CURSUL NR 2

MEDIEREA

1. Noțiune și reglementare

Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale

amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în
condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ
al părţilor. Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului,
ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru
soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi
durabile (art.1 alin.1 și 2 din Legea nr. 192/2006).
Medierea reprezinta o activitate de interes public (art. 4 alin.1 din Legea nr.
192/2006).
Deşi aparent medierea se aseamănă cu arbitrajul, intre acestea există o
diferenţă semnificativă. În timp ce arbitrul (arbitrii) impune părţilor o soluţie prin
hotărârea pe care o dă, mediatorul nu pronunţă o soluţie. El doar ajută părţile să
ajungă la o înţelegere reciproc avantajoasă.
Pe plan internațional, se remarcă un mare interes pentru promovarea căilor
alternative de soluționare a conflictelor1. Astfel, În Franța, Legea nr. 1547/2016
consacră Titlul II promovării căilor alternative de soluţionare a litigiilor. În art. 4 se
precizează că "sub sancţiunea inadmisibilităţii care poate fi pronunţată de judecător
din oficiu, sesizarea tribunalului de instanţă printr-o declaraţie la grefă trebuie să fie
precedată de o încercare de conciliere realizată de un conciliator de justiţie...".
Încercarea de conciliere trebuie să fie prealabilă sesizării instanţei competente.
Nerespectarea acestei exigenţe antrenează sancţiunea inadmisibilităţii acţiunii
respective. Modificările menţionate au avut drept consecinţă introducerea unui nou
articol în Codul de procedură civilă - art. 750-1 - aplicabil de la data de 1 ianuarie
2020 şi în conformitate cu care concilierea prealabilă este obligatorie în toate litigiile
patrimoniale a căror valoare nu depăşeşte suma de 5.000 euro.

1
A se vedea I. Leș, Câteva reflecţii asupra reformelor judiciare din Franţa, Italia şi Spania, Dreptul 9 din 2020

1
 În Italia a fost introdusă medierea obligatorie în materie civilă prin Decretul-
lege nr. 28/2010. Medierea este realizată de organisme private sau publice, care
sunt înscrise într-un registru gestionat de Ministerul Justiţiei. Medierea poate privi în
principiu orice litigii, cu excepţia celor ce poartă asupra unor drepturi de care părţile
nu pot să dispună. Ea este obligatorie în cazurile expres determinate de lege, cum
este cazul acţiunilor de partaj, acţiunilor succesorale, acţiunilor pentru daune civile în
materie de sănătate, în materie de asigurări bancare şi financiare, în acţiunile reale şi
în materie de locaţiune. În cazurile în care medierea este obligatorie, neîndeplinirea
procedurii legale reprezintă o cauză de inadmisibilitate a acţiunii. Acordul intervenit
cu prilejul medierii constituie titlu executoriu. Potrivit datelor oferite de Comisia
Europeană, "Italia foloseşte de şase ori mai mult medierea decât restul Europei".

Interesul pentru promovarea medierii se remarcă și la nivel transfrontalier.

Prin Directiva 2008/52/CE/21-mai-2008 privind anumite aspecte ale medierii în
materie civilă şi comercială a Parlamentului European și Consiliului Uniunii
Europene, s-a încercat încurajarea utilizării medierii și în cazul litigiilor
transfrontaliere privitoare la acele drepturi de care părțile pot dispune în conformitate
cu legislația aplicabilă.
La 20 decembrie 2018 a fost adoptată la New York Convenţia Organizaţiei
Naţiunilor Unite privind acordurile internaţionale de soluţionare rezultate
din mediere fiind deschisă în vederea semnării la Singapore în ziua de 7 august
2019. Reprezentanţi ai unui număr de 46 de ţări au semnat convenţia la Singapore
în ziua deschiderii acesteia2. Un scop important al convenției este să ofere un
mecanism eficient de executare a acordului de mediere incheiat într-un litigiu
comercial transfrontalier.

În ţara noastră medierea a fost prevăzută şi în trecut prin diferite acte

normative ca modalitate de soluţionare a conflictelor. Prima legea specială care
stabilește regulile aplicabile medierii ca modalitate facultativă de soluţionare a
conflictelor este Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator (publicată în M.Of. nr. 441 / 22 mai 2006).
Părţile pot recurge la mediere în mod voluntar, inclusiv după declanşarea
unui proces în faţa instanţelor competente. Persoanele fizice sau persoanele juridice

2
C.A.Gavrilă, Convenția ONU de la Singapore privind medierea. Piesa care lipsea din spectrul metodelor de
soluționare a disputelor comerciale transfrontaliere, Revista Română de Arbitraj, nr.1/2020.
2
au dreptul de a-şi soluţiona disputele prin mediere atât în afara, cât şi în cadrul
procedurilor obligatorii de soluţionare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege.
Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele,
fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială (art. 3 din Legea nr. 192/2006).
Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii
jurisdicţionale vor informa părţile asupra posibilităţii şi avantajelor folosirii procedurii
medierii şi le pot îndruma să recurgă la aceasta pentru soluţionarea conflictelor dintre
ele (art. 6 din Legea nr. 192/2006). În acest sens, amintim art. 227 CPC:
(1)În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările
necesare, potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea
sunt reprezentate. Dispoziţiile art. 241 alin. (3) sunt aplicabile.
(2)În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita
părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri. Când
consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei, judecătorul va recomanda părţilor să
recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Medierea
nu este obligatorie pentru părţi.
(3)În cazul în care judecătorul recomandă medierea, părţile se vor prezenta la mediator, în
vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. După informare, părţile decid dacă acceptă sau
nu soluţionarea litigiului prin mediere. Până la termenul fixat de instanţă, care nu poate fi mai scurt de
15 zile, părţile depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinţei de informare.
(4)Prevederile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazul în care părţile au încercat soluţionarea
litigiului prin mediere anterior introducerii acţiunii.
(5)Dacă, în condiţiile alin. (1) sau (2), părţile se împacă, judecătorul va constata învoiala lor în
cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispoziţiile art. 440 sunt aplicabile.

Prin reglementarea medierii legiuitorul a urmărit să degreveze instanțele de

judecată de o parte din litigiu. S-a încercat sprijinirea medierii prin instituirea
caracterului obligatoriu al participării la o sedință de informare cu privire la avantajele
medierii. Evocăm în acest sens vechile dispoziții ale art. 2 din Legea nr. 192/2006:
"Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să
participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după
declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a
conflictelor în materie civilă, de familie, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de lege (art.2
alin.1)";
Instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire
de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior
introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de
1 2
instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60 alin. 1 lit. a-f (art. 2 alin. 1 ).
3
 Prin decizia 266/2014 a CCR s-a constatat că prevederile art. 2 alin. 1 şi 12
din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt
neconstituţionale. În continuare evocăm pct.21-23 din Decizia CCR cuprinzând
argumentele care au dus la pronunțarea soluției de neconstituționalitate:

21. În acest context, Curtea constată că, deşi atât legislaţia naţională, respectiv Legea nr.
192/2006 şi Codul de procedură civilă [art. 227 alin. (2) teza finală], cât şi Directiva 2008/52/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului consacră medierea ca fiind o procedură facultativă, alternativă
şi informală, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 prevede că părţile sunt obligate să participe la
şedinţa de informare privind avantajele medierii, sub sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în
2
judecată, instituită de alin. (1 ) din acelaşi articol. Aşa fiind, deşi medierea este facultativă, totuşi
şedinţa de informare privind avantajele medierii este obligatorie.
22. Curtea apreciază, totodată, că reglementarea legală criticată, respectiv art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 192/2006, prin care părţile sunt obligate la parcurgerea procedurii de informare asupra
medierii, răstoarnă prezumţia irefragabilă "nemo censetur ignorare legem". Dacă legea, în speţă
Legea nr. 192/2006, cu toate modificările ei, este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
potrivit acestui adagiu, cetăţeanul beneficiază de prezumţia de cunoaştere a legii. Ca atare, nu este
justificată o procedură specială de informare asupra conţinutului unei atare legi. În mod indubitabil
această obligaţie instituită sub orice sancţiune, nu doar sub aceea a inadmisibilităţii cererii de chemare
în judecată, contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, care prevăd că nicio lege nu poate îngrădi
exercitarea accesului liber la justiţie. Obligativitatea participării la informarea despre avantajele
medierii reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiţie, deoarece se constituie într-un filtru pentru
exercitarea acestui drept constituţional, iar prin sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în
judecată, acest drept este nu doar îngrădit, ci chiar interzis.
23. Întrucât pot exista situaţii în care persoanele fizice sau juridice doresc ca soluţionarea
conflictului să se facă exclusiv de către instanţa de judecată, Curtea constată că prin reglementarea
legală criticată nu le este permis acestora să aprecieze singuri dacă au sau nu nevoie de această
informare. Accesul liber la justiţie reprezintă facultatea fiecărei persoane de a se adresa unei instanţe
judecătoreşti pentru apărarea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale legitime. Orice limitare
a acestui drept, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce
măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje. Atât în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se arată că "simpla
sa consacrare legală, chiar şi la nivelul suprem, prin Constituţie, nu este de natură a asigura şi o
eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la
justiţie trebuie să fie asigurat, în consecinţă, în mod efectiv şi eficace" (a se vedea, spre exemplu,
Decizia Curţii Constituţionale nr. 670 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2011).

4
2. Domeniul de aplicare al medierii

Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau juridice, îşi pot
soluţiona conflictele de orice natură prin procedura medierii, chiar şi după
declanşarea unui proces în faţa instanţei de judecată (art. 2 alin.1 din Lege). Din
textul de lege rezultă că pot fi soluționate pe această cale toate litigiile care nu sunt
exceptate de la mediere. In acest sens, art. 2 din Lege dispune că nu pot face
obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul
persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune
prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.
Prevederile legii sunt aplicabile şi conflictelor din domeniul protecţiei
consumatorilor, în cazul în care consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca
urmare a achiziţionării unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării
clauzelor contractuale ori a garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive
cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi agenţii economici ori a
încălcării altor drepturi prevăzute de legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în
domeniul protecţiei consumatorilor. În litigiile dintre consumatori şi comercianţi în
materie de consum, procedura medierii se aplică în mod corespunzător.

Pot fi soluţionate, astfel, prin mediere conflicte în materie civilă, comercială, de

familie, în materie penală precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de Legea
nr. 192/2006.
Legea nr. 192/2006 conţine şi dispoziţii speciale privind medierea unor
conflicte de familie şi medierea în cauze penale. Astfel, potrivit art. 64 din Lege, pot fi
rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi privind continuarea căsătoriei,
partajul de bunuri comune, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului
copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, precum şi orice alte neînţelegeri
care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit
legii. Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor
accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe
divorţul.
Prin decizia 33/2019 A referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
art. 2 alin. 4, art. 59 alin. 2 şi art. 64 alin. 2 din Legea nr. 192/2006 privind medierea
şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare a ICCJ,
completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că instanţa de
5
judecată nu poate consfinţi acordul de mediere referitor la înţelegerea părţilor privind
desfacerea căsătoriei. Instanța va putea insă consfinți acordul de mediere încheiat
între părți în ceea ce privește capetele de cerere accesorii3 Selectăm din
considerentele deciziei:
“...Instanţa nu poate lua act, printr-o hotărâre de expedient, de înţelegerea soţilor asupra
desfacerii căsătoriei, divorţul vizând starea civilă a persoanei, este în concordanţă şi cu art. 2.268 alin.
(1) din Codul civil potrivit căruia "Nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a
persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii".
120. Ca atare, încheierea unui acord de mediere de către soţi, în care este consemnată
înţelegerea acestora referitoare la desfacerea căsătoriei, nu îi îndreptăţeşte să solicite consfinţirea
acestui acord în condiţiile stabilite de art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, care fac trimitere la art.
438 din Codul de procedură civilă, soţii fiind obligaţi să se conformeze normelor de procedură stabilite
imperativ de art. 915 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
121. Soluţia este conformă şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale care a statuat că "procesul
de divorţ în întregul său, şi nu doar acţiunea prin care aceste aspecte sunt deduse judecăţii, are
caracter strict personal, deoarece obiectul său implică antamarea de către instanţă a unor aspecte
ţinând de viaţa intimă şi familială a părţilor din litigiu. Acest caracter strict personal al procesului a
impus adoptarea unei proceduri speciale, derogatorii de la normele dreptului comun, care nu face
decât să dea expresie particularităţii esenţiale a procesului de divorţ şi implicit prevederilor
constituţionale cuprinse în art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată" (a se vedea, în acest
sens, Decizia nr. 305 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din
29 iunie 2016).
122. În ceea ce priveşte acordurile de mediere încheiate între soţi în temeiul art. 64 alin. 1 din
Legea nr. 192/2006, care au ca obiect soluţionarea pe cale amiabilă a conflictelor ce derivă din
efectele nepatrimoniale ale divorţului, precum numele soţilor, efectele divorţului în raporturile dintre
soţi şi copiii lor minori, aceste înţelegeri pot constitui obiect al medierii, în privinţa acestora prevederile
1
art. 64 alin. (1 ) din Legea nr. 192/2006 stabilind neechivoc că pot îmbrăca forma unor hotărâri de
expedient.
123. Un argument în acest sens îl constituie prevederile art. 383 alin. (1), art. 396 alin. (1) şi
art. 400 din Codul civil, norme care consacră expres posibilitatea încheierii unor înţelegeri între soţi

3
Legea nr. 192/2006 cuprinde în art. 64 dispoziții referitoare la neînțelegerile care pot fi rezolvate pe calea
medierii.Astfel:
(1) Pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi privitoare la:
a) continuarea căsătoriei;
b) partajul de bunuri comune;
c) exerciţiul drepturilor părinteşti;
d) stabilirea domiciliului copiilor;
e) contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor;
f) orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune
potrivit legii.
(11) Acordurile de mediere încheiate de părţi, în cauzele/conflictele ce au ca obiect exerciţiul drepturilor
părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului copiilor, îmbracă forma unei
hotărâri de expedient.
(2) Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se
depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul.
6
referitoare la numele acestora, respectiv la modalitatea de exercitare a drepturilor părinteşti sau la
locuinţa copilului, după divorţ.
124. Ca atare, soţii sunt îndreptăţiţi să solicite consfinţirea acordurilor de mediere cu acest
obiect încheiate în temeiul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, prin pronunţarea unei hotărâri de
expedient de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea divorţului.
125. Această hotărâre urmează a se pronunţa în cazul desfacerii căsătoriei prin procedura
divorţului reglementată de art. 915-935 din Codul de procedură civilă, ţinându-se cont şi de
dezlegarea din prezenta decizie referitoare la efectele unui acord de mediere având ca obiect
înţelegerea părţilor privind desfacerea căsătoriei.
126. Tot astfel, potrivit art. 2 coroborat cu art. 64 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 192/2006, şi
efectele patrimoniale ale divorţului pot constitui obiect al înţelegerilor soţilor, astfel cum sunt
consemnate în cuprinsul acordurilor de mediere.

De asemenea, prin Decizia 79/2018 [A] referitoare la pronunţarea unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, ICCJ a reținut că nu
pot face obiect al medierii negocieri cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I
sau a II-a de muncă, respectiv condiţii speciale sau deosebite.

În ceea ce priveşte cauzele penale, art. 67 din Lege prevede că dispoziţiile

Legii medierii se aplică în mod corespunzător şi în cauzele penale care privesc
infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală. Nici persoana vătămată şi nici făptuitorul nu pot
fi constrânşi să accepte procedura medierii.

In orice convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune,

acestea pot introduce o clauză de mediere, a cărei validitate este independentă de
validitatea contractului din care face parte.

3. Procedura de mediere (Procedura prealabilă, contractul de mediere,

desfăşurarea medierii, închiderea medierii)

3.1. Procedura prealabilă încheierii contractului de mediere

7
 Medierea poate avea loc între două sau mai multe părţi. Părţile au dreptul să
îşi aleagă în mod liber mediatorul4. Medierea se poate realiza de către unul sau mai
mulţi mediatori (art. 5 Legea nr. 192/2006).
Potrivit art. 43 din Legea nr. 192/2006, părţile aflate în conflict se prezintă
împreună la mediator. În cazul în care se prezintă numai una dintre părţi, mediatorul,
la cererea acesteia, va adresa celeilalte părţi invitaţia scrisă, în vederea acceptării
medierii si încheierii contractului de mediere, stabilind un termen de cel mult 15 zile.
Invitaţia se transmite prin orice mijloace care asigură confirmarea primirii textului.
În cazul imposibilităţii de prezentare a părţii convocate, mediatorul poate
stabili, la cerere, o nouă dată pentru prezentarea la mediere, cu acordul ambelor
părţi. Dacă cealaltă parte refuză în mod explicit medierea sau nu se prezintă de
două ori la rând la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere, medierea
se consideră neacceptată.
Mediatorul poate face şi alte demersuri legale pe care le consideră necesare
pentru invitarea părţilor la mediere, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 192/2006.

3.2. Contractul de mediere

Mediatorul va trece la activitatea propriu-zisă de mediere a părţilor doar după

ce a încheiat cu aceastea contractul de mediere. Este interzisă desfăşurarea
şedinţelor de mediere înainte de încheierea contractului de mediere (art. 44 alin.1 din
Legea nr. 192/2006).
Contractul de mediere se încheie între mediator, pe de o parte, şi părţile aflate
în conflict, pe de altă parte, dupa prezentarea acestora din urmă împreună la
mediator sau dupa acceptarea medierii de către partea invitată (art. 44 alin.2 din
Legea nr. 192/2006).

4
Potrivit art. 7 din Legea nr. 192/2006, poate fi mediator persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are studii superioare;
c) are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani sau a absolvit un program postuniversitar de nivel master in
domeniu, acreditat conform legii si avizat de Consiliul de mediere;
d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi;
e) se bucura de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, in condiţiile legii, cu excepţia absolvenţilor de programe
postuniversitare de nivel master in domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de mediere;
g) a fost autorizată ca mediator, in condiţiile prezentei legi.
Art.8 din Legea nr. 192/2006 prevede că persoanele care indeplinesc condiţiile prevăzute la art. 7 vor fi
autorizate ca mediatori de către Consiliul de mediere. Consiliul de mediere este organism autonom cu
personalitate juridică, de interes public, cu sediul în municipiul Bucureşti (art. 17 din Legea nr. 192/2006).
8
 Contractul de mediere trebuie să cuprindă, sub sancţiunea anulării,
următoarele clauze (art. 45 din Legea nr. 192/2006):
a) identitatea părţilor aflate în conflict sau, după caz, a reprezentanţilor lor;
b) menţionarea tipului sau a obiectului conflictului;
c) declaraţia părţilor că au fost informate de către mediator cu privire la
mediere, efectele acesteia şi regulile aplicabile;
d) obligaţia mediatorului de a păstra confidenţialitatea şi decizia părţilor
privind păstrarea confidenţialităţii, după caz;
e) angajamentul părţilor aflate în conflict de a respecta regulile aplicabile
medierii;
f) obligaţia părţilor aflate în conflict de a achita onorariul cuvenit mediatorului
şi cheltuielile efectuate de acesta pe parcursul medierii în interesul părţilor, precum şi
modalităţile de avansare şi de plată a acestor sume, inclusiv în caz de renunţare la
mediere sau de eşuare a procedurii, precum şi proporţia care va fi suportată de către
părţi, ţinându-se cont, dacă este cazul, de situaţia lor socială. Dacă nu s-a convenit
altfel, aceste sume vor fi suportate de către părţi în mod egal;
g) înţelegerea părţilor privind limba în care urmează să se desfăşoare
medierea.
h) numărul de exemplare în care va fi redactat acordul în cazul în care acesta
va fi în forma scrisă, corespunzător numărului părţilor semnatare ale contractului de
mediere;
i) obligaţia părţilor de a semna procesul-verbal întocmit de către mediator,
indiferent de modul în care se va încheia medierea.

Potrivit art. 46 din Legea nr. 192/2006, în contractul de mediere pot fi

prevăzute şi alte clauze, în condiţiile legii. Sub sancţiunea nulităţii absolute,
contractul de mediere nu poate cuprinde clauze care contravin legii sau ordinii
publice.
Dacă, pe parcursul procedurii de mediere, apar cheltuieli neprevăzute,
efectuate în interesul părţilor şi cu acordul acestora, se va încheia o anexă la
contractul de mediere.

Contractul de mediere se incheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii

absolute . Acesta se semnează de către părţile aflate în conflict şi de mediator şi se
9
întocmeşte în atâtea exemplare originale câţi semnatari sunt (art. 47 alin. 1 din
Lege).
Părţile aflate în conflict pot da procură specială unei alte persoane, în
condiţiile legii, pentru a încheia contractul de mediere. Potrivit art. 48 din Legea nr.
192/2006, contractul de mediere constituie titlu executoriu cu privire la obligaţia
părţilor de a achita onorariul scadent cuvenit mediatorului.
Încheierea contractului de mediere produce un important efect asupra
termenului de prescripţie. Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 192/2006, termenul de
prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se
suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la
închiderea procedurii de mediere în oricare dintre modurile prevăzute de
prezenta lege.

.3.3. Desfăşurarea medierii

Medierea se bazează pe cooperarea părţilor şi utilizarea, de către mediator, a

unor metode şi tehnici specifice, bazate pe comunicare si negociere. Metodele şi
tehnicile utilizate de către mediator trebuie să servească exclusiv intereselor legitime
şi obiectivelor urmărite de părţile aflate în conflict.
Activitatea mediatorului este guvernată de regulile confidenţialităţii,
imparţialităţii şi neutralităţii. Nerespectarea acestor reguli poate atrage răspunderea
disciplinară şi civilă a mediatorului în condiţiile prevăzute de art. 38 - 42 din Legea nr.
192/20065. Dacă, pe parcursul medierii, apare o situaţie de natură să afecteze scopul
acesteia, neutralitatea sau imparţialitatea mediatorului, acesta este obligat să o
aduca la cunoştinţa părţilor, care vor decide asupra menţinerii sau denunţării
contractului de mediere.

5
Potrivit art. 38 din Legea nr. 192/2006, răspunderea disciplinară a mediatorului intervine pentru următoarele
abateri:
a) incălcarea obligaţiei de confidenţialitate, imparţialitate şi neutralitate;
b) refuzul de a răspunde cererilor formulate de autorităţile judiciare, în cazurile prevăzute de lege;
c) refuzul de a restitui inscrisurile incredinţate de părţile aflate in conflict;
d) reprezentarea sau asistarea uneia dintre părţi intr-o procedura judiciară sau arbitrală având ca obiect
conflictul supus medierii;
e) săvârşirea altor fapte care aduc atingere probităţii profesionale.
Conform art. 42 din Lege, răspunderea civilă a mediatorului poate fi angajată, în condiţiile legii civile,
pentru cauzarea de prejudicii, prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale.

10
 Mediatorul are dreptul să se abţină şi să închidă procedura de mediere,
procedând potrivit dispoziţiilor art. 56, privitoare la închiderea medierii, care se aplică
în mod corespunzător. In această situaţie mediatorul este obligat să restituie
onorariul proporţional cu etapele de mediere neparcurse sau, după caz, să asigure
continuarea procedurii de mediere, în condiţiile stabilite prin contractul de mediere
(art. 54 din Legea nr. 192/2006).
Medierea are loc, de regulă, la sediul mediatorului. Dacă este cazul, medierea
se poate desfăşura şi în alte locuri convenite de mediator şi de părţile aflate în
conflict (art. 51 din Legea nr. 192/2006).
Părţile aflate în conflict au dreptul să fie asistate de avocat sau de alte
persoane, în condiţiile stabilite de comun acord. In cursul medierii părţile pot fi
reprezentate de alte persoane, care pot face acte de dispoziţie, în condiţiile legii (art.
52 din Legea nr. 192/2006).
In cazul în care conflictul supus medierii prezintă aspecte dificile sau
controversate de natură juridică ori din orice alt domeniu specializat, mediatorul, cu
acordul părţilor, poate să solicite punctul de vedere al unui specialist din domeniul
respectiv. Atunci când solicită punctul de vedere al unui specialist din afara biroului
său, mediatorul va evidenţia doar problemele controversate, fără a dezvălui
identitatea părţilor (art. 55 din Legea nr. 192/2006).
Susţinerile făcute pe parcursul medierii de către părţile aflate în conflict, de
către reprezentanţii acestora sau de către specialiştii cărora li s-a solicitat punctul de
vedere precum şi de către mediator au caracter confidenţial faţă de terţi şi nu pot fi
folosite ca probe in cadrul unei proceduri judiciare sau arbitrale, cu excepţia cazului
în care părţile convin altfel ori legea prevede contrariul. Mediatorul va atrage atenţia
persoanelor care participă la mediere in condiţiile art. 52 (cei care asistă sau
reprezintă părţile) asupra obligaţiei de păstrare a confidenţialităţii şi le va putea
solicita semnarea unui acord de confidenţialitate (art. 53 din Legea nr. 192/2006).

3.4. Închiderea medierii

Potrivit art. 56 alin.1 din Legea nr. 192/2006, procedura de mediere se

inchide, după caz :
a) prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urma soluţionării conflictului;
in acest caz se va încheia un acord scris ;
b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii;
11
 c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi.

La inchiderea procedurii de mediere, în oricare dintre cazurile prevăzute la art.

56 alin. (1), mediatorul va intocmi un proces-verbal care se semnează de către părţi,
personal sau prin reprezentant, şi de mediator. Părţile primesc câte un exemplar
original al procesului-verbal (art. 57 din Legea nr. 192/2006).

3.4.1. Incheierea acordului de mediere

Potrivit art. 58 din Lege, Când părţile aflate în conflict au ajuns la o

înţelegere, se redactează un acord care va cuprinde toate clauzele consimţite de
acestea şi care are valoarea unui înscris sub semnatură privată.
De regulă, acordul este redactat de către mediator, cu excepţia situaţiilor în
care părţile şi mediatorul convin altfel. Mediatorul nu poate impune părţilor o soluţie
cu privire la conflictul supus medierii (art. 50 din Legea nr. 192/2006). In exercitarea
atribuţiilor sale, mediatorul nu are putere de decizie in privinţa conţinutului înţelegerii
la care vor ajunge părţile, dar le poate îndruma să verifice legalitatea acesteia,
potrivit art. 59 (art. 4 alin.2 din Legea nr. 192/2006).

Acordul părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi contrare legii şi ordinii

publice. În condiţiile în care legea impune îndeplinirea unor condiţii de fond şi formă,
legalitatea acordului de mediere poate fi verificată şi atestată fie de avocaţii părţilor
sau de către un notar public, în situaţia în care acestea au fost asistate pe parcursul
procedurii de mediere, fie de un alt avocat sau notar public ales de mediator cu
acordul părţilor.
Acordul de mediere verificat şi atestat de către avocaţii părţilor, de către
notarul public sau de către un avocat sau notar public ales de mediator cu acordul
părţilor este titlu executoriu (art. 58 alin.21 din Lege).
În situaţia menţionată la alin. (21) sunt aplicabile şi prevederile art. 16 alin. (2)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în
materie civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, cu
modificările şi completările ulterioare. Astfel, potrivit art. 16 alin.(2) din OUG 51/2008,
dacă cererea pentru a cărei soluţionare se solicită ajutor public judiciar face parte din
categoria celor care pot fi supuse medierii sau altor proceduri alternative de
soluţionare, cererea de ajutor public judiciar poate fi respinsă, dacă se dovedeşte că
12
solicitantul ajutorului public judiciar a refuzat anterior începerii procesului să urmeze
o asemenea procedură.

În cazul în care conflictul mediat vizează transferul dreptului de proprietate

privind bunurile imobile, precum şi al altor drepturi reale, partaje şi cauze
succesorale, sub sancţiunea nulităţii absolute, acordul de mediere redactat de către
mediator va fi prezentat notarului public sau instanţei de judecată, pentru ca acestea,
având la bază acordul de mediere, să verifice condiţiile de fond şi de formă prin
procedurile prevăzute de lege şi să emită un act autentic sau o hotărâre
judecătorească, după caz, cu respectarea procedurilor legale. Acordurile de mediere
vor fi verificate cu privire la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă, notarul public
sau instanţa de judecată, după caz, putându-le aduce modificările şi completările
corespunzătoare cu acordul părţilor (art. 58 alin.4).
Mediatorul este ţinut de obligaţiile prevăzute la alin. 4 şi în cazul în care prin
acordul de mediere se constituie, se modifică sau se stinge orice drept real imobiliar.
Obligaţia prevăzută la alin. (4) se aplică în toate situaţiile în care legea impune, sub
sancţiunea nulităţii, îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă (art. 58 alin.4 1 și 5).
În cazul în care legea impune îndeplinirea condiţiilor de publicitate, notarul
public sau instanţa de judecată va solicita înscrierea contractului autentificat,
respectiv a hotărârii judecătoreşti în Cartea Funciară. Înţelegerea părţilor are caracter
obligatoriu pentru ele.

În cazurile în care legea impune ca acordul să fie prezentat notarului sau

instanței de judecată, de regulă părțile pot opta între a solicita notarului public
autentificarea înţelegerii lor sau a se adresa instanței de judecată. Cu caracter de
excepție, art. 591 din Lege prevede că dacă acordul de mediere se referă la o cauză
succesorală şi a intervenit înainte de eliberarea certificatului de moştenitor,
competenţa aparţine notarului public, conform legii.

Părţile sau partea interesată se pot înfățișa la instanţa judecătorească pentru

a cere, îndeplinind procedurile legale, să se dea o hotărâre care să consfinţească
înţelegerea lor. Legea 192/2006 instituie în art. 59 alin.2 o competență teritorială
alternativă. Astfel, competenţa aparţine fie judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi
are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în
a cărei circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere. Hotărârea
13
prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se dă în camera de consiliu şi
constituie titlu executoriu în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 438-441 CPC referitoare
la hotărârile prin care se încuviințează învoiala părților se aplică în mod
corespunzător.
Judecătorul, dacă consideră necesar, solicită prezenţa tuturor părţilor (art. 59
2
alin.2 din Lege).
Actul întocmit de notarul public conform alin. 1 şi art. 58 alin. 4 şi 41, prin care
se autentifică înţelegerea din acordul de mediere, are putere de titlu executoriu(art.
59 alin.3 din Lege).

Cererea adresată instanţei privind pronunţarea unei hotărâri care să

consfinţească înţelegerea părţilor rezultată din acordul de mediere se taxează potrivit
legii (art. 592 din Lege). Astfel, potrivit art. 11 alin.1 lit.a din OUG nr. 80/2013, aceste
categorii de cereri prin care părţile solicită instanţei pronunţarea unei hotărâri care să
consfinţească înţelegerea părţilor, inclusiv când este rezultată din acordul de mediere
se taxează cu 20 de lei; în cazurile în care înţelegerea sau acordul de mediere
priveşte transferul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unuia ori mai
multor bunuri imobile, la această sumă se adaugă 50% din valoarea taxei care s-ar
datora pentru acţiunea în revendicare a bunului cu valoarea cea mai mare dintre
bunurile care fac obiectul dreptului real transferat. În cazul în care înţelegerea sau
acordul de mediere are ca obiect partajul, la taxa fixă se adaugă 50% din valoarea
taxei calculate potrivit art. 5;

3.4.2. Denunțarea contractului de mediere

In orice fază a procedurii de mediere, oricare dintre părţile aflate în conflict are
dreptul de a denunţa contractul de mediere, încunoştinţând, în scris, cealaltă parte şi
mediatorul. Mediatorul ia act de denunţarea unilaterală a contractului de mediere şi,
în cel mult 48 de ore de la data primirii încunoştinţării, întocmeşte un proces-verbal
de închidere a procedurii de mediere.
Dacă una dintre părţile aflate în conflict nu se mai prezintă la mediere, fără a
denunţa contractul de mediere in condiţiile alin. (1), mediatorul este obligat să facă
toate demersurile necesare pentru a stabili intenţia reală a părţii respective şi, după
caz, va continua sau va închide procedura de mediere (art. 60 din Legea nr.
192/2006).
14
4. Medierea în cazul unui litigiu civil pe rolul instanțelor de judecată (art. 601- 63
din Legea 192/2006)

In cazul în care conflictul a fost dedus judecăţii, soluţionarea acestuia prin

mediere poate avea loc din iniţiativa părţilor ori la recomandarea instanţei, acceptată
de părţi, cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune potrivit legii. Medierea
poate avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului.
La inchiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate
cazurile, să informeze în scris instanţa de judecată dacă părţile au ajuns sau nu la o
înţelegere în urma procesului de mediere (art. 61 din Legea nr. 192/2006).
Pentru desfăşurarea procedurii de mediere, judecarea cauzelor civile de către
instanţele judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendată la cererea părţilor, în condiţiile
prevăzute de art. 242 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă (411 actualul CPC).
Cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfaşurării procedurii de
mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.
Cererea de repunere pe rol este scutită de taxa judiciară de timbru (art. 62 din Legea
nr. 192/2006).
În cazul în care litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa,
la cererea părţilor, o hotărâre, dispoziţiile art. 432-434 din Codul de procedură civilă
fiind aplicabile în mod corespunzător.
Odată cu pronunţarea hotărârii instanţa va dispune, la cererea părţii
interesate, restituirea taxei judiciare de timbru, plătită pentru învestirea acesteia, cu
excepţia cazurilor în care conflictul soluţionat pe calea medierii este legat de
transferul dreptului de proprietate, constituirea altui drept real asupra unui bun imobil,
partaje şi cauze succesorale, caz în care se vor restitui 50 de procente din taxa
achitată.
Instanţa de judecată nu va dispune restituirea taxei judiciare de timbru plătite
pentru învestirea acesteia, în cazul în care conflictul soluţionat este legat de o cauză
succesorală pentru care nu s-a eliberat certificatul de moştenitor (art . 63 alin.2 1).
Hotărârea de expedient pronunţată conform prevederilor Legii nr. 192/2006
constituie titlu executoriu (art. 63 alin.3) .

15