CAPITOLUL XIV

REGLEMENTAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR

Obiective de referinţă:
O1.1 Să identifice diferendul internaţional.
O2.1 Să determine eficienţa mijloacelor de soluţionare a diferendelor internaţionale.
O2.2 Să analizeze importanţa consacrării principiului soluţionării paşnice a diferendelor
internaţionale.
O3.1 Să stabilească în aspect comparativ mijloacele de soluţionare a diferendelor internaţionale.
O3.2 Să proiecteze câteva scenarii de soluţionare a diferendelor internaţionale în cadrul unor
organizaţii internaţionale.

14.1. Noţiunea de diferend

14.2. Mijloace politico-diplomatice de soluționare a diferendelor
14.2.1. Negocierile (tratativele)
14.2.2. Bunele oficii
14.2.3. Medierea
14.2.4. Ancheta internaţională
14.2.5. Concilierea internaţională
14.3. Mijloace cu caracter jurisdicţional de soluționare a diferendelor
14.3.1. Arbitrajul internaţional
14.3.2. Curtea Internaţională de Justiție
14.4. Soluţionarea diferendelor pe cale paşnică în cadrul organizaţiilor internaţionale
14.4.1. Tipuri de diferende ce pot apărea în cadrul organizaţiilor internaţionale
14.4.2. Soluţionarea diferendelor în cadrul ONU

Bibliografie fundamentală:
1. Carta O.N.U., din 26.06.1945. // Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Vol. XXVI. – Chişinău, 2001, p. 5.
2. Statutul Curții Internaționale de Justiție. Anexa nr. 1 Carta ONU, San Francisco,
26.06.1945. // Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Vol. XXVI. –
Chişinău, 2001, p. 36.
3. B. Aurescu. Sistemul jurisdicțiilor internaționale. București: Ed. ALL BECK, 2005.
4. A. Burian, O. Balan, N. Suceveanu, D. Sârcu, N. Osmochescu, O. Dorul, V. Arhiliuc, V.
Gamurari. Drept Internațional Public. Chișinău: Tipografia Elena-V.I. SRL, 2012.
1
Bibliografie facultativă:
1. Diaconu. Manual de drept internaţional public. București: Ed. Lumina Lex, 2007.
2. T. Chebeleu. Reglementarea pașnică a diferendelor internaționale. București, 1994.
3. I. Cloșcă. Despre diferendele internaționale și căile soluționării lor. București, 1973.
4. I. Deac. Introducere în teoria negocierilor. București: Ed. Paideia, 2002.
5. M. Malița. Mecanisme de reglementare pașnică a diferendelor. București, 1982.
6. R. Miga-Beșteliu. Drept International public. Bucureşti: Ed. CH Beck, 2010.
7. A. Năstase, C. Jura, Fl. Coman. 14 prelegeri de Drept Internaţional Public. București: Ed.
CH Beck, 2012.
8. N. Osmochescu, O. Dorul. Drept internaţional public. Note de curs (în scheme). Chișinău:
CEP USM, 2012.
9. D. Popescu. Drept internațional public. București: Ed. Titu Maiorescu, 2004.
10. К.А. Бекяшев. Международное публичное право. Москва: Изд. Проспект, 2009.
11. И. В. Савина. Международное публичное право. Москва: Изд. Тетра Системс, 2012.
12. Г.И. Тункин. Теория международного права. Москва: Изд. Зерцало, 2009.

14.1. Noţiunea de diferend

Diferendul reprezintă o neînţelegere sau un dezacord declarat între două sau mai multe
state cu privire la un drept, o pretenţie sau un interes; un dezacord asupra unei probleme de drept
sau de fapt, o opoziţie de teze juridice sau de interese între state.
În Carta ONU şi în alte documente internaţionale, alături de noţiunea de ,,diferend”
figurează şi noţiunea de ,,situaţie”.
Situaţia reprezintă o stare de fapt care ar putea duce la divergențe, tensiuni internaţionale
sau ar putea da naştere unui diferend (art. 34 din Carta ONU).
După natura lor, diferendele internaţionale pot fi împărţite în:
a) diferende politice,
b) diferende juridice.
Potrivit art. 36 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, următoarele diferende au
caracter juridic:
• interpretarea unui tratat;
• orice problemă de drept
internaţional;
• existenţa oricărui fapt,
care dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale;

2
 • natura şi întinderea
despăgubirilor datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Relevanţa distincţiei rezultă din Carta ONU (art. 36) şi este în legătură cu alegerea de către
părţi a mijloacelor de reglementare. Diferendele de ordin juridic urmează ca regulă generală să
fie supuse spre rezolvare Curții Internaționale de Justiție, iar cele politice să fie rezolvate prin
mijloace politico-diplomatice.
Carta ONU enumeră mijlocele de soluţionare paşnică a diferendelor:
1. Mijloace politico-diplomatice:
- negocierea,
- bunele oficii,
- medierea,
- ancheta,
- concilierea.
2. Mijloace jurisdicţionale:
- arbitrajul internaţional,
- jurisdicţia internaţională.
3. Mijloace de soluţionare a diferendelor în cadrul OII cu caracter universal sau regional.

14.2. Mijloace politico-diplomatice de soluționare a diferendelor

14.2.1. Negocierile (tratativele)
Constituie prima procedură diplomatică de soluţionare paşnică. Reprezintă un demers
necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend. Tratativele diplomatice directe reprezintă
unul dintre cele mai aplicabile mijloace de soluţionare pentru că acestea se află la îndemâna
fiecărui stat, sunt cel mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea lor părţile vin în contact una cu alta
în mod direct.
Negocierile sunt considerate ca nefiind o modalitate bine definită din punct de vedere
procedural. Ele se pot desfăşura prin contacte şi tratative între reprezentanţii părţilor, ca şi prin
schimburi de documente scrise.
Negociatorii sunt, în general, funcţionari ai ministerelor afacerilor externe, membri ai
misiunilor diplomatice, membri ai guvernelor sau alte personalităţi care posedă experienţa şi
prestigiul în domeniile ce formează obiectul negocierilor. Unul dintre avantajele negocierilor
este acela că ele se pot relua la nivele diferite de reprezentare.
Doctrina conturează regula privitoare la anterioritatea negocierilor, adică de obligaţia
părţilor de a angaja negocieri directe înainte de a recurge la alte mijloace de soluţionare paşnică.
O altă regulă este desfăşurarea negocierilor cu bună-credinţă, adică cu intenţia reală de a
3
se ajunge la o soluţie reciproc acceptabilă. Obligaţia de a negocia nu implică obligaţia de a se
ajunge neapărat la o soluţie acceptabilă.
Durata negocierilor variază în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărui caz, putând să
dureze doar câteva zile sau mai mulţi ani. Prin tratate internaţionale se stabilesc uneori termene
limită.

14.2.2. Bunele oficii

Bunele oficii reprezintă acţiunea unui terţ menită a crea condiţii favorabile pentru ca statele
în litigiu să poată ajunge la rezolvarea diferendului pe calea tratativelor.
Scopul bunelor oficii constă în determinarea părţilor în diferend să înceapă negocierile
sau să le reia, dacă acestea au fost întrerupte. Cel care oferă bunele oficii nu participă la
tratative, misiunea lui încetează de îndată ce tratativele au fost reluate.
Este un procedeu de intervenţie amicală. Bunele oficii pot fi oferite de terţi ori solicitate de
părţile la un diferend. Pentru a se angaja în activităţile de bune oficii, terţul are nevoie de
acceptarea părţilor.

14.2.3. Medierea
Medierea desemnează acţiunea unui terţ de participare la organizarea negocierilor, pe care
de regulă le conduce, examinând fondul diferendului şi făcând propuneri pentru soluţionarea lui.
Mediatorul participă în mod activ şi direct la negocieri, făcând propuneri de soluţionare care au
numai un caracter facultativ pentru părţi.
Medierea poate fi acţiunea unei persoane aleasă ţinând seama de calităţile sale personale
sau de funcţiile pe care le îndeplineşte. Medierea mai poate fi realizată de unul sau mai multe
state ori de o organizaţie internaţională. Mediatorul trebuie să fie acceptat de părţi, acestea îi
definesc mandatul.
Din punct de vedere procedural, medierea internaţională se caracterizează prin deplina sa
adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend şi prin absenţa unor forme sau etape
care trebuiesc parcurse. În practică, acţiunile de mediere se pot întrepătrunde cu negocierile
directe între părţile la un diferend, uneori revenirea la negocieri fiind rezultatul intervenţiei unui
mediator.
Părţile la un diferend sunt libere să refuze soluţia propusă de mediator.

14.2.4. Ancheta internaţională

Are ca scop stabilirea exactă a faptelor şi lămurirea împrejurărilor care au dus la apariţia
diferendului. În vederea atingerii acestui obiectiv, se creează comisii internaţionale de anchetă,
4
compuse din terțe persoane care nu sunt implicate în conflict.
Temeiul constituirii comisiilor de anchetă îl constituie un acord internaţional încheiat de
părţile în litigiu. Acest acord poate să rezulte dintr-o convenţie bilaterală sau multilaterală. În
acord se vor preciza situaţiile de fapt ce vor trebui examinate, compunerea comisiei de anchetă,
termenele impuse acesteia.
Comisiile de anchetă se alcătuiesc dintr-un număr impar de membri, denumiţi comisari.
Aceştia pot fi cetăţeni ai statelor părţi la diferend, dar şi ai unor state terţe. Comisarii aleşi îşi
îndeplinesc misiunea în calitate de specialişti şi nu în calitate de reprezentanţi ai statelor.
Desfăşurarea lucrărilor comisiilor de anchetă are un caracter contradictoriu. Părţile sunt
reprezentate de agenţi, care expun versiunea proprie asupra faptelor. Se pot prezenta diferite
documente, se pot audia martori şi experţi. Comisia se poate deplasa pe teren, dar doar cu
acordul statelor pe teritoriul cărora urmează să ancheteze.
În final, comisia întocmeşte un raport. Acesta este adoptat cu votul majorității membrilor.
Raportul comisiei de anchetă nu este obligatoriu. În raport, comisia de anchetă se va limita la
stabilirea situaţiei de fapt, fără a propune soluţii referitoare la fondul diferendului.
Ancheta internaţională se aplică unei categorii relativ limitate de situaţii. Ancheta
internaţională intervine în special în situaţiile care s-au creat în jurul unui dezacord care priveşte
fapte izolate şi care poate fi rezolvat printr-o investigaţie imparţială.

14.2.5. Concilierea internaţională

Concilierea internaţională este un mod de reglementare a diferendelor internaţionale de
orice natură, în care o comisie, constituită de părţi, fie cu titlu permanent, fie pentru o anumită
situaţie, ca urmare a unui diferend, procedează la o examinare imparţială şi se străduieşte să
definească termenii unui aranjament, susceptibil de a fi acceptat de părţi, ori acordă părţilor orice
concurs care îi va fi cerut în vederea reglementării.
Ca ultim mijloc politico-diplomatic, face trecerea de la aceste mijloace la cele
jurisdicţionale, de care se deosebeşte prin aceea că soluţia propusă nu este obligatorie. Ea are un
caracter complex, îmbinând elemente de anchetă cu cele de conciliere.
Temeiul declanşării unei concilieri internaţionale îl constituie acordul părţilor la diferend.
Procedura comisiilor de conciliere se derulează în două faze: cea de anchetă, constând în
examinarea faptelor şi administrarea probelor şi faza de conciliere propriu-zisă, care se
desfăşoară în contradictoriu cu ascultarea părţilor. Comisia întocmeşte un raport, ale cărui
concluzii trebuie motivate atât în fapt, cât şi în drept.
Raportul nu are forţă obligatorie pentru părţi.

5
 14.3. Mijloace cu caracter jurisdicţional de soluționare a diferendelor
14.3.1. Arbitrajul internaţional
Arbitrajul este un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale în cadrul
căruia părţile la un diferend, printr-un acord formal, încredinţează soluţionarea diferendului unui
terţ, care poate fi reprezentat de o persoană sau mai multe, şi se supun deciziei acestuia, ca
urmare a unei proceduri contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă.
Fundamentul juridic al procedurii arbitrale. Statele au dreptul de a refuza judecarea unui
diferend de către un terţ, dar îşi pot asuma şi un angajament convenţional de a supune diferendul
respectiv arbitrajului. Consimţământul de a accepta arbitrajul poate fi dat înainte de naşterea
litigiului şi îmbracă forma unei clauze compromisorii inserată într-un tratat, sau poate fi dat după
declanşarea acestuia şi îmbracă forma unui tratat între părţile la diferend, denumit compromis.
Clauza compromisorie nu vizează un litigiu existent şi actual, ci diferende eventuale,
susceptibile să intervină între statele contractante în legătură cu tratatul respectiv.
Compromisul este un acord internaţional prin care două state convin să încredinţeze unui
arbitru unic, unui organ colegial ad-hoc sau unui tribunal arbitral preconstituit, reglementarea
unui litigiu existent. Compromisul este un tratat căruia i se aplică principiile şi regulile dreptului
tratatelor. Compromisul trebuie să conţină: angajamentul de a recurge la arbitraj, obiectul
diferendului, modul de constituire a tribunalului arbitral şi numărul arbitrilor.
Rolul părţilor în procedura arbitrală.
Alegerea organului arbitral: statele au o libertate totală în alegerea formei de arbitraj sau a
arbitrilor. Tribunalul arbitral este compus dintr-un număr dat de membri, la alegerea părţilor la
diferend, fie de pe listele Curţii Permanente de Arbitraj, fie alte persoane. Numărul arbitrilor este
de regulă impar. Părţile numesc un număr egal de arbitri, care aleg un arbitru terţ sau un
supraarbitru.
Definirea misiunii organului arbitral. Părţile determină limitele competenţei organului
arbitral şi îi definesc misiunea. Statele precizează şi rolul arbitrilor. Dreptul aplicabil este dreptul
hotărât de părţi.
Procedura. Părţile pot fixa regulile de procedură fie prin compromis, fie printr-un alt tratat.
Procedura cuprinde două faze: faza scrisă şi faza orală. Se pot cita martori, se pot ordona
expertize, se pot lua măsuri conservatorii.
Sentinţa arbitrală este obligatorie pentru părţi, decurge din principiul pacta sunt servanda,
are caracter definitiv, conform principiului relativităţii lucrului judecat, dar nu este executorie,
caracter ce derivă din exercitarea suveranităţii de stat.

14.3.2. Curtea Internaţională de Justiție

6
 Art. 92 din Carta ONU prevede înfiinţarea, ca organ judiciar principal, a Curţii
Internaţionale de Justiţie (CIJ).
Principiul caracterului facultativ al recurgerii la jurisdicţia CIJ este consacrat în art. 36(1)
din Statutul CIJ: competenţa CIJ ține de cauzele pe care i le supun părţile. Statele nu sunt supuse
jurisdicţiei Curţii decât în măsura în care au consimţit la aceasta.
În structura CIJ se disting trei elemente:
1. Judecătorii permanenţi.
Curtea este un corp de 15 magistraţi. Judecătorii se aleg pe termen de 9 ani şi pot fi realeşi.
Alegerea judecătorilor se face de către Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală a ONU, de
pe o listă de candidaţi întocmită de Secretarul General, la propunerea statelor membre ONU. Se
pune accent pe independenţa judecătorilor.
2. Judecătorii ad-hoc.
Orice stat parte la un diferend supus Curţii poate să numească pentru soluţionarea acelui
diferend, un judecător ad-hoc, dacă nici unul dintre cei 15 judecători nu este cetăţean al său.
3. Camerele Curţii. Curtea
poate să constituie oricând una sau mai multe camere, alcătuite din trei sau mai mulţi judecători.
Pentru a soluţiona o cauză ce prezintă un interes particular, Curtea poate să instituie ad-hoc, la
cererea părţilor, o cameră de judecată mai restrânsă, formată din 3-5 judecători. Conform art. 29
din Statut, Curtea mai înfiinţează anual, o Cameră compusă din cinci judecători care să dezbată
şi să soluţioneze cauzele care se supun unei proceduri sumare.
Competenţa CIJ este de dublă natură:
- contencioasă,
- consultativă.
a) Competenţa contencioasă poate fi privită din două puncte de vedere:
- al subiecților de drept internaţional care se pot prezenta în faţa Curţii - ratione personae:
potrivit art. 34(1) din Statutul CIJ, numai statele pot fi părţi în cauzele supuse Curţii. Este vorba,
în primul rând, de statele membre ale ONU. Persoanele fizice sau juridice nu au acces la
jurisdicţia CIJ.
- al diferendelor care i se supun - ratione materiae: potrivit art. 36 din Statutul CIJ, în
competenţa sa intră două categorii de cauze: cele pe care i le supun părţile şi toate chestiunile
prevăzute în mod special în Carta Naţiunilor Unite sau în tratatele şi convenţiile în vigoare.
Exprimarea consimţământului. Jurisdicţia CIJ se bazează pe consimţământul statelor părţi
în litigiu. Consimţământul poate fi exprimat înainte şi indiferent de producerea unui diferend (a
priori) sau pentru soluţionarea unui anumit diferend (a posteriori).
Acceptarea a priori se poate face prin două modalităţi distincte:
7
 • declaraţie unilaterală, denumită şi clauză facultativă, care se depune la Secretarul General
al ONU şi care conţine obligaţia unui stat de a supune jurisdicţiei Curţii toate diferendele care ar
apărea în raport cu alt stat care acceptă aceeaşi obligaţie;
• poate rezulta din tratate bilaterale sau multilaterale, în care statele includ o clauză
compromisorie, prin care acceptă să supună jurisdicţiei CIJ eventualele diferende apărute între
ele în cursul aplicării tratatului respectiv.
Acceptarea a posteriori se face printr-un acord special denumit compromis, care intervine
între statele respective. În cuprinsul compromisului se stabilesc obiectul diferendului respectiv,
problemele asupra cărora părţile doresc să se pronunţe Curtea.
Dreptul aplicabil. Conform art. 38 din Statut, Curtea va aplica:
• convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale;
• cutuma internaţională;
• principiile generale de
drept;
• hotărârile judecătoreşti;
• doctrina celor mai
calificaţi specialişti în drept internaţional;
• echitatea.
Procedura. CIJ poate fi sesizată prin notificarea compromisului sau printr-o cerere
adresată grefierului. Părţile pot fi asistate de consilieri sau avocaţi. Procedura cuprinde faza
orală şi faza scrisă. Curtea poate decide luarea unor măsuri conservatorii. Curtea examinează
excepţiile preliminarii. Dezbaterile sunt publice. Deciziile se adoptă cu majoritate de voturi şi
sunt motivate. Judecătorii pot formula opinii separate. Deciziile Curţii sunt definitive şi nu pot fi
atacate, dar se poate cere revizuirea lor. În caz de neexecutare, statele se pot adresa Consiliului
de Securitate care va putea lua măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a deciziilor
Curţii.
b) Competenţa consultativă a CIJ. Curtea este împuternicită să emită avize consultative,
care pot fi cerute pentru orice problemă juridică de Adunarea Generală sau de Consiliul de
Securitate. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot solicita avize şi alte organe ale ONU, ca şi
instituţiile specializate. Statele nu pot cere avize consultative CIJ. Avizele consultative nu au un
caracter obligatoriu, însă autoritatea juridică ce le este atribuită a impus respectarea lor.

14.4. Soluţionarea diferendelor pe cale paşnică în cadrul organizaţiilor internaţionale

14.4.1. Tipuri de diferende ce pot apărea în cadrul OII:
a) diferende ce privesc raporturile dintre statele membre ale organizaţiei în legătură cu
8
interpretarea şi aplicarea unui act constitutiv;
b) diferende dintre un stat membru şi organizaţia respectivă;
c) diferende ce pot surveni între diferitele organe ale unei organizaţii internaţionale şi
care privesc, de regulă, conflicte de competenţă;
d) diferende ce pot apărea între diferite organizaţii internaţionale cu profil asemănător şi
care privesc, de regulă, delimitarea competenţei lor;
e) litigii între organizaţii şi particulari, specifice organizaţiilor de integrare;
f) diferende între organizaţie şi funcţionarii sau agenţii săi.

14.4.2. Soluţionarea diferendelor în cadrul ONU

Trăsături specifice ale procesului de soluţionare în cadrul ONU:
a) când se consideră că
prin comportamentul unui stat sunt puse în pericol pacea şi securitatea internaţională sau
scopurile organizaţiei, orice alt stat poate cere declanşarea unei proceduri de reglementare (art.
35 din Carta ONU);
b) oferă sisteme de
reglementare care permit tratarea fiecărui diferend potrivit caracteristicilor sale; dispunând de
organe permanente, oferă un cadru propice negocierilor şi condiţii materiale de desfăşurare ale
acestora;
c) se prevăd posibilităţi de
aplicare a unor sancţiuni împotriva statelor care le încalcă regulile;
a) joacă un rol important şi
original în prevenirea conflictelor.
Competenţa ONU în reglementarea diferendelor:
a) Discutarea oricăror
probleme privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, prin intermediul Adunării
Generale.
b) Invitarea părţilor la
diferend pentru rezolvarea acestuia prin mijloace paşnice, prin intermediul Consiliului de
Securitate.
c) Anchetarea oricărei
situaţii care ar putea da naştere unui diferend, prin intermediul Consiliului de Securitate.
a) Recomandarea
procedurilor sau metodelor de soluţionare.
Părţile la un diferend ce poate fi supus soluţionării ONU sunt membrii ONU, dar şi state
9
care nu sunt membre ONU, cu condiţia ca acestea să accepte jurisdicţia ONU.
Organele cu atribuţii exprese în soluţionarea paşnică a diferendelor
a) Consiliul de Securitate. În temeiul art. 24(1) din Carta ONU, principala responsabilitate
în menţinerea păcii şi securităţii revine Consiliului de Securitate. Atâta timp cât Consiliul
exercită în privinţa unui diferend sau a unei situaţii funcţii care îi sunt atribuite prin Cartă,
Adunarea Generală nu va face nici o recomandare cu privire la acel diferend sau situaţie, în afară
de cazul când Consiliul de Securitate ar cere aceasta.
Consiliului de Securitate poate fi sesizat de către:
- părţile la un diferend
printr-o iniţiativă comună sau prin cereri separate;
- de una din părţile la un
diferend, atunci când există o hotărâre a Curţii Internaţionale de Justiţie, iar partea adversă refuză
executarea acesteia;
- orice stat terţ, membru
ONU, neimplicat în diferend, dacă apreciază că prelungirea acestuia ar pune în pericol pacea şi
securitatea internaţională;
- un stat terţ, nemembru
ONU, care îl sesizează pentru un diferend la care este parte, dacă acceptă obligaţiile de
soluţionare prevăzute de Cartă;
- Adunarea Generală;
- Secretarul General al
ONU;
- autosesizare.
În activitatea sa, Consiliului de Securitate poate decide următoarele acțiuni:
• anchetă asupra diferendului;
• recomandări pentru reglementarea diferendului prin mijloace paşnice; recomandările pot
avea caracter general sau pot îmbrăca forma unor sugestii precise;
• recomandarea ca un diferend să fie trimis spre soluţionare unei organizaţii regionale.
Limitele competenţei Consiliului de Securitate.
În cazul în care Consiliul de Securitate constată că un diferend este deosebit de grav încât
constituie o ameninţare a păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune, poate adopta decizii
care au forţă obligatorie.
Deciziile pot privi măsuri care:
• nu implică folosirea forţei armate: întreruperea parţială sau totală a relaţiilor economice
şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace
10
de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.
• implică folosirea forţei armate: demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni
executate de forţe aeriene, maritime sau terestre ale Membrilor Naţiunilor Unite.
b) Adunarea Generală, în domeniul reglementărilor pe cale paşnică a diferendelor, are
următoarele atribuţii:
• examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii şi
poate face recomandări cu privire la acestea atât membrilor ONU, cât şi Consiliului de
Securitate;
• discută orice problemă cu care este sesizată, şi face recomandări cu privire la aceasta;
• atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar pune în primejdie pacea
şi securitatea internaţională;
• recomandă măsuri pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii pe care o consideră de
natură de a dăuna reiaţilor dintre state.
c) Secretarul General se poate implica în rezolvarea paşnică a diferendelor pe baza unui
mandat, acordat fie de Adunarea Generală, fie de Consiliul de Securitate. Secretarul General
poate declanşa intervenţia Consiliului de Securitate, în cazul în care aceasta nu se face de către
un stat sau de un grup de state. Secretarul General mai poate desfăşura acţiuni de diplomaţie
preventivă, bune oficii sau mediere directă.
d) Conform Cartei ONU, Consiliul de Securitate va decide dacă se va implica direct în
soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor sau dacă va face apel la o altă organizaţie. Însă,
acţiunea de constrângere nu va putea fi întreprinsă fără autorizaţia Consiliului de Securitate.

11