Tema12.

Arbitrajul comercial internaţional şi medierea

ca metode alternative de soluţionare a litigiilor.
1. Noţiunea şi caracteristica generală a arbitrajului comercial internaţional.
2. Convenţia de arbitraj.
3. Procedura arbitrală.
4. Hotărârea arbitrală.
5. Medierea – mijloc alternativ de soluţionare a disputelor.

1. Noțiunea şi caracteristica generală a arbitrajului comercial internaţional.

Buna desfășurare a raporturilor comerciale internaționale presupune crearea și
utilizarea unor mijloace juridice de soluționare a diferendelor ce apar în legătura cu executarea
contractelor de comerț internațional precum și în alte raporturi comerciale internaționale. De
obicei, pârțile contractante convin ca eventualele neînțelegeri, conflicte și litigii să fie
soluționate prin negocieri. Daca litigiile apărute nu au putut fi rezolvate prin înțelegere pe
cale amiabilă, ele sunt supuse unei instanțe jurisdicționale statale sau unui arbitraj.
În majoritatea sistemelor juridice funcţia de a judeca este considerată ca un atribut al
statului ca titular al suveranităţii. Statul ca deţinător al puterii legislative şi puterii judecătoreşti
are dreptul exclusiv de a înfăptui justiţia pe întreg teritoriul său naţional, pentru orice fel de
litigii şi pentru toate categoriile de subiecţi. Doar instanţele judecătoreşti sunt abilitate să
soluţioneze litigiile comerciale internaţionale în următoarele situaţii:
- atunci când, potrivit legii aplicabile, litigiul ţine de competenţa exclusivă a organelor
jurisdicţionale statale (de ex.: art. 461 CPC al RM desemnează procesele cu element de
extraneitate ce ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova);
- în cazul în care modalitatea judiciară de soluţionare a litigiului rezultă din normele
unei convenţii bilaterale în materie jurisdicţională încheiată între statele resortisanţii cărora
sunt părţi în litigiu;
- atunci când părţile au atribuit în mod expres în contractul lor competenţa de a soluţiona
litigiul jurisdicţiei statale a unei ţări;
- în cazul în care părţile au omis să determine în contractul lor modul de soluţionare a
litigiilor;
- în cazul în care, în pofida existenţei unei convenţii de arbitraj, una din părţi a sesizat
instanţa de judecată, iar cealaltă parte nu a obiectat, în termenul stabilit prin lege, contra
tranşării litigiului în respectiva instanţă de judecată;

1
 - atunci când clauza de arbitraj este nulă, inoperantă sau nu este susceptibilă de a fi
executată.
Dincolo de instituţiile jurisdicționale tradiționale, care soluţionează diferendele prin
aplicarea forței coercitive a statului, există un spectru larg de alte mecanisme de soluţionare a
disputelor care nu sunt exercitate direct de autoritățile statului, precum arbitrajul, medierea,
concilierea etc., – mecanisme desemnate în literatura de specialitate prin ”căi alternative de
soluţionare a litigiilor”. Faptul că în ţările cu economie de piaţă avansată, potrivit unor statistici
circa 80% din litigiile comerciale internaționale se soluţionează pe cale de arbitraj 1, ne dă temei
să afirmăm că, datorită eficienței sale, această modalitate de înfăptuire a justiției în cauzele
comerciale, câștigă tot mai mult teren în lumea afacerilor internaționale. Astfel, arbitrajul apare
ca o formă alternativă de justiţie, încredinţată prin voinţa suverană a statului unor persoane
private ce nu au calitatea de magistraţi şi nu acţionează în numele statului.
Arbitrajul reprezintă o modalitate de reglementare a litigiilor în care
judecătorul (numit arbitru) deține puterea jurisdicțională nu în baza unei delegări
permanente din partea statului, ci în virtutea voinței parților litigiului. Caracterul arbitral
al reglementării litigiilor rezultă din faptul ca părțile convin sa supună litigiul lor unor
persoane particulare pe care le desemnează în acest scop și să accepte hotărârea pe care acestea
o vor adopta.
Preferința participanților la raporturile de comerț internațional pentru arbitraj se
explică prin avantajele pe care le prezintă acesta:
a) procedura arbitrală este mai simplă, se derulează cu mai multă suplețe și
rapiditate;
b) părțile pot alege arbitrii care vor tranșa litigiul din numărul
specialiștilor, persoanelor de o înaltă calificare în domeniul raporturilor comerciale
internaționale, care vor examina cauza luând în considerare normele și uzanțele proprii
comerțului internațional;
c) dezbaterile în arbitraj nu sunt publice ca în instanțele de tribunal, ci secrete, ceea
ce corespunde intereselor comercianților .
Natura juridică a arbitrajului comercial internațional este o problemă controversată; în
doctrina s-au cristalizat mai multe concepții în aceasta privință, principalele fiind:
contractuală, jurisdicțională și mixtă.

1
Babiuc V., Dreptul comerțului internațional, Atlas Lex, București, 1994, p.163-164.

2
 Teoria contractuala a arbitrajului comercial internațional atribuie puterea arbitrilor de
a statua exclusiv voinței parților litigante. Anume acordul lor de a se conforma hotărârii
tribunalului arbitral desemnat de ele dă naștere puterii obligatorii sentinței arbitrale.
Concepția jurisdicțională privește arbitrajul ca o formă delegată de justiție
încredințată de către stat unor persoane private. Argumentele părtașilor acestei concepție
se bazează pe asemănările dintre instanțele judecătorești și cele arbitrale:
- ambele procese se conduc de aceleași principii fundamentale: egalitatea părților în
proces, contradictorialitatea, respectarea dreptului la apărare etc.;
- atât judecătorul, cât și arbitrul, sunt învestiți cu puterea de a emite decizii cu caracter
obligatoriu, susceptibile de executare pe cale silită;
- ambele proceduri au aceeași finalitate: rezolvarea diferendelor izvorâte din raporturile
comerciale internaționale
Concepția mixtă consideră ca arbitrajul are o natura dublă, adică are atât
componente contractuale, cât și componente jurisdicționale 2.
Calea arbitrală de soluționare a litigiilor are o istorie veche în comerțul
internațional, ceea ce explică existența a mai multor izvoare internaționale:
- Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional din 21 aprilie 1961
încheiată la Geneva (ratificată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.1331 din
26 septembrie 1997, în vigoare pentru Republica Moldova de la 5 martie 1998);
- Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine,
încheiată la New York la 10 iunie 1958 (ratificată prin hotărârea Parlamentului Republicii
Moldova nr. 87 din 10 iulie 1998, în vigoare pentru Republica Moldova de la 17 decembrie
1998);
- Legea-tip UNCITRAL din 21 iunie 1985 cu privire la arbitrajul comercial
international;
- Regulile arbitrale UNCITRAL din 6 decembrie 2010.
În RM, arbitrajul comercial internațional este reglementat de:
- Legea RM cu privire la arbitrajul comercial internaţional nr. 24-
XVI din 22.02.2008 (în continuare - Legea 24/2008);
- Codul de Procedură Civilă (cap.41-42).
Arbitrajele comerciale intonaționale se pot clasifica în funcție de mai multe
criterii.

2
Pentru dezvoltare: M. Costin, S. Deleanu, op.cit., vol.I, p.169-173.

3
 Una din clasificări deosebește arbitrajul ad-hoc (ocazional), pe de o parte, și
arbitrajul instituționalizat (permanent), pe de alta. Arbitrajul ad-hoc apare in cazul când
părțile convin să desemneze un tribunal arbitral pentru soluționarea unui anumit litigiu.
După pronunțarea sentinței acest tribunal arbitral își încetează existența.
Arbitrajul instituționalizat există în mod permanent pentru soluționarea diferitelor
litigii avându-și forma sa organizațională și activând pe baza unui regulament propriu.
Acest regulament determină structurile organizatorice permanente; lista arbitrilor din care
părțile urmează să aleagă completul de arbitri (sau arbitrul unic) ce vor soluționa litigiul;
regulile de procedura privind soluționarea litigiilor. Arbitrajele permanente se instituie, de
obicei, pe lângă camerele de comerț naționale sau internaționale, ori în cadrul unor
organizații profesionale. Arbitrajele instituționalizate se clasifica, la rândul lor, în arbitraje
având o competență generală și arbitraje specializate pentru comerțul cu anumite produse.
În funcție de competența teritorială arbitrajele se clasifică în trei
categorii:
- de tip bilateral (de ex., Canadian-American Commercial Arbitration
Commision);
- de tip regional (de ex., Comisia scandinavă de arbitraj);
- cu vocație universală (de ex., Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de
Comerț Internațională de la Paris).
In funcție de regulile urmate de soluționarea litigiilor există:
- arbitraj de drept strict, in cadrul căruia litigiile se examinează cu respectarea
strictă a normelor procedurale și a dreptului material competent;
- arbitrajul în echitate, in care arbitrii nu sunt obligați să respecte regulile
procedurale și nici să aplice normele de drept material, conducându­se în soluționarea
litigiilor de principiul echității, potrivit regulilor și uzanțelor proprii comerțului internațional
și stipulațiilor contractuale.
În ceea ce privește problemele conflictuale în materia arbitrajului comercial
internațional, este important de a menționa că legea aplicabilă arbitrajului comercial
internațional nu trebuie confundată cu legea aplicabilă fondului litigiului. Astfel, referitor
la constatarea existenței sau validității unei convenții de arbitraj, soluția consacrată de
Convenția europeană de la Geneva 1961 (art.VI al.2) este aceea ca tribunalul arbitral va
statua conform legii țării unde trebuie sa fie pronunțată sentința, sau, daca este imposibil
de a prevedea care va fi această țara, conform legii competente in virtutea regulilor
conflictuale ale forului.
4
 Soluția este diferită pentru alegerea legii aplicabile fondului litigiului. Conform art.VII
al Convenției europene, părțile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie sa o
aplice fondului litigiului. În lipsa indicării de către părți a legii aplicabile, arbitrii vor
aplica legea determinată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în
speță. În ambele cazuri arbitrii vor tine cont de stipulațiile contractului și de uzanțele
comerciale internaționale.

2. Convenţia de arbitraj.
Caracterizare generală.
Legea-tip a Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional
(CNUDCI) asupra Arbitrajului Comercial Internaţional din 21 iunie 1985 defineşte convenţia
de arbitraj ca fiind „un acord al părţilor să supună arbitrajului toate sau unele litigii care apar
sau care vor apărea între ele în legătură cu relaţiile lor comerciale. Convenţia de arbitraj poate
fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma unui acord separat” 3 Aceeași definiție
o găsim în Legea 24/2008 (art.7).
Tradiţional în unele reglementări internaţionale precum şi în doctrină s-a făcut distincţie
între două forme ale convenţiei de arbitraj: clauza compromisorie şi compromisul. Clauza
compromisorie este definită ca fiind acordul părţilor unui contract comercial internaţional,
exprimat într-o clauză inserată în acel contract sau într-un înscris separat, de a supune litigiile
lor ce s-ar putea ivi eventual referitor la acest contract arbitrajului. Compromisul, spre
deosebire de clauza compromisorie, este privit ca o înţelegere de sine stătătoare faţă de
contractul principal prin care părţile convin ca litigiul ivit între ele să fie soluţionat pe calea
arbitrajului, indicîndu-se obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
Regimul juridic al convenţiei de arbitraj comercial internaţional este dominat de
principiul autonomiei acestei convenţii. Autonomia convenţiei de arbitraj este consacrată în
instrumentele internaţionale, majoritatea legislaţiilor moderne privind arbitrajul comercial
internaţional, în jurisprudenţă, precum şi în regulamentele arbitrajelor instituţionalizate.
Autonomia convenţiei arbitrale se concretiează în următoarele aspecte:
a) existenţa, validitatea sau menţinerea în vigoare a convenţiei de arbitraj nu depind de
soarta contractului principal la care această convenţie se referă; declararea contractului
principal inexistent, anularea, rezoluţiunea lui nu afectează convenţia de arbitraj;

3
UNCITRAL Model Law on International Commercial Arbitration//United Nations Document A/40/17.

5
 b) legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului
principal.
Formarea convenţiei de arbitraj
Ca orice contract, convenţia de arbitraj trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale de
validitate: capacitatea de a contracta (A), existenţa şi validitatea consimțământului (B), un
obiect licit (C) şi să îndeplinească condiţiile de formă (D).
A. În ceea ce priveşte capacitatea părţilor de a încheia o convenţie de arbitraj,
Convenţia de la New-York din 1958 permite refuzul de a recunoaşte şi a executa o sentinţă
arbitrală străină atunci cînd părţile convenţiei de arbitraj erau „în virtutea legii aplicabile lor,
lovite de o incapacitate” (art.V par.1a). Convenţia de la Geneva din 1961 reia aceeaşi idee,
dispunînd că „atunci cînd trebuie să se pronunţe asupra validităţii unei convenţii de arbitraj,
tribunalele Statelor contractante vor statua în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, conform
legii care le este aplicabilă” (art.VI par.2). Nici una din dispoziţiile citate nu indică conform
cărei legi trebuie să fie apreciată capacitatea părţilor de a încheia convenţia de arbitraj, prin
urmare sarcina determinării legii aplicabile le revine arbitrilor.
B. Consimţămîntul la convenţia de arbitraj rezidă în voinţa comună a părţilor de a
supune soluţionarea litigiilor unuia sau mai multor arbitri. Conform principiului bunei credinţe,
în caz de divergenţă între voinţa declarată şi voinţa reală a părţilor, arbitrii trebuie să se conducă
de voinţa reală. Problema precizării sensului real al consimţămîntului părţilor convenţiei de
arbitraj apare mai cu seamă în cazul interpretării clauzelor patologice și clauzelor combinate.
Prin clauze patologice se înţeleg convenţiile de arbitraj, cel mai des clauzele compromisorii,
care prezintă vicii susceptibile de a împiedica desfăşurarea cu succes a arbitrajului. Convenţiile
de arbitraj pot fi patologice din numeroase motive. Este patologică convenţia care desemnează
instituţia de arbitraj într-o manieră greşită sau insuficient de precisă. De asemenea se consideră
patologică convenţia care prevede supunerea litigiului arbitrajului într-o manieră facultativă
(de exemplu: ”părţile pot recurge la arbitraj...”), sau convenţia care stipulează modalităţi
impracticabile de desfăşurare a arbitrajului (termene prea scurte). În cazul acestor clauze
arbitrii sau jurisdicţiile statale ce controlează existenţa convenţiei de arbitraj vor recurge la o
interpretare care ar permite - prin aplicarea principiului „efectului util”- să salveze clauza de
arbitraj, restabilind intenţia părţilor deformată prin ignorarea mecanismelor de arbitraj. În una
din cauzele examinate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de
Comerţ şi Industrie a Federaţiei Ruse (dosarul nr.373/1994), tribunalul a stabilit că în
competenţa lui intră soluţionarea litigiului în cazul unei clauze arbitrale neclare, înserate în
contract. În această situaţie s-a luat în consideraţie faptul că reclamantul, depunînd cererea la
6
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, afirma că părţile au avut în vedere să supună litigiul
anume acestei instanţe, iar pîrîtul expunîndu-şi obiecţiile contra cerinţelor reclamantului s-a
referit la paragraful respectiv al regulamentului Curţii de Arbitraj, prin aceasta dîndu-şi implicit
acordul ca litigiul să fie tranşat anume de această instanţă 4.
Sunt calificate ca clauze combinate acele clauze, în care părţile combină supunerea
litigiului arbitrajului şi desemnarea unei jurisdicţii statale concomitent. Jurisprudenţa diferitor
ţări a încercat sistematic, în caz de contradicţie aparentă între o clauză compromisorie şi o
clauză ce atribuie competenţa unei jurisdicţii statale, să dea prioritate primei faţă de a doua.
Astfel, Tribunalul de înaltă instanţă din Paris, prin decizia din 1 februarie 1979 a stabilit că
„clauza compromisorie echivocă trebuie să fie interpretată considerînd că, dacă părţile n-ar fi
vrut să supună diferendele lor arbitrajului, ele s-ar fi limitat să treacă sub tăcere posiblilitatea
de a recurge la arbitri; ...incluzînd o clauză compromisorie în convenţia lor ele manifestau
necesitatea să aducă dificultăţile născute din contract în faţa jurisdicţiei arbitrale vizate”.
Jurisprudenţa națională a diferitor state, cât și cea internațională demonstrează că instanţele
optează în favoarea clauzei de arbitraj atunci cînd este vădit consimţămîntul părţilor de a
supune litigiul arbitrajului, chiar dacă părţile fac referinţă şi la jurisdicţia statală.
C. Pentru a fi valabilă, convenţia de arbitraj trebuie să aibă un obiect licit. Acest lucru
presupune ca convenţia să aibă ca obiect raporturi susceptibile de a fi tranşate pe cale de
arbitraj. În literatura de specialitate acestei condiţii i-a fost atribuit termenul de arbitrabilitate.
Pentru orice societate este firesc faptul ca legislatorul să excludă un anumit tip de litigii de sub
incidenţa mecanismului privat care este arbitrajul. În diferite sisteme legislative naţionale
acestea pot fi litigiile privind statutul persoanelor, precum şi acelea care au ca obiect bunurile
ce nu sunt admise în circuitul civil sau comercial. Totodată există unele domenii în privinţa
cărora doctrina şi jurisprudenţa au o atitudine particulară, considerîndu-le de un interes public
sporit. Tendinţa care poate fi observată în evoluţia legislaţiilor naţionale şi a jurisprudenţei este
extinderea din ce în ce mai largă a domeniului materiilor arbitrabile.
D. În materie de valabilitate a convenţiei de arbitraj din punct de vedere al formei,
legislaţiile naţionale şi instrumentele de drept material uniform conţin soluţii diferite. Unele
sisteme de drept naţional cer un înscris ca condiţie ad validatem. Alte sisteme naţionale
precizează expres că înscrisul este cerut ca condiţie ad probationem . Convenţia de la New-

4
Практика Международного коммерческого арбитражного суда. Научно-практический комментарий. -
М.,1997, с.204.

7
York din 1958 în art.II paragraful 1 stabileşte că „fiecare din Statele contractante este ţinut să
recunoască convenţia scrisă prin care părţile se obligă să supună diferendele lor arbitrajului. În
paragraful 2 al aceluiaşi articol se precizează că prin „convenţie scrisă se înţelege o clauză
compromisorie inserată într-un contract, sau un compromis semnat de părţi, sau cuprins într-
un schimb de scrisori sau telegtrame”. De asemenea Convenţia de la New-York cere ca partea
care invocă sentinţa de arbitraj să prezinte originalul convenţiei arătate în art.II sau o copie,
întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa (art. IV paragraful 1).
Legislaţia Republicii Moldova cere expres forma scrisă pentru convenţia de arbitraj.
Potrivit art.7 din Legea 24/2008, Convenţia de arbitraj trebuie să fie scrisă (alin.2). Convenţia
de arbitraj are formă scrisă dacă conţinutul ei este consemnat în orice formă, indiferent de faptul
că aceasta sau contractul au fost încheiate oral, prin acţiuni concludente sau prin alte mijloace
(alin.3). Condiţia încheierii în scris a unei convenţii de arbitraj este întrunită într-o comunicare
electronică dacă informaţia care se conţine în ea este accesibilă pentru referinţele ulterioare
(subsecvente). Comunicare electronică înseamnă orice comunicare pe care părţile o fac prin
intermediul mesajului de date. Acesta din urmă înseamnă informaţie generată, trimisă, primită
sau salvată prin mijloace electronice, magnetice, optice sau similare, inclusiv schimb de date
electronice, poştă electronică (e-mail), telegramă, telex sau telecopie, dar nelimitîndu-se la
acestea (alin.4). O convenţie de arbitraj este scrisă dacă constă într-un schimb de cerere de
arbitrare şi de referinţă în care existenţa sa este pretinsă de o parte şi nu este contestată de
cealaltă parte (alin.5).
Modul de redactare a convenţiei de arbitraj este determinat în funcţie de tipul
arbitrajului la care recurg părţile - instituţionalizat sau ad-hoc. Regulile de arbitraj ale
instituţiilor internaţionale cunoscute pe larg (Curtea de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ
Internaţională de la Paris, Asociaţia Americană de Arbitraj, Curtea Londoneză de Arbitraj
Internaţional), de regulă recomandă formule ale clauzelor de arbitraj care sunt suficient de largi
pentru a îngloba toate litigiile susceptibile de a se ivi între părţi referitor la contractul de fond
şi permit desfăşurarea eficientă a unui arbitraj comercial internaţional. De aceea este suficient
să se folosească clauza de arbitraj model a instituţiei alese, care va examina litigiul conform
regulilor sale. Cât de cuprinzătoare însă n-ar fi formulele clauzelor model, există unele
chestiuni asupra cărora părţile pot conveni suplimentar şi care întăresc considerabil eficienţa
convenţiei de arbitraj. Aceste prevederi se referă la structura instanţei de arbitraj, locul
arbitrajului, limba în care se va desfăşura procedura, dreptul aplicabil.
În cazul în care părţile optează pentru un arbitraj ad-hoc, convenţia de arbitraj trebuie
să fie exprimată într-o formulă detaliată care va reglementa întreaga complexitate a
8
problemelor legate de desfăşurarea procedurii de arbitraj. Într-o atare ipoteză, la redactarea
convenţiei de arbitraj, părţile ar putea să se conducă de unele instrumente internaţionale
universal recunoscute, de exemplu, Regulile arbitrale UNCITRAL din 2010.

3. Procedura arbitrală.
Desfășurarea arbitrajului are loc, în baza convenției de arbitraj, în conformitate cu
reglementările legale cuprinse, în special, în codurile de procedură civilă sau în legile speciale
privind arbitrajul, precum și în conformitate cu dispozițiile regulamentului de arbitraj (dacă
litigiul este tranșat de o instituție de arbitraj permanentă), asigurându-se părților egalitatea de
tratament, respectarea dreptului la apărare și contradictorialitatea dezbaterilor.
Cât privește legea aplicabilă fondului litigiului, Legea 24/2008 dispune că tribunalul
arbitral soluţionează litigiul în conformitate cu normele de drept pe care părţile le-au ales ca
drept aplicabil fondului litigiului. Orice desemnare a legii sau a sistemului de drept al unui stat
este interpretată, cu excepţia unei stipulaţii contrare exprese, ca o referire la dreptul material al
statului respectiv şi nu la normele lui conflictuale. Dacă părţile nu au convenit asupra legii
aplicabile fondului litigiului, tribunalul arbitral aplică legea stabilită de normele conflictuale
pe care le consideră aplicabile în speţă (art.28).
Declanşarea procedurii arbitrale are loc prin introducerea cererii de arbitrare. O
asemenea cerere trebuie redactată în scris de către reclamant şi de obicei cuprinde următoarele:
a) denumirea Curţii de Arbitraj;
b) denumirea şi adresele părţilor;
c) dovada existenţei convenţiei de arbitraj;
d) obiectul şi valoarea acţiunii, precum şi calculul ei;
e) motivele de fapt şi probele pe care se întemeiază acţiunea;
f) dovada achitării taxei de înregistrare şi taxei de arbitrare;
g) numele arbitrului sau cererea ca arbitrul să fie desemnat de către Curtea de Arbitraj;
h) lista actelor anexate la cerere;
i) semnătura reclamantului. Dacă cererea este semnată de reprezentant, se va anexa
actele care dovedesc împuternicirile legale.
În cazul în care este sesizată o instituție de arbitraj permanentă, secretariatul Curţii de
Arbitraj expediază pârâtului copia acestei cereri şi copiile tuturor actelor anexate la ea,
regulamentul privind procedura arbitrală, precum şi lista arbitrilor.
O etapă importantă în procedura arbitrală este desemnarea arbitrilor. De obicei, părţile
sunt libere să stabilească numărul de arbitri. Dacă părţile nu au stabilit numărul de arbitri, vor
9
fi desemnaţi 3 arbitri. Unele regulamente ale instituțiilor de arbitraj prervăd că, părţile pot
conveni asupra numirii arbitrilor de către preşedintele Curţii de Arbitraj. În cazul în care
tribunalul va fi format din trei arbitri, fiecare parte numeşte câte un arbitru. Dacă într-un termen
stabilit de lege, regulament, sau convenția de arbitraj o parte nu-l desemnează, arbitrul este
numit din oficiu de către o autoritate de numire (de ex., preşedintele Curţii de Arbitraj). Potrivit
art. 6 din Legea 24/2008 funcţiile de numire a arbitrului sunt exercitate de preşedintele sau de
conducătorul organului (instituţiei), uniunii, asociaţiei sau de conducătorul unui alt organ
indicat de părţi ori stipulat în regulamentul instituţiei permanente de arbitraj (de ex.,
Regulamentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și
Industrie a R. Moldova prevede că aceste funcții sunt îndeplinite de preşedintele Curţii de
Arbitraj). Arbitrii astfel desemnaţi vor numi, pe un al treilea arbitru, care va fi preşedinte al
tribunalului (supraarbitru). Dacă cei doi arbitri nu sunt de acord asupra persoanei preşedintelui
tribunalului, acesta va fi numit de către autoritate de numire (de ex., preşedintele Curţii de
Arbitraj).
Un mijloc procedural utilizat în practica arbitrală este referința (întâmpinarea) –
documentul care conține toate obiecţiile privind pretenţiile reclamantului, răspunsul pârâtului
la împrejurările de fapt şi de drept ale cererii, probele aduse în apărarea sa, precum şi alte
menţiuni ce decurg din cererea de arbitraj. Referinţa va cuprinde de asemenea numele arbitrului
ales de pârât sau îşi va exprima dorinţa ca arbitrul să fie numit de către preşedintele Curţii de
Arbitraj.
Totodată, în cazul în care pârâtul are pretenții împotriva reclamantului el este în drept
să înainteze o cerere reconvenţională, dacă pretenţiile lui decurg din acelaşi raport juridic.
Cererea reconvenţională va fi introdusă în acelaşi termen ca şi cel prevăzut pentru prezentarea
referinţei sau cel tîrziu pînă la prima şedinţă şi trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute
pentru cererea de arbitraj, inclusiv şi achitarea taxei de arbitrare. Cererea reconvenţională va fi
soluţionată simultan cu cererea principală.
Dezbaterea litigiului are loc potrivit procedurii convenite de părți. În lipsa acordului,
tribunalul arbitral poate, în condiţiile prezentei legi, să desfăşoare procedura şi să soluţioneze
litigiul în modul în care îl consideră corespunzător (art. 18 din Legea 24/2008). Dacă tribunalul
arbitral este constituit în cadrul unei instituții de arbitraj permanent, de obicei dezbaterea
litigiului are loc conform procedurii stabilite de regulamentul instituției.
Cât privește legea aplicabilă fondului litigiului, Legea 24/2008 dispune că tribunalul
arbitral soluţionează litigiul în conformitate cu normele de drept pe care părţile le-au ales ca
drept aplicabil fondului litigiului. Orice desemnare a legii sau a sistemului de drept al unui stat
10
este interpretată, cu excepţia unei stipulaţii contrare exprese, ca o referire la dreptul material al
statului respectiv şi nu la normele lui conflictuale. Dacă părţile nu au convenit asupra legii
aplicabile fondului litigiului, tribunalul arbitral aplică legea stabilită de normele conflictuale
pe care le consideră aplicabile în speţă (art.28).
Părţile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanţi şi pot fi
asistate de avocaţi sau de alte persoane. Oricare dintre părţi poate cere în scris ca soluţionarea
litigiului să se facă în lipsa sa pe baza actelor de la dosar. În termenul convenit de părţi sau
determinat de tribunalul arbitral, reclamantul trebuie să declare faptele care susţin pretenţia şi
să propună soluţiile pe care le consideră potrivite. În răspuns, cealaltă parte îşi va prezenta
apărările faţă de faptele prezentate de reclamant. Părţile pot prezenta, împreună cu declaraţiile
lor, toate documentele pe care le consideră relevante şi să se refere la documente sau alte dovezi
pe care le prezintă tribunalului. Procedura arbitrală se încheie prin pronunțarea hotărârii
(sentinței).

4. Hotărârea arbitrală.
Deliberarea şi adoptarea hotărârii de către tribunalul arbitral au loc în şedinţa secretă.
În cazul soluţionării litigiului de către un tribunal arbitral constituit din mai mulţi arbitri, orice
decizie a lui se ia cu o majoritate de voturi dacă părţile nu au convenit altfel. Hotărârea arbitrală
se emite în scris şi se semnează de arbitrul unic sau de arbitri. În cazul soluţionării litigiului de
către un tribunal arbitral compus din mai mulţi arbitri, sunt suficiente semnăturile majorităţii
membrilor acestuia, cu condiţia indicării motivelor absenţei celorlalte semnături. Hotărârea
arbitrală va conţine motivele pe care se întemeiază. În hotărâre se indică concluziile privind
acceptarea sau respingerea acţiunii, taxa arbitrală, cheltuielile de soluţionare a litigiului şi
distribuirea acestor cheltuieli între părţi . În hotărârea arbitrală se indică data pronunţării ei şi
locul arbitrajului (art.31 din Legea 24/2008).
Efectele hotărârilor arbitrale.
Deoarece încheind convenția de arbitraj părțile convin ab initio să se supună hotărârii
arbitrilor, în principiu hotărârile arbitrale se execută de bună voie. Totuși, părțile litigante, în
anumite condiții, pot contesta hotărârea arbitrală. Potrivit art.477, alin.1 din Codul de procedură
civilă al R. Moldova, hotărârea arbitrală pronunţată pe teritoriul R. Moldova poate fi contestată
în judecată de către părţile în arbitraj, înaintând o cerere de desfiinţare a hotărârii arbitrale. Art.
480 al Codului de Procedură Civilă al R. Moldova enumeră motivele în baza cărora poate fi
desfiinţată o hotărâre arbitrală. Astfel, hotărâre arbitrală poate fi desfiinţată dacă:
a) litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii obiectul dezbaterii arbitrale;
11
 b) hotărârea arbitrală a fost emisă după expirarea termenului arbitrajului;
c) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data pronunţării ori
nu este semnată de arbitri;
d) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate;
e) arbitrajul nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
f) partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau
despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, data şi ora şedinţei arbitrale sau, din alte
motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în faţa arbitrajului pentru a da explicaţii;
g) arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală
ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei ori hotărârea arbitrală, conţine dispoziţii în
problemele ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale. Dacă dispoziţiile în problemele
cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu decurg din convenţie
instanţa judecătorească poate desfiinţa a hotărârii arbitrale în care se conţin dispoziţii ce nu
se înscriu în convenţia arbitrală;
h) hotărârea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei R. Moldova sau
bunele moravuri (prevederi similare se regăsesc în art. 37 din Legea 24/2008).
Este important de reținut că instanța de judecată poate doar să desființeze hotărârea
arbitrală contestată; instanța nu poate verifica fondul litigiului sau soluționa cauza din nou și
în nici un caz nu este în drept să modifice hotărârea arbitrală contestată.
Dacă hotărârea arbitrală nu este executată voluntar, ea este susceptibilă de executare
silită în baza unei decizii emise de organele jurisdicționale statale, numită exequatur. Cu
privire la recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine trebuie de avut în vedere
atât reglementările naționale, cât și cele cuprinse în convențiile internaționale. Cea mai
importantă convenție în această materie este Convenția de la New York din 1958 privind
recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine. În virtute acestei convenții, statele
contractante recunosc autoritatea sentinței arbitrale pronunțate pe teritoriul unui stat străin
contractant și acordă executarea acestei sentințe conform regulilor de procedură în vigoare
în statul în care sentința este invocată.
Condițiile recunoașterii și executării hotărârii arbitrale străine.
O recunoaștere prin hotărâre judecătorească unei hotărâri arbitrale străine se va realiza
dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) hotărârea arbitrală este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată;
b) instanța care a pronunțat-o a avut potrivit legii competenta sa
judece procesul (desigur, potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunțată);
12
 c) exista reciprocitate in ceea ce privește efectele hotărârilor arbitrale străine intre
tara in care se cere recunoașterea si statul instanței care a pronunțat hotărârea arbitrala.
Procedura sesizării instanței competente de a recunoaște și a încuviința executarea
hotărârii arbitrale străine.
În R. Moldova instanța competenta de a recunoaște și a încuviința executarea hotărârii
arbitrale străine, potrivit art. 4751 (1)) CPC, este Curtea de Apel în a cărei circumscripție se
află domiciliul/reședința sau sediul părții împotriva căreia este invocată hotărârea arbitrală
străină.
Potrivit art. 475(2) CPC, partea care solicită recunoaşterea sau executarea hotărîrii
arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în original sau în
copie legalizată, precum şi convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul
respectiv. Dacă hotărîrea arbitrală sau convenţia arbitrală este expusă într-o limbă străină,
partea este obligată să le prezinte în traducere în limba de stat, legalizată în modul stabilit
de lege. Din interpretarea art. 469(1) si (2) in coroborare cu art.475(1) CPC rezulta ca in cererea
de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine trebuie sa se indice:
a) numele sau denumirea creditorului, precum şi al reprezentantului dacă cererea se
depune de acesta, domiciliul (reşedinţa) ori sediul;
b) numele sau denumirea debitorului, domiciliul (reşedinţa) ori sediul;
c) solicitarea încuviinţării executării silite a hotărîrii, termenul de la care se cere
executarea hotărîrii.
Procedura de examinare a cererii.
Potrivit art. 470 in coroborare cu art.475(1) CPC, cererea de recunoaştere a hotărîrii
arbitrale străine se examinează în şedinţă de judecată, cu înştiinţarea legală a debitorului
despre locul, data şi ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat
legal nu împiedică examinarea cererii. Instanţa judecătorească, după ce ascultă explicaţiile
debitorului şi examinează probele prezentate, pronunţă o încheiere de încuviinţare a executării
silite a hotărîrii arbitrale străine sau de refuz al autorizării executării. Potrivit art. 471 (2) in
coroborare cu art.475(1) CPC, copia de pe încheierea judecătorească încuviinţarea executării
silite a hotărîrii arbitrale străine sau refuzul autorizării executării se expediază de judecată
creditorului şi debitorului în termen de 3 zile de la data pronunţării. Încheierea poate fi atacată
în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în termenele prevăzute de CPC.
Refuzul de a recunoaşte hotărârile arbitrale străine şi de a le executa.

13
 Cazurile care justifica decizia instantei judecaroresti din Republica Moldova de a refuza
recunoasterea unei sentinte arbitrale straine sunt reglementate in art. 476 CPC și art.39 din
Legea 24/2008 și corespund prevederilor art.V al Conventiei de la New York din 1958.
Potrivit 476 CPC cererea privind recunoaşterea hotărîrii arbitrale străine şi executarea
ei poate fi respinsă, la solicitarea părţii împotriva căreia s-a emis, dacă aceasta va prezenta
instanţei competente, căreia i se cere recunoaşterea hotărîrii sau executarea ei, probe
doveditoare că:
a) una din părţile convenţiei arbitrale era într-o măsură oarecare incapabilă sau că
această convenţie este ilegală potrivit legii guvernante, iar în lipsa unei astfel de probe,
că este ilegală în conformitate cu legea ţării în care a fost emisă hotărîrea;
b) partea împotriva căreia este emisă hotărîrea nu a fost înştiinţată legal despre
desemnarea arbitrului sau despre dezbaterea arbitrală ori nu a putut din alte motive să prezinte
probe sau să dea explicaţii în faţa arbitrajului;
c) hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală
sau nu se înscrie în condiţiile convenţiei;
d) hotărîrea conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală; totuşi,
dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de cele care nu
se înscriu în ea, partea hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii referitoare la problemele ce
decurg din convenţia arbitrală poate fi recunoscută şi pusă în executare;
e) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu corespunde
convenţiei părţilor ori, în lipsa acestora, nu se conformează legii din ţara în care a avut loc
arbitrajul;
f) hotărîrea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori executarea
ei a fost suspendată de instanţa judecătorească a ţării în care a fost pronunţată hotărîrea sau în
conformitate cu legea căreia a fost pronunţată.
Instanţa judecătorească refuză, de asemenea, să recunoască hotărîrea arbitrală
străină şi să o execute în urmatoarele cazuri:
1) dacă obiectul litigiului nu poate fi dat în dezbatere arbitrală conform legii
Republicii Moldova;
2) daca recunoaşterea hotărîrii şi încuviinţarea executării ei este în contradicţie cu
ordinea publică din Republica Moldova.
Limitele controlului judiciar.
Instanța de judecata ce va examina cererea de încuviințare a executării silite trebuie să
o supună unui control riguros privind respectarea de către hotărârea arbitrală străină a
14
 condițiilor eliberării exequaturului. In același timp, teoria dreptului international
fundamentează principiul conform căruia acest control nu înseamnă verificarea fondului
litigiului sau soluționarea lui din nou și în nici un caz modificarea hotărârii arbitrale străine.
Aceasta ar însemna o intervenție neautorizata in competența unei autorități străine. Efectul
nerespectării condițiilor de acordare a exequaturului poate fi numai unul – refuzul încuviințării
executării silite a hotărârii judecătorești pe teritoriul statului in care s-a cerut aceasta.

4. Medierea – mijloc alternativ de soluționare a disputelor.

La nivel internațional, mijloacele alternative de soluționare a litigiilor sunt cunoscute
sub denumirea de Alternative Dispute Resolutions – ADR. În rândul acestora, alături de
arbitrajul comercial internațional, un loc deosebit de important îl ocupă medierea. În susținerea
acestei opinii ne bazăm pe Regulile ADR elaborate de Camera Internațională de Comerț de la
Paris care, în art. 5 alin. (2) menționează că ”în lipsa unui acord al părților cu privire la mijlocul
ADR ales, în soluționarea litigiului se va utiliza medierea” 5.
La nivel european prezintă relevanță Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European
și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și
comercială 6. Potrivit p.7 al preambulului Directivei vizate, “medierea poate asigura o
soluționare extrajudiciară eficientă din perspectiva costurilor și rapidă a litigiilor în materie
civilă și comercială prin intermediul unor proceduri adaptate nevoilor părților. Este mai
probabil ca acordurile rezultate din mediere să fie respectate voluntar și să mențină o relație
amiabilă și durabilă între părți. Aceste avantaje sunt și mai pronunțate în situațiile care prezintă
elemente de extraneitate”. La fel, se cuvine de menționat Recomandarea Rec.(2002)10 asupra
medierii civile a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei adoptată la 18 septembrie 2002,
care relatează explicit asupra raţiunilor şi motivelor ce determină această structură să aibă o
atitudine favorabilă față de instituţia medierii.
Pe plan intern cadrul juridic al medierii este reprezentat de Legea RM nr.137/2015 cu
privire la mediere 7, care determină statutul mediatorului, formele de organizare a activităţii de
mediator şi cerinţele pentru înregistrarea organizaţiilor de mediere, principiile desfăşurării
procesului de mediere şi efectele acestuia, particularităţile medierii în domenii specifice,

5
International Chamber of Commerce, ADR Rules, Paris, 2001, p. 6.
6
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L136/3 din data de 24 mai 2008.

7
Monitorul Oficial Nr. 224-233 art. 445 din 21-08-2015

15
precum şi competenţa autorităților și a instituţiilor statului în domeniul medierii. Potrivit art. 2
al asestei legi, medierea este o modalitate de soluţionare alternativă a litigiilor pe cale
amiabilă, în cadrul unui proces structurat, flexibil şi confidenţial, cu asistenţa unui sau mai
multor mediatori
Procedura de mediere se desfășoară în temeiul unei convenţii de mediere, care se încheie
în formă scrisă, înainte sau după apariţia litigiului, şi poate să îmbrace una din următoarele
forme: a) clauză de mediere inserată în contract; b) acord de mediere de sine stătător.
Convenția de mediere, ca și convenția de arbitraj, este autonomă față de contractul
principal: validitatea clauzei contractuale prin care părţile consimt de a supune medierii litigiile
legate de valabilitatea, încheierea, interpretarea, executarea sau desfacerea contractului este
independentă de validitatea contractului în care a fost înscrisă clauza (art.31 din Legea
nr.137/2015).
Serviciile de mediere sunt prestate în baza unui contract de mediere, care este un acord
încheiat între mediator, pe de o parte, și părțile aflate în litigiu, pe de altă parte, prin care
mediatorul se obligă să medieze un litigiu în procedura stabilită lege. Medierea se întemeiază pe
cooperarea părţilor şi utilizarea de către mediator a unor metode şi tehnici specifice, bazate pe
comunicare şi negociere (art.22 din Legea nr.137/2015). Părţile convin, de comun acord, asupra
condițiilor de soluționare a litigiului. Mediatorul nu are putere de decizie asupra acestor condiţii,
dar, la cererea părţilor, poate înainta propuneri privind opțiunile de soluţionare a litigiului (art.24
din Legea nr.137/2015).
Legea RM nr.137/2015 (art.26) prevede expres că prin procedura respectivă pot fi
mediate și litigiile cu element de extraneitate. Este cu element de extraneitate un litigiu în care
cel puţin una dintre părţi îşi are domiciliul sau sediul în afara Republicii Moldova la data la care:
a) părţile au încheiat o convenţie de mediere; sau b) părţile au fost obligate, de către instanţa de
judecată din statul unde a fost depusă cererea de chemare în judecată, să recurgă la mediere
potrivit prevederilor legale ale statului respectiv. Un litigiu civil este, în egală măsură, cu element
de extraneitate dacă, părţile îşi au domiciliul sau sediul în Republica Moldova, dar: a)
procedurile judiciare pentru soluţionarea litigiului urmează a fi iniţiate într-un alt stat; sau b)
obiectul litigiului se referă la obligaţii ce urmează a fi executate într-un alt stat sau bunurile care
constituie obiectul litigiului se află pe teritoriul altui stat; c) locul desfăşurării activităţii de bază
a uneia dintre părţi se află într-un alt stat.
În cazul în care părțile ajung la o înțelegere amiabilă referitor la litigiu, aceasta se
perfectează printr-o tranzacție, semnată de părți și contrasemnată de mediator (art.32 din Legea

16
nr.137/2015).

17