Obligativitatea precedentului judiciar

în România

1
I. Introducere
Învestirea precedentului judiciar cu atributul izvorului de drept ar putea avea
profunde implicaţii asupra sistemului juridic din România. Într-un interviu acordat
în aprilie 2015 de către judecătorul Cristi Danileţ, membru al CSM, jurnalistului
Alexandru Lăzescu, magistratul sugerează că problema spinoasă a arestărilor
preventive ar putea fi rezolvată prin considerarea practicii judiciare, măcar la
nivelul instanţei supreme, ca izvor de drept. Probabil că tocmai aceste implicaţii
stau la baza rezervei de a oficializa practica inspirării atât în formularea luărilor de
poziţii (cereri de chemare în judecată, întâmpinări), cât mai ales în pronunţarea
hotărârilor judecătoreşti din cazuri asemănătoare din trecut.
În România obligativitatea precedentului judiciar este bine stabilită. Reacția
ce a urmat acestei expuneri a fost însă, în cel mai fericit caz, una de reticență.
Negarea aceasta este legată de obișnuința superficialității examenului legislativ
pentru fiecare caz și aparent este justificată de volumul materialului ce urmează a
fi supus atenției și de spațiul redus, al dosarului de caz, în care acesta urmează a fi
înregistrat. O abordare ingenuă a fiecărui caz, va fi cu certitudine una deficitară sau
va conduce la soluționarea cu întârziere, ceea ce în sine constituie o inechitate.
Dar tocmai pentru a depăși această stare, de ”încărcătură de dosare”, singura
soluție viabilă este obligativitatea precedentul, descrierea și aplicarea
acestui principiu în munca specifică a fiecărei profesiuni juridice. Principiul
obligativității precedentului este observat, în mod evident eronat, ca specific
sistemelor jurisdicționale de tip common law. Acolo precedentul sau autoritatea
(precedentului) este regula stabilită într-un caz anterior, care este fie obligatorie,
fie stabilește numai o prezumție pentru o instanță, care este chemată a
decide într­un caz ulterior, ce prezintă o similitudine juridică. Sistemele
common law plasează greutatea deciziei, pe soluțiile din cazurile
anterioare, astfel încât faptele similare vor avea hotărâri similare și
deci previzibile. "Precedentul", este așadar o regulă de drept stabilită pentru prima
dată de către o altă instanță pentru un anumit caz și care, ulterior, va sta la baza
hotărârilor în cazuri similare.

2
II. Argumentele obligativităţii precedentului judiciar
Pentru a demonstra obligativitatea precedentului judiciar, nu este necesară vreo
doctrină edificatoare și noi dispoziții legale, căci acesta este deja stabilit de lege și
este chiar punctul său de pornire. Așadar, dacă norma publică dispune ceva, este
lipsit de sens să urmărim susținerea unei legi în vigoare, căci aceasta va acționa
oricum și indiferent de opiniile particulare exprimate, chiar dacă acestea
sunt convergente. Precedentul judiciar, este obligatoriu, dar de ce
practicienii nu își asumă aceasta și de ce nu sunt angajate dezbateri publice pe
această temă ? De ce școlile de drept din România nu disecă mecanismul de
acțiune al precedentului, asupra cauzei aflate în dezbateri și pentru care urmează a
se pronunța o hotărâre? Poate, pentru că domnește arbitrarul, ce permite
manifestarea numai unui anumit nivel procesional. Obligativitatea precedentului
judiciar, este stabilită explicit printr-o lege care este deja în vigoare de 20 de ani.
Dar chiar trecând peste orice argumente extra-juridice sau stabilite
normativ, se poate constata în concret că, C.E.D.O. (Curtea) a stabilit această
obligativitate a precedentului judiciar pentru România în numeroase din deciziile
sale, iar acestea împreună cu tratatul formează un bloc de convenționalitate, cu
referire în principal la Articoul 20 din Constituţie, Tratatele internationale
privind drepturile omului și Legea nr. 30/1994 privind ratificarea
Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale
şi a protocoalelor adiționale la această convenție.
Precedentul are un dublu sens, obligând atât avocatul care înaintează
cererea, cât și judecătorul care pronunță la final o soluție asupra
cererii. El converge spre o anumită soluție ce poate fi pronunțată asupra unei stări
de fapt, după administrarea probatoriului și depunerea concluziilor, dar tot el
obligă la un anumit conținut al cererilor înaintate în justiție, pentru obținerea
soluției preconizate. În acest fel, este ținut, nu numai cel chemat a se pronunța
asupra soluției, ci și cel care are sarcina redactării cererilor introductive.
Aceasta poate crea o previzibilitate a soluției, ceea ce conduce la manifestarea
unui anumit comportament al cetățeanului, care poate anticipa rezultatele
faptelor sale. Precedentul este astfel liantul securității raporturilor juridice

3
 Obligativitatea precedentului nu limitează, ci are o funcție constructivă, căci ea
presupune că judecătorul care îl observă poate lua o decizie contrară, numai dacă
argumentează poziția sa diferită.
În justificarea obligativității precedentului judiciar, cel mai solid argument este
cel care stă la baza oricărei construcții democrate. Astfel, trecând de problema
reprezentativității în luarea deciziei, egalitatea în drepturi stă la temelia oricărei
constituții. Justiția ca executant al voinței guvernării, nu administrează, ci aplică
norma în scopul unei bune administrări pentru apropierea scopului organizării
sociale. Democrația este o chestiune asumată de fiecare, ce necesită participarea
fiecăruia, iar autoritatea colectivă observată aici ca fiind a ”statului” trebuie să fie
echidistantă și să aplice tuturor același tratament în funcție de acțiunea sau
inacțiunea manifestă. Constituţia stabilește la articolul 16, că cetățenii sunt egali în
fața legii și a autorităților publice, fără privilegii şi fără discriminări și nimeni nu
este mai presus de lege, prin urmare este exclusă ab initio orice deviere de la
această egalitate, iar judecătorului în funcțiune nu îi este permisă o hotărâre diferită
de cea pronunțată într­un alt caz, cu similaritate juridică, decât dacă justifică o
aplicare și mai optimă a normei legale.
Obligativitatea precedentului acționează între spețe pentru care există o
”similitudine juridică”, apropiată pe undeva de autoritatea ca și concepție de lucru
judecat, numai că aici suntem în prezența unor alte părți și fără nici o legătură
directă în starea de fapt. Pentru argumentare, prezintă importanță, distincția făcută
teoretic, între autoritatea de lucru judecat ca excepție și ca prezumție procesuală.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că autoritatea de lucru judecat ca
excepție procesuală, are un efect negativ, de natură să oprească a doua judecată și
presupune o triplă identitate, de părți, obiect și cauză. Dar autoritatea de lucru
judecat poate acționa și ca prezumție procesuală, efectul său fiind prin urmare unul
pozitiv, deciziile prin care au fost dezlegate anterior anumite aspecte
litigioase în raporturile dintre părți, nu mai pot fi contrazise, el impunându-se
într­un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă
dezlegată anterior.
În cazul obligativității precedentului judiciar, suntem mai degrabă în fața unei
prezumții, dar nu a unei autorității de lucru judecat, ci a unei ”autorități de lucru
judiciar”, deoarece aici nu avem identitate de părți, ci numai una de cauză, iar
identitatea de obiect poate fi stabilită numai prin decizia judecătorului.
Identitatea aceasta de obiect este prin urmare una juridică, lăsată la aprecierea
4
magistratului, care prin formarea sa este presupus ca fiind un bun cunoscător al
precedentului. O instanță inferioară nu poate contrazice niciodată decizia unei
instanțe superioare, iar decizia unei instanțe de același grad sau o decizie anterioară
a instanței chemată să se pronunțe, poate fi schimbată dacă judecătorul o motivează
printr­o mai bună aplicare a legii și atunci suntem în prezența unui reviriment
jurisprudențial.
Istoric, Camera Lorzilor din Regatul Unit al Marii Britanii a avut mai multe
funcții judiciare. Până în anul 2009 Camera Lorzilor a fost ultima instanta pentru
cele mai multe cazuri din legislația Regatului Unit, iar de la 1 octombrie 2009,
acest rol este deținut de Curtea Supremă a Regatului Unit. Camera Lorzilor
(House of Lords) asupra obligativității precedentului judiciar (Practice
Statement (Judicial Precedent) UK [1966] 3 All ER 77) menționează:
”Curtea privește obligativitatea precedentului judiciar, ca pe un fundament
indispensabil pentru asumarea unei decizii privind interpretarea legii și aplicarea
acesteia în cazuri individuale. El oferă cel puțin un anumit grad de certitudine pe
care indivizii îl pot invoca în conducerea afacerilor lor, precum și o bază pentru
dezvoltarea ordonată a normelor juridice.” Curtea, cu toate acestea, recunoaște
că aderarea prea rigidă la respectarea precedentului poate conduce la
nedreptate într­un caz particular și, de asemenea, la impunerea de restricții
în dezvoltarea legii. Curtea propune, prin urmare, modificarea practicii sale și, în
timp ce va trata în continuare vechile sale decizii ca fiind obligatorii, să fie totuși
permisă o soluție diferită de deciziile anterioare, atunci când va părea just să fie
făcut acest lucru Această hotărâre nu este destinată să afecteze utilizarea
precedentului în altă instanță decât în această Cameră.”
În Marea Britanie și Statele Unite precedentul judiciar are o anumită sursă
justificată istoric, dar nu consider că este necesară o argumentare a obligativității
precedentului plecând de aici, ci mai degrabă de la principiile democrate
de guvernare larg acceptate. Democrația este un sistem colectiv de
guvernare, în care persoanele observate ca cele mai competente,
guvernează într­un sistem de administrare acceptat ca evolutiv. Este adevărat că
opiniile particulare întotdeauna stau la baza unei decizii democrate de
guvernare sau de aplicare a legii, dar o opinie particulară este și ea în
final rezultatul muncii educatorilor celui care o exprimă. Votul colectiv asupra
opiniei individuale este cea care o validează în aplicarea sa.

5
 Precedentul, în accepțiunea sa tehnic­juridică, este opera desăvârșită a unui
grup de juriști care au depus eforturile lor, ocupând toate funcțiile procesuale
necesare, pentru a obține o soluție finală într­un caz. Astfel, avocatul
sistematizează starea de fapt comunicată de clientul său și îi atribuie o încadrare în
drept conform convingerilor sale, apoi o înregistrează la instituția publică a
Instanței care va demara procedurile în vederea obținerii unei soluții definitive.
Instanța va cita partea adversă, invitând­o să prezinte excepțiile și apărările sale,
apoi va invita părțile în vederea unor dezbateri, de obicei publice.
Retras în camera de consiliu completul deliberează în secret și apoi fiecare
membru își exprimă decizia, pentru luarea hotărârii.
O singură hotărâre definitivă formează un precedent și acesta este obligatoriu,
putând fi schimbat în condiții limitative. Completul de judecată, în compunerea sa
cea mai extinsă pentru caz, în ultimă instanță, poate lua o decizie stabilind un
precedent, dacă cazul este la prima audiere, sau va hotărâ conform soluțiilor
anterioare ce îi sunt prezentate și pe care le consideră pertinente pentru
luarea hotărârii în cazul cu care este investit. Cu toate acestea completul de
judecată, poate lua o hotărâre contrară soluțiilor anterioare, dacă observă
posibilitatea aplicării mai echitabile a legii în cazul concret cu care este investit și
s-a declarat competent. Hotărârea contrară, va constitui un reviriment
jurisprudențial. Aceasta este obligativitatea precedentului. Pentru ca precedentul
să fie o chestiune aplicabilă, este necesară o sistematizare a acestuia, iar
ordonarea să fie regăsită în culegeri de decizii ale instanțelor chemate a se pronunța
definitiv. Citarea într­o speță a precedentului, va face de fiecare dată trimitere la
sursa oficială a deciziei, iar rezumatul pe care îl fac la începutul fiecărei decizii
este mai degrabă o chestiune didactică, ce poate suporta cu siguranță o serie de
ameliorațiuni.. Precedentul, privit ca simplă decizie definitivă pronunțată anterior
de o Instanță superioară sau egală în grad, are cel puțin un important rol în
formarea convingerii Instanței. Orice muncă a magistratului, ce trebuie privită de
altfel ca cea mai serioasă posibilă, această munca anterioară poate servi ca punct de
reper în pronunțarea noii hotărâri judecătorești, hotărâre în care nu ar mai fi nevoie
de munca laborioasă și periculoasă a ”deschizătorului de drum”, ci ea va merge pe
calea deja bătătorită de înaintași.
De asemenea, fostul membru al Consiliului Superior al Magistraturii, Cristi
Danileţ, a afirmat că principiul precedentului judiciar trebuie aplicat în România
"Este drept, judecătorii nu creează legi, doar autoritatea legislativă creează legi şi
6
este foarte bine să fie aşa. Aceasta este tradiţia noastră legală şi juridică, însă
hotărârile instanţelor superioare rămase definitive sunt obligatorii sau ar trebui să
fie obligatorii în toate cazurile similare de aici încolo pentru toate instanţele din
subordinea lor, pe un simplu considerent, ele constituie izvor de autoritate, adică
izvor de interpretare a dreptului. Atenţie mare, deci nu vorbesc despre precedentul
judiciar ca izvor de drept, ci ca izvor de interpretare a dreptului. Dacă Curtea
Supremă decide într-un fel, nu într-un recurs în interesul legii şi nu în mecanismul
de dezlegare a chestiunilor de drept, ci într-o decizie de speţă, cum aş putea eu să
spun, judecător de judecătorie sau de tribunal sau de curte de apel, că pe mine nu
mă interesează ce a decis Curtea Supremă într-o decizie de speţă?"
Mai mult decât atât, niciun particular nu poate fixa reguli de conduită după
aprecierea sa, căci acestea, de fiecare dată, nu vor avea coerență cu celelalte reguli
stabilite de autoritate sau de alți particulari, din pricina individualității fiecăruia.
Judecătorul, particular cu o funcțiune publică importantă, va stabili regula în
hotărârea sa, plecând de la ceea ce a fost deja stabilit, plecând de la un limbaj
tehnic apreciat în timp și de către instanțele superioare ca fiind cea mai bună
aplicare a legii.
Prin urmare, obligativitatea precedentului nu limitează, ci, dimpotrivă, are o
funcție constructivă, căci ea presupune că judecătorul care îl observă poate lua o
decizie contrară numai dacă argumentează poziția sa diferită.

7
 Bibliografie

1. https://www.agerpres.ro/justitie/2016/07/04/danilet-csm-principiul-
precedentului-judiciar-trebuie-sa-se-aplice-in-romania-16-55-51
2. https://www.juridice.ro/400962/obligativitatea-precedentului-judiciar-in-
romania.html
3. https://www.academia.edu/31982458/RAPORT_DE_DREPT_ULICI_CUR
TEA_DE_APEL_CLUJ._Sec%C8%9Bia_I_civil%C4%83._Decizii_relevan
te_trimestrul_II_2015
4. http://htcp.eu/este-jurisprudenta-izvor-de-drept-in-sistemul-de-drept-roman/
5. http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2014-03/03_Titu%20Ionascu.pdf