UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT

Arbitrajul-metoda alternativă de soluționare a litigiilor

„Litigiul tradiţional poate fi o greşeală care trebuie corectată. Pentru

unele dispute, procesul va fi singura modalitate dar pentru altele nu. Sistemul
nostru este prea costisitor, prea dureros, prea distructiv, prea ineficient pentru
oameni cu adevărat civilizaţi.” (Chief Justice Warren E. Burger, U.S. Supreme
Court – Washington DC).
Diversificarea relaţiilor sociale şi economice şi creşterea economică
adaugă noi tipuri de conflicte. Există o explozie a contenciosului, a conflictelor
interumane precum şi o insuficienţă a reglementărilor legale în unele domenii.
Astfel, rezolvarea clasică a conflictului, prin justiţie şi soluţionarea pe conceptul
câştig – pierdere (învingător – învins) se dovedeşte a nu fi întotdeauna cel mai
adecvat răspuns. De aceea se doreşte crearea unei justiţii de proximitate în
sensul unei apropieri de oameni. În general, teoria soluţionării litigiilor si mai
ales a managementului acestora porneşte de la definirea si circumscrierea ideii
de conflict. Conflictul apare ca o situaţie în care interesele mai multor persoane
se opun în aşa fel încât este imposibil ca toate aceste interese sa fie satisfăcute.
Conflictele pot fi de mai multe feluri, după cum există una sau mai multe părţi,
sunt evidente sau sunt conflicte ascunse, si de asemenea pot avea diferite stadii.
În principiu, în faţa unui conflict apărut între diferite părţi, se pot avea în vedere
trei mari posibilităţi de a trata cu acesta: ignorarea acestuia, uzul forţei sau al
oricărei alte metode coercitive sau o tratare procedurală a acestui conflict
ghidată fie de interesele părţilor, fie de principiile de drept aplicabile. Tratarea

1
procedurală a conflictului presupune negocieri directe între părţi, implicarea
unei a treia părţi ca mediator şi în final, soluţionarea acesteia pe calea
arbitrajului sau a procesului obişnuit în faţa instanţelor de drept comun.
Metodele alternative sunt considerate proceduri extrajudiciare eficiente în
soluționarea alternativă a litigiilor. Medierea, arbitrajul, concilierea sunt cele
mai cunoscute și utilizate metode alternative la nivel internațional și național.
Reprezintă instrumente utile pentru degrevarea instanțelor de judecată de
numărul foarte mare de cauze, permițând atât persoanelor fizice cât și
persoanelor juridice să își soluționeze mai rapid și mai ieftin litigiile. Durata
mare a procedurilor judiciare reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale
prevăzute în actele Uniunii Europene, ceea ce presupune și încălcarea dreptului
la o justiție eficientă într-un termen rezonabil.
Sistemele alternative de soluţionare a litigiilor în afara instanţelor
judecătoreşti, cunoscute sub denumirea de ADR (Alternative Dispute
Resolution) sunt mijloace prin care părţile aflate în conflict pot ajunge la o
înţelegere amiabilă a problemelor pe care le întâmpină. Experienţa unor State
membre ale Uniunii Europene arată că – dacă sunt respectate anumite reguli de
bază – sistemele alternative de soluţionare a disputelor pot avea avantaje pentru
părţi. Principalele avantaje ale unor asemenea sisteme sunt costurile scăzute şi
perioada de timp mai scurtă necesară rezolvării litigiilor. În cadrul sistemelor
ADR, procedura implică intervenţia unei terţe părţi, neutre, cum ar fi arbitrul,
mediatorul sau ombudsman-ul. Procedurile de soluţionare a litigiilor în afara
instanţelor constituie o alternativă faţă de procedurile judecătoreşti în multe
state. De asemenea, acestea pot constitui o procedură suplimentară, anterioară
sau concomitentă procedurilor judecătoreşti.
Arbitrajul reprezintă o metodă de rezolvare a disputelor în afara
instanţelor foarte apropiată de procedura judecătorească. Totodată, arbitrajul
reprezintă o procedură în cadrul căreia părţile aleg una sau mai multe persoane
fizice cărora le prezintă cazul pentru a obţine o hotărâre obligatorie. Arbitrajul

2
poate fi ad-hoc sau instituţionalizat. Arbitrajul ad-hoc numit şi arbitrajul
voluntar sau arbitrajul ocazional este arbitrajul organizat de către părți sau de
către o terță persoană (fizică sau juridică, excluzând instituțiile specializate)
împuternicită de părți în acest sens, printr-o convenție arbitrală. Arbitrajul ad-
hoc se desfăşoară conform dispozițiilor cuprinse în Codul român de procedură
civilă şi a dispozițiilor art. 4 alin. (2) şi alin. (3) din Convenția europeană de
arbitraj Comercial Internațional – Geneva, 21 aprilie 1961.
În cadrul anumitor modele de arbitraj, pentru punerea în executare a
hotărârii, este necesară efectuarea unor proceduri în cadrul instanţelor de
judecată. Nu pot fi solutionate in arbitraj toate cauzele, precum: cauzele penale
sau pentru care conform legii nu se poate tranzactiona, drepturile nepatrimoniale
sau de care o perosna nu poate dispune, cererile de stare civila si succesiunile.
Avantajele procedurii de arbitraj sunt:
- cheltuielile pentru procedura de arbitraj pot fi mai mici ca în cazul unui
proces judiciar (cheltuielile de organizare și desfășurare a arbitrajului,
remunerarea arbitrilor, cheltuielile de colectare a probelor, remunerarea
experților și a traducătorilor, cheltuielile de deplasare și alte cheltuieli sunt
suportate potrivit înțelegerii dintre părți);
- procedura de arbitraj poate fi mai rapidă decât un proces judiciar;
- hotărârea arbitrală este una definitivă;
- spre deosebire de un proces judiciar, procedura arbitrală este privată;
-părțile au posibilitatea să-și aleagă arbitri și pot identifica persoane care
au cunoștințele și experiența necesară în domeniul în care a apărut conflictul;
- părțile decid cum și unde se va desfășura acest proces de arbitraj.
Pentru a intra in compententa arbitrajului un litigiu, trebuie sa existe o
clauza arbitrala. Clauza poate fi inclusa intr-un paragraf dintr-un contract sau
poate fi un contract separat intre parti. Forma scrisa este obligatorie. Clauza
arbitrala poate fi incheiata inainte sau dupa aparitia disputei.

3
 Existenta clauzei arbitrale exclude posibilitatea solutionarii litigiului intr-o
alta instanta fara acordul ambelor parti.
Părțile pot conveni să apeleze la arbitraj toate litigiile sau anumite litigii
ce ar putea să apară între ele cu privire la un raport juridic contractual sau
necontractual. Părțile încheie în formă scrisă convenția de arbitraj, sub
sancțiunea nulității. Convenția poate avea forma unei clauze compromisorii
inserate în contractul principal sau forma unei înțelegeri de sine stătătoare,
denumite compromis. În acordul privind soluționarea litigiilor prin arbitraj,
părțile trebuie să indice modul de numire a arbitrilor, cazul de numire a unui
arbitru de către o persoană împuternicită, locul examinării litigiului și să accepte
regulile de arbitraj.
La procedura de arbitraj participă arbitrii și părțile implicate în litigiu,
numite reclamant (cel care depune cererea în arbitraj) și pârât (cel împotriva
căruia a fost depusă cererea în arbitraj). Părțile pot fi reprezentate sau asistate de
orice persoană. La procedura de arbitraj mai pot participa: experți, specialiști,
traducători.
Arbitrii sunt răspunzători de daune în condițiile legii dacă:
a)după acceptare, renunță în mod nejustificat la împuternicirile lor;
b) nu participă fără motiv justificat la judecarea litigiului ori nu pronunță
hotărârea în termenul stabilit în hotărârea arbitrală;
c) nu respectă caracterul confidențial al arbitrajului, publicând sau
divulgând date de care iau cunoștință în calitate de arbitru fără a avea
autorizarea părților;
d) încalcă în mod flagrant obligațiile ce le revin.
Împuternicirile arbitrului încetează în caz de autorecuzare sau de recuzare,
în caz de deces, de incapacitate de a participa la examinarea litigiului și în alte
temeiuri în care arbitrul nu participă la examinarea litigiului în decursul unei
perioade nejustificat de îndelungate. Împuternicirile acestuia încetează odată cu
adoptarea hotărârii în litigiul examinat.

4
 Asupra problemelor remise arbitrajului spre soluționare în fond se decide
prin hotărâre. În cazul în care arbitrajul încetează să efectueze procedura
arbitrală fără a decide asupra problemelor remise spre soluționare, o astfel de
încetare are loc prin hotărâre. Dacă părțile au încheiat o tranzacție asupra
litigiului, arbitrajul poate, la cererea părților, să o confirme prin hotărâre. Alte
dispoziții ale arbitrajului care nu sunt inserate în hotărâre se emit sub formă de
încheiere.
Hotărârea arbitrală este obligatorie, urmând să fie executată benevol,
imediat sau în termenul indicat în ea, de partea împotriva căreia s-a pronunțat.
Hotărârea arbitrală poate fi contestată de orice parte printr-o cerere în anulare
adresată instanței de judecată competente în termen de 3 luni din ziua primirii
hotărârii arbitrale de către partea care a depus cererea de anulare. Instanța de
judecată va pronunța o încheiere cu privire la desființarea totală sau parțială a
hotărârii arbitrale sau la refuzul de a o desființa, în condițiile Codului de
procedură civilă.
Convenția de arbitraj reprezintă acordul prin care părțile convin să supună
arbitrajului toate litigiile sau anumite litigii ce ar putea să apară între ele cu
privire la un raport juridic contractual sau necontractual. Aceasta se încheie în
scris, sub sancțiunea nulității. Convenția poate lua forma unei clauze
compromisorii inclusă în contractul principal sau poate fi sub forma unei
înțelegeri de sine stătătoare, denumite compromis.
Dacă litigiu a fost examinat în procedura de arbitraj, partea nu se mai
poate adresa cu același litigiu instanței de judecată. În cazul în care persoana,
totuși, va sesiza instanța de judecată pentru soluționarea unui litigiu care deja a
fost examinat în arbitraj, instanța va refuza cererea.
În România, cele mai des utilizate metode de soluționare alternative a
litigiilor sunt medierea și arbitrajul. Medierea a fost reglementată prin Legea
192/2006 care stabilește cadrul legal în care funcționează această instituție.
Medierea nu este o procedură obligatorie, rămânând la aprecierea părților dacă

5
doresc să soluționeze litigiul astfel sau dacă se adresează instanțelor de drept
comun. Rezoluția Parlamentului European din 12 Septembrie 2017 referitoare la
punerea în aplicare a Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 21 Mai 2008 privind anumite aspect ale medierii în materie
civilă și comercială, având în vedere Raportul Comisiei către Parlamentul
European privind aplicarea Directivei referitor la medierea în materie civilă și
comercială subliniază importanța introducerii și utilizării procedurilor de
mediere în Uniunea Europeană. Mare parte a statelor membre au extins
domeniul de aplicare al măsurilor naționale de transpunere și al cauzele
naționale, lucru ce a generat un impact pozitiv decisiv asupra legislației statelor
membre și a categoriilor de litigii în cauză. Este subliniat faptul că “punerea în
aplicare a directivei privind medierea a oferit valoare adăugată la nivelul
Uniunii Europene prin creșterea gradului de conștientizare în rândul
organismelor legislative naționale cu privire la avantajele medierii,
determinând o anumită aliniere a dreptului procedural și a diverselor practice
în statele membre.”
În ceea ce privește arbitrajul, procedura alternativă de soluționare a
litigiilor, acesta este reglementat de Codul de procedură civilă și de Regulile de
arbitraj ale instituțiilor permanente de arbitraj. Codul de procedură civilă
stipulează că arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat iar în
administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante și tribunalul arbitral competent
pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca
regulile respective să nu fie contrare ordinii publice și a dispozițiilor imperative
ale legii, iar Curtea Constituțională, într-o decizie de speță, a reținut că
procedura arbitrajului reprezintă o excepție de la principiul potrivit căruia
înfăptuirea justitiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel
mecanism juridic eficient menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și
mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de
executare silită.

6
 La nivel internațional, arbitrajul, concilierea și medierea sunt proceduri
alternative reglementate prin convenții internaționale. Convenția pentru
reglementarea diferendelor referitoare la investiții între state și resortisanții altor
state semnată la Washington în 1965, promovează necesitatea cooperării
internaționale pentru dezvoltare economică iar în contextul creșterii investițiilor
transfrontaliere și a încheierii unui număr din ce în ce mai mare de contracte
internaționale. În acest domeniu este important ca părțile să aibă la dispoziție
mecanisme eficiente de soluționare a diferendelor legate de aceste investiții.
Actul normativ instituie mecanisme de conciliere și arbitraj internațional la care
să apeleze statele contractante și persoanele altor state pentru rezolvarea
disputelor născute din încălcarea tratatelor bilaterale referitoare la investiții.
Procedura arbitrajului se înrudeşte mult cu o „justiţie privată” pentru că
în afara posibilităţii oferite părţilor de a-şi alege arbitrul ele pot de asemenea să
fixeze pe cale convenţională, în limitele permise de lege, care este misiunea
atribuită arbitrului. Astfel, potrivit legislaţiei în vigoare, arbitri pot primi puterea
de a judeca în drept sau în echitate în special în cazul în care părţile le dau
puterea de a se pronunţa ca „amiabile compositeur”.
Concluzionând, mijloacele alternative de soluţionare a diferendelor
reprezintă un remediu la dezechilibrul între, pe de o parte, cererea crescută a
cererilor în justiție și insuficiențele sistemului judiciar și, pe de altă parte,
necesitatea de a reglementa rapid diferendele, cu cooperarea părţilor în litigiu.