Universitatea ,,OVIDIUS” din Constanţa

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

ARBITRAJUL COMERCIAL EUROPEAN

Profesor coordonator, Student,

Prof. univ. dr. Mihai Gabriel Marcel Lescaie Oana-Andreea

 CUPRINS

CAPITOLUL I: Conceptul de arbitraj

CAPITOLUL II: Clasificarea arbitrajului comercial

Aspecte generale

Clasificarea arbitrajului în raport cu competenţa lui materială

Clasificarea arbitrajului în raport cu competenţa lui teritorială

Clasificarea arbitrajului în funcţie de structura lui organizatorică

Clasificarea arbitrajului în raport cu atribuţiile conferite arbitrilor

Clasificarea arbitrajului în funcţie de vocaţia naţională sau internaţională a obiectului

litigiului

CAPITOLUL III: Formele arbitrajului

Arbitrajul ad-hoc sau arbitrajul ocazional

Arbitrajul instituțional

CAPITOLUL IV: Caractere generale ale arbitrajului comercial internaţional

Aspecte introductive

Caracterul arbitral

Caracterul comercial

Caracterul internaţional

BIBLIOGRAFIE
 CAPITOLUL I

Conceptul de arbitraj

Majoritatea litigiilor dintre participanţii la relaţiile comerciale internaţionale se

soluţionează de către arbitrajul pentru comerţ exterior. Arbitrajul este un mijloc
corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile care pot rezulta din tranzacţiile
comerciale internaţionale.

Arbitrajul comercial internaţional este un sistem jurisdicţional derogator de

la dreptul comun (cel al instanţelor de stat). În cadrul său, în temeiul voinţei părţilor o
instanţă specială este organizată şi abilitată să soluţioneze un anumit litigiu, care s-a născut
sau care se va naşte în viitor. Voinţa părţilor are asemenea efecte deoarece legea
(statul)recunoaşte celor implicaţi în cadrul comerţului internaţional abilitatea de a
recurge la asemenea instanţe cu caracter privat.

Sistemul arbitrajului comercial internaţional este consacrat atât în legislaţiile

naţionale cât şi în convenţii internaţionale (astfel este Convenţia europeană
asupra arbitrajului comercial internaţional adoptată şi deschisă spre semnare la Geneva la
21aprilie 1961). Puterea arbitrilor de a soluţiona litigiul este conferită de părţi, care convin ca
litigiul lor să fie prezentat spre soluţionare unor persoane particulare. În acest scop părţile în
litigiu ii desemnează pe arbitri şi se angajează să accepte hotărârea pe care aceştia o vor
pronunţa.

Noţiunea de arbitraj este susceptibilă de cel puţin două accepţiuni, şi anume:

- sub aspect procedural, arbitrajul este un mijloc legal prin intermediul căruia se
soluţionează litigiile izvorâte din raporturi juridice de drept al comerţului internaţional şi, în
general, din raporturi juridice patrimoniale de drept privat, în care părţile au posibilitatea să
facă tranzacţie în legătură cu drepturile ce fac obiectul acelor raporturi juridice;

- sub aspectul normelor juridice care îl reglementează, arbitrajul este o instituţie

juridică ce cuprinde totalitatea normelor juridice care prevăd situaţiile şi condiţiile în care
părţile litigante pot decide soluţionarea litigiilor lor de drept al comerţului internaţional pe
calea arbitrajului, fără să se facă apel la organele jurisdicţionale eratice.

În doctrină, arbitrajul a fost definit ca fiind acea cale convenţională de soluţionarea

litigiilor prin persoane particulare, care sunt investite de părţile litigante să constituie
tribunalul arbitral, pentru soluţionarea printr-o hotărâre obligatorie, a unui litigiu având ca
obiect drepturi de care părţile pot dispune.

Facem precizare că arbitrajul comercial nu trebuie confundat cu procedura

prealabilă de conciliere în cazul litigiilor comerciale, stipulată de art. 7201 – 72010 Cod de
procedură civilă. Într-adevăr, această procedură trebuie urmată numai atunci când partea
interesată înţelege să se adreseze instanţei de judecată competente pentru soluţionarea unui
anumit litigiu comercial.

În general, arbitrajul prezintă următoarele particularităţi:

- presupune existenţa unui litigiu sau iminenţa declanşării acestuia, care îşi areizvorul
într-un raport juridic de drept privat în al cărui conţinut sunt drepturi asupra cărora părţile pot
face tranzacţie;

- litigiul supus arbitrajului trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra cărora legea
permite părţilor să aibă tranzacţie;

- de regulă, desemnarea arbitrilor şi stabilirea procedurii arbitrale au loc prin

convenţia de arbitraj, încheiată prin acordul părţilor litigante;

- hotărârea arbitrală poate fi pusă în executare silită cu ajutorul forței coercitive a

statului.

CAPITOLUL II

Clasificarea arbitrajului comercial

 Aspecte generale
 Arbitrajul, în general, şi arbitrajul de comerţ internaţional în special,
estesusceptibil de clasificare după diverse criterii, precum şi următoarele:

- după competenţa lui materială;- după competenţa lui teritorială;

- în raport cu structura lui organizatorică;

- în raport cu atribuţiile conferite arbitrilor;

- în funcţie de vocaţia naţională sau internaţională a obiectului litigiului;

 Clasificarea arbitrajului în raport cu competenţa lui materială

În funcţie de competenţa lui materială, se face distincţie între:

- în categoria arbitrajelor cu competenţă generală şi internaţională în acelaşi timp, se

situează în primul rând comisiile de arbitraj pentru comerţul exterior de pe lângă camerele de
comerţ şi industrie ale ţărilor. În aceeaşi categorie includem şi instituţiile de arbitraj din alte
state competente să rezolve litigii de drept intern ca şi litigii de drept al comerţului
internaţional. Ele sunt organizate şi funcţionează pe lângă alte instituţii comerciale
cum sunt camerele sau bursele de comerţ sau ca organisme independente.Printre arbitrajele
de pe lângă camerele de comerţ şi industrie menţionăm camerele arbitrale din
Londra, Amsterdam, Hamburg, Bruxelles. Ca arbitraje comerciale independente pot fi
citate American Arbitration Association, Camera de arbitraj permanentăde pe lângă Comisia
vest-germană pentru probleme de arbitraj, institutul permanent dearbitraj.

- arbitrajul cu competenţă specială, adică acel arbitraj specializat

pentrusoluţionarea anumitor categorii de litigii, cum ar fi, spre exemplu, arbitrajul realizat
deCamera Arbitrală de Bumbac de la Hâvre sau de Tribunalul de Arbitraj al Bursei
deBumbac de la Bremen.

 Clasificarea arbitrajului în raport cu competenţa lui teritorială

- arbitrajul de tip bilateral, care este creat prin convenţii internaţionale bilaterale şi are
competenţa să soluţioneze litigii izvorâte din raporturi juridice de comerţ internaţional între
subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice a statelor părţi la acele
convenţii.Realizează un astfel de arbitraj, spre exemplu, Camera arbitrală franco – germană
pentruprodusele solului şi Camera americano – canadiană de arbitraj comercial;
- arbitrajul de tip regional, care este constituit prin convenţii
multilaterale,perfectate între statele dintr-o anumită zonă geografică, şi care este
competent să soluţioneze litigiile de comerţ internaţional ivite între subiecţii aparţinând
ordinii juridice din statele semnatare ale acelei convenţii. Realizează un astfel de arbitraj, spre
exemplu,Comisia Scandinavă de Arbitraj pentru Piei;

- arbitrajele cu vocaţie universală, sunt competente să soluţioneze litigiile dintre organizaţiile

economice aparţinând tuturor statelor. Unele dintre acestea au o competenţă materială
specială cum ar fi arbitrajele create în domeniul transportului prin cele două convenţii
internaţionale de la Berna din 25 octombrie 1952, iar alte arbitraje au o
competenţă materială generală, cea mai caracteristică în acest sens fiind Curtea de arbitraj de
pe lângă Camera de Comerţ internaţională cu sediul la Paris.

 Clasificarea arbitrajului în funcţie de structura lui organizatorică.

În raport cu acest criteriu, există următoarele categorii de arbitraj:

- arbitraj – adhoc, care are o durată efemeră, fiind creat de părţile litigante pentrusoluţionarea
unor litigii concrete, ivite între ele din derularea diverselor raporturi juridicecomercial
concrete;

- arbitraj instituţionalizat, care are caracter permanent, existenţa lui nedepinzândde durata
unui anumit litigiu concret.

 Clasificare arbitrajului în raport cu atribuţiile conferite arbitrilor

În funcţie de acest criteriu, există următoarele forme de arbitraj:

- arbitrajul de drept strict este acela în care litigiile se soluţionează cu

respectarea normelor de drept procesual şi de drept material aplicabile. Această formă de
arbitraj, constituie regula, fiind, deci, un arbitraj de drept comun.

- arbitrajul în echitate este acela în cadrul căruia arbitrii nu sunt ţinuţi să observecu
rigurozitate orice normă procedurală şi nici să aplice în mod strict toate normele dedrept
material competente, călăuzindu-se în rezolvarea litgiului după exigenţele echităţii,dar cu
respectarea principiilor fundamentale de drept Acest tip de arbitraj este un arbitrajde tip facto.

Cele 2 feluri de arbitraj comercial internaţional se deosebesc între ele, dar nu se opun
unul altuia, arbitrajul de jure situându-se singur în cadrul dreptului iar arbitrajul în echitate
plasându-se în afara ordinei juridice.
 Arbitrajul de drept strict este prevăzut cu norme procedurale mai suple şi mai elastice
decât procedura formală a jurisdicţiilor de drept comun şi aplică dreptul
contractului ţinând seama de clauzele stipulate de către părţi în contractul de
comerţexterior, de uzanţele comerciale internaţionale şi de consideraţii de echitate
comercialăinternaţională.

Arbitrajul în echitate înfaţişează un caracter mai flexibil şi mai puţin formal decât
arbitrajul de drept strict şi nu încetează să rămână subordonat ordinei de drept.

 Clasificarea arbitrajului în funcţie de vocaţia naţională sau internaţională a obiectului

litigiului

În raport cu vocaţia pe care o are obiectul litigiului se face distincţie

întrearbitrajul naţional şi arbitrajul străin sau internaţional.

CAPITOLUL III

Formele Arbitrajului

1. Arbitrajul ad – hoc sau ocaziona

Arbitrajul ad-hoc este acea instanţă construită de părţi exclusiv pentrus

oluţionarea unui anumit litigiu şi funcţionează numai până la soluţionarea
acestuia. Aceasta înseamnă că arbitrajul ad-hoc nu are o structură organizatorică prestabilită,
părţile trebuind să desemneze, pe caz, nu doar arbitri ci şi modul lor de numire, să stabilească
regulile de procedură şi locul arbitrajului. Depinzând de voinţa părţilor, toate
aceste elemente care ţin de organizarea şi modul de funcţionare a arbitrajului diferă de la un
litigiu la altul. Sarcina părţilor este însă uşurată de existenţa unor regulamente-tip pentru
arbitrajul ad-hoc, regulamente la care ele pot recurge (de exemplu, Regulamentul
UNCITRAL din 1976 sau cel din 1994 de la New York).

În temeiul art.1, pct.2 din Convenţia europeană de arbitraj comercial, încheiată la

Geneva, la data de 21 aprilie 1961, prin arbitraj ad – hoc se înţelege acea formă a
arbitrajului în cazul căreia soluţionarea litigiilor este realizată de către arbitrii numiţi pentru
cazuri determinate.

În doctrina din domeniu, de regulă, arbitrajul ad – hoc este definit ca o formă de

jurisdicţie nestatală, cu caracter particular constituită prin voinţa părţilor litigante,
în vederea soluţionării unui anumit litigiu apărut între ele dintr-un raport juridic comercial
concret.

Arbitrajul ocazional sau neinstituţional constituie regula în materie de arbitraj

comercial internaţional şi prezintă următoarele particularităţi:

- funcţionează numai pentru soluţionarea unui anumit sau unor anumite litigii
determinante;

- componenţa tribunalului arbitral şi regulile de procedură sunt stabilite de părţile

litigiate prin conventia lor sau lăsate la aprecierea arbitrilor, fiind astfel variabile de la un
litigiu la altul,

-are caracter facultativ și este esențialmente voluntar, sau altfel spus, decurge din
voința părților litigante.

- în cazul acestui tip de arbitraj nu există elemente legale prestabilite, fapt ce

determină o precaritate accentuată a acestuia, ca formă de jurisdicţie.

O varietate a arbitrajului ad – hoc este arbitrajul în echitate. Acest timp de arbitraj se

caracterizează prin următoarele aspecte particulare:

- şi el este un arbitraj de facto, în cadrul căruia arbitrul nu este obligat să aplice

anumite norme legale de drept material sau de procedură, ci principiul echităţii, alături de cel
al adevărului şi al imparţialităţii. Cu toate acestea, prin această formă de arbitraj nu se
urmăreşte eludarea dispoziţiilor legale, ci asigurarea unor proceduri mai simple şi mai suple
în soluţionarea cu celeritate a litigiilor. Evident, şi în cadrul arbitrajului în echitate se impun a
fi respectate ordinea publică şi bunele moravuri, ca limite generale ale libertăţii devoinţă;

- soluţia dată de către instanţa arbitrală are caracter definitiv, neputând fi atacată la o
altă instanţă arbitrală;

- părţile au posibilitatea de a apela la această formă de arbitraj în conformitate cu

dispoziţiile art. VII, pct.2 din Convenţia europeană de arbitraj comercial
internaţional, încheiată la Geneva în 1961;
 - în cadrul acestui arbitraj, ideea de echitate este inseparabil legată de ideea dejustiţie;-
arbitrii se pot pronunţa numai în limitele investirii lor de către părţile litigante.

2. Arbitrajul instituţional

Arbitrajul instituţionalizat are existenţă permanentă şi în acest sens dispune de

structuri organizatorice şi administrative stabile (sediu şi secretariat), precum şi de reguli de
procedură proprii prestabilite. Uneori arbitrajele instituţionalizate au o listă permanentă de
arbitri din care părţile pot alege şi pot face nominalizări. Uneori aceste liste sunt
orientative şi, deci, deschise iar alteori sunt limitative şi, deci, închise.

Potrivit art.1, pct.2, lit.b din Convenţia europeană de arbitraj comercial

internaţional, arbitrajul instituţional constituie o modalitatea de soluţionare a litigiilor
decomerţ internaţional de către instituţii permanente de arbitraj.

In cazul acestui tip de arbitraj, existența lui nu depinde de durata in timp a unui litigiu,
ci presupune exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale neîntrerupt, într-un cadru
instituţionalizat prin lege şi cu caracter de permanenţă şi continuitate. Deci,
arbitrajul instituţionalizat se caracterizează prin următoarele:

- este egal pentru toate persoanele fizice sau juridice care apelează la aceasta, în
sensul că organizarea sau desfăşurarea activităţii jurisdicţionale se realizează după reguli
impersonale şi generale, prestabilite printr-un regulament propriu, valabile pentru toate
litigiile pe care este chemat să le soluţioneze;

- are caracter permanent şi continuu, în sensul că existenţa lui nu depinde de un

anumit sau anumite litigii izvorâte din anumite raporturi juridice;

- are caracter sedentar, în sensul că funcţionează într-un loc anume;

Principalele avantaje pe care le prezintă această formă de arbitraj sunt

următoarele:

- presupune o procedură jurisdicţională riguroasă şi prestabilită;

- oferă garanţii mai mari de imparţialitate a arbitrilor;

- asigură un grad mai ridicat de certitudine în soluţionarea cu profesionalism

alitigiilor;
 - îşi aduce o contribuţie însemnată la formarea unei practici arbitrale unitare.

CAPITOLUL IV

Caracterele generale ale arbitrajului comercial european

Denumirea de arbitraj al comerţului internaţional a primit consacrare în

numeroase convenţii internaţionale, dintre care exempli gratia, evocăm următoarele:

- Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial internaţional, semnată

la Geneva, la 21 aprilie 1961;

- Convenţia pentru recunoaşterea sentințelor arbitrale străine, semnată la NewYork, la

10 iunie 1958. această convenţie a fost precedată de Conferinţa O.N.U. asupra arbitrajului
comercial internaţional.

Din analiza denumirii arbitraj comercial internaţional, se pot desprinde

caracterele juridice ale acestuia, şi anume:

- caracterul arbitral,

- caracterul comercial,

- caracterul internaţional.

 Caracterul arbitral

Îşi găseşte expresia în faptul că arbitrii au puterea de a statua, ceea ce înseamnă a

judeca, a tranşa un litigiu, de a verifica ori constata o situaţie juridică preexistentă în legătură
cu care există neînţelegere între părţi, pronunţând o hotărâre obligatorie pentru părţi. Spre
deosebire de instanţele judecătoreşti, arbitrajul presupune acordul prealabil al părţilor
interesate, exprimat într-un compromis sau clauză compromisorie inclusă în
contractul extern. Dacă dreptul reclamantului de a introduce acţiunea judiciară decurge din
lege, fără a fi necesar consimţământul părţilor, acţiunea arbitrală se introduce în baza voinţei
părţilor.
 Cu toate că are o origine contractuală, prin finalitatea sa arbitrajul este un act
jurisdicţional. În acest fel arbitrajul se deosebeşte de alte instituţii juridice asemănătoare:

- în primul rând, arbitrajul diferă de mediaţiune prin care un intermediar pune în

legătură două sau mai multe persoane în vederea încheierii unui contract arbitrul nu
reprezintă părţile în litigiu, iar hotărârea dată nu trebuie acceptată de părți pentru a deveni
obligatorie.

- in al doilea rând, arbitrajul se diferențiază de mandat, chiar și in cazul in care părțile

au un mandatar comun.

- în al treilea rând, arbitrajul se deosebeşte de tranzacţie care pune capăt sau

preîntâmpină un diferend între părţi, prin concesiuni reciproce. În cadrul arbitrajului, părţile
îşi exprimă voinţa de a supune un anumit litigiu judecăţii, în timp ce o
asemenea manifestare este incompatibilă cu tranzacţia.

- în al patrulea rând, arbitrajul se diferenţiază de expertiză care constituie un aviz, o

simplă probă supusă aprecierii instanţei.

 Caracterul comercial

În temeiul art.1, pct.a din Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial

internaţional de la Geneva din anul 1961, caracterul comercial al arbitrajului derivă din natura
comercială a litigiilor pe care este chemat să le soluţioneze, adică a litigiilor născute din
operaţiuni din comerţ internaţional.

 Caracterul internaţionl

Potrivit art.1, alin.1, pct.a al Convenţiei europene asupra arbitrajului comercial

internaţional al acestui arbitraj derivă din natura operaţiunilor din care s-a născut litigiul
supus arbitrajului. Deci, caracterul internaţional al arbitrajului nu se determină în
raport cucaracterul naţional sau internaţional al instituţiei de arbitraj în sine ci
în raport cu competenţa acelei instituţii de a soluţiona litigii izvorâte din
operaţiuni de comerţ internaţional. Altfel spus, natura raportului juridic din care a izvorât
litigiul determină şi caracterizarea arbitrajului. Caracterul internaţional al instituţiei de
arbitraj nu poate fi schimbat prin simplul fapt că instituţia respectivă este competentă
să soluţioneze atât litigii de comerţ internaţional, cât şi litigii de comerţ naţional.
 BIBLIOGRAFIE

1. Wikipedia.ro
2. I. Macovei – Dreptul Comertului International
3. Studocu.com
4. V. Babiuc – Dreptul Comertului International