1

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR“ DIN

BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ECONOMIE SI ADMINISTRAREA
AFACERILOR
GESTIUNE SI AUDIT FINANCIAR

ARBITRAJUL COMERCIAL
INTERNATIONAL

Bucureşti

1
 2

2021

CUPRINS

CAPITOLUL 1. Conceptul de arbitraj

CAPITOLUL 2. Clasificarea arbitrajului comercial
2.1 Aspecte generale
2.2 Clasificarea arbitrajului in raport cu competenta lui materiala
2.3 Clasificarea arbitrajului in raport cu competenta lui teritoriala
2.4 Clasificarea arbitrajului in functie de structura lui organizatorica
2.5 Clasificarea arbitrajului in raport cu atributiile conferite arbitrilor
2.6 Clasificarea arbitrajului in functie de vocatia nationala sau
internationala a obiectului litigiului
CAPITOLUL 3. FORME ALE ARBITRAJULUI
3.1 Arbitrajul ad-hoc
3.2 Arbitrajul institutionalizat
CAPITOLUL 4.Caractere generale ale arbitrajului comercial international
4.1 Aspecte introductive
4.2 Caracterul arbitral
4.3. Caracterul comercial
4.4 Caracterul international
BIBLIOGRAFIE
2
 3

CAPITOLUL 1
CONCEPTUL DE ARBITRAJ

Majoritatea litigiilor dintre participanţii la relaţiile comerciale internaţionale se

soluţionează de către arbitrajul pentru comerţ exterior. Arbitrajul este un
mijloc corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile care pot rezulta din
tranzacţiile comerciale internaţionale.
Arbitrajul comercial internaţional este un sistem jurisdicţional derogator
de la dreptul comun (cel al instanţelor de stat). În cadrul său, în temeiul voinţei
părţilor o instanţă specială este organizată şi abilitată să soluţioneze un anumit litigiu,
care s-a născut sau care se va naşte în viitor. Voinţa părţilor are asemenea efecte
deoarece legea (statul) recunoaşte celor implicaţi în cadrul comerţului
internaţional abilitatea de a recurge la asemenea instanţe cu caracter privat.
Sistemul arbitrajului comercial internaţional este consacrat atât în
legislaţiile naţionale cât şi în convenţii internaţionale (astfel este Convenţia
europeană asupra arbitrajului comercial internaţional adoptată şi deschisă spre
semnare la Geneva la 21aprilie 1961). Puterea arbitrilor de a soluţiona litigiul este
conferită de părţi, care convin ca litigiul lor să fie prezentat spre soluţionare unor
persoane particulare. În acest scop părţile în litigiu ăi desemnează pe arbitri şi se
angajează să accepte hotărârea pe care aceştia o vor pronunţa.
Noţiunea de arbitraj este susceptibilă de cel puţin două accepţiuni, şi anume:
- sub aspect procedural, arbitrajul este un mijloc legal prin intermediul căruia se
soluţionează litigiile izvorâte din raporturi juridice de drept al comerţului internaţional
şi, în general, din raporturi juridice patrimoniale de drept privat, în care părţile au
posibilitatea să facă tranzacţie în legătură cu drepturile ce fac obiectul acelor
raporturi juridice;
- sub aspectul normelor juridice care îl reglementează, arbitrajul este o instituţie
juridică ce cuprinde totalitatea normelor juridice care prevăd situaţiile şi condiţiile în
care părţile litigante pot decide soluţionarea litigiilor lor de drept al comerţului
internaţional pe calea arbitrajului, fără să se facă apel la organele jurisdicţionale
eratice.
În doctrină, arbitrajul a fost definit ca fiind acea cale convenţională de soluţionare

3
 4

a litigiilor prin persoane particulare, care sunt investite de părţile litigante să

constituie
tribunalul arbitral, pentru soluţionarea printr-o hotărâre obligatorie, a unui litigiu având
ca obiect drepturi de care părţile pot dispune.
Facem precizare că arbitrajul comercial nu trebuie confundat cu
procedura prealabilă de conciliere în cazul litigiilor comerciale, stipulată de art. 720
Cod de procedură civilă. Într-adevăr, această procedură trebuie urmată numai atunci
când partea interesată înţelege să se adreseze instanţei de judecată competente
pentru soluţionarea unui anumit litigiu comercial.
În general, arbitrajul prezintă următoarele particularităţi:
- presupune existenţa unui litigiu sau iminenţa declanşării acestuia, care îşi are
izvorul într-un raport juridic de drept privat în al cărui conţinut sunt drepturi asupra
cărora părţile pot face tranzacţie;
- litigiul supus arbitrajului trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra cărora legea
permite părţilor să aibă tranzacţie;
- de regulă, desemnarea arbitrilor şi stabilirea procedurii arbitrale au loc prin
convenţia de arbitraj, încheiată prin acordul părţilor litigante.

CAPITOLUL 2

2.1. Aspecte generale

Arbitrajul, în general, şi arbitrajul de comerţ internaţional în special,

este susceptibil de clasificare după diverse criterii, precum şi următoarele:

- după competenţa lui materială;

- după competenţa lui teritorială;
- în raport cu structura lui organizatorică;
- în raport cu atribuţiile conferite arbitrilor;
- în funcţie de vocaţia naţională sau internaţională a obiectului litigiului;

2.2. Clasificarea arbitrajului în raport cu competenţa lui materială

În funcţie de competenţa lui materială, se face distincţie între:

- în categoria arbitrajelor cu competenţă generală şi internaţională în acelaşi

timp, se situează în primul rând comisiile de arbitraj pentru comerţul exterior de pe
lângă camerele de comerţ şi industrie ale ţărilor. În aceeaşi categorie includem şi
instituţiile de arbitraj din alte state competente să rezolve litigii de drept intern ca şi
litigii de drept al comerţului internaţional. Ele sunt organizate şi funcţionează
pe lângă alte instituţii comerciale cum sunt camerele sau bursele de comerţ sau
ca organisme independente. Printre arbitrajele de pe lângă camerele de

4
 5

comerţ şi industrie menţionăm camerele arbitrale din Londra, Amsterdam,

Hamburg, Bruxelles. Ca arbitraje comerciale independente pot fi citate
American Arbitration Association, Camera de arbitraj permanentă de pe lângă
Comisia vest-germană pentru probleme de arbitraj, institutul permanent de arbitraj.

- arbitrajul cu competenţă specială, adică acel arbitraj specializat pentru

soluţionarea anumitor categorii de litigii, cum ar fi, spre exemplu, arbitrajul realizat de
Camera Arbitrală de Bumbac de la Hâvre sau de Tribunalul de Arbitraj al
Bursei de Bumbac de la Bremen

2.3. Clasificarea arbitrajului în raport cu competenţa lui teritorială

- arbitrajul de tip bilateral, care este creat prin convenţii internaţionale bilaterale
şi are competenţa să soluţioneze litigii izvorâte din raporturi juridice de comerţ
internaţional între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice a statelor
părţi la acele convenţii.Realizează un astfel de arbitraj, spre exemplu, Camera
arbitrală franco – germană pentru produsele solului şi Camera americano –
canadiană de arbitraj comercial;

- arbitrajul de tip regional, care este constituit prin convenţii multilaterale,

perfectate între statele dintr-o anumită zonă geografică, şi care este
competent să soluţioneze litigiile de comerţ internaţional ivite între subiecţii
aparţinând ordinii juridice din statele semnatare ale acelei convenţii. Realizează un
astfel de arbitraj, spre exemplu, Comisia Scandinavă de Arbitraj pentru Piei;

- arbitrajele cu vocaţie universală, sunt competente să soluţioneze litigiile dintre

organizaţiile economice aparţinând tuturor statelor. Unele dintre acestea au o
competenţă materială specială cum ar fi arbitrajele create în domeniul transportului
prin cele două convenţii internaţionale de la Berna din 25 octombrie 1952,
iar alte arbitraje au o competenţă materială generală, cea mai caracteristică în
acest sens fiind Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ internaţională cu
sediul la Paris.

2.4. Clasificarea arbitrajului în funcţie de structura lui organizatorică

În raport cu acest criteriu, există următoarele categorii de arbitraj:

- arbitraj – adhoc, care are o durată efemeră, fiind creat de părţile litigante pentru
soluţionarea unor litigii concrete, ivite între ele din derularea diverselor raporturi
juridice comercial concrete;
- arbitraj instituţionalizat, care are caracter permanent, existenţa lui nedepinzând
de durata unui anumit litigiu concret.

2.5. Clasificare arbitrajului în raport cu atribuţiile conferite arbitrilor

5
 6

În funcţie de acest criteriu, există următoarele forme de arbitraj:

- arbitrajul de drept strict este acela în care litigiile se soluţionează cu
respectarea normelor de drept procesual şi de drept material aplicabile.
Această formă de arbitraj, constituie regula, fiind, deci, un arbitraj de drept comun.
- arbitrajul în echitate este acela în cadrul căruia arbitrii nu sunt ţinuţi să observe
cu rigurozitate orice normă procedurală şi nici să aplice în mod strict toate normele
de drept material competente, călăuzindu-se în rezolvarea litgiului după exigenţele
echităţii, dar cu respectarea principiilor fundamentale de drept Acest tip de arbitraj
este un arbitraj de tip facto.
Cele 2 feluri de arbitraj comercial internaţional se deosebesc între ele, dar nu
se opun unul altuia, arbitrajul de jure situându-se singur în cadrul dreptului iar
arbitrajul în echitate plasându-se în afara ordinei juridice.
Arbitrajul de drept strict este prevăzut cu norme procedurale mai suple şi mai
elastice decât procedura formală a jurisdicţiilor de drept comun şi aplică
dreptul contractului ţinând seama de clauzele stipulate de către părţi în contractul
de comerţ exterior, de uzanţele comerciale internaţionale şi de consideraţii de
echitate comercială internaţională.
Arbitrajul în echitate înfaţişează un caracter mai flexibil şi mai puţin formal
decât arbitrajul de drept strict şi nu încetează să rămână subordonat ordinei de drept.

2.6. Clasificarea arbitrajului în funcţie de vocaţia naţională sau internaţională a

obiectului litigiului

În raport cu vocaţia pe care o are obiectul litigiului se face distincţie între

arbitrajul naţional şi arbitrajul străin sau internaţional.

CAPITOLUL 3

3.1. Arbitrajul ad – hoc sau ocazional

Arbitrajul ad-hoc este acea instanţă construită de părţi exclusiv pentru

Arbitrajul ad-hoc este acea instanta construita de parti exclusiv pentru
soluţionarea unui anumit litigiu şi funcţionează numai până la soluţionarea
acestuia.Aceasta înseamnă că arbitrajul ad-hoc nu are o structură organizatorică
prestabilită, părţile trebuind să desemneze, pe caz, nu doar arbitri ci şi modul lor de
numire, să stabilească regulile de procedură şi locul arbitrajului.
6
 7

Depinzând de voinţa părţilor, toate aceste elemente care ţin de organizarea şi

modul de funcţionare a arbitrajului diferă de la un litigiu la altul. Sarcina părţilor este
însă uşurată de existenţa unor regulamente-tip pentru arbitrajul ad-hoc,
regulamente la care ele pot recurge (de exemplu, Regulamentul
UNCITRAL din 1976 sau cel din 1994 de la New York).
În temeiul art.1, pct.2 din Convenţia europeană de arbitraj comercial, încheiată
la Geneva, la data de 21 aprilie 1961, prin arbitraj ad – hoc se înţelege acea formă
a arbitrajului în cazul căreia soluţionarea litigiilor este realizată de către arbitrii numiţi
pentru cazuri determinate.
În doctrina din domeniu, de regulă, arbitrajul ad – hoc este definit ca o formă de
jurisdicţie nestatală, cu caracter particular constituită prin voinţa părţilor
litigante, în vederea soluţionării unui anumit litigiu apărut între ele dintr-un raport
juridic comercial concret.
Arbitrajul ocazional sau neinstituţional constituie regula în materie de arbitraj
comercial internaţional şi prezintă următoarele particularităţi:
- funcţionează numai pentru soluţionarea unui anumit sau unor anumite litigii
determinante;
- componenţa tribunalului arbitral şi regulile de procedură sunt stabilite de părţile
litigante prin convenţia lor sau sunt lasate la aprecierea arbitrilor, fiind, astfel,
variabile de la un litigiu la altul;
- are caracter facultativ şi este esenţialmente voluntar, sau, altfel spus, decurge
din voinţa părţilor litigante
- în cazul acestui tip de arbitraj nu există elemente legale prestabilite, fapt ce
determină o precaritate accentuată a acestuia, ca formă de jurisdicţie.
O varietate a arbitrajului ad – hoc este arbitrajul în echitate.
Acest timp de arbitraj se caracterizează prin următoarele aspecte particulare:
- şi el este un arbitraj de facto, în cadrul căruia arbitrul nu este obligat să aplice
anumite norme legale de drept material sau de procedură, ci principiul echităţii,
alături de cel al adevărului şi al imparţialităţii. Cu toate acestea, prin această formă
de arbitraj nu se urmăreşte eludarea dispoziţiilor legale, ci asigurarea unor proceduri
mai simple şi mai suple în soluţionarea cu celeritate a litigiilor. Evident, şi în cadrul
arbitrajului în echitate se impun a fi respectate ordinea publică şi bunele moravuri, ca
limite generale ale libertăţii de voinţă;
- soluţia dată de către instanţa arbitrală are caracter definitiv, neputând fi atacată
la o altă instanţă arbtrală;
- părţile au posibilitatea de a apela la această formă de arbitraj în conformitate cu
dispoziţiile art. VII, pct.2 din Convenţia europeană de arbitraj comercial
internaţional, încheiată la Geneva în 1961;
- în cadrul acestui arbitraj, ideea de echitate este inseparabil legată de ideea de
justiţie;
- arbitrii se pot pronunţa numai în limitele investirii lor de către părţile litigante.

7
 8

3.2. Arbitrajul instituţionalizat

Arbitrajul instituţionalizat are existenţă permanentă şi în acest sens dispune de

Arbitrajul institutionalizat are existenta permanenta si in acest sens dispunde de

structuri organizatorice şi administrative stabile (sediu şi secretariat), precum şi de
reguli de procedură proprii prestabilite. Uneori arbitrajele instituţionalizate au o listă
permanentă de arbitri din care părţile pot alege şi pot face nominalizări.
Uneori aceste liste sunt orientative şi, deci, deschise iar alteori sunt limitative şi,
deci, închise .
Potrivit art.1, pct.2, lit.b din Convenţia europeană de arbitraj
comercial internaţional, arbitrajul instituţional constituie o modalitatea de soluţionare
a litigiilor de comerţ internaţional de către instituţii permanente de arbitraj.
În cazul acestui tip de arbitraj, existenţa lui nu depinde de durata în timp a unui
litigiu, ci presupune exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale neîntrerupt, într-un
cadru instituţionalizat prin lege şi cu caracter de permanenţă şi continuitate.
Deci, arbitrajul instituţionalizat se caracterizează prin următoarele:
- este egal pentru toate persoanele fizice sau juridice care apelează la aceasta,
în sensul că organizarea s au desfăşurarea activităţii jurisdicţionale se realizează
după reguli impersonale şi generale, prestabilite printr-un regulament propriu,
valabile pentru toate litigiile pe care este chemat să le soluţioneze;
- are caracter permanent şi continuu, în sensul că existenţa lui nu depinde de un
anumit sau anumite litigii izvorâte din anumite raporturi juridice;
- are caracter sedentar, în sensul că funcţionează într-un loc anume;
Principalele avantaje pe care le prezintă această formă de arbitraj
sunt următoarele:
- presupune o procedură jurisdicţională riguroasă şi prestabilită;
- oferă garanţii mai mari de imparţialitate a arbitrilor;
- asigură un grad mai ridicat de certitudine în soluţionarea cu profesionalism a
litigiilor;
- îşi aduce o contribuţie însemnată la formarea unei practici arbitrale unitare.

8
 9

CAPITOLUL 4

Caracterele generale ale arbitrajului comercial internaţional

4.1. Aspecte introductive

Denumirea de arbitraj al comerţului internaţional a primit consacrare

în numeroase convenţii internaţionale, dintre care exempli gratia, evocăm
următoarele:
- Convenţia europeană asupr arbitrajului comercial internaţional, semnată la
Geneva, la 21 aprilie 1961;
- Convenţia pentru recunoaşterea sentinşelor arbitrale străine, semnată la New
York, la 10 iunie 1958. această convenţie a fost precedată de Conferinţa O.N.U.
asupra arbitrajului comercial internaţional.
Din analiza denumirii arbitraj comercial internaţional, se pot desprinde
caracterele juridice ale acestuia, şi anume:
- caracterul arbitral,
- caracterul comercial,
- caracterul internaţional.

4.2. Caracterul arbitral

Îşi găseşte expresia în faptul că arbitrii au puterea de a statua, ceea ce înseamnă

a judeca, a tranşa un litigiu, de a verifica ori constata o situaţie juridică preexistentă
în legătură cu care există neînţelegere între părţi, pronunţând o hotărâre obligatorie
pentru părţi. Spre deosebire de instanţele judecătoreşti, arbitrajul presupune acordul
prealabil al părţilor interesate, exprimat într-un compromis sau clauză
compromisorie inclusă în contractul extern. Dacă dreptul reclamantului de a
introduce acţiunea judiciară decurge din lege, fără a fi necesar consimţământul
părţilor, acţiunea arbitrală se introduce în baza voinţei părţilor.
Cu toate că are o origine contractuală, prin finalitatea sa arbitrajul este un act
jurisdicţional. În acest fel arbitrajul se deosebeşte de alte instituţii juridice
asemănătoare:
- în primul rând, arbitrajul diferă de mediaţiune prin care un intermediar pune în
legătură două sau mai multe persoane în vederea încheierii unui contract.. arbitrul
nu reprezintă părţile în litigiu, iar hotărârea dată nu trebuie acceptată de părţi pentru
a deveni obligatorie.
- în al doilea rând, arbitrajul se diferenţiază de mandat, chiar şi în cazul în care
părţile au un mandatar comun.
- în al treilea rând, arbitrajul se deosebeşte de tranzacţie care pune capăt sau

9
 10

preîntâmpină un diferend între părţi, prin concesiuni reciproce. În cadrul arbitrajului,

părţile îşi exprimă voinţa de a supune un anumit litigiu judecăţii, în timp
ce o asemenea manifestare este incompatibilă cu tranzacţia.
- în al patrulea rând, arbitrajul se diferenţiază de expertiză care constituie un
aviz, o simplă probă supusă aprecierii instanţei.

4.3. Caracterul comercial

În temeiul art.1, pct.a din Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial

internaţional de la Geneva din anul 1961, caracterul comercial al arbitrajului derivă
din natura comercială a litigiilor pe care este chemat să le soluţioneze, adică a
litigiilor născute din operaţiuni din comerţ internaţional.

4.4. Caracterul internaţional

Potrivit art.1, alin.1, pct.a al Convenţiei europene asupra arbitrajului comercial

internaţional al acestui arbitraj derivă din natura operaţiunilor din care s-a născut
litigiul supus arbitrajului.
Deci, caracterul internaţional al arbitrajului nu se determină în raport
cu caracterul naţional sau internaţional al instituţiei de arbitraj în sine ci
în raport cu competenţa acelei instituţii de a soluţiona litigii izvorâte din
operaţiuni de comerţ internaţional. Altfel spus, natura raportului juridic din care a
izvorât litigiul determină şi caracterizarea arbitrajului.
Caracterul internaţional al instituţiei de arbitraj nu poate fi schimbat prin simplul
fapt că instituţia respectivă este competentă să soluţioneze atât litigii de
comerţ internaţional, cât şi litigii de comerţ naţional.

10
 11

BIBLIOGRAFIE

1. T. BODOAŞCĂ, A. DRĂGHICI, N. SAHAROV – „Dreptul comerţului internaţional”,

Editura Dimitrie Cantemir, Tîrgu Mureş, 2009

2. I. MACOVEI – “Dreptul comerţului internaţional”, Editura Junimea, Iaşi, 1980

3. A. SEVERIN – „Elemente fundamentale de drept ale comerţului internaţional”, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2004

4. V. BABIUC – “Dreptul comerţului internaţional”, Editura Sylvi, Bucureşti 2002

5. C. PĂLĂCEAN – "Dreptul comerţului internaţional", Editura ERA, Bucureşti, 2002

6. I. BINDIU, Ş. MIHĂILĂ – „Dreptul comerţului internaţional”, Editura Paralela 45, Piteşti,

2004

11
12

12