UNIVERSITATEA "PETRE ANDREI" DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT
la disciplina
DREPT COMERCIAL INTERNAŢIONAL

TEMA: ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Titular disciplină :
Conf. univ. dr.

Autor
Negrea (Teleșpan) P. Diana - Ioana
Anul de studiu:IV
Sem.II.

1
 CUPRINS

CAPITOLUL 1 Conceptul de arbitraj................................................................................1

CAPITOLUL 2 Clasificarea arbitrajului comercial..........................................................3
2.1.Aspecte generale...........................................................................................................3
2.2.Clasificarea arbitrajului în raport cu competenţa lui materială......................................3
2.3.Clasificarea arbitrajului în raport cu competenţa lui teritorială......................................4
2.4.Clasificarea arbitrajului în funcţie de structura lui organizatorică..................................4
2.5.Clasificarea arbitrajului în raport cu atribuţiile conferite arbitrilor..................................4
2.6.Clasificarea arbitrajului în funcţie de vocaţia naţională sau internaţională a obiectului
litigiului.................................................................................................................................5
CAPITOLUL 3 Forme ale arbitrajului................................................................................6
3.1. Arbitrajul ad – hoc sau ocazional .................................................................................6
3.2. Arbitrajul instituţional ....................................................................................................7
CAPITOLUL 4 Caractere generale ale arbitrajului comercial internaţional.................9
4.1. Aspecte introductive .....................................................................................................9
4.2. Caracterul arbitral ........................................................................................................9
4.3. Caracterul comercial ....................................................................................................10
4.4. Caracterul internaţional ................................................................................................10
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................11

2
 CAPITOLUL 1
Conceptul de arbitraj

Majoritatea litigiilor dintre participanţii la relaţiile comerciale internaţionale se

soluţionează de către arbitrajul pentru comerţ exterior. Arbitrajul este un mijloc
corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile care pot rezulta din tranzacţiile
comerciale internaţionale.1
Arbitrajul comercial internaţional este un sistem jurisdicţional derogator de la
dreptul comun (cel al instanţelor de stat). În cadrul său, în temeiul voinţei părţilor o instanţă
specială este organizată şi abilitată să soluţioneze un anumit litigiu, care s-a născut sau
care se va naşte în viitor. Voinţa părţilor are asemenea efecte deoarece legea (statul)
recunoaşte celor implicaţi în cadrul comerţului internaţional abilitatea de a recurge la
asemenea instanţe cu caracter privat.
Sistemul arbitrajului comercial internaţional este consacrat atât în legislaţiile
naţionale cât şi în convenţii internaţionale (astfel este Convenţia europeană asupra
arbitrajului comercial internaţional adoptată şi deschisă spre semnare la Geneva la 21
aprilie 1961). Puterea arbitrilor de a soluţiona litigiul este conferită de părţi, care convin ca
litigiul lor să fie prezentat spre soluţionare unor persoane particulare. În acest scop părţile
în litigiu ăi desemnează pe arbitri şi se angajează să accepte hotărârea pe care aceştia o
vor pronunţa.2
Noţiunea de arbitraj este susceptibilă de cel puţin două accepţiuni, şi anume:
- sub aspect procedural, arbitrajul este un mijloc legal prin intermediul căruia se
soluţionează litigiile izvorâte din raporturi juridice de drept al comerţului internaţional şi, în
general, din raporturi juridice patrimoniale de drept privat, în care părţile au posibilitatea să
facă tranzacţie în legătură cu drepturile ce fac obiectul acelor raporturi juridice;

1
I. Macovei - „Dreptul comerţului internaţional”, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p.341
2
A. Severin – „Elemente fundamentale de drept ale comerţului internaţional”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,
p.369

3
 - sub aspectul normelor juridice care îl reglementează, arbitrajul este o instituţie
juridică ce cuprinde totalitatea normelor juridice care prevăd situaţiile şi condiţiile în care
părţile litigante pot decide soluţionarea litigiilor lor de drept al comerţului internaţional pe
calea arbitrajului, fără să se facă apel la organele jurisdicţionale eratice.
În doctrină, arbitrajul a fost definit ca fiind acea cale convenţională de soluţionare
a litigiilor prin persoane particulare, care sunt investite de părţile litigante să constituie
tribunalul arbitral, pentru soluţionarea printr-o hotărâre obligatorie, a unui litigiu având ca
obiect drepturi de care părţile pot dispune.
Facem precizare că arbitrajul comercial nu trebuie confundat cu procedura
prealabilă de conciliere în cazul litigiilor comerciale, stipulată de art. 720 1 – 72010 Cod de
procedură civilă. Într-adevăr, această procedură trebuie urmată numai atunci când partea
interesată înţelege să se adreseze instanţei de judecată competente pentru soluţionarea
unui anumit litigiu comercial.3
În general, arbitrajul prezintă următoarele particularităţi:
- presupune existenţa unui litigiu sau iminenţa declanşării acestuia, care îşi are
izvorul într-un raport juridic de drept privat în al cărui conţinut sunt drepturi asupra cărora
părţile pot face tranzacţie;
- litigiul supus arbitrajului trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra cărora legea
permite părţilor să aibă tranzacţie;
- de regulă, desemnarea arbitrilor şi stabilirea procedurii arbitrale au loc prin
convenţia de arbitraj, încheiată prin acordul părţilor litigante;
- hotărârea arbitrală poate fi pusă în executare silită cu ajutorul forţei coercitive a
statului.

3
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, N. Saharov – „Dreptul comerţului internaţional”, Editura Dimitrie Cantemir, Tîrgu Mureş,
2009, p.107

4
 CAPITOLUL 2
Clasificarea arbitrajului comercial

2.1. Aspecte generale

Arbitrajul, în general, şi arbitrajul de comerţ internaţional în special, este
susceptibil de clasificare după diverse criterii, precum şi următoarele:
- după competenţa lui materială;
- după competenţa lui teritorială;
- în raport cu structura lui organizatorică;
- în raport cu atribuţiile conferite arbitrilor;
- în funcţie de vocaţia naţională sau internaţională a obiectului litigiului;

2.2. Clasificarea arbitrajului în raport cu competenţa lui materială

În funcţie de competenţa lui materială, se face distincţie între:
- în categoria arbitrajelor cu competenţă generală şi internaţională în acelaşi
timp, se situează în primul rând comisiile de arbitraj pentru comerţul exterior de pe lângă
camerele de comerţ şi industrie ale ţărilor. În aceeaşi categorie includem şi instituţiile de
arbitraj din alte state competente să rezolve litigii de drept intern ca şi litigii de drept al
comerţului internaţional. Ele sunt organizate şi funcţionează pe lângă alte instituţii
comerciale cum sunt camerele sau bursele de comerţ sau ca organisme independente.
Printre arbitrajele de pe lângă camerele de comerţ şi industrie menţionăm camerele
arbitrale din Londra, Amsterdam, Hamburg, Bruxelles. Ca arbitraje comerciale
independente pot fi citate American Arbitration Association, Camera de arbitraj permanentă
de pe lângă Comisia vest-germană pentru probleme de arbitraj, institutul permanent de
arbitraj.4
- arbitrajul cu competenţă specială, adică acel arbitraj specializat pentru
soluţionarea anumitor categorii de litigii, cum ar fi, spre exemplu, arbitrajul realizat de

4
A. Severin, op.cit., p.380

5
Camera Arbitrală de Bumbac de la Hâvre sau de Tribunalul de Arbitraj al Bursei de
Bumbac de la Bremen.

2.3. Clasificarea arbitrajului în raport cu competenţa lui teritorială

- arbitrajul de tip bilateral, care este creat prin convenţii internaţionale bilaterale
şi are competenţa să soluţioneze litigii izvorâte din raporturi juridice de comerţ internaţional
între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice a statelor părţi la acele convenţii.
Realizează un astfel de arbitraj, spre exemplu, Camera arbitrală franco – germană pentru
produsele solului şi Camera americano – canadiană de arbitraj comercial;
- arbitrajul de tip regional, care este constituit prin convenţii multilaterale,
perfectate între statele dintr-o anumită zonă geografică, şi care este competent să
soluţioneze litigiile de comerţ internaţional ivite între subiecţii aparţinând ordinii juridice din
statele semnatare ale acelei convenţii. Realizează un astfel de arbitraj, spre exemplu,
Comisia Scandinavă de Arbitraj pentru Piei;5
- arbitrajele cu vocaţie universală, sunt competente să soluţioneze litigiile dintre
organizaţiile economice aparţinând tuturor statelor. Unele dintre acestea au o competenţă
materială specială cum ar fi arbitrajele create în domeniul transportului prin cele două
convenţii internaţionale de la Berna din 25 octombrie 1952, iar alte arbitraje au o
competenţă materială generală, cea mai caracteristică în acest sens fiind Curtea de arbitraj
de pe lângă Camera de Comerţ internaţională cu sediul la Paris.6

2.4. Clasificarea arbitrajului în funcţie de structura lui organizatorică

În raport cu acest criteriu, există următoarele categorii de arbitraj:
- arbitraj – adhoc, care are o durată efemeră, fiind creat de părţile litigante pentru
soluţionarea unor litigii concrete, ivite între ele din derularea diverselor raporturi juridice
comercial concrete;
- arbitraj instituţionalizat, care are caracter permanent, existenţa lui nedepinzând
de durata unui anumit litigiu concret.7

5
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, N. Saharov, op.cit., p.109
6
I. Bindiu, Ş. Mihăilă – „Dreptul comerţului internaţional”, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, p.233
7
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, N. Saharov, op.cit., p.109

6
 2.5. Clasificare arbitrajului în raport cu atribuţiile conferite arbitrilor
În funcţie de acest criteriu, există următoarele forme de arbitraj:
- arbitrajul de drept strict este acela în care litigiile se soluţionează cu
respectarea normelor de drept procesual şi de drept material aplicabile. 8
Această formă de arbitraj, constituie regula, fiind, deci, un arbitraj de drept comun.
- arbitrajul în echitate este acela în cadrul căruia arbitrii nu sunt ţinuţi să observe
cu rigurozitate orice normă procedurală şi nici să aplice în mod strict toate normele de
drept material competente, călăuzindu-se în rezolvarea litgiului după exigenţele echităţii,
dar cu respectarea principiilor fundamentale de drept Acest tip de arbitraj este un arbitraj
de tip facto.9
Cele 2 feluri de arbitraj comercial internaţional se deosebesc între ele, dar nu se
opun unul altuia, arbitrajul de jure situându-se singur în cadrul dreptului iar arbitrajul în
echitate plasându-se în afara ordinei juridice.
Arbitrajul de drept strict este prevăzut cu norme procedurale mai suple şi mai
elastice decât procedura formală a jurisdicţiilor de drept comun şi aplică dreptul
contractului ţinând seama de clauzele stipulate de către părţi în contractul de comerţ
exterior, de uzanţele comerciale internaţionale şi de consideraţii de echitate comercială
internaţională.
Arbitrajul în echitate înfaţişează un caracter mai flexibil şi mai puţin formal decât
arbitrajul de drept strict şi nu încetează să rămână subordonat ordinei de drept. 10

2.6. Clasificarea arbitrajului în funcţie de vocaţia naţională sau internaţională a

obiectului litigiului
În raport cu vocaţia pe care o are obiectul litigiului se face distincţie între
arbitrajul naţional şi arbitrajul străin sau internaţional. 11

8
V. Babiuc – “Dreptul comerţului internaţional”, Editura Sylvi, Bucuresti 2002, p. 167
9
C. Pălăcean - "Dreptul comerţului internaţional", Editura ERA, Bucureşti, 2002, p.67
10
V. Babiuc, op. cit., p.168
11
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, N. Saharov, op.cit, p.110

7
 CAPITOLUL 3
Forme ale arbitrajului

3.1. Arbitrajul ad – hoc sau ocazional

Arbitrajul ad-hoc este acea instanţă construită de părţi exclusiv pentru
soluţionarea unui anumit litigiu şi funcţionează numai până la soluţionarea acestuia.
Aceasta înseamnă că arbitrajul ad-hoc nu are o structură organizatorică prestabilită, părţile
trebuind să desemneze, pe caz, nu doar arbitri ci şi modul lor de numire, să stabilească
regulile de procedură şi locul arbitrajului. Depinzând de voinţa părţilor, toate aceste
elemente care ţin de organizarea şi modul de funcţionare a arbitrajului diferă de la un
litigiu la altul. Sarcina părţilor este însă uşurată de existenţa unor regulamente-tip pentru
arbitrajul ad-hoc, regulamente la care ele pot recurge (de exemplu, Regulamentul
UNCITRAL din 1976 sau cel din 1994 de la New York) 12.
În temeiul art.1, pct.2 din Convenţia europeană de arbitraj comercial, încheiată la
Geneva, la data de 21 aprilie 1961, prin arbitraj ad – hoc se înţelege acea formă a
arbitrajului în cazul căreia soluţionarea litigiilor este realizată de către arbitrii numiţi pentru
cazuri determinate.
În doctrina din domeniu, de regulă, arbitrajul ad – hoc este definit ca o formă de
jurisdicţie nestatală, cu caracter particular constituită prin voinţa părţilor litigante, în
vederea soluţionării unui anumit litigiu apărut între ele dintr-un raport juridic comercial
concret.
Arbitrajul ocazional sau neinstituţional constituie regula în materie de arbitraj
comercial internaţional şi prezintă următoarele particularităţi:
- funcţionează numai pentru soluţionarea unui anumit sau unor anumite litigii
determinante;
- componenţa tribunalului arbitral şi regulile de procedură sunt stabilite de părţile
litigante prin convenţia lor sau sunt lasate la aprecierea arbitrilor, fiind, astfel, variabile de la
un litigiu la altul;
- are caracter facultativ şi este esenţialmente voluntar, sau, altfel spus, decurge
din voinţa părţilor litigante;
12
A. Severin, op.cit., p.382

8
 - în cazul acestui tip de arbitraj nu există elemente legale prestabilite, fapt ce
determină o precaritate accentuată a acestuia, ca formă de jurisdicţie. 13
O varietate a arbitrajului ad – hoc este arbitrajul în echitate.
Acest timp de arbitraj se caracterizează prin următoarele aspecte particulare:
- şi el este un arbitraj de facto, în cadrul căruia arbitrul nu este obligat să aplice
anumite norme legale de drept material sau de procedură, ci principiul echităţii, alături de
cel al adevărului şi al imparţialităţii. Cu toate acestea, prin această formă de arbitraj nu se
urmăreşte eludarea dispoziţiilor legale, ci asigurarea unor proceduri mai simple şi mai
suple în soluţionarea cu celeritate a litigiilor. Evident, şi în cadrul arbitrajului în echitate se
impun a fi respectate ordinea publică şi bunele moravuri, ca limite generale ale libertăţii de
voinţă;
- soluţia dată de către instanţa arbitrală are caracter definitiv, neputând fi atacată
la o altă instanţă arbtrală;
- părţile au posibilitatea de a apela la această formă de arbitraj în conformitate cu
dispoziţiile art. VII, pct.2 din Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional,
încheiată la Geneva în 1961;
- în cadrul acestui arbitraj, ideea de echitate este inseparabil legată de ideea de
justiţie;
- arbitrii se pot pronunţa numai în limitele investirii lor de către părţile litigante.

3.2. Arbitrajul instituţional

Arbitrajul instituţionalizat are existenţă permanentă şi în acest sens dispune de
structuri organizatorice şi administrative stabile (sediu şi secretariat), precum şi de reguli
de procedură proprii prestabilite. Uneori arbitrajele instituţionalizate au o listă permanentă
de arbitri din care părţile pot alege şi pot face nominalizări. Uneori aceste liste sunt
orientative şi, deci, deschise iar alteori sunt limitative şi, deci, închise. 14
Potrivit art.1, pct.2, lit.b din Convenţia europeană de arbitraj comercial
internaţional, arbitrajul instituţional constituie o modalitatea de soluţionare a litigiilor de
comerţ internaţional de către instituţii permanente de arbitraj.

13
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, N. Saharov, op.cit., p.110
14
C. Pălăcean, op.cit., p.67

9
 În cazul acestui tip de arbitraj, existenţa lui nu depinde de durata în timp a unui
litigiu, ci presupune exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale neîntrerupt, într-un cadru
instituţionalizat prin lege şi cu caracter de permanenţă şi continuitate. Deci, arbitrajul
instituţionalizat se caracterizează prin următoarele:
- este egal pentru toate persoanele fizice sau juridice care apelează la aceasta,
în sensul că organizarea sau desfăşurarea activităţii jurisdicţionale se realizează după
reguli impersonale şi generale, prestabilite printr-un regulament propriu, valabile pentru
toate litigiile pe care este chemat să le soluţioneze;
- are caracter permanent şi continuu, în sensul că existenţa lui nu depinde de un
anumit sau anumite litigii izvorâte din anumite raporturi juridice; 15
- are caracter sedentar, în sensul că funcţionează într-un loc anume;
Principalele avantaje pe care le prezintă această formă de arbitraj sunt
următoarele:
- presupune o procedură jurisdicţională riguroasă şi prestabilită;
- oferă garanţii mai mari de imparţialitate a arbitrilor;
- asigură un grad mai ridicat de certitudine în soluţionarea cu profesionalism a
litigiilor;
- îşi aduce o contribuţie însemnată la formarea unei practici arbitrale unitare. 16

Capitolul 4
15
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, N. Saharov, op.cit., p.111
16
Idem, p.112

10
 Caracterele generale ale arbitrajului comercial internaţional
4.1. Aspecte introductive
Denumirea de arbitraj al comerţului internaţional a primit consacrare în
numeroase convenţii internaţionale, dintre care exempli gratia, evocăm următoarele:
- Convenţia europeană asupr arbitrajului comercial internaţional, semnată la
Geneva, la 21 aprilie 1961;
- Convenţia pentru recunoaşterea sentinşelor arbitrale străine, semnată la New
York, la 10 iunie 1958. această convenţie a fost precedată de Conferinţa O.N.U. asupra
arbitrajului comercial internaţional.
Din analiza denumirii arbitraj comercial internaţional, se pot desprinde
caracterele juridice ale acestuia, şi anume:
- caracterul arbitral,
- caracterul comercial,
- caracterul internaţional.17

4.2. Caracterul arbitral

Îşi găseşte expresia în faptul că arbitrii au puterea de a statua, ceea ce înseamnă
a judeca, a tranşa un litigiu, de a verifica ori constata o situaţie juridică preexistentă în
legătură cu care există neînţelegere între părţi, pronunţând o hotărâre obligatorie pentru
părţi. Spre deosebire de instanţele judecătoreşti, arbitrajul presupune acordul prealabil al
părţilor interesate, exprimat într-un compromis sau clauză compromisorie inclusă în
contractul extern. Dacă dreptul reclamantului de a introduce acţiunea judiciară decurge din
lege, fără a fi necesar consimţământul părţilor, acţiunea arbitrală se introduce în baza
voinţei părţilor.
Cu toate că are o origine contractuală, prin finalitatea sa arbitrajul este un act
jurisdicţional. În acest fel arbitrajul se deosebeşte de alte instituţii juridice asemănătoare
- în primul rând, arbitrajul diferă de mediaţiune prin care un intermediar pune în
legătură două sau mai multe persoane în vederea încheierii unui contract.. arbitrul nu
reprezintă părţile în litigiu, iar hotărârea dată nu trebuie acceptată de părţi pentru a deveni
obligatorie.
- în al doilea rând, arbitrajul se diferenţiază de mandat, chiar şi în cazul în care
părţile au un mandatar comun.
17
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, N. Saharov, op.cit., p.112

11
 - în al treilea rând, arbitrajul se deosebeşte de tranzacţie care pune capăt sau
preîntâmpină un diferend între părţi, prin concesiuni reciproce. În cadrul arbitrajului, părţile
îşi exprimă voinţa de a supune un anumit litigiu judecăţii, în timp ce o asemenea
manifestare este incompatibilă cu tranzacţia.
- în al patrulea rând, arbitrajul se diferenţiază de expertiză care constituie un
aviz, o simplă probă supusă aprecierii instanţei.18

4.3. Caracterul comercial

În temeiul art.1, pct.a din Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial
internaţional de la Geneva din anul 1961, caracterul comercial al arbitrajului derivă din
natura comercială a litigiilor pe care este chemat să le soluţioneze, adică a litigiilor născute
din operaţiuni din comerţ internaţional.

4.4. Caracterul internaţionl

Potrivit art.1, alin.1, pct.a al Convenţiei europene asupra arbitrajului comercial
internaţional al acestui arbitraj derivă din natura operaţiunilor din care s-a născut litigiul
supus arbitrajului.
Deci, caracterul internaţional al arbitrajului nu se determină în raport cu
caracterul naţional sau internaţional al instituţiei de arbitraj în sine ci în raport cu
competenţa acelei instituţii de a soluţiona litigii izvorâte din operaţiuni de comerţ
internaţional. Altfel spus, natura raportului juridic din care a izvorât litigiul determină şi
caracterizarea arbitrajului.
Caracterul internaţional al instituţiei de arbitraj nu poate fi schimbat prin simplul
fapt că instituţia respectivă este competentă să soluţioneze atât litigii de comerţ
internaţional, cât şi litigii de comerţ naţional. 19

BIBLIOGRAFIE

18
I. Bindiu, Ş. Mihăilă, op.cit., p.234
19

12
1. T. BODOAŞCĂ, A. DRĂGHICI, N. SAHAROV – „Dreptul comerţului internaţional”,
Editura Dimitrie Cantemir, Tîrgu Mureş, 2009
2. I. MACOVEI – “Dreptul comerţului internaţional”, Editura Junimea, Iaşi, 1980
3. A. SEVERIN – „Elemente fundamentale de drept ale comerţului internaţional”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2004
4. V. BABIUC – “Dreptul comerţului internaţional”, Editura Sylvi, Bucureşti 2002
5. C. PĂLĂCEAN – "Dreptul comerţului internaţional", Editura ERA, Bucureşti, 2002
6. I. BINDIU, Ş. MIHĂILĂ – „Dreptul comerţului internaţional”, Editura Paralela 45, Piteşti,
2004

13