MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA DREPT PROCESUAL CIVIL

Teză de licenţă

FORMA ARBITRALĂ DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR

A executat studenta anului V (1-5),

specializarea drept civil,

Veisa Anna

Conducător ştiinţific :

Belei Elena

Doctor în drept, conf. universitar

Chişinău 2009

Cuprins :
1
Introducere...............................................................................................................3

Capitolul 1. Conceptul şi evoluţia arbitrajului....................................................7-25

Secţiunea 1. Apariţia şi evoluţia arbitrajului şi a reglementărilor în domeniu.

Natura juridică a
arbitrajului..................................................................6

Secţiunea 2. Noţiunea şi esenţa arbitrajului. Avantajele şi dezavantajele

arbitrajului...........................................................................................11

Secţiunea 3. Clasificarea arbitrajului......................................................................14

Secţiunea 4. Principiile de bază ale arbitrajului. Statutul arbitrului.......................20

Capitolul 2. Procedura arbitrală........................................................................26-44

Secţiunea 1. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa

arbitrajului...............................................................................................................26

Secţiunea 2. Noţiunea şi formele convenţiei de arbitraj. Sesizarea arbitrajului.....32

Secţiunea 3. Particularităţie procedurii arbitrale.....................................................41

Capitolul 3. Contestarea şi executarea hotărîrii arbitrale..................................45-56

Secţiunea 1. Hotărîrea arbitrală. Contestarea hotărîrii

arbitrale....................................................................................................................45

Secţiunea 2. Executarea hotărîrilor arbitrale. Refuzul în eliberarea

titlului executoriu.....................................................................................................52

Concluzii.................................................................................................................57

Bibliografie.............................................................................................................60

Introducere

2
 Actualitatea temei propuse spre investigare. Este indiscutabil că pe durata desfăşurării
relaţiilor sociale între persoane există pericolul apariţiei a diverse litigii care reies din conţinutul
acestor relaţii. În fiecare din aceste cazuri este necesară intervenţia unor organe care să
soluţioneze problemele apărute şi să restabilească dreptatea. De cele mai multe ori se apelează la
instanţele de judecată, dar, în ultimul timp, acestea nu ţin piept numărului mare de dosare şi
volumului de lucru care cad în sarcina lor. Persoanele care măcar o dată au fost implicate în
soluţionarea unui litigiu în instanţele de judecată s-au convins de faptul că această cale de
soluţionare a litigiilor implică pierdere de timp, mijloace şi eforturi, astfel că din ce în ce mai
mult se caută alte căi, mult mai rapide şi eficiente. Deşi arbitrajul nu este o instituţie nouă, acesta
îşi face din ce în ce mai mult locul în practica soluţionării litigiilor. Arbitrajul este o cale
alternativă, extrajudiciară de soluţionare a litigiilor. Este o justiţie derogatorie de la cea statală,
unde părţile printr-o convenţie arbitrală decid să soluţioneze litigiul în arbitraj şi nu în instanţa de
judecată.
Scopul lucrării în cauză este să investigheze care este specificul formei arbitrale de
soluţionare a litigiilor, care sunt principiile care guvernează această instituţie, avantajele
soluţionării litigiilor în arbitraj, care sunt efectele unei hotărîri arbitrale.
La 22 februarie 2008 au fost adoptate două legi de căpătîi pentru procedura arbitrală : Legea
cu privire la arbitraj şi Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Cu toate că prin
adoptarea legilor noi se urmărea înlăturarea unor imperfecţiuni şi neajunsuri ale legii vechi, din
31 mai 1994, totuşi vom menţiona că şi legile noi prezintă şi ele nişte neajunsuri, iar prin
prezenta lucrare se încearcă depistarea acestor neajunsuri şi propunerea redresării situaţiei.
Prezenta lucrare îşi propune nu doar să studieze cadrul normativ nou în ce priveşte procedura
arbitrală, ci şi să facă un studiu al doctrinei şi al legislaţiei altor ţări în domeniu, în căutarea
desfăşurării la maxim a temei propuse spre examinare.
Sarcinile şi obiectivele lucrării. Sarcinile lucrării prezente sunt următoarele :
1. cercetarea reglementărilor legislaţiei naţionale în ce priveşte procedura arbitrală ;
2. cercetarea legislaţiei altor ţări în domeniu ;
3. cercetarea doctrinei din domeniu atît din Republica Moldova, cît şi din alte state.
Obiectivele lucrării sunt :
a) analiza evoluţiei arbitrajului şi a reglementărilor în domeniu ;
b) stabilirea noţiunilor, principiilor aplicabile instituţiei arbitrajului ;
c) determinarea naturii juridice a arbitrajului ;
d) formularea avantajelor şi dezavantajelor procedurii arbitrale de soluţionare a litigiilor ;
e) studierea noţiunii, formelor şi efectelor convenţiei arbitrale ;
f) stabilirea cercului de litigii care sunt de competenţa judecăţii arbitrale
3
g) studierea particularităţilor procedurii arbitrale;
h) evidenţierea efectelor unei hotărîri arbitrale;
i) evidenţierea particularităţilor atacării şi executării hotărîrii arbitrale.
Scopurile trasate în lucrare:
1. definirea esenţei şi rolului arbitrajului drept cale alternativă de soluţionare a litigiilor;
2. evidenţierea condiţiilor obligatorii pentru a putea recurge la arbitraj;
3. elucidarea consecinţelor juridice generate pentru părţi ca urmare a alegerii acestei căi;
4. stabilirea specificului procesului arbitral ;
5. relevarea competenţei arbitrajului;
6. analiza efectelor hotărîrii emise de organul arbitral;
7. evidenţierea posibilităţii desfiinţării hotărîrii arbitrale.
Suportul metodologic. Pentru acest studiu ne-am condus de reglementările interne şi cele ale
altor state ca România, Federaţia Rusă, Franţa. Au fost studiate atît actele normative ce ţin de
arbitraj, cît şi comentariile acestor acte. De asemenea, am studiat diferite regulamente interne ale
Curţilor de Arbitraj atît pe plan naţional, cît şi pe plan internaţional, unde fiecare dintre ele îşi
stabilesc competenţa. Am precăutat actele internaţionale care privesc arbitrajul existente la
moment, la care Republica Moldova este parte.
Am utilizat în lucrare viziunile şi opiniile mai multor doctrinari din ţările nominalizate mai
sus care au ajutat la crearea propriei atitudini faţă de arbitraj.
Deoarece procedura arbitrală se desfăşoară în strictă confidenţialitate la lucrare nu este
anexată nici de o hotărîre arbitrală, şi nici nu s-a putut asista la vreun proces arbitral.
Structura lucrării. Prezenta lucrare este compusă din: întroducere, trei capitole, care la
rîndul lor sunt divizate în secţiuni, concluzie finală şi bibliografie.
Capitolul 1 cuprinde studiul apariţiei şi evoluţiei arbitrajului şi a reglementărilor în domeniu
în Republica Moldova. Au fost analizate noţiunile arbitrajului propuse de legislaţie, dar şi de
doctrină, în vederea găsirii unei soluţii optime în ce priveşte definirea instituţiei arbitrale. A fost
analizată natura juridică a arbitrajului, fiind o întrebare destul de controversată, ajungînd la
concluzia că are o natură mixtă. S-au arătat care sunt avantajele şi dezavantajele acestei instituţii;
care sunt criteriile de determinare şi diferenţiere a arbitrajului naţional, străin şi internaţional,
precum şi alte criterii de clasificare a arbitrajului, fiind formulate şi avantajele unei forme a
arbitrajului faţă de alta.
În Capitolul 1 am efectuat analiza şi cercetarea particularităţilor principiilor care stau la baza
procedurii arbitrale. La fel, am analizat statutul arbitrului, rolul lui într-un proces arbitral, care
este modul de numire, înlocuire, recuzare şi încetare a funcţiei sale, arătîndu-se care sunt
drepturile şi obligaţiile lui, sfera atribuţiilor lui în raport cu cele ale unui judecător.

4
 Capitolul 2 cuprinde analiza noţiunii şi a formelor convenţiei arbitrale, stabilindu-se natura,
importanţa şi efectele acesteia.
În acest capitol, ne-am axat pe caracterizarea etapelor procesului arbitral, care sunt aceleaşi
unui proces civil, cu mici particularităţi. Arbitrul la fel ca un judecător, administrează probele
după intima sa convingere, oferind posibilitatea prin prisma principiului contradictorialităţii ca
părţile să-şi argumenteze poziţia aducînd probe şi dovezi, procedura finisîndu-se cu emitera unei
hotărîri arbitrale. Ne-am propus analizarea procedurii de sesizare a arbitrajului şi de desfăşurare
a procesului arbitral.
Capitolul 3 conţine analiza modului adoptării, pronunţării şi efectele pe care le pot produce o
hotărîre arbitrală. Executarea ei se face benevol de către părţi, mai ales că ei singuri au încheiat
convenţia arbitrală, logic e că ei au nevoie de această hotărîre arbitrală şi doresc să o execute.
Însă realitatea e alta, uneori partea care pierde procesul nu doreşte executarea hotărîrii şi partea
interesată înaintează o cerere instanţei judecătoreşti pentru a-i emite titlu executoriu.
Arbitrii nu au în competenţa lor acordarea titlurilor executorii, deoarece aceasta ţine de
competenţa instanţei judecătoreşti.
Hotărîrea arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul aceloraşi căi de atac ca şi o hotărîre
judecătorească, însă ea poate fi contestată şi ca rezultat se poate obţine desfiinţarea hotărîrii
arbitrale.
În ultima secţiune a acestui capitol ne-am referit şi la recunoaşterea şi executarea hotărîrii
arbitrale străine. Republica Moldova fiind parte la Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine din 10.06.1958 încheiată la New-York, facilitează recunoaşterea pe
teritoriul R.Moldova a hotărîrilor altor state.

Capitolul 1. Conceptul şi evoluţia arbitrajului

5
 Secţiunea 1. Apariţia şi evoluţia arbitrajului şi a reglementărilor în domeniu. Natura
juridică a arbitrajului
Hegel consideră că adevărata istorie începe abia acolo unde apare statul şi dreptul, acesta
constituind punctul cel mai înalt al existenţei şi dezvoltării unui popor. În ceea ce priveşte
arbitrajul, acesta îşi are originile încă în primele forme de existenţă ale societăţii.
Profesorul Viorel Mihai Ciobanu consideră că este imposibil ca oamenii să trăiască într-o
societate fără ca interesele şi pasiunile lor să nu dea naştere la diferende. Acestea iau naştere din
nerespectarea dreptului obiectiv, nesatisfacerea dreptului subiectiv şi neonorarea obligaţiilor1.
Astfel, din momentul apariţiei primului germene al societăţii se pune problema rezolvării acestor
interese contrare. Dat fiind faptul că nu exista o formă organizată a organelor de soluţionare a
problemelor apărute, această sarcină revenea jurisdicţiei private.
Majoritatea autorilor menţionează că arbitrajul a fost o formă primitivă a justiţiei, anterioară
justiţiei publice. Astfel, profesorul A.I.Viţin menţionează „Instanţele arbitrale sunt premergătoare
instanţelor judecătoreşti” şi „instanţa arbitrală este forma rudimentară a instanţelor, comună
multor naţiuni”2. Frank Elkouri menţionează că „ Arbitrajul este cea mai veche metodă cunoscută
pentru soluţionarea litigiilor dintre oameni”3, iar Albert Fetweiss că „arbitrajul este prima formă
de justiţie regulată care a existat”. Adepţii acestei teze menţionează că trecerea de la răzbunarea
personală la justiţia statală s-a făcut în 4 etape: după o reglementare a răzbunării personale a
urmat o epocă a arbitrajului faculatativ, prin care părţile cereau unui terţ să hotărască asupra
litigiului dintre ele. A urmat o altă etapă, a arbitrajului obligatoriu, impus de stat şi, în sfîrşit,
perioada în care statul şi-a asumat el misiunea de a înfăptui justiţia, stabilind domeniile în care
părţile puteau opta pentru arbitraj4.
V. J. Jakubowski apreciază că arbitrajul a apărut în Grecia antică (secolele VI – IV î.Hr.) şi că
nenumărate arbitraje au avut loc între oraşele state greceşti începînd cu secolul al IV-lea î.Hr. .
Această opinie poate fi apreciată ca fiind una verosimilă, deoarece încă Solon a introdus
arbitrajul în reformele sale, iar Aristotel distingea între judecător şi arbitru. „Arbitrul – spunea
Aristotel – urmăreşte echitatea, judecătorul urmează legea. Arbitrajul a fost inventat ca echitatea
să fie aplicată”. Platon în „Legile” sale distingea între 3 tipuri de tribunale, astfel că, pe lîngă
tribunalele civile pentru afaceri private şi tribunalele pentru afaceri publice, mai distingea un al
treilea tip de tribunale – cele arbitrale care erau apreciate de Platon în felul următor : „Cel mai
sacru dintre toate tribunalele să fie acela pe care părţile şi-l vor fi creat ele însele şi pe care îl vor
fi ales prin bună înţelegere”5.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Bucureşti, ed. „All- Beck”, 2000, p.8
2
Гражданский процесс, под ред. М.С.Треущникова, изд. «Юрист», Москва, 2001, стр. 377
3
Frank Elkouri, How arbitration works, Third Edition, p.3
4
Charles Jarrousson, La notion d`arbitraj, Paris, 1987, p.2
5
Platon, Legile, ed.”IRI”, 1995, p.180
6
 Arbitrajul era cunoscut în Roma antică, astfel că Cicero spunea : „Arbitrajul este mijlocul de a
nu cîştiga în întregime un bun proces şi nici de a pierde complet un rău proces”. În Legea celor
XII Table o referire la arbitri este formulată în Tabla a IX-a: „Dacă un judecător sau un arbitru
numit de magistrat va fi primit bani pentru aceasta, să fie pedepsit cu pedeapsa capitală?”, iar cu
referire la procedura arbitrală ne relatează astfel : „cel ce reclama spunea următoarele: „ Eu afirm
că tu trebuie să-mi dai 10000 de sesterţi, potrivit angajamentului ce ţi-ai luat solemn; eu aceasta
cer, să recunoşti sau să negi”. Adversarul spunea că nu trebuie. Reclamantul adăuga : „ De vreme
ce tu negi, te rog, pretore, să ne dai un judecător, ori un arbitru” ”6. Acelaşi lucru l-a prevăzut şi
legea Licinia, în caz de proces pentru împărţirea unui bun comun. În felul acesta, după ce era
indicată pricina pentru care se purta procesul, se cerea imediat un arbitru.
În Instituţiunile lui Gaius, în paragrafele 141, 163, 164 şi 165 sunt reflectate veritabile norme
procesuale ale procedurii arbitrale în dreptul privat roman, printre primele consemnate riguros în
istoriografia dreptului.
„Arbitrium liti aestimandae” era mijlocul prin care „arbiter” fixa cuantumul reparaţiilor după
ce judecătorul pronunţa o hotărîre asupra vinovăţiei.
Charles Jarrousson afirmă că arbitrajul nu este o instituţie exclusiv greco-romană, deoarece
Coranul face distincţie între „hakam” – arbitru şi „caid” – judecător.
În Epoca medievală, în Europa, arbitrajul e întîlnit în multe ţări, îndeosebi în Franţa, unde este
consfinţit pentru prima dată printr-o ordonanţă regală, în anul 1510.
Baza legală modernă a arbitrajului o constituie codurile de procedură civilă de la începutul
secolului al XIX-lea, dominate de spiritul liberal al Revoluţiei Franceze. Aceasta privea arbitrajul
cu mare favoare, considerîndu-l alternativa optimă a justiţiei statale. Legea din 16-24 august
1790 considera arbitrajul „ le moyen le plus raisonnable de terminer les contestations entre les
citoyens” - „mijlocul cel mai raţional de a soluţiona contestaţiile dintre cetăţeni”, nu prin
judecători, ci prin persoane particulare care se bucură de încrederea comună a părţilor. Foarte
curînd însă, chiar în acele coduri, s-a simţit nevoia ca libertatea de voinţă a părţilor în
organizarea şi desfăşurarea arbitrajului să se îmbine cu unele măsuri de intervenţie şi control din
partea justiţiei statale.
Pentru Ţările Româneşti actele normative de bază care reglementau procedura arbitrală erau :
în 1814 „Manualul lui Donici” pentru Moldova, în 1817 „Codul lui Calimach” în care Capitolul
II în 11 articole instituia reguli ale procedurii arbitrale şi „Codul lui Caragea”, în 1818, în Ţara
Românească, care reglementa arbitrajul în 21 articole, în Capitolul XVIII – „Pentru eretocrisie”
şi Capitolul XVII – „Pentru învoială”.

6
Gheorghe Coţofană, Procedura arbitrală. Istoric, doctrină, jurisprudenţă, ed. „Oscar Print”, Bucureţti, 1999, p.14

7
 Concepţia Codului de procedură civilă francez din 1806 a stat la baza multor coduri de
procedură civilă din alte ţări. Aşa, de exemplu, a fost cazul Codului de procedură civilă din 1865
al României, care avea drept izvor acest Cod, pe lîngă acel de procedură civilă a Cantonului
Geneva din 1819. Acesta şi-a avut viaţa pînă la instaurarea regimului comunist în România. În
toate ediţiile oficiale ale Codului de procedură civilă din acea perioadă, Cartea a IV-a era însoţită
de o notă în care se afirma că „instituţia arbitrajului particular nu mai este practic folosită în
prezent, cetăţenii adresîndu-se exclusiv instanţelor judecătoreşti sau altor organe de stat sau
obşteşti cu atribuţii jurisdicţionale, pentru rezolvarea litigiilor lor”. În realitate nota conţinea nu
atît o constatare ci, mai degrabă, un avertisment de a nu se mai folosi arbitrajul privat.
Pentru Republica Moldova arbitrajul este o instituţie nouă şi în devenire. Astfel, art. 6 din
Codul Civil RM din 1964 prevedea: „Apărarea drepturilor civile se înfăptuieşte, potrivit regulilor
stabilite de instanţa judecătorească competentă sau arbitrii aleşi: prin recunoaşterea acestor
drepturi, etc.” La fel, în Codul de procedură civilă din 1964 se conţinea o anexă (Anexa nr. 3)
care prevedea Regulamentul arbitrilor aleşi.
Cu toate că norme în ce priveşte arbitrajul existau la moment, acestea nu se aplicau în relaţiile
dintre cetăţenii Republicii Moldova. La 31 mai 1994 în RM este adoptată Legea nr.129 cu privire
la judecata arbitrală (arbitraj)7. Această Lege a constituit un pas înainte pentru legislaţia RM,
deoareace a încercat să reglementeze o instituţie puţin aplicabilă pentru ţara noastră şi a
constituit o primă treaptă pentru perfecţionarea legislaţiei de mai departe. Astfel că, actual, avem
o reglementare detaliată şi mai mult sau mai puţin completă şi clară a instituţiei arbitrajului. La
22.02.2008 în RM au fost adoptate două legi de căpătîi în ce priveşte arbitrajul : Legea cu privire
la arbitraj8 şi Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional9, acestea avîndu-şi temelia
generală în Codul de procedură civilă al RM.
Natura juridică a arbitrajului. Art. 10 Cod Civil al RM10 menţionează formele de apărare a
drepturilor. Observăm că legiuitorul menţionează în acest articol doar forma judiciară şi cea
administrativă de apărare a drepturilor, forma arbitrală nefiind menţionată. Alin.(2) al acestui
articol prevede : „Modul de aplanare a litigiului dintre părţi pînă la adresare în instanţa de
judecată poate fi prevăzut prin lege sau contract”. Această parte a art. 10 nu se referă la forma
arbitrală de apărare a drepturilor, ci doar la forma prealabilă în cazul apariţiei unui litigiu. Făcînd
o analiză a Codului Civil al Federaţiei Ruse vom observa că, în art.11 al acestui Cod e prevăzută,
pe lîngă celelalte forme de apărare a drepturilor, şi forma arbitrală.
Analizînd doctrina în problema arbitrajului, observăm că doctrinarii menţionează trei teze ce
privesc natura juridică a arbitrajului: contractualistă, jurisdicţională şi dualistă (mixtă, eclectică):
7
Publicat în MO al RM nr. 2 din 25.08.1994
8
Publicat în MO al RM nr. 88-89 din 20.05.2008
9
Publicat în MO al RM nr. 88-89 din 20.05.2008
10
Publicat în MO al RM nr.82-86/661 din 22.06.2002
8
 1. Teza contractualistă a naturii juridice a arbitrajului. Potrivit acestei teze arbitrajul
reprezintă un ansamblu de acte juridice, de natură contractuală, de la convenţia arbitrală şi pînă
la hotărîrea arbitrală, arbitrajul fiind un contract şi hotărîrea arbitrală este tot un contract. Arbitrii
sunt mandatari ai părţilor, avînd misiunea de a soluţiona neînţelegerea lor. Partizanii acestei teze
menţionează că “părţile, iar nu arbitrii, controlează arbitrajul”11.
Este incontestabil faptul precum că izvorul arbitrajului este de natură contractuală.
Soluţionarea litigiului arbitral se face potrivit regulilor alese de părţi, iar în lipsa unei atare
alegeri, potrivit unor norme prevăzute special. Deci, acordul părţilor este primordial. În cadrul
acestei concepţii :
- convenţia arbitrală nu sustrage litigiul din competenţa instanţelor judecătoreşti, ci împiedică
naşterea unui proces judiciar;
- sentinţa arbitrală nu s-ar bucura de autoritatea lucrului judecat ca o hotărîre judecătorească,
ci de irevocabilitate, iar efectul ei executoriu nu este relevant întrucît el poate fi întîlnit şi în
numeroase alte acte juridice de natură contractuală;
- intervenţia instanţei judecătoreşti pentru rezolvarea unor incidente procedurale se întemeiază
pe respectul forţei obligatorii a oricărui contract, instanţa judecătorească asigurînd, în această
privinţă, eficienţa unor clauze ale convenţiei arbitrale;
- excepţia de arbitraj care conduce la desesizarea instanţei, în cazul existenţei unei convenţii
arbitrale valabile şi operante apare, de asemenea, ca o cerinţă impusă de respectarea voinţei
părţilor care au încheiat convenţia arbitrală.
2. Teza jurisdicţională, în cadrul căreia se susţine că statul deţine monopolul legislativ şi
jurisdicţional, autorizează părţile ca, în anumite materii, să recurgă la arbitraj, astfel că arbitrajul
reprezintă o formă de justiţie delegată. Arbitrii nu sunt mandatari ai părţilor, ei acţionînd ca şi
judecătorii, iar hotărîrea lor este asimilată cu hotărîrea judecătorească. Această teză se
întemeiază pe faptul că decizia arbitrilor are valoarea unei hotărîri judecătoreşti definitive.
Efectele hotărîrii arbitrale sunt caracteristice unei veritabile hotărîri judecătoreşti: lucrului
judecat şi forţă executorie.
De data aceasta accentul nu este pus pe izvorul instituţiei, ci pe caracterul actului final al
judecăţii arbitrale. Procedura arbitrală are un caracter complex, iar în realizarea ei un rol
important revine nu numai convenţiei arbitrale sau hotărîrii finale, ci şi celorlalte acte sau
activităţi intermediare, cum sunt cele privitoare la cererile părţilor, excepţiile de procedură,
administrarea dovezilor, etc.
Caracterul jurisdicţional al arbitrajului şi-a găsit confirmarea prin următoarele caracteristici :

11
V.Babiuc, I.Băcanu, Gr.Florescu, Aspecte noi în arbitrajul comercial internaţional, // “Revista de drept
comercial”, nr.10/2002, ed. “Lumina Lex”, Bucureşti, 2002
9
a) arbitrii, soluţionînd litigiile dintre părţile care i-au ales, au comportamentul unui judecător,
chiar dacă aceştia sunt aleşi de părţi ei sunt independenţi, imparţiali în soluţionarea pricinii;
b) sentinţa arbitrală are o natură asemănătoare cu aceea a unei hotărîri judecătoreşti, bucurîndu-
se, printre altele , de efectul puterii de lucru judecat şi fiind susceptibilă de executare silită,
caracterul executoriu fiind determinat de natura jurisdicţională a acestei sentinţe;
c) hotărîrea pronunţată în cadrul arbitrajului privat poate fi desfiinţată pentru motivele limitative
stabilite de lege.
3. Teza mixtă, dominantă în doctrina română, potrivit căreia arbitrajul are o natură dublă, atît
contractuală, cît şi jurisdicţională.Temeiul juridic al arbitajului este contractual, iar activitatea de
arbitrare şi sentinţa pronunţată au caracter jurisdicţional. În acestă concepţie, arbitrul, chiar dacă
deţine puterile sale de la părţi, totuşi este independent în exercitarea atribuţiilor sale
jurisdicţionale, acţionînd în luarea hotărîrii întocmai ca şi un judecător, hotărîrea arbitrală fiind
obligatorie pentru părţi. Autorul Gh. Beleiu vede arbitrajul ca o activitate de natură contractuală,
la plecare (impusă de clauza compromisorie sau de compromis) şi de natură jurisdicţională, la
terminare12.
Soluţia cea mai optimă ar fi că arbitrajul are o natură dublă: contractuală prin izvorul său şi
jurisdicţională, prin procedura şi mai ales prin hotărîrea pronunţată de arbitri. Dubla natură a
arbitrajului se regăseşte în toate actele şi fazele arbitrajului.
Arbitrajul are ca punct de plecare convenţia arbitrală, iar ca punct de sosire un act
jurisdicţional , adică are o natură contractuală în faza iniţială şi natură jurisdicţională în cursul
desfăşurării lui sau în faza finală. Hotărîrea arbitrală este un act jurisdicţional în care este
prezentă componenta contractuală, asimilat prin lege, în privinţa anumitor efecte cu hotărîrea
judecătorească13.
Calificarea naturii juridice a arbitrajului este importantă mai ales pe planul dreptului
internaţional privat. Dacă acceptăm că arbitrajul are o natură jurisdicţională, se va recunoaşte
prioritate de aplicare pentru legea forului de pe teritoriul statului unde se desfăşoară procedura
arbitrală. Dimpotrivă, calificarea contractuală atrage competenţa legii determinate prin voinţa
comună a părţilor, în vreme ce teza mixtă tinde spre o formulă de compromis, în cadrul căreia
„lex contractus” comportă o serie de corective decurgînd din trăsăturile jurisdicţionale ale
arbitrajului14.
Aşadar, în mod incontestabil izvorul arbitrajului este de natură contractuală datorită acordului
care intervine între părţi cu privire la soluţionarea unui litigiu care poate să apară în legătură cu

12
Prof.dr. Gheorghe Beleiu, Hotărîrea arbitrală şi desfiinţarea ei, // “Revista de drept commercial”, nr.6-1993, ed.
“Lumina Lex”, Bucureşti, p.14
13
Gabriel Homotescu, Litigii patrimoniale, ed. « Lumina Lex », Bucureşti , p.42
14
Viorel Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p.77, cu
referire la Octavian Căpăţînă, Litigiul arbitral de comerţ exterior”, ed. “Academiei”, 1978, p.20
10
obligaţiile ce decurg din raporturi contractuale sau necontractuale, iar părţile pot consimţi
strămutarea litigiului care se află pe rol în instanţa de judecată pînă la emiterea hotăririi spre
judecata arbitrală dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege (art.30 CPC) 15 . Cînd am
menţionat că instanţa exercită funcţia de coordonare, am făcut referire la art.27 CPC alin.(2), caz
în care instanţa nu admite folosirea modalităţii de apărare dacă aceasta contravine legii ori
încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei şi ceea ce consider a fi mai important este
că chiar la solicitarea de partea care a avut cîştig de cauză a titlului executoriu în instanţa de
judecată, eliberarea acestuia se face cu respectarea art.170 şi 171 Cod de procedură civilă, cu
pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare, în şedinţă de judecată, pe cînd în cazul efectuării
justiţiei de către instanţele judecătoreşti titlul se eliberează la cererea creditorului.
Arbitrajul apare nu ca o creaţie a voinţei părţilor, ci ca o formă delegată de justiţie
încredinţată, prin voinţa puterii suverane a statului, unor persoane private ce nu au calitatea de
funcţionari publici şi nu acţionează în numele acestuia. Deseori putem face comparaţie între
arbitrul şi atribuţiile sale cu judecătorul şi atribuţiile acestuia. Chiar dacă arbitrul este desemnat
de părţi, el se comportă la fel ca un judecător, el nu acţionează în numele16 părţilor sau al uneia
dintre ele, ci trebuie să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de acestea manifestînd
imparţialitate. Sentinţa pe care arbitrul o pronunţă trebuie să fie rezultatul verificărilor şi
constatărilor făcute pe parcursul desfăşurării unei proceduri jurisdicţionale cu respectarea
principiului contradictorialităţii.

Secţiunea 2. Noţiunea şi esenţa arbitrajului. Avantajele şi dezavantajele arbitrajului

Dacă e să precăutăm întreaga literatură de specialitate în domeniul arbitrajului, nicăieri nu
vom găsi o definiţie unanim acceptată a arbitrajului, aceasta datorită diversităţilor de
reglementări, dar şi faptului că în drept definiţiile sunt adesea provizorii şi mereu perfectibile.
Conceptul de „arbitraj” îşi are originile în latinescul „arbiter” care desemna „martorul”, dar
avea şi sensul de „maestru”, „profesor”, „stăpîn”17.
În limba greacă sinonimul cuvîntului arbitru sugerează ceea ce este arbitrajul în fapt, în
„Iliada” vorbindu-se de arbitru numit „istor”, care înseamnă „cel care ştie”.
Cuvîntul francez „arbitre” era folosit în anul 1213 cu un dublu sens – în sens juridic –
persoana desemnată de părţi care tranşa un litigiu şi în sens de liberă-voinţă.
Actual, noţiunea de arbitraj se utilizează în două accepţiuni: pentru a desemna organul
împuternicit de a soluţiona un litigiu pe cale amiabilă şi în sensul de procedură aparte de

15
Codul de procedură civilă al RM adoptat prin Legea RM nr.225 din 30.05.2003
16
Mircea N.Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional,ed. « Lumina Lex » , Bucureşti, 1994, p.169
17
Viorel Roş , Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p.18
11
soluţionare a litigiilor civile. Doctrinarul A.G. Fedorov susţine că se poate vorbi şi de o a treia
accepţiune, şi anume arbitrajul ca un complet arbitral: cîţiva arbitri (de regulă trei) sau un arbitru
împuternicit cu soluţionarea litigiului18.
Art. 1 alin.(2) din noua Lege cu privire la arbitraj nr.23-XVI din 22 februarie 2008
menţionează că arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept
civil în sens larg dintre părţile cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă litigiul a fost trimis, cu
acordul părţilor, spre soluţionare în arbitraj, cu excepţia litigiilor în materii în care legea nu
permite soluţionarea lui pe calea arbitrajului. Art. 2 “Noţiuni principale” defineşte arbitrajul ca
fiind o “cale alternativă de soluţionare a litigiilor atît de către arbitri numiţi pentru fiecare caz
aparte (arbitraj ad-hoc), cît şi de instituţii permanente de arbitraj. Considerăm că articolul în
cauză e menit de a ne defini în concret şi complet noţiunile-cheie folosite în textul legii şi, deci,
trebuie abordată cu seriozitate această problemă. Observăm că această noţiune e definită simplist
şi ne prezintă mai mult delimitarea dintre arbitrajul instituţional şi cel ad-hoc. Acestă definiţie
este preluată din Legea cu privire la judecata arbitrală din 1994, care în art. 1 “ Judecata
arbitrală” nu dă o noţiune completă şi adecvată acestui termen, ci stabileşte felurile de arbitraj.
În Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (art.1)19, găsim o
scurtă definiţie, precum că arbitrajul este reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii numai
pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc), ci şi de către instituţii permanente de arbitraj.
În Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa se menţionează că
„Arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa (...) rapid şi echitabil litigiile care pot să
rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi de servicii şi din
contractele de cooperare industrială”20.
În aspect procedural, arbitrajul se prezintă ca forma privată de soluţionarea litigiului civil
dintre părţi de către o persoană (persoane) fizice aleasă de părţile în litigiu.
În doctrină arbitrajul este definit ca fiind o modalitate nestatală de soluţionare a litigiilor
civile, ales de acord comun al părţilor pentru soluţionarea litigiului într-o formă procesuală
stabilită de acestea, exercitat de persoana (persoane) fizică în calitate de arbitru, faţă de care
instanţele judecătoreşti statale îndeplinesc, în limitele stabilite de lege, funcţii de sprijin şi
control21.
Analizînd multilateral conceptul judecăţii arbitrale, am putea conchide că aceasta reprezintă o
formă extrajudiciară, neguvernamentală de soluţionare a litigiilor civile, acceptată benevol de
către părţile aflate în litigiu, prin încheierea convenţiei arbitrale ce se efectuează de către arbitri

18
A.Г.Федоров, Международный коммерческий арбитраж, Москва, 2000, Издательский Дом «Дашков и Kº»,
стр.5
19
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10.06.1958
20
Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, Helsinki, 1 august 1975
21
Гражданский процесс (учебник) , под ред. В.В. Яркова, 5-е изд., Москва, WoltersKluwer, стp. 652.
12
aleşi de către părţi şi în privinţa căreia instanţa de judecată îndeplineşte funcţii de control şi de
coordonare.
Avantajele şi dezavantajele procedurii arbitrale. Această procedură alternativă de soluţionare
a conflictelor este din ce în ce mai solicitată datorită avantajelor pe care aceasta le oferă:
• stabilirea de către părţi a regulilor de examinare a litigiilor – părţile pot stabili prin convenţia
arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumită
reglementare avînd ca obiect arbitrajul, numirea şi revocarea, înlocuirea arbitrilor, termenul
şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care arbitrii trebuie să le urmeze în judecarea
litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri, repartizarea între părţi a cheltuielilor
arbitrale, conţinutul şi forma hotărîrii arbitrale, în general orice alte norme privind buna
desfăşurare a arbitrajului. Din toate acestea rezultă aplicarea pricipiului autonomiei de voinţă
a părţilor;
• încrederea părţilor în arbitri - părţile pot alege, prin simplul lor acord de voinţă, arbitrii care
urmează să soluţioneze litigiul dintre ele, această posibilitate este exclusă în cazul instanţelor
de judecată. Părţile pot alege prin simplul acord de voinţă arbitrii care urmează să
soluţioneze litigiul, ceea ce în justiţia statală este exclus. Acest fapt este important, deoarece
există posibilitatea atragerii în calitate de arbitri a specialiştilor nu numai din sfera dreptului
dar şi a economiei, operaţiunilor bancare şi altor domenii, cunoştinţe pe care judecătorii din
instanţele de judecată posibil a nu le avea sau a fi insuficiente, fiind astfel necesară atragerea
în proces a experţilor şi specialiştilor, ceea ce duce la tergiversarea procesului;
• rapiditate - procedura arbitrală este adeseori mult mai rapidă decît judecarea pricinii în
instanţele judecătoreşti. Termenul de examinare – 6 luni maxim;
• confidenţialitate - este un avantaj pentru agenţii economici cu renume, procesul public
ştirbindu-le din reputaţie;
• executarea benevolă a hotărîrii - părţile execută hotărîrea arbitrală, în caz contrar au
posibilitatea de a o contesta în instanţa de judecată;
• uneori se consideră că procedura arbitrală este mai puţin costisitoare decît procedura de drept
comun22. Aceasta se referă mai mult în cazul arbitrajului ad-hoc şi mai puţin în cazul
arbitrajului instituţionalizat;
• recunoaşterea internaţională a sentinţelor arbitrale este mai bine asigurată decît cea a
deciziilor judiciare naţionale. Mai mult de 120 de ţări au aderat la Convenţia pentru
recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 1958, de la New-York, aceasta
facilitează executarea sentinţelor din toate ţările semnatare. Mai există şi alte convenţii
bilaterale sau multilaterale care produc efecte similare;

22
Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. Bucureşti: ALL BECK, 2005, p.947
13
• arbitrajul poate să se prelungească cu negocierea, atunci cînd arbitrajul se finalizează cu
insucces.
Însă trebuie de recunoscut că această procedură nu este întocmai perfectă, ci are şi ea
dezavantaje - imposibilitatea exercitării căilor de atac, este permisă doar desfiinţarea – pe cînd
orice hotărîre judecătorească poate fi atacată în termenii stabiliţi de lege prin orice cale de atac.

Secţiunea 3. Clasificarea arbitrajului

Întotdeauna, pentru dezvăluirea esenţei unei instituţii, pentru o mai bună înţelegere şi
cunoaştere a instituţiei date, se purcede la clasificarea acesteia în funcţie de diverse criterii.
După cum am menţionat, chiar în art.2 din Legea cu privire la arbitraj, care se întitulează
„Noţiuni principale” arbitrajul este desemnat ca fiind calea alternativă de soluţionare a litigiilor
atît de către arbitri numiţi pentru fiecare caz aparte ( arbitraj ad-hoc), cît şi de instituţii
permanente de arbitraj. Legea cu privire la judecata arbitrală nr. 129 din 31.05.1994 în art. 1
prevedea formele arbitrajului.
Astfel, chiar din definiţia dată în art. 2 din Legea cu privire la arbitraj din 2008 rezultă că
arbitrajul, după durata acestuia poate fi:
1. arbitrajul ad-hoc sau ocazional, care este organizat pentru soluţionarea unui litigiu
determinat, funcţia arbitrilor încetînd o dată cu pronunţarea hotărîrii sau cu expirarea termenului
de arbitraj. Această formă se constituie la cazuri concrete, procedura arbitrală este determinată de
părţi sau de arbitrii;
2. arbitrajul instituţional, este cel organizat pentru exercitarea atribuţiilor în mod
neîntrerupt, astfel că existenţa sa nu depinde de durata unui litigiu. Această formă de arbitraj se
creează de instituţii permanente, ori în cadrul acestora: camere de comerţ, burse, uniuni, asociaţii
sau alte organizaţii profesionale sau speciale unde se organizează şi funcţionează în baza
regulamentelor, adoptate pentru întreaga perioadă de activitatea a lor, fapt ce necesită a fi
comunicat Curţii Supreme de Justiţie. Arbitrajele nu pot fi create pe lîngă organele administraţiei
publice centrale şi locale.
Distincţia enunţată ţine seama de modul de organizare a arbitrajului23.
În prezent în Republica Moldova arbitraje instituţionale sunt :
1. Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a
Republicii Moldova, care activează în baza Statutului Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional din 19.12.2008, aprobat prin decizia Consiliului Camerei de Comerţ şi Industrie a
Republicii Moldova24 ;
23
Ibidem, p. 945
24
Publicat în MO al RM nr.19-21/69 din 03.02.2009
14
 2. Curtea de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor
Producătorilor Agricoli “UNIAGROPROTECT”, care funcţionează conform Regulamentului
privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj şi Mediere, Regulilor de mediere şi
conciliere, Regulilor de procedură arbitrală, acestea fiind aprobate prin decizia Consiliului de
Conducere al Uniunii Republicane a Asociaţiilor Producătorilor, 2003;
3. Arbitrajul Specializat în domeniul proprietăţii industriale de pe lîngă Agenţia de Stat
pentru Proprietatea Intelectuală ce activează în baza Regulamentului aprobat prin ordinul
Directorului General al Agenţiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuală a Republicii Moldova
din 18 iunie 2003;
4. Curtea de Arbitraj de pe lîngă Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Auto din
Moldova, care activează în baza Regulilor de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj de pe
lîngă Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Auto din Moldova din 23 decembrie 2005 25 şi a
Regulamentul Curţii de Arbitraj de pe lîngă Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Auto din
Moldova din 23 decembrie 200526.
Conform legislaţiei Federaţiei Ruse, arbitrajul instituţional se consideră format cînd:
a) a fost luată hotărîrea cu privire la formarea arbitrajului;
b) a fost adoptat Regulamentul acesteia;
c) a fost formată lista arbitrilor, care are caracter obligatoriu sau de recomandare pentru părţi;
d) înaintarea actelor prevăzute la pct.1 – 3 în instanţa de judecată27.
Autorii români menţionează că o instituţie poate fi calificată drept instituţie permanentă de
arbitraj dacă va îndeplini următoarele condiţii:
1. să aibă în obiectul său de activitate organizarea arbitrajului privat voluntar, prestînd sau
fiind aptă să presteze un ansamblu de servicii arbitrale, care să faciliteze şi să monitorizeze
arbitrajul spre a se finaliza printr-o hotărîre definitivă şi obligatorie pentru părţi, susceptibilă de
executare silită ;
2. să aibă o structură organizatorică prestabilită, cu activitate continuă sau virtual continuă,
cu o conducere proprie şi personal care să asigure secretariatul arbitrajului cu o bază materială
corespunzătoare;
3. să dispună de un corp de arbitri, selectaţi pe anumite criterii, dintre care părţile să aibă
facultatea de a alege arbitrii sau dintre care instituţia de arbitraj să-i nominalizeze, în condiţiile
convenţiei arbitrale şi ale reglementărilor aplicabile;

25
Publicat în MO al RM nr. 21-24 din 03.02.2006
26
Publicat în MO al RM nr. 131-132 din 31.10.2001
27
Гражданское процессуальное правo, под ред. В.В. Яркова, Москва, ТК Велби, 2003, стр.352
15
 4. să se autoreglementeze, adică să aibă un regulament propriu de organizare şi funcţionare,
precum şi reguli de procedură arbitrală28.
În doctrină se discută mult asupra afinităţilor şi importanţei celor două forme ale arbitrajului.
Unii autori consideră că întîi au apărut arbitrajele „ad-hoc”, ca ulterior să apară cele
instituţionalizate, deoarece acestea din urmă permit adresarea către nişte persoane competente,
unor specialişti, iar procedura este una după reguli bine stabilite. În dorinţa de a scoate în
evidenţă avantajele unei forme ale arbitrajului faţă de alta, autorii apelează chiar la alegorii,
susţinînd că : „diferenţa între un arbitraj „ad-hoc” şi un arbitraj instituţional este analogă
diferenţei între un costum făcut la comandă şi un costum cumpărat de gata”29. Astfel, autorii
încearcă să formuleze avantajele unei forme a arbitrajului faţă de cealaltă. Printre avantajele
arbitrajului instituţionalizat ei menţionează:
1. arbitrajul instituţional simplifică convenţia arbitrală, fiind necesară doar menţionarea
instituţiei
arbitrale ce urmează a fi sesizată;
2. regulile aplicabile în soluţionarea litigiului sunt formulate de specialişti, cu cunoştinţe şi
experienţă în domeniu;
3. organele pe lîngă care activează dispun de un personal cu o calificare adecvată; au un sediu
cunoscut;
4. legătura între părţi şi arbitri este limitată, ceea ce asigură neutralitatea şi imparţialitatea
din partea arbitrilor30.
Printre dezavantajele arbitrajului instituţionalizat autorii menţionează:
1. costurile mari pe care le presupune procedura în faţa instanţelor arbitrale instituţionalizate;
2. un anumit grad de birocraţie, care îi este proprie oricărei instituţii;
3. în cazul arbitrajului „ad-hoc” este prezentă încrederea personală în arbitri;
4. contractul de arbitraj dintre părţi şi arbitri are un caracter de adeziune31.
Printre avantajele arbitrajului „ad-hoc” autorii citaţi menţionează:
1. poate fi adaptat după voinţa părţilor şi circumstanţele particulare ale litigiului;
2. flexibilitate;
3. este complet izolat şi nu dă socoteală de misiunea sa decît părţilor, hotărîrea fiind supusă
totuşi controlului judiciar;
4. gradul mărit de confidenţialitate;

28
Viorel Roş , Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000., p.38 cu
referire la Ion Băcanu, Arbitrajul “ad-hoc” şi arbitrajul instituţional în legislaţia română actuală, Revista
“Dreptul” nr.8/1995, p.4
29
Ibidem, p.37 cu referire la A.Redfern, M.Hunter, M.Smith, E.Robine, Droit et pratique de l`arbitrage commercial
international, Paris, 1994, p.46
30
Ibidem, p. 39
31
Ibidem, p. 40
16
 5. contractul de arbitraj este negociabil între părţi şi arbitri.
După întinderea teritorială sau existenţa sau absenţa elementelor de extranietate, avem :
1. arbitraj intern, care se caracterizează prin absenţa oricărui element de extranietate în
privinţa raportului juridic care a generat litigiul. Acesta se bazează pe Legea cu privire la
arbitraj din 22.02.2008, Codul de Procedură Civilă, Regulamentele Arbitrajelor Instituţionale,
Curtea de Arbitraj Comercial şi Camera de Comerţ de la Paris ( cca 7000 litigii de la înfiinţare),
Curţile de Arbitraj din Londra, etc.
2. arbitraj internaţional - litigiul supus judecăţii are legătură, prin unul sau mai multe
elemente (părţi, obiect, locul încheierii sau executării contractului, legea aplicabilă, etc.) cu cel
puţin două sisteme naţionale de drept. Se guvernează de Legea cu privire la arbitrajul comercial
internaţional din 22.02.2008, diferite convenţii internaţionale, cum ar fi cea de la New-York din
1958, de la Geneva din 1961, Regulamentul UNICITRAL din 1976, etc.
Conform art. 2 alin.(2) din Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a RM cu privire la procedura de arbitraj comercial
internaţional32 arbitrajul se consideră internaţional dacă :
a. părţile unei convenţii de arbitraj îşi au, la momentul încheierii acesteia, locul de afaceri în
diferite state ;
b. în afara teritoriului statului în care părţile îşi au locul de afaceri :
- locul arbitrajului prevăzut în convenţia de arbitraj sau determinat în conformitate cu ea ;
- locul în care urmează să fie executată o parte substanţială a obligaţiilor din raporturile
comerciale sau locul cu care obiectul litigiului are legătura cea mai strînsă ;
c. părţile au convenit în mod expres ca obiectul convenţiei de arbitraj să aibă legătură cu cel
puţin 2 state.
Sistemele de drept a diferitor state tratează diferit conceptul de „internaţional”. În unele ţări
distincţia se face după caracterul litigiului: litigiul este internaţional dacă implică interesele
comerţului internaţional. Alte sisteme de drept îşi concentrează atenţia asupra părţilor litigiului:
naţionalitatea lor, domiciliul, iar dacă partea în litigiu este o persoană juridică – la locul aflării
sediului33.
Calificarea arbitrajului ca fiind naţional, străin sau internaţional, are o importanţă practică
incontestabilă, deşi aparent este o problemă simplă.
Dacă vorbim de caracterul internaţional al unui litigiu, observăm existenţa unui element de
extranietate, a unui conflict de legi care se soluţionează prin reglementările dreptului
internaţional privat.

32
Publicat în MO al RM nr.19-21/69 din 03.02.2009
33
А.Г.Федоров, Международный коммерческий арбитраж, Москва, 2000, Издательский Дом «Дашков и Кº»,
p.16 cu referire la Redfern A., Hunter M., International Commercial Arbitration, New York, 1991, p.15
17
 Dacă facem comparaţie între caracterul naţional şi cel străin, vedem că hotărîrile arbitrajului
străin spre deosebire de cel naţional este în general supus unor condiţii speciale în vederea
executării silite.
Un arbitraj desfăşurat într-un stat, căruia i se aplică atît în privinţa procedurii, cît şi a fondului
litigiului legea acelui stat, în care părţile îşi au domiciliul, reşedinţa sau sediul social în acel stat,
în care litigiul s-a născut dintr-un contract care s-a încheiat şi care se execută în ţara dată, acesta
este considerat un arbitraj naţional. Dacă există un punct de legătură cu un alt stat, pentru ca să
apară discuţii referitor la calificarea lui ca unul internaţional.
În Convenţia de la Geneva din 1961 se prevede, în art.I.1.a, că dispoziţiile acesteia se aplică
pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional,
între persoane fizice sau juridice avînd, în momentul încheierii convenţiei arbitrale, reşedinţa lor
obişnuită sau sediu în state diferite. Convenţia defineşte deci caracterul internaţional al situaţiei
litigioase printr-un dublu criteriu: unul obiectiv, ce presupune existenţa litigiului bazat pe nişte
operaţii de comerţ internaţional şi unul subiectiv - adică convenţia arbitrală să fie încheiată între
persoane fizice sau juridice, avînd în momentul încheierii acesteia reşedinţa lor obişnuită sau
sediul în state diferite. Dar pentru ca situaţia litigioasă să aibă caracter internaţional, criteriile
trebuie privite cumulativ.
Conform opiniei lui Viorel Roş, situaţia litigioasă are o natură neutră. Ea poate fi supusă spre
soluţionare fie unui arbitraj naţional, fie altuia străin, în funcţie de voinţa părţilor exprimată în
convenţie arbitrală. Acesta menţionează că nici un impediment nu există pentru ca o instanţă
arbitrală naţională, spre exemplu în România, să soluţioneze un litigiu cu elemente de
extranietate şi să aplice la acesta normele dreptului internaţional. Dacă situaţia litigioasă, temeiul
elementelor de extranietate, impune aplicarea unei legi străine, arbitrajul devine internaţional34.
Conform opiniei autorului Dumitru Mazilu, caracterul internaţional a arbitrajului este
determinat de :
• elementele de extranietate a situaţiei litigioase;
• internaţionalitatea organului arbitral, aceasta indentificîndu-se prin caracterul său străin;
• autonomia arbitrajului faţă de structurile naţionale35.
Profesorul B.Goldman defineşte internaţionalitatea prin existenţa legăturilor organului arbitral
“cu ordinea juridică din mai multe state” apreciind că internaţionalitatea ar decurge dintr-o
divergenţă de conexiuni. Se consideră că structurile de arbitraj trebuie să nu aibă conexiuni cu
organizarea statală şi să nu fie ţinute de obligaţia de a aplica o lege statală a arbitrajului. Se
apreciază că exigenţele internaţionalităţii sunt întrunite de Curtea de Arbitraj de pe lîngă Camera
de Comerţ Internaţională de la Paris. Însă profesorul Tudor R.Popescu este de părerea că nu se
34
Viorel Roş , Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p.360
35
Dumitru Mazilu, Drept Comercial Internaţional.Partea specială, p.402
18
poate spune că arbitrajul este desprins de orice cadru naţional adică neatîrnat de orice legătură cu
legile şi autorităţile unui stat36.
3. arbitraje de competenţă mixtă, care sunt împuternicite să soluţioneze litigiile de
competenţa arbitrajelor ce conţin element de extranietate, cît şi în absenţa acestui component.
În funcţie de normele aplicabile conflictului se distinge între arbitrajul de drept strict (“stricto
juris) (arbitrajul în drept) şi arbitrajul în echitate ( “ ex aequo et bono”). Arbitrajul în drept se
caracterizează prin aceea că arbitri sunt chemaţi să aplice regulile de drept conflictului supus
spre soluţionare37. Arbitrajul în echitate este mai puţin aplicat. Acesta prevede soluţionarea
litigiilor nu în conformitate cu legea, ci cu ceea ce, după arbitru, ar fi corect, după principiile şi
regulile echităţii. În acest caz o enormă importanţă are faptul alegerii arbitrilor.
După materiile supuse judecăţii arbitrale, adică după obiect avem :
1. arbitraje de competenţă generală, caracteristică pentru toate categoriile de pricini şi subiecţi ;
2. arbitraje specializate pentru anumite litigii sau pentru un anumit cerc de subiecţi.
După caracterul subiecţilor litigiilor examinate, instanţele arbitrale sunt:
1. instanţele arbitrale ce soluţionează litigiile între subiecţii activităţii antreprenoriale;
2. instanţele arbitrale ce soluţionează litigiile între organizaţii şi cetăţeni;
3. instanţele arbitrale ce soluţionează litigiile între cetăţeni;
4. instanţele arbitrale ce soluţionează oricare litigii, indiferent de componenţa subiecţilor38.
Unii autori opinează că arbitrajul poate fi:
1. arbitraj civil;
2. arbitraj comercial;
3. arbitraj în materia litigiilor de muncă (în sistemele de drept care permit acest lucru, cum
este, de exemplu, sistemul de drept francez), etc39.

Secţiunea 4. Principiile de bază ale arbitrajului. Statutul arbitrului

Principiile sunt norme de bază, idei călăuzitoare care ţin drept temelie pentru orice activitate.
Prin principiile arbitrajului vom înţelege acele dispoziţii de bază, idei fundamentale care se
conţin în legislaţia cu privire la arbitraj şi exprimă esenţa instituţiei arbitrajului. Ne propunem să
facem o incursiune, să cunoaştem şi să pătrundem în esenţa principiilor care guvernează
instituţia arbitrajului.
36
Ibidem, p.402
37
Ioan Leş, Proceduri civile speciale, Beck 2000, Cap.II, p.14 А.Г.Федоров, Международный коммерческий
арбитраж, Москва, 2000, Издательский Дом «Дашков и Кº», p.16 cu referire la Redfern A., Hunter M.,
International Commercial Arbitration, New York, 1991, p.15
38
Гражданское процессуальное право, под ред. М.С.Шакаряна, изд. «Проспект», Москва, 2005, стр. 558
39
Ligia Dănilă, Claudia Roşu, Drept procesual civil, ed. „All Beck”, 2004, p.394 cu referire la Ioan Leş, Principii şi
instituţii de drept procesual civil, vol.III, ed. „Lumina Lex”, p.23
19
 Legea cu privire la judecata arbitrală din 1994 nu prevedea în conţinutul ei un articol care ar
nominaliza principiile care guvernează instituţia arbitrajului. La etapa de proiect, în anul 2007,
Legea menţiona următoarele principii:
1. respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
2. legalitatea;
3. libertatea convenţiilor în arbitraj;
4. constituirea judecăţii arbitrale în conformitate cu convenţia părţilor;
5. contradictorialitatea;
6. respectarea dreptului de apărare.
După adoptarea Legii cu privire la arbitraj din 2008 a mai fost adăugat un principiu, şi anume
principiul confidenţialităţii.
a. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este un principiu
fundamental pentru orice activitate, cu atît mai mult în cazul rezolvării unui litigiu dintre
persoane. Arbitrii, în cazul dat, vor urmări ca, în procesul soluţionării litigiului să respecte
drepturile persoanelor implicate în proces.
b. Principiul legalităţii este principiul care trebuie să guverneze orice activitate care se
desfăşoară în cadrul statului. Termenul „legalitate” provine de la cuvîntul francez „ legalite” şi
presupune caracterul la ceea ce este legal, adică conform legii. Instanţa arbitrală nu numai că îşi
realizează activitatea în strictă conformitate cu legea, dar o şi aplică nemijlocit la soluţionarea
cauzelor, restabilind astfel legalitatea, care a fost încălcată odată cu lezarea unui drept sau interes
al persoanei. Acest principiu se va răsfrînge asupra:
a) organizării instanţei arbitrale;
b) procedurii de numire, înlocuire şi desfăşurare a activităţii de către arbitri;
c) procedura de desfăşurare a procesului de soluţionare a litigiului;
d) procedura de adoptare, interpretare, contestare şi executare a hotărîrilor arbitrale;
e) modul de stabilire a convenţiei arbitrale;
f) legalitatea hotărîrii adoptate.
Principiul legalităţii nu este adresat doar instanţei arbitrale, ci tuturor subiecţilor participanţi
la procesul în faţa instanţei arbitrale. Între aceste subiecte este stabilit un control reciproc, astfel
încît instanţa arbitrală veghează respectarea procedurii de către participanţii la proces, iar aceştia
din urmă acţiunile instanţei arbitrale.
Principiul legalităţii se va referi şi la soluţionarea pricinilor în instanţa arbitrală constituită în
echitate.
c. Principiul libertăţii convenţiilor în arbitraj este un principiu specific instituţiei arbitrajului.
Art. 8 din Legea cu privire la arbitraj din 2008 stabileşte că convenţia de arbitraj este un acord

20
prin care părţile convin să supună arbitrajului toate litigiile sau anumite litigii ce ar putea să
apară între ele cu privire la un raport juridic contractual sau necontractual. Acest principiu
stabileşte faptul ca nimeni nu poate fi silit să încheie convenţii arbitrale sau să le fie impuse
careva condiţii ce trebuie stabilite în convenţia de arbitraj, decît doar cele stabilite în Capitolul II
din Legea cu privire la arbitraj din 22.02.2008. Astfel părţile pot stabili prin convenţia de arbitraj
faptul transmiterii litigiului unui arbitraj instituţionalizat sau ad-hoc, locul, limba desfăşurării
procesului, candidaturile arbitrilor, cerinţele înaintate faţă de aceştia precum şi alte momente
importante pentru buna desfăşurare a procesului. Convenţia arbitrală poate fi inserată în contract
sau poate exista separat de acesta.
d. Principiul constituirii arbitrajului în conformitate cu convenţia părţilor. Conform acestui
principiu litigiul dintre părţi va fi soluţionat de instanţa arbitrală constituită în strictă
conformitate cu convenţia arbitrală, fiind contrare legii orice impuneri făcute părţilor în cadrul
soluţionării pricinilor în arbitraj. S-ar putea replica că în cazul arbitrajului instituţionalizat
părţilor le-ar putea fi impuse unele reguli, dar aceasta este şi normal din moment ce ele au stabilit
că cauza dată va fi soluţionată anume în această instituţie. Mai mult, din moment ce părţile au
decis soluţionarea cauzei în arbitrajul instituţionalizat, ele au acceptat, tacit, să se supună
regulamentului acestei instituţii. O consfinţire a acestui principiu în normele Legii cu privire la
arbitraj o vom găsi în art. 5 din Legea dată;
e. Principiul contradictorialităţii. Procesul în faţa instanţei arbitrale este organizat astfel încît
părţile la proces dispun de posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în proces, de
a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei independent de instanţa arbitrală, de a-şi expune
opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care are legătură cu cauza şi de a-şi expune
punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei arbitrale. Elementele acestui principiu sunt:
1. posibilitatea părţilor la proces de a-şi formula şi susţine poziţia în proces;
2. independenţa participanţilor la proces faţă de instanţa de arbitraj, precum şi de alte
persoane de drept public sau privat;
3. posibilitatea de expunere de către participanţi la proces a opiniei cu privire la toate
problemele de fapt şi de drept care au legătură cu cauza şi asupra iniţiativelor instanţei
arbitrale;
4. păstrarea imparţialităţii şi obiectivităţii de către instanţa arbitrală şi crearea condiţiilor
prielnice de către aceasta în vederea realizării drepturilor şi obligaţiilor procedurale ale
participanţilor la proces;
5. egalitatea părţilor în drepturi şi obligaţii procedurale.
Acest principiu este viabil pe durata întregului proces în faţa instanţei arbitrale, cu excepţia
deliberării şi pronunţării hotărîrii.

21
 f. Principiul respectării dreptului la apărare presupune faptul că în faţa instanţei arbitrale, ca şi
în faţa instanţei de judecată, părţile au dreptul neîngrădit de a beneficia de serviciile unui
reprezentant, fie o persoană cu cunoştinţe în domeniu care a încheiat cu persoana un contract de
prestări servicii, fie un avocat.
g. Principiul confidenţialităţii. Prin consfinţirea acestui principiu în art. 8 al Legii cu privire la
arbitraj s-a instituit regula conform căreia şedinţele în cadrul arbitrajului sunt secrete, adică nu
permit accesul publicului la acestea. Conform acestui principiu arbitrul nu poate răspîndi
informaţiile ce i-au devenit cunoscute pe durata examinării litigiului fără acordul părţilor şi a
reprezentanţilor lui.
Vom menţiona că, pe lîngă principiile consfinţite în lege, urmau să mai fie menţionate şi:
principiul egalităţii, principiul independenţei arbitrilor, principiul disponibilităţii, principiul
oralităţii, principiul nemijlocirii, principiul continuităţii dezbaterilor.
Vom menţiona că în legislaţia României nerespectarea principiilor procedurii arbitrale are
consecinţe destul de grave. Astfel că, în art. 358 al CPC al României se menţionează că: „În
întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii hotărîrii
arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare şi a principiului
contradictorialităţii”. Această normă din CPC al României a fost preluată de legiuitorul nostru,
găsindu-şi consfinţire în art. 20 alin.(2) din Legea cu privire la arbitraj.
Statutul arbitrului în procedura arbitrală. Dacă în cazul procesului civil clasic vorbim de
judecători, în cadrul arbitrajului vorbim de arbitri. Statutul arbitrilor în cadrul arbitrajului este
reglementat de Capitolul III din Legea cu privire la arbitraj.
Potrivit art. 11 din Legea cu privire la arbitraj, în calitate de arbitru poate fi aleasă orice
persoană fizică avînd capacitate deplină de exerciţiu al drepturilor care şi-a dat consimţămîntul
să arbitreze şi care, după opinia părţilor în arbitraj, este competentă să soluţioneze litigiul.
Articolul în cauză conţine o limitare, şi anume: poate dobîndi calitatea de arbitru numai o
persoană fizică, nu şi o persoană juridică, în alte legislaţii precizîndu-se în mod expres că dacă
convenţia arbitrală desemnează o persoană juridică pentru soluţionarea litigiului aceasta nu are
decît puterea de a organiza arbitrajul40. Totodată legea numeşte următoarele persoane care nu pot
exercita funcţia de arbitru:
− se află sub tutelă sau curatelă;
− are antecedente penale nestinse;
− a pierdut statutul de judecător, avocat, notar, procuror, ofiţer de urmărire penală sau de
lucrător al organului de drept pentru săvîrşirea de acţiuni incompatibile cu activitatea
profesională;

40
Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. Bucureşti: ALL BECK, 2005, p.959
22
− nu poate fi aleasă (numită) în această calitate datorită statutului funcţiei sale stabilite de lege.
Părţile sînt libere să stabilească numărul de arbitri şi modul lor de alegere (numire); dacă
părţile nu au stabilit numărul de arbitri, litigiul se judecă de trei arbitri, cîte unul numit de fiecare
parte, iar al treilea – supraarbitrul (preşedintele completului) – se desemnează de cei doi arbitri.
Părţile sau arbitrii pot decide ca în calitate de supraarbitru să fie desemnat unul dintre arbitrii
numiţi de părţi. Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pîrîţi, coreclamanţi ori copîrîţi
care au interese comune, părţile pot numi un singur arbitru. Este nulă clauza convenţiei arbitrale
care prevede dreptul uneia dintre părţi de a numi arbitrul în locul celeilalte părţi sau de a avea
mai mulţi arbitri decît cealaltă parte (art. 11 alin. (5) şi (6) din Legea cu privire la arbitraj).
Arbitrajele, ca organe permanente, dispun de lista arbitrilor aprobată de organul de pe lîngă
care s-a înfiinţat arbitrajul, în modul stabilit de acest organ, listă ce are un caracter de
recomandare. În cazul în care arbitrul renunţă să-şi exercite împuternicirile din motive
neîntemeiate, arbitrul este radiat din lista arbitrilor instituţiei arbitrale. Considerăm că ar fi mai
corect de menţionat „numele arbitrului este radiat din lista arbitrilor instituţiei arbitrale”,
deoarece un text de lege ar trebui să fie corect nu numai din punct de vedere juridic, ci şi
gramatical. Părţile în arbitraj pot numi în calitate de arbitru orice persoană care întruneşte
exigenţele prevăzute de art. 11 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj.
Art.12 alin.(2) din Legea cu privire la arbitraj menţionează cazurile în care un arbitru ar urma
să fie înlocuit. Aceste cazuri sunt: vacanţa, pentru orice cauză, recuzare, abţinere, renunţare,
împiedicare, deces. Nu este clar motivul din care legiuitorul a menţionat printre aceste temeiuri
recuzarea şi abţinerea, deoarece din însăşi natura instituţiei recuzării şi a abţinerii e clar că
arbitrul care este recuzat sau se abţine de la judecare urmează a fi înlocuiţi. Cu atît mai mult nu
este clar motivul în ce priveşte împiedicarea. Această formulare nu numai că sună hilar, dar e şi
inutilă, deoarece motivele ce împiedică arbitrul în soluţionarea pricinii sunt rezolvate de
instituţiile recuzării şi abţinerii.
Acelaşi articol soluţionează şi cazul în care arbitrii nu au fost numiţi sau nu s-a prevăzut
modul lor de numire. Soluţia propusă de lege este cea a notificării scrise, adresate părţii adverse,
care să se refere la convenţia de arbitraj, să enunţe succint pretenţiile şi temeiurile lor, să indice
numele, domiciliul şi datele profesionale ale arbitrului unic propus sau numit de partea care vrea
să recurgă la arbitraj. La rîndul ei, partea care a primit notificarea sau o persoană împuternicită
de aceasta urmează să dea un răspuns în termen de 15 zile de la primirea notificării. Considerăm
că termenul de 15 zile e un termen mare pentru procedura arbitrală şi ştirbeşte din imaginea
acesteia ca fiind o procedură rapidă, stabilirea unui termen de 7 zile fiind suficient.
O interesantă formulare prezintă alin. (6) al acestui articol. Acesta menţionează că partea care
a notificat cealaltă parte despre numirea arbitrului nu poate revoca fără consimţămîntul celeilalte

23
părţi numirea astfel făcută. Astfel, se ajunge la regula conform căreia orice schimbare în ceea ce
ţine de componenţa arbitrilor se soluţionează prin acordul părţilor şi partea care trimite
notificarea trebuie să fie atentă la persoana desemnată drept arbitru. În cazul în care partea
adversă nu răspunde în termenul stabilit, arbitrul este numit de instanţa de judecată, în cazul
arbitrajului ad-hoc şi de preşedintele arbitrajului, în cazul celui instituţionalizat.
Acceptarea împuternicirilor de către arbitri urmează a fi făcută în scris şi comunicată părţilor
în termen de 5 zile de la data propunerii de numire. Legea nu determină, în mod expres,
consecinţele necomunicării acceptării. Autorii menţionează că necomunicarea acceptării sarcinii
de arbitru nu mai leagă părţile faţă de oferta făcută şi ele pot proceda la numirea altor arbitri 41. În
termen de 10 zile de la ultima acceptare cei doi arbitri vor purcede la numirea supraarbitrului.
Dacă aceştia omit să numească supraarbitrul, aceasta este realizată de instanţa de judecată sau de
preşedintele arbitrajului, după caz.
Art. 14 din Legea cu privire la arbitraj stabileşte regulile în ce priveşte temeiurile şi procedura
de recuzare. Astfel, acest articol instituie obligaţia arbitrului de a comunica, pînă la acceptare,
orice circumstanţe care ar crea îndoieli în ce priveşte imparţialitatea şi independenţa sa. Pînă la
comunicarea acestor circumstanţe, partea nu este în drept să recuze arbitrul ales. Legea stabileşte
că părţile sunt libere să aleagă care va fi procedura de recuzare, în caz contrar este instituită
obligaţia părţii ce doreşte recuzarea să expună instituţiei arbitrale în scris în decursul a 15 zile de
la data la care a luat cunoştinţă despre constituirea arbitrajului sau de la data la care instituţia
arbitrală a luat cunoştinţă de circumstanţle ce duc la recuzare. Dacă recuzarea în aceste
modalităţi nu poate fi realizată, partea interesată poate, în termen de 30 zile de la data cînd a aflat
despre respingerea cererii de recuzare, să solicite instanţei de judecată să decidă printr-o
încheiere asupra faptului recuzării, încheierea nefiind susceptibilă de nici o cale de atac. Este
interesant faptul că legea instituie norma conform căreia faptul înaintării cererii de recuzare în
instanţa de judecată nu atrage consecinţe în ce priveşte suspendarea soluţionării litigiului şi
emitere hotărîrii arbitrale de chiar arbitrul ce urmează a fi recuzat.
Răspunderea arbitrilor survine în următoarele ipoteze:
1. după acceptare, renunţă în mod nejustificat la împuternicirile lor;
2. nu participă fără motiv justificat la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărîrea în
termenul stabilit în hotărîrea arbitrală;
3. nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicînd sau divulgînd date de care
iau cunoştinţă în calitate de arbitru fără a avea autorizarea părţilor;
4. încalcă în mod flagrant obligaţiile ce le revin.
Dacă e vorba de un arbitraj instituţionalizat, arbitrul va fi atras la răspunderea disciplinară.
Temeiurile de încetare a împuternicirilor arbitrilor sunt:
41
Ibidem, p.961
24
 1. autorecuzare sau recuzare;
2. deces;
3. incapacitate de a participa la examinarea litigiului;
4. adoptarea hotărîrii în litigiul examinat. Aici îşi găseşte temeiul părerea unora dintre
doctrinari că în fond orice arbitraj are un caracter ad-hoc42;
5. alte temeiuri în care arbitrul nu participă la examinarea litigiului în decursul unei
perioade nejustificat de îndelungate.
În aceste cazuri se va proceda la soluţia propusă de art.12 alin. (2) din Legea cu privire la
arbitraj, adică înlocuirea arbitrului.

Capitolul 2. Procedura arbitrală

Secţiunea 1. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa instanţelor
arbitrale
Arbitrajul este o cale alternativă de soluţionare a litigiilor, o cale alternativă instanţelor
judecătoreşti. Unii autori explică cauza necesităţii apariţiei instanţelor arbitrale prin decăderea
justiţiei statale din cauza diverşilor factori de ordin obiectiv sau subiectiv. Jean Vincent şi Serge
Guinchard susţin că „arbitrajul îşi are originea în carenţele justiţiei statale”43.
Unii autori au încercat chiar formularea unor criterii care să delimiteze tribunalele arbitrale de
instanţele de judecată, punînd accentul pe prioritatea (datorită caracteristicilor sale) a instanţelor
arbitrale:
1. caracterul nestatal (privat) al arbitrajului, judecătorii se bucură de „imperium”, adică de
posibilitatea de a recurge la măsuri de constrîngere împotriva părţii recalcitrante, pentru
aducerea la îndeplinire a unor dispoziţii, arbitrilor nu le este recunoscută această
posibilitate, astfel că în cazul apariţiei unor probleme ei apelează la instanţele
judecătoreşti. Sub acest aspect se poate defini arbitrajul ca o instanţă fără „plena potestas”
de jurisdicţie;
2. caracterul în principiu voluntar al arbitrajului. Pentru intervenirea unei instanţe arbitrale e
nevoie de asentimentul prealabil şi explicit al părţilor (convenţia de arbitraj), spre
deosebire de dreptul comun, unde acordul pîrîtului la intentarea acţiunii nu este necesar;

42
Dr. Silviu Costache, Cons.Jr. Raluca Gheorghiţă, Norme şi practică privind soluţionarea prin arbitraj a litigiilor
comerciale internaţionale, ed. „Premier”, Ploieşti, 2005, p.17
43
Viorel Roş, “Arbitrajul comercial internaţional”, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p17
25
 3. competenţa specializată a arbitrajului;
4. durata efemeră a instanţei arbitrale (în arbitrajul „ad-hoc”). Autorii menţionează că acest
caracter predomină şi în cazul arbitrajului premanent, deoarece acestea nu au un caracter
permanent, decît sub aspectul unei structuri administrative stabile. Astfel, în fond orice
arbitraj este „ad-hoc”;
5. calitatea persoanelor care soluţionează litigiul. De regulă, acestea exercită cu caracter de
permanenţă alte profesii. Ei îndeplinesc atribuţia de a soluţiona un anumit litigiu în baza
unei însărcinări „ad-hoc”44.
Cu toate acestea instanţele de judecată au un rol enorm, chiar şi în cadrul procedurii arbitrale.
Legea RM cu privire la judecata arbitrală din 25.08.1994 prevedea că vor fi soluţionate în
arbitraj - „ acele litigii izvorîte din relaţii obligatorii contractuale şi necontractuale – vînzare,
prestare de servicii, executare de lucrări, - sau legate de proprietate, inclusiv intelectuală.”
Actuala Lege cu privire la arbitraj prevede în art.1 alin.(2) că: „arbitrajul poate decide asupra
unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg, între părţile cu capacitate
deplină de exerciţiu, dacă litigiul a fost transmis în conformitate cu acordul părţilor pentru
soluţionarea arbitrajului cu excepţia litigiilor în materiile în care legea nu permite soluţionarea
litigiilor pe calea arbitrajului.”
Această prevedere legală ar putea fi interpretată vast şi diferit de fiecare, în primul rînd ce ar
presupune : „toate litigiile civile în sens larg” ?, adică toate ce ar rezulta din orice raport juridic
civil? Ar putea fi Statul şi el un participant într-un proces arbitral? Sau care sunt litigiile în
materiile în care legea nu permite soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului? Ar reieşi, că vor fi
soluţionate în arbitraj acele litigii unde legea materială nu prevede expres că se soluţionează
exclusiv doar de instanţa de judecată.
În art.2 din Legea cu privire la arbitraj găsim că constituie litigiu în sensul procedurii arbitrale
conflictul izvorît din raporturi juridice civile, inclusiv patrimoniale, dintre părţi, din raporturi
obligaţionale contractuale şi necontractuale, cum ar fi: vînzarea-cumpărarea, prestarea de
servicii, executarea de lucrări şi altele asemenea sau din raporturi de proprietate şi din alte
drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală.
Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă
Uniunea Republicană a Asociaţiilor Producătorilor Agricoli „UNIAGROPROTECT”,
reglementează că această curte este competentă să soluţioneze litigiile izvorîte din raporturile
juridice civile pentru care legea permite încheierea convenţiei arbitrale, inclusiv :
• litigiile comerciale: vînzare–cumpărare, schimb, donaţie, prestare servicii, intermediere,
comision, etc., inclusiv la încheierea, executarea sau încetarea contractului;
44
Dr. Silviu Costache, Cons.Jr. Raluca Gheorghiţă “Norme şi practică privind soluţionarea prin arbitraj a litigiilor
comerciale internaţionale”, ed. “Premier”, Ploieşti, 2005, p.17
26
• litigiile izvorîte la încheierea, executarea sau încetarea contractului de arendă a terenului
agricol şi a altor bunuri cu destinaţie agricolă;
• litigii privind stabilirea modului de folosinţă a bunurilor privatizate în comun cu participanţi
la privatizarea întreprinderilor agricole, inclusiv privitor la împărţirea acestor bunuri;
• litigii derivate din alte raporturi juridice civile (art.2)45.
Observăm că arbitrajul instituţionalizat, prin intermediul regulamentelor interne, îşi stabilesc
competenţa şi fiecare în mod independent îşi creează sfera atribuţiilor. Prin aceste regulamente
interne de funcţionare se determină şi competenţa organului respectiv, astfel Curtea de Arbitraj
Comercial Internaţional soluţionează litigii comerciale interne şi internaţionale, dacă părţile au
încheiat în acest sens o convenţie arbitrală. Spre deosebire de sistemul de drept al României unde
există cod comercial, în legislaţia noastră nu există o asemenea reglementare şi astfel se impune
necesitatea unei interpretări a sensului de litigii comerciale.
Astfel, termenul comercial se interpretează în sens larg cuprinzînd raporturi ce decurg din
toate relaţiile cu caracter comercial contractuale şi necontractuale. Relaţiile cu caracter comercial
cuprind următoarele tranzacţii nelimitîndu-se la acestea: orice tranzacţii comerciale privind
livrarea sau schimbul de mărfuri şi servicii, reprezentarea comercială, factoring, leasing,
construcţia obiectelor industriale, consulting, engineering, investiţii, finanţe, tranzacţii bancare,
asigurări, transportul de mărfuri sau pasageri. Aşadar, Curtea de Arbitraj poate reţine spre
soluţionare litigii ce decurg din raporturi contractuale civile şi alte raporturi juridice care rezultă
din contractele comerciale internaţionale.
În Federaţia Rusă, în legea lor arbitrală, este prevăzut că vor fi soluţionate litigiile izvorîte
din raporturi civile, dacă legea federală nu prevede altfel (art.2)46.
În Franţa, în art. 2060 Cod Civil se precizează că nu pot părţile să încheie o clauză arbitrală la
întrebări de stat, de stabilire a capacităţii juridice a persoanei, divorţurile, nici contestaţiile ce
interesează o comunitate, autorităţile publice, contravenţiile administrative sau ceea ce ţine de
competenţă judiciară şi în general nici un litigiu unde se atentează la ordinea publică.47
Judecata arbitrală, ca orice alt organ cu activitate jurisdicţională, este competentă să judece
doar acele cauze care sunt date în competenţa ei.
Convenţia de arbitraj este un criteriu de delimitare a competenţei instanţelor judecătoreşti de
competenţa instanţelor arbitrale. Analizînd legislaţia în ce priveşte litigiile care pot face obiectul
unei convenţii arbitrale, am concluzionat că este iminentă întrunirea următoarelor condiţii:
1. Condiţii material-juridice:

45
Regulamentul Curţii de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor Producători Agricoli
UniAgroprotect, Chişinău 2003
46
Закон о третейских судах в РФ, № 102, din 10 iulie 2002
47
Droit judiciare privé, 4 édition,Emmanuel Jeuland,Loic Cadiet,Ed. Juris _Classeur, 2004, p 749
27
a) litigiul trebuie să rezulte din raporturi juridice de drept privat şi să cadă sub incidenţa
convenţiei de arbitraj;
b) convenţia de arbitraj trebuie să fie încheiată în formă scrisă;
c) persoanele care au încheiat convenţia de arbitraj trebuie să fie capabile, iar reprezentanţii
trebuie să dispună de împuternicirea respectivă.
2. Condiţii procesuale:
a) litigiul trebuie să ţină concomitent şi de competenţa instanţelor judecătoreşti;
b) litigiul nu trebuie să ţină de competenţa instanţelor judecătoreşti.
De exemplu:
- în dreptul familiei, divorţul este soluţionat doar de către oficiul de stare civilă (art.36 CF) sau
de către instanţa de judecată (art.37 CF), nu putem să ne adresăm în arbitraj cu un divorţ. La
fel se soluţionează doar de către instanţa de judecată modificarea şi rezilierea contractului
matrimonial (art.30 CF), încetarea şi declararea nulităţii contractului matrimonial (art.31 CF),
însă părţile nu sunt în drept să stabilească în conţinutul contractului matrimonial dreptul lor
de adresare în instanţa judecătorească48.
- în drept civil, nu ne vom adresa în arbitraj cînd avem de instituit tutela sau curatela unei
persoane inacapabile sau atunci cînd este necesar de stabilit capacitatea juridică a persoanei49.
- în dreptul muncii, în cazul unui litigiu individual de muncă, salariatul se adresează imediat în
instanţa judecătorească cu excepţia art.332 din Codul Muncii unde părţile vor fi obligate să
urmeze procedura prealabilă, iar apoi să meargă în instanţă, din nou în arbitraj nu ne putem
duce chiar dacă părţile au semnat un acord50.
Legislaţia franceză prevede arbitrajul în materie de jurnalism. Se compune o comisie
arbitrală, recurg la aceasta pentru a evita defaimarea numelor lor51.
- în dreptul proprietăţii intelectuale - litigiile apărute se vor soluţiona de către Comisia de Apel,
de către instanţa de judecată şi de către un arbitraj specializat 52, deci avem permisiunea ca
dreptul de arbitraj să fie soluţionat de către arbitraj, ţinînd cont de aceleaşi considerente:
rapiditate, confidenţialitate, încredere în arbitrii aleşi. Cele mai dese cazuri sunt cele legate
de brevetele de invenţie şi mărcile de producţie, de servicii, comerciale. Pe cînd
contrafacerea brevetelor, ţinînd cont că brevetul este un titlu eliberat de stat, se va soluţiona

48
Codul Familiei al Republicii Moldova nr.1316-XIV din 26.10.2000, publicat în MO al RM nr.47-48/210 din
26.04.2001
49
Codul Civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002, publicat în MO al RM nr.82-86/661 din
22.06.2002
50
Codul Muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28.03.2003, publicat în MO al RM nr.159-162/648 din
29.07.2003
51
Matthieu de Boissèson, Le droit français de l’arbitrage interne et international, Morel et Corduant SA ,1990,
p 412
52
Dorian Chiroşca, Victor Volcinschi, Dreptul proprietăţii intelectuale, Chişinău, 2000
28
 de instanţa de judecată, iar cele cu privire la exploatarea brevetului se soluţionează de
arbitraj53.
- în dreptul funciar putem să apelăm la calea alternativă. De exemplu : în cazul contractului de
arendă, litigiul apărut dintre arendaş şi arendator, la dorinţa lor, înserînd o clauză arbitrală în
contract, părţile se pot adresa în arbitraj privind rezilierea contractului : de comun acord sau
la cererea unilaterală a uneia dintre părţi54(art.16,17).
Chiar dacă printr-o hotărîre arbitrală, persoana A şi-a redobîndit dreptul său de proprietate şi
doreşte să înregistreze contractul la Oficiul Cadastral Teritorial, acesta nu este în drept să refuze
înregistrarea contractului motivînd că dreptul a fost dobîndit pe cale arbitrală, hotărîrea căruia
produce aceleaşi efecte ca şi o hotărîre judecătorească. Astfel, persoana A poate intenta o acţiune
în contencios administrativ împotriva Oficiului Cadastral Teritorial;
- se pot întîlni litigii obiectul cărora ar fi asigurarea, legea nu prevede expres vreo interdicţie,
astfel asiguratorul sau asiguratul avînd un contract unde este înserată clauza arbitrală pot
recurge la arbitraj;
- în dreptul administrativ - regula de bază este că nu putem acţiona în arbitraj. Aceasta este
perfect valabilă şi pentru francezi, care se conduc de vechiul principiu precum că persoanele
publice nu pot recurge în arbitraj pentru a regla litigiile cu alte părţi franceze, însă de la
acesta există şi anumite excepţii. Este interizis să acţionăm în probleme legate de stat, de
capacitatea persoanelor sau contestaţii care intersează colectivităţi publice sau autorităţi
publice. Excepţia este că art.69 al legii din 17 aprilie 1906 autorizează Statul,
Departamentele şi Comunele să recurgă la arbitraj pentru achitarea cheltuielilor legate de
lucrările publice şi aprovizionare.55
În arbitraj nu se soluţionează pricini ivite din:
1. raporturi juridice de muncă;
2. raporturi juridice familiale;
3. raporturi juridice administative, fiscale sau altele unde una din părţi este o autoritate
publică;
4. alte raporturi, unde legea prevede expres că pot fi soluţionate doar de către instanţa
de judecată56.
În Federaţia Rusă, în competenţa arbitrajului intră următoarele pricini:

53
www.agepi.md
54
Legea cu privire la arenda în agricultură nr.198 din 15.05.2003, publicat în MO al RM nr.163 din 01.08.2003
55
Matthieu de Boissèson, Le droit français de l’arbitrage interne et international, Morel et Corduant SA ,1990,
p 392
56
Справочник Арбитра, Chişinău 2002, p.II-1
29
 1. izvorîte din raporturi civile, economice şi altele ce au legătură cu activitatea de
întreprinzător sau altă activitate economică deţinută de persoane juridice , întreprinzători
individuali;
2. litigiile economice apărute din relaţii publice, administrative legate de înfiinţarea
întreprinderilor, organizaţiilor dacă legislaţia federală nu prevede altfel;
3. stabilirea faptelor care au importanţă pentru apariţia, modificarea sau stingerea
drepturilor organizaţiilor şi întreprinzătorilor în sfera economică57.
c) convenţia de arbitraj trebuie să fie încheiată pînă la examinarea cauzei în fond de către
instanţa de judecată;
d) în convenţia de arbitraj se indică instanţa arbitrală în care părţile transmit spre soluţionare
toate litigiile sau doar o parte din ele, în cazul arbitrajului permanent, iar în cazul arbitrajului
„ad-hoc” – arbitrii sau modul lor de numire, locul de soluţionare şi regulile de procedură.
Spre deosebire de alte organe jurisdicţionale, instanţa arbitrală nu este obligată, ci are dreptul
de a-şi verifica competenţa. Conform art.39 al Regulamentului Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a RM cu privire la procedura de arbitraj
intern58 „Tribunalul arbitral are dreptul să hotărască asupra competenţei sale de a decide asupra
litigiului”.
Instanţa sesizată cu un litigiu are obligaţia de a-şi verifica competenţa, dacă în faţa acesteia
una din părţi invocă o convenţie arbitrală. Astfel, conform art.267 lit. e) CPC instanţa
judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care părţile au încheiat un contract prin care
litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală, iar pînă la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a
ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată. Conform art.30 CPC pricina care este
de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun sau celei specializate poate fi strămutată,
pînă la emiterea hotărîrii, spre judecare arbitrală dacă părţile consimt şi dacă o astfel de
strămutare nu este interzisă de lege. O oglindire a acestor prevederi ale Codului de procedură
civilă găsim în Legea cu privire la arbitraj, unde în art.9 alin.(1) găsim că instanţa de judecată
unde este intentată acţiunea privind litigiul care constituie obiectul unei convenţii de arbitraj, la
solicitarea unei părţi făcută nu mai tîrziu de prima sa declaraţie asupra fondului litigiului, scoate
cererea de pe rol şi trimite litigiul spre soluţionare în arbitraj, cu excepţia cazului în care instanţa
de judecată constată că acea convenţie este nulă, nevalabilă sau nesusceptibilă de executare.
Invocarea convenţiei de arbitraj la o etapă mai tîrzie a procedurii rămîne fără efect, cu excepţia
cazului în care partea care a avut un motiv legal de a nu o invoca şi a invocat-o imediat ce
motivul a încetat să existe. Acelaşi articol enumeră cazurile cînd instanţa de judecată va reţine
cauza spre soluţionare chiar dacă se ştie despre existenţa unei convenţii arbitrale:

57
Гражданский процесс, под ред. М.С. Треушникова, Москва, 2003, стр. 621
58
Publicat în MO al RM nr.19-21/69 din 03.02.2009
30
a) Pîrîtul şi-a formulat apărarea în fond fără nici o rezervă, întemeiată pe convenţia de arbitraj;
b) Convenţia de arbitraj este lovită de nulitate, şi-a pierdut valabilitatea ori este nesusceptibilă
de executare;
c) Arbitrajul nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pîrîtului.
Astfel, în prima situaţie dacă partea nu a formulat rezerve privitoare la existenţa convenţiei
arbitrale înseamnă că aceasta a renunţat la beneficiul care rezultă din alegerea unui organ
arbitral. În cea de-a doua situaţie, litigiul nu mai poate fi soluţionat pe cale arbitrală întrucît
covenţia pe care se întemeiază alegerea de competenţă este afectată de nulitate sau este
inoperantă. În ultima situaţie, soluţia se justifică prin faptul că tribunalul arbitral nu se poate
constitui din cauze „vădit imputabile” pîrîtului în arbitraj, o asemenea atitudine a pîrîtului care,
deşi a optat pentru calea arbitrajului, o repudiază ulterior, nu poate fi înlăturată decît prin
adresarea la instanţa judecătorească competentă59.
În toate celelalte situaţii, instanţa judecătorească, la cererea uneia dintre părţi, se va declara
necompetentă, dacă constată că există convenţie arbitrală.
Partea pierde dreptul să invoce convenţia de arbitraj în instanţă de judecată pentru a stopa
procesul judiciar iniţiat dacă:
1. S-a opus cererii de arbitraj a celeilalte părţi;
2. Nu a numit arbitrul în termen;
3. Nu a plătit în termen partea sa de cheltuieli arbitrale (art.9 alin.(5) Legea cu privire la
arbitraj).
În caz de conflict de competenţă, hotărăşte instanţa de judecată ierarhic superioară (art.9
alin.(4) Legea cu privire la arbitraj).
Pe lîngă aceste prevederi în care observăm intercalarea competenţei instanţelor de judecată cu
cea a instanţelor arbitrale, instanţa de judecată mai intervine şi pentru a înlătura piedicile care
apar în procesul de organizare şi desfăşurare a procedurii arbitrale în cazul arbitrajului „ad-hoc”.
În acest caz instanţa de judecată care va rezolva aceste probleme este instanţa de judecată care ar
fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond în primă instanţă. Aceste probleme sunt cele ce
ţin de: numirea arbitrului cînd nu s-a ajuns la un consens în această problemă, recuzarea
arbitrilor, luarea măsurilor de asigurare a obiectului litigiului, nemaivorbind de contestarea
hotărîrii şi de eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale.

Secţiunea 2. Noţiunea şi forma convenţiei de arbitraj. Sesizarea arbitrajului

Baza pentru soluţionarea litigiilor pe cale arbitrală o constituie convenţia de arbitraj. Legea-
tip a Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional asupra Arbitrajului
59
Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. Bucureşti: ALL BECK, 2005, p.958
31
Comercial Internaţional din 21 iunie 1985 defineşte convenţia de arbitraj ca fiind „un acord al
părţilor să supună arbitrajului toate sau unele litigiii care apar sau care vor apărea între ele în
legătură cu relaţiile lor comerciale”. Convenţia de arbitraj poate fi exprimată în forma unei
clauze în contract sau în forma unui acord separat.
Conform Legii cu privire la arbitraj convenţia de arbitraj este un acord în a cărui bază părţile
remit spre soluţionare în arbitraj toate litigiile sau o parte din litigii, care au apărut sau care ar
putea să apară între ele ca rezultat al unui raport juridic contractual sau necontractual (art.8 alin.
(1) al Legii menţionate mai sus). E de menţionat faptul că, în situaţia în care, prin contract,
părţile au stabilit ca eventualele diferende rezultate din executarea necorespunzătoare a
contractului să fie soluţionate fie de către instanţele de arbitraj, fie de cele judecătoreşti alese,
această formulare nu constituie o convenţie de arbitraj în sensul art.8 al Legii cu privire la
arbitraj. Prevederea respectivă ce conţine o competenţă alternativă are semnificaţia unei abilitări
acordate reclamantului de a alege între cele două jurisdicţii60.
Tradiţional în unele reglementări internaţionale precum şi în doctrină s-a făcut distincţie între
două forme ale convenţiei de arbitraj : clauza compromisorie şi compromisul.
Convenţia arbitrală poate fi încheiată pînă la apariţia litigiului, după sau în timpul judecării
cauzei în instanţa de drept comun sau specializată, astfel pricina civilă poate fi strămutată pînă la
emiterea hotărîrii spre judecata arbitrală dacă părţile consimt şi dacă o astfel de strămutare nu
este interzisă de lege, îmbrăcînd forma compromisului sau clauzei compromisorii.
Clauza compromisorie este clauza prin care părţile convin ca eventualele litigii născute din
contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate prin arbitraj. Se
numeşte clauza compromisorie sau clauză de arbitraj, deoarece ea se exprimă sub forma unei
stipulaţii sau clauze care este înserată într-un contract principal şi se referă la litigiile ce vor
apărea cu privire la acel contract. Dar această clauză poate fi expimată printr-un înscris separat
de contract privind însă, eventualele litigii dintre părţi61. Deşi, înscrisă în contractul principal,
clauza compromisorie este autonomă faţă de acesta, pînă la urmă, un contract diferit în cadrul
contractului principal, aceasta fiind consfinţită şi în actuala Lege cu privire la arbitraj :
« Valabilitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care este
inserată ». În doctrina franceză recentă este promovată teza potrivit căreia clauza compromisorie
a devenit « un contract în cadrul contractului », a cărei foţă obligatorie este chiar mai accentuată
decît cea a contractului în care ea este inserată62. Independenţa clauzei compromisorii faţă de
contract are drept consecinţă faptul că motivele de nulitate sau rezoluţiune a contractului nu ating

60
Ibidem, p.955
61
M.M. Богуславский, Мeждународное частное право, Москва, 2000, стр.385
62
Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. Bucureşti: ALL BECK, 2005, p.954 cu
referire la T.Clay, Arbitrage et modes alternatives de reglement des litiges, Dalloz, nr.34/7133 din 16 octombrie
2003
32
în principiu, clauza compromisorie. De regulă, nulităţile privesc numai contractul principal, însă
există nulităţi care, odată intervenite, atrag şi nulitatea clauzei compromisorii, acestea fiind: lipsa
capacităţii depline de exerciţiu sau viciile de consimţămînt. Clauza compromisorie poate fi
divizată în clauză inserată şi acord separat.
Compromisul, spre deosebire de clauza compromisorie, este privit ca o înţelegere de sine
statătoare faţă de contractul principal prin care părţile convin ca litigiul ivit între ele să fie
soluţionat pe calea arbitrajului, indicîndu-se obiectul litigiului şi instituţia de arbitraj. În cazul
arbitrajului ocazional, este necesar ca prin compromis să se determine organizarea tribunalului
arbitral şi procedura corespunzătoare, obiectul litigiului, instanţa de arbitraj. Diferenţa dintre
clauza compromisorie şi compromis vizează actualitatea litigiului dintre părţi. Astfel, cluza
compromisorie este un acord anterior oricărui contencios dintre părţi, spre deosebire de
compromis care are ca obiect litigii deja existente63.
Regimul juridic al convenţiei de arbitraj comercial internaţional este dominat de principiul
autonomiei acestei convenţii. Autonomia convenţiei de arbitraj este consacrată în instrumentele
internaţionale, majoritatea legislaţiilor moderne privind arbitrajul comercial internaţional, în
jurisprudenţă, precum şi în regulamentele arbitrajelor instituţionalizate. Autonomia convenţiei
arbitrale se concretizează în următoarele aspecte :
• existenţa, validitatea sau menţinerea în vigoare a convenţiei de arbitraj nu depind de soarta
contractului principal la care această convenţie se referă; declararea contractului principal
inexistent, anularea, rezoluţiunea, rezilierea lui nu afectează convenţia de arbitraj;
• legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului
principal.
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine adoptată la New-
York la 10 iunie 1958 ( art.V p.1), prevede că valabilitatea convenţiei de arbitraj trebuie să fie
apreciată în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, sau în lipsa unei indicaţii în acest sens,
în virtutea legii ţării unde sentinţa a fost dată.
Convenţia Europeană privind Arbitrajul Comercial Internaţional adoptată la Geneva la 21
aprilie ( art.VI p.2) dispune că atunci cînd tribunalele vor trebui să se pronunţe asupra existenţei
sau valabilităţii convenţiei de arbitraj, vor statua :
a) conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj;
b) în lipsa unei indicaţii în acest sens, conform legii ţării unde sentinţa trebuie să fie pronunţată;
c) în lipsa indicaţiei asupra legii căreia părţile au supus convenţia şi dacă momentul în care
chestiunea este supusă unui tribunal judiciar, nu este posibil de a prevedea care va fi ţara

63
Ibidem, p.955 cu referire la T.R.Popescu, Dreptul comerţului internaţional, ed. “Didactică şi Pedagogică”,
Bucureşti, 1983, p.372
33
 unde sentinţa va fi pronunţată, conform legii competente în virtutea regulilor conflictuale ale
instanţei sesizate.
Art.8 alin.(3) din Legea cu privire la arbitraj stabileşte conţinutul convenţiei de arbitraj, astfel,
aceasta trebuie să cuprindă: modul de numire a arbitrilor, cazul de numire a unui arbitru de către
o persoană împuternicită, locul examinării litigiului şi să accepte regulile de arbitraj. Acest text
era mai reuşit dacă ultima sintagmă ar fi fost formulată în felul următor : „ să accepte regulile de
arbitraj în cazul arbitrajului instituţionalizat şi să stabilească regulile în cazul arbitrajului ad-
hoc”.
Convenţia de arbitraj produce efecte obligatorii pentru părţi, în sensul că din moment ce a fost
semnat contractul cuprinzînd o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte hotărîrea ce se va
da de către organul de jurisdicţie desemnat, deci dacă avem încheiată o convenţie arbitrală părţile
sunt obligate să supună litigiul arbitrajului. Astfel, că autorii ruşi includ acest criteriu în definirea
arbitrajului : „Arbitrajul este o instanţă aleasă conform înţelegerii părţilor pentru soluţionarea
unui litigiu concret, cu obligaţia fiecăreia din părţi de a se supune hotărîrii emise de această
instanţă”64. Este necesar de menţionat despre specificul caracterului obligatoriu al clauzei de
arbitraj şi anume că acest caracter dispare dacă litigiul se judecă de către instanţa de judecată, şi
pînă la examinarea în fond a pricinii pîrîtul ridică obiecţii şi litigiul se transmite curţii arbitrale,
dacă acestea lipsesc atunci el se examinează de instanţa de judecată şi se pronunţă hotărîrea
judecătorească. (art.267 lit e) CPC). Astfel, instanţa arbitrală :
- înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti în problema soluţionării litigiului;
- conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului dintre părţile contractante;
- permite organizarea unei proceduri care să conducă la pronunţarea unei hotărîri susceptibile
de executare forţată (art.482-486 CPC RM).
La fel:
1. judecătorul refuză primirea cererii de chemare în judecată, dacă există o hotărîre arbitrală,
obligatorie pentru părţi, cu privire la litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi
avînd aceleaşi temeiuri (art. 169 alin. (1) lit.d) CPC);
2. judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă în judecata arbitrală se află un litigiu
între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri (art. 170 alin. (1) lit. g)
CPC);
3. instanţa de judecată dispune încetarea procesului în cazul în care într-un litigiu dintre aceleaşi
părţi, cu privire la acelaşi obiect şi în aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre arbitrală care a devenit
obligatorie pentru părţi (art. 265 lit. e) CPC);
4. în cazul în care părţile au încheiat o convenţie, prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe
cale arbitrală, însă procesul a fost pornit în judecată, instanţa scoate cererea de pe rol dacă, pînă
64
Гражданский процесс, под ред. М.С. Треушникова, изд. «Юристъ», Москва, 2001, стр.377
34
la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată
(art. 267 lit. e) CPC).
Toate acestea reies din cele două efecte ale convenţiei arbitrale, şi anume:
1. efectul pozitiv – de a investi pe arbitri cu dreptul de a rezolva litigiul respectiv;
2. efectul negativ – de a exclude, pentru acelaşi litigiu, competenţa instanţelor judecătoreşti65.
Ca orice contract, convenţia de arbitraj trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale de
validitate : capacitatea de a contracta, existenţa şi validitatea consimţămîntului, un obiect licit şi
să îndeplinească condiţiile de formă.
În ceea ce priveşte capacitatea părţilor de a încheia o convenţie de arbitraj, Convenţia de la
New-York din 1958 permite refuzul de a recunoaşte şi a executa o sentinţă arbitrală străină atunci
cînd părţile convenţiei de arbitraj erau „în virtutea legii aplicabile lor, lovite de o incapacitate”.
Convenţia de la Geneva din 1961 preia aceeşi idee, însă nici una din dispoziţiile citate nu indică
conform cărei legi trebuie să fie apreciată capacitatea părţilor de a încheia convenţia de arbitraj,
prin urmare sarcina determinării legii aplicabile le revine arbitrilor.
Prin capacitatea părţilor se înţelege capacitatea lor de a contracta (capacitatea de folosinţă –
de a avea drepturi şi obligaţii; capacitatea de exerciţiu – exercitarea drepturilor şi obligaţiilor).
În fiecare sistem judiciar capacitatea atît a persoanelor fizice, cît şi a persoanelor juridice se
stabileşte în mod diferit. Dacă ne referim mai exact la arbitrajul internaţional, atunci referitor la
capacitatea juridică a persoanelor fizice, în statele dreptului continental predomină criteriul
naţionalităţii, conform căruia capacitatea juridică a persoanelor fizice, în particular capacitatea
lor de a contracta, este determinată de legea lor naţională (art.1587 CC al RM), pe cînd în
legislaţiile common-law este reţinut criteriul domiciliului sau reşedinţei obişnuite.
Ca criterii de derminare a legii aplicabile persoanelor juridice sunt: criteriul sediul social,
capacitatea persoanei este guvernată de legea statului unde îşi are fixat sediul social real, criteriul
incorporării supune persoanele juridice legii statului conform căreia au fost constituite (art.1596
CC RM), criteriul locului plasării centrului activităţii economice, criteriul voinţei fondatorilor,
etc.
Consimţămîntul este manifestarea exteriorizată de voinţă a persoanei de a încheia un act
juridic. Consimţămintul este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, este exprimat
prin intenţia de a produce efecte juridice şi nu este viciat (art.119 CC). În literatura de
specialitate se vehiculează opinia precum că este greu de admis violenţa ca viciu de
consimţămint în materia dată, deoarece dacă clauza arbitrală însoţeşte contractul principal, ea s-a
încheiat la fel ca acesta , după negocieri, tratative. Pentru a aprecia existenţa consimţămîntului,
arbitrii sau jurisdicţiile statale aplică diverse principii de interpretare: principiul bunei-credinţe şi

65
Prof.dr. Victor Babiuc, prof. Dr. Octavian Căpăţînă, Situaţia actuală a arbitrajului comercial internaţional în
România,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, p.5
35
principiul efectului util. Conform principiului bunei credinţe, în caz de divergenţă între voinţa
declarată şi voinţa reală a părţilor, arbitrii trebuie să se conducă de voinţa reală. Acest principiu
şi-a găsit reflectare în art.1156 al Codului Civil francez în următoarea formulă : „în convenţii
trebuie de găsit care a fost intenţia comună a părţilor contractante fără a se opri la sensul literal al
termenilor”. Principiul interpretării efective a convenţiilor de arbitraj a fost inspirat din art. 1157
al Codului Civil francez, conform căruia „atunci cînd o clauză este susceptibilă de două sensuri,
trebuie să prevaleze sensul în care ea nu ar putea produce nici un efect”.
Obiectul este determinat ca în cazul oricărui contract de suma prestaţiilor la care se obligă
părţile contractante. Pentru a fi valabilă, convenţia de arbitraj trebuie să fie licită. Legea
Republicii Moldova cu privire la arbitraj desemnează ca obiect al arbitrajului litigiile izvorîte din
raporturi juridice civile : vînzare – cumpărare, prestare de servicii, executare de lucrări, etc, din
raporturi de proprietate şi din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală.
În Statutul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi
Industrie a Republicii Moldova, obiectul arbitrajului este definit într-un mod general: „litigiile
comerciale şi civile interne şi internaţionale”.
Cauza este motivul psihologic ce va determina consimţămîntul, exprimînd împreună cu acesta
voinţa juridică a părţilor. Existenţa cauzei, caracterului său real, licit şi moral sunt prin urmare
prezumate pînă la proba contrarie. Cauza ce determină consimţămîntul părţilor nu este străină de
efectele contractului arbitral şi în ultimă instanţă, de conştientizarea avantajelor jurisdicţiei alese.
O clauză arbitrală bine gîndită şi formulată permite de a desfăşura o procedură arbitrală eficientă
şi va avea drept consecinţă minimalizarea încălcării din partea părţilor a obligaţiilor asumate.
Forma convenţiei de arbitraj, conform Legii cu privire la arbitraj din 22.02.2008, este cea
scrisă, sub sancţiunea nulităţii. În ce priveşte forma scrisă doctrinarii menţionează că poate fi
folosită atît prin semnarea directă a acesteia, cît şi prin schimb de scrisori, mesaje teletype,
telegraf, alte mijloace care asigură fixarea mesajului pe un anumit suport (telefax, poştă
electronică, etc.)66.
În materie de valabilitate a convenţiei de arbitraj din punct de vedere al formei, legislaţiile
naţionale şi internaţionale de drept material uniform conţin soluţii diferite. Unele sisteme de
drept cer un înscris ca condiţie de ad validatem. Alte sisteme naţionale precizează expres că
înscrisul este cerut ca condiţie ad probationem. Convenţia de la New-York din 1958 privind
recunoaşterea şi executarea sentinţelor străine în art.II paragraful 1 stabileşte că „fiecare din
statele contractante este ţinut să recunoască convenţia scrisă prin care părţile se obligă să supună
diferendele lor arbitrajului. În paragraful 2 al aceluiaşi articol se precizează că prin “ convenţie
scrisă se înţelege o clauză compromisorie inserată într-un contract, sau un compromis semnat de
părţi, sau cuprinse într-un schimb de scrisori sau telegrame”. De asemenea Convenţia de la New-
66
Гражданское процессуальное право, под ред. М.С Шакаряна, изд. «Проспект», Москва, 2005, стр.559
36
York cere ca partea care invocă sentinţa de arbitraj să prezinte originalul convenţiei arătate în
art.II sau o copie, întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa ( art.IV,paragrful 1).
Convenţia de la Geneva din 1961 conţine prevederi similare celor din Convenţia de la New-
York. În art.1 paragraful 2 al Convenţiei de la Geneva, prin convenţia de arbitraj se înţelege “sau
o clauză compromisorie înserată într-un contract, sau un compromis, contractul sau compromisul
fiind semnat de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, telegrame sau comunicări prin
telex şi, în raporturile între ţări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţie de arbitraj,
orice convenţie încheiată în formele permise de legi”.
Din cele expuse mai sus, rezultă că Convenţia de la Geneva permite de a valida în ceea ce
priveşte forma convenţiile de arbitraj încheiate verbal în raporturile dintre statele care nu cer
forma scrisă.
Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi
Industrie a Republicii Moldova cu privire la procedura de arbitraj comercial internaţional în art.
3 stipulează că convenţia de arbitraj este încheiată în scris sub formă de clauză compromisorie,
înserată în contractul principal sau sub formă de acord de sine stătător, numit compromis.
Acordul de a transmite litigiul spre soluţionare definitivă Curţii de Arbitraj mai poate fi
manifestat de către reclamant prin prezentarea unei cereri de arbitrare, iar de către pîrît - prin
prezentarea referinţei, sau a scrisorii de numire a arbitrului, în care este exprimată în formă scrisă
voinţa lui de a se supune jurisdicţiei Curţii.
Modul de redactare a convenţiei de arbitraj este determinat în funcţie de tipul arbitrajului la
care recurg părţile - instituţionalizat sau ad-hoc. Regulile de arbitraj ale instituţiilor internaţionale
recunoscute (Curtea de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ Internaţională de la Paris,
Asociaţia Americană de Arbitraj, Curtea Londoneză de Arbitraj Internaţional), de regulă
recomandă formule ale clauzelor de arbitraj care sunt suficient de largi pentru a îngloba toate
litigiile susceptibile de a se ivi între părţi referitor la contractul de fond şi permit desfăşurarea
eficientă a unui arbitraj comercial internaţional. De aceea este suficient să se folosească clauza
de arbitraj-model a instituţiei alese, care va examina litigiul conform regulilor sale.
Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă CCI a RM cu privire la
procedura de arbitraj intern, în Anexa 1 formulează şi el un model de clauză compromisorie care
este recomandată pentru a fi inclusă în contractele civile şi comerciale interne.
Structura instanţei de arbitraj se decide de părţi - soluţionarea litigiului să fie efectuată de un
arbitru unic sau de un complet de arbitri. În cazul absenţei dispoziţiilor referitoare la numărul
arbitrilor, litigiul este soluţionat de 3 arbitri.
Locul arbitrajului prezintă importanţă prin mai multe aspecte, de cele mai multe ori acesta
este ales de către părţi.

37
 Limba procedurii arbitrale. Este preferabil ca limba procedurii să fie limba dreptului aplicabil.
În lipsa unei indicaţii exprese, procedura de arbitraj se poate desfăşura în limba în care a fost
redactat contractul.
Dreptul aplicabil poate fi desemnat în contract, la alegerea părţilor, fie în clauza de arbitraj,
fie într-o clauză aparte. Omisiunea desemnării dreptului aplicabil sau alegerea nereuşită a
acestuia pot cauza dificultăţi serioase în ce priveşte derularea contractului comercial internaţional
şi soluţionarea eventualelor litigii.
În cazul în care părţile optează pentru un arbitraj ad-hoc, convenţia de arbitraj trebuie să fie
exprimată într-o formulă detaliată care va reglementa întreaga complexitate a problemelor legate
de desfăşurarea procedurii de arbitraj.
În concluzie, am putea menţiona că importanţa clauzei arbitrale rezidă chiar în însuşi rolul pe
care îl îndeplineşte. Buna funcţionare a raporturilor comerciale presupune crearea şi utilizarea
unor astfel de mijloace juridice care ar permite o soluţionare mult mai rapidă şi eficientă a
tuturor divergenţelor dintre parteneri şi ar păstra caracterul stabilităţii şi confidenţialităţii în
operaţiile dintre părţi.
Sesizarea arbitrajului. Procedura în cazul arbitrajului, la fel ca şi în procesul civil, constă din
mai multe etape:
1. declanşarea procedurii;
2. asigurarea acţiunii ;
3. transmitera pricinii spre examinare în cadrul arbitrajului şi pregătirea pricinii pentru
dezbatere;
4. examinarea pricinii de către arbitri;
5. hotărîrea arbitrală sau recunoaşterea acordului de împăcare a părţilor;
6. executarea hotărîrii arbitrale;
7. păstrarea materialelor pricinii pentru fiecare în parte67.
Dacă există o convenţie de arbitraj şi dacă una din părţi, la un moment anumit, se consideră
lezată într-un drept al său de către cealaltă parte poate depune în scris, o cerere de arbitraj.
Cererea de arbitraj va conţine următoarele:
1. numele şi domiciliul, pentru persoane fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele juridice,
sau reşedinţa părţilor;
2. numele persoanei care reprezintă partea în litigiu anexîndu-se procura autentificată notarial
care confirmă împuternicirile reprezentantului în instanţa arbitrală;
3. referinţa la convenţia de arbitraj, anexîndu-se copia contractului în care a fost inserată
aceasta, iar dacă s-a încheiat un compromis - copia de pe acesta;

67
Справочник Арбитра, Chişinău 2002, pag.III-1
38
4. motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea;
5. obiectul şi valoarea cererii, precum şi indicarea calculului prin care s-a ajuns la determinarea
acestei valori;
6. numele şi domiciliul persoanei numite în calitate de arbitru;
7. semnătura părţii.
Cererea se depune la locul stabilit de părţi, în lipsa unui acord, locul va fi determinat de curtea
arbitrală, ţinînd cont de circumstanţele cazului şi de accesibilitatea pentru părţi. În cazul în care
nici părţile, nici curtea de arbitraj nu au stabilit locul arbitrajului, acesta va fi considerat locul
unde a avut loc pronunţarea hotărîrii. Însă, este necesar să se ţină cont de competenţa materială
(care curte arbitrală este competentă în soluţionarea pricinii) şi teritorială ( locul examinării
litigiului). De exemplu, cererea va fi depusă la arbitrajul de la domiciliu ori sediul, sau la locul
aflării bunurilor, în cazul soluţionării pricinii ce ţine de declararea debitorului insolvabil, cererea
se va depune la locul aflării debitorului.
Cît priveşte valoarea obiectului litigiului stabilirea acesteia se determină în cazul pretenţiilor
băneşti – din suma pretinsă de reclamant, cînd se reclamă valoarea unor bunuri se ia în
considerare valoarea bunurilor respective la momentul introducerii cererii. În cererile de arbitrare
care conţin mai multe pretenţii suma fiecărei pretenţii se calculează aparte, iar valoarea acţiunii
se calculează din suma valorilor tuturor pretenţiilor. Dacă reclamantul n-a indicat corect valoarea
acţiunii, atunci curtea de arbitraj din oficiu sau la cererea pîrîtului determină valoarea acţiunii
conform datelor de care dispune. Precizarea valorii obiectului cererii de arbitrare este necesară
în vederea stabilirii taxelor de arbitraj. Cererea se consideră depusă la data înregistrării acesteia
la curtea de arbitraj şi se însoţeşte de toate înscrisurile invocate de reclamant în susţinerea
pretenţiilor sale.
O dată cu recepţionarea cererii de arbitraj de către arbitri, procedura arbitrală se consideră
începută. Atunci cînd părţile nu au convenit altfel , arbitrajul trebuie să pronunţe hotărîrea în
termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale (art.18 alin (2) din Legea cu privire la
arbitraj).
În termenul convenit de părţi sau determinat de către instanţa arbitrală, dar nu mai tîrziu de 30
de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitraj, pîrîtul va face referinţă care va cuprinde
excepţiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt şi în drept la acestă cerere, probele
propuse în apărare, dar şi menţiunile prevăzute la art.17 din Legea cu privire la arbitraj..
Excepţiile şi alte mijloace de apărare, care nu au fost menţionate de către pîrît în referinţă
trebuie ridicate, sub sancţiunea decăderii, pînă la data primului termen de înfăţişare. Dacă
procedura arbitrală are loc în baza înscrisurilor, dovezilor, documentelor prezentate în scris de
către părţi, fără dezbateri orale, pîrîtul trebuie să ridice excepţiile în termen de cel tîrziu de 15

39
zile de la data depunerii referinţei. Pîrîtul este decăzut din dreptul de a prezenta excepţiile la o
etapă ulterioară a procedurii.
În cazul cînd pîrîtul are pretenţii împotriva reclamantului derivînd din acelaşi raport juridic, el
poate face cererea reconvenţională. Cererea reconvenţională va fi introdusă în cadrul termenului
de depunere a referinţei sau cel tîrziu pînă la data de înfăţişare şi trebuie să îndeplinească
aceleaşi condiţii ca şi cererea principală (art.19 Legea cu privire la arbitraj).
Copiile de pe referinţă sau a cererii reconvenţionale sunt aduse la cunoştinţa reclamantului şi
fiecărui arbitru.
Are o însemnătate practică deosebită regimul juridic al comunicării actelor de procedură,
deoarece aceasta ar interesa buna desfăşurare a judecăţii arbitrale, doarece necomunicarea ar
putea crea întîrzieri care ar duce la tergiversarea procesului.
Art.19 alin.(3) din Legea cu privire la arbitraj menţionează „În cazul în care invocă obiecţii
faţă de circumstanţele înaintate de reclamant, pîrîtul poate introduce referinţă”. Considerăm
inutilă şi inadecvată introducerea acestei fraze în alin.(3), deoarece această problemă este
soluţionată în alin.(2).

Secţiunea 3. Particularităţile procedurii arbitrale

Procedura de desfăşurare a acţiunii în arbitraj poate fi diferită în funcţie de faptul dacă acesta
este un arbitraj ad-hoc sau instituţionalizat. De aceea părţile trebuie să cunoască regulile de
desfăşurare a procedurii în arbitrajul sesizat, în caz contrar aceasta ar putea avea consecinţe
negative pentru ei.
Pregătirea pricinii pentru dezbateri. După depunerea de către reclamant a cererii în arbitraj şi
după expirarea termenului de prezentare a referinţei de către pîrît, arbitrajul sesizat fixează
termenul pentru dezbaterea litigiului şi dispune citarea părţilor.
Legea menţionează că între data primirii citaţiei şi data începerii dezbaterilor urmează să
existe un termen de cel puţin 15 zile. E foarte greu de transpus această normă în viaţă, deoarece
se poate şti cu siguranţă cînd citaţia a fost trimisă, dar în ce priveşte data primirii există diferite
situaţii de ordin obiectiv sau subiectiv care îndepărtează data primirii citaţiei, asfel ştirbindu-se
din rapiditatea şi eficienţa procedurii arbitrale.
La fel, la acestă etapă, instanţa permite accesul părţilor la actele depuse de oponenţi,
prezentare de pretenţii, argumente şi probe, arbitrul este obligat să înştiinţeze curtea arbitrală
despre circumstanţele cunoscute lui, care pot constitui temei pentru recuzare şi să refuze la
participarea judecării litigiului. Refuzul arbitrului, nu înseamnă recunoaşterea cauzei de recuzare.

40
(art.17 Regulamentul Curţii de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a
Asociaţiilor Producători Agricoli UNIAGROPROTECT).
Arbitrul poate fi recuzat şi după numirea sa, dacă una din părţi a descoperit circumstanţe
care pune la îndoială independenţa şi imparţialitatea sa. Părţile sunt în drept să ceară recuzarea,
la orice etapă a procedurii arbitrale pînă la încheierea dezbaterilor în termen de 15 zile de la data
cînd au aflat despre numirea arbitrului sau despre cauza de recuzare. Dacă însă s-a omis acest
termen, atunci se consideră că părţile sunt de acord cu candidatura arbitrilor aleşi şi se consideră
că ei au refuzat de la dreptul lor de recuzare. Cererea de recuzare se soluţionează în termen de 5
zile, fără participarea arbitrului recuzat (art.19 din Regulamentul Curţii de Arbitraj şi Mediere de
pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor Producători Agricoli UNIAGROPROTECT).
Acţiunile de bază în această fază constituie verificarea existenţei unei acţiuni înaintată în
arbitraj, verificarea împuternicirile reprezentanţilor, numirea completului de arbitri, luarea
măsurilor de asigurare a obiectului litigiului.
Dezbaterile litigiului. La dezbaterea litigiului părţile pot participa personal sau prin
reprezentanţi şi pot fi asistate de orice persoane. Neprezentarea părţii citate reglementar la faza
dezbaterilor are următorele efecte:
1. examinarea litigiului în lipsa acesteia;
2. amînarea procesului, care poate avea loc o singură dată şi cu condiţia prezentării de partea
lipsă cel tîrziu în preziua dezbaterilor a motivelor întemeiate către cealaltă parte şi arbitri.
Desfăşurarea şedinţei are loc în şedinţă închisă, dacă părţile nu au stabilit contrariu. La fel,
rămîne la discreţia părţilor alegerea limbii de lucru în proces.
Orice dispoziţie a instituţiei arbitrale va fi consemnată în încheierea şedinţei şi va fi motivată.
La cererea părţilor încheierea poate fi adusă la cunoştinţă reclamantului şi pîrîtului, de asemenea
ei au acces la toate actele ce constituie dosarul litigiului.
Ordinea audierii părţilor şi cum sunt conduse dezbaterile sunt stabilite de către supraarbitru.
Părţile îşi prezintă probele pentru a-şi argumenta poziţia. Hotărîrea arbitrală se ia în baza
înscrisurilor, probelor, documentelor prezentate în scris de către părţi, fără dezbateri orale, dacă
aşa prevăd părţile sau dacă ele au renunţat la dezbateri orale. Părţile sunt acelea care stabilesc
regulile de joc ale procesului, ele stabilesc chiar şi normele de drept aplicabile fondului
litigiului; pot indica că se aplică normele Republicii Moldova, ale altor state sau hotărirea va fi
luată în baza uzanţelor comerciale. Însă dacă, dezbaterile orale vor fi expuse, atunci arbitrii iau
hotărirea imediat după acestea.
Toate probele aduse de părţi vor fi administrate în cadrul acestei şedinţe arbitrale, fie de către
un singur arbitru, fie de către întregul complet de judecată.

41
 Arbitrii stabilesc independent dacă sunt competenţi în soluţionarea pricinii sau numesc dacă
este valabilă sau nu convenţia de arbitraj, ţinînd cont de faptul că contractul în care este inserată
clauza este nul: decizia prin care arbitrajul se declară competent, nu poate fi atacată în instanţă
decît odată cu hotărîrea finală emisă asupra fondului litigiului (art.27 al Legii).
Toate acţiunile care au avut loc în cadrul şedinţei sunt consemnate în procesul–verbal al
şedinţei. Acesta în mod obligatoriu are formă scrisă şi are un rol important pentru părţi. Procesul-
verbal va cuprinde următoarele menţiuni :
a) o scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;
b) cererile şi susţinerile părţilor;
c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;
d) dispozitivul;
e) semnăturile arbitrilor.
Ca şi în cazul procedurii contencioase în acţiuni civile părţile pot efectua acte de dispoziţie:
- încheind acordul de compromis - pe parcursul examinării litigiului părţile pot tranşa litigiul,
tribunalul arbitral încetînd procesul şi fixînd aceste circumstanţe în hotărîre, ceea ce reprezintă
încuviinţarea unei tranzacţii;
- reclamantul îşi poate retrage pretenţiile, însă aici cu respectarea dreptului pîrîtului care de
asemenea trebuie să fie de acord cu încetarea procesului în caz contrar el poate avea un interes
legitim şi doreşte emiterea hotărîrii;
- pîrîtul poate recunoaşte acţiunea.
De asemenea, putem considera ca act de dispoziţie a părţilor şi majorarea sau micşorarea
cuantumului pretenţiilor, acest act fiind posibil de a fi efectuat pînă sau la soluţionarea în fond a
pricinii, tribunalul în acest caz poate solicita prezentarea de probe suplimentare, sau poate
respinge o asemenea cerere pe motivul că aceasta trebuia a fi făcută în cererea de arbitrare, sau
pînă la dezbateri cu anexarea probelor corespunzătoare (pentru a nu admite tergiversarea
procesului). În literatura de specialitate este menţionat ca act de dispoziţie şi înaintarea unei
cereri reconvenţionale.
Examinarea litigiului pe cale arbitrală poate să se încheie cu soluţionarea lui în fond şi
pronunţarea hotărîrii sub formă scrisă, semnată de toţi arbitrii, sau cu încheierea procedurii
arbitrale, în cazul în care:
• reclamantul îşi retrage acţiunea, cu excepţia cazului cînd pîrîtul ridică obiecţii, iar tribunalul
arbitral recunoaşte că acesta are un interes legitim să fie soluţionat în mod definitiv;
• părţile au convenit asupra încheierii procedurii arbitrale;
• instanţa arbitrală constată că, din anumite motive, continuarea procedurii a devenit inutilă
sau imposibilă (art. 32 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional).

42
 Mandatul tribunalului arbitral se încheie odată cu încetarea procedurii arbitrale, cu excepţia
cazurilor cănd în termenele stabilite de art. 35 din Legea cu privire la arbitrajul comercial
internaţional (în condiţia în care părţile nu au convenit asupra unor altor termene), una dintre
părţi, cu notificarea celeilalte părţi, solicită tribunalului arbitral: rectificarea erorilor de calcul, a
greşelilor de tipar sau orişicăror altor erori similare celor din hotărîrea arbitrală; interpretarea
unui punct sau a unei părţi din hotărîrea arbitrală (dacă părţile nu au convenit în acest sens);
adoptarea hotărîrii adiţionale referitor la capetele de pretenţii susţinute în procedura arbitrală, dar
omise în hotărîrea arbitrală.
De asemenea, arbitrajul poate să-şi reia împuternicirile asupra acţiunii examinate la depunerea
în instanţa de judecată a cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, iar la solicitarea uneia dintre
părţi instanţa de judecată consideră rezonabil să amîne examinarea chestiunii de desfiinţare a
hotărîrii arbitrale pe un anumit termen şi să ofere tribunalului arbitral posibilitatea de a relua
procedura arbitrală asupra hotărîrii adoptate sau de a întreprinde alte acţiuni care, potrivit opiniei
tribunalului arbitral, vor permite tribunalului înlăturarea temeiurilor de desfiinţare a hotărîrilor
arbitrale (art. 37 alin.(4) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional).
În general, tribunalele arbitrale în soluţionarea pricinilor, conving părţile să încheie tranzacţia
de împăcare, fixînd condiţiile convenite în hotărîrea arbitrală. Aşadar, tranzacţia de împăcare este
un act de dispoziţie a părţilor reprezentînd un acord de voinţă între reclamant şi pîrît ca urmare a
unor cesiuni reciproce ce determină drepturile şi obligaţiile lor în vederea stingerii litigiului.
Totodată, codul civil menţionează tranzacţia ca contract civil prin care părţile previn un proces ce
urmează să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul
executării unei hotărîri judecătoreşti. Deosebirea esenţială între aceste acte, este că în cazul
procesului arbitral condiţiile unei astfel de tranzacţii se consemnează în hotărîrea arbitrală, şi
deci executarea va fi încuviinţată de instanţele judecătoreşti cu respectarea art.485 CPC, iar
tranzacţia civilă este susceptibilă de executare numai după omologarea de către instanţă, aici
aplicîndu-se alte norme şi anume cele cu privire la contracte, totodată instanţa încuviinţează
tranzacţia dacă aceasta nu încalcă legea ori drepturile şi interesele legitime ale persoanei.
Efectele încheierii tranzacţiei de împăcare în procesul arbitral sunt: - efecte în privinţa drepturilor
subiective materiale – şi efecte procesuale (adică imposibilitatea de a se adresa tribunalului
arbitral sau instanţei de judecată cu acelaşi obiect şi avînd acelaşi temei, art. 169 CPC). Astfel,
trebuie menţionat că tranzacţia efecuată atît în faţa instanţei de judecată, cît şi în faţa tribunalului
arbitral are ca efect autoritatea lucrului judecat şi forţă executorie. De asemenea, trebuie
menţionat că tribunalul poate să nu încuviinţeze tranzacţia de împăcare dacă aceasta depăşeşte
competenţa tribunalului sau încalcă legea sau ordinea publică, în acest caz are loc soluţionarea în
fond a pricinii şi emiterea hotărîrii conform intimei convingeri a arbitrului.

43
 Capitolul 3. Contestarea şi executarea hotărîrii arbitrale
Secţiunea 1. Hotărîrea arbitrală. Contestarea hotărîrii arbitrale
Scopul principal al adresării părţilor în instanţa arbitrală îl constituie obţinerea unei hotărîri,
care să soluţioneze într-un fel sau altul litigiul existent între părţi.
Din art.28 alin.(1) din Legea cu privire la arbitraj reiese că arbitrajul emite hotărîri în
următoarele cazuri:
1. soluţionarea, de către arbitraj, a litigiului dintre părţi;
2. încetarea procedurii arbitrale fără soluţionarea problemelor remise spre rezolvare (hotărîre de
încetare a procedurii arbitrale);
3. încheiera între părţi a unei tranzacţii asupra litigiului (emiterea hotărîrii în acest caz avînd un
caracter dispozitiv, adică dacă există o astfel de solicitare din partea părţilor).
Acelaşi aliniat menţionează că alte dispoziţii ale arbitrajului care nu sînt inserate în hotărîre se
emit sub formă de încheiere.
În ceea ce priveşte natura juridică a hotărîrii arbitrale există un şir de discuţii. Astfel, unii
consideră că hotărîrea arbitrală este un act juridic şi îşi argumenteză poziţia prin faptul că în
măsura în care ea este pronunţată de către o autoritate, în cazul dat, de Curtea de Arbitraj,
misiunea ei şi modalităţile de constituire sunt organizate într-o manieră contractuală68.
Alţii menţioneză că hotărîrea arbitrală este un act jurisdicţional, fie luînd în consideraţie
criteriul formal (de exemplu procedura utilizată) sau material (existenţa unei contestaţii,
definitivitate şi irevocabilitate) aceasta se distinge de o simplă tranzacţie, mediere sau o simplă
ordonanţă de procedură69.
Ceea ce deosebeşte cu adevărat hotărîrea arbitrală de o hotărîre judecătorească este că
hotărîrea arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul aceloraşi căi de atac ca şi o hotărîre
judecătorească. Analizînd argumentele prezentate de susţinătorii celor două poziţii vom
concluziona că hotărîrea arbitrală are un caracter dublu: este şi un act juridic, dar şi un act
jurisdicţional: „Din caracterul mixt al arbitrajului, convenţional la punctul de plecare (orice
arbitraj avînd la origine un act de voinţă a părţilor) şi jurisdicţional la punctul de ajungere
(terminîndu-se printr-o sentinţă executorie), rezultă şi natura dublă a sentinţei arbitrale. Soluţia
care se dă naturii juridice a arbitrajului trebuie extinsă şi la hotărîrea arbitrală”70. Dubla natură a
arbitrajului se regăseşte în toate actele şi fazele sale şi ca atare hotărîrea arbitrală este un act
jurisdicţional, în care este prezentă componenta contractuală, fiind asimilată prin lege, în privinţa
unor efecte, cu hotărîrea judecătorească.

68
Matthieu de Boissèson, Le droit français de l’arbitrage interne et international, Morel et Corduant SA ,1990,
p. 283
69
Ibidem, p.283
70
Prof. dr. Gheorghe Beleiu, Hotărîrea arbitrală şi desfiinţarea ei,// “Revista de drept commercial”, nr.6-1993,
ed.”Lumina Lex”, Bucureşti, p.14
44
 T.R.Popescu menţionează: „sentinţa nu există deci decît prin compromis şi drept urmare are
aceeaşi natură juridică, întocmai ca şi compromisul, care este un contract, un mandat dat
arbitrului, de către părţi. Iar prin sentinţa dată arbitrul nu face decît să execute mandatul primit
sau, cu alte cuvinte, părţile au dat sentinţa prin intermediul arbitrului, mai cu seamă cînd arbitrul
judecă în echitate ( amiable composition)”.
Deliberarea în cadrul arbitrajului are loc în secret, la deliberare participînd toţi arbitrii şi
aceştia semnînd-o obligatoriu. Secretul deliberării este deosebit de important, deoarece astfel
putem spune că se asigură pronunţarea de către arbitri a unei hotărîri juste, care se bazează pe
toate probele examinate în cadrul şedinţei arbitrale. Se garantează, astfel, încrederea părţilor în
corectitudinea soluţiei propuse litigiului şi în obiectivitatea, imparţialitatea arbitrilor. Dacă
arbitrajul este compus din 3 arbitri, hotărîrea se ia cu majoritatea de voturi. Dacă o opinie nu
întruneşte majoritatea de voturi, opinia supraarbitrului prevalează, deoarece acesta se va uni cu
una din opinii sau va putea pronunţa o altă soluţie, dar nu şi după ce ascultă părţile şi ceilalţi
arbitri. Ca şi în procedura generală, în procedura arbitrală este posibilă exprimarea opiniei
separate, care se anexează la hotărîrea de bază, cu condiţia ca ea să fie motivată.
Dacă o parte renunţă la o pretenţie, arbitrajul o va scoate de pe rol, cu excepţia cazului în care
partea opusă cere ca arbitrajul să se pronunţe asupa acestei pretenţii.
Hotărîrea se remite părţilor în cel mult 10 zile de la pronunţare, acest moment atribuindu-i
hotărîrii caracter definitiv.
Cu privire la efectele hotărîrii arbitrale în literatura juridică se precizează că ele se raportează
la trei momente :
1. din momentul pronunţării hotărîrea arbitrală este obligatorie pentru părţi; ea intră în puterea
lucrului judecat fără nici o formalitate;
2. din momentul comunicării ei, hotărîrea are efectele unei hotărîri judecătoreşti definitive;
3. din momentul investirii cu formulă executorie, hotărîrea arbitrală constituie titlu executoriu şi
se execută întocmai ca o hotărîre judecătorească.
Efectele hotărîrii arbitrale sunt următoarele :
1. autoritatea lucrului judecat - acest efect accentuează caracterul jurisdicţional al sentinţei
arbitrale. Aceasta nu are nevoie de exequator pentru a fi considerată o decizie judiciară.
Exequatorul nu face decît să dea forţă acelei sentinţe care este neglijată. Efectul fundamental al
autorităţii lucrului judecat este limitat de principiul inopozabilităţii faţă de terţi. Sentinţa
arbitrală nu are autoritatea lucrului judecat decît faţă de acele părţi care au semnat convenţia
arbitrală.
2. odată cu pronunţarea hotărîrii, arbitrilor li se epuizează puterea de a mai judeca, el încetează
a mai fi arbitru. Chiar înainte de a fi contestată hotărîrea sa, arbitrii nu mai pot reveni asupra

45
deciziei sale, chiar şi cu consimţămîntul părţilor. Însă, arbitrul poate interpreta, rectifica,
completa şi adopta o hotărîre adiţională. Astfel, la cererea oricărei părţi arbitrajul trebuie să ia o
hotărîre de interpretare a dispoziţiilor din hotărîrea arbitrală în termen din 30 zile de la data
adoptării hotărîrii. În cazul existenţei în textul hotărîrii arbitrale a greşelilor tipografice, de calcul
sau alte greşeli similare ori omisiuni din hotărîre se va emite o încheiere de rectificare a hotărîrii,
în termen de 30 zile de la data adoptării ei. Dacă, în hotărîrea sa, arbitrajul nu s-a pronunţat
asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi sau dintre arbitri, din oficiu, poate solicita, în
termen de 15 zile de la data primirii sau, după caz, de la data pronunţării hotărîrii, completarea
acesteia. În cazul în care se pronunţă asupra unui capăt de cerere susţinut în procedura arbitrală,
dar neinclus în hotărîrea arbitrală, instituţia arbitrală adoptă o hotărîre adiţională. Hotărîrea de
completare, hotărîrea de interpretare şi încheierea de corectare a greşelilor se dau cu citarea
părţilor. Aceste acte fac parte integrantă din hotărîrea arbitrală. O parte poate solicita instanţei
arbitrale rectificarea hotărîrii arbitrale sau pronunţarea unei hotărîri adiţionale doar cu notificarea
celeilalte părţi, instituirea acestei norme fiind benefică, deoarece asigură operativitatea
procedurii arbitrale.
Pentru soluţionarea problemelor menţionate mai sus, părţile nu achită cheltuielile legate de
aceasta. E de menţionat că art. 30 din Legea cu privire la arbitraj este întitulat „Rectificarea şi
interpretarea hotărîrii. Hotărîrea adiţională”, dar de fapt conţine doar soluţiile în ce priveşte
completarea şi adoptarea hotărîrii adiţionale, problemele ce privesc rectificarea şi interpretarea
hotărîrii arbitrale fiind menţionate în art. 29. Sunt de neiertat astfel de greşeli în cadrul unui act
legislativ nou.
În primul rînd, la fel ca şi o hotărîre judecătorească, hotărîrea arbitrală se emite în scris şi este
semnată de toţi memebrii completului de judecată, sau dacă a fost judecat litigiul doar de un
singur arbitru, atunci doar semnătura lui. În cazul cînd o semnătură lipseşte, atunci se indică
motivele absenţei acesteia.
Hotărîrea arbitrală va cuprinde :
a) componenţa judecăţii arbitrale, data şi locul pronunţării hotărîrii;
b) numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele
juridice, sau reşedinţa părţilor;
c) referinţă la convenţia de arbitraj în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului;
e) motivele de fapt şi de drept ale hotărîrii, iar în cazul arbitrajului în echitate motivele care
stau la baza soluţiei;
f) semnătura arbitrilor;
g) alte prevederi.

46
 Părţile au siguranţa că dosarul lor se păstrează şi nu este pierdut, deoarece dacă pricina se
examinează şi se soluţionează de către instituţia permanentă de arbitraj, atunci dosarul se
păstrează de către instituţia permanentă, iar dacă de un arbitraj ad-hoc, atunci de către instanţa
care ar fi fost competentă să decidă în cauză dacă nu ar fi fost încheiată convenţia arbitrală.
Contestarea hotărîrilor arbitrale. Odată hotărîrea arbitrală pronunţată, una dintre părţile
litigiului (evident partea care nu a avut cîştig de cauză) se poate arăta nemulţumită de soluţia
dată prin hotărîrea de arbitraj. Spre deosebire de procedura comună, unde părţile au la dispoziţie
un şir de căi de atac ale hotărîrii pronunţate, în instituţia arbitrală părţilor le este recunoscut un
singur procedeu, şi anume contestarea hotărîrii. Salutabil este faptul că noua Lege cu privire la
arbitraj a înlăturat unele deficienţe ale legislaţiei vechi cu privire la arbitraj, mai ales în ce
priveşte înlocuirea termenului de „revizuire” a hotărîrilor arbitrale ce se conţinea în vechea Lege
cu privire la arbitraj, care confunda două instituţii distincte ale procedurii civile.
Din analiza Codului de procedură civilă şi a Legii cu privire la arbitraj observăm că aceste
acte conţin norme contradictorii şi se pune problema care dintre ele se ve aplica în caz de
conflict. Considerăm că trebuie să se aplice normele Codului de procedură civilă deoarece
Legea cu privire la arbitraj face trimitere, în materie de contestare, la normele CPC, care
reglementează procedura contestării în detaliu. Mai mult ca atît, normele CPC instituie
prioritatea normelor tratatelor internaţionale.
Instanţele competente în desfiinţarea hotărîrilor arbitrale. Conform art. 477 CPC, hotărîrea
arbitrală pronunţată pe teritoriul Republicii Moldova poate fi contestată în judecată de către
părţile în arbitraj, înaintînd o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale la instanţa care, în lipsa
convenţiei de arbitraj, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă. Art.31 din
Legea cu privire la arbitraj prevede procedura cu privire la contestarea hotărîrilor arbitrale,
acesta cuprinzînd norme de trimitere. Norme similare sunt cuprinse şi în art. 34 din Legea cu
privire la arbitrajul comercial internaţional. Făcînd o analiză a art.477 alin. (3), art.30 alin. (2) şi
art.36 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă, observăm că normele cuprinse în aceste
articole sunt contradictorii. Astfel, art. 477 alin. (3)menţionează că cererile de desfiinţare a
hotărîrilor arbitrale se depun la instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să
judece litigiul în fond în primă instanţă, pe cînd art. 30 în alin.(2) menţionează că sunt
competente să judece contestaţia împotriva hotărîrii arbitrale curţile de apel de drept comun sau,
după caz, Curtea de Apel Economică. Aceste nome nu cuprind concretizări în ce priveşte
alegerea uneia sau altei instanţe. Considerăm că, în această problemă, trebuie de luat în
consideraţie faptul că, în lipsa convenţiei arbitrale, litigiul s-ar judeca în prima instanţă de o
judecătorie, de o curte de apel de drept comun,de Judecătoria Economică de Circumscripţie
Chişinău sau de Curtea de Apel Economică. Astfel, delimitarea competenţei dintre înstanţele

47
judecătoreşti în judecarea pricinilor de desfiinţare a hotărîrilor arbitrale se stabileşte conform
regulilor de competenţă generală şi regulilor de competenţă jurisdicţională a instanţelor
judecătoreşti de drept comun şi a judecătoriilor economice. Potrivit art. 477 alin.(2) CPC, părţile
nu pot renunţa prin convenţie arbitrală la dreptul de a contesta hotărîrea arbitrală. La acest drept
se poate renunţa după pronunţarea hotărîrii arbitrale.
Depunerea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale. Cererea de desfiinţare a hotărîrii
arbitrale se depune în scris şi este semnată de partea care contestă sau reprezentantul acestuia.
Aceasta va cuprinde :
1. instanţa căreia îi este adresată cererea;
2. denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a adoptat hotărîrea;
3. numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
4. locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;
5. data înmînării hotărîrii arbitrale părţii care a adresat în judecată cererea de desfiinţare a
hotărîrii;
6. solicitarea părţii interesate de a desfiinţa hotărîrea arbitrale, motivele contestării hotărîrii
(art.478 CPC).
Ca anexe la cerere pot fi:
- hotărîrea arbitrală în original sau o copie a acesteia, în cazul arbitrajului instituţionalizat,
aceasta fiind autentificată de preşedintele Curţii arbitrale, iar în cazul celui ad-hoc – de către
notar;
- convenţia arbitrală în original sau copie legalizată în modul stabilit;
- actele care argumentează cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;
- dovada de plată a taxei de stat;
- copia de pe cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;
- procura sau alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
Dacă cererea depusă nu corespunde condiţiilor menţionate mai sus, ea se restituie
solicitantului sau nu i se dă curs, conform art. 170 şi 171 CPC.
Cererea este examinată în şedinţă de judecată în cel mult o lună de la data intrării ei în
judecată. Părţile în arbitraj sunt înştiinţate legal despre locul, data şi ora şedinţei, însă absenţa
acestora nu duce la amînarea sau la împiedicarea pricinii.
În timpul dezbaterilor pricinii, judecata constată în urma administrării tuturor probelor
prezentate de către părţi, obiecţiile lor, existenţa sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii
arbitrale. Temeiurile pentru desfiinţarea hotărîrii sunt următoarele (art. 480 CPC):
1. litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale. Astfel,
art.2 din Legea cu privire la arbitraj stabileşte că litigiu constituie conflictul izvorît din

48
 raporturi juridice civile, inclusiv patrimoniale, dintre părţi, din raporturi contractuale sau
necontractuale, cum ar fi: vînzarea-cumpărarea, prestarea de servicii, executarea de lucrări şi
altele asemenea sau din raporturi de proprietate şi din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul
de proprietate intelectuală. Această normă stabileşte cercul de litigii care pot fi date spre
soluţionare în arbitraj, adică aceasta reprezintă o modalitate pozitivă de determinare a
competenţei arbitrale. Observăm că Legea cu privire la arbitraj nu stabileşte o listă
exhaustivă a litigiilor soluţionabile în arbitraj, ci purcede, în art. 3 din Lege, întitulat
„Arbitrabilitatea”, adică litigiile care pot fi soluţionate pe cale arbitrală, la menţionarea
litigiilor care nu pot fi soluţionate în arbitraj (modalitatea negativă de determinare a
competenţei arbitrale) :
a) pretenţiile ce ţin de dreptul familiei;
b) pretenţiile izvorîte din contractele de locaţiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv cele
referitoare la încheierea, validitatea, încetarea şi calificarea unor astfel de contracte;
c) pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu privire la locuinţe.
2. convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii;
3. hotărîrea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data pronunţării ori nu este
semnată de arbitri. În dispozitivul hotărîrii arbitrale se menţionează soluţia propusă de arbitri
la litigiul existent. În cazul absenţei dispozitivului, hotărîrea nu va putea fi executată. La fel,
arbitrii urmează să motiveze faptul luării uneia sau altei decizii;
4. dispozitivul hotărîrii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate;
5. arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în conformitate cu convenţia
arbitrală;
6. partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea arbitrilor sau despre dezbaterile
arbitrale, inclusiv despre locul, data şi ora şedinţei arbitrale, sau din alte motive întemeiate,
nu s-a putut prezenta în faţa arbitrajului pentru a da explicaţii;
7. arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori
care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori hotărîrii arbitrală conţine dispoziţii în probleme
ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale;
8. hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau
bunele moravuri.
Deoarece în Codul de procedură civilă (Capitolul XLIII), în Legea cu privire la arbitraj (art.
31) şi în Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional (art. 37) se declară că în judecată
pot fi contestate numai hotărîrile arbitrale, aceasta nu se referă la încheierile emise de instanţa
arbitrală.

49
 Subiecţi ai contestării hotărîrii arbitrale sînt numai părţile în arbitraj (art. 477 CPC, art. 31
alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj).
Termenul de depunere a cererii. Legea procedurală stabileşte termenul pentru contestarea
hotărîrii arbitrale. Acesta nu poate depăşi trei luni de la data adoptării hotărîrii arbitrale
contestate de partea interesată dacă legea Republicii Moldova sau tratatul internaţional la care
aceasta este parte nu prevede altfel (art. 477 alin. (3) CPC, art. 31 alin. (1) din Legea cu privire la
arbitraj). Dacă a avut loc rectificarea sau interpretarea hotărîrii arbitrale, ori emiterea hotărîrii
adiţionale, termenul de trei luni se calculează de la data pronunţării hotărîrii rectificate,
interpretate, adiţionale care devin părţi integrante ale hotărîrii arbitrale (art. 37 alin. (3) din Legea
cu privire la arbitrajul comercial internaţional). Dacă persoana care solicită desfiinţarea hotărîrii
arbitrale a încălcat termenul de trei luni pentru depunerea cererii de contestare a hotărîrii, ea
poate cere repunerea în termen odată cu prezentarea probelor ce confirmă motivele întemeiate de
încălcare a termenului. O asemenea solicitare poate fi menţionată în cererea de desfiinţare a
hotărîrii arbitrale sau aparte.
Şedinţa instanţei de judecată. În conformitate cu art. 479 CPC, cererea de desfiinţare a
hotărîrii arbitrale se examinează în şedinţa de judecată potrivit regulilor stabilite de CPC, în cel
mult o lună de la data intentării procesului. În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile
judiciare, la solicitarea ambelor părţi în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului materialele
dosarului, hotărîrea arbitrală contestată în original. Conform art. 36 din Legea cu privire la
arbitrajul comercial internaţional, instituţia permanentă de arbitraj depozitează şi păstrează
dosarul în arhivele sale. Ea trebuie să pună la dispoziţia instanţei de judecată sau a altor organe
autorizate, la cererea lor, copii de pe materialele din dosar, iar dacă se reîncepe procedura
arbitrală, tribunalul arbitral este în drept să inspecteze dosarul depozitat. Totodată, la cererea
comună a părţilor, materialele dosarului cauzei arbitrale se depozitează, împreună cu originalul
hotărîrii arbitrale şi cu dovezile de comunicare a hotărîrii arbitrale, la instanţa de judecată în a
cărei circumscripţie teritorială tribunalul arbitral îşi are sediul. În cadrul dezbaterii cererii de
desfiinţare a hotărîrii arbitrale, instanţa de judecată constată, în baza cercetării probelor
prezentate de părţi în argumentarea pretenţiilor şi obiecţiilor sale, prezenţa sau lipsa temeiurilor
pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale. La examinarea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale,
instanţa de judecată nu examinează în fond litigiul dintre părţi, nici nu rejudecă în fond hotărîrea
arbitrală, ci verifică prezenţa încălcărilor procedurale pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale,
menţionate în art. 480 CPC.
Încheierea instanţei de judecată cu privire la contestarea hotărîrii arbitrale. În urma examinării
cererii de contestare a hotărîrii arbitrale, cercetării probelor înfăţişate de părţi, judecata constată
prezenţa sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale, pronunţînd o încheiere de

50
desfiinţare totală sau parţială a hotărîrii arbitrale sau respinge cererea de desfiinţare a hotărîrii
(art. 481 alin.(1) CPC).
Potrivit art. 481 alin.(1) CPC, conţinutul încheierii instanţei de judecată trebuie să corespundă
cerinţelor generale cu privire la încheierile judecătoreşti stabilite în art. 270 CPC, precum şi
prevederilor indicate în art. 481 alin.(1) CPC, şi să cuprindă:
− date despre hotărîrea arbitrală contestată şi locul pronunţării hotărîrii;
− denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a emis hotărîrea contestată;
− numele sau denumirea părţilor în arbitraj;
− desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale sau refuzul total sau parţial de a admite
cererea petiţionarului;
− concluziile şi motivele în caz de desfiinţare totală sau parţială a hotărîrii arbitrale, confirmate
prin probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată, motivele de respingere a unor
probe, precum şi legislaţia de care s-a călăuzit instanţa.
Desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţile să se adreseze din nou
în arbitraj pentru soluţionarea litigiului, cu excepţia cazului în care litigiul nu poate fi obiectul
dezbaterii arbitrale, ori să depună cerere în judecată potrivit regulilor stabilite de Codul de
procedură civilă. În conformitate cu art. 481 alin.(4) CPC, dacă hotărîrea arbitrală a fost
desfiinţată total sau parţial din cauza nulităţii convenţiei arbitrale sau dacă hotărîrea a fost emisă
într-un litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală ori nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori
conţine dispoziţii în probleme ce nu s-au cerut conform convenţiei arbitrale, părţile în arbitraj se
pot adresa, pentru soluţionarea unui astfel de litigiu, în judecată în conformitate cu regulile
generale din CPC.
Încheierea instanţei judecătoreşti cu privire la desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau privind
refuzul de a o desfiinţa poate fi atacată în ordinea şi în termenele stabilite de art. 423-428 CPC.

Seсţiunea 2. Executarea hotărîrilor arbitrale. Refuzul în eliberarea titlului executoriu

Hotărîrea arbitrală urmează a fi executată imediat sau în termenul indicat în ea de partea
împotriva căreia s-a pronunţat. Dacă o parte refuză să execute hotărîrea, partea interesată are
dreptul să depună în termen de trei luni de la data primirii hotărîrii o cerere, prin care să solicite
eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii. Problema eliberării titlului de executare silită a
hotărîrii arbitrale se examinează de instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost
competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă. Cererea de eliberare a titlului executoriu
se depune în instanţa de judecată de drept comun sau, după caz, în judecata economică, în scris,
de partea care a avut cîştig de cauză – atît de reclamant, cît şi de pîrît: reclamantul în caz de
51
admitere a acţiunii, iar pîrîtul în caz de respingere a acţiunii reclamantului, cînd el cere restituirea
cheltuielilor de judecată legate cu examinarea litigiului în arbitraj. Această cerere trebuie să
cuprindă:
1. instanţa căreia îi este adresată cerere;
2. arbitrajul care a pronunţat hotărîrea şi componenţa lui nominală;
3. numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
4. locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;
5. data primirii hotărîrii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată;
6. solicitarea părţii care a avut cîştig de cauză de a i se elibera titlu de executare silită a hotărîrii
arbitrale;
7. numărul de telefon, faxul, adresa electronică, alte date, la dorinţa solicitantului.
La cerere vor fi anexate următoarele acte:
1. hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată de preşedintele Curţii de arbitraj (în
cazul arbitrajului permanent) sau de notar (în cazul soluţionării litigiului în arbitrajul ad-hoc);
2. convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
3. dovada de plată a taxei de stat;
4. copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu;
5. procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
În cazul neîntrunirii condiţiilor menţionate mai sus se vor surveni consecinţele stabilite de
art.170 şi art. 171 CPC.
Examinarea cererii are loc în cel mult o lună din momentul depunerii cererii. Examinarea se
face în şedinţă de judecată cu înştiinţarea părţilor despre locul şi data şedinţei de judecată, însă
neprezentarea lor nu împiedică examinarea ei, judecătorului fiindu-i recunoscută posibilitatea de
a solicita materialele dosarului în al cărui temei se solicită eliberarea titlului executoriu, potrivit
regulilor de reclamare a probelor stabilite în art. 119 CPC.
În cadrul şedinţei de judecată instanţa constată existenţa sau lipsa temeiurilor prevăzute la
art.485 CPC. Dacă instanţa constată, pe parcursul examinării cererii de eliberare a titlului
executoriu, că într-o instanţă de judecată se află pe rol cererea privind contestarea hotărîrii
arbitrale, aceasta poate amîna examinarea cererii de eliberare a titlului executoriu şi, la
solicitarea părţii care a adresat în judecată cererea de eliberare a titlului, o poate obliga pe
cealaltă parte la asigurarea eventualelor pagube.
În urma examinării cererii de eliberare a titlului executoriu pentru executarea silită a
hotărîrii arbitrale, instanţa de judecată pronunţă o încheiere de eliberare a titlului executoriu sau
de a refuza eliberarea lui.

52
 Instanţa de judecată este obligată să elibereze titlu executoriu în toate cazurile cu excepţia
celor prevăzute în art.485 din CPC:
a) convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii;
b) partea în arbitraj nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre
dezbaterile arbitrale şi nici despre locul, data şi ora şedinţei arbitrajului, sau, din alte motive
întemeiate, nu a putut să dea explicaţii arbitrajului;
c) hotărîrea arbitrală este emisă într-un litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori
care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori conţine dispoziţii în problemele neprevăzute de
convenţia arbitrală. Dacă dispoziţiile în problemele ce decurg din convenţia arbitrală pot fi
separate de dispoziţiile care nu rezultă din această convenţie, judecata eliberează titlu
executoriu numai în acea parte a hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii privitor la
problemele care se înscriu în convenţie;
d) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterilor arbitrale nu s-a conformat cu convenţia
arbitrală sau cu legea;
e) hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de
judecată conform legii, în al cărei temei a fost pronunţată.
Instanţa va refuza, de asemenea în acordarea titlului dacă se constată ca litigiul examinat de
arbitraj nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale potrivit imperativului legii sau cînd hotărîrea
arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei RM sau bunele moravuri. Dacă analizăm
atent temeiurile de refuz în eliberarea titlului executoriu menţionate la art. 485 CPC observăm că
aceste temeiuri coincid cu temeiurile de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, cu excepţia lit. e): dacă
hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de
judecată. În acest caz se cere prezentată încheierea instanţei de judecată cu privire la desfiinţarea
hotărîrii arbitrale.
Încheierea de eliberare a titlului executoriu va trebui să cuprindă:
1. denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a pronunţat hotărîrea;
2. numele sau denumirea părţilor în arbitraj;
3. date despre hotărîrea arbitrală de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii pe care o
solicită petiţionarul şi locul pronunţării ei;
4. menţiunea despre eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii sau despre refuzul de a-l
elibera.
Art. 486 alin.(3) CPC menţionează că refuzul de a elibera titlul executoriu pentru îndeplinirea
silită a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţile să se adreseze din nou în arbitraj dacă posibilitatea
adresării nu s-a epuizat ori să înainteze acţiunea în baze generale.

53
 Art. 486 alin.(4) CPC menţionează că în cazul existenţei temeiurilor prevăzute la art. 484
CPC părţile în arbitraj sînt în drept de a se adresa în judecată pentru soluţionarea litigiului după
regulile generale, astfel că acest aliniat repetă ultima propoziţie din alin. (3) al aceluiaşi articol.
Încheierea judecătorească pronunţată în cadrul soluţionării problemei eliberării titlului de
executare a hotărîrii arbitrale poate fi atacată în ordinea şi termenele stabilite de Codul de
procedură civilă al RM. Făcînd o comparaţie cu situaţia în Franţa, vedem că avem trei tipuri de
executări: spontană, provizorie şi forţată71.
Cele spontane – prevăd executarea imediată a hotărîrii arbitrale şi mai exact aceasta ar fi ca
un efect obligatoriu al convenţiei arbitrale semnate de părţi.
Cele provizorii - pot fi date fie de părţi, fie din iniţiativa arbitrilor. Ea are mai mult ca scop
anihilarea efectului suspensiv al căilor de atac.
Şi exequatorul - care prevede implicarea instanţei judecătoreşti, doarece doar ea singură
dispune de „imperium”. Exequaturul este un titlu de executare silită a unei senţinţe arbitrale, la
fel ca şi pentru o hotărîre judecătorească. Acest titlu se dă printr-o ordonanţă emisă de judecător,
fără citarea părţilor, ceea ce rezultă că se efectuează fără a se ţine cont de principiul
contradictorialităţii. Evident că judecătorul va fi nevoit să verifice cel puţin sentinţa arbitrală
dacă nu atentează ordinii publice, nu are careva vicii vis-a-vis de formă, pentru ca să poată
elibera titlu de executare silită. Astfel, respectînd procedura stabilită de normele Codului de
Procedură Civilă francez, partea interesată poate dobîndi titlu de executare forţată a hotărîrii
arbitrale.
O hotărîre arbitrală poate fi adoptată într-un stat, iar executată în alt stat. Este o posibilitate
reală oferită de reglementările judiciare ale ţărilor care fac parte la Convenţia pentru
recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10.06.1958, încheiată la New-York, în
vigoare pentru Republica Moldova din 17 decembrie 1998.
Convenţia de la New-York, va fi aplicată în cazul recunoaşterii şi executării sentinţelor
arbitrale date pe teritoriul unui alt stat, decît acela unde se cere recunoşterea şi executarea
hotărîrilor străine şi rezultate din diferende între persoane fizice şi juridice. Ea se aplică, de
asemenea, sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este
cerută recunoaşterea şi executarea( art.1)72.
Recunoaşterea înseamnă o simplă recunoaştere făcută de instanţa de judecată printr-o sentinţă
legală, executorie pentru părţi. Pentru a face recunoscută o sentinţă arbitrală este necesar ca doar
o parte să iniţieze procesul. Chiar dacă sentinţa este definitivă şi obligatorie, ea trebuie să fie
executorie pentru a fi utilă părţii care are cîştig de cauză. Posibilităţile ca să fie recunoscută o
hotărîre arbitrală sunt mai mari dacă statul străin a semnat Convenţia încheiată la New-York.

71
JurisClur Commercial > Fasc. 197, Arbitrage Commerciale. Droit interne V, Sentence arbitrale, 2006
72
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10.06.1958
54
 Statul care semnează sau ratifică această convenţie va putea în bază de reciprocitate să declare
că va aplica Convenţia numai la recunoaşterea şi executarea hotărîrilor date în alt stat
contractant. De asemenea, poate să declare că va aplica Convenţia numai la diferendele rezultate
din raporturile de drept contractuale sau necontractuale, care sunt considerate comerciale de către
legea sa naţională (art.1 alin (3) )73.
Legislaţia noastră internă, dar în mod special ne referim la Codul de Procedură Civilă,
prevede în acest sens, că pe teritoriul R.Moldova se vor aplica hotărîrile arbitrale străine dacă
astfel este prevăzut, sau în baza principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărîrilor.

Concluzii
Republica Moldova fiind un stat de drept, are ca scop garantarea tuturor drepturilor
fundamentale ale omului. Legislatorul prevede prin intermediul reglementărilor sale diferite
73
Ibidem
55
mijloace de apărare a drepturilor încălcate. O cale alternativă de soluţionare a litigiilor este
arbitrajul.
Judecata arbitrală este o formă extrajudiciară, neguvernamentală de soluţionare a pricinilor
civile, acceptată benevol de către părţile aflate în litigiu, prin încheierea convenţiei arbitrale, ce
se efectuează de către arbitri aleşi de către părţi şi în privinţa căreia instanţa de judecată
îndeplineşte funcţii de control şi de coordonare. Astfel, părţile au posibiliatea reală să acţioneze,
mai întîi, în arbitraj (respectînd condiţia: încheierii convenţiei arbitrale), iar apoi să conteste
hotărîrea arbitrală în instanţa de judecată.
Din analiza în aspect istoric a arbitrajului am ajuns la concluzia că arbitrajul a parcurs mai
multe etape de dezvoltare pe durata existenţei sale. Astfel, după o reglementare a răzbunării
personale a urmat o epocă a arbitrajului facultativ, prin care părţile cereau unui terţ să hotărască
asupra litigiului dintre ele, urmat de o altă etapă, a arbitrajului obligatoriu, impus de stat şi, în
sfîrşit, perioada în care statul şi-a asumat el misiunea de a înfăptui justiţia, stabilind domeniile în
care părţile puteau opta pentru arbitraj. Actual, legea defineşte atît natura litigiilor cu care se
poate adresa persoana în arbitraj, cît şi purcede şi la o enumerare a lor.
Analizînd instituţia arbitrajului nu am putut să evităm discuţiile ce privesc natura juridică a
acesteia. Iniţial am fost convinsă de părtaşii tezei contractuale a arbitrajului datorită
argumentelor convingătoare aduse: arbitrajul ia naştere din voinţa părţilor şi întreaga procedură e
guvernată de aceasta. Analizînd opinia părtaşilor tezei juridicţionale am realizat că, cu toate că
părţile îşi au cuvîntul în acestă procedură, totuşi actul final, adică hotărîrea arbitrală este un act
jurisdicţional, astfel, din înfruntarea acestor două tabere s-a ajuns la adevăr – arbitrajul are o
natură dublă: convenţională prin izvorul său şi jurisdicţională prin actul final.
Se recurge la arbitraj ţinînd cont de avantajele acestei judecăţi şi anume un rol important
joacă: confidenţialitatea, încrederea în arbitri, rapiditatea soluţionării pricinii, posibilitatea
adresării unor specialişti în domeniu pentru a interveni în calitate de arbitru, etc.
Procedura arbitrală nu se deosebeşte esenţial de cea procesual civilă, avînd aceleaşi etape de
desfăşurare, practic aceleaşi principii de bază: principiul contradictorialităţii, principiul
disponibilităţii, principiul egalităţii în tratament a părţilor, etc. Însă arbitrajul are anumite
particularităţi, cum ar fi:
1. existenţa obligatorie a convenţiei arbitrale;
2. dreptul de a alege arbitrii, de a stabili legea aplicabilă, a regulilor de desfăşurare a
procesului;
3. imposibilitatea arbitrilor de a aplica măsuri de constrîngere faţă de participanţi, adică
el nu are „imperium”, cum au judecătorii;

56
 4. imposibilitatea atacării hotărîrii arbitrale prin intermediul căilor de atac ordinare şi
extraordinare, excepţie făcînd desfiinţarea hotăririi;
5. arbitrul nu poate emite titlul de executare silită în cazul cînd una din părţi nu execută
benevol hotărîrea arbitrală, iar partea interesată o solicită.
Procedura arbitrală se finisează cu emiterea unei hotărîri arbitrale, care are un caracter
definitiv şi executoriu pentru părţi. Ea are efectele unei hotărîri judecătoreşti: obligativitate
pentru părţi, puterea lucrului judecat şi prin investirea cu formula executorie.
Ceea ce deosebeşte cu adevărat hotărîrea arbitrală de o hotărîre judecătorească este că
hotărîrea arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul aceloraşi căi de atac ca şi o hotărîre
judecătorească.
După cum am menţionat, instanţa de judecată are, în cadrul procedurii arbitrale, un rol de
control şi coordonare. Aparent, intervenţia instanţelor judecătoreşti în dispunerea măsurilor
asiguratorii ar contraveni principiului necompetenţei instanţelor judecătoreşti în pricinile al căror
mod de soluţionare este determinat de existenţa unei convenţii arbitrale, în realitate se relevă
faptul că, odată ce măsurile asiguratorii înlesnesc executarea hotărîrilor arbitrale, iar executarea
silită este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti este şi firesc atribuirea acestor
cereri în competenţa acestor instanţe, iar sesizarea lor cu cereri de instituire a unor asemenea
măsuri nu echivalează cu renunţarea la convenţia arbitrală.
Dacă ne referim la controlul judecătoresc, atunci observăm că judecătorul nu va verifica dacă
arbitrul a aplicat corect legea materială, sau cum a administrat el probele, ci se va axa pe
probleme de ordin procesual, care nu au legătură cu fondul litigiului şi va decide desfiinţarea sau
nu a hotărîrii arbitrale, plus a elibera sau nu titlul executoriu.
Este de menţionat că odată cu adoptarea noii Legi cu privire la arbitraj au fost înlăturate unele
lacune grave ale legislaţiei vechi, mai ales în ce priveşte înlocuirea termenului de „ revizuire” a
hotărîrii arbitrale cu „ contestarea hotărîrii”, termenul de „revizuire” fiind folosit inadecvat în
vechea Lege cu privire la judecata arbitrală.
Revizuirea ar însemna o reexaminare a pricinii de către acelaşi organ, ceea ce este imposibil
în cazul nostru. Plus la aceasta, în cadrul procesului civil revizuirea constituie o cale
extraordinară de atac, de retractare, de regulă nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia
se poate obţine desfiinţarea hotărîrilor şi încheierilor, precum şi rejudecarea pricinii în cazurile
expres prevăzute de lege. Corect ar fi că hotărîrea arbitrală se contestă în instanţa de judecată
prin intermediul desfiinţării hotărîrii - unica cale de atac (dacă putem spune aşa) posibilă în
arbitraj.
Un avantaj oferit de reglementările interne şi internaţionale pentru cei ce aleg să meargă în
arbitraj este recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine. Republica Moldova este un

57
 stat contractant la Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din
10.06.1958, încheiată la New-York, care facilitează modalitatea de obţinere a recunoaşterii şi
executării hotărîrilor arbitrale străine.
Deci, o hotărîre emisă în R.Moldova poate fi recunoscută într-un stat străin şi invers, fie în
baza principiului reciprocităţii, fie conform prevederilor convenţiei, cu condiţia să nu contravină
cu ordinea publică din statul unde se cere recunoaşterea hotărîrii arbitrale şi încuviinţarea
executării ei.
Concluzionînd, am putea spune că judecata arbitrală nu este un concurent al instanţei
judecătoreşti, ci o completare, nu este un opus, ci o alternativă oferită de lege pentru părţi .
În Republica Moldova arbitrajul nu a ajuns încă la un nivel înalt al calităţii de desfăşurare a
lui, deaceea consider oportun perfecţionarea legislaţiei în acest sens.
Propun modificarea legislaţiei cu privire la arbitraj ce ţine de :
- formularea adecvată a articolelor (de exemplu art.30 a Legii cu privire la arbitraj);
- evitarea reglementărilor sumare;
- evitarea formulării aceloraşi reglementări în diferite acte normative;
- aducerea în concordanţă a legii cu privire la arbitraj cu CPC şi alte acte normative.

Bibliografie:
Acte normative:

58
1. Constituţia RM adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27.08.1994, MO nr.1 din
12.08.1994
2. Codul de Procedură Civilă adoptat prin Legea RM nr.225-XV din 30 mai 2003, în vigoare
12.06.2003 publicat în MO nr.111-115 din 12.06.2003
3. Legea cu privire la arbitraj nr.23/XVI din 22.02.2008, Monitorul Oficial al RM nr.88-89/314
din 20.05.2008
4. Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional nr.24 din 22.02.2008, Monitorul Oficial
nr.88-89/314 din 20.05.2008
5. Legea cu privire la arenda în agricultură nr.198 din 15.05.2003, MO nr.163 din 01.08.2005
6. Codul Civil al RM nr.1107-XV adoptat 06.06.2002, în vigoare din 12.06.2003 publicat în
Monitorul Oficial nr.082 din 22.06.2002
7. Codul Familiei al Republicii Moldova nr.1316-XIV din 26.10.2000, MO nr.47-48/210 din
26.04.2001
8. Codul de executare al RM nr.443-XV din 24.12.2004, MO RM nr.34-35/112 din 03.03.2005
9. Legea cu privire la statutul judecătorului din 15.08.2002
10. Legea cadastrului bunurilor imobile nr.1543-XIII din 25.02.1998, MO nr.44-46 din
21.05.1998
11. Legea insolvabilităţii nr.632/14.11.2001, MO nr. 139-140/1082 din 15.11.2001
12. Regulmentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi
Industrie a RM din 19.12.08 aprobat prin decizia Consiliului Camerei de Comerţ şi Industrie
din 19.12.2008, MO nr.19-21/69 din 03.02.2008
13. Regulamentul Curţii de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor
Producători Agricoli UniAgroprotect,Chişinău 2003
14. Le Reglement de la Cour Internationale d’ Arbitrage de la CCI
15. Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional din 21.04.61 aderat prin Hotărîrea
Parlamentului Nr.1331-XIII din 26.09.97
16. Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine de la New-York
adoptată la 10.06.1958, aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr.87-XIV din 10.07.1998, în
vigoare din 17.12.1998
17. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, Helsinki, 1 august 1975

Acte normative ale statelor străine:

18. Федеральный закон “О третейских судах в РФ” №102 от 24.07.02
19. Code de la Procedure Civile ( Loie Cadiet, Ed.Litec, 2005, France)
20. Codul de procedură civilă al României

59
 Surse doctrinare:
1. Гражданское процессуальное право под редакцией М.С.Шакаряна, Москва 2005,
стр.516-542
2. Гражданский процесс под редакцией М.С. Треушникова, изд. «Юрист», Москва, 2001,
стр.377-386
3. Гражданский процесс под редакцией В.В.Яркова, изд. «Wolters Kluwer», Москва 2004,
стр.616-632
4. И.С.Анохин, Предприниматель и арбитражный суд, Москва 1998
5. Арбитражный процесс под редакцией В.В.Яркова, Москва, 2005
6. Арбитражный суд под редакцией И.В. Сергеева, Питер, 2005, стр. 9-356
7. Иванов В.А, Арбитраж, «Ось_89»,1999, стр 3-62
8. Арбитражные споры, Москва, 2000
9. Комментарий к ГПК РФ под редакцией Г.А.Жилина, Москва, 2003
10. Комментарий к Федеральному Закону «О третейских судах в Росийской Федерации,
под редакцией М.Г.Шилова и М.Э.Морозова
11. Комментарий к ГПК РФ под редакцией заслуженного юриста РСФСР М.С.Шакаряна,
изд. «Проспект», Москва, 2003, стр.682-704
12. Ярков В.В., Гражданское право и гражданский процесс в современной России
13. Новое законодательство о третейских судах в РФ, Фалькович М.
14. В.Ярков, С.Треушников, С.Крохалев, Эфективность правовой защиты в
государственных и третейских судах,// «Вестник Высшего Арбитражного Суда РФ»,
№9, 2005, стр.155
15. М.Козлов, Проблемы компетентности третейских судов,// «Вестник Высшего
Арбитражного Суда РФ», №9, 2005, стр.148
16. С.Ф. Афанасьев, А.И. Зайцев, Гражданский процесс. Учебно-методический комплекс,
изд. «Норма», Москва, 2004
17. Е.В. Васьковский, Учебник гражданского процесса, изд. «Зерцало», Москва, 2003
18. А.А.Власов, Гражданское процессуальное право, изд. «ТК Велби», Москва, 2003
19. В.А. Мусина, М.А. Чечина, Д.М.Чечота, Гражданское процессуальное право, изд.
«Проспект», Москва, 2001
20. A.С. Комаров, Актуальные вопросы международного коммерческого арбитража, изд.
«Спарк», Москва, 2002
21. Г.К. Дмитриев, Международный коммерческий арбитраж, изд. «Проспект», Москва,
1997

60
22. К.Н.Иванова, Гражданский процесс, Издательско-торговая корпорация «Дашков и Кº»,
Москва, 2002, стр.166-168
23. A.Г. Федоров, Международный коммерческий арбитраж, Издательский Дом «Дашков и
Кº», Москва, 2000, стр.5
24. Справочник Арбитра, Chişinău, 2002
25. Gribincea Lilia, Dreptul comerţului internaţional, Chişinău 1999
26. Ina Dorfman, Drept procesual civil. Partea specială, Chişinău, 2005
27. Ioan Leş, Proceduri alternative de soluţionare a litigiilor, Beck 2000
28. Gabriel Homotescu, Litigii patrimoniale – soluţionarea pe calea arbitrajului, Lumina-Lex,
p.3-250
29. Gheorghe Coţofană, Procedura arbitrală – istorie, doctrină, jurisprudenţă, ed.”Oscar Print”,
Bucureşti 1999, p.9-104
30. Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia II
31. Ioan Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Volumul III, ed. „Lumina Lex”, p.23
32. Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional: Partea specială, ed.”Lumina Lex”,
Bucureşti, 2001
33. Giorgiana Dănilă, Participarea terţilor în procesul arbitral, //Revista de Drept Comercial
Nr.10, 2005, p.36 şi Nr.7-8, 2005, p.37
34. Ligia Dănilă, Claudia Roşu, Drept procesual civil, Bucureşti, 2004
35. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Bucureşti, ed.
“Naţional”, 1997
36. Calmuschi O,.Munteanu R., Fundamentul competenţei arbitrajului comercial în soluţionarea
litigiilor// Revista de Drept Privat, 2002, nr.2 p.17
37. Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, D.Rădescu, Boroi, Ed.All Bucureşti, 1994
38. Ion Băcanu, Atribuţiile instanţelor judecătoreşti în domeniul arbitrajului privat, Dreptul nr.9-
1997
39. Prof. Dr.Savelly Zilberstein, Ion Băcanu „Revista Dreptul”, nr.10,1996, pag.27-34.
40. Platon, Legile, ed.”IRI”, 1995, p.180
41. Costin Mircea N., Deleanu Sergiu, Dreptul comerţului internaţional, ed. “Lumina Lex”,
Bucureşti, 1994
42. Viorel Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti,
2000
43. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. Bucureşti: ALL
BECK, 2005

61
44. Prof. dr. Victor Babiuc, prof. dr. Octavian Căpăţînă, Situaţia actuală a arbitrajului comercial
internaţional în România,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”,
Bucureşti, p.5
45. Prof. dr. Gheorghe Beleiu, Hotărîrea arbitrală şi desfiinţarea ei,// „Revista de drept
comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, p.14
46. Conf. univ. dr. Dorin Clocotici, Consideraţiuni privind reglementarea arbitrajului privat în
legislaţia României,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, Bucureşti
47. Dr. Marin Popa, Viorel Ciobanu, Aspecte privind arbitrajul „ad-hoc” ,// „Revista de drept
comercial”, nr.1/1991, ed. „Lumina”, Bucureşti, p.25-34
48. Mark Huleatt-James, Nicholas Gould, Arbitrajul comercial internaţional, ed. „Arc”, 2001
49. Victor Babiuc, Ion Băcanu, Grigore Florescu, Aspecte noi în arbitrajul comercial
internaţional,// „Revista de drept comercial”, nr.10/2002, ed. „Lumina Lex”, Bucureşti
50. Dr. Silviu Costache, Cons. Jr. Raluca Gheorghiţă, Norme şi practică privind soluţionarea
prin arbitraj a litigiilor comerciale internaţionale, ed. „Premier”, Ploieşti, 2005
51. Matthieu de Boissèson, Le droit français de l’arbitrage interne et international, Morel et
Corduant SA , 1990
52. Philippe Fouchard, Emmanuel Gaillard, Berthold Goldman, Traite de
l’arbitrage commercial international, editions Litec, 1996
53. Pierre Mayer, Faut-il distinguer arbitrage interne et arbitrage international?,// „Revue de
l’arbitrage”, №2, 2005, p.361
54. Frank Elkouri, How arbitration works, Third Edition, p.3
Adrese electronice :
1.www.chamber.md
2.www.lexinter.net-NCPC-reconnaissance-et-execution.htm
3. www.parlament.md
4. www.agepi.md
5. www.justice.gc.ca-fr
6. www.legalis.net
7. www.juristunisie.com
8. www.justice.md
9. www.lawlist.narod.ru

62
63
64