C U R S U L N R.

Principiile fundamentale
ale dreptului procesual civil

1. Noţiuni introductive

La fel ca şi alte ramuri de drept şi dreptul procesual civil este guvernat de

anumite idei călăuzitoare în acest domeniu al activităţii juridice. Prin principii
fundamentale ale dreptului procesual civil vom înţelege un ansamblu de reguli care
guvernează desfăşurarea procesului civil, care determină structura internă a
acestuia şi pe temeiul cărora se stabilesc raporturile procesual civile dintre părţile
litigante, pe de o parte, respectiv între acestea şi instanţa de judecată, pe de altă
parte.
Aceste principii contribuie la o mai bună interpretare şi aplicare a textelor de
lege, la o mai bună înţelegere a acestora.
Datorită importanţei lor, unele principii ale dreptului procesual civil se
regăsesc în Constituţie iar altele sunt cuprinse în Codul de procedură civil, în
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară precum și în Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Unele principii fundamentale sunt consacrate în documente internaţionale la
care România este parte: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Convenţia Europeană pentru
Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În domeniul dreptului procesual civil există şi sunt aplicabile atât principii
incidente la nivelul întregului nostru sistem de drept cât şi principii specifice doar
unor ramuri de drept sau doar dreptului procesual civil.
Observând că, anterior, principiile procesului civil erau in mare parte deduse
din reglementarea constituţională şi din interpretarea unor texte aflate in diverse
Cărţi ale Codului de procedură civilă, fiind mai curând o creaţie doctrinară
sancţionată jurisprudenţial, decât un act de voinţă expres al legiuitorului, autorii
noului Cod de procedură civilă au considerat necesar să realizeze o reglementare
expresă a acestor principii cristalizate în timp 1.
Astfel, potrivit Capitolului II intitulat „Principiile fundamentale ale
procesului civil”, din Titlul preliminar al Noului Cod de procedură civilă, procesul
civil este guvernat de următoarele reguli fundamentale: principiul liberului acces la

1
Expunerea de motive la Legea privind Codul de procedură civilă din Noul Cod de procedură civilă, cu expunere de
motive şi index alfabetic, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 12.

1
justiție (art. 5 CPC); principiul dreptului la un proces echitabil, in termen optim şi
previzibil, de către o instanţă independentă şi imparţială (art.6); principiul
legalităţii (art. 7); principiul egalităţii (art. 8); principiul disponibilităţii (art. 9);
obligațiile părților în desfășurarea procesului (art.10); obligațiile terților în
desfășurarea procesului (art.11); principiul exercitării drepturilor procesuale cu
bună-credinţă ( art. 12); principiul dreptului la apărare (art. 13); principiul
contradictorialităţii (art. 14); principiul oralităţii (art. 15); principiul nemijlocirii
(art. 16); principiul publicităţii (art. 17); principiul desfaşurării procesului in limba
română (art.18); principiul continuităţii (art.19); respectarea principiilor
fundamentale (art.20); încercarea de împăcare a părților (art.21); principiul rolului
activ al judecătorului în aflarea adevărului (art.22).

2. Principiul liberului acces la justiţie

Articolul 21 din Constituţie reglementează, în cadrul Titlului II privitor la

drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, dreptul fundamental privind
accesul liber la justiţie. Astfel, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime 2. Nicio lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept. În acest sens, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară dispune că accesul la justiţie nu poate fi îngrădit.
Liberul acces la justiţie este consacrat şi prin instituirea de către Constituţie,
în art. 21 alin.4 al caracterului facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor speciale
administrative. Legea nu mai condiţionează accesul la justiţie de adresarea de către
cel interesat, în prealabil, unui organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională.
În prezent rămâne la latitudinea celui interesat să se adreseze direct instanţei, sau,
înainte de aceasta, organului cu activitate jurisdicţională.

Articolul 5 alin.1-4 CPC, sub denumirea “Îndatoriri privind primirea şi

soluţionarea cererilor”, prevede:
(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere
de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii.
(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu
prevede, este neclară sau incompletă.
(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a
uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale
privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor
2
A se vedea, în acelaşi sens, şi art. 6 alin.1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: Orice persoană se
poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea
dreptului său la un proces echitabil.

2
generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând
seama de cerinţele echităţii.
(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii
prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.
În doctrină se consideră că art.5 CPC reglementează principiul fundamental
al liberului acces la justiție. Textul instituie obligația judecătorului de a primi și
soluționa cererile de competența instanțelor judecătorești; textul este de strictă
interpretare. Se consideră că judecătorul nu este ținut să primească cererile atunci
când, încă de la depunere, este evident că soluționarea lor nu intră in atribuțiunea
instanțelor. Pe de altă parte, textul interzice judecătorului să stabilească dispoziții
general obligatorii.

În repetate rânduri s-a invocat încălcarea liberului acces la justiţie în

contextul obligării reclamantului la plata taxei judiciare de timbru care deseori
poate fi înpovărătoare. În acest sens, Curtea Constituţională a decis că accesul la
justiţie nu presupune gratuitatea actului de justiţie şi, implicit, realizarea unor
drepturi pe cale judecătorească, în mod gratuit. În cadrul mecanismului statului
funcţia de restabilire a ordinii de drept, care se realizează şi prin instanţele
judecătoreşti, este de fapt un serviciu public ale cărui costuri sunt suportate de la
bugetul de stat.
Jurisprudenţa CEDO este însă diferită faţă de practica Curţii noastre
Constituţionale în legătură cu cheltuielile de judecată şi, în special, în legătură cu
taxele judiciare de timbru. În acest sens, Curtea Europeana a reţinut că, „ţinând
cont de principiul conform căruia Convenţia urmăreşte protejarea unor drepturi
care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, (...) cuantumul
cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul circumstanţelor unei speţe date,
inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum şi faza procedurală în care
această restricţie este impusă sunt factori care trebuie luaţi în considerare atunci
când se determină dacă o persoană a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal
sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de acces la un
tribunal a fost restrâns în aşa măsură încât este afectat în însăşi substanţa lui”.
Totuşi Curtea Europeană nu consideră că „dreptul la un tribunal”, este un
drept absolut: „el poate face obiectul unor limitări, de vreme ce, prin însăşi natura
sa, reclamă reglementare din partea statului, care urmează a alege mijloacele pe
care le va folosi în acest scop”. În pofida marjei de apreciere de care dispune statul
în această materie, Curtea a reţinut că „limitarea dreptului de acces la un tribunal
nu este compatibilă cu prevederile art. 6 alin.1 din Convenţie decât dacă prin
aceasta se urmăreşte un scop legitim şi dacă există un grad rezonabil de
proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat”.

3
 Prin decizia nr. 266 din 7 mai 2014 a Curţii Constituţionale3 s-a admis
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. 1 şi 1 2 şi art. 601 din
Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea Constituţională a considerat că,
deşi pot exista situaţii în care persoanele fizice sau juridice doresc ca soluţionarea
conflictului să se facă exclusiv de către instanţa de judecată, prin reglementarea
legală criticată nu le este permis acestora să aprecieze singuri dacă au sau nu
nevoie de această informare. Accesul liber la justiţie reprezintă facultatea fiecărei
persoane de a se adresa unei instanţe judecătoreşti pentru apărarea drepturilor
sale sau valorificarea intereselor sale legitime. Orice limitare a acestui drept,
oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce
măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje. Ca
atare, Curtea consideră că procedura prealabilă obligatorie a informării asupra
avantajelor medierii apare ca fiind o piedică în calea realizării şi obţinerii de
către cetăţean a drepturilor sale în justiţie.

3. Principiul dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-

un termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă şi imparţială
(art.6 CPC);

Articolul 21 alin. 3 din Constituţie prevede că părţile au dreptul la un

proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. De
asemenea, potrivit art. 10 alin.1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea
cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă
constituită potrivit legii.
În acelaşi sens art. 6 alin.1 CPC dispune că orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o
instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este
datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu
celeritate a judecăţii.
Dispoziţiile alin.1 se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite
(art. 6 alin.2 CPC).
Prin textele de lege enunţate, se urmăreşte respectarea cerinţelor art. 6
paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit articolului
amintit „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi
într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită prin lege...”.

3
Decizia nr. 266/2014 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 464 din data de 25 iunie 2014.

4
 În jurisprudenţa CEDO se consideră că dreptul la un proces echitabil implică
următoarele componente: accesul la justiţie, ca unul din aspectele dreptului la un
tribunal; organizarea şi alcătuirea instanţei şi desfăşurarea judecăţii, pe scurt, buna
administrare a justiţiei; executarea efectivă a hotărârii judecătoreşti4. Întrucât
Convenţia nu defineşte termenul de „echitabil”, în doctrină a interpretat această
cerinţă în sensul de a se asigura respectarea unor principii fundamentale precum
contradictorialitatea, dreptul la apărare şi egalitatea.
Respectarea cerinţei ca soluţionarea cauzelor să aibă loc într-un termen
rezonabil trebuie apreciată de la caz la caz, în funcţie de durata procedurii, natura
pretenţiilor, complexitatea procesului, dificultatea dezbaterilor, încărcarea rolului
instanţei, exercitarea căilor de atac, astfel încât până la soluţionarea finală a cererii
aceasta să nu ajungă lipsită de interes.
Comisia Europeană pentru eficacitatea justiţiei (CEPEJ) a considerat că
„termenul rezonabil” la care se referă art. 6 pct.1 din Convenţia Europeană este
doar „o bază limită” şi a recomandat acreditarea sintagmei „termen optim şi
previzibil”5. In acest sens, Codul de procedură civilă consacră în art. 6 principiul
dreptului „la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil”. Acest principiu
guvernează nu doar faza de judecată ci şi faza de executare silită.

CPC cuprinde numeroase garanţii ale soluţionării procesului civil în termen

optim şi previzibil. Astfel:
- art. 238 CPC – la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,
judecătorul, după ascultarea părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea
procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie
soluţionat în termen optim şi previzibil;
- art. 241 CPC cuprinde reguli pentru asigurarea celerităţii; pentru cercetarea
procesului, judecătorul fixează termene scurte, chiar de la o zi la alta;
- art. 522-526 CPC reglementează contestaţia pentru tergiversarea
procesului;
- art. 221 alin.1 CPC care permite amânarea judecăţii doar o singură dată în
temeiul înţelegerii părţilor;
- art. 222 alin.1 CPC privitor la amânarea pentru lipsă de apărare care poate
fi făcută doar pentru motive temeinice;
- art. 416 CPC - instituirea termenului de perimare de 6 luni;

4
Hotărârea din 21 februarie 1975, în cauza Golder c. Regatului Unit, parag.36 şi Hotărârea din 19 martie 1997, în
cauza Hornsby c. Greciei, parag. 40 citate de către I. Deleanu în Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul
civil, Norme naţionale, norme convenţionale şi norme comunitare, Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 189.
5
Pentru comentariul sinagmei de “termen optim şi previzibil” a se vedea I. Deleanu, Tratat..., vol.I, p. 95 si urm.

5
 - art. 396 alin.1 CPC – instituirea termenului de 15 zile pentru pronunţarea
hotărârii şi art. 426 alin.5 CPC care prevede un termen de 30 de zile pentru
redactarea hotărârii judecătoreşti.

Dreptul la un proces echitabil implică şi judecarea cauzei de către o instanţă

independentă şi imparţială. Potrivit art. 124 alin. 3 din Constituţie, judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii. De asemenea, Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor prevede în art.2 alin.3 că judecătorii sunt
independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.
Independenţa judecătorilor inseamnă că activitatea de judecată se desfăşoară
cu excluderea oricărui amestec din partea vreunui organ de stat sau de altă natură
sau a oricărei alte persoane în sensul că acestea nu pot da îndrumări judecătorilor
cu privire la soluţia pe care să o pronunţe într-o anumită cauză concretă. În acest
fel, se crează condiţiile pentru ca judecătorii să poată pronunţa hotărârile potrivit
intimei lor convingeri şi în funcţie de probele administrate în cauză. Independenţa
nu înseamnă că judecătorii pot să îşi desfăşoare activitatea după bunul lor plac ci,
din contra, independenţa e însoţită de supunerea în faţa legii.
Un rol important in asigurarea independenţei judecătorilor revine
Consiliului Superior al Magistraturii. Potrivit Legii nr. 303/2004 Consiliul
Superior al Magistraturii are dreptul si obligaţia de a apăra judecătorii şi procurorii
împotriva oricărui act care ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar
crea suspiciuni cu privire la acestea. Legea îi conferă magistratului posibilitatea de
a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii, spre a dispune măsurile necesare,
ori de câte ori consideră că independenţa şi imparţialitatea îi sunt afectate în orice
mod prin acte de imixtiune in activitatea profesională (art. 75 alin.1 si 2).
Independenţa judecătorilor este garantată şi prin alte prevederi legale. Astfel
potrivit art. 77 alin.1 din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii în funcţie
sau pensionari au dreptul de a li se asigura măsuri speciale de protecţie împotriva
ameninţărilor, violenţelor sau a oricăror fapte care îi pun în pericol pe ei, familiile
sau bunurile lor. Măsurile speciale de protecţie, condiţiile şi modul de realizare a
acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului
Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii şi a Ministerului Afacerilor Interne.
Măsurile concrete de protecţie dispuse de organele competente pentru fiecare caz
în parte se comunică de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore Consiliului Superior
al Magistraturii. (art. 77 alin. 2 și 3).
De asemenea potrivit art. 78 din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi
procurorii beneficiază de despăgubiri acordate din fondurile bugetare ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale Ministerului Justiţiei, Ministerului Public sau, în
cazul judecătorilor şi procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării, în
cazul în care viaţa, sănătatea ori bunurile le sunt afectate în exercitarea atribuţiilor
6
de serviciu sau în legătură cu acestea. Despăgubirile se acordă în condiţiile stabilite
prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. În cazul
refuzului de acordare a despăgubirilor prevăzute la alin. (1), beneficiarul acestora
se poate adresa secţiei de contencios administrativ a tribunalului. Acţiunea este
scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Independenţa se referă numai la activitatea de judecată. Sub aspect

organizatoric şi administrativ, judecătorul trebuie să respecte şi să se supună
regulamentelor şi dispoziţiilor conducătorului instanţei. Conducătorul instanţei nu
poate insă să exercite asupra judecătorilor un control cu privire la desfăşurarea
propriu-zisă a activităţii de judecată.
Independenţa judecătorilor este garantată prin dispoziţiile privitoare la
modul de recrutare a acestora, durata numirii, recunoaşterea inamovibilităţii lor,
recunoaşterea dreptului de a-şi forma organizaţii profesionale, nivelul pregătirii
profesionale şi salariul corespunzător.
Inamovibilitatea este una din cele mai puternice garanţii ale independenţei.
Potrivit art. 125 din Constituţie, judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
inamovibili, în condiţiile legii. La rândul lor, judecătorii stagiari, se bucură de
stabilitate (art.21 alin. 8 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor).
În temeiul acestui beneficiu, judecătorul inamovibil nu poate fi revocat,
suspendat, transferat, sancţionat, promovat, decât de Consiliul Superior al
Magistraturii, în condiţiile prevăzute de lege (art. 125 alin. 2 din Constituţie). În
acest sens, delegarea, detaşarea judecătorilor se poate face numai cu acordul scris
al acestora (art. 57 alin.1-6 şi art. 58 din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor). Judecătorii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi
promovaţi, pot participa la concurs, în vederea promovării pe loc, în limita
numărului de locuri aprobat anual de CSM (art. 45 din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor).

4. Principiul legalităţii (art.7 CPC)

Acest principiu general domină întreaga activitate judiciară şi constituie o

premiză a ocrotirii ordinii de drept. Potrivit art. 7 alin.1 şi 2 CPC care consacră
acest principiu, procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii.
Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind
realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces. Luând în
considerare dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, principiul legalităţii presupune următoarele aspecte:

7
 - justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite prin lege (art. 126 alin. 1 din Constituţie); în acelaşi
sens dispune şi art. 6 alin.1 CPC potrivit căruia orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale (...) de către o instanţă, independentă, imparţială şi stabilită
de lege. Este interzisă infiinţarea de instanţe extraordinare (art.126 alin.5 din
Constituţie). Astfel autoritatea executivă nu poate să înfiinţeze, în funcţie de
necesităţi instanţe judecătoreşti.
Art. 126 alin. 5 teza a II-a din Constituţie prevede că prin lege organică pot
fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării,
după caz, a unor persoane din afara magistraturii. În acest context, se vorbeşte
uneori de jurisdicţia de drept comun, sau ordinară care se realizează prin instanţele
judecătoreşti şi, pe de altă parte, de jurisdicţii speciale,care se realizeză prin organe
din afara sistemului instanţelor judecătoreşti6.
- justiţia se înfăptuieşte în numele legii iar judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii (art. 124 alin.1 şi 3 din Constituţie).
-competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt
prevăzute numai prin lege (art. 126 alin.2 din Constituţie);
-compunerea şi constituirea completului de judecată se face potrivit
dispoziţiilor legale;
- judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să
asigure supremaţia legii (art. 4 alin.1 din Legea nr. 303/2004); în activitatea de
soluţionare a pricinilor civile judecătorii trebuie să respecte atât dispoziţiile de
drept material care guvernează raportul juridic litigios cât şi dispoziţiile procesuale
precum şi cele privitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor;
-împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot
exercita căile de atac, în condiţiile legii (art. 129 din Constituţie).
Asigurarea respectării principiului legalităţii se realizează cu prilejul
judecării pricinilor civile. Judecata trebuie să se desfăşoare în compunerea
prevăzută de lege, în limitele competenţei generale şi cu respectarea drepturilor şi
obligaţiilor procesuale ale părţilor.

5. Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei (art.8 CPC)

Potrivit art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi
a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai
6
O asemenea jurisdicţie specială este Comisia de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci
care are o competenţă limitată, în litigii specializate ce pot apărea într-un anumit domeniu. Potrivit practicii
Comisiei şi Curţii Europene, sunt calificate tribunale nu numai jurisdicţiile ordinare, ci şi toate jurisdicţiile
independente şi imparţiale, care statuează, pe baza unei proceduri organizate şi care cuprinde garanţiile necesare, în
drept sau în echitate, asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil – V. M. Ciobanu, T.C.Briciu, C.C.Dinu,
Drept procesual civil. Drept execuţional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura Naţional, Bucureşti, 2013, p. 81.

8
presus de lege. Conform art. 8 CPC în procesul civil părţilor le este garantată
exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fără discriminări.
De asemenea, art. 124 alin.2 din Constituţie prevede că justiţia este unică,
imparţială şi egală pentru toţi. Textul se regăseşte şi în art.2 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară.
Egalitatea părţilor în faţa justiţiei presupune următoarele aspecte:
- judecarea pricinilor trebuie să se realizeze, pentru toţi cetăţenii, de către aceleaşi
organe şi potrivit aceloraşi reguli procedurale;
- în cursul soluţionării unui litigiu, fiecărei părţi trebuie să i se recunoască vocaţia
la aceleaşi drepturi; potrivit art. 7 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire
de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii
discriminatorii. În consecinţă, fiecare parte va avea dreptul la aceleaşi probe, la
aceleaşi apărări, la aceleaşi căi de atac împotriva hotărârii date.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul că egalitatea părţilor în

faţa justiţiei nu trebuie absolutizată. Fiecare dintre părţi poate avea drepturi şi
obligaţii specifice în fucţie de poziţia procesuală pe care se situează. În acest sens,
Curtea Constituţională a reţinut că diferenţa de tratament juridic pentru părţile
aflate într-un litigiu se justifică prin inexistenţa unor situaţii identice în care s-ar
afla acestea. Simpla calitate de părţi în acelaşi proces nu este de natură să ducă la
altă concluzie. De altfel, părţile într-un proces îndeplinesc roluri şi au poziţii
diferite. De aceea, partea care introduce o acţiune sau o cerere în instanţă trebuie să
achite anticipat taxa de timbru, aceasta urmând să fie suportată, la sfârşit, de cel
care pierde procesul 7.
Ca răspuns la critica potrivit căreia Legea taxelor de timbru ar institui un
regim discriminatoriu în raporturile procesuale dintre părţi, prin acordarea scutirii
de la plata taxei judiciare de timbru numai uneia dintre părţi, Curtea a motivat că
„raţiunea pentru care anumite autorităţi publice sunt scutite de plata taxei de timbru
este aceea că acţiunile şi cererile introduse de ele prezintă o strânsă legătură cu
veniturile bugetului de stat, fiind vorba de realizarea unui interes public.

7
Decizia Curţii Constituţionale nr. 177 din 08 mai 2003 publicată in M. Of. partea I nr. 359 din 27 mai 2003.

9
6. Principiul disponibilităţii (art.9 CPC)

Principiul disponibilităţii constă în posibilitatea părţilor de a dispune de

obiectul procesului (dreptul material) precum şi de mijloacele procesuale de
apărare a acestui drept (dreptul procesual). Principiul este reglementat de art. 9
CPC:
(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, in cazurile
anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizatii ori a unei
autorităţi sau instituţii publice ori de interes public.
(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările
părţilor.
(3) In condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii
de chemare in judecată sau la insusi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile
părţii adverse, se poate invoi cu aceasta pentru a pune capăt, in tot sau in parte,
procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei
hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale in orice alt mod
permis de lege.

Principiul disponibilităţii cuprinde în conţinutul lui următoarele drepturi:

-dreptul persoanei interesate de a porni sau nu acţiunea civilă; instanţa nu se
sesizează din oficiu, ci procesul civil trebuie declanşat printr-o cerere de chemare
în judecată, de partea care pretinde că cel pe care l-a chemat în judecată i-a încălcat
sau îi contestă un drept. În dreptul procesual civil disponibilitatea nu este însă
absolută întrucât, pentru ocrotirea unor persoane sau interese legiuitorul a
recunoscut legitimare procesuală activă şi altor persoane sau organe decât titularul
dreptului (ex. Ministerul Public art. 92 alin.1 CPC). în unele cazuri instanţa poate
acţiona din oficiu cu consecinţa limitării principiului disponibilităţii (ex.art. 919
alin.2 CPC – exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile
de creştere şi educare a copiilor).
- dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată; limitele
cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfăşura
judecata cu privire la obiect (pretenţia concretă dedusă judecăţii) şi la părţi
(persoanele între care există raportul litigios) sunt fixate de reclamant (prin cererea
de chemare în judecată) şi de către pârât (prin cererea reconvenţională). Cu
caracter de excepţie, instanţa va putea lărgi cadrul procesual în condiţiile art. 78
CPC. Dacă formulările reclamantului sunt improprii şi nu se poate determina exact
obiectul, instanţa are obligaţia, în virtutea rolului său în aflarea adevărului, să-i
ceară părţii să facă precizările necesare.
-dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de
achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie;
10
 -dreptul de a ataca sau nu hotărârea prin intermediul căilor de atac;

7. Obligațiile părților în desfășurarea procesului (art.10 CPC)

Noul Cod de procedură civilă consacră, cu caracter de noutate, în partea

dedicată principiilor, obligația părților în desfășurarea procesului. Potrivit art. 10
CPC, părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile,
ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi
apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot
astfel, finalizarea acestuia (alin.1).
Dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea
celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub sancţiunea plăţii
unei amenzi judiciare (alin. 2).
Regulile privitoare la amenzile judiciare sunt cuprinse în art. 187-191 CPC.
În doctrină a fost criticată consacrarea la nivel de principiu fundamental a
prerogativei conferite de lege judecătorului de a dispune, din oficiu sau la cererea
părții, înfățișarea unui mijloc de probă. De asemenea, a fost pusă sub semnul
întrebării și statuarea, la nivelul unui principiu fundamental, a sancțiunii incidente
în cazul neînfățișării mijlocului de probă.

8. Obligațiile terților în desfășurarea procesului (art.11 CPC)

Acest principiu nou, consacrat în art. 11 CPC, dispune că orice persoană

este obligată, în condiţiile legii, să sprijine realizarea justiţiei. Cel care, fără motiv
legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligaţii poate fi constrâns să o
execute sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor
daune-interese.
Deși textul este formulat într-o manieră generală referindu-se la “orice
persoană” ceea ce ar putea sugera că această obligație de a sprijini realizarea
justiției revine oricărei persoane, în doctrină s-a susținut că textul a avut în vedere
situația terților care, în condițiile strict determinate de lege, au unele obligații
concrete în legătură cu desfășurarea procesului civil (martori, experți, interpreți
etc.)8. Alți autori consideră că expresia “orice persoană”este menită să explice
faptul că obligația de sprijin pentru realizarea justiției se impune oricui, indiferent
cine este deținătorul elementului de probă – persoană fizică, de drept privat sau
public9.

8
I. Leș, Tratat de drept procesual civil, vol.I, op.cit., p. 62
9
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, op.cit., p. 96.

11
 Terțul va putea refuza indeplinirea obligației impuse de art. 11 CPC doar în
cazurile prevăzute de lege.
Dispozițiile textului de lege trebuie coroborate cu alte prevederi ale CPC
cum ar fi, de pildă, cele referitoare la administrarea probei prin înscrisuri. În acest
sens, exemplificăm cu prevederile art. 298 CPC (Obligaţia autorităţii sau instituţiei
publice de a prezenta înscrisul):
(1)Dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau instituţii
publice, instanţa va lua măsuri, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, pentru
aducerea lui, în termenul fixat în acest scop, punând în vedere conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice deţinătoare măsurile ce se pot dispune în caz de
neconformare.
(2)Autoritatea sau instituţia publică deţinătoare este în drept să refuze
trimiterea înscrisului când acesta se referă la apărarea naţională, siguranţa
publică sau relaţiile diplomatice.

9. Principiul bunei-credinţe (art.12 CPC)

Principiul este prevăzut în art. 12 CPC: (1) Drepturile procesuale trebuie

exercitate cu buna-credinţă, potrivit scopului in vederea căruia au fost
recunoscute de lege si fără a se incălca drepturile procesuale ale altei părţi. (2)
Partea care isi exercita drepturile procesuale in mod abuziv răspunde pentru
prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la
plata unei amenzi judiciare. (3) De asemenea, partea care nu işi îndeplineşte cu
bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin. (2).
Legea le recunoaşte părţilor următoarele drepturi procedurale: dreptul de a
adresa cereri instanţei, dreptul de a participa la judecată, dreptul la apărare, dreptul
de a invoca incompatibilitatea unor judecători, dreptul de a recuza judecători,
procurori, grefieri (sau magistraţi-asistenţi), interpreţi, dreptul de a dispune de
soarta unui proces, dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege, dreptul de
a cere executarea silită etc.
Potrivit art.12 alin.1 CPC, drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-
credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, şi fără a
se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. Partea care deturnează dreptul
procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege şi îl exercită cu rea-
credinţă săvârşeşte un abuz de drept procedural10. Abuzul de drept procedural
presupune două elemente:

10
În ceea ce priveşte o expunere a teoriilor privitoare la fundamental răspunderii pentru exerciţiul abuziv al
dreptului subiectiv a se vedea I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, op.cit., p. 62 şi urm.

12
 -un element subiectiv – exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procedural, în
scop de şicană, fără justificarea unui interes special şi legitim;
-un element obiectiv – deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru
care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, actul săvârşit neputând fi explicat
printr-un motiv legitim.
Suntem, de exemplu, în prezenţa unei exercitări abuzive a unui drept
procedural când o cerere de chemare în judecată, vădit netemeinică, este introdusă
cu rea-credinţă numai în scopul de a obţine foloase necuvenite sau de a-l şicana pe
pârât sau a-l discredita. În practica judiciară s-a considerat că este abuz de drept
procesual şi reflectă intenţia de tergiversare a soluţionării cauzei neprezentarea
avocatului ales, la termenul când s-a soluţionat cererea de apel şi neanexarea, la
cererea de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului, a actelor
pentru depunerea cărora partea ceruse şi primise termen11.
În doctrină s-a considerat că nu doar apărarea pârâtului poate fi abuzivă. Pot
să îşi exercite abuziv drepturile procesuale şi reclamantul ori intervenienţii
voluntari sau forţaţi.
În ceea ce priveşte sancţiunea abuzului de drept procedural, CPC dispune că
partea care foloseşte drepturile procedurale în chip abuziv răspunde pentru
prejudiciile materiale şi morale cauzate. În doctrina anterioară actualului CPC se
considera că pentru a se putea reţine exercitarea abuzivă a dreptului trebuie
îndeplinite câteva minime condiţii12: partea să fi eşuat în acţiunea ei; acela care
eşuează în demersul lui procesual trebuie să se fi făcut vinovat de exercitarea
abuzivă a dreptului (sub forma relei-credinţe sau cel puţin a unei erori grosiere
echivalente dolului sau o culpă gravă); cel în cauză să se fi manifestat procesual de
pe platforma unui drept subiectiv; exercitarea abuzivă a dreptului să fi determinat
cel puţin un prejudiciu procesual.
Art. 12 CPC prevede sancţiuni nu doar pentru cel care îşi exercită abuziv
drepturile procesuale ci şi pentru cel care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă
obligaţiile procesuale. Dintre aceste obligaţii amintim: îndatorirea de a îndeplini
actele de procedură în condiţiile, în ordinea şi în termenele stabilite de lege sau de
judecător, îndatorirea de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, îndatorirea
de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările. Nerespectarea acestor îndatoriri atrage
numeroase sancţiuni putându-se ajunge chiar la pierderea procesului.

11
Curtea de Apel Iaşi, dec. civ. nr. 1854/1999, citată de M. Tăbârcă, Gh. Buta în op.cit., p. 1707.
12
I. Deleanu, Drepturile fundamentale.., op.cit., p. 415,

13
10. Principiul dreptului la apărare (art.13 CPC);

10.1 Noţiune şi sensuri

Potrivit art. 24 din Constituţie, dreptul la apărare este garantat. În tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
În acelaşi sens, art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
prevede că dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au
dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din
oficiu, potrivit legii.
Potrivit art. 13 alin.1 CPC dreptul la aparare este garantat.
(2) Părţile au dreptul, in tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz,
asistate in condiţiile legii. In recurs, cererile si concluziile părţilor nu pot fi
formulate si susţinute decat prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu
excepţia situaţiei in care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la
gradul al doilea inclusiv, este licenţiată in drept.
(3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de
desfăşurare a procesului. Ele pot sa ia cunostinta de cuprinsul dosarului, să
propună probe, sa isi facă apărări, sa isi prezinte susţinerile in scris si oral si sa
exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
(4) Instanţa poate dispune înfăţişarea in persoana a părţilor, chiar atunci
când acestea sunt reprezentate.
În doctrină13 se arată că dreptul la apărare are două accepţiuni: una materială
şi alta formală. În sens material, mai larg, dreptul la apărare cuprinde întregul
complex de drepturi şi garanţii procesuale care sunt instituite de lege pentru a da
posibilitate părţilor să îşi apere interesele legitime: dreptul de a face cereri, dreptul
de a lua cunoştinţă de actele de la dosar, dreptul de a propune probe, dreptul de a
participa la dezbateri, dreptul de a pune concluzii, dreptul de a exercita căile de
atac. În sens formal, mai restrâns, dreptul la apărare înseamnă dreptul părţii de a-şi
angaja un apărător. Acest apărător poate fi după caz un avocat sau un jurisconsult
care să ajute partea în pregătirea cât mai temeinică a apărării. Art. 222 CPC
(coresp. art.156 CPC) îngăduie instanţei să dispună amânarea judecăţii pentru lipsă
de apărare, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive
temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei. Când instanţa
refuză amânarea judecăţii, pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii,
pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

13
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil..., op.cit., p. 107-108.

14
 Respectarea dreptului la apărare este asigurată nu numai prin asistarea părţii
de către un avocat dar şi prin modul de organizare şi funcţionare al instanţelor
precum şi prin intermediul unor dispoziţii procedurale.
In acest sens, instanţa supremă a decis că principiul dreptului la apărare
impune să fie asigurată tuturor părţilor posibilitatea de a participa la toate fazele
procesuale, inclusiv în faza formulării concluziilor cu ocazia soluţionării cauzei în
fond. Constituie o incălcare a acestui principiu soluţionarea cauzei fără să se ţină
seama de cererea de amânare formulată de către una din părţi, justificată prin
certificat medical, chiar dacă aceasta a fost depusă la dosar după terminarea
şedinţei de judecată, însă nu înainte de pronunţarea sentinţei în cauza dedusă
judecăţii.

10.2. Ajutorul public judiciar. Asistenţa judiciară gratuită.

O garanţie importantă a dreptului la apărare o constituie şi reglementarea

asistenţei juridice gratuite prin O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar
în materie civilă14. Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar
reprezintă acea formă de asistenţă acordată de stat care are ca scop asigurarea
dreptului la un proces echitabil şi garantarea accesului egal la actul de justiţie,
pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv
pentru executarea silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Prevederile O.U.G. nr. 51/2008 sunt aplicabile în toate cazurile în care se
solicită ajutor public judiciar în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi
cu atribuţii jurisdicţionale române de către orice persoană fizică având domiciliul
sau reşedinţa obişnuită în România sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene
(art. 2 alin.1 din O.U.G. nr. 51/2008). Persoanele fizice care nu au domiciliul sau
reşedinţa obişnuită pe teritoriul României ori al altui stat membru al Uniunii
Europene beneficiază de prevederile OUG nr. 51/2008 în măsura în care între
România şi statul al cărui cetăţean este solicitantul sau pe al cărui teritoriu îşi are
domiciliul există o legătură convenţională care conţine dispoziţii referitoare la
accesul internaţional la justiţie (art. 21 alin.1 din OUG).
Aşa cum rezultă din reglementarea legală, unul dintre scopurile ei a fost
generalizarea ajutorului public judiciar, în principiu, în toate procesele, indiferent
de natura acestora . Ajutorul public judiciar se acordă în cauze civile, comerciale,
14
Anterior asistenţa judiciară gratuită era reglementată anterior prin Codul de procedură civilă (art. 74-81).
Prevederi referitoare la acest subiect există şi in Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat . Pentru un studiu amplu al problematicii a se vedea D. L. Baldean, Ajutorul public judiciar în materie civilă,
Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

15
administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia
celor penale (art.3).
Poate solicita acordarea ajutorului public judiciar, în condiţiile O.U.G. nr.
51/2008, orice persoană fizică, în situaţia in care nu poate face fată cheltuielilor
unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii juridice în
vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fără a pune în pericol
întreţinerea sa ori a familiei sale (art.4). Astfel, ajutorul public judiciar se poate
acorda oricăreia dintre „părţile” aflate într-un diferend juridic, latent sau actual,
indiferent de calitatea procesuală, prezumtivă sau asumată, de reclamant sau de
pârât.
Potrivit art. 6 lit.a din O.U.G. nr. 51/2008 se poate acorda ajutorul public
judiciar pentru plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice
şi, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau
ocrotirea unui drept ori interes legitim in justiţie sau pentru prevenirea unui litigiu.
O.U.G. nr. 51/2008 distinge între asistenţa prin avocat judiciară şi cea
extrajudiciară existând distincţii în ceea ce priveşte procedura de acordare. OUG
nr. 51/2008 permite acordarea ajutorului public judiciar și pentru plata expertului,
traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului, plata onorariului
executorului judecătoresc precum și pentru scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări
de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege, inclusiv a celor datorate în faza de
executare silită.

O.U.G. nr. 51/2008 stabileşte o limită maximă15 a sumelor acordate cu titlu

de ajutor public judiciar şi condiţionează acordarea acestuia de îndeplinirea unor
condiţii privind veniturile realizate în ultimele două luni anterioare formulării
cererii. Condiţiile referitoare la venituri sunt reglementate în art. 8 16.

15
Ajutorul public judiciar se poate acorda, separat sau cumulat, în oricare dintre formele prevăzute la art. 6, fără a
putea depăşi, în total, în cursul unei perioade de un an, suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe
ţară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare ( art.7 din O.U.G nr. 51/2008 privind ajutorul
public judiciar).
16
Potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, beneficiază de ajutor public judiciar în
formele prevăzute la art. 6 persoanele al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni
anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 300 lei. În acest caz, sumele care constituie ajutor public
judiciar se avansează în întregime de către stat (alin.1).

(2) Dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se
situează sub nivelul de 600 lei, sumele de bani care constituie ajutor public judiciar se avansează de către stat în
proporţie de 50%.

(3) Ajutorul public judiciar se poate acorda şi în alte situaţii, proporţional cu nevoile solicitantului, în cazul în care
costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiţie, inclusiv din cauza

16
 Ajutorul public judiciar se acordă independent de starea materială a
solicitantului, dacă prin lege specială se prevede dreptul la asistenţă judiciară sau
dreptul la asistenţă juridică gratuită, ca măsură de protecţie, în considerarea unor
situaţii speciale, precum minoritatea, handicapul, un anumit statut şi altele
asemenea. În acest caz, ajutorul public judiciar se acordă fără îndeplinirea
criteriilor prevăzute la art. 8, dar numai pentru apărarea sau recunoaşterea unor
drepturi sau interese rezultate ori aflate în legătură cu situaţia specială care a
justificat recunoaşterea, prin lege, a dreptului la asistenţă judiciară sau la asistenţă
juridică gratuită (art. 81 OUG nr. 51/2008 ).
Art. 11 din O.U.G nr. 51/2008 stabileşte instanţa competentă să
soluţioneze cererea de acordare a ajutorului public judiciar. Astfel, cererea de
acordare a ajutorului public judiciar se adresează instanţei competente pentru
soluţionarea cauzei în care se solicită ajutorul; în cazul ajutorului public judiciar
solicitat pentru punerea în executare a unei hotărâri, cererea este de competenţa
instanţei de executare (art. 11 alin.1 OUG nr. 51/2008).
În cazul în care instanţa competentă nu se poate stabili potrivit art.11 alin.
1, competentă este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul
sau reşedinţa solicitantul. Dacă ajutorul public judiciar este solicitat într-un proces
în curs, cererea sau, după caz, cererile de acordare a ajutorului public judiciar se
soluţionează, dacă legea nu prevede altfel, de completul învestit cu soluţionarea
cererii principale (art. 11 alin.2 şi 3 OUG nr. 51/2008).
Ajutorul public judiciar se acordă oricând în cursul judecăţii, de la data
formulării cererii de către persoana interesată, şi se menţine pe tot parcursul etapei
procesuale în care a fost solicitat. Cererea pentru acordarea ajutorului public
judiciar este scutită de taxă de timbru (art. 12 alin. 1 şi 2 OUG nr. 51/2008).
Ajutorul public judiciar pentru exercitarea unei căi de atac se poate acorda
în urma unei noi cereri. În acest caz, cererea se va adresa instanţei a cărei hotărâre
se atacă, în mod obligatoriu, înăuntrul termenului pentru exercitarea căii de atac şi
se soluţionează de urgenţă de un alt complet decât cel care a soluţionat cauza pe
fond (art. 13 alin.1 şi 2 OUG nr. 51/2008).
Prin introducerea cererii pentru acordarea ajutorului public judiciar,
termenul pentru exercitarea căii de atac se întrerupe o singură dată, dacă
solicitantul depune în termen de cel mult 10 zile înscrisurile doveditoare prevăzute
la art. 14. De la data comunicării încheierii prin care s-a soluţionat cererea de
ajutor public judiciar ori, după caz, cererea de reexaminare, în sensul admiterii,

diferenţelor de cost al vieţii dintre statul membru în care acesta îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită şi cel din
România.

17
respectiv al respingerii, începe să curgă un nou termen pentru exercitarea căii de
atac (art. 13 alin.3 CPC).
Dacă hotărârea pronunţată în cauza pentru care s-a încuviinţat ajutorul
public judiciar este supusă recursului, ajutorul public judiciar acordat în etapa
procesuală imediat anterioară în forma prevăzută de art. 6 lit. a se extinde de drept
pentru redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi pentru exercitarea şi
susţinerea acestuia.
Cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar se formulează în scris şi
va cuprinde menţiuni privind obiectul şi natura procesului pentru care se solicită
ajutorul public judiciar, identitatea, codul numeric personal, domiciliul şi starea
materială a solicitantului şi a familiei sale, ataşându-se înscrisuri doveditoare ale
veniturilor acestuia şi ale familiei sale, precum şi dovezi cu privire la obligaţiile de
întreţinere sau de plată.
Cererea va fi însoţită şi de o declaraţie pe propria răspundere a solicitantului
în sensul de a preciza dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor
public judiciar, în ce formă, pentru ce cauză, precum şi cuantumul acestui ajutor La
primirea cererii pentru acordarea ajutorului public judiciar solicitantului i se va
pune în vedere faptul că, în cazul pierderii procesului, cheltuielile de judecată ale
celeilalte părţi vor fi în sarcina sa, precum şi posibilitatea restituirii sumelor primite
cu titlu de ajutor public judiciar în cazul prevăzut la art. 17 alin. 2 din OUG nr.
51/2008 Instanţa poate solicita orice lămuriri şi dovezi părţilor sau informaţii scrise
autorităţilor competente (art. 14 alin.1-3).
Asupra cererii de ajutor public judiciar instanţa se pronunţă, fără citarea
părţilor, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. Împotriva încheierii
prin care se respinge cererea de acordare a ajutorului public judiciar cel interesat
poate face cerere de reexaminare, în termen de 5 zile de la data comunicării
încheierii. Cererea de reexaminare se soluţionează în camera de consiliu de un alt
complet, instanţa pronunţându-se prin încheiere irevocabilă (art.15).
Potrivit art. 16 din OUG nr. 51/2008, ajutorul public judiciar poate fi refuzat
când este solicitat abuziv, când costul său estimat este disproporţionat faţă de
valoarea obiectului cauzei, precum şi atunci când acordarea ajutorului public
judiciar nu se solicită pentru apărarea unui interes legitim ori se solicită pentru o
acţiune care contravine ordinii publice sau celei constituţionale.
Dacă cererea pentru a cărei soluţionare se solicită ajutor public judiciar face
parte din categoria celor care pot fi supuse medierii sau altor proceduri alternative
de soluţionare, cererea de ajutor public judiciar poate fi respinsă, dacă se dovedeşte
că solicitantul ajutorului public judiciar a refuzat anterior începerii procesului să
urmeze o asemenea procedură.
Ajutorul public judiciar poate fi refuzat atunci când solicitantul pretinde
despăgubiri pentru atingeri aduse imaginii, onoarei sau reputaţiei sale, în condiţiile
18
în care acesta nu a suferit vreun prejudiciu material, precum şi în cazul în care
cererea decurge din activitatea comercială sau dintr-o activitate independentă
desfăşurată de solicitant.
Potrivit art. 23. din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar sub forma
asistenţei prin avocat se acordă conform prevederilor cuprinse în Legea nr.
51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, referitoare la asistenţa judiciară sau
asistenţa judiciară gratuită.
Astfel, potrivit art. 71 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si
exercitarea profesiei de avocat, în cazul în care, potrivit art. 11-19 din OUG nr.
51/2008, a fost încuviinţată cererea de ajutor public judiciar sub forma asistenţei
prin avocat, cererea împreună cu încheierea de încuviinţare se trimit de îndată
decanului baroului din circumscripţia acelei instanţe.
Decanul baroului sau avocatul căruia decanul i-a delegat această atribuţie va
desemna, în termen de 3 zile, un avocat înscris în Registrul de asistenţă judiciară,
căruia îi transmite, odată cu înştiinţarea desemnării, încheierea prevăzută la alin. 1.
Decanul baroului are obligaţia de a comunica şi beneficiarului ajutorului public
judiciar numele avocatului desemnat. Beneficiarul ajutorului public judiciar poate
solicita el însuşi desemnarea unui anumit avocat, cu consimţământul acestuia, în
condiţiile legii.
Avocatul desemnat potrivit art. 71 alin. (2) să acorde ajutorul public judiciar
nu poate refuza această sarcină profesională decât în caz de conflict de interese sau
pentru alte motive justificate. Avocatul desemnat potrivit art. 71 alin. (2) să acorde
ajutorul public judiciar nu poate refuza această sarcină profesională decât în caz de
conflict de interese sau pentru alte motive justificate. (art. 72 alin.1 și 3 din Legea
nr. 51/1995).
Asistenţa prin avocat poate fi şi extrajudiciară şi constă în acordarea de
consultaţii, formularea de cereri, petiţii, sesizări, iniţierea altor asemenea demersuri
legale, precum şi în reprezentarea în faţa unor autorităţi sau instituţii publice, altele
decât cele judiciare sau cu atribuţii jurisdicţionale, în vederea realizării unor
drepturi sau interese legitime.
Asistenţa extrajudiciară trebuie să conducă la furnizarea unor informaţii
clare şi accesibile solicitantului, în conformitate cu prevederile legale în vigoare
referitoare la instituţiile competente, şi, dacă este posibil, la condiţiile, termenele şi
procedurile prevăzute de lege pentru recunoaşterea, acordarea sau realizarea
dreptului ori interesului pretins de solicitant (art. 35 alin.1 din O.U.G. nr. 51/2008).
Asistenţa extrajudiciară se acordă de către Serviciul de asistenţă judiciară
constituit la nivelul fiecărui barou, pe baza unei cereri ale cărei elemente sunt
prevăzute în art. 73 din Legea nr. 51/1995. Cererea de acordare a asistenţei
extrajudiciare se depune la serviciul de asistenţă judiciară al baroului şi se
19
soluţionează în termen de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării, prin decizie de
admitere ori de respingere după caz (art. 73 alin.3 din Legea nr. 51/1995). Decizia
de respingere a cererii de acordare a asistenţei extrajudiciare poate fi contestată la
consiliul baroului, în termen de 5 zile de la comunicarea acesteia.
Avocatul care acordă asistenţă judiciară gratuită nu are dreptul să primească
de la client sau de la cel apărat niciun fel de remuneraţie sau de alte mijloace de
recompensă, nici chiar cu titlu de acoperire a cheltuielilor (art. 74 din Legea nr.
51/1995).
11. Principiul contradictorialităţii (art.14 CPC);

Contradictorialitatea presupune că judecătorul trebuie să îl asculte

deopotrivă pe cel care a sesizat instanţa cât şi pe cel care se apără. Fiecare parte are
atât dreptul să participe la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau
apărărilor sale cât şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte
părţi.
Potrivit regulii contradictorialităţii, fiecărei părţi trebuie să i se ofere
posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt sau de
drept invocate de instanţă din oficiu şi în scopul aflării adevărului şi pronunţării
unei hotărâri legale şi temeinice. În temeiul acestui principiu părţile au dreptul să
facă cereri, să propună şi să administreze probe, să pună concluzii cu privire la
toate problemele de fapt şi de drept care interesează rezolvarea pricinii.
Principiul contradictorialităţii este prevăzut de art. 14 CPC. Potrivit acestuia:
- instanţa nu poate hotari asupra unei cereri decat după citarea sau
înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel (art. 14 alin.1 CPC).
Pentru ca părţile să aibă posibilitatea efectivă de a discuta in contradictoriu
toate elementele cauzei ele trebuie să fie incunoştiinţate in timp util despre
existenţa şi obiectul litigiului, despre data şi locul soluţionării acestuia. În acest
scop Codul de procedură civilă instituie obligativitatea citării părţilor. Potrivit art.
153 alin.1 CPC instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost
citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care
prin lege se dispune altfel.
- părţile trebuie sa işi facă cunoscute reciproc şi in timp util, direct sau prin
intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt si de drept pe care işi intemeiază
pretenţiile şi apărările, precum si mijloacele de probă de care inteleg sa se
foloseasca, astfel incat fiecare dintre ele sa isi poata organiza apararea (art. 14
alin.2 CPC). CPC cuprinde mai multe aplicaţii ale acestei reguli: judecătorul de
indată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de
chemare în judecată, dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât,
punându-i se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 25 de
zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată (art. 201 alin.1 CPC);
20
întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului care este obligat să depună
răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare (art. 201 alin. 2 CPC
); cererea reconvenţională se comunică reclamantului pentru a formula întâmpinare
(art. 209 alin.5 CPC); după sesizarea instanţei, dacă părţile au avocat sau consilier
juridic, cererile, intâmpinările ori alte acte se pot comunica direct între aceştia (art.
169 CPC) etc.
- părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă
pretenţiile si apărările lor in mod corect şi complet, fără a denatura sau omite
faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere
propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt
relevante în cauză (art. 14 alin.3 CPC).

- părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de

drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de
către instanţa din oficiu (art. 14 alin.4 CPC).

- instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate

cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate (art. 14 alin. 5
CPC).
- instanţa işi va intemeia hotărârea numai pe motive de fapt si de drept, pe
explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, in prealabil, dezbaterii
contradictorii (art. 14 alin.6 CPC).

Contradictorialitatea se regăseşte în numeroase dispoziţii legale şi este

actuală în toate fazele şi etapele procesului civil, însemnând posibilitatea acordată
părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept care apare în
cursul procesului civil, la iniţiativa lor sau a instanţei, în scopul pregătirii
pronunţării şi susţinerii hotărârii.
În acest sens, preşedintele completului de judecată este obligat să dea
cuvântul ambelor părţi asupra chestiunilor deduse judecăţii sau asupra
împrejurărilor de fapt sau de drept pe care înţelege să le ridice din oficiu în timpul
dezbaterilor. Potrivit Codului de procedură civilă preşedintele dă cuvântul mai întâi
reclamantului, apoi pârâtului, precum şi celorlalte părţi din proces, în funcţie de
poziţia lor procesuală iar dacă este necesar, preşedintele poate da cuvântul părţilor
şi celorlalţi participanţi, în aceeaşi ordine, de mai multe ori (art. 216 CPC); înainte
de a trece la dezbaterea fondului cauzei, instanţa din oficiu sau la solicitarea
părţilor, pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu
au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care potrivit legii,
pot fi invocate în orice stare a procesului (art. 390 CPC); preşedintele deschide
dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părţilor, în ordinea şi condiţiile
21
prevăzute la art. 216, pentru ca fiecare să îşi susţină cererile şi apărările formulate
în proces (art. 392 CPC).
Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune ca cerinţă ca nicio
măsură să nu fie dispusă de către instanţa de judecată înainte ca aceasta să fie pusă
în discuţia părţilor. Instanţa trebuie să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi
argumenta dovezile, de a invoca probe, de a cunoaşte dovezile solicitate de
adversar, de a ridica şi cunoaşte excepţiile de procedură17.
Aşa cum s-a reţinut, respectarea acestui principiu are o importanţă deosebită
în realizarea justiţiei prin procesul civil deoarece asigură realizarea dreptului
constituţional la apărare al părţilor din proces şi contribuie la stabilirea adevărului,
încălcarea lui fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii.
În speţă18 s-a constatat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea
principiului contradictorialităţii dezbaterilor, întrucât la ultimul termen de judecată,
după ce instanţa a dat cuvântul părţilor asupra excepţiei privind calitatea
procesuală pasivă a pârâtei şi a rămas în pronunţare cu privire la această excepţie,
pe care apoi a respins-o, prin sentinţa atacată, s-a pronunţat şi asupra fondului
litigiului fără a mai repune cauza pe rol şi de a da cuvântul părţilor şi asupra
fondului cauzei, lipsind în acest fel pe pârâtă de dreptul de a se apăra, discutând în
şedinţa publică, cu respectarea principiului oralităţii dezbaterilor, pretenţiile
reclamantei, susţinându-şi în acelaşi timp apărările.
Într-o altă soluţie, instanţa supremă a decis că modificarea obiectului cererii
iniţiale, prin concluzii scrise depuse ulterior primei zile de înfăţişare şi după
închiderea dezbaterilor, fără a fi puse în discuţia părţilor reprezintă o încălcare a
principiilor de bază ale dreptului procesual civil cum ar fi cel al contradictorialităţii
şi cel al dreptului la apărare19.
CPC, asemeni CPC anterior consacră şi excepţii de la regula
contradictorialităţii: asigurarea probelor (art. 360 alin.5 – în caz de pericol de
întârziere va putea fi încuviinţată şi fără citarea părţilor), ordonanţa preşedinţială
(art. 998 alin.2 prevede că va putea fi dată şi fără citarea părţilor).

12. Principiul oralităţii dezbaterilor (art.15 CPC)

17
În realizarea acestui principiu, instanţa este obligată să încuviinţeze probele solicitate de părţi numai în şedinţă,
după ce părţile se pronunţă asupra admisibilităţii lor. Nicio probă nu poate fi opusă celeilalte părţi dacă nu i s-a dat
posibilitatea de a o discuta – Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 18527/2002, Curierul Judiciar, nr.
5/2003, p. 91.
18
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 3233 din 15 iunie 2000 de pe
http://legenet.net/?page=view; În speţă, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre
rejudecare cu observarea tuturor prevederilor legale şi principiilor care guvernează procesul civil pentru a se asigura
drepturile procesuale ale părţilor.
19
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 3054 din 24 noiembrie 2009, Din soluţiile
instanţelor judecătoreşti, Dreptul nr. 8/2010, p. 258.

22
 Principiul oralităţii dezbaterilor este consacrat în art. 15 CPC: Procesele se
dezbat oral, cu excepţia cazului in care legea dispune altfel sau când părţile
solicita expres instanţei ca judecata sa se facă numai pe baza actelor depuse la
dosar. Aplicaţii ale acestui principiu descoperim şi în alte numeroase texte din
Codul de procedură civilă: art. 47 alin.1 CPC (cererea de recuzare se poate face
verbal), art. 85 alin.2 CPC (dreptul de reprezentare poate fi dat şi prin declaraţie
verbală făcută in instanţă şi consemnată prin încheiere), art. 216 (desfăşurarea
dezbaterilor) etc.
Potrivit regulii oralităţii, preşedintele completului de judecată are obligaţia,
sub sancţiunea nulităţii hotărârii, de a da cuvântul părţilor pentru a-şi susţine oral
pretenţiile sau apărările, de a discuta neregularitatea actelor de procedură şi a
cererilor celorlalte părţi, materialul probator administrat, de a da explicaţii, a
propune probe şi a formula concluzii cu privire la împrejurările de fapt sau de drept
ale litigiului20. Nerespectarea principiului oralităţii, prin nedarea cuvântului pe
fond uneia dintre părţile prezente în proces sau prin neconsemnarea susţinerilor,
face ca hotărârea să fie lovită de nulitate21.
Pentru a elimina inconvenientele legate de imposibilitatea dovedirii
susţinerilor orale făcute în cursul procesului art. 231 alin.1-6 CPC obligă la
consemnarea şi înregistrarea şedinţei. Astfel, grefierul care participă la şedinţă este
obligat să ia note în legătură cu desfăşurarea procesului. Părţile pot cere citirea
notelor şi, dacă este cazul, corectarea lor. După terminarea şedinţei de judecată,
participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului.
Instanţa va înregistra şedinţele de judecată. Instanţa va elibera, la cerere, o copie
electronică a înregistrării şedinţei de judecată.
Pe baza notelor de şedinţă, iar dacă este cazul şi a înregistrărilor efectuate,
grefierul redactează încheierea de şedinţă (art. 232 CPC).
Codul de procedură civilă consacră insă numeroase excepţii de la regula
oralităţii. Astfel, dacă părţile lipsesc, dar cel puţin una dintre ele a solicitat
judecarea în lipsă pricina poate fi soluţionată pe baza actelor de la dosar, fără
dezbateri orale (art.411 alin.1 pct.2 teza 2 CPC). Anumite cereri pot fi soluţionate
chiar fără citarea părţilor şi fără dezbateri orale. O asemenea cerere este ordonanţa
preşidenţială (art.999 alin.2 CPC). Pe de altă parte, există o serie de acte
procedurale care trebuie redactate în scris sau şi în scris: cererea de chemare în
judecată (art.194 CPC), întâmpinarea (art. 205 CPC), acţiunea reconvenţională (art.
20
Prin nedarea cuvântului în fond pentru ca părţile să-şi expună temeiurile de drept şi de fapt ale acţiunii sau pentru
combaterea lor, se încalcă principiul oralităţii dezbaterilor, iar soluţia pronunţată în aceste condiţii, trebuie
considerată ca nelegală - Curtea de apel Bacău, secţia civilă, Decizie nr. 337 din 10 martie 1997, de pe
http://legenet.net/?page=view
21
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 300 din 28 ianuarie 2010, Din soluţiile instanţelor
judecătoreşti, Dreptul nr. 9/2010, p.265.

23
209 alin.3 CPC), încheierile de şedinţă (art. 233 CPC), hotărârile judecătoreşti (art.
425 CPC) etc.

13. Principiul nemijlocirii (art.16 CPC)

Principiul nemijlocirii presupune obligaţia instanţei de a cerceta direct şi

nemediat toate elementele care interesează dezlegarea pricinii.Conform art. 16
CPC care consacră acest principiu, probele se administrează de către instanţa care
judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel.
Potrivit art. 261 CPC (modif. prin Legea 310/2018), administrarea
probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în ședință publică, dacă legea
nu dispune altfel. Aşa cum am arătat şi anterior (la principiul publicităţii),
dispoziţiile inițiale ale CPC privind cercetarea procesului în cameră de consiliu nu
au intrat niciodată în vigoare.
Aşa cum s-a reţinut în doctrină, regula nemijlocirii implică cu necesitate
folosirea unor dovezi primare (din primă sursă)22. Uneori sursele de informare
directă sunt puţine sau lipsesc cu desăvârşire. În acest caz instanţa nu va putea
respinge acţiunea pe lipsă de probe primare, ci trebuie să soluţioneze cauza
informându-se din surse nemijlocite cum ar fi: prezumţiile, copii de pe înscrisuri
etc.
Ca o aplicaţie a principiului nemijlocirii, in cazul audierii martorilor,
instanţa trebuie să stabilească, prin audierea lor efectivă, că au perceput personal
faptele relatate. În acest sens, în practica judiciară s-a decis că instanţa nu are
dreptul de a lua în considerare declaraţiile martorilor administrate într-o altă cauză,
ci trebuie să procedeze ea însăşi la audierea lor23. De asemenea, instanţele de
judecată au pronunţat soluţii care consideră că administrarea în dosar a unei
expertize care a fost efectuată într-o altă cauză aduce atingere regulii nemijlocirii.
Ne vom referi la aceste aspecte la partea dedicată probei prin rapoartele de
expertiză
În cazul în care partea foloseşte în probaţiune înscrisuri, art. 292 alin.2
CPC (coresp. art. 139 CPC) o obligă să aibă asupra sa originalul înscrisului şi, la
cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris.
Ca o excepţie de la principiul nemijlocirii, în cazul când administrarea
dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va putea efectua prin comisie
rogatorie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în

22
I. Leş, Tratat..., op.cit., p. 63.
23
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 975/1978 din Revista Română de Drept nr. 12/1978, p. 61.

24
localitate nu există o instanţă de acelaşi grad - art. 261 alin.2 CPC. Delegaţia
prevăzută de lege poartă numele de comisie rogatorie.
Constituie excepţie de la regula nemijlocirii şi asigurarea dovezilor când
administrarea dovezii se realizează de către o altă instanţă decât cea care judecă
pricina (art. 360 CPC).
14. Principiul publicităţii dezbaterilor (art.17 CPC)

Potrivit art. 127 din Constituţie, sedinţele de judecată sunt publice, afară de
cazurile prevăzute de lege. CPC reiterează în art. 17 prevederile textului
constituţional: şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de
lege. Textul se regăseşte şi în art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară24.
Potrivit acestui principiu, procesul civil se desfăşoară în şedinţe publice în
prezenţa părţilor dar şi a oricăror persoane străine de litigiu care doresc să asiste la
proces. Publicitatea este asigurată prin mai multe elemente: stabilitatea locului
unde instanţele îşi desfăşoară activitatea, periodicitatea şedinţelor de judecată, în
zilele şi la orele fixate, publicitatea listelor proceselor ce se vor dezbate în fiecare
şedinţă de judecată, accesul liber în sala de judecată, pronunţarea hotărârii în
şedinţă publică. Un aspect al publicităţii dezbaterilor îl constituie şi posibilitatea de
a difuza, prin mass-media desfăşurarea dezbaterilor judiciare precum şi hotărârile
judecătoreşti pronunţate sub rezerva neinfluenţării cursului dezbaterilor sau a
soluţiei pe care urmează să o pronunţe instanţa.

Prin noul CPC s-a incercat limitarea publicităţii dezbaterilor. Astfel, art. 213
alin.1 CPC dispunea că in faţa primei instanţe cercetarea procesului se desfăşoară
în cameră de consiliu, dacă legea nu prevede altfel. În acelaşi sens, art. 240 CPC
prevedea că cercetarea procesului are loc în faţa judecătorului, în camera de
consiliu, cu citarea părţilor. După ce prin dispozițiile Legii nr. 2/2013 a fost
amânată intrarea în vigoare a acestor texte de lege, Legea nr. 310/2018 le-a
modificat revenind la regula cercetării procesului în ședință publică.

Pronunţarea hotărârii judecătoreşti se va face în şedinţă publică, la locul

unde s-au desfăşurat dezbaterile (art. 402 CPC). Dacă pronunţarea este amânată
potrivit art. 396 alin.1 CPC, preşedintele, odată cu anunţarea termenului la care a
fost amânată pronunţarea, poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin
punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei (art. 396
alin.2 CPC).
24
Potrivit art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, şedinţele de judecată sunt publice, în afară
de cazurile prevăzute de lege. Pronunţarea hotărârilor se face în şedinţă publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege.

25
 Asemeni codului anterior şi CPC prevede excepţii de la principiul
publicităţii dezbaterilor. Astfel, potrivit art. 213 alin.1 CPC (modif.prin Legea nr.
310/2018), în cazurile în care cercetarea procesului sau dezbaterea fondului în
şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor
minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor justiţiei, după caz, instanţa, la
cerere sau din oficiu, poate dispune ca acestea să se desfăşoare în întregime sau în
parte fără prezenţa publicului. Situaţiile care fac necesare şedinţele secrete sunt
lăsate la aprecierea instanţei care are însă obligaţia să îşi motiveze hotărârea.

În cazurile prevăzute la alin.1, au acces în sala de şedinţă părţile,

reprezentanţii lor, cei care îi asistă pe minori, apărătorii părţilor, martorii, experţii,
traducătorii, interpreţii, precum şi alte persoane cărora instanţa, pentru motive
temeinice, le admite să asiste la proces (art.213 alin.2 CPC).

O altă excepţie de la regula publicităţii dezbaterilor o constituie situaţia când

părţile sau publicul care participă la dezbateri tulbură mersul acestora când se
poate dispune de preşedintele completului îndepărtarea acestor persoane din sală
sau când publicul prezent excede capacitatea sălii şi când preşedintele completului
poate limita numărul persoanelor care să asiste la proces. Pot fi îndepărtaţi din sală
şi minorii precum şi persoanele care s-ar înfăţişa într-o ţinută necuviincioasă.
Dacă înainte de închiderea dezbaterilor una dintre părţi a fost îndepărtată
din sală, aceasta va fi chemată în sală pentru a i se pune în vedere actele esenţiale
efectuate în lipsa ei. Aceste dispoziţii nu se aplică în cazul în care partea
îndepărtată este asistată de un apărător care a rămas în sală (art. 217 CPC).
În doctrina a anterioară CPC s-a considerat că în cazul unor proceduri
alternative de soluţionare a diferendelor juridice (arbitraj sau mediere), excluderea
publicităţii este structurală unor astfel de proceduri. Astfel, din considerente de
confidenţialitate, art. 358 CPC (anterior n.n.), subordonează procedura arbitrală,
sub sancţiunea nulităţii hotărârii arbitrale, numai exigenţelor egalităţii de tratament,
respectării dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, nu însă şi
principiului publicităţii dezbaterilor în faţa tribunalului arbitral. Cum însă, prin
convenţia arbitrală, părţile pot stabili inclusiv normele de procedură pe care
tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, ele vor putea să
prevadă şi publicitatea şedinţelor de judecată stabilind astfel o excepţie de la regula
nonpublicităţii. Nici în prezent art. 575 CPC, care prevede aplicarea principiilor
procesului civil în mod corespunzător şi în procedura arbitrajului, nu se referă şi la
regula publicităţii.
Din considerente de celeritate unele cereri pot fi rezolvate şi fără respectarea
principiului publicităţii în raport cu părţile din litigiu, care nu sunt citate. Astfel,
26
potrivit art. 144 alin.1 CPC, cererea de strămutare se judecă de urgenţă, în cameră
de consiliu, cu citarea părţilor din proces; art. 532 CPC dispune că, în cazul
procedurii necontencioase, cererea se judecă în cameră de consiliu, cu citarea
petentului şi a persoanelor arătate în cerere, dacă legea o impune; conform art. 999
alin.2 CPC, ordonanţa preşedinţială va putea fi dată şi fără citarea părţilor.
15. Principiul desfășurării procesului în limba română (art.18 CPC)

Potrivit art. 128 (alin.1- 4) din Constituţie, procedura judiciară se desfăşoară

în limba română. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să
se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii
organice. Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul 2, inclusiv prin
folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu impiedice buna
administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.
Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul
de a lua cunoştinţă de toate lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii prin interpret.
Art. 14 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a preluat textul
constituţional. Procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Cetăţenii
români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul că se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată.
CPC se referă la principiul desfăşurării procesului în limba română în
art.18:
(1) Procesul civil se desfăşoară in limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul sa se
exprime in limba maternă in faţa instanţelor de judecată, in condiţiile legii.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu inteleg sau nu vorbesc limba
romana au dreptul de a lua cunoştinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a
vorbi in instanţa si de a pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu
prevede altfel.
(4) Cererile si actele procedurale se intocmesc numai in limba română.

În cazul în care una sau mai multe părţi solicită să se exprime în limba
maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui
interpret sau traducător autorizat.
Dacă toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă,
instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum şi buna
administrare a justiţiei cu respectarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi
publicităţii.

16. Principiul continuității completului de judecată (art.19 CPC)

27
 Potrivit art. 19 CPC, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi
înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.
Continuitatea completelor de judecată înseamnă că aceiași judecători vor face parte
din complet la toate termenele de judecată în etapa procesuală în care are loc
judecata.
Regula continuității completelor de judecată este consacrată și în alte texte
de lege. Art 214 CPC cu denumirea de “Continuitatea instanței” prevede:
(1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în
tot cursul judecăţii.
(2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat
să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii.
(3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat
cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.

17. Principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 CPC)

Anterior intrării în vigoare a CPC, doctrina se referea la principiul rolului

activ al judecătorului întemeindu-se pe prevederile art. 129 CPC anterior. În
prezent art. 22 alin.1-7 CPC reglementează rolul judecătorului în aflarea
adevărului. Din textul de lege rezultă următoarele aspecte:
- judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care ii sunt
aplicabile (art. 22 alin.1 CPC).
- Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru
a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii
faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri
temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în
drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte
explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de
fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să
dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte
măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc (art. 22 alin.2 CPC).
Această prevedere exprimă cerinţa ca toate faptele pricinii care se judecă să
fie stabilite întocmai aşa cum s-au petrecut în realitatea lor obiectivă. Soluţia pe
care o pronunţă instanţele de judecată se impune a fi dată doar prin stabilirea şi
analizarea unor fapte reale, concludente, pertinente şi utile cauzei care a fost
dedusă judecăţii. Pentru aflarea adevărului obiectiv, Codul de procedură civilă
pune la dispoziţia judecătorului mijloacele necesare, respectiv un sistem de probe
adecvat instituind şi controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate.
28
 Astfel, potrivit art. 254 alin.5 CPC, dacă probele propuse nu sunt
îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca
părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună
în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona
chiar dacă părţile se împotrivesc.
Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de
a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus sau administrat în condiţile
legii. (art. 254 alin.6 CPC).
Cum în mod corect s-a reţinut într-o lucrare, rolul activ al judecătorului nu
se interpreta în sensul în care judecătorul devine acela obligat să probeze
pretenţiile deduse judecăţii, în locul reclamantului, căruia trebuie să-i revină
această obligaţie iar stăruinţa instanţei în aflarea adevărului nu trebuie în niciun
caz echivalată cu substituirea uneia sau alteia dintre părţi.

- judecătorul poate dispune introducerea in cauză a altor persoane, in

condiţiile legii. Persoanele astfel introduse in cauză vor avea posibilitatea, după
caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile
reclamantului ori de a pune capat procesului printr-o tranzacţie (art. 22 alin.3
CPC).
Explicitarea regulii mai sus expuse o descoperim în art. 78-79 CPC. Potrivit
art. 78 alin.1-5 CPC, în cazurile expres prevăzute de lege, precum şi in procedura
necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea in cauză a altor
persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. In materie contencioasă, când raportul
juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune in discuţia părţilor
necesitatea introducerii in cauza a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu
solicita introducerea in cauza a terţului, iar judecătorul apreciaza ca pricina nu
poate fi soluţionata fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa
pe fond.
Introducerea in cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea
cercetarii procesului inaintea primei instanţe. Când necesitatea introducerii in
cauza a altor persoane este constatata cu ocazia deliberarii, instanţa va repune
cauza pe rol, dispunănd citarea părţilor. Hotărârea prin care cererea a fost respinsă
in condiţiile alin. (2) este supusă numai apelului.
Posibilitatea judecătorului de a introduce din oficiu persoane în cauză apare
ca o derogare de la regula disponibilităţii. Însă legiuitorul le recunoaşte acestora
posibilitatea de a-şi manifesta voinţa în sensul continuării judecăţii sau de a pune
capăt procesului prin una din modalităţile enumerate anterior.

- judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor

deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. In acest caz
29
judecătorul este obligat să pună in discuţia părţilor calificarea juridică exactă
(art. 22 alin.4 CPC); potrivit practicii judiciare anterioare CPC, principiul rolului
activ al judecătorului obligă instanţa ca mai întâi de toate să dea acţiunii calificarea
juridică exactă şi în funcţie de aceasta să verifice condiţiile de admisibilitate a
cererii şi să se pronunţe apoi în concret asupra tuturor capetelor de cerere25.
Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul
juridic in cazul in care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de
care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept
asupra cărora au inteles sa limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă
drepturile sau interesele legitime ale altora (art. 22 alin.5 CPC).

- judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără insă
a depasi limitele investirii, în afară de cazurile in care legea ar dispune altfel (art.
22 alin.6 CPC); în situaţia în care formulările părţilor sunt confuze, împiedicând
determinarea obiectului cererii de chemare în judecată, instanţa, în baza rolului
activ, are obligaţia, respectând principiul contradictorialităţii, să solicite precizările
necesare, cu finalitatea de a evita, în favoarea respectării principiului
disponibilităţii, un ultra sau minus petit.

- ori de câte ori legea ii rezerva judecătorului puterea de apreciere sau ii

cere sa tina seama de toate circumstantele cauzei, judecătorul va ţine seama, intre
altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echitatii şi de buna-
credinţă (art. 22 alin. 7 CPC).

Textul art. 22 CPC trebuie coroborat şi cu dispoziţiile art. 5 alin.1-4 CPC

referitor la îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor. Astfel, judecătorii
au indatorirea sa primeasca si sa solutioneze orice cerere de competenta instanţelor
judecătoresti, potrivit legii (art. 5 alin.1 CPC). Niciun judecător nu poate refuza să
judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incomplete (art. 5 alin.2
CPC).
In cazul in care o pricină nu poate fi soluţionată nici in baza legii, nici a
uzanţelor, iar in lipsa acestora din urma, nici in baza dispoziţiilor legale privitoare
la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată in baza principiilor generale ale
dreptului, având in vedere toate circumstanţele acesteia si ţinând seama de
cerinţele echităţii (art. 5 alin.3 CPC).
Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin
hotărârile pe care le pronunţă in cauzele ce ii sunt supuse judecăţii (art. 5 alin.4

25
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 1380/2000 citată de M. Tăbârcă, G. Buta în Codul de procedură
civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Universul Juridic, 2008, p.

30
CPC). Prin pronunţarea unei asemenea hotărâri prin care să stabilească dispoziţii
general obligatorii judecătorul ar depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti (intrând în
sfera legislativului) iar hotărârea ar fi casabilă pentru motivul prevăzut de art. 488
alin.1 pct.4 CPC.
Rolul judecătorului în aflarea adevărului se manifestă şi în următoarele
aspecte:
-poate invoca din oficiu încălcarea unor norme imperative; legea prevede şi
posibilitatea acestuia de a invoca excepţii de ordine publică (art. 247 CPC). Acesta
va putea invoca din oficiu excepţia de necompetenţă generală, materială sau
teritorială de ordine publică (art. 130 alin.1 şi 2 CPC), excepţia autorităţii de lucru
judecat (art. 432 CPC), sau excepţia nulităţii absolute (art. 178 CPC) etc.
-conduce desfăşurarea procesului civil, veghează la respectarea dispoziţiilor
legale şi are puterea de a fixa termenele şi de a ordona măsurile necesare judecării
cererii (prezentarea probelor, conexarea sau disjungerea pricinilor, suspendarea
judecăţii)
-pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din
proces şi va stărui, în toate fazele pentru soluţionarea amiabilă a cauzei (art. 227
CPC);

31