Universitatea ”Petre Andrei” din Iași

Facultatea de DREPT
Specializarea DREPT

REFERAT
la disciplina: Dreptul international public

Titlul referatului: ARBITAJUL INTERNAŢIONAL

Titular de disciplină: Lector Dr Av Mihai Stefanoaia

Autor: Teodorescu Flavius

Anul de studiu : 2
e-mail: flaviusteo@yahoo.com

1
TEMA NR. 6: ARBITAJUL INTERNAŢIONAL

2
 Arbitrajul internaţional constituie un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale, în cadrul căruia părţile la un diferend, printr-un acord formal, încredinţează
soluţionarea diferendului unui terţ şi se supun deciziei acestuia, ca efect al unei proceduri
contencioase, în urma căreia se pronunţă o hotărâre definitivă.
Arbitrajul internaţional face parte din categoria mijloacelor de soluţionare a
diferendelor cu caracter jurisdicţional, alături de instanţele de judecată internaţionale
permanente.
Aceste două modalităţi de soluţionare a diferendelor au următoarele trăsături comune:
 sunt facultative,
 procedura se derulează potrivit principiului contradictorialităţii,
 se finalizează printr-o hotărâre definitivă cu caracter obligatoriu pentru părţi.
Arbitrajul internațional este similar cu litigiile judecătorești interne, dar în loc să
aibă loc în fața unei instanțe interne, are loc în fața judecătorilor privați cunoscuți ca arbitri.
Arbitrajul internaţional este privit ca un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale, în cadrul căruia părţile, printr-un acord formal, încredinţează soluţionarea
diferendului unui terţ şi se supun deciziei acestuia, ca urmare a unei proceduri contencioase,
din care rezultă o hotărâre definitivă.
Arbitrajul este o procedură mai flexibilă decât jurisdicţia permanentă, preconstituită.
Noţiunea de arbitraj este susceptibilă de două accepţiuni:
 Arbitrajul este un mijloc legal prin care se soluţionează litigiile izvorâte din raporturi
juridice internaţionale, sub aspect procedural;
 Sub aspectul normelor juridice, arbitrajul este o instituţie juridică ce cuprinde
totalitatea normelor de soluţionare a diverselor litigii internaţionale.
Arbitrajul internațional este uneori numit drept o formă hibridă de soluționare a
disputelor internaționale, deoarece îmbină elemente de procedură de drept civil și
procedură de drept comun, în timp ce părților le oferă o oportunitate semnificativă de a
proiecta procedura arbitrală în baza căreia soluționarea litigiului lor va fi soluționată.
Arbitrajul internațional poate fi utilizat pentru a rezolva orice dispută considerată a fi
“arbitrable,” termen al cărui scop variază de la stat la stat, dar care include majoritatea
disputelor comerciale.
Arbitrajul jurisdicţional sau arbitrajul modern, a apărut după Războiul de Secesiune
(Afacerea Alabama 1872). Cu un secol mai devreme, chiar, SUA şi Marea Britanie

3
încheiaseră în 1794 un tratat de arbitraj, cunoscut sub numele de Tratatul Jay, angajându-se să
rezolve diversele chestiuni litigioase prin intermediul unor comisii mixte.
Dezvoltarea arbitrajului internaţional a avut loc la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin
înglobarea acestuia ca mijloc de soluţionare a unui diferend cu element de extraneitate, în
Convenţia de la Haga din 1889. A urmat Conferința de la Haga, din 1907, în cadrul căreia a
fost instituită prin Convenția pentru rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale, Curtea
Permanentă de Arbitraj, cu sediul la Haga, în actualul Palat al Păcii.
Convenţia asupra dreptului mării din anul 1982, a prevăzut înfiinţarea unui Arbitraj
special, cu competenţa de a soluţiona diferendele între părţile Convenţiei, ivite în legătură cu
interpretarea sau aplicarea convenţiilor în domeniul pescuitului, protecţiei şi conservării
mediului marin, al cercetării ştiinţifice marine, al navigaţiei şi al apărării mediului marin.
Arbitrajul prezintă următoarele particularităţi:
 Presupune existenţa unui litigiu izvorât dintr-un raport juridic internaţional;
 Litigiul trebuie să aibă ca obiect drepturi asupră cărora se poate tranzacţiona;
 Desemnarea arbitrilor şi stabilirea procedurii arbitrare au loc prin convenţia de
arbitraj, ce se încheie între părţile litigante;
 Hotărârea arbitrară poate fi pusă în executare silită cu ajutorul forţei coercitive a
statului.
Acordul părţilor reprezintă fundamentul juridic al procedurii arbitrare.
Consimţământul de a accepta arbitrajul poate fi dat: înainte de naşterea litigiului (a priori) –
clauza compromisorie, sau după declanşarea litigiului (a posteriori) – compromis.
Părţile sunt libere să aleagă organul arbitral.
Instanţa arbitrală soluționează litigiul dintre părți în temeiul voinţei acestora,
materializate în documente juridice - acord de compromis, clauză compromisorie, declarație
unilaterală.
 Compromisul (acordul de compromis) reprezintă un tratat internaţional, încheiat de
părţile implicate în diferend, prin care supun soluţionarea diferendului apărut între ele
unei instanţe arbitrale (care poate fi arbitru unic, colegiu ad-hoc sau tribunal arbitral
preconstituit). Acordul de compromis este guvernat de regulile dreptului tratatelor şi,
odată intrat în vigoare, are valoare juridică obligatorie pentru părţile în diferend.
 Clauza compromisorie reprezintă o clauză generală sau specială, inclusă într-un
tratat internațional încheiat de părți, anterior ivirii unei neînţelegeri, prin care acestea

4
 aleg arbitrajul pentru soluționarea eventualelor neînțelegeri dintre ele cu privire la
interpretarea sau aplicarea acelui tratat, deci este avut în vedere un litigiu eventual.
 Declarația unilaterală a statului se face la semnarea, ratificarea unui tratat ori la un
alt moment ulterior, pentru alegerea arbitrajului ca modalitate de rezolvare a
diferendelor privind aplicarea unui tratat internațional.
Competenţa oricărui tribunal arbitral se determină ţinând cont de interpretarea
compromisului arbitral sau a altor tratate sau principii generale de drept, stabilind şi
procedura utilizată la soluţionarea litigiului.
Sentinţa arbitrară trebuie motivată, având forţă juridică obligatorie între părţi şi
beneficiază de autoritate de lucru judecat. Sentinţa este definitivă şi obligatorie, dar nu este
executorie. Caracterul neexecutoriu al sentinţei arbitrare îşi are temeiul în exercitarea
suveranităţii de stat.
Se admit în mod excepţional, anumite căi de recurs:
 Recursul în interpretare, dacă între părţile diferendului a apărut un dezacord asupra
sensului hotărârii;
 Recursul în corectare, dacă tribunalul a săvârşit o eroare de drept sau de fapt sau a
manifestat exces de putere;
 Recursul în revizuire, dacă se descoperă un fapt nou, cu caracter esenţial, care nu a
fost cunoscut la data pronunţării sentinţei.
Tribunalul arbitral poate fi constituit dintru arbitru unic, dintr-o comisie mixtă sau
dintr-un colegiu de arbitri. În arbitrajul internaţional nu există limitări privind sfera de
arbitrabilitate, deoarece subiectele de drept sunt state suverane, dreptul aplicabil fiind jus
inter potestas. Părţile pot recurge la numirea unor arbitri de pe lista Curţii Permanente de
Arbitraj sau pot numi unul sau mai mulţi arbitri.
Tribunalul internaţional de arbitraj este grupul independent şi neguvernamental format
din experţi independenţi şi imparţiali, aleşi pe baza experienţei, a cunoştinţelor juridice
practice, etc.
Membrii unui tribunal de arbitraj trebuie să fie independenţi şi imparţiali faţă de
părţile aflate în diferend.
Regulile de arbitraj care se aplică unui tribunal de arbitraj internaţional vor defini
scheletul normelor procedurale pe care părţile vor trebui să le urmeze. Acolo unde subiecţii
de drept internaţional nu se pot pune de acord cu o eventuală soluţionare a unui diferend,

5
tribunalul de arbitraj se va bucura de o discreţie procedurală mărită, ce se vor aplica la
specificul procedural al speţei.
Procedura arbitrală este o procedură aflată la latitudinea părţilor, ele putând dispune şi
ca tribunalul să o stabilească în mod autonom. Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 şi
Actul general din 1928 au instituit reguli de procedură – jus dispositivum.
Imunitatea suverană în arbitraj internaţional este împărţită în imunitate de jurisdicţie şi
imunitate de executare. Art. 5 din Convenţia Naţiunilor Unite spune:” Un stat se bucură de
imunitate, cu privire la sine şi la proprietatea sa din jurisdicţia instanţelor din alt stat”.
Imunitatea de jurisdicţie nu este o imunitate absolută. Dacă un stat acţionează ca reclamant
într-un caz, renunţarea la imunitatea de jurisdicţie este evidentă. Nu acelaşi lucru se întâmplă
dacă statul acţionează invers, ca respondent.
Suveranitatea şi independenţa unui stat împiedică alt stat să-l urmărească, judecătorii
unui stat trebuind să se abţină în a se pronunţa cu privire la chestiuni ce ţin de interesul altor
state străine.
Dacă actul care face obiectul unui proces de arbitraj internaţional contribuie la
exercitarea suveranităţii unui stat, acesta poate invoca imunitatea de jurisdicţie.
Când un stat este de acord să supună o dispută la arbitraj, acesta renunţă automat la
imunitatea de jurisdicţie. „Fiecare stat contractant recunoaște un acord în scris în baza
căruia părțile se angajează să supună arbitrajului toate diferențele care au apărut sau care
pot apărea între ele cu privire la un raport juridic definit, indiferent de contract sau nu,
privind un subiect capabil să fie soluționat prin arbitraj.”

BIBLIOGRAFIE:
1. Miga-Beşteliu, R., Drept internaţional public, vol. I, ed. A 2-a, Editura CH. Beck,
Bucureşti, 2010;
2. Miga-Beşteliu, R., Drept internaţional public, vol. II, ed. A 2-a, Editura CH. Beck,
Bucureşti, 2014;
3. Moldovan, C., Drept internaţional public, Editura Hamangiu, 2015;
4. www.icj-cij.org;
5. www.international-arbitration-attorney.com