CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

Coordonator:
Prof.univ. dr. Botea Gheorghe

Cursant: TEODORESCU MARIUS

Noiembrie 2015
1. Introducere. Noţiune. Forme

Litigiul arbitral constituie un litigiu patrimonial cu privire la drepturi

asupra cărora părţile pot să tranzacţioneze.1
Încheierea convenţiei arbitrale reprezintă condiţia preliminară a
organizării arbitrajului, a înnestirii valabile a tribunalului arbitral cu
soluţionarea litigiului atribuit judecăţii. Ea reprezintă temeiul excluderii, cu
privire la acest litigiu, a competenţei organelor judecatoreti şide drept
comun.Acest act care configurează cadrul şi condiţiile judecaţii, determină
regulile aplicabile şi care, dând expresie libertaţii de voinţă a părţilor,
conferă instituţiei o puternică amprentă contractuală.
Capitolul II al Cărţii a IV-a a Codului de procedură civilă este
consacrat în totalitate convenţiei arbitrale. Prevederile lui vor constitui sediul
materiei , aplicabil oricărei forme de arbitraj organizate şi pentru orice litigii,
deopotrivă interne şi internaţionale.
Legiuitorul nu defineşte convenţia arbitrală. Se limitează la a preciza
formele în care aceasta se poate realiza, conţinutul şi efectele ei. Se
consideră că este acordul de voinţă al părţilor unui raport juridic patrimonial
(civil, comercial, de comerţ internaţional), prin care acestea hotărăsc să
soluţioneze prin arbitraj litigiile prezente sau viitoare generate de raportul
juridic respectiv.
Art.343 din Codul de procedura civilă face distincţie între două forme
în care poate fi încheiată convenţia arbitrală: clauza compromisorie şi
compromis. Prima dintre ele reprezintă o stipulaţie înscrisă în contractul
principal sau un act distinct, însă întotdeauna anterioare unui litigiu legat de
1
Revista Dreptul nr.8/1995, Anul VI, Seria III, Bucureşti, 1995, pag.17-19

2
contractul în care este inserată şi prin care se atribuie arbitrajului competenţa
de soluţionare. Compromisul se referă la momentul diferit în care este
convenit: acesta coincide în tip cu naşterea diferendului care nu mai este un
fapt posibil, ci o certitudine.
Ambele au ca efect înlăturarea competenţei organelor jurisdicţionale
de drept comun asupra arbitrajului în cauză; ambele oferă arbitrilor puterea
de a statua asupra litigiului, deci, sunt atributive de competenţă; validitatea
lor este independentă de validitatea contractului care a generat litigiul; au o
pronunţată autonomie faţă de contractul iniţial şi una faţă de cealaltă, deci
existenţa uneia înlătura necesitatea celeilalte; o trăsătură comună a clauzei
compromisorii şi a compromisului este caracterul accesoriu, şi anume
existeţa lor este justificată de existenţa contractului principal.
Caracterele juridice ale clauzei compromisorii si ale compromisului
sunt identice, deşi între cele două există trasături distincte: sunt contracte
comutative şi consensuale, fiind încheiate, sub sancţiunea nulităţii în formă
scrisă.
Convenţia arbitrală are forţă obligatorie pentru păţile contractante,
obligativitate ce se răsfrânge şi asupra hotărârii arbitrale ce va finaliza
procesul; este învestită instanţa arbitrală, artibuind arbitrilor puterea de a
soluţiona litigiul; este exclusă competenţa instanţelor statale; este stabilit
cadrul organizatoric şi procedura arbitrală care va duce la pronunţarea unei
hotărâri susceptibile de executare silită
Aceste efecte se produc numai in situaţia în care convenţia s-a
încheiat în termeni neechivoci. Se poate observa în practică inserarea de
dispoziţii de atribuire a unor competenţe alternative, în favoarea arbitrajului
sau a unor instanţe de drept comun. In aceste situaţii tribunalul arbitral îşi

3
poate verifica şi stabili competenţa, dând curs principiului “specialia
generalibus derogant”, arbitrajul fiind o instituţie juridcă specială.2
Arbitrul este persoana care, singură sau alături de alte persoane, este
însărcinată de către părţi cu tranşarea (soluţionarea cu titlu definitiv şi
obligatoriu) unui anumit litigiu concret ivit între ele.
Nominalizarea arbitrilor şi constituirea tribunalului arbitral sunt
guvernate de convenţia arbitrală, atât în cazul arbirajului ad-hoc, cât şi în
cazul arbitrajului instituţional.

2. Numirea arbitrilor
Spre deosebire de procedura civilă de drept comun, în arbitraj părţile
sunt libere să stabilească dacă litigiul lor va fi soluţionat de un arbitru unic
ori de un tribunal arbitral format din două, trei sau mai multe persoane,
persoane care vor fi numite în principiu tot de către părţi.
In art.345 al Codului de proicedură civilă se arată că părţile stabilesc,
în cuprinsul convenţiei arbitrale, dacă litigiul se judecă de către un arbitru ori
de doi sau mai mulţi arbitrii, câte unul numit de fiecare parte, iar al treilea-
supraarbitrul- desemnat de comun acord de către cei doi arbitrii.3
Legislaţia procesuală nu impune condiţii cu totul cu totul deosebite
pentru desemnarea arbitrilor. Testul legal prevede că poate fi arbitru orice
persoană fizică, de cetăţenie română, care are capacitatea deplină a
drepturilor.

2
Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001; pag.199-201

3
Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;pag. 70-72

4
 Limitările impuse de lege nu pot fi ignorate, ele fiind în mod expres
precizate, astfel, nu poate fi arbitru decât o persoană fizică. Persoanele
juridice nu pot dobândi calitatea de arbitru.
Legea nu impune persoanei care este desemnată ca arbitru să aibă
cunoştinţe juridice, astfel, părţile sunt libere să aleagă arbitri după propriile
lor criterii, iar dacă ele apreciază că este necesar pot să recurgă chiar la
specialişti în domeniul de activitate legat de obiectul litigiului. Rezultă că
principiul care guverneaza numirea arbitrilor este cel al autonomiei de voinţă
a părţilor.4
În cazul în care părţile –cu rea credinţă sau nu- nu se înţeleg asupra
persoanei arbitrului unic, ori dacă o parte nu-şi numeşte arbitru sau cei doi
arbitri numiţi de părţi nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului,
partea interesată poate cere instanţei judecătoreşti competente să procedeze
la numirea arbitrului, ori, după caz, a supraarbitrului. Instanţa va soluţiona
cererea cu citarea părţilor, pronunţând o încheiere dată fără drept de apel sau
de recurs. În cazul arbitrajului instituţional autonomia acestuia faţă de
instanţele judecătoreşti se relevă şi prin aceea că, pentru înlăturarea
posibileleor blocaje la numirea arbitrilor sau constituirea tribunalului
arbitral, competentă este autoritatea de nominare prevazută în regulile
instituţiei respective. Codul de procedură civilă dispune ca toate atribuţiile
ce revin instanţei judecătioreşti cu privire la posibilele incidente referitoare
la arbitrii, se exercită de instituţia de arbitraj, conform regulamentului său,
afară numai dacă acel regulament prevede altfel.
Legea sancţionează cu nulitatea clauza din contractul de arbitraj prin
care o parte ar avea dreptul de a numi un arbitru în locul celeilalte părţi ori
de a avea mai mulţi arbitrii decât cealaltă parte. În schimb, atunci când mai
4
Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003, pag. 29

5
mulţi reclamanţi sau pârâţi, toţi semnatari ai contractului de arbitraj ori
acceptaţi ca atare în arbitraj, de către părţile iniţiale, au o poziţie comună în
arbitraj, ei îşi vor putea desemna un singur arbitru.5
În sistemul de drept francez, tribunalul arbitral se constituie dintr-un
singur arbitru sau din mai mulţi, dar în număr impar. Dacă părţile
desemnează totuşi un număr par de arbitri acestea vor desemna şi un
supraarbitru, iar în lipsa acordului dintre ele supraarbitrul va fi desemnat de
tribunalul de mare instante.
Dacă în convenţia arbitrală un este stipulat numărul arbitrilor ce
constituie tribunalul arbitral, partea care doreşte să promoveze litigiul şi să
învestească un tribunal arbitral, trebuie să invite pe cealaltă parte, în scris, să
procedeze la numirea arbitrului. Comunicarea trebuie să cuprindă numele ,
domiciliul si pe cât posibil, datele personale şi profesionale ale arbitrului
unic propus sau ale arbitrului desemnat de partea care vrea să recurgă la
arbitraj, precum şi enunţarea pretenţiilor şi temeiul lor. Partea căreia i s-a
făcut comunicarea trebuie să comunice raspunsul în termen de 10 zile de la
primirea acesteia.
Odată desemnaţi, arbitrii trebuie să se pronunţe asupra acceptării
sarcinii care li s-a încredinţat. Acceptarea trebuie făcută în scris şi
comunicata părţilor în 5 zile de la primirea propunerii. După acceptarea
funcţiei de arbitru cei doi arbitri desemnaţi, vor proceda în termen de 10 zile
la numirea unui supraarbitru.
Dacă există neînţelegeri între părţi referitoare la desemnarea arbitrilor,
acestea se soluţionează în mod obligatoriu de către instanţa judecătorească.

5
Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;pag. 74

6
 Persoana desempata, poate refuza însărcinarea fără să îşi motiveze
aceste gest. Refuzul poate fi tacit. Odată acceptată această misiune ea devine
irevocabilă.
Tribunalul arbitral se consideră constituit pe data ultimei acceptări a
însărcinării de arbitru. Data acceptării este data expedierii prin poştă a
comunicării de acceptare.6

Speţă.
După depunerea întâmpinării şi după primul termen de arbitrare,
pârâta ridică excepţia de necompetenţă materială a arbitrajului de a soluţiona
litigiul deoarece clauza compromisorie înscrisă în contract este inoperabilă
prin faptul că nu se precizează obiectul şi numele arbitrilor sau modalitatea
de numire a lor.
În contractul principal, părţile au convenit expres să ofere, spre
soluţionare, Curţii de arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României orice neînţelegeri care decug din
interpretarea şi executarea contractului.
Desemnarea instituţiei permanente de arbitraj are semnificaţia
acceptării reglementării sale, în afară de cazul în care părţile convin altfel,
caz nesurvenit în speţă.
Potrivit Regulilor de Procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj,
convenţia arbitrală se încheie în scris, fie sub forma unei clauze

6
Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003, pag.30-31

7
compramisorii, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare denumită
compromis. Clauza compromisorie trebuie să arate numele arbitrilor sau
modalitatea de numire a lor, iar compromisul trebuie să arate, sub sancţiunea
nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor au modalitatea de numire a
lor.
Aşadar, eronat pârâta susţine că cele două forme ale convenţiei arbitrale sunt
supuse aceloraşi condiţii de validitate, sub sancţiunea nulităţii. Cerinţa
arătării obiectului, sub sancţiunea nulităţii, este prevăvută numai pentru
compromis. Cât priveşte cerinţa arătării numelui arbitrilor sau modalitatea
de numire a lor, aceasta este îndeplinită. De altfel, validitatea clauzei
cmpromisorii nici nu mai poate fi pusă în discuţie faţă de faptul că pârâta a
acceptat arbitrajul Curţii prin formularea întâmpinării fără a ridica excepţia
necompetenţei şi prin alegerea arbitrului său. Pentru considerentele arătate,
Tribunalul arbitral, constată ca deplin valabilă clauza compromisorie înscrisă
în contract şi operantă.
În consecinţă se declară competent să soluţioneze litigiul de faţă.
Tribunalul arbitral a mai constatat că a fost alcătuit conform prevederilor
Regulamentului de procedură arbitrală.7

3. Efectele constituirii tribunalului arbitral.

Desemnarea arbitrilor este un act de conservare al unui drept procesual al
părţii supus unui anumit termen. Constituirea tribunalului arbitral va produce
următoarele efecte:

7
Revista de Drept Comercial nr. 3/2002, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002; pag.142-144

8
  Determină punctul de plecare a termenului de soluţionare şi
pronunţare a hotărârii arbitrale;
 Determină momentul învestirii propriu-zise a tribunalului arbitral;
 Marchează momentul sesizării tribunalului arbitral cu soluţionarea
litigiului cu consecinţa atragerii necompetenţei instanţelor ordinare;
 Dă dreptul arbitrilor la o remuneraţie pentru activitatea prestată
confom convenţiei arbitrale.8

4. Incidenţe cu privire la alcătuirea tribunalului arbitral.

La fel ca în cazul litigiilor care se soluţionează pe calea dreptului
comun şi în materia litigiilor arbitrale pot apărea incidente legate de
alcătuirea tribunalului arbitral. Aceste incidente fac necesară înlocuirea
arbitrilor.
În principiu, arbitrii pot fi recuzaţi din aceleaşi motive ca şi
judecătorii.
În plus faţă de motivele prevăzute în codul de procedură civilă, arbitrii
mai pot fi revocaţi pentru neîndeplinirea condiţiilor speciale şi suplimentar
prevăzute de părţi în convenţia arbitrală. Aceasta este văzută ca şi o şansă
suplimentară de verificare şi control a obiectivităţii, probităţii,
profesionalismul persoanelor cărora le supun spre soluţionare litigiul, în
raport cu circumstanţele concrete ale situaţiei litigioase. Pentru a se putea
garanta o prestaţie echilibrată în actul de judecată înfăptuit, părţilor li se
recunoaşte dreptul de a-şi hotărî exigenţele a căror neîndeplinire să justifice
revocarea. Prevederea unor clauze speciale de revocare nu exclude
aplicabilitatea celor generale. O dispoziţie în acest sens ar fi nulă. În
arbitrajul ad-hoc, soluţionarea cererii de recuzare intră în competenţa
8
Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;pag.75

9
instanţei de drept comun, care va aplica acceaşi procedură ca şi în cazul
recuzării judecătorilor. În arbitrajul instituţional este atribuţia respectivei
instituţii.
In cazul arbitrilor, legiuitorul ţine seama de prezumţia potrivit căreia
partea care l-a numit cunoştea cauzele de recuzare, dar şi-a asumat riscul
desemnări. La arbitraj, partea interesată poate introduce cerere de recuzare în
10 zile, fiind un termen de decădere. În ceea ce priveşte judecătorii, cererea
trebuie solicitată “de îndată” ce motivele sunt cunoscute.
Din motive de celeritate, abţinerea arbitrilor nu poate fi supusă
judecăţii. Arbitrul este obligat să comunice părţilor şi celorlalţi arbitrii,
cauzele de recuzare existente cu privire la el, dar va participa în continuare
la judecarea litigiului dacă părţile îi comunică în scris că nu intenţionează să
ceară recuzarea. Această alternativă nu are echivalent în dreptul comun.9
Abţinerea arbitrului reprezintă un act unilateral de voinţă.

5. Tribunalul arbitral şi instanţele judecătoreşti

Atribuţiile instanţelor judecătoreşti în domeniul arbitrajului privat,
constau în înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea
arbitrajului, îndeosebi în legătură cu constituirea tribunalului arbitral
(numirea, înlocuirea, recuzarea arbitrilor).
Codul de procudură civilă stabileşte atribuţiile ce revin instanţelor
judecătoreşti în legătură cu arbitrajul privat. Aceste atribuţii sunt legate de
numirea arbitrului, înlocuirea şi recuzarea acestuia. Instanţele au competenţe
cu privire la încuviinţarea de măsuri asigirătorii şi vremelnice, constatarea
anumitor împrejurări de fapt, luarea de măsuri de constrângere, de aplicare

9
Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001; pag.203

10
de sancţiuni împotriva martorilor sau experţilor, administrare de probe prin
comisie rogatorie şi asistenţă judiciară internaţională.
Mult mai evidentă este intervenţia instanţelor judecătoreşti în cazul de
exercitare a controlului asupra hotărârilor arbitrale şi de învestire a
hotărârilor arbitrale.10

6. Răspunderea arbitrilor
În codul de procedură civilă se prevede că arbitrii sunt răspunzători de
daune, şi anume: dacă, după acceptare, renunţă în mod nejustificat la
însărcinarea lor; dacă, fără motiv justificat, nu participă la judecarea
litigiului ori nu pronunţă hotărârea în termenul stabilit de convenţia arbitrală
sau de lege; dacă nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului; dacă
încalcă în mod flagrant îndatoriirile ce le revin. În funcţie de natura
abaterilor de care se face vinovat în îndeplinirea mandatului său, arbitrul
poate fi obligat la plata de daune-interese compensatorii sau moratorii (de
exemplu, când nu a pronunţat hotărârea în termenul convenit de părţi sau
stabilit de lege).
Unele sancţiuni pot conduce şi la revocarea arbitrului vinovat.
În cazul judecătorilor, abaterile de la îndatoriirile profesionale atrag
răspunderea lor disciplinară, angajată în condiţiile legii de organizare
judecătorească şi derivând din contractul lor de muncă. Calificarea corectă a
contractului de mandat dintre arbitru şi parte ca fiind de natură civilă sau
comercială are importanţă în determinarea naturii acţiunii judecătoreşti pe
care partea interesată ar intenta-o arbitrului în vederea angajării răspunderii
sale, şi în stabilirea instanţei competente material să o soluţioneze.

10
Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003; pag.31

11
 În literatura franeză s-a formulat opinia potrivit căreia contractul
analizat este unul civil şi nu comercial. Învestirea arbitrilor este una
comlexă, unde se înlănţuie mai multe contracte, începând cu convenţia
arbitrală şi continuând cu cel dintre arbitrii şi părţi, care presupune
desemnarea urmată de acceptarea misiunii de către respectivul arbitru.
Spre deosebire de judecători, arbitrii nu au în mod obligatoriu o
calificare juridică; ei pot fi specialişti în diferite domenii, cu o conduită
morală şi probitate profesională ireproşabile. În arbitrajul internaţional este
de preferat indicarea unei persoane cu vastă experienţă în domenii
comerciale, de comerţ exterior şi de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică internaţională, pentru că ei recurg de mai multe ori la uzanţele
comerciale internaţionale decât judecătorii.
Ca o sancţiune apare şi revocarea arbitrilor de către partea
nemulţumită de modul de îndeplinire a mandatului încredinţat, soluţie oferită
de natura juridică a contratului, luată în considerare de legiuitor.

7. Speţă. Magistraţii pot fi arbitri sau supraarbitrii într-un litigiu

arbitral, neexistând incompatibiliate între funcţia de magistrat şi
calitatea de arbitru.
Urmare a inserării clauzei arbitrale în contractul încheiat în 1995 între
părţi, litigiul a fost soluţionat prin hotărârea Tribunalului arbitralde pe langă
Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa. Este de
necontestat că părţile au desemnat pe cei doi arbitrii, iar aceştia la rândul lor
au desemnat supraarbitrul, un judecător de la Curtea de Apel Constanţa.
Cum, până la prima zi de înfăţişare, recurenta nu a invocat excepţii privind
constituirea tribunalului arbitral, au fost aplicate dispoziţiile din Codul de
procedură civilă, iar supraarbitrul şi-a îndeplinit atribuţiile cu care a fost

12
învestit. Pronunţarea unei hotărâri arbitrale de către un magistrat, în calitate
de supraarbitru, nu constituie motiv de nulitate a hotărârii respective intrucât
nici o dispoziţie legală nu prevede o asemenea sancţiune, iar în materie
procedurală este de principiu că nulităţile absolute sunt totdeauna exprese şi
nu virtuale. Recurenta face confuzie între normele juridice care
reglementează statutul funcţiei de magistrat şi normele procedurale care se
referă la motive care pot duce la desfiinţarea unei hotărâri arbitrale sau
judecătoreşti.
Examinarea dispoziţiilor legale invocate de către recurentă,
evidenţiază faptul că nu există o incompatibilitate între exercitarea funcţiei
de magistrat şi desfăşurarea funcţiei de arbitru, inclusiv pronunţarea unei
hotărâri arbitrale. Dispoziţiile legale se referă la incompatibilitatea dintre
magistrat şi o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice
din învăţământ superior. Calitatea de arbitru şi supraarbitru nu sunt funcţii
publice sau private pentru că le lipseşte un element esenţial care defineşte
noţiunea de funcţie, şi anume caracterul de continuitate. O activitate
sporadică nu trebuie confundată cu îndeplinirea unor obligaţii de serviciu.
Prin modificarea Legii nr.92/1992 privind organizarea judecătorească nu se
mai face referire la calitatea de expert sau arbitru ca fiind incompatibilă cu
ce a de magistrat.11

8. Local arbitrajului

11
Revista de Drept Comercial nr.12/1999, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1999; pag.129

13
 Potrivit Codului de procedură civilă, părţile stabilesc locul
arbitrajului.Textul îşi are baza în principiul autonomiei de voinţă a părţilor.
În lipsa unei stipulaţii exprese cu privire la locul arbitrajului, acesta se
stabileşte de tribunalul arbitral. Dacă arbitrajul are un caracter internaţional,
prin convenţia arbitrală părţile pot stabili ca acesta să aibă loc în România
sau într-o altă ţară.12

9. Tribunalul arbitral este instanţă judecătorească?

Doctrina în materia procesuală face distincţie între sensul larg al
termenului, şi anume “organul împuternicit de lege să rezolve un litigiu
intervenit între părţi”. Noţiunea include toate organele de jurisdicţie
înfiinţate prin lege. În accepţiunea mai restrânsă, dar cu semnificaţie
identică, se au în vedere numai instanţele judecătoreşti, respectiv
judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Într-
un sens şi mai limitat este desemnat un anumit grad de jurisdicţie, respectiv
organul în faţa căruia se află, la un moment dat, un proces oarecare. În
sfârşit, în semnificaţia cea mai rigidă, dar nu diferită ca semnificaţie de
precedentele, expresia se referă la organul în funcţie, adică judecătorul,
completul de judecată.
Tribunalul arbitral prezintă diferenţa că nu este împuternicit de lege să
rezolve litigiul dintre părţi, ci tocmai de către ele. Sursa puterii arbitrilor este
de natură contractuală. În cadrul arbitrajului, chiar în varianta sa comercială,
pot fi identificate contracte de natură juridică diferită, în nici un caz doar
comerciale. Nici convenţia arbitrală nu este de natură comercială, ci are un
regim juridic complex, în care se regăsesc proprietăţi ale actelor procedurale

12
Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003; pag.32

14
şi ale celor de dispoziţie. Deci, şi contractul dintre părţi poate avea natură
civilă şi poate păstra acest regim indiferent de natura proceselor pe care le
soluţionează.
În plus nu trebuie distorsionate rolurile şi obiectivele părţilor şi
arbitrilor din proces. Faptul că au fost numiţi de părţi şi însărcinaţi să
aprecieze şi să judece actele şi faptele litigioase, comerciale ale acestora, nu
îngăduie confuzia că ar avea vreo legătură cu săvârşirea sau consumarea
respectivelor acte sau fapte, că au contribuit în vreun fel la producerea lor ori
că au fost participanţi direcţi la ele.
Onorariile încasate reprezintă recompensa cuvenită unei munci
complexe şi încărcată de responsabilitate. Spre deosebire de judecători,
arbitrii nu au în mod obligatoriu o calificare juridică.13
În faţa unui tribunal arbitral nu pot fi invpocate excepţii de
neconstituţionalitate.
Ca urmare, părţilor le rămâne posibilitatea invocăriilor în cadrul
acţiunii în anulare.14
Concluzii
Prin convenţia arbitrală sunt nominalizaţi arbitrii care vor soluţiona
litigiul şi este prevăzută modalitatea de constituire a tribunalului arbitral.
Procedura arbitrală nu se poate desfăşura în lipsa acordului de voinţă a
părţilor.
Acordul de voinţă nu este însă suficient, fiind necesară şi acceptarea
însărcinării de arbitru. Arbitrii vor soluţiona litigiul în cel mai scurt termen,
într-un cadru confidenţial, pronunţând o hotărâre arbitrală supusă
contestaţiei în anulare.
13
Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001; pag.203-204
14
Revista de Drept nr.9/1995, , ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1995; pag11

15
BIBLIOGRAFIE

16
1. Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003;
2. Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti,
Bucureşti, 2005;
3. Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001;
4. Revista de Drept Comercial nr. 3/2002, ed.Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
5. Revista de Drept nr.9/1995, , ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1995;
6. Revista de Drept Comercial nr.12/1999, ed.Lumina Lex, Bucureşti,
1999;
8. Revista Dreptul nr.8/1995, Anul VI, Seria III, Bucureşti, 1995

17