Unitatea de învățare nr.

Convenția arbitrală: noțiune, forme, legea aplicabilă, natura juridică,

autonomie, principiul competence-competence

Cuprins

1. Convenţia arbitrală. Libera alegere a formei de arbitraj

2. Noţiunea şi calificarea convenţiei arbitrale
3. Reglementarea legală a convenţiei arbitrale
4. Clasificarea, formele convenţiei arbitrale
4.1. Deosebiri între clauza compromisorie şi compromis; trăsături specifice
4.2. Trăsături caracteristice convenţiei arbitrale (caractere juridice)
5. Legea aplicabilă convenţiei arbitrale
6. Natura juridică a convenţiei arbitrale
7. Autonomia (independenţa sau separabilitatea) convenţiei arbitrale în strânsă
interdependenţă cu principiul competence-competence

Conținut

1. Convenţia arbitrală. Libera alegere a formei de arbitraj

Convenţia arbitrală este elementul central, condiţia primordială a arbitrajului.

Aceasta este contractul de natură procedurală care stă la baza învestirii arbitrilor de a judeca
un litigiu dedus arbitrajului comercial. Convenţia arbitrală este actul de numire al arbitrilor
prin libera voinţă comună a părţilor, cea care conferă direct părţilor puterea să alcătuiască un
tribunal arbitral printr-o modalitate diferită de aceea a unei instanţe judecătoreşti.
Art. 543 NCPC dispune că prin convenție arbitrală, arbitrajul poate fi încredințat spre
soluționare unor persoane învestite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece
litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele. Art. 544 (1) NCPC care
are denumirea de „organizarea arbitrajului de către părți”, stipulează că arbitrajul se
organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale, încheiată de părți, în condițiile legii,
conform Titlului al II-lea din Cartea a IV-a din NCPC, dedicat în întregime convenției
arbitrale.
În arbitrajul comercial intervine autonomia părţilor, libertatea părţilor în alegerea
arbitrajului ca mod de soluţionare a litigiului, a formei de arbitrare şi a regulilor aplicabile,
inclusiv alegerea arbitrilor. Toate acestea se realizează prin convenţia arbitrală, cea care
consfinţeşte voinţa părţilor şi învesteşte tribunalul arbitral cu puterea de a judeca litigiul
respectiv. Aşadar, părţile sunt cele care, prin convenţia arbitrală, acordă arbitrilor puterea de a
lua decizii şi stabilesc întinderea acestei puteri.
Disponibilitatea unui arbitraj eficient este alternativa la o judecată în faţa instanţelor
judecătoreşti statale, şi acesta se poate realiza prin convenirea procedurii pe care părţile o
preferă în circumstanţe particulare, limitate numai de respectarea ordinii publice sau a bunelor
moravuri.
Trăsătura dominantă a reglementării arbitrajului constă în libertatea contractuală a
părţilor, acestea fiind cele care aleg să recurgă la această cale de soluţionare a litigiilor.

2. Noţiunea şi calificarea convenţiei arbitrale

La baza sistemului Codului nostru civil stă teoria contractualistă a dreptului,

reflectată prin principiul autonomiei de voinţă şi cel al libertăţii contractuale, principii care se
regăsesc şi în materia constituirii şi organizării arbitrajului privat, inclusiv în activitatea
desfăşurată de arbitri pe toată durata procedurii. Pornind de la punctul de vedere conform
căruia arbitrajul este o activitate jurisdicţională bazată pe teoria contractualistă, o definiţie a
noţiunii de convenţie arbitrală se găseşte numai în Codul de procedură civilă, ca fiind acordul
de voinţă al părţilor – deopotrivă persoane fizice sau persoane juridice care au calitatea de
subiecte de drept – încheiat cu privire la soluţionarea diferendului dintre ele pe cale arbitrală.

Diferența dintre convenția arbitrală și contractul de arbitru

Fără existenţa unei convenţii arbitrale, arbitrajul, ca formă de judecată, nu se poate

organiza valabil, deci practic nu poate exista. Numai în baza unei astfel de convenţii arbitrale
se poate realiza ulterior şi acordul între părţi şi arbitri de a soluţiona litigiul dedus judecăţii,
denumit frecvent în doctrină contract de arbitru (de învestitură arbitrală).
Nu trebuie să se confunde aceste două noţiuni, care privesc deopotrivă părţile,
deoarece convenţia arbitrală (de arbitraj) - acordul voluntar exprimat al părţilor contractante
de a supune litigiul lor arbitrajului - trasează liniile directoare care urmează să fie detaliate
prin contractul de arbitru - prin care părţile efectuează nominalizarea arbitrilor ce constituie
tribunalul arbitral şi aceştia acceptă însărcinarea încredinţată, creându-se astfel un raport
juridic direct între părţi şi arbitru.

3. Reglementarea legală a convenţiei arbitrale

Izvorul prerogativei justiției private de soluționare a litigiilor îl reprezintă voința

părților și modalitatea de exprimare a acesteia se realizează prin convenția arbitrală. Sub
auspiciile NCPC, reglementarea convenției arbitrale este instituită prin titlul al II-lea din
Cartea a IV-a, art. 548-554.
Deşi reglementată prin Codul de procedură civilă, găsindu-şi astfel sediul materiei în
principal într-un act normativ de drept procesual, convenţia arbitrală este un veritabil contract
şi există suficiente argumente şi aspecte relevante de drept în acest sens. Este un contract cu o
natură complexă, de drept material şi de drept procesual.
 Convenţia arbitrală se înfăţişează ca un contract bilateral, consensual şi comutativ; ea
este un act de dispoziţie, deoarece, pe de o parte, părţile renunţă la garanţiile specifice justiţiei
de stat şi, pe de altă parte, se obligă să soluţioneze litigiul pe cale arbitrală şi să execute o
hotărâre arbitrală.
În esenţă, se poate afirma că părţile îşi creează propriul lor sistem privat de justiţie.
Deci iată cele mai importante funcții ale convenției arbitrale:
- produce efecte obligatorii pentru părţi, care astfel devin obligate să respecte sentinţa
dată de organul de jurisdicţie desemnat;
- înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare în problema soluţionării
litigiului;
- conferă arbitrilor puterea de a soluţiona litigiul dintre părţi;
- validitatea cât şi legea aplicabilă convenţiei arbitrale se analizează distinct de cea a
contractului în care a fost inserată;
- permite organizarea unei proceduri care să conducă în condiţii de eficienţă optimă la
pronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare forţată.

4. Clasificarea, formele convenţiei arbitrale

Art. 549 NCPC precizează că se poate încheia o convenție arbitrală

- fie sub forma unei clauze compromisorii,
o înscrisă în contractul principal ori
o stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face
trimitere (adică prin referire)
- fie sub forma compromisului.
Se mai reglementează că existența convenției arbitrale, într-una din cele două forme,
poate rezulta și din înțelegerea scrisă a părților făcută în fața tribunalului arbitral.
Deci avem doua variante: clauza compromisorie și compromisul.
Reţinem că majoritatea legislaţiilor internaţionale situează ambele forme pe acelaşi
plan, atât privind finalitatea lor, cât şi a efectelor produse.

Clauza compromisorie este o convenţie arbitrală redactată sub forma unei clauze
cuprinse în contractul principal, care reglementează relaţiile dintre părţi şi prin care se
agreează ca litigiile care se vor naşte în legătură cu respectivul contract să fie soluţionate pe
calea arbitrajului.
Clauza compromisorie este deci negociată şi convenită anterior naşterii oricărei
dispute între părţi şi este menită să furnizeze o metodă de soluţionare în cazul apariţiei unui
eventual litigiu, ulterior momentului încheierii contractului principal. Elementele clauzei
compromisorii cum ar fi locul şi limba arbitrajului, procedura, legea aplicabilă etc. se
negociază între părţi de regulă odată cu negocierea întregului contract.
Clauza compromisorie, deşi este cuprinsă în contractul principal, are un obiect
distinct, referindu-se numai la modalitatea de soluţionare a unui litigiu viitor.
 Oricum, dacă contractul principal nu conţine o clauză compromisorie şi apare un
litigiu între părţi, la acel moment ulterior, ele pot conveni o convenţie arbitrală litigiului astfel
ivit, numită compromis.
Compromisul este deci o convenţie separată, distinctă şi de sine stătătoare, prin care
părţile convin ca o dispută sau un litigiu deja apărut să fie soluţionat pe calea arbitrajului.
Condițiile minimale diferite privind conținutul celor două feluri ale convenției
arbitrale sunt reglementate în art. 550 NCPC (dedicat clauzei compromisorii) și art. 551
NCPC (pentru compromis). Din aceste caracteristici reies deosebirile dintre ele.
Ca noutate legată de compromis, de fapt de posibilitatea părților de a recurge în
general la arbitraj chiar dacă litigiul este pe rolul unei alte instanțe, art. 551 NCPC specifică
că compromisul se poate încheia și în aceste condiții. Deci părțile, prin voința lor comună, pot
renunța la soluționarea unui litigiu determinat, deja actual, născut, pe rolul unei instanțe în
favoarea arbitrajului.

4.1. Deosebiri între clauza compromisorie şi compromis; trăsături specifice

- clauza compromisorie este stabilită înainte de a se naşte litigiul dintre părţi, pe când
compromisul intervine după ce litigiul a luat naştere;
- clauza compromisorie face parte din contractul principal, pe când compromisul este o
convenţie de sine stătătoare;
- compromisul trebuie să conţină, sub sancţiunea nulităţii, numele sau modalitatea de
numire a arbitrilor şi obiectul litigiului născut.
Potrivit art. IV (1) b din Convenţia Geneva 1961, părţile care decid să supună litigiul
unui arbitraj ad-hoc este necesar ca, pe lângă desemnarea arbitrilor sau precizarea modului de
nominalizare, să determine şi locul (sediul) unde aceştia se vor întruni pentru dezbateri şi să
fixeze regulile de procedură aplicabile.
În cazul opţiunii în favoarea unui arbitraj instituţionalizat, cerinţele menţionate sunt
îndeplinite prin simpla referire la regulamentul centrului respectiv sau nominalizarea certă a
unei anumite instituţii, ori prin adoptarea unui regulament model, care să suplinească
precizările pe care părţile sunt obligate să le prevadă. Aceasta ultimă modalitate este
aplicabilă şi în cazul unui arbitraj ad-hoc.
Compromisul se încheie ca o convenţie separată şi de aceea se justifică cerinţele
suplimentare de conţinut, întrucât litigiul s-a declanşat, s-a agreat de părţi calea arbitrajului şi
este necesar să se prevadă deja ansamblul normelor de reglementare a procedurii arbitrale.
Obiectul litigiului fiind cunoscut deja, se pot configura mai precis şi clar modalităţile de
numire şi puterile arbitrilor, locul arbitrajului, întreg setul de reguli de procedură.

4.2. Trăsături caracteristice convenţiei arbitrale (caractere juridice)

Caractere juridice valabile pentru ambele feluri ale convenției arbitrale:
- este un contract numit (convenţie arbitrală) - reglementat de Codul de procedură
civilă;
- este un contract sinalagmatic (bilateral);
 - deşi legea cere forma scrisă, considerăm că nu este un contract solemn ad validitatem,
ci consensual ad probationem;
- obiectul material poate fi un litigiu eventual, viitor sau unul cert şi actual;
- obiectul juridic este special – prestaţiile la care se obligă părţile una faţă de cealaltă şi
faţă de arbitrii în sensul organizării şi finalizării judecăţii arbitrale;
- contractul arbitral dă naştere unor obligaţii diferite, ca natură juridică;
- contractul este comutativ - fiecare parte cunoscându-şi obligaţiile şi drepturile;
- contractul este intuitu personae – încheierea convenţiei arbitrale se realizează în baza
încrederii şi continuării relaţiilor parteneriale existente, în vederea menţinerii raporturilor şi
pentru viitor;
- contractul poate fi civil sau comercial – în funcţie de natura juridică a actului/faptului
ce constituie cauza juridică a litigiului arbitral;
- convenţia arbitrală poate exista în cele două forme (feluri) ale sale, clauza
compromisorie sau compromisul;
- contractul este cu prestări succesive – acestea se efectuează în timp, pe măsura
desfăşurării litigiului;
- în funcţie de momentul încheierii sale, convenţia arbitrală poate fi prelitigioasă (clauza
compromisorie) sau litigioasă (compromisul);
- contractul face parte din categoria actelor de dispoziţie, deoarece prin încheierea
convenţiei de arbitraj părţile decid să renunţe la justiţia de stat şi să respecte sentinţa arbitrală.

5. Legea aplicabilă convenţiei arbitrale

Analiza conflictului de legi ce guvernează convenţia arbitrală se fundamentează pe

prezumţia de autonomie a convenţiei arbitrale faţă de contractul principal. Deci este posibil ca
o altă lege decât cea care guvernează contractul principal să se aplice convenţiei arbitrale.
În general se aplică principiile dreptului privat internaţional faţă de legislaţia naţională,
pentru a da efect principiului in favorem validitatis. De principiu, convenţia arbitrală este
supusă incidenţei legii desemnate de părţi în temeiul principiului lex voluntatis, pentru
validitatea ei.
Dar în stadii ulterioare ale procedurii arbitrale, cum ar fi mai ales al executării
hotărârilor arbitrale, în condiţiile în care datorită omisiunii sau pasivităţii părţilor lex
voluntatis nu se poate aplica, pot dobândi vocaţie de a interveni alte norme conflictuale, cum
ar fi:
- legea de la locul arbitrajului (lex situs),
- legea aplicabilă contractului principal (lex contractus) sau
- principiile internaţionale .
Aceste abordări diferite rezultă dintr-un număr de situaţii, cum ar fi:
- existenţa unor factori relativ apropiaţi care pot afecta existenţa şi validitatea
convenţiei arbitrale, care pot determina aplicarea de legi diferite;
- problematica existenţei unei convenţii arbitrale valabile poate apărea în faţa a
instanţe diferite şi în diverse stadii ale procedurii arbitrale;
 - neclaritatea în anumite situații particulare a obiectului şi aplicabilității potenţialelor
prevederi relevante, cum ar fi cele ale Convenţiei New York, fapt ce poate genera agravarea
întrepătrunderii complexe a convenţiilor internaţionale cu legile naţionale.
Deşi, de obicei, lex arbitri guvernează validitatea formală a convenţiei arbitrale,
legea aplicabilă convenţiei arbitrale referitor la validitatea condiţiilor de fond poate fi aleasă
dintre mai multe legi, dar cel mai adesea va fi fie legea de la locul arbitrajului, fie legea ce
guvernează relaţia contractuală aleasă de părţi în contractul principal. Validitatea convenţiei
arbitrale este în general o problemă de consimţământ, iar dacă acesta se formează, atunci
convenţia arbitrală este guvernată de principiile de bază ale legii contractuale.
Tribunalul arbitral cu sediul în România va determina legea aplicabilă făcând
aplicarea normelor conflictuale în materia condiţiilor de fond ale contractului, respectiv art.
2638 noul Cod civil, în conformitate cu care, în lipsa unei legi alese de către părţi, contractul
este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Se face referire la legea
statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz,
domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori fondul de comerţ sau sediul statutar, cu excepţia
contractului referitor la un drept imobiliar/drept de folosinţă temporară asupra unui imobil,
care are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde acesta se află situat. Prezumţia
referitoare la legăturile cele mai strânse, fiind o prezumţie relativă, poate fi înlăturată dacă
partea interesată face dovada că din conjunctura faptică rezultă că există legături mai strânse
ale contractului cu legea altui stat. Factorul de legătură al prestaţiei caracteristice este, totuşi,
irelevant în ipoteza convenţiei arbitrale, deoarece ambele părţi îşi asumă obligaţia de a deferi
arbitrajului litigiul menţionat în clauza compromisorie sau în compromis.
Rezultă că este indicat să se ţină seama de sediul arbitrajului, în calitate de loc al
executării convenţiei de arbitraj. Această soluţie se armonizează şi cu prevederile art. V par. 1
lit. a) din Convenţia New York 1958 şi cu cele ale art. VI par. 2 lit. b) din Convenţia Geneva
1961. Prin urmare, potrivit doctrinei şi practicii majoritare, legea care urmează a fi aplicată
convenţiei arbitrale, în absenţa unei alegeri exprese a părţilor, este stabilită cu precădere ca
fiind legea statului unde se va desfăşura arbitrajul şi va fi pronunţată hotărârea.

6. Natura juridică a convenţiei arbitrale

Arbitrajul precum este reglementat de lege (Codul de procedură civilă), are o natură
juridică dublă: atât contractuală, cât şi jurisdicţională.
Natura contractuală reiese prin prisma desfăşurării procesului arbitral în baza unei
înţelegeri prealabile între părţi.
Natura judiciară are la bază autonomia procedurii arbitrajului în raport cu instanţele
judecătoreşti, arbitrii comportându-se întocmai ca judecătorii în soluţionarea litigiilor -
independenţi şi imparţiali. Natura jurisdicţională a arbitrajului este evidenţiată şi confirmată
totodată şi de următoarele trăsături:
- sentinţa arbitrală are o natură asemănătoare unei hotărâri judecătoreşti, bucurându-
se de autoritate de lucru judecat şi putând fi pusă în executare silită, beneficiind de sprijinul
organelor de constrângere statală;
 - instanţele judecătoreşti pot interveni în procedura arbitrală pentru rezolvarea unor
incidente procedurale (determinarea valabilităţii convenţiei arbitrale, desemnarea,
suspendarea, revocarea, înlocuirea arbitrilor, administrarea de probe etc.);
- instanţa este obligată să se desesizeze dacă este invocată în mod valabil excepţia de
incompetenţă în favoarea arbitrajului;
- hotărârea dată de arbitru poate fi desfiinţată, pentru motivele limitativ stabilite de
lege, printr-o acţiune în anulare, ce intră în competenţa instanţelor judecătoreşti.
Desfăşurarea procedurii arbitrale nu sustrage definitiv litigiul din competenţa
instanţelor judecătoreşti; ea doar împiedică declanşarea unui proces judiciar. Faptul că
instanţa poate interveni pe parcursul procesului arbitral pentru soluţionarea unor incidente
procedurale şi, mai ales, după definitivarea procedurii arbitrale poate desfiinţa sentinţa
arbitrală pronunţată pe calea acţiunii în anulare, confirmă cele enunţate mai sus, toate acestea
întemeindu-se în cele din urmă pe respectarea forţei obligatorii a contractului (pacta sunt
servanda), respectiv pe voinţa supremă a părţilor, reliefând caracterul contractul.
În concluzie, considerăm că la baza convenţiei arbitrale stă acordul de voinţe al
părţilor, care produce, pe lângă efectele contractuale, specifice unui contract, şi anumite efecte
procedurale şi judiciare.

7. Autonomia (independenţa sau separabilitatea) convenţiei arbitrale în

strânsă interdependenţă cu principiul competence-competence

Legătura între cele două principii este necesară pentru a stabili dacă părţile au
încheiat un contract valid care conţine convenție (clauză) arbitrală. Astfel, prin voinţa părţilor,
interdependenţa acestor principii conexează regula autonomiei clauzei arbitrale – ce
consfinţeşte independenţa şi separabilitatea acesteia faţă de contractul din care face parte – de
statuarea tribunalului arbitral asupra propriei competenţe.
În cazul în care convenţia arbitrală se încheie sub forma unei clauze compromisorii,
acesta va face parte, în principiu, din contractul de bază încheiat între părţi, dar se va bucura
de o anumită autonomie faţă de contractul de bază, cu consecinţe juridice importante. Discuția
se face numai în legătură cu clauza compromisorie, compromisul fiind încheiat separat de
contractul principal și ulterior declanșării litigiului. Tocmai datorită autonomiei
compromisului s-a extins această caracteristică și la clauza compromisorie, care este mult mai
des întâlnită în practică.
Autonomia clauzei arbitrale semnifică deci independenţa acesteia de restul clauzelor
contractului din care face parte, acest principiu fiind utilizat de tribunalul arbitral spre a
interpreta regimul juridic şi legalitatea clauzei arbitrale - adică de a decide asupra propriei
competenţe - în cazul în care contractul principal, din diverse motive, este considerat invalid
(nul, reziliat, nu mai există la momentul declanşării litigiului etc.).
Deşi este cuprinsă în contractul principal, clauza compromisorie are un obiect
distinct - se referă numai la modalitatea de soluţionare a unui litigiu viitor. Astfel, validitatea
clauzei compromisorie se analizează distinct de cea a contractului în care a fost inserată.
Funcţia esenţială a principiului autonomiei este ca invaliditatea contractului principal să nu
aducă atingere jurisdicţiei unui tribunal arbitral stabilit prin contractul iniţial.

Una din situaţiile în care se dovedeşte necesară această autonomie, care a condus
totodată şi la conceperea sa, se referă la situaţia în care se discută valabilitatea contractului
principal, adică însăşi existenţa, încălcarea, rezilierea, rezoluţiunea sau nulitatea acestuia, care
nu conduce neapărat la desfiinţarea tuturor clauzelor sale, deci nici la încetarea clauzei
arbitrale.
Totodată, ar putea fi considerate ca motive comune de încetare a ambelor contracte,
şi deci de refuz a aplicării principiului autonomiei, existenţa unor vicii de consimţământ sau
lipsa capacităţii persoanelor care au semnat contractul principal.
Consecințe ale principiului autonomiei:
- executarea contractului principal nu disculpă părţile de la obligaţia agreată de a supune
litigiile lor arbitrajului;
- o clauză arbitrală supravieţuieşte chiar dacă contractul este nul, invalid, anulabil, încetat,
caduc sau inoperant.
Acest principiu – al autonomiei convenției arbitrale - permite numai ca cele două
contracte (cel principal şi clauza arbitrală din cadrul acestuia) să fie judecate separat, fiecare
în concordanţă cu propriile sale norme aplicabile. Astfel clauza arbitrală va supravieţui
invalidităţii contractului principal dacă îndeplineşte ea însăşi condiţiile legale necesare de
validitate. Principiul autonomiei reprezintă, în acest sens, numai posibilitatea ca procesul
arbitral să se poată declanşa, ceea ce nu înseamnă că se garantează şi soluţionarea disputei,
fiind evident că primul pas este analizarea validităţii clauzei arbitrale şi stabilirea, în baza sa, a
competenţei arbitrilor de a judeca litigiul.
Cum validitatea clauzei arbitrale nu depinde de restul prevederilor contractului
principal în care este conţinută, principiul autonomiei conferă tribunalului arbitral puterea de a
declara contractul invalid şi totuşi să reţină spre judecare litigiul, examinându-şi înainte
propria competenţă spre a decide litigiul cu privire la consecinţele unei asemenea invalidităţi,
cu condiţia validităţii clauzei arbitrale ca entitate separată de restul contractului principal.
Principiul competence-competence statuează că, în cazul în care contractul principal
este lovit de unul dintre motivele de încetare enumerate, arbitrii sesizaţi îşi păstrează
competenţa de a statua şi de a se pronunţa asupra propriei lor competenţe.
Analiza valabilităţii clauzei compromisorii este una dintre primele măsuri întreprinse
de către tribunalul arbitral şi reprezintă o obligaţie a acestuia. În acest fel se menţine baza
legală pentru desemnarea unui tribunal arbitral, deoarece clauza arbitrală constituie
argumentul necesar pentru părţi pentru ca orice litigiu apărut între ele să poată fi dedus
arbitrajului. În baza acestui principiu, arbitrii sunt chemaţi să determine diverse aspecte, şi
anume existenţa clauzei arbitrale, validitatea şi limitele sale, fără a mai fi necesară adresarea
părţilor la instanţele judecătoreşti pentru aceste aspecte în faza demarării unui litigiu, ceea ce
previne pierderea suplimentară de timp şi bani.
Libertatea părţilor de a împuternici implicit instanţa arbitrală să decidă asupra
propriei jurisdicţii nu exclude controlul instanţelor judecătoreşti, care poate fi exercitat fie în
decursul procedurii arbitrale fie după finalizarea acesteia prin pronunţarea unei sentinţe
arbitrale, pe calea unei acţiuni în anulare sau când se cere recunoaşterea şi executarea silită a
hotărârii arbitrale.
În consecinţă, principiul competence competence este justificat de doctrină în baza a
două argumente:
(i) există o prezumţie legală (jure tantum) asupra competenţei
jurisdicţionale a arbitrilor, putere ce a fost conferită instanţei arbitrale în baza voinţei părţilor
prin clauza arbitrală şi
(ii) puterea de a arbitra ce revine arbitrilor este preluată de toate
organele judiciare, ca o condiţie esenţială abilităţii lor de a funcţiona ca organism judiciar.
În baza principiului competence-competence, privit singular, fără principiul frate al
autonomiei, arbitrii nu s-ar putea pronunţa cu privire la nelegalitatea sau încetarea nelegală a
contractului principal fără a îşi submina în acelaşi timp jurisdicţia lor de a proceda astfel. Dar
nici principiul autonomiei singur, fără cel al competenţei nu ar atribui arbitrajului
independenţa necesară faţă de instanţele judecătoreşti.
Validitatea convenţiei arbitrale poate fi astfel salvată prin interpretarea prevederilor
sale independente de cele ale contractului principal, de către instanţa arbitrală, în baza
principiului competence-competence. Toate acestea se realizează în sensul voinţei iniţiale a
părţilor de a se supune arbitrajului pentru soluţionarea litigiului, încercându-se astfel evitarea
promovării ulterioare a unei acţiuni în anularea sentinţei arbitrale grefate pe lipsa aplicării
acestor principii.

Articolele din NCPC relevante sunt:

- art. 550 (2) ce consacră principiul independenței (autonomiei) clauzei compromisorii,
- art. 552 referitor la eficacitatea clauzei compromisorii care se extinde dincolo de
încheierea procedurii arbitrale,
- art. 554 referitor la verificarea de către instanță a propriei competenței, care se declară
necompetentă numai dacă se invocă de către părți convenția arbitrală,
- art. 579 referitor la verificarea din oficiu a propriei competenței de către însuși
tribunalul arbitral (principiul competence-competence).

Concepte și termeni de reținut

- convenția arbitrală
- natura juridică a convenției arbitrale: contractuală și jurisdicțională
- reglementarea legală a convenţiei arbitrale
- felurile convenției arbitrale
- clauza compromisorie
- compromis
 - deosebire între cele două feluri ale convenției arbitrale
- trăsături caracteristice ale convenției arbitrale
- legea aplicabilă convenţiei arbitrale
- autonomia (independenţa sau separabilitatea) convenţiei arbitrale în strânsă
interdependenţă cu principiul competence-competence

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Care este importanța libertății de voință a părților la încheierea convenției

arbitrale?
2. Despre noțiunea de convenție arbitrală ce puteți spune?
3. Care este natura juridică a convenției arbitrale?
4. Care este sediul materiei în legislația noastră referitor la convenția arbitrală?
5. Care sunt felurile (formele) convenției arbitrale?
6. Care sunt caracteristicile convenției arbitrale? Dar ale compromisului?
7. Care sunt diferențele între cele două feluri ale convenției arbitrale?
8. Care sunt trăsăturile caracteristice convenției arbitrale din punct de vedere
contractual?
9. Care sunt teoriile cu privire la legea aplicabilă convenției arbitrale?
10. Ce înseamnă principiul autonomiei convenției arbitrale?
11. Care sunt consecințele principiului autonomiei?
12. Ce înseamnă principiului competence-competence?
13. Care este legătura dintre cele două principii? Care este scopul acestor principii?