CUPRINS:

1. Natura juridica a arbitrajului comercial international……………………………….pag. 2

1.1 Conceptia contractuala
1.2 Conceptia jurisdictionala
1.3 Conceptia mixta

2. Notiunea arbitrajului comercial international…………………………………………pag. 4

3. Caracterele arbitrajului comercial international………………………………………pag. 6

3.1 Caracterul comercial
3.2 Caracterul international
3.3 Caracterul arbitral
3.4 Caractere intilnite in doctrina juridica

4. Concluzii………………………………………………………………………………pag. 8

5.Referinte biblografice………………………………………………………………….pag. 9

1
 1.Natura juridica a arbitrajului comercial international

Orientari in doctrina

Natura juridica a arbitrajului comercial international nu a primit o rezolvare unitara in doctrina juridica.
Ea a generat o pluralitate de opinii contradictorii,conturindu-se trei conceptii diferite in aceasta privinta , si
anume:
a. contractuala
b. jurisdictionala
c. mixta (sau ecletica)
In functie de conceptia adoptata cu privire la natura juridica a arbitrajului se stabileste regimul de drept
international al acestuia.
1.1 Conceptia contractuala

Aceasta conceptie doctrinara, concepe arbitrajul commercial international ca un ansamblu de acte

juridice avind natura contractuala.Aceasta natura juridica rezulta din faptul ca solutionarea litigiului ivit
intre partenerii contractuali este organizata de catre ei insisi prin acordul lor,in limitele determinate de
lege , astfel incit ea sa fie realizata de persoane care le inspira incredere.De aici consecinta ca puterile
arbitrilor si competenta lor de a statua isi trag geneza din vointa concordanta a partilor litigante.
Totodata se admite ca sentinta arbitrala nu are putere de lucru judecat intre impricinati , ea fiind
declarata irevocabila de asemenea prin vointa partilor.Forta juridica a acestei sentinte se organizeaza deci
din vointa juridica a partilor litigante de a o aduce la indeplinire.Nu numai sentinta arbitrala are putere
executorie , ci si alte acte de natura pur contractuala – ca de exemplu , contract de imprumut constatat
printr-un inscris autentic – au o asemenea putere.Pe de alta parte,faptul ca instanta de judecata este
chemata sa nominalizeze un arbitru suplinind vointa partii care nu a fost exprimata in aceasta problema ,
da expresie unui aspect particular al fortei obligatorii a contractului.Desesizarea instantei de drept comun
atunci cind constata existenta unei conventii de arbitraj da expresie cerintei de a nu se aduce atingere
conventiei de arbitraj.
In fine , similitudinea ce exista intre motivele de recuzare a judecatorilor si cele de recuzare a
arbitrilor este o consecinta a preocuparii legiuitorului de a crea un cadru de impartialitate si moralitate
pentru activitatea jurisdictionala a organului arbitral pe care acelasi legiuitor o permite.

1.2 Conceptia jurisdictionala

Se fundeaza pe premisa ca statul este detinatorul puterii legislative si al puterii judecatoresti.De aici
decurge ca dreptul sau exclusive de a distribui justitia pe intregul teritoriu cuprins intre frontierele lui
nationale , pentru orice fel de litigii si fara nici un fel de deosebire , pentru toti impricinatii. Aceasta
prerogativa se analizeaza totodat si ca o obligatie , deoarece ea confera statului o facultate si o indatorire.
Statul este liber sa dispuna ca in anumite domenii strict delimitate partile in litigiu sa fie autorizate
de a supune diferendul lor spre solutionare arbitrajului. Arbitrajul apare astfel nu ca o creatie a vointei
partilor , ci ca o forma delegate de justitie incredintata , prin vointa puterii suverane a statului , unor
persoane private ce nu au calitatea de functionari publici ( sau mai exact de angajati ai statului) si nu
actioneaza in numele acestuia.

2
 Similitudinile existente intre activitatea judecatoreasca si activitatea arbitrajului confirma o data mai
mult daca era necesar caracterul jurisdictional al acestuia din urma ( adica al arbitrajului). Dintre
asemanarile care apropie instantele judecatoresti de organele arbitrale se retin urmatoarele:
 atit judecatorul , cit si arbitrul ( sau in alti termeni , instanta de judecata , ca si arbitrul) au
puterea de a statua cu caracter obligatoriu pentru partile in litigiu asupra temeiniciei si legalitatii
pretentiilor formulate de reclamant si cind este cazul si asupra pretentiilor formulate de pirit
( prin actiunea reconventionala) .
 hotarirea pronuntata de judecator si hotarirea pronuntata de arbitri , stabileste drepturile partilor
litigante si obligatiile lor, altfel ca ea se constituie ca o dezlegare a litigiului susceptibila de
executare silita in eventualitatea ca nu este executata voluntar.
 de vreme ce atit hotarirea judecatoreasca , cit si hotarirea arbitrala sunt susceptibile de
executare silita , rezulta ca si intr-un caz si in celalat aducerea la indeplinire a solutiei data de
organul de jurisdictie poate fi infaptuita cu concursul fortei de constringere a statului.
 anumite cai de atac impotriva sentintei arbitrale sunt de competenta exclusive de solutionare a
instantei judecatoresti de drept comun, ceea ce apropie sensibil hotarirea arbitrala de hotarirea
judecatoreasca.
 unele legislatii nationale admit interventia judecatorului in cursul procedurii arbitrale
recunoscindu-i drepul de a desemna un arbitru – atunci cind partea ce trebuie sa faca aceasta
desemnare nu isi nominalizeaza propriul arbitru determinind astfel tergiversarea sau chiar
blocarea desfasurarii procesului arbitral – precum si de a statua asupra unei cereri de recuzare
referitoare la un arbitru deha desemnat.
Din asemanarile infatisate rezulta ca exista o anumita interferinta intre cele doua activitati
jurisdictionale – cea desfasurata de instanta si cea infaptuita de arbitraj – care uneori se realizeaza in
cadrul aceluiasi litigiu , iar aceasta imprejurare confirma idea ca ele (adica activitatile respective) sunt
similare ca natura.
In sprijinul caracterului jurisdictional al activitatii arbitrajului se mai aduce un argument desprins din
impactul pe care il produce conventia de arbitraj asupra competentei instantei de drept comun de a
continua solutionarea litigiului cu care a fost investita. Intradevar , instanta de drept comun are obligatia sa
se desesizeze din oficiu in ce priveste litigiul cu privire la care partile au incheiat o conventie de arbitraj,
situatie ce evoca ideea de litispendenta compatibila numai cu organele de jurisditie avind natura similara.
In virtutea argumentelor prezentate se conchide ca procedura arbitrala este de esenta judiciara.
Recunoasterea acestui caracter comporta pe planul dreptului international privat o importanta consecinta
practica si anume: lex fori (legea forului) – adica legislatia nationala a tarii pe teritoriul careia se afla
sediul arbitrajului – are prioritate sau chiar exclusivitate in ce priveste procedura in fata arbitrajului
comercial international.
In realitate, ambele teze sunt criticabile , pentru ca incearca sa dea o explicatie unilaterala unui
fenomen complex , care nu incape in intregime in niciuna din cele doua teze. De aceea , pentru a intelege
exact natura juridica a arbitrajului trebuie sa distingem intre izvorul puterii arbitrilor si activitatea pe care
acestia o desfasoara. Din acest punct de vedere este evident ca izvorul puterii arbitrilor se afla in
conventia de arbitraj , care este un contract , iar aceasta nu are aceeasi natura juridica cu activitatea
arbitrilor , care este jurisdictionala.Altfel spus , izvorul arbitrajului are o natura contractuala , iar
activitatea de soltionare a litigiului si sentinta pe care o pronunta arbitrul au caracter jurisdictional. De
aceea , cei mai multi autori sustin aceasta teza.

3
 1.3 Conceptia mixta

Aceasta conceptie considera ca cele doua conceptii analizate – contrctuala si jurisdictionala – privesc
arbitrajul in mod unilateral luind in considerare fie numai punctual de plecare al activitatii ce desfasoara ,
fie numai specificul acelei activitati. Dar arbitrajul desfasoara o activitate complexa si trebuie caracterizat
tinindu-se seama de ansamblul acesteia. S-a aratat ca arbitrajul este conditionat in activitatea lui atit de
originea sa contractuala exprimata prin conventia de arbitraj ( compromis sau clauza compromisorie) –
exeptie fac doar cazurile cind este prevazut ca obligatoriu in conventii internationale, cit si de finalitatea
sa jurisdictionala exprimata in sentinta pe care o pronunta si care este definitive si executorie.
In esenta , un contract – conventia de arbitraj – produce efecte care sunt si de ordin procedural.
Daca , in principiu , cu prima constatare a autorilor la care ne referim suntem de acord, considerind-
corecta , apoi aceasta a doua afirmatie ni se pare mult prea transanta pentru a putea fi acceptata.
Intadevar,nu contractul in general produce efecte de ordin procedural , ci numai un anumit contract,
anume conventia de arbitraj are o atare vocatie. Partile contractante , cu exceptia celor din conventia de
arbitraj, nu au nici o putere de a da vointei lor juridice si valente procedurale. De principiu, procedura
jurisdictionala se determina prin lege , este deci de competenta legii.
Este in afara oricarei indoieli ca arbitrajul commercial international are atit componente contractuale
cit si componente jurisdictionale, iar aceasta imprejurare ai confera o dubla natura – contractuala si
jurisdictionala in acelasi timp.Dupa cum se remarca din doctrina juridica, unele componente ale
arbitrajului se caracterizeaza printr-un pronuntat caracter contractual (de exemplu:conditiile de validitate
ale conventiei arbitrale), iar altele presupun un evident caracter jurisdictional (precum continutul cererii de
arbitrare si al intimpinarii,desfasurarea dezbaterilor,administrarea probelor,pronuntarea hotaririi,punerea
in executare a acestora…)
Potrivit conceptiei mixte , la care ne raliem , pe planul dreptului international privat arbitrajul este
supus in principiu legii aplicabile conventiei de arbitraj, dar suporta si anumite incidente ale legii forului
ce decurg din natura jurisdictionala a activitatii de arbitrare , activitate ce in esenta sa, chiar daca este
susceptibila de o dubla caracterizare, ramine unica si are ca finalitate solutionarea corecta si echitabila a
litigiului existent intre partile raportului juridic de comert international.

2. Notiunea arbitrajului comercial international

Activitatea comerciala este una dintre cele mai vechi activitati desfasurate in cadrul reltiilor
economice de catre om , fiind strins legata de dreptul de proprietate , care este baza comertului.
Comerciantii au aparut dispunind si valorificind munca lor – de operatiuni efectuate cu marfuri, ca
pe o ocupatie , ca o indeletnicire profesionala . Dezvoltarea si progresul activitatii de comert a condus
implicit si la diverse diferende intre comercianti , care au cautat solutii optime pentru rezolvarea
conflictelor ivite printr-o justitie privata , care sa ofere o alternativa la rigorile impuse de aplicarea cu
strictete a justiiei etatice . Aceasta justitie privata consta intr-o modalitate de libertate a formelor juridice
cit mai coerenta , mai deschisa nevoilor si posibilitatilor de continuare a comertului pe bazele increderii si
parteneriatului reciproc .
Arbitrajul are deci o origine contractuala , iar functia sa este jurisdictionala. Arbitrajul este mult mai
complex decit pare si mult mai dificil decit este profesat uneori. Complexitatea si dificultatea arbitrajului

4
provin indeosebi din doua din conditiile sale de existenta : partile isi aleg judecatorii si respectind citeva
limite , inerente de altfel existenei lor juridice in societate , ele isi organizeaza judecata , din dorinta de a
trata cu discretie un diferend considerat solutionabil si de a intretine speranta in spiritul pacifist ; justitia
etatica nu este cu totul inlaturata , ci intervine numai de a desavirsi arbitrajul sau a ai corecta erorile.
In ultima vreme se constata astfel o revitalizare a arbitrajului , oferind noi perspective de abordare si
solutionare a problemelor arbitrabilitatii , prin aplicarea sa din ce in ce mai raspindita.
Arbitrajul commercial international reprezinta o modalitate alternativa de solutionare a litigiilor
comerciale de catre persoane sau organisme alese si investite de catre parti , care prin vointa lor inlatura in
privinta respectivului litigiu competenta instantelor judecatoresti si aplicabilitatea procedurilor nationale.
In baza investirii primite de la parti persoanele sau organismele mentionate solutioneaza litigiul
printr-o sentinta obligatorie .
Conceptul de arbitraj comercial internaţional este susceptibil de mai multe accepţiuni, şi
anume:
Într-o primă accepţiune, acest concept desemnează mijlocul corespunzător de a reglementa
rapid şi echitabil litigiile internaţionale care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul
schimburilor de bunuri şi servicii şi din contractele de cooperare industrială.
Într-o altă accepţiune conceptul la care ne referim poate fi definit ca metodă de soluţionare a
litigiilor născute din relaţiile comerciale internaţionale.
În fine, arbitrajul comercial internaţional se analizează ca jurisdicţie specială şi derogatorie de la
dreptul comun procesual, menită să asigure rezolvarea litigiilor izvorâte din raporturile comerciale
internaţionale şi totodată să faciliteze participarea statului la diviziunea mondială a muncii.
Ca metoda de solutionare a litigiilor – arbitrajul – este uzitat cu precadere in relatiile comerciale
internationale care necesita mecanisme eficiente si specifice de rezolvare a eventualelor diferende de
natura sa asigure increderea partilor cu privire la regimul de drept aplicabil , cit si a procedurilor si
termenelor de solutionare .
Arbitrajul este un mijloc corespunzator de a reglementa rapid si echitabil litigiile care pot rezulta din
tranzactiile comerciale internationale.
Arbitrajul commercial international este un sistem jurisdictional derogator de la dreptul comun (cel
al instantelor de stat) . In cadrul sau , in temeiul vointei partilor o instanta speciala este organizata si
abilitata sa solutioneze un anumit litigiu care s-a nascut sau care se va naste in viitor . Vointa partilor are
asemenea efecte deoarece legea (statul) recunoaste celor implicati in cadrul comertului international
abilitatea de a recurge la asemenea instante cu caracter privat.
Institutia arbitrajului comercial international ca modalitate actuala si moderna de solutionare a
litigiilor vine sa raspunda unor neajunsuri implicate de diversitatea prevederilor sistemelor de drept ale
unor state diferite , conferind partilor posibilitatea ca in absenta unor reglementari internationale unitare si
a unei jurisdictii internationale unice cunoscute de catre toti participantii , acestia sa poata cunoaste si
allege inca de la stabilirea relatiilor contractuale regimul caruia i se supune contractul incheiat , precum si
jurisdictia competenta.
Sistemul arbitrajului comercial international este consacrat atit in legislatiile nationale cit si in
conventii internationale ( astfel este Conventia europeana asupra arbitrajului comercial international
adoptata si deschisa spre semnare la Geneva la 21 aprilie 1961) . Putera arbitrilor de a solutiona litigiul
este conferita de parti care contin ca litigiul lor sa fie prezentat spre solutionare unor persoane pariculare.
In acest scop partile in litigiu ai desemneaza pe arbitri si se angajeaza sa accepta hotarirea pe care
acestia o vor pronunta.
In doctrina juridica intilnim mai multe pareri in ceea ce priveste arbitrajul comercial international.

5
 Profesorul Peter Sanders sublinia ca arbitrajul ca institutie juridica “ s-a extins si va continua sa se
extinda datorita eficientei sale”, demonstrata in solutionarea litigiilor comerciale internationale.
Unul dintre cei mai cunoscuti specialisti in domeniul arbitrajului comercial international , Jan
Paulsson observa ca “ modalitatile de solutionare pe cale arbitrala s-au perfectionat “ , ca urmare a
experientei acumulate a corelarii reglementarilor cu cerintele practicii si adaptarii lor la aceste cerinte .
Extinderea arbitrajului comercial - atrage atentia Jan Paulsson – “ este o realitate recunoscuta “ si “ o
cerinta a vietii comerciale internationale “.
In fine , din cele mentionate mai sus putem concluziona faptul ca arbitrajul comercial international
este o institutie juridica prin intermediul careia litigii actuale sau viitoare se solutioneaza de catre
persoane investite cu aceasta sarcina de catre partile unui contract ce a generat sau este posibil sa
genereze un litigiu.

3.Caracterele arbitrajului comercial international

Caracterele arbitrajului comercial international sunt sugerate prin chiar denumirea data acestei
jurisdictii .
Denumirea de arbitraj international a primit consacrare prin conventii internationale , ca si in
practica de comert international si in doctrina juridica de specialitate. Este suficient sa amintim in acest
sens ca aceasta denumire apare in chiar titlul Conventiei Europene asupra arbitrajului comercial
international din 21 aprilie 1961 ( semnata la Geneva ). Pe de alta parte Conventia pentru recunoasterea
sentintelor arbitrale straine semnata la 10 iunie 1958 la New York a fost precedat de o conferinta a
Natiunilor Unite asupra arbitrajului comercial international .
Chiar din definitia acestei institutii juridice se desprind citeva caractere juridice.Astfel ele urmeaza a
fi analizate in continuare.

3.1 Caracterul comercial

Conform art.1 , alin.1 , pct.a din Conventia Europeana asupra arbitrajului comercial international
(Geneva 1961) are caracter commercial arbitrajul avind ca obiect litigii nascute sau care se vor naste din
operatiuni de comert international , intre peroanele fizice sau juridice ce in momentul incheierii
Conventiei de arbitraj au resedinte sau sedii in state diferite.
Caracterul comercial al arbitrajului rezulta din faptul ca obiectul sau constituie litigiile “ nascute sau
care se vor naste din operatii de comert international“ .Toate litigiile supuse arbitrajului rezulta “ din
elementele intriseci al operatiunii comerciale”. Aceste elemente sunt , in principal, de natura economica.
Caracteul comercial al arbitrajului isi gaseste expresia in :
1) raportul comercial supus judecatii
2) reglementarea comerciala in temeiul careia se desfasoara arbitrajul (judecata)
3) in calitatea arbitrilor care sunt alesi dintre personalitatile competente in domeniul comercial

3.2 Caracterul international

Din cuprinsul art.1 , alin.1 ,pct.a al Conventiei Europene asupra arbitrajului comercial international
(Geneva 1961) , rezulta si caracterul international al arbitrajului. Intr-adevar delimitind domeniul
arbitrajului comercial international acest text face referire expresa la litigii nascute sau care se vor naste
din operatii de comert international.

6
 In doctrina juridica s-a exprimat opinia conform careia caracerul international al arbitrajului nu poate
fi “ caracterizat prin obiectul arbitrajului si anume litigiul arbitral”. In acest sens s- a aratat ca e posibil ca
litigiul sa aiba caracter international, iar organul sesizat cu solutionarea lui sa fie national.
Caracterul international al arbitrajului este determinat de :
1) elementele de extraneitate a situatiei litigioase
2) internationalitatea organului arbitral
3) autonomia arbitrajului fata de structurile nationale
Profesorul B.Goldman defineste internationalitate prin existenta legaturilor organului arbitral “ cu
ordinea juridica din mai multe state”, apreciind ca internationalitatea ar decurge dintr-o “ divergenta de
conexiuni”. Se considera ca structurile de arbitraj trebuie sa nu aiba conexiuni cu organizarea statala si a
nu fie tinute de obligatia de a aplica o lege statala a arbitrajului. Se apreciaza ca exigentele
internationalitatii sunt intrunite de Curtea de Arbitraj de pe linga Camera de Comert Internationala din
Paris.
In definirea caracterului international al arbitrajului sunt luate in considerare : sediul partilor in
litigiu, locul desfasurarii arbitrajului, transferal peste hotare a marfurilor si valorilor in disputa.
Internationalitatea arbitrajului este conditionata de asemenea elemente intriseci, asa cum este, de
exemplu, fluxul de marfuri , de servicii,de devize sau de alte valori peste hotare.Litigiile in legatura cu
raporturile contractuale privind tranzactiile respective au , in mod evident un character international.

3.3 Caracterul arbitral

Caracterul arbitral isi gaseste expresia in faptul ca arbitrii au puterea de a statua ceea ce inseamna “ a
judeca”,” a transa un litigiu” , adica “ a verifica sau de a constata o situatie juridica preeexistenta asupra
careia exista un dezacord intre parti”.
Cu toate ca arbitrajul este desemnat de parti, el nu actioneaza in numele vreuneia dintre ele.Ca si in
cazul judecatorului , arbitrul este chemat sa statueze ,adica sa transeze litigiul in mod impartial .
Puterea arbitrilor isi are izvorul in acordul partilor in litigiu,care - ai dau expresie – tocmai pe baza
increderii pe care o au in impartialitatea arbitrilor. Chiar daca arbitrajul – asa cum am vazut – are o
componenta contractuala , ramine” un act de jurisdictie” , deosebindu-se , prin aceasta de alte institutii
contactuale , cum ar fi, de exemplu, tranzactia,mandatul,etc,.
In functie de probele administrate in proces si de convingerea pe care arbitrii si-o formeaza
analizind acele probleme,solutia data de ei va putea fi una de condamnare a ambelor parti ori numai a
uneia dintre ele sau de exonerare de plata a ambelor parti.In cazul in care arbitrii constata ca elementele
de fapt ale pretentiei corespund cu cele avute in vedere de norma de drept aplicabila ,vor decide ca
pretentia formulata este intemeiata si vor transa litigiul ca atare.

3.4 Caractere intilnite in doctrina juridica

Caracter consensual
Spre deosebire de judecatori,a caror competenta de solutionare a litigiilor decurge din lege,
competenta arbitrilor decurge din vointa partilor, care in anumite domenii au libertatea de a renunta la
competenta atribuita de catre lege instantelor judecatoresti ale statului si de a conferi aceasta competenta
unor persoane desemnate de ele.
Cu alte cuvinte,fundamental unui arbitraj il constituie vointa partilor, ele fiind acelea care,intelegind
sa-si rezolve litigiul, astfel,determina arbitrii,puterea acestora, regulile procedurale de urmat si maniera

7
fundamentarii solutiel la care vor ajunge (arbitraj institutionalizat sau ad-hoc, de drept strict sau de
achitate).
Caracter nestatal
Arbitrajul reprezinta o exceptie de la principiul conform caruia justitia este un monopol al statului.
Spre deosebire de instantele judecatoresti care fac parte din sistemul statal,principala caracteristica a
Curtilor de Arbitraj,precum si a tribunalelor arbitrale ad-hoc o reprezinta o totala autonomie fata de stat
sau orice alte autoritati statale sau guvernamentale.

Caracter independent
Asemeni judecatorilor,arbitrii sunt independenti si neutri.Alegerea unui arbitru de catre o parte nu
implica faptul ca respectivul arbitru ca reprezenta interesele acelei parti.Ei sunt independenti si impartiali
in indeplinirea atributiilor lor.

Caracterul voluntar
In instantele judecatoresti statale,reclamantul isi poate valorifica pretentiile fara a cere acordul
celeilalte parti, in timp ce, in fata tribunalului arbitral, reclamantul nu poate formula cerere de arbitrare
fara existenta unui acord prealabil al celeilalte parti, fara existenta consimtamintului expres al acesteia sub
forma conventiei de arbitraj.

4. Concluzii
In urma celor mentionate mai sus putem concluziona urmatoarele: prin urmare, solutionarea
litigiilor aparute intre parti daca acestea au convenit astfel, sa realizeaza prin intermediul arbitrajului.In
situatia in care partile nu au ajuns la un acord in aceasta privinta, litigiul nu poate fi solutionat pe calea
arbitrajului.
Astfel, procedura arbitrajului este diferita de procedura judecatoreasca , avind in vedere ca aceasta
din urma se defasoara la cererea reclamantului, fara a fi necesar acordul piritului.
In ceea ce priveste arbitrajul, aceasta este o cale de solutionare a unor litigii in baza acordului
partilor , excluzindu-se competenta instantelor judecatoresti.Asadar, arbitrajul are caracter
conventional,de aceea el nu este obligatoriu pentru partile in litigiu ( ca mod de solutionare ) , ci
facultativ.
Arbitrajul reprezinta o modalitate de solutionare a litigiului de catre o persoana sau de catre un
organ stability prin acordul partilor litigante sau prin acord international, a carui sedinta este
obligatorie pentru acele parti.

8
 REFERINTE BIBLIOGRAFICE:

1.Mark Huleatt-James, Nicholas Gould – Arbitrajul Comercial International. Editura ARC 2001
2.Viorel Ros –Arbitrajul Comercial International. Bucuresti, 2000
3.Victor Babiuc – Dreptul Comerului International. Bucuresti, 2002
4.Dumitru Mazilu – Drptul Comertului International. Editura LUMINA LEX, 2000
5.Ovidiu Ungureanu, Calina Jugastru – Manual de drept international privat. Editura ALL BECK,
1999
6.Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu – Dreptul Comertului International. Editura LUMINA LEX,
2000
7.Valeriu Babara – Drept international privat. Chisinau , 2009
8. Legea cu privire la arbitraj, nr.23- XVI din 22.02.2008
9.Legea cu privire la arbitrajul comercial international, nr.24- XVI din 22.02.2008
10.Conventia Europeana cu privire la Arbitrajul Comercial International de le GENEVA , 1961
11.www.google.ro