SOLUȚIONAREA PAȘNICĂ A DIFERENDELOR

Toți membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în
așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția, să nu fie puse în primejdie –
art. 2 al Cartei.

Organizația își propune să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile

justiției și dreptul internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter
internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii.

Ca prim comandament, principiul soluționării pașnice impune obligația statelor de a recurge,

pentru soluționarea oricărui diferend, exclusiv la mijloace pașnice. Este o obligație generală, care
se referă la toate categoriile de litigii, indiferent de natura lor.Obligația de a evita nașterea unor
diferende prin dezvoltarea unor relații de cooperare și bună vecinătate care să conducă la
menținerea păcii și securității internaționale.

Respectarea acestui principiu implică recunoașterea unor drepturi și impunerea unor serii de
obligații corelative:

· Statele părți la un diferend trebuie să se abțină de la orice act susceptibil de a agrava

situația

· Respectarea riguroasă a libertății părților de alegere a modalitaților; caracterul facultativ

al mijloacelor de soluționare pașnica reprezintă dreptul părților de a alege, în mod liber,
prin consimțământ reciproc asupra mijloacelor de reglementare pașnica ce se potrivesc
cel mai bine imprejurărilor și naturii diferendului, precum și intereselor lor

· Obligația de a soluționa orice diferend/situație pe cale pașnica nu poate fi considerată ca

incompatibilă cu exercitarea suveranitații statelor

· Diferendele trebuie soluționate „în conformitate cu principiile de justiție și de drept

internațional” (pot fi luate în seamă și alte norme care rezultă din dreptul internațional
convențional – natura cutumiară/echitatea)

Notiunea de diferend/situație
Diferend – un dezacord asupra unei probleme de drept/de fapt, o opoziție de teze juridice
sau de interese între state; dezacord declarat între două sau mai multe state cu privire la un drept,
o pretenție sau un interes

· Obiectul: general, precis și clar circumscris

Situație - În sens larg: o stare de fapt care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea
da nastere unui diferend; o stare de fapt, care ar putea da nastere unui diferend si care priveste
mai multe state.

· Obiectul: interese mai complexe ce antrenează îngrijorarea unui număr mai mare de state

Mijloace de reglementare pașnică

· Mijloace politice/diplomatice – negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea

· Mijloace de natură jurisdicțională – aribtrajul și soluționarea judiciara (se realizează mai

ales de către CIJ, dar și de alte jurisdicții internaționale)

Organisme sau acorduri regionale

Procedurile de soluționare pașnica care se desfasoară în cadrul anumitor organizații
internaționale, mai ales cele cu competențe regionale, sunt prevăzute în unele tratate multilaterale
care reglementează colaborarea statelor în anumite domenii precis determinate.

Alegerea mijloacelor de soluționare pașnică este influențată de natura diferendelor pe care

urmează să le rezolve.

· Mijloace diplomatice (politico-diplomatice)

Cel mai des folosite. Se bazează pe convingerea parților că prin utilizarea acestora,
suveranitatea lor este mai bine apărată: negocierile se desfasoară direct între părți și sunt
confidențiale, iar condițiile recurgerii la sprijinul unui terț, părțile sunt libere să accepte sau să
refuze eventuala soluție propusă de acesta.

Principalele caracteristici ale mijloacelor politico-diplomatice

Au caracter prealabil; lipsă de formalism, în sensul desfășurării lor în afara unui cadru
internațional stabilit. În cazul mijloacelor diplomatice desfășurate prin intermediul unui terț,
soluția propusă nu este obligatorie. Libertatea părților de a combina, în contextul aceluiași
diferend, modalitațile diplomatice între ele sau cu acelea cu tip jurisdicțional. Părțile pot decide
să angajeze negocieri directe, între ele, ori pot să recurgă la intervenția unui terț, prin bunele
oficii, mediere, ancheta ori conciliere.

Negocierile
Reprezintă un demers absolut necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend,
întrucât părțile au ocazia să stabileasca contacte directe. Obiectivul negocierilor poate fi
soluționarea definitivă a diferendului sau doar clarificarea elementelor acestuia. Ele se desfășoara
prin contacte directe și tratative între reprezentanții părtilor, ca și prin schimburi de documente
scrise. Negociatorii într-un diferend sunt funcționari ai Ministerului Afacerilor Externe și/sau
membri ai misiunilor diplomatice ale unui stat acreditați pe lângă celălalt stat, dar pot fi alte
personalități care posedă experință și prestigiu în domeniile ce formează obiectului diferendului.
 Negocierile prezintă lipsă de formalism, ele se pot desfășura alternativ cu alte mijloace de
soluționare ori se pot relua din nivele diferite de reprezentare.

Regula privind anterioritatea negocierilor; parțile la un diferend ar avea obligația de a se

angaja în negocieri directe înainte de a recurge la alte mijloace de soluționare pașnică.Regula
privind desfășurarea negocierilor cu bună-credință , deci cu intenția reală de a se ajunge la o
soluție reciproc acceptabilă , cu o anumită disponibilitate de a se realiza un compromis față de
pozițiile inițiale ale fiecărei părți. Durata negocierilor variază în funcție de împrejurările concrete
ale fiecărui caz.

Bunele oficii
Reprezintă acțiunea amicală a unui terț – care poate fi una sau mai multe persoane, unul
sau mai multe state sau una sau mai multe organizații internaționale – terț care intervine pentru a
facilita contactele directe între parțile la un diferend și a le determina să negocieze ori să reia
negocierile întrerupte. Au ca scop să înlesnească contactele dintre parți, să asigure un cadru
propice pentru desfășurarea de negocieri. Persoana/statul nu se implică deci în soluționarea de
fond a diferendului, ci faciliteză doar comunicarea directă între parți. În toate cazurile, terțul are
nevoie de acceptarea parților pentru a se angaja în acțiune.

Medierea
Presupune o implicare mai mare a terțului în încercarea de soluționare a diferendului.

Mediatorul poate fi o persoană, aleasă ținand seama de calitațile sale personale/de

funcțiunile ce le îndeplinește. Medierea poate fi realizată de unul/mai multe state ori de o
organizație internatională. Mediatorul trebuie să fie acceptat de parțile la diferend, care îi
definesc mandatul. El trebuie să se străduiască să determine fiecare parte să ințeleaga punctul de
vedere al celeilalte și să propună chiar soluții concrete, susceptibile a fi acceptate de părți.
Succesul unui mediator depinde de convingerea inspirată parților că el este absolut imparțial. El
trebuie să se bucure de un prestigiu internațional general recunoscut, să dovedească suplețe și o
cunoaștere temeinica a problemelor de fond ale diferendului.

Medierea se caracterizează prin deplina sa, adaptabilitate la împrejurările concrete ale

unui diferend și prin absența unor proceduri sau etape care să trebuiască parcurse. Ea se poate
întrepatrunde cu negocierile directe între părțile la un diferend.

Parțile la un diferend sunt libere să refuze soluția propusă de mediator.

Ancheta internațională
Folosita în cazurile în care, între părțile la un diferend există divergențe asupra situației de
fapt, cazuri în care se face apel la terțe persoane care nu sunt implicate în litigiu.
 Constituirea comisiilor de anchetă: se alcatuiesc numai pe baza unui acord internațional
încheiat de parțile în litigiu. Acest acord poate să rezulte dintr-o convenție
bilaterală/multilaterala. El va preciza situțtiile de fapt ce vor trebui examinate, compunerea
comisiei de anchetă și termenele impuse acesteia.

Procedura anchetei impune crearea unor comisii internaționale de anchetă (se alcatuiesc
dintr-un numar impar de membri, numiți comisari), care pot fi cetățeni ai statelor membre/terțe.

Comisarii sunt aleși și îndeplinesc misiunea în calitate de specialiști, nu de reprezentanți

ai statelor. Părțile sunt reprezentate de agenți care expun, fiecare, versiunea proprie asupra
faptelor ce formează obiectul investigației. Se pot prezenta diverse documente, se pot audia
martori și experti. Comisia se poate deplasa și pe teren, pentru a face constatări directe.
Asemenea vizite nu se pot face decât cu acordul statelor pe teritoriul cărora urmează să se
desfășoare.

Comisia adoptă un raport, cu majoritate de voturi. Nu este obligatoriu, parțile la diferend

fiind libere să nu țină seama de concluziile acestuia. Comisia se va limita însă exclusiv la
stabilirea situației de fapt, fară a propune soluții referitoare la fondul diferendului.

Concilierea internațională
Un mod de reglementare a diferendelor internaționale de orice natură, în care o comisie,
constituită de părți, cu titlu permanent/pentru o anumită situație, ca urmare a unui diferend,
procedează la o examinare imparțială și se straduiește să definească termenii unui aranjament,
susceptibil de a fi acceptat de părți, ori acordă parților orice concurs care îi va fi cerut în vederea
reglementării.Temeiul angajării unei concilieri îl reprezintă acordul părților la diferend. Acordul
poate fi după apariția dinferendului, prin care părțile decid să îl soluționeze pe această cale, dar și
înainte.

Concilierea se desfasoară prin intermediul unei comisii. Comisia se alcatuiește dintr-un

numar impar de conciliatori. Părțile la diferend propun un numar egal de membri dintre proprii
cetățeni, care aleg, la rândul lor, unul/mai multi conciliatori, cetățeni ai altor state, neimplicate în
diferend.

Comisia are atribuții de stabilire a faptelor care au generat diferendul și de clarificare a

problemelor de drept pe care acestea le ridică. Ea intocmește un raport, ale cărui concluzii sunt
motivate în fapt și în drept, prin acestea propunându-se părților anumite „aranjamente
convenabile”, pe bază de concesii reciproce. Raportul nu are forță obligatorie pentru părțile la
diferend.

· Mijloace jurisdicționale
Elemente fundamentale ale funcțiunii jurisdicționale:

· Caracter contradictoriu și trebuie să garanteze egalitatea parților și dreptul lor de apărare

· Se finalizează într-o hotărăre, intemaiată pe considerente de drept

· Hotărârea este pronunțată de un organ independent față de părțile în litigiu și este

obligatorie pentru acestea

Jurisdicția este facultativă, statele nu pot fi aduse în fața unor organe de jurisdicție internațională,
fie arbitrale, fie judiciare decât cu consimțământul lor expres formulat.

Arbitrajul internațional
Mijloc de soluționare pașnică a diferendelor, în cadrul căruia părțile, printr-un acord
formal, încredintează soluționarea diferendului unui terț, care poate fi reprezentat de o
persoană/mai multe, și se supun deciziilor acestuia, ca urmare a unei proceduri contencioase, din
care rezultă hotărârea definitivă.

Consimțământul de a accepta arbitrajul poate fi dat:

· A priori – îmbracă forma unei clauze compromisorii inserată într-un tratat sau în capitole
distincte privind reglementarea diferendelor. Este inclusă într-un tratat și nu vizează un
litigu existent și actual, ci cele eventuale, susceptibile să intervină între statele
contractante în legatură cu executarea tratatului respectiv. Mai poate fi cuprinsă într-un
tratat de arbitraj permanent, care are tocmai scopul de a conferi acestei clauze
aplicabilitate generală între părțile la tratatul de arbitraj

· A posteriori – acordul părților îmbraca întotdeauna forma unui tratat, numit compromis;
este un act internațional distinct, prin care două state convin să încredinteze unui arbitru
unic, unui organ colegial ad-hoc sau unui tribunal arbitral preconstituit, reglementarea
unui anumit litigiu existent.

Compromisul trebuie să conțină:

· Angajamentul de a recurge la arbitraj

· Obiectul diferendului

· Numărul arbitrilor și modul de constituire a tribunalului arbitral

· Dreptul aplicabil, ca și o serie de alte elemente legate de desfășurarea

procedurii, ceea ce marchează tocmai specificul acestei modalitați de
 soluționare a diferendelor

Rolul părților în procedura arbitrală:

· Alegerea organului arbitral și compunerea acestuia – clauza compromisorie/tratatul de

aribtraj determină și compunerea organului arbitral (numărul de arbitri/arbitru unic) și
modalitatea de desemnare a arbitrilor. Se mai pot folosi comisii mixte pentru arbitraj, în
afară de tribunalul unic și tribunalul arbitral, pentru reclamații pecuniare/conflicte de
delimitare a frontierelor.

· Definirea misiunii organului arbitral – părților le incumbă să determine și limitele

competenței organului arbitral și să-i definească misiunea care rezultă din formularea
problemei ce trebuie rezolvată și care se include în mod necesar în compromis. Arbitrii
nu vor putea să statueze decât chestiunea ce li s-a supus, altfel sentința lor va fi nulă (ultra
petita)

Atunci când părțile nu se implică în aspectele procedurale, organul procedural este judecătorul
propriei sale competențe (își adoptă singură propriile reguli de procedură)

· Dreptul aplicabil – tribunalul arbitral trebuie să statueze în funcție de dreptul hotărât de

părțile la diferend, ce sunt aplicabile numai litigiului în cauză.

· Procedura – părțile pot fixa chiar ele regulile procedurii arbitrale. Procedura are două
faze: scrisă și orală (caracter facultativ). Tribunalul este abilitat să citeze martori, să
ordoneze expertize și să indice măsuri conservatorii. Deliberările tribunalului sunt
secrete.

Sentința arbitrală: nu poate produce efecte decât între părți și se bucură de autoritatea lucrului
judecat; este obligatorie pentru părți, definitivă, dar nu și executorie.Validitatea unei sentințe
arbitrale poate fi contestată pentru mai multe motive: exces de putere, corupție, absența motivării
sentinței, derogarea de la o regulă fundamentală de procedură sau nulitatea compromisului)

Caracterul neexecutoriu al sentinței își are temeiul în importanța acordată exercitării

suveranității de stat.

Curtea Internațională de Justiție

Statele membre ONU sunt obligate să supună jurisdicției Curții soluționarea diferendelor
dintre ele numai dacă au consimțit expres la aceasta. Jurisdicția CIJ se bazează pe
consimțământul statelor părți la litigiul cu care este sesizată.

Exprimarea consimțamântului statelor poate avea loc a priori sau a posteriori.

Acceptarea a priori se face prin două modalități distincte:

 · Printr-o declarație/act universal denumit „clauza facultativă” care se depunde la
Secretarul General ONU și prin care un stat se angajează să supună jurisdicției Curții
toate diferendele juridice care ar apărea în raporturile sale cu un alt stat, cu condiția ca
acesta să accepte aceeași juridiscție. Mai poate să rezulte din anumite tratate
bilaterale/multilaterale privind soluționarea pașnică a diferendelor, care stabilesc
competențe CIJ

· Prin clauzele compromisorii, având ca obiect un anumit domeniu de cooperare

internațională, clauze prin care statele părți acceptă să supună jurisdicției Curții
eventualele diferende apărute între ele în cursul tratatului respectiv

Acceptarea a posteriori – compromis- statele stabilesc obiectul diferendului, problemele asupra

cărora doresc să se pronunțe Curtea.

Compunerea și structura Curții:

Judecători permanenți – 15 magistrați, de cetățenii diferite, aleși pe 9 ani și pot fi realeși,

dintre persoanele care se bucură de cea mai înaltă considerație morală și care reunesc condițiile
cerute pentru exercitarea în țările lor de origine a celor mai înalte funcții judiciare, ori care sunt
juriști având o competență recunoscută în domeniul dreptului internațional; prin alegerea lor va
trebui să fie asigurată reprezentarea marilor forme de civilizatie și principalele sisteme juridice
ale lumii. Curtea acționează în plen și funcționează ca un ansamblu. 9 judecători pot constitui un
cvorum. Curtea alege 1 președinte si 1 vicepreședinte, pe 3 ani.

Judecătorii ad-hoc – dacă niciunul dintre cei 15 judecători nu este cetățean al unui stat
parte al diferendului, acest stat trebuie să numească un judecător ad-hoc; aceștia sunt special
desemnați pentru un litigiu bine determinat. Misiunea lor încetează odată cu încheierea
procesului care a ocazionat numirea lor. Se urmarește garantarea unei bune administrări a justiției
și asigurarea egalitații părților. Judecătorii ad-hoc vor avea aceleași drepturi ca și ceilalți
judecători, dar numai pentru diferendul la al cărui judecare participă.

Camerele Curții: Curtea poate oricând să constituie 1/mai multe camere, alcătuite din
3/mai mulți dintre judecătorii săi, pentru examinarea unor cauze.Pentru a soluționa o anumită
cauză ce prezintă interes particular, Curtea poate să instituie, la cererea părților, o cameră de
judecată ad-hoc mai restransă, formată din 3-5 judecători sau poate dispune formarea, anual, a
unei Camere compuse din 5 judecători care să dezbata și sa soluționeze cauzele care se pretează
unei proceduri sumare.

Competența contencioasă
Se impune a fi abordată din două puncte de vedere: a subiectelor de drept internațional
care se pot prezenta în fața sa (rationae personae) și a diferendelor care i se pot supune (ratione
materiae)
 Competența ratione persoane – numai statele pot fi părți în cauzele supuse Curții;
persoanele fizice sau juridice nu au acces la jurisdicția CIJ. Interesele acestora pot fi însă
susținute în fața Curții cu îndeplinirea condițiilor prin intermediul instituției protecției
diplomatice.Organizațiile internaționale nu se pot infățisa în calitate de părți în fața Curții, însă
pot fi autorizate de Adunarea Generală să ceară Curții avize consultative și pot oferi informații
privind problemele pe care Curtea le examinează.

Competența ratione materiae – toate diferendele de ordin juridic având ca obiect:

· Interpreatarea unui tratat

· Orice problemă de drept internațional

· Existenta oricărui fapt care ar constitui încălcarea unei obligații internaționale

· Natura/întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații internționale

Dreptul aplicabil – normele cutumiare, principiile generale de drept, hotărârile judecătorești și

doctrina ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept; dreptul de a soluționa o cauza
ex aequo et bono (echitatea)

Regulile de procedură ale Curții

Procedura admite administrarea de probe scrise (memorii, contra-memorii, răspuns,

contrarăspuns) și dezbateri orale; sistem suplu care urmărește să asigure o deplină egalitate între
părți.În cursul desfășurării procesului, Curtea poate decide efectuarea unor anchete sau
expertize.Statul parat poate ridica anumite obiecțiuni sau excepții preliminare, cu privire la
competența Curții sau referitor la admisibilitatea acțunii.

La cererea unei părți sau din oficiu, Curtea poate dispune, cu titlu provizoriu, luarea unor
măsuri conservatorii în situațiile în care interesele părților sau un anumit element al litigiului
trebuie protejat, în intervalul până la adoptarea soluției definitive. Dreptul Curții de a stabili
asemenea măsuri, pe calea unor ordonanțe se manifestă atunci când iminența unui prejudiciu
ireparabil sau a riscului agravării diferendului este evidentă.Când una dintre părți nu se
înfățișează/nu-și prezintă susținerile, Curtea nu este obligată să înceteze judecata cauzei.

Hotărârea
Soluționarea unui diferend se încheie prin adoptarea unei hotărâri. Soluția este cea pentru
care optează majoritatea judecătorilor prezenți. Dacă e o imparțire egală între voturile
judecătorilor, va decide votul Președintelui Curții. Motivarea opiniilor separate ale judecătorilor
aflati în minoritate se anexează la hotărârea Curții.Hotărârea CIJ este definitivă și obligatorie; se
bucură de autoritatea lucrului judecat. Ea nu este opozabilă decât parților în litigiu și numai
pentru cauza pe care o soluționează.
 Caracterul obligatoriu este înărit de o altă prevedere a Cartei -> o parte la un diferend
poate sesiza Consiliul de Securitate dacă cealaltă parte nu-și execută obligațiile ce-i revin în
temeiul unei hotărâri a Curții.

Competența consultativă a CIJ

Curtea este împuternicita să emită avize consultative asupra oricărei probleme juridice; pot fi
cerute de Adunarea Generală/Consiliul de Securitate.Cu autorizarea Adunării Generale, mai pot
solicita avize consultative și instituțiile specializate din sistemul ONU în probleme juridice care
privesc domeniul lor de activitate.Statele nu pot cere direct avize consultative Curții, iar acestea
nu au caracter obligatoriu.

Instanțele jurisdicționale cu competență specială

În această categorie se încadrează instanțele jurisdicționale create de state pentru
rezolvarea unor diferende care privesc un domeniu specializat al activității internaționale și un
număr limitat de state.

Trei trasaturi ce definesc natura instituțiilor:

· Pot fi sesizate de către state și de către particulari, persoane fizice/juridice

· Nu beneficiază decât de competența ce le este atribuită de actul constitutiv al unei

organizații internaționale sau de o convenție multilaterală

· Eterogenitatea dreptului aplicabil, ca o consecință firească a primelor 2 trăsături

Soluționarea pașnică a diferendelor în cadrul unor organizații internaționale

Tipuri de diferende:

· Cele ce pot surveni între diferitele organe ale unei organizații internaționale care privesc
conflicte de compență

· Între diferite organizații internaționale cu profil asemănător privind delimitarea

competenței lor

· Litigiii între organizație și particulari

· Diferendele între organizație și funcționarii sau agenții săi

Trăsături ale procesului de soluționare pașnică a diferendelor în cadrul organizațiilor

internaționale:

· Atunci când se consideră că prin comportarea unui stat sunt puse în pericol pacea și
 securitatea internațională sau scopurile organizației, orice alt stat poate cere declanșarea
unei proceduri de reglementare a conflicului, fiind vorba de un interes comun al întregii
comunități internaționale

· Orice organizație internațională este creată și se bazează pe recunoașterea existenței unui

interes comun al statelor memebre care constituie de fapt însăși rațiunea de a fi a acesteia

· Actele constitutive ale organizațiilor internaționale prevad posibilitatea aplicării unor

sancțiuni împotriva statelor care le încalcă regulile

· ONU și organizațiile internaționale, prin controlul exercitat asupra obligațiilor asumate

prin tratate sau în alt mod, joacă un rol important și original în prevenirea conflictelor

Competența ONU în reglementarea pe cale pașnică a diferendelor

Diferendele ONU pot fi reglementate pe două căi: pașnică sau prin constrângere.

ONU, prin Adunarea Generală, poate discuta orice probleme privitoare la menținerea
păcii și securității internaționale, poate invita părțile la diferend, prin intermediul Consiliului de
Securitate, să-l rezolve prin mijloace pașnice, poate ancheta, de asemenea, prin Consiliul de
Securitate, orice diferend sau situație care ar putea da naștere unui diferend sau poate recomanda
părților la diferend procedurile sau metodele de soluționare cele mai potrivite.

În principiu, ONU nu soluționează ea însăși, în mod direct, diferendele dintre statele

membre. Acestea se sting în momentul în care părțile implicate acceptă soluțiile preconizate de
către organizații sau convin direct asupra unui alt mod de soluționare pașnică a acestora.

Organele ONU cărora Carta le atribuie competențe în materie de soluționare pașnică a

diferendelor sunt Consiliul de Securitate și Adunarea Generală.