţa unională să poată da un
răspuns adecvat din punct de vedere juridic.

Efectele juridice ale hotărârilor preliminare:

- în legătură cu soluţionarea litigiului iniţial, de fond – hotărârea Curții de Justiție are putere
obligatorie, în principiu, atât în privinţa instanţei de fond, cât şi a celor de recurs sau de casaţie,
niciuna dintre acestea neputând deroga de la soluţia dată de Curte, fiind obligate a aplica în

4
soluţionarea litigiului normele juridice unionale înaintate spre interpretare sau pentru stabilirea
validităţii lor astfel precum a stabilit Curtea
- cât priveşte un posibil efect de precedent judiciar, regula generală este cea potrivit căreia aceste
hotărâri produc efecte doar în privinţa cauzei în legătură cu care a fost obţinută, astfel de hotărâri
neavând, aşadar, o putere directă, ci doar indirectă în sensul că pot fi aplicate şi altor cauze, prin
preluarea lor de către practicieni, dar chiar şi de Curte și de instanțe naționale. Această practică
este și cea care s-a încetățenit astfel încât, în ultima perioadă, se poate vorbi despre o valoare de
precedent judiciar al acestor hotărâri;
- aşadar, hotărârile preliminare în interpretare sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere,
pentru instanţele de recurs, pentru orice altă instanţă sesizată similar, iar dacă se apreciază că
există alte aspecte neclarificate sau au apărut circumstanţe diferite, este necesară introducerea
unei noi cereri; hotărârile preliminare în validitate impun ca norma declarată nelegală să nu
poată fi aplicată litigiului intern de către instanţa care a formulat întrebarea, dar nici de o altă
instanţă naţională din UE.
Hotărârile preliminare produc, de regulă, efecte doar pentru viitor (ex nunc), însă, prin
excepţie Curtea a permis şi aplicarea ex tunc – precum în cazurile declarării ca nevalabile a unor
acte unionale şi în cazuri de interpretare, din raţiuni de asigurare a principiului securităţii
juridice.

5
Acțiunea în anulare
 Acțiunea în anulare
• UE își dezvoltă politicile prin intermediul
actelor de legislație secundară, precum
regulamente, directive și decizii
• →orice sistem juridic democratic trebuie să
aibă un mecanism de control al legalității unor
astfel de măsuri
• →la nivelul UE acest mecanism este dezvoltat,
în principal, prin prevederile art. 263 TFUE
 Acțiunea în anulare
• în conformitate cu prevederile art. 263 TFUE, pentru ca un
astfel de act să poată fi contestat, este necesar să fie
îndeplinite 5 condiții:
• →organul relevant – emitent al actului trebuie să poată fi
supus controlul judiciar
• →actul trebuie să fie de tipul celor care pot fi contestate
• →ins tuția sau persoana care face contestația trebuie să
aibă calitate procesuală activă
• →trebuie să existe o ilegalitate, astfel precum sunt
menționate acestea la art. 263 alin. (2) TFUE
• →acțiunea trebuie introdusă în termenul limită indicat de
art. 263 alin. (6) TFUE
 Acțiunea în anulare
• 1) organele care pot fi supuse controlului
• - sunt menționate de prevederile art. 263 alin. (1) TFUE
• - este vorba despre:
– Consiliu și Comisie și Banca Centrală Europeană – cât privește actele
legislative – în cazul Consiliului, precum și a altor acte, cu excepția
avizelor și recomandărilor
– Parlamentul European (în cazul acestui este vorba și despre actele
legislative) și Consiliul European, dar și organele, oficiile și agențiile UE
– cât privește actele destinate a produce efecte juridice față de terți
• - art. 263 alin. (5) TFUE – prevede posibilitatea ca actele de
constituire ale organelor, oficiilor, agențiilor UE să prevadă condiții
și regimuri specifice privind acțiunile introduse de persoanele fizice
și juridice împotriva actelor acestor organe destinate să producă
efecte juridice în relația cu acestea
 Acțiunea în anulare
• 2) în principiu, conform prevederilor de la art. 263 alin. (1) TFUE – printr-o
astfel de acțiune, Curtea poate să verifice legalitatea actelor adoptate de
instituțiile menționate anterior, mai puțin recomandări și avize
• →poate fi verificată legalitatea regulamentelor, directivelor, deciziilor –
acte de legislație secundară care sunt menționate de art. 288 TFUE
• →însă Curtea a decis, prin jurisprudența sa, că pot forma obiectul unui
astfel de control și alte acte sui generis, cu condiția ca acestea să aibă forță
obligatorie sau să producă efecte juridice
• →în momentul în care va aprecia asupra posibilității de a supune
controlului său prin intermediul acestei acțiuni, un act adoptat de o
instituție UE, altul decât cele menționate expres de art. 263 alin. (1) TFUE,
Curtea va efectua un control de fond și nu unul de formă→as el Curtea a
apreciat, prin jurisprudența sa, că pot face obiectul unei acțiuni în anulare
măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze
interesele reclamantului, modificând într-un fel determinant situația
juridică a acestuia, nefiind relevantă forma în care sunt adoptate astfel de
acte
 Acțiunea în anulare
• limitele acestui control:
– actele care privesc spațiul de libertate, securitate și justiție pot fi
supuse unei astfel de forme de control – dar nu cât privește validitatea
sau proporționalitatea operațiunilor agenților de poliție sau de
aplicare a legii, sau exercitarea responsabilităților SM în ceea ce
privește menținerea legii și ordinii și apărarea securității interne
– actele care privesc politica externă și de securitate comună nu pot fi
supuse unei astfel de forme de control, cu excepția:
• situației în care este monitorizată de către CJUE conformitatea cu prevederile
art. 40 TUE – orice exercitare a competenței în cadrul PESC nu trebuie să aducă
atingere competențelor conform TFUE, reciproca fiind, de asemenea, valabilă
• situației în care CJUE verifică legalitatea deciziilor care prevăd măsuri
restrictive îndreptate împotriva persoanelor fizice sau juridice, adoptate de
Consiliu în conformitate cu prevederile din Capitolul 2 din Titlul V TUE
 Acțiunea în anulare
• 3) cât privește capacitatea procesuală a reclamanților privilegiați:
• conform art. 263 alin. (2) TFUE - acțiunea în anulare poate să fie formulată de:
– un SM
– Parlamentul European
– Consiliu sau
– Comisie
– acestor reclamanți li se recunoaște posibilitatea de a introduce o acțiune în anulare chiar
și în cazul în care decizia este adresată unei alte persoane sau unei alte instituții
• conform art. 263 alin. (3) TFUE – acțiunea în anulare poate să fie formulată de
– Curtea de Conturi
– Banca Centrală Europeană
– Comitetul Regiunilor
– dar în cazul acestora – poate fi formulată doar cât privește protejarea propriilor
prerogative
 Acțiunea în anulare
• →Consiliul European, precum și organele, oficiile și agențiile UE nu
pot fi reclamanți în cadrul acestei acțiuni, pot fi doar pârâți

• cât privește calitatea procesuală a reclamanților neprivilegiați

• art. 263 alin. (4) TFUE permite persoanelor fizice sau juridice să
introducă o acțiune în anulare în următoarele situații:
– a) destinatarul unei decizii o poate contesta în fața Tribunalului sau a
Curții
– b) atunci când actul contestat privește în mod direct și individual o
persoană fizică sau juridică, presupunând că persoana sau persoanele
nu sunt destinatari imediați ai actului
– c) atunci când actul este unul normativ care nu presupune măsuri de
executare – în acest caz reclamantul trebuie să dovedească interesul
direct, nu și interesul individual
 Acțiunea în anulare
• interesul direct
– principiul general presupune că o măsură îl
privește direct pe un reclamant în cazul în care
aceasta afectează direct situația juridică a acestuia
și nu lasă nici un fel de marjă de apreciere pentru
destinatarii măsurii cărora le este încredințată
implementarea acesteia
– această implementare trebuie să fie automată și
să rezulte din regulile UE fără aplicarea unor alte
măsuri intermediare
 Acțiunea în anulare
• interesul individual
– reclamanții trebuie să dovedească acest interes –
astfel precum prevede art. 263 alin. (4) TFUE în
legătură cu actele adresate unei alte persoane
• excepție – actul este unul normativ care nu presupune
măsuri de punere în aplicare
– o astfel de situație poate să apară atunci când
actul juridic este reprezentat de o decizie adresată
unei alte persoane, sau este vorba despre un
regulament sau o directivă
 Acțiunea în anulare
• într-o astfel de situație se aplică testul Plaumann
care, în esență, prevede că →
– reclamanții pot pretinde că o decizie adresată altcuiva
îi privește individual numai dacă se diferențiază în
vreun fel față de toate celelalte persoane și datorită
acestor trăsături distinctive sunt individualizați în
același timp cu destinatarul inițial al actului→
– practic reclamantul trebuie să dovedească faptul că
deține calități sau caracteristici care îl disting de toate
celelalte persoane și îl individualiează în același mod
ca pe destinatarul actului
 Acțiunea în anulare
• în mod excepțional, hotărârea Plaumann, prin
care a fost consacrat și testul menționat,
poate fi interpretată mai favorabil pentru
reclamant :
– dacă acesta poate dovedi că măsura contestată îi
încalcă un drept special sau
– dacă această măsură contravine unei obligații a
cărei îndeplinire este datorată reclamantului
 Acțiunea în anulare
• Tratatul de la Lisabona a adus un element de noutate care este reprezentat de
faptul că nu este necesară dovedirea interesului individual în legătură cu un act
normativ în privința căruia există un interes direct și care nu presupune măsuri de
executare
• cât privește actul normativ
– este o noțiune care este foarte greu de încadrat în clasificarea actelor juridice astfel
precum acestea sunt identificate și definite prin Tratatul de la Lisabona
– prin act normativ sunt avute în vedere, conform jurisprudenței Curții, doar actele de
legislație secundară, nu și cele din sfera actelor legislative primare
• iar cât privește acțiunea în anulare – nu sunt avute în vedere nici măcar cele legislative, ci doar
orice alt act cu aplicabilitate generală – cf. jurisprudenței Curții
– pe de altă parte,
• poate exista o interpretare lato sensu – conform căreia un act normativ este un act
legislativ, delegat sau de punere în aplicare, cu condiția să nu presupună măsuri de
executare
• dar poate exista și o interpretare stricto sensu – conform căreia un act normativ
este un act legislativ, delegat sau de punere în aplicare, cu condiția să ia forma unui
regulament sau a unei decizii care nu presupune măsuri de executare
• doctrina identifică un sens și mai larg cât ia în considerare atât actele de legislație
secundară, lato sensu, dar și tratatele – actele de legislație primară
 Acțiunea în anulare
• cât privește măsurile de executare
• cu cât este mai larg sensul atașat noțiunii de
act de executare, cu atât mai restrânsă este
sfera excepției consacrate de art. 263 alin. (4)
TFUE → chiar dacă este vorba despre un act
normativ, dacă sunt necesare măsuri de
executare →excepția nu se aplică
→reclamantul trebuie să dovedească interesul
individual conform testului Plaumman
 Acțiunea în anulare
• 4) dacă reclamantul are calitatea procesuală și se
încadrează în termenul prevăzut pentru
introducerea acțiunii, acesta trebuie să
dovedească motivele/motivul pentru care actul ar
trebuie anulat sau invalidat
• conform art. 263 alin. (2) TFUE – 4 sunt motivele
care pot fi invocate și care trebuie dovedite:
– A) lipsa competenței – instituțiile UE trebuie să fie
capabile să-și justifice competența de a acționa
conform prevederilor tratatului – în caz contrar actul
va fi declarat nul din lipsă de competență
 Acțiunea în anulare
• B) încălcarea unei cerințe (norme) fundamentale de
procedură
– instanțele UE vor stabili care norme pot fi considerate
astfel de norme fundamentale de procedură
– CJUE a stabilit prin jurisprudența sa, că astfel de norme pot
fi considerate:
• cele prin care este consacrat sau nu dreptul de a fi ascultat înainte
de adoptarea unei măsuri individuale care ar afecta în mod negativ
o persoană – drept care este inclus și CDFUE – art. 41 alin. (2)
• cele prin care este impusă obligația de consultare în elaborarea
legislației UE
• cele privitoare la obligația de motivare – astfel precum este
consacrată prin art. 269 TFUE
 Acțiunea în anulare
• C) încălcarea tratatului sau a unei norme de drept privind aplicarea
acestuia
– încălcarea tratatului include toate dispozițiile tratatelor constitutive
astfel precum au fost modificate de-a lungul timpului
– ambiguitatea formulării, mai ales cât privește sintagma „norme de
drept privind aplicarea acestuia” – a permis CJUE să dezvolte o
jurisprudență privind principiile generale de drept, astfel precum sunt:
• proporționalitatea,
• securitatea juridică – acesta presupune, în principiu, că nu poate fi avută în
vedere ca întinderea în timp a unui act unional să aibă ca punct de plecare o
dată anterioară publicării sale (poate fi vorba și despre o excepție de la această
regulă atunci când obiectivul urmărit impune aceasta și când este respectată
pe deplin încrederea legitimă a celor interesați) și încrederea legitimă –
principiul general este cel potrivit căruia protecția acestei încrederi legitime se
extinde asupra oricărei persoane private care se află într-o situație din care
este clar că, prin acordarea unor asigurări exacte și speciale, instituțiile UE au
determinat această persoană să întrețină speranțe nejustificate
 Acțiunea în anulare
– nediscriminarea,
– transparența,
– principiul precauției – prin care este impus
autorităților competente să întreprindă măsurile
adecvate pentru a împiedica anumite riscuri
potențiale pentru sănătatea publică, siguranță și
mediu, acordând prioritate cerințelor legate de
protecția acelor interese față de interesele
economice
– drepturile fundamentale
 Acțiunea în anulare
• D) abuzul de putere
• – presupune adoptarea de către o instituție a
UE a unei măsuri cu scopul exclusiv sau
principal de a obține o altă finalitate decât cea
declarată sau de a evita o procedură expres
stabilită de tratat pentru a rezolva
împrejurările unei situații
 Acțiunea în anulare
• 5) conform prevederilor art. 263 alin. (6) TFUE
– o acțiune în anulare trebuie să fie introdusă
în termen de 2 luni
– acest termen curge:
• de la publicarea actului
• de la notificarea acestuia reclamantului sau de la data
la care reclamantul a luat cunoștință de actul respetiv,
în cazul în care nu există o dovadă a datei notificării
 Acțiunea în anulare
• consecințele constatării ilegalității sau invalidității unui act urmare
a soluționării unei astfel de acțiuni
• sunt menționate de art. 264 + art. 266 TFUE - dacă acțiunea este
întemeiată→ CJUE:
– declară actul contestat nul și neavenit și
– indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele
actului anulat care trebuie considerate ca fiind irevocabile
– instituția UE emitentă a actului anulat (sau a cărei abținere a fost
declarată contrară tratatelor) este obligată să ia măsurile impuse de
executarea hotărârii CJUE
– → așadar:
• principiul general al dreptului UE este cel potrivit căruia nulitatea este
retroactivă → odată ce un act este anulat în temeiul art. 263 – acesta este nul
ab initio
• o astfel de hotărâre produce efecte juridice erga omnes
• întinderea anulării nu poate trece dincolo de ceea ce au solicitat reclamanții
 Acțiunea în constatarea abținerii de a
acționa
• este prevăzută de art. 265 TFUE:
– în cazul în care, prin încălcarea prevederilor tratatelor, Parlamentul European,
Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană se abțin
să hotărască, statele membre și celelalte instituții ale Uniunii pot sesiza
Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru a constata această încălcare.
– o astfel de acțiune poate fi introdusă, în aceleași condiții, și atunci când
organele, oficiile și agențiile Uniunii se abțin să hotărască.
– această acțiune este admisibilă numai în cazul în care instituția, organul,
oficiul sau agenția respectivă a fost solicitată în prealabil să acționeze. În
cazul în care, la expirarea unui termen de două luni de la data acestei
solicitări, instituția, organul, oficiul sau agenția nu și-a precizat poziția,
acțiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni.
– orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea în condițiile de mai sus
în legătură cu omisiunea unei instituții, organ, oficiu sau agenție a Uniunii de
a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz.
 Excepția de nelegalitate
• este prevăzută de art. 277 TFUE potrivit căruia:
– sub rezerva expirării termenului prevăzut la art. 263 alin. (6)
TFUE – 2 luni → în cazul unui litigiu privind un act cu caracter
general adoptat de o instituție, un organ, un oficiu sau o
agenție a Uniunii→orice parte se poate prevala de motivele de
drept prevăzute la art. 263 alin. (2) TFUE pentru a invoca în fața
CJUE inaplicabilitatea respectivului act
• prevederile acestui articol pot fi folosite pentru a contesta
doar acte cu caracter general, precum regulamente,
directive și, uneori, decizii
• trebuie să existe o legătură reală între decizia individuală
care face obiectul acțiunii principale și măsura generală a
cărei legalitate este contestată