UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator:
Lect.univ.dr. Roxana Alina Petraru
Absolvent:
Morea Ștefan Dragoş

IAŞI
2015
 MIJLOACELE DE SOLUŢIONARE
PE CALE PAŞNICĂ
A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

2
CUPRINS:

Introducere...........................................................................................................................4
Capitolul 1...........................................................................................................................7
Mijloacele de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. Definire şi
clasificări..............................................................................................................................7
Capitolul 2.........................................................................................................................12
Mijloacele politico-diplomatice.........................................................................................12
2.1. Tratativele...............................................................................................................12
2.2. Bunele oficii............................................................................................................15
2.3. Mediaţiunea (medierea)..........................................................................................17
2.4. Ancheta...................................................................................................................18
2.5. Concilierea..............................................................................................................21
Capitolul 3.........................................................................................................................25
Mijloacele cu caracter jurisdicţional..................................................................................25
3.1. Arbitrajul internaţional- sistem flexibil de soluţionare a diferendelor internaţionale
.......................................................................................................................................25
3.2. Justiţia internaţională..............................................................................................29
3.3. Mijloacele bazate pe constrângere..........................................................................33
Capitolul 4.........................................................................................................................36
Soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale în cadrul O.N.U. şi al organizaţiilor
regionale............................................................................................................................36
4.1. Soluţionarea diferendelor în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite........................37
4.1.1. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite........................................46
4.1.2. Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite.................................49
4.1.3. Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite.....................................................51
4.2. Reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale în sistemul Organizaţiei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)........................................................53
4.2.1. Mecanisme și proceduri OSCE de soluționare pe cale pașnică a diferendelor
internaționale.............................................................................................................58
4.2.2. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul O.S.C.E.........................60
4.2.3. Dispoziţii privind concilierea dirijată..............................................................62
4.3. Procedura de soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale în cadrul
altor organizații regionale..............................................................................................63
Concluzii............................................................................................................................65
Bibliografie........................................................................................................................67

3
Introducere

Conflictele reprezintă o realitate inevitabilă a relaţiilor internaţionale. De multe

ori, statele pot urmări aceeaşi finalitate, dar modalităţile de realizare sau pretenţiile pe
care le ridică pot fi diferite. De aici pot apărea şi conflictele internaţionale.
Diferendul internaţional este o neînţelegere, o opoziţie, un dezacord sau un
conflict, intervenit între subiecte de drept internaţional, între asemenea subiecte şi alte
entităţi participante la raporturile de drept internaţional sau între entităţi din categoria
celor din urmă, ca urmare a adoptării unor atitudini în mod evident divergente cu privire
la una sau la mai multe probleme de fapt şi/sau de drept care fac obiectul relaţiilor dintre
ele, atitudini concretizate în opoziţia manifestă a uneia (sau a unora) dintre părţi faţă de
pretenţia formulată (sau faţă de pretenţiile formulate) de cealaltă parte (sau de celelalte
părţi) şi care determină o deteriorare de fapt a acestor relaţii.
Prin urmare, considerăm că natura predominantă (politică sau juridică) a
problemei care determină declanşarea diferendului nu este de esenţa acestuia. Esenţială în
definirea noţiunii este însă schimbarea în sens negativ a stării de fapt a relaţiilor dintre
părţi, ca urmare a atitudinilor vădit divergente adoptate de acestea la un moment dat faţă
de obiectul diferendului. Această deteriorare constă în trecerea de la starea considerată a
fi de normalitate – manifestată prin lipsa acţiunii sau prin acţiuni convergente ale părţilor
– la starea de diferend – concretizată în omisiuni sau acţiuni ale părţilor, destinate să
ilustreze sau chiar să impună celeilalte sau celorlalte părţi poziţiile lor divergente cu
privire la obiectul diferendului
Obligaţia statelor de a soluţiona diferendele internaţionale prin metode şi
procedure care să excludă forţa sau ameninţarea cu forţa este un corolar al principiului
nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa şi are o strânsă legătură cu principiul
cooperării internaţionale. Aplicarea practică a principiului soluţionării paşnice a
diferendelor internaţionale are la bază egalitatea în drepturi a statelor care le permite să
negocieze de pe poziţii egale şi să decidă împreună care sunt mijloacele cele mai potrivite
pentru soluţionarea fiecărui diferend în parte, stabilid soluţii mutual acceptabile. Întrucât
fundamental dreptului internaţional constă în acordul de voinţă al statelor, şi obligaţia

4
reglementării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale are un caracter voluntar, fiind
acceptată în mod liber, prin consimţământ prealabil.
Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de drept
internaţional pentru realizarea lui au cunoscut o lungă evoluţie istorică. În conţinutul
acestui principiu se reunesc aspecte juridice (de drept internaţional), de morală şi de
politică internaţională.
Primele încercări de reglementare a soluţionării prin mijloace paşnice a
diferendelor internaţionale au avut loc în cadrul Convenţiilor de la Haga, din 1899 şi
1907. Statutul Societăţii Naţiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligaţia de a
încerca să soluţioneze prin mijloace paşnice diferendele dintre ele, fără a exclude însă
posibilitatea recurgerii la război.
Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică constituie un principiu al
dreptului internaţional public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg”.
Pe lângă condamnarea războiului şi renunţarea la folosirea războiului ca instrument al
politicii naţionale, Pactul consemnează şi angajamentul statelor de a soluţiona conflictele
internaţionale numai prin mijloace paşnice. În dispoziţiile Pactului nu este specificată
nicio procedură de constrângere colectivă aplicabila în cazul încălcării sale.
Carta O.N.U (1945) consacră principiul soluţionării diferendelor internaţionale
prin mijloace paşnice, ca o obligaţie internaţională a statelor şi un principiu fundamental
al dreptului internaţional public.
La nivel regional, principiul a fost consacrat în „Convenţia europeană pentru
soluţionarea paşnică a diferendelor” (1957) adoptata în cadrul Consiliului Europei.
În sens larg, notiunea de diferend cuprinde contestaţiile, litigiile, divergenţele sau
conflictele dintre două subiecte de drept internaţional. Diferendele internaţionale pot să
aibă o natură juridică sau politică.
Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţii de drept între state şi care
au ca obiect interpretarea unui tratat, o problemă de drept internaţional, existenţa unui
fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale precum şi
stabilirea naturii sau întinderii reparaţiei datorată pentru încălcarea unei obligaţii
internaţionale. Diferendele politice sunt diferendele în care pretenţiile contradictorii ale
părţilor nu pot fi formulate juridic.

5
 O regulă importantă a dreptului internaţional contemporan este regula caracterului
facultativ al mijloacelor paşnice, conform căreia, statele îşi aleg în mod liber şi pe baza
acordului dintre ele, mijlocul paşnic la care să recurgă pentru soluţionarea unui diferend
apărut între ele.
Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în două categorii:
mijloace diplomatice şi politice (nejurisdicţionale) şi mijloace jurisdicţionale. O categorie
aparte o constituie mijloacele paşnice bazate pe constrângere.

6
Capitolul 1
Mijloacele de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor
internaţionale. Definire şi clasificări

Diferendul internaţional este, potrivit unei definiţii dată în 1924 de Curtea

Permanentă de Justiţie Internaţională într-una din hotărârile sale, „un dezacord asupra
unei probleme de drept sau de fapt, o opoziţie de teze juridice sau de interese între state”1.
Asemenea dezacorduri de interese şi de interpretări ale acţiunilor unor state în
raport cu principiile şi normele dreptului internaţional au fost şi sunt încă numeroase în
relaţiile internaţionale. Soluţionarea diferendelor dintre state s-a făcut, de-a lungul
istoriei, prin două categorii de mijloace: prin forţă, inclusiv prin recurgerea la război, şi
prin mijloacele paşnice.
Secole şi milenii războiul a constituit principalul mijloc de rezolvare a
diferendelor, statele puternice impunându-şi pe această cale propriile interese. Istoria
consemnează, însă, şi numeroase situaţii în care statele şi-au rezolvat neînţelegerile prin
mijloace paşnice, în special prin tratative, acestea cunoscând evoluţii marcante şi un rol
tot mai important în viaţa internaţională.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, sub egida Societăţii Naţiunilor,
dar în special în epoca contemporană, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, o dată cu
renunţarea la război ca instrument al politicii naţionale prin Pactul Briand-Kellogg din
1928 şi apoi cu interzicerea războiului de agresiune sub ameninţarea sancţiunilor
internaţionale potrivit Cartei O.N.U., recurgerea la mijloacele de rezolvare paşnică a
diferendelor dintre state a devenit o alternativă tot mai viabilă, fiind ridicată la rangul de
principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan.
Carta O.N.U. prevede în art. 2, paragraful 3, următoarele: „Toţi membrii
organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel
încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în primejdie”.

1
Definiţie dată în „Cazul Mavrommatis”, C.P.J.I., Recueil, 1924, Seria A, nr. 2. Vezi şi Charles Rousseau,
Droit international public, neuvième édition, Precis Dalloz, Paris, 1979, p.287; Raluca-Miga Beşteliu, p.
303

7
 Rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor are un caracter obligatoriu pentru toate
statele, în sensul că acestea trebuie să rezolve diferendele dintre ele exclusiv prin
mijloace paşnice, în conformitate cu principiile şi normele de drept internaţional, şi un
caracter universal, în sensul că trebuie să se recurgă la această cale pentru soluţionarea
oricărui diferend, indiferent de natura acestuia şi de faza în care s-ar afla.
Statele au, însă, ca entităţi suverane şi egale, dreptul de a alege, evident că
punându-se de acord între ele, unul sau altul dintre mijloacele puse la dispoziţie de
dreptul internaţional, pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre ele, fără a li se
putea impune acceptarea unui anumit mijloc, iar ulterior pot înlocui oricând un mijloc cu
altul considerat ca mai adecvat împrejurărilor concrete şi modificărilor de situaţii
survenite pe parcurs (principiul liberei alegeri a mijloacelor)2.
Obligaţia de principiu prevăzută de art. 2, paragraful 3, din Cartă este detaliată în
Capitolul VI al Cartei O.N.U. (art. 33-38), care indică următoarele mijloace şi metode de
soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale: tratativele, ancheta, mediaţiunea,
concilierea, arbitrajul, mijloacele cu caracter jurisdicţional, recurgerea la organizaţii sau
acorduri regionale, precum şi orice alte mijloace asupra cărora statele cad de acord să le
folosească.
Carta O.N.U. prevede, de asemenea, funcţiile şi atribuţiile pe care le pot îndeplini
în legătură cu soluţionarea unor diferende organele proprii ale organizaţiei mondiale, cu
deosebire Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală, precum şi reglementări speciale
privind Curtea Internaţională de Justiţie şi rolul ei în această privinţă.
Mijloacele indicate de Carta O.N.U. sunt cele care la data semnării acesteia
deveniseră deja clasice, fiind consacrate prin numeroase alte tratate internaţionale (în
special Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 şi Pactul Societăţii Naţiunilor),
adăugându-se unul singur nou creat şi anume sistemul recurgerii la acordurile şi
organizaţiile regionale3.
După apariţia Cartei O.N.U. principiul rezolvării pe cale paşnică a diferendelor
internaţionale a cunoscut dezvoltări şi noi concretizări prin tratate ulterioare încheiate
între state, prin rezoluţii şi declaraţii ale Adunării Generale a O.N.U. şi, în cadru regional,
2
Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului international contemporan, editura Didactică şi
pedagogică, 1998, p. 391-392
3
Selejan - Guţan, Bianca, Laura-Maria Crăciunean, Drept Internaţional Public, Editura Hamangiu, 2008, p.
55

8
prin actele constitutive ale organizaţiilor respective: Organizaţia Unităţii Africane,
Organizaţia Statelor Americane, Liga Arabă etc., ca şi prin Actul final al Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1975).
Nu s-a ajuns, însă, până în prezent, la încheierea unui tratat general privind
mijloacele paşnice, act cu deplină forţă juridică, aşa cum s-a preconizat şi în care sens s-a
lucrat în cadrul O.N.U., şi nici la încheierea unui asemenea tratat în plan european.
Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile
prieteneşti şi cooperarea dintre state conform Cartei O.N.U., adoptată în 1970, şi
„Declaraţia asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale”, adoptată în 1982,
sintetizează, însă, aspectele de ordin politic şi juridic ce trebuie să ghideze conduita
statelor în căutarea unor soluţii pentru diferendele în care sunt implicate, încorporând şi
evoluţiile din acest domeniu.
Dintre acestea, pot fi considerate ca esenţiale pentru configuraţia juridică a
mijloacelor de soluţionare paşnică, pentru rolul şi locul lor în cadrul dreptului şi relaţiilor
internaţionale, următoarele aspecte:
 toate statele au îndatorirea de a acţiona cu bună-credinţă şi în conformitate cu
scopurile şi principiile consacrate de Carta O.N.U. în vederea evitării diferendelor
între ele;
 toate statele trebuie să-şi rezolve diferendele lor exclusiv prin mijloace paşnice, în
aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în
primejdie;
 diferendele internaţionale trebuie rezolvate pe baza egalităţii suverane a statelor şi
în acord cu principiul liberei alegeri a mijloacelor, recurgerea la o procedură de
rezolvare sau acceptarea unei asemenea proceduri neputând fi considerată ca
incompatibilă cu egalitatea suverană a statelor;
 statele părţi la un diferend trebuie să continue să respecte în relaţiile lor reciproce
obligaţiile ce le revin în virtutea principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional;
 statele trebuie să caute cu bună-credinţă şi într-un spirit de cooperare o soluţie
rapidă şi echitabilă diferendelor lor internaţionale, convenind asupra mijloacelor
paşnice care vor fi corespunzătoare împrejurărilor şi naturii diferendului;

9
  dacă părţile la un diferend nu ajung rapid la o soluţie prin mijloacele paşnice
consacrate, ele trebuie să continue să caute o soluţie paşnică şi să se consulte
neîntârziate pentru a găsi mijloacele reciproc acceptabile, iar dacă diferendul ar
pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, vor atrage atenţia
Consiliului de Securitate asupra respectivului diferend, conform Cartei O.N.U.;
 statele părţi la un anumit diferend internaţional, ca şi celelalte state neimplicate,
trebuie să se abţină de la orice act care ar fi de natură să agraveze situaţia;
 nici existenţa unui diferend şi nici eşuarea unei proceduri de rezolvare paşnică nu
îndreptăţesc pe vreunul dintre statele părţi la diferend să recurgă la forţă sau la
ameninţarea cu forţa.
Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale se clasifică, în
raport de specificitatea modului în care sunt destinate să contribuie la obţinerea
rezultatului, în 3 categorii:
 mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele, bunele
oficii, mediaţiunea, ancheta şi concilierea;
 mijloace cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională;
 mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul organizaţiilor internaţionale cu
vocaţie universală sau regională (zonală).
Distincţia dintre mijloacele paşnice de reglementare a diferendelor internaţionale
se bazează pe standardele aplicate şi pe natura constrângătoare a fiecăruia dintre ele.
Mijloacele politico-diplomatice se caracterizează prin inexistenţa obligaţiei de a
aplica reguli de drept, prin faptul că urmăresc să reconcilieze interesele aflate în conflict,
iar rezultatele lor nu au un character constrângător, obligatoriu. Ele oferă posibilitatea
formulării successive sau concomitente a mai multor propuneri de soluţionare şi
recomandări până la acceptarea uneia de către toate părţile implicate în diferend ca fiind
soluţia de rezolvare a problemei respective.
Categoria mijloacelor de soluţionare cu character judiciar presupune plasarea
terţului deasupra părţilor şi acordarea capacităţii de decizie asupra diferendului supus
spre soluţionare. Partea terţă este chemată să analizeze imparţial şi să aplice normele
dreptului internaţionale, deciziile sale având caracter obligatoriu. În eventualitatea

10
recurgerii la unul din aceste metode de soluţionare este posibil ca cel puţin una dintre
părţi, dacă nu ambele, să nu fie complet satisfăcute de decizie.

11
Capitolul 2
Mijloacele politico-diplomatice

Mijloacele diplomatice corespund unui arsenal de procedee de rezolvare dintre

cele mai vechi, considerate clasice. Scopul acestor mijloace este apropierea punctelor de
vedere ale părţilor implicate, până la găsirea unei soluţii acceptabilă de ambele părţi.
Aceste mijloace sunt eficiente numai dacă părţile implicate consimt să participle cu bună-
credinţă.

2.1. Tratativele

Tratativele constituie principala metodă de soluţionare pe cale paşnică, politico-

diplomatică, a problemelor litigioase4.
Rolul tratativelor în viaţa internaţională este, însă, mult mai larg, pentru că
tratativele constituie, în acelaşi timp, un foarte efficient mijloc de prevenire a litigiilor şi
diferendelor dintre state, precum şi principalul instrument politico-diplomatic în relaţiile
de colaborare şi cooperare pe diferite planuri în cadrul relaţiilor internaţionale, cu
finalităţi multiple.
Primordialitatea tratativelor ca mijloc de soluţionare paşnică este consacrată de
art. 33 al Cartei O.N.U., precum şi în alte documente pertinente unde ele figurează pe
primul loc în cadrul metodelor de rezolvare paşnică a diferendelor.
Potrivit principiului primordialităţii tratativelor, statele sunt obligate să recurgă
mai întâi la tratative în vederea aplanării diferendelor dintre ele şi numai în măsura în
care tratativele directe nu au dus la rezultatul dorit să recurgă la celelalte mijloace de
soluţionare paşnică.
Tratativele reprezintă metoda cea mai puţin încorsetată de detalii procedurale, prin
care se rezolvă sau se previn cele mai multe diferende, celelalte metode având în mare

4
Victor Duculescu, Soluţionarea diferendelor direct între state, în Soluţionarea paşnică a diferendelor
internaţionale, coordonatori Dumitra Popescu, Traian Chebeleu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1983,
p. 22-36.

12
măsură menirea de a sprijini procesul de negociere 5. De altfel, tratativele sunt prezente,
într-o măsură sau alta, într-o fază sau alta, în orice proces de soluţionare paşnică, chiar
dacă diferendul se rezolvă pe o altă cale, deoarece însăşi hotărârea de a se
apela la un anumit alt mijloc de soluţionare este, de regulă, rezultatul unor tratative fie şi
cu caracter preliminar sau exploratoriu între părţi, iar pe parcursul folosirii altor metode
de soluţionare paşnică dintre cele menţionate, asupra cărora părţile au căzut de acord,
poate apărea necesitatea ca anumite aspecte să fie clarificate prin dialog direct între
părţile aflate în diferend ori ca anumite momente de impas să fie depăşite tot pe această
cale, aşa cum practica internaţională a demonstrat-o adesea.
Dreptul de a duce tratativele este universal, el fiind un atribut implicit al dreptului
statului la suveranitate şi independenţă, decurgând din cerinţa firească a încercării de a se
soluţiona orice diferend sau litigiu pe cale politico-diplomatică, cea mai uzuală şi la
dispoziţia tuturor statelor.
În perioada de după adoptarea Cartei O.N.U., tratativele ca metodă de soluţionare
paşnică a diferendelor au cunoscut o largă afirmare şi consacrare internaţională. La baza
acestui proces stau factori foarte diferiţi, între care: interdicţia politico-juridică a folosirii
forţei în relaţiile internaţionale şi convingerea tot mai larg răspândită în rândul factorilor
politici de decizie din marea majoritate a statelor lumii, precum şi a opiniei publice
mondiale, că nu prin forţă se poate ajunge la o rezolvare durabilă a problemelor
controversate, de orice natură ar fi acestea; posibilitatea ca orice conflict armat să se
extindă în zonă sau chiar la scară planetară datorită complexităţii relaţiilor dintre state şi a
intereselor acestora; intrarea în arena internaţională a unui număr tot mai mare de state
independente, ca urmare a prăbuşirii sistemului colonial, dornice să promoveze dialogul
deschis pentru soluţionarea problemelor complexe cu care sunt confruntate; caracterul tot
mai bogat şi mai diversificat al relaţiilor dintre state şi practicarea tot mai largă a
cooperării în diferite domenii impusă de evoluţia ştiinţei, tehnicii, economiei şi culturii,
într-un cuvânt mărirea gradului de interdependenţă şi conexiune a lumii contemporane.
Relaţiile internaţionale reclamă prin însăşi natura lor intervenţia permanentă a
tratativelor şi contactelor între factorii de răspundere politică ori de câte ori apar
neconcordanţe de interese, probleme litigioase sau controverse de orice natură între state.

5
Mircea Maliţa, Intre razboi si pace, editura CH Beck, 2007, p. 61

13
Marele diplomat şi om politic român Nicolae Titulescu spunea că atunci când diplomaţii
discută tunurile tac6.
Ca metodă de soluţionare a diferendelor tratativele au fost folosite unori cu deplin
succes, alteori cu rezultate parţiale sau temporare, dar întotdeauna în mod util în
conflictele ce au apărut în diferite zone ale globului, cum au fost situaţia din Laos (1961-
1962), criza din Vietnam (1953), criza din zona Caraibelor (1962), problema Ciprului,
disputa privind Irianul de Vest (1962), conflictul indo-pakistanez, situaţia din Orientul
Mijlociu sau din unele zone africane (Congo-Zimbabwe, Rhodezia) etc.
Specifică pentru epoca contemporană este amploarea deosebită pe care au luat-o
tratativele multilaterale (diplomaţia prin conferinţe internaţionale) în cadrul cărora se
abordează problemele globale ale păcii, securităţii internaţionale şi dezarmării, ale
soluţionării unor situaţii grave şi complexe privind relaţiile directe dintre state sau ale
codificării regulilor de drept internaţional.
În raport cu celelalte metode de rezolvare paşnică a diferendelor, metoda
tratativelor se caracterizează prin supleţe, operativitate şi o mai mare eficacitate în
căutarea şi găsirea de soluţii, printr-un grad mai redus de formalism şi o mai mare
capacitate de adaptare la diversitatea situaţiilor conflictuale care apar în planul relaţiilor
internaţionale.
Tratativele constituie, de fapt, singura metodă de rezolvare a diferendelor care se
desfăşoară în întregime direct între părţile implicate, fără a fi necesară, deşi aceasta nu
este exclusă, şi participarea altor părţi, care nu presupune organe sau organisme
internaţionale preexistente, ceea ce reprezintă un avantaj important întrucât, prin
confruntarea nemijlocită a poziţiilor, părţile pot adopta o atitudine mai flexibilă şi pot
păstra secretul discuţiilor, creându-se astfel posibilitatea determinării mai exacte a
conţinutului diferendului, înlăturându-se cu mai mică dificultate exagerările şi falsele
susceptibilităţi şi evidenţiindu-se mai pregnant punctele de acord7.
Pentru a se ajunge la rezultate pozitive, în cadrul procesului de negociere este
necesar, însă, ca părţile să fie de bună-credinţă, să fie receptive la argumentele pe care le
avansează partenerul de negociere, să dea dovadă de spirit de cooperare şi de dorinţa de a

6
Pivniceru, Mona Maria, Drept internaţional public, Hamangiu, Bucuresti, 2007, p. 129
7
Ionel Cloşcă, Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state, Editura Politică, Bucureşti,
1980, p. 45

14
se ajunge realmente la soluţii reciproc acceptabile. În caz contrar contactele directe dintre
părţi pot căpăta caracterul unui „dialog între surzi”, al unei farse ce poate avea consecinţe
periculoase pentru rezolvarea problemei în cauză, ca şi pentru relaţiile dintre cei doi
parteneri de dialog.
Pentru ca tratativele să ducă la promovarea scopurilor pentru care au fost
angajate, respectiv la rezolvarea diferendelor sau a problemelor litigioase şi convenirea
unor soluţii viabile, este necesar ca părţile implicate să acţioneze în strictă conformitate
cu principiile dreptului internaţional şi cu prevederile tratatelor în vigoare, în metoda
tratativelor găsindu-şi oglindirea toate principiile de drept internaţional care trebuie să
stea la baza relaţiilor dintre state.
Nerespectarea acestor principii, ca şi a prevederilor eventualelor tratate anterior
încheiate între statele respective în domeniul în care este localizat diferendul, poate avea
drept urmare o soluţie precară cu eficacitate limitată sau imposibilitatea ajungerii la o
soluţie, iar în situaţia în care una din părţi acţionează de pe poziţii de forţă, prin presiuni,
şantaje sau ameninţări ori prin punerea în situaţie de inferioritate a celeilalte părţi,
negocierile înseşi se transformă în contrariul lor, rezultatul fiind un dictat, o soluţie
impusă, fără valabilitate din punct de vedere al dreptului internaţional, creatoare de noi
surse de tensiune sau de conflict.

2.2. Bunele oficii

Bunele oficii constau în acţiunea unui stat terţ, a unei organizaţii internaţionale
sau a unei personalităţi influente de a convinge statele aflate în diferend să rezolve
neînţelegerile dintre ele pe cale paşnică, de a pune în contact sau a restabili contactele
între respectivele state.
Angajarea bunelor oficii se poate face atât la cererea statelor implicate, cât şi la
iniţiativa acelora care, fie că sunt state, organizaţii internaţionale sau persoane influente,
îşi oferă serviciile lor binevoitoare atunci când se constată că pe calea tratativelor directe
nu s-a putut ajunge şi nici nu există perspective să se ajungă la un acord. În practica
internaţională formularea unei cereri de bune oficii se întâlneşte mai rar, întrucât statele

15
implicate se tem în general ca partea adversă să nu interpreteze un asemenea demers
drept un semn de slăbiciune8.
Situaţiile în care bunele oficii se oferă sunt de aceea mai frecvente.
Oferta de bune oficii constituie un act de bunăvoinţă, care, în ce priveşte statele,
îşi găseşte temeiul în dreptul şi obligaţia acestora de a coopera în vederea menţinerii păcii
şi securităţii internaţionale.
Recurgerea la metoda bunelor oficii este facultativă, fiind rare situaţiile când
statele acceptă prin tratate anterioare obligativitatea recurgerii la acestea în anumite tipuri
de situaţii prestabilite. Angajarea acţiunilor concrete de bune oficii se poate face numai
dacă părţile implicate sunt de acord cu folosirea unei asemenea metode şi acceptă oferta
ce li se face.
În cadrul misiunii sale de bune oficii terţul binevoitor are o contribuţie discretă, el
neparticipând direct la rezolvarea propriu-zisă a diferendului, ci propunând doar un teren
de înţelegere între statele aflate în dezacord pentru a le aduce în situaţia să trateze direct.
În acest scop terţul binevoitor efectuează unele activităţi, cum sunt: asigurarea condiţiilor
pentru realizarea de comunicaţii şi contacte, explorarea unor posibilităţi şi domenii de
acord, informarea uneia dintre părţi asupra punctelor de vedere ale celeilalte părţi,
transmiterea de mesaje, punerea la dispoziţie a unor facilităţi de ordin logistic etc9.
În practica internaţională bunele oficii au fost utilizate foarte frecvent, ele
contribuind la soluţionarea a numeroase diferende şi la evitarea unor conflicte armate
iminente, dar au avut mai puţini sorţi de izbândă în oprirea unui conflict armat deja
angajat.
Un rol tot mai mare în acţiunile de bune oficii revine în perioada contemporană,
alături de contribuţia unor şefi de state sau de guverne ori a unor persoane influente,
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi organizaţiilor regionale. Secretarul general al O.N.U. a
avut în această în această privinţă un rol important, el fiind adesea solicitat să exercite în
numele organizaţiei mondiale bunele oficii pentru rezolvarea unor situaţii litigioase care
apar între state în diferite zone geografice ale lumii.

8
Idem, p. 34
9
Mircea Maliţa (coordonator), Mecanisme de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, Editura
Politică, Bucureşti, 1982, p. 91.

16
2.3. Mediaţiunea (medierea)

Mediaţiunea este definită ca acţiunea unui stat, a unei organizaţii internaţionale

sau a unei persoane oficiale, care se bucură de reputaţie şi de prestigiul imparţialităţii, de
a participa în mod direct la tratativele dintre părţi şi de a le conduce spre un acord pe baza
soluţiilor pe care le propune acestora.
Acţiunea de mediere poate fi pornită fie la cererea părţilor aflate în diferend, fie
ca urmare a acceptării unei oferte din partea unui terţ.
Angajarea unei asemenea proceduri este, însă, deosebit de delicată, pentru că în
primul caz (mediaţiunea cerută) este destul de greu ca statele implicate să cadă de acord
asupra necesităţii de a apela la un mediator şi asupra statului terţ, organizaţiei
internaţionale sau persoanei mediatoare care să fie convenabile ambelor părţi şi care să
fie dispuse să-şi asume o asemenea dificilă sarcină, iar în al doilea caz (mediaţiunea
oferită) există riscul ca acela care se oferă ca mediator să se confrunte cu un refuz din
partea statelor aflate în diferend.
Mediaţiunea are puternice asemănări cu bunele oficii în ce priveşte caracterul,
obiectivelor urmărite şi unele elemente procedurale, ceea ce explică faptul că, deşi în
Evul Mediu se foloseau atât bunele oficii, cât şi mediaţiunea, ele erau înglobate în
noţiunea unică de mediaţiune, iar ulterior, inclusiv în perioada contemporană, în procesul
de soluţionare a unor diferende o misiune de bune oficii se poate transforma relativ uşor
într-una de mediere.
Ca şi bunele oficii, mediaţiunea are un caracter facultativ, statul mediator nefiind
obligat să ofere medierea sa, iar statele aflate în diferend fiind libere să solicite sau nu
medierea ori să decline oricând o propunere de mediere. Deşi prin diferite tratate
internaţionale s-a convenit asupra unei obligaţii de recurgere la mediaţiune în caz de
diferend între părţile la tratatele respective, au rămas aplicabile prevederile de principiu
ale convenţiilor de la Haga din 1899 şi 1907 care statuează că mediaţiunea are un caracter
exclusiv facultativ10.
Între mediaţiune şi bunele oficii există, însă, şi deosebiri importante, între care
esenţială este aceea că dacă la bunele oficii se urmăreşte doar crearea premizelor necesare

10
Pivniceru, Mona Maria, Drept internaţional public, Hamangiu, Bucuresti, 2007, p. 176

17
pentru angajarea sau reluarea tratativelor directe, mediatorul ia parte el însuşi în mod
oficial şi public la tratative, pe care le conduce, propunând părţilor propria sa concepţie şi
soluţii concrete asupra modului de rezolvare a diferendului.
Intervenţia mai accentuată a mediatorului între cele două părţi implicate,
participarea sa la rezolvarea fondului problemei în dispută, pe care o influenţează şi o
orientează direct, au făcut, însă, ca această metodă să fie mai puţin agreată. Ea şi-a probat
eficienţa, de regulă, doar în diferendele care nu au ajuns în faze prea dezvoltate sau în
care nu au fost implicate şi alte state, îndeosebi mari puteri, în practică dovedindu-se că
adesea marile puteri au folosit medierea spre a impune statelor aflate în diferend rezolvări
care să le fie favorabile lor şi nu acestora din urmă.
Faţă de asemenea inconveniente şi riscuri, în epoca contemporană se face simţită
tendinţa ca, atunci când se recurge la mediaţiune, statele aflate în diferend să apeleze la
serviciile unor personalităţi calificate în mai mare măsură decât la autoritatea unui stat
terţ.
Această tendinţă s-a manifestat şi atunci când s-a apelat la medierea O.N.U., în
atare situaţie Consiliul de Securitate încredinţând asemenea misiune unor persoane de
înaltă calificare profesională care să acţioneze în contact direct cu părţile interesate, şi nu
la reprezentanţii unor state membre.

2.4. Ancheta

Ancheta reprezintă o metodă de soluţionare care constă în clarificarea, de către o

comisie desemnată în acest scop de către părţile aflate în diferend sau de către o
organizaţie internaţională, a unor situaţii de fapt controversate asupra cărora există un
diferend.
Ancheta internaţională are un obiect de investigare limitat, iar poziţia sa este
auxiliară faţă de celelalte metode de soluţionare paşnică a diferendelor, constituind, de
regulă, o operaţiune preliminară, căreia îi urmează calea tratativelor, a bunelor oficii sau a
mediaţiunii ori, de cele mai multe ori, a unui arbitraj sau a unui tribunal internaţional.
Totuşi, ancheta poate avea un rol important în rezolvarea unor diferende
internaţionale, întrucât aceasta îndeplineşte o funcţie temporizatoare, de calmare a stării

18
de spirit, şi în acelaşi timp preventivă, împiedicând agravarea situaţiei conflictuale până
când părţile, pe baza rezultatelor anchetei, recurg la soluţionarea efectivă, printr-o altă
metodă paşnică, a fondului problemei.
În condiţiile în care un număr important de diferende internaţionale au drept
obiect situaţii de fapt controversate, o anchetă imparţială poate constitui adesea o cale
eficientă de reducere a tensiunii şi a ariei de dezacord dintre părţi.
Ca metodă de soluţionare a diferendelor, ancheta internaţională a fost pentru
prima dată reglementată prin Convenţia de la Haga din 1899, finalitatea şi procedura
acesteia fiind apoi precizate şi dezvoltate prin Convenţia I de la Haga din 1907, care în
art. 9 prevedea că „în litigiile de ordin internaţional care nu angajează nici onoarea, nici
interesele esenţiale şi care provin dintr-o divergenţă de apreciere asupra unor elemente de
fapt, părţile contractante consideră util şi de dorit ca părţile care nu se vor fi putut pune de
acord pe cale diplomatică să instituie, atât cât o vor permite circumstanţele, o comisie
internaţională de anchetă însărcinată să faciliteze soluţionarea acestor litigii, clarificând
printr-un examen imparţial şi conştiincios unele chestiuni de fapt”11.
În măsura în care printr-un tratat anterior nu s-a prevăzut constituirea unor comisii
internaţionale de anchetă cu caracter permanent, angajarea comisiei de anchetă se
realizează prin acordul expres al celor două părţi aflate în diferend. Acest acord ia forma
unei convenţii speciale în cuprinsul căreia se stabilesc faptele ce urmează a fi analizate şi
împrejurările de clarificat, numele persoanelor ce compun comisia, modul de lucru al
comisiei, inclusiv drepturile şi obligaţiile pe care aceştia le au în îndeplinirea sarcinii
încredinţate, facilităţile pe care statele trebuie să le asigure pentru efectuarea investiţiilor
necesare şi alte aspecte care au menirea de a garanta imparţialitatea şi succesul misiunii.
Comisiile de anchetă se compun de regulă dintr-un număr impar de membri, care
acţionează în această calitate în nume propriu, fără a reprezenta guvernele ţărilor cărora le
aparţin. Comisiile ţin legătura cu statele aflate în diferend prin agenţi speciale desemnaţi
de acestea.
Activitatea comisiilor se desfăşoară în prezenţa părţilor, care au obligaţia să le
furnizeze toate datele considerate ca utile. Pentru elucidarea aspectelor legate de

11
Lungu, Magdalena Denisa, Rolul organizaţiilor internaţionale în soluţionarea pe cale paşnică a
diferendelor internaţionale, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p 24

19
stabilirea corectă a situaţiei de fapt, comisia se poate deplasa şi la faţa locului, poate
audia martori şi experţi.
Rezultatele activităţii comisiei de anchetă se concretizează într-un raport, care se
adoptă cu majoritatea de voturi a membrilor componenţi, după care se înaintează statelor
implicate. Concluziile raportului sunt facultative pentru părţi, acestea putând hotărî fie să
şi le însuşească şi să păşească la rezolvarea de fond a problemei, fie să le respingă.
Raportul trebuie să stabilească doar faptele în materialitatea lor, fără a se pronunţa
în vreun mod asupra răspunderilor părţilor, deşi adesea în mod indirect acestea se degajă
din expunerea obiectivă a faptelor.
Ancheta internaţională a fost folosită în general în cadrul unor diferende minore şi
nu întotdeauna cu rezultate pozitive. Ea a fost prevăzută într-un tratat multilateral sud-
american din 1923, precum şi în unele tratate bilaterale prin care statele s-au angajat să
recurgă la comisii de anchetă în situaţii determinate dacă una din părţi o cere şi să nu
recurgă la război decât după terminarea anchetei, recurgerea la comisiile de anchetă
având în acest caz un caracter obligatoriu. Prin numeroase tratate internaţionale s-a
prevăzut constituirea unor comisii de anchetă cu funcţii sporite faţă de cadrul tradiţional
consacrat de Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907.
În sistemul Societăţii Naţiunilor comisiile de anchetă au fost în mod curent
folosite pentru informarea corectă a organizaţiei asupra unor situaţii de fapt
controversate, iar atribuţiile lor au fost mult lărgite, ele având nu numai sarcina de a
stabili faptele, ci şi de a propune soluţii de rezolvare.
După al doilea război mondial, statele au recurs în mai mică măsură la comisiile
de anchetă. Organizaţia Naţiunilor Unite le-a utilizat, însă, într-un număr relativ mare de
situaţii, iar alte organizaţii internaţionale au folosit ancheta pentru elucidarea unor situaţii
de fapt, dar şi pentru edificarea lor asupra unor situaţii mai complexe, în anumite cazuri
comisiile sugerându-le şi soluţiile posibile pentru rezolvarea diferendului.
Rezultatele adesea încurajatoare ale utilizării anchetei internaţionale, ca şi rolul
său pozitiv în soluţionarea unor diferende, cel puţin într-o anumită fază a acestora, au
evidenţiat necesitatea de a se promova mai larg recurgerea de către state la metoda
anchetei şi de a se perfecţiona principiile şi procedurile acesteia.

20
2.5. Concilierea

Concilierea este metoda de soluţionare paşnică în conformitate cu care un

diferend internaţional este examinat de către un organ colegial prestabilit sau alcătuit ad-
hoc (comisia de conciliere), compus din persoane particulare numite sau agreate de părţi,
care în vederea ajungerii la o înţelegere propune o soluţie de împăcare pe care părţile o
pot accepta sau o pot respinge.
Ca şi celelalte metode, concilierea are un caracter facultativ atât sub aspectul
recurgerii la o asemenea metodă, cât şi sub acela al acceptării de către statele aflate în
diferend a soluţiilor propuse de comisia de conciliere. În principiu, însă, dacă o parte la
diferend cere să fie angajată procedura concilierii, recurgerea la aceasta este obligatorie.
Caracteristic pentru concilierea internaţională este faptul că ea îmbină două funcţii
care se reliefează în două faze distincte:
 cercetarea faptelor, în cadrul căreia se audiază părţile, se citează şi se audiază
martori şi experţi, culegându-se, selectându-se şi ordonându-se informaţiile
obţinute;
 formularea de propuneri de conciliere a părţilor, care se realizează în cadrul unui
proces de deliberare a membrilor componenţi asemănător deliberării judiciare.
Comisia de conciliere are un caracter independent faţă de părţile aflate în
diferend, acestea nefiind implicate în activitatea ei, dar pe parcursul procesului de
conciliere se menţine o strânsă legătură între părţile respective şi comisie, ca şi între
înseşi părţile, astfel ca în final soluţia de conciliere recomandată de comisie să poată
întruni asentimentul acestora.
Comisia de conciliere poate să fie preexistentă diferendului, iar părţile să apeleze
la serviciile acesteia în baza unui angajament anterior asumat printr-un tratat sau acord
internaţional, sau poate să se constituie după declanşarea diferendului prin înţelegerea
dintre părţi12.
Prima variantă prezintă avantajul operativităţii, comisia fiind déjà constituită, iar
cea de a doua pe cel al competenţei, întrucât în acest caz membrii comisiei se numesc
dintre persoanele cele mai avizate în raport de natura diferendului.

12
Pivniceru, Mona Maria, Drept internaţional public, Hamangiu, Bucuresti, 2007, p. 108

21
 În componenţa comisiei de conciliere intră un număr impar de membri, de regulă
3 sau 5, dintre care 1 sau 2 membri, după caz, sunt desemnaţi de către fiecare dintre
statele implicate dintre cetăţenii proprii sau dintre cetăţenii unui stat neimplicat în
diferend, iar preşedintele se desemnează întotdeauna dintre cetăţenii unui alt stat, el
trebuind, însă, să corespundă încrederii comune a celor două părţi.
Practica internaţională este relativ diversificată în această privinţă, dar în principiu
variantele utilizate până în prezent au la bază sistemul enunţat.
În situaţia în care la numirea membrilor comisiei părţile nu se pot pune de acord
asupra persoanei sau persoanelor membre pe care trebuie să le numească împreună, se
recurge de regulă la autoritatea unei personalităţi de prestigiu sau a unei organizaţii
internaţionale care să desemneze persoana (persoanele) respective.
Membrii comisiilor de conciliere trebuie să aibă o pregătire corespunzătoare şi să
dea dovadă de imparţialitate, indiferent de poziţia lor faţă de părţi. Ei sunt irevocabili şi
trebuie să acţioneze pe toată durata procesului de conciliere, putând fi înlocuiţi numai în
cadrul comisiilor de conciliere permanente, dar şi atunci numai până la începerea
executării misiunii.
După cum s-a putut observa, concilierea prezintă asemănări cu alte mijloace de
rezolvare paşnică a diferendelor, atât cu mediaţiunea şi ancheta, cât şi cu mijloacele
jurisdicţionale, întrunind unele din caracteristicile acestora.
Astfel, prin faptul că procesul de conciliere se realizează de către o entitate
separată de cele două părţi, concilierea se apropie de mediaţiune, dar spre deosebire de
mediator comisia de conciliere este un organ independent, cu un pronunţat caracter
instituţional şi cu o autoritate politică proprie, şi nu un simplu element de acţiune între
părţile aflate în diferend.
De asemenea, prin faza sa iniţială, de culegere a informaţiilor şi de stabilire a
faptelor, concilierea se apropie de anchetă, dar merge mai departe decât aceasta,
informaţiile strânse constituind baza pentru cea de a doua fază, esenţială, în cadrul căreia
se propun soluţiile de rezolvare.
În fine, prin unele reguli de ordin procedural (constituirea comisiei, dezbaterea în
contradictoriu, citarea şi audierea părţilor, a martorilor şi experţilor, deliberarea)
concilierea se apropie de metodele jurisdicţionale, faţă de care prezintă, însă, deosebiri de

22
fond şi procedurale, cea mai importantă fiind aceea că nu pronunţă hotărâri cu forţă
juridică obligatorie pentru părţile implicate.
Din punct de vedere istoric concilierea internaţională este o metodă relativ nouă, o
creaţie a secolului trecut, desprinsă pe cale evolutivă din metoda anchetei internaţionale.
În general se apreciază că actul de naştere al concilierii îl constituie Tratatele Bryan
(1913-1914) încheiate între statele de pe continentul american, prin care părţile se
angajau să supună unei comisii formate din 5 membri toate diferendele de orice natură
care nu au putut fi soluţionate prin tratative directe. Asemenea tratate au proliferat apoi
masiv, numărul lor ajungând în scurt timp, la declanşarea primului război mondial, la
150.109
În perioada Societăţii Naţiunilor s-a acordat o deosebită importanţă concilierii,
atât în cadrul Societăţii, unde Pactul constitutive prevedea concilierea ca o procedură de
soluţionare de prim rang, obligatorie înainte ca părţile să poată totuşi recurge la război,
iar Consiliul şi Adunarea Societăţii aveau şi atribuţii de conciliere, cât şi în afara acesteia,
în raporturile directe dintre state.
Recurgerea la metoda concilierii a fost prevăzută în numeroase tratate bi şi
multilaterale din această perioadă, între care „Actul general de reglementare paşnică a
diferendelor internaţionale”, adoptat în cadrul Societăţilor Naţiunilor în 1928, „Convenţia
generală de conciliere interamericană” din 1929, „Tratatul de neagresiune şi conciliere”
din 1933 dintre statele sud-americane („Pactul Saavedra-Lamas”), la care au aderat şi
unele state europene între care şi România. În practică ea a fost puţin utilizată, însă, în
această perioadă.
După al doilea război mondial, în cadrul O.N.U., s-au creat mai multe comisii de
conciliere ca organe subsidiare ale Adunării Generale sau ale Consiliului de Securitate ori
ale unor instituţii specializate, care au fost utilizate, în general, cu rezultate pozitive,
încurajându-se, de asemenea, statele să o utilizeze.
Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor din 1987
prevede concilierea ca primul mijloc de reglementarea paşnică la care părţile dintr-un
diferend urmează să recurgă, iar în practica relaţiilor dintre statele europene procedura de
conciliere a fost utilizată cu succes în mai multe diferende, în special din domeniile
maritim, de frontieră şi financiar.

23
 Procedura concilierii a cunoscut o largă consacrare şi în cadrul organizaţiilor
regionale, ea fiind încorporată în actele constitutive ale acestora şi utilizată în mai multe
rânduri, în special în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane.
Atitudinea în general favorabilă a statelor faţă de acest mijloc de rezolvare
paşnică a diferendelor se explică prin caracterul suplu al concilierii şi prin faptul că
hotărârea dată de Comisia de conciliere nu are caracter obligatoriu pentru părţi.

24
Capitolul 3
Mijloacele cu caracter jurisdicţional

O categorie aparte de mijloace de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor

internaţionale o constituie mijloacele cu caracter jurisdicţional. Spre deosebire de
mijloacele politico-diplomatice, acestea se caracterizează prin emiterea unor decizii cu
caracter obligatoriu pentru părţi, pronunţată de un organ independent, în urma
desfăşurării unei proceduri contradictorii, cu garantarea dreptului la apărare şi egalitatea
părţilor.
Reglementarea jurisdicţională operează pe baza dreptului aplicabil între părţi,
excluzându-se orice alte consideraţii. Din acest punct de vedere, mijloacele
jurisdicţionale sunt mai puţin mijloace de solţionare a diferendelor şi mai mult mijloace
de realizare a dreptului.
Activarea mijloacelor jurisdicţionale trebuie, întotdeauna, să aibă la bază
prevederi convenţionale (o clauză compromisorie sau un compromis). Această condiţie
este impusă de calitatea statelor de a fi entităţi suverane şi de caracterul constrângător al
acestor mijloace.
Între procedurile judiciare există unele diferenţe, arbitrajul fiind mult mai flexibil
şi permiţând un anumit control al părţilor asupra procesului de soluţionare.

3.1. Arbitrajul internaţional- sistem flexibil de soluţionare a

diferendelor internaţionale

Arbitrajul internaţional este o metodă de soluţionare cu caracter jurisdicţional, în

cadrul căreia un număr de arbitri imparţiali analizează diferendul în cadrul unei proceduri
contencioase pe baza aplicării regulilor convenite anterior de părţi şi a dreptului
internaţional în ansamblu şi dă o hotărâre care este obligatorie în temeiul
consimţământului prealabil al părţilor.
În virtutea caracterului său jurisdicţional arbitrajul internaţional are un obiect mai
restrâns, întrucât pe această cale nu pot fi soluţionate orice fel de diferende dintre state, ci

25
numai acelea care presupun aplicarea dreptului, rezultate din interpretarea diferită a
prevederilor tratatelor sau din violarea lor, ori privitoare la repararea pagubelor produse
ca urmare a nerespectării acordurilor încheiate între părţi, excluzându-se diferendele cu
caracter preponderent politic.
Specific arbitrajului internaţional, spre deosebire de mijloacele politico-
diplomatice, este în primul rând caracterul obligatoriu al hotărârilor pronunţate.
Ca şi în cazul celorlalte metode, acordul părţilor este absolute necesar pentru a se
recurge la arbitraj, deşi există şi tendinţa manifestată în cuprinsul unor tratate încheiate în
materie de a se institui un arbitraj obligatoriu.
Acordul părţilor de a se apela la arbitraj se materializează într-un act numit
compromis în cuprinsul căruia se stabileşte obiectul concret al diferendului sau litigiului,
componenţa şi competenţa organului arbitral, principiile şi normele de drept pe care
trebuie să le interpreteze şi să le aplice arbitrii pentru adoptarea hotărârii şi procedura de
urmat în acest scop (aceasta putând fi, însă, lăsată şi la latitudinea arbitrilor).
Compromisul poate avea un caracter general, pentru anumite categorii de
diferende, sau poate să se încheie în mod special pentru un anume diferend la izbucnirea
acestuia, după cum poate să figureze ca o clauză compromisorie într-un tratat, în acest din
urmă caz părţile aflate în diferend făcând doar trimitere la anumite tratate de arbitraj
încheiate anterior, cu privire la regulile de competenţă şi de procedură aplicabile.
Arbitrajul trebuie să aibă un caracter independent faţă de părţi, condiţie de bază
pentru a se asigura imparţialitatea hotărârii.
În ce priveşte compunerea organului arbitral, practica internaţională cunoaşte o
mare diversitate de sisteme. De regulă, un tribunal arbitral trebuie să se compună dintr-un
număr impar de arbitri, care pot să fie în totalitate cetăţeni ai altor state decât cele aflate
în litigiu, sau pot să fie o parte dintre ei desemnaţi în număr egal de către statele părţi
dintre cetăţenii proprii, iar o altă parte să fie desemnaţi, tot în număr egal, dintre cetăţenii
altor state.
În toate situaţiile preşedintele tribunalului arbitral (supraarbitrul) trebuie să fie
neutru, el fiind desemnat fie de către părţi, fie, în caz de dezacord între acestea, de către o
persoană, un stat, sau o instituţie neutră, ori prin tragerea la sorţi de pe o listă de arbitri
prestabilită.

26
 Statele părţi îşi pot desemna agenţi proprii, asistaţi de consilieri şi experţi, ca
intermediari între ele şi tribunalul arbitral. Arbitrarea se face în două faze distincte: scrisă
şi orală. Faza scrisă este aceea în care agenţii statelor aflate în litigiu comunică
tribunalului arbitral toate documentele (memorii, contra memorii, hărţi etc.) şi celelalte
probe de care înţeleg să se folosească. În faza orală reprezentanţii părţilor sunt ascultaţi
de către tribunalul arbitral şi-şi susţin în faţa acestuia pretenţiile sau punctele de vedere.
Pentru a se edifica asupra tuturor aspectelor problemei de soluţionat, tribunalul poate
efectua anchete şi vizite la faţa locului, poate audia martori sau dispune efectuarea de
expertize ori să ia şi alte măsuri necesare arbitrării.
Principiile şi normele pe care le aplică tribunalele arbitrale la soluţionarea
diferendelor pot să fie, potrivit acordului încheiat între părţi, regulile de drept
internaţional, unele reguli de drept intern, dar şi principiile echităţii.
Rezultatul activităţii tribunalului arbitral îl constituie hotărârea arbitrală.
Hotărârea se adoptă cu majoritatea voturilor arbitrilor şi se comunică părţilor, acestea
trebuind să o accepte şi să o ducă la îndeplinire. Hotărârea arbitrală fiind în principiu
definitivă şi executorie părţile aflate în diferend sau litigiu o pot refuza numai invocând
nulitatea acesteia pentru motive cum sunt: nerespectarea unor reguli esenţiale de
procedură, depăşirea competenţei, frauda, coruperea tribunalului sau a unui arbitru,
eroarea etc.
Ca metodă de rezolvare paşnică a diferendelor, arbitrajul are o istorie îndelungată,
fiind cunoscut încă din antichitate, aplicat frecvent în cadrul Evului Mediu şi prevăzut în
tratatele internaţionale din epoca modernă. De-a lungul istoriei arbitrajul internaţional a
evoluat de la arbitrul unic, căruia i-au urmat în secolul al XVII-lea comisiile mixte de
arbitraj, la sistemul tribunalelor arbitrale, reglementările internaţionale în vigoare astăzi
prevăzând toate aceste forme.
Fizionomia clasică a arbitrajului internaţional a fost stabilită prin Convenţiile de
la Haga din 1899 şi 1907 cu privire la rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale,
care au statuat, pe baza prevederilor sutelor de convenţii de arbitraj încheiate în secolul
anterior, regulile procedurii arbitrale şi au prevăzut înfiinţarea primului organ arbitral cu
caracter de continuitate, accesibil tuturor statelor, Curtea Permanentă de Arbitraj, cu

27
sediul la Haga, care funcţionează şi astăzi. Curtea are un Consiliu permanent
administrativ, un Birou internaţional şi Curtea de arbitraj propriu-zisă.
Pentru a arbitra, în fiecare caz în parte se aleg arbitrii necesari de către statele
părţi, de pe o listă de personalităţi având o competenţă recunoscută în probleme de drept
internaţional şi bucurându-se de o înaltă reputaţie morală, care este întocmită de către
Curte. Personalităţile de pe listă sunt desemnate de către statele părţi la Convenţie, fiecare
stat putând desemna cel mult 4 persoane, pe o perioadă de 6 ani, acestea constituind
grupurile naţionale. Fiecare stat parte la un diferend alege câte 2 arbitri, iar aceştia aleg
un supraarbitru (deci, în total 5).
Arbitrajul internaţional a cunoscut o puternică afirmare în perioada imediat
următoare Convenţiilor de la Haga, până în 1914 semnalându-se existenţa a 154 tratate de
arbitraj şi a numeroase alte tratate în care figurează clauza referitoare la arbitraj, care s-au
adăugat celor încheiate în perioada anterioară, şi ele numeroase (peste 225). Sub egida
Societăţii Naţiunilor se consemnează, de asemenea, apariţia unui număr impresionant de
reglementări internaţionale multilaterale sau bilaterale de arbitraj.
De la constituire şi până în preajma celui de al doilea război mondial Curtea
Permanentă de Arbitraj a avut o activitate destul de redusă, arbitrând doar în 7 cauze.
După al doilea război mondial arbitrajul a fost prevăzut în Carta O.N.U. ca mijloc
principal de rezolvare a diferendelor internaţionale, dar s-a recurs mai puţin la arbitraj în
general şi la Curtea Permanentă de Arbitraj, în special, care nu a soluţionat decât un
singur diferend, această situaţie datorându-se atât atmosferei politice de neîncredere, cât
şi preferinţei pe care statele o manifestă pentru folosirea altor mijloace de rezolvare
paşnică, mai directe şi mai puţin formale, în special a tratativelor. Arbitrajul internaţional
joacă, însă, un rol tot mai important în cadrul colaborării economice şi comerciale
internaţionale.

28
3.2. Justiţia internaţională

Justiţia internaţională este forma judiciară instituţionalizată în cadrul căreia un

corp de judecători numiţi anterior pe o perioadă determinată analizează diferendul
potrivit unei proceduri prestabilite prin statutul tribunalului şi dă o hotărâre care este
obligatorie pentru părţile aflate în diferend.
Justiţia internaţională este considerată ca o perfecţionare a sistemului arbitral, în
ideea că un organ permanent, creat anterior, cu o procedură stabilită cu caracter general,
identică pentru toate cauzele deduse judecăţii şi acceptată de la început ca un ansamblu
de norme, în care judecătorii sunt permanenţi şi nu ad-hoc aleşi dintre cele mai înalte
competenţe juridice, asigură garanţia unei mai depline imparţialităţi şi o mai completă
soluţionare a celor mai complexe diferende cu caracter juridic.
Ca mijloc de soluţionare a diferendelor justiţia internaţională este o creaţie mai
recentă, prima instanţă de prestigiu fiind Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională
creată în 1920 în temeiul art. 14 din Pactul Societăţii Naţiunilor, dar ca o instituţie
autonomă, în afara Societăţii, şi nu ca un organ al acesteia.
În decursul relativ scurtei sale existenţe – încetând în fapt să funcţioneze în 1940
şi fiind desfiinţată în mod expres în 1946 – Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a
examinat 65 de cauze13.
După al doilea război mondial locul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională a
fost luat de Curtea Internaţională de Justiţie. Curtea Internaţională de Justiţie
funcţionează ca principal organ judiciar al O.N.U. şi nu separat de aceasta (art. 7 al
Cartei), în baza Capitolului IV (art. 92-97) din Carta O.N.U., a Statutului Curţii, care este
considerat ca făcând parte din Cartă şi a Regulamentului propriu adoptat de către Curtea
însăşi la constituirea sa şi modificat în 1972 şi 1978.
Curtea Internaţională de Justiţie nu este continuatoarea juridică a Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională, deşi în fapt există numeroase elemente de
continuitate în ce priveşte competenţa, structurile, dreptul pe care îl aplică, procedurile
ş.a.

13
Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000, p.34

29
 Potrivit art. 93 al Cartei O.N.U. toţi membrii organizaţiei sunt ipso facto părţi la
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, la care pot adera şi alte state, în condiţiile
determinate pentru fiecare în parte de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de
Securitate. Curtea Internaţională de Justiţie are o competenţă generală şi universală, dar
Carta O.N.U. (art. 95) nu interzice ca membrii organizaţiei mondiale să încredinţeze
rezolvarea diferendelor lor altor tribunale, astfel că în paralel funcţionează şi unele
instanţe judecătoreşti internaţionale cu competenţă regională sau specializată, cum sunt:
Tribunalul Administrativ al Naţiunilor Unite, Tribunalul Administrativ al O.I.M., Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului etc.
Curtea Internaţională de Justiţie a O.N.U. este compusă din 15 judecători aleşi în
acelaşi timp, dar separat, de către Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate, pe o
perioadă de 9 ani, 5 dintre ei fiind realeşi la fiecare 3 ani, de pe o listă de persoane
propuse de grupurile naţionale ale Curţii Permanente de Arbitraj14.
Judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie trebuie să corespundă următoarelor
criterii: înalte calităţi morale; îndeplinirea condiţiilor cerute în ţările lor pentru a fi numiţi
în funcţiile judiciare cele mai înalte; competenţa recunoscută în dreptul internaţional. Prin
alegerea judecătorilor trebuie să se asigure în cadrul Curţii reprezentarea principalelor
forme de civilizaţie şi a principalelor sisteme juridice existente în lume. Judecătorii sunt
independenţi, ei nu reprezintă statele ai căror cetăţeni sunt. Totuşi, dacă într-un diferend
aflat pe rolul Curţii printer judecătorii care fac parte din completul de judecată se află un
cetăţean al unui stat parte la acel diferend, celălalt stat parte are dreptul de a desemna un
judecător ad-hoc, pentru a se asigura că interesele ambelor părţi aflate în procesul aflat în
curs de judecată vor fi avute în vedere în egală măsură în cadrul deliberărilor secrete.
Sarcina Curţii Internaţionale de Justiţie este de a rezolva, în conformitate cu
dreptul internaţional, diferendele cu caracter juridic dintre state (nu şi pe cele privind
organizaţiile internaţionale sau persoane particulare). În competenţa Curţii intră toate
cauzele care-i sunt supuse de părţi, precum şi toate cazurile speciale prevăzute în Carta
O.N.U. sau în tratatele şi convenţiile în vigoare, referitoare la: interpretarea unui tratat;
orice problemă de drept internaţional; existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar

14
Selejan - Guţan, Bianca, Laura-Maria Crăciunean, Drept Internaţional Public, Editura Hamangiu, 2008,
p. 77

30
reprezenta o încălcare a unei obligaţii internaţionale; natura sau întinderea despăgubirilor
cuvenite pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
După cum se poate observa, Curtea Internaţională de Justiţie nu are competenţă şi
în soluţionarea cauzelor penale. Competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie este
facultativă în ce priveşte supunerea unui diferend în faţa acestuia. Totuşi, statele pot să
recunoască prin declaraţii speciale jurisdicţia sa obligatorie, însă numărul statelor care au
dat curs acestei prevederi este mic.
În problemele asupra cărora trebuie să se pronunţe, Curtea Internaţională de
Justiţie aplică, potrivit art. 38 al Statutului, convenţiile generale sau speciale care
stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele aflate în diferend, cutuma
internaţională, prin care se înţelege practica generală acceptată ca reprezentând dreptul,
precum şi principiile generale de drept. Ea se mai poate întemeia, în anumite condiţii, pe
hotărârile judecătoreşti şi pe doctrina specialiştilor celor mai calificaţi ai diferitelor state,
iar dacă părţile sunt de acord, şi pe regulile echităţii.
Procedura în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cuprinde două faze (scrisă şi
orală), Statutul cuprinzând numeroase prevederi de detaliu referitoare la desfăşurarea
şedinţelor de judecată, drepturile procedurale ale părţilor, deliberarea şi luarea hotărârii
(deciziei). Hotărârea adoptată de Curte, prin care se soluţionează fondul cauzei, este
definitivă din ziua în care a fost citită în şedinţă publică şi obligatorie pentru părţi. Ea
poate fi supusă doar revizuirii, pentru fapte care la data hotărârii erau necunoscute Curţii
şi care ar fi putut influenţa decisiv hotărârea dacă ar fi fost cunoscute. Dacă una din părţi
nu o pune în aplicare, cealaltă parte are dreptul, potrivit art. 94 al Cartei, să se adreseze
Consiliului de Securitate care poate, dacă socoteşte necesar, să facă recomandare sau să
decidă asupra măsurilor de luat pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii.
În afara atribuţiilor sale de judecare a cauzelor privind diferendele internaţionale,
Curtea Internaţională de Justiţie are şi atribuţia de a da avize consultative Adunării
Generale şi Consiliului de Securitate în orice problemă juridică precum şi, cu autorizarea
Adunării Generale, altor organe ale O.N.U. şi instituţiilor specializate ale acesteia în
probleme juridice care se ivesc în cadrul sferei lor de activitate.

31
 Cum însăşi denumirea lor o indică, aceste avize nu sunt în principiu obligatorii
nici pentru instanţă, aceasta putând reveni oricând asupra lor, nici pentru cel care le-a
cerut ori pentru alte state, ele impunându-se, însă, prin valoarea lor intrinsecă.
Activitatea practică a Curţii Internaţionale de Justiţie, atât sub aspectul
diferendelor soluţionate, cât şi al avizelor consultative acordate, este în general redusă.
Astfel, în literatură se consemnează că, până în 1982, Curtea Internaţională de Justiţie a
fost sesizată cu 65 cauze, în care a adoptat 58 hotărâri, iar până în 1996 i s-au adresat 23
de cereri pentru avize consultative. Problemele cu care a fost confruntată în cauzele
deduse judecăţii nu au fost, însă, dintre cele mai importante din punct de vedere al
implicaţiilor asupra păcii şi securităţii internaţionale. Aceasta a permis ca asupra rolului
Curţii Internaţionale de Justiţie în sfera de aplicare şi respectare a dreptului internaţional
să se facă aprecierii care, în general, nu sunt prea favorabile sau optimiste, considerându-
se că, în rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale, contribuţia Curţii este mult
redusă faţă de ceea ce s-a intenţionat la înfiinţarea sa.
Măsura reală a rolului Curţii şi a perspectivelor ei de viitor în sistemul mijloacelor
de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale şi, pe un plan mai larg, în
promovarea legalităţii internaţionale, nu trebuie căutată, însă, numai în numărul cauzelor
soluţionate şi al avizelor acordate, factori care în esenţă nu sunt determinaţi de Curtea
însăşi15.
Recunoscând rolul în general modest pe care Curtea Internaţională de Justiţie l-a
avut în rezolvarea diferendelor dintre state, trebuie totuşi subliniată influenţa generală a
Curţii pe planul rezolvării paşnice a diferendelor, contribuţia acesteia la dezvoltarea
dreptului internaţional şi efectul acţiunii sale potenţiale asupra securităţii internaţionale.
În ciuda activităţii sale relativ reduse, Curtea Internaţională de Justiţie a jucat un
anumit rol dincolo de hotărârile date în procesele judecate. Simpla sa existenţă a
constituit un element descurajator pentru cei tentaţi să încalce legalitatea internaţională,
iar clarificările pe care le-a adus prin hotărârile şi avizele sale unor probleme de principiu
au îmbogăţit baza legală a relaţiilor internaţionale şi au dus la prevenirea unor diferende
pentru situaţii similare.
Câteva exemple de cauze soluţionate de CIJ:
15
Selejan - Guţan, Bianca, Laura-Maria Crăciunean, Drept Internaţional Public, Editura Hamangiu, 2008,
p. 77

32
 - În 1973-1974 CIJ a examinat cazul Australia şi Noua Zeelandă împotriva
Franţei, privitor la interzicerea testărilor nucleare efectuate de către Franţa în Oceanul
Pacific. În legătură cu faptul, că Franţa a încetat testările nucleare în zonă, CIJ a încetat
examinarea cazului;
- În 1979-1980 CIJ a examinat cazul SUA împotriva Iranului, privitor la luarea
ostaticilor în incinta Ambasadei SUA la Teheran în noiembrie 1979. CIJ a decis, ca
Guvernul Iranului să elibereze imediat tot personalul Ambasadei reţinut nelegitim şi de a
transmite acest personal statului acreditant;
- În 1986 CIJ a decis, ca Guvernul SUA să înceteze imediat blocada militară a
porturilor Nicaragua, calificînd aceste accţiuni ale SUA ca fiind nelegale;
În 1999 CIJ a soluţionat diferendul de frontieră între Botswana şi Namibia,
privitor la insula Kasichili/Sedudu de pe râul Cobe. CIJ a decis, că insula aparţine
Botswanei, iar Namibia a declarant că recunoaşte decizia CIJ şi această decizie este
obligatorie.
Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării a fost instituit conform prevederilor
stipulate în anexa IV la Convenţia ONU pentru dreptul mării din 1982. Sediul
Tribunalului – Hamburg. Tribunalul este format din 21 judecători, specialişti cu conotaţie
şi autoritate internaţională, aleşi de către Adunarea generală a statelor membre la
Convenţie, pe o perioadă de 9 ani, cu dreptul de a fi realeşi. Pe parcursul îndeplinirii
funcţiilor sale, judecătorii se bucură de de privilegii şi imunităţi diplomatice. Hotărârile
Tribunalului sunt obligatorii pentru statele membre la Convenţie.

3.3. Mijloacele bazate pe constrângere

În cazul în care un stat comite acţiuni neamicale faţă de un alt stat sau încalcă
normele dreptului internaţional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat,
statul lezat, daca nu reuşeşte sa rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa
recurgă la folosirea unor mijloacele paşnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu
trebuie sa implice folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa, pentru a nu încalcă principiul
fundamental al dreptului internaţional – principiul neagresiunii. Dreptul internaţional

33
admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relaţiilor diplomatice, ca mijloace
paşnice bazate pe constrângere.
Retorsiunea. Consta în masurile de răspuns ale unui stat fata de actele inamicale,
contrare curtoaziei internaţionale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Actul de
retorsiune, ca si actele la care se răspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care
determina retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecătoreşti.
Represaliile. Consta într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare
dreptului internaţional, prin care acesta răspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate
împotriva lui. Prin aplicarea represaliilor se urmăreşte determinarea statului vinovat sa
înceteze actele ilegale si sa repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate
numai ca răspuns la acţiuni ilegale ale unui stat fata de alt stat si doar daca, înainte de a
recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat sa repare daunele provocate prin
acţiunile ilegale si nu o obţinut vreun rezultat, si doar cu respectarea principiului
proporţionalităţii între actele ilicite si daunele provocate prin acestea si represaliile care
se aplica. Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor aparţinând cetăţenilor
statului vinovat, întreruperea relaţiilor poştale, a comunicaţiilor cu statul vinovat etc.
Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si boicotul.
Embargoul reprezintă acţiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau
ieşirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala,
până când statul vinovat nu încetează acţiunile sale ilegale si nu îl despăgubeşte pentru
daunele provocate. Tot o măsura de embargo o reprezintă si reţinerea bunurilor, de orice
fel, aparţinând statului vinovat16.
Boicotul consta în masurile de constrângere executate de un stat sau de o
organizaţie internaţionala împotriva altui stat, care s-a făcut vinovat de încălcarea
dreptului internaţional (întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale si de alta
natura)17.
Ruperea relaţiilor diplomatice este actul unilateral al unui stat, prin care acesta îşi
recheamă misiunea diplomatica dintr-un stat si cere statului respectiv sa îşi recheme

16
Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000, p. 124
17
Dumitra Popescu, Drept internaţional public, Vol. II, Bucureşti, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”,
2004, p. 101-102.

34
misiunea diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune capăt relaţiilor
oficiale cu statul vizat prin acţiunea sa18.

18
Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 23

35
Capitolul 4
Soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale în
cadrul O.N.U. şi al organizaţiilor regionale
Organizaţiile internaţionale sunt subiectele derivate ale dreptului international,
titulare de drepturi si obligatii in conformitate cu normele internationale, instituite de
state prin acorduri incheiate intre ele. Organizaţia internaţională este o asociaţie de state,
stabilită prin şi bazată pe un tratat, care urmăreşte scopuri comune şi care are organe
speciale proprii, îndeplinind funcţii particulare în interiorul organizaţei.
Organizaţiile internaţionale19 reprezintă un ansamblu structurat de participanţi,
constituit pe baza unui acord, având o funcţionare continuă în vederea atingerii unor
obiective comune, prin coordonarea resurselor şi acţiunilor.
Organizaţiilor internaţionale li se recunoaşte calitatea de subiect de drept
internaţional, dar aceasta nu este comparabilă cu aceea recunoscută statelor (ele nu
posedă nici supremaţie teritorială), având personalitate limitată, necesară îndeplinirii
mandatului încredinţat prin voinţa statului.
O dată cu crearea organizaţiilor internaţionale cu funcţii politice şi atribuţii în
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, în statutul acestora au fost prevăzute, în
special după apariţia Societăţilor Naţiunilor, unele proceduri specifice pentru rezolvarea
pe cale paşnică a diferendelor internaţionale.
Poziţia acestor organizaţii internaţionale în rezolvarea diferendelor este
complementară sau subsidiară, la ele apelându-se în general numai după ce au fost
folosite alte mijloace paşnice.
Rolul organizaţiilor internaţionale este în acelaşi timp facultative în rezolvarea
diferendelor pe cale paşnică, atunci când sunt chemate să-şi aducă contribuţia ele
neputând impune o soluţie, ci având dreptul de a face recomandări părţilor în conflict, iar
acestea în principiu pot ţine sau nu cont de recomandările ce le-au fost făcute. Activitatea
organizaţiilor internaţionale în rezolvarea diferendelor are un caracter complex.
În cadrul organizaţiilor internaţionale se pot soluţiona diferende de diferite tipuri:
între statele membre; între un stat membru şi organizaţie; între diferite organisme ale
19
Bonciu, F., Economie mondială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 143

36
organizaţiei; între o organizaţie şi alte organizaţii internaţionale; între organizaţie şi
funcţionarii săi.

4.1. Soluţionarea diferendelor în cadrul Organizaţiei Naţiunilor

Unite

Expresia Naţiunile Unite, aparţinând preşedintelui american Franklin D.

Roosevelt a fost pentru prima dată rostită în Declaraţia către Naţiunile Unite la 1 ianuarie
1942, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, când reprezentanţii a 26 de state au
promis că vor continua împreună lupta împotriva Puterilor Axei.
Începutul a constat în înfiinţarea de organizaţii internaţionale în vederea cooperării în
diferite domenii. Astfel, Organizaţia Internaţională a Telecomunicaţiilor a fost înfiinţată
în 1865 ca Uniune Telegrafică Internaţională, iar Uniunea Poştală Universală a fost
înfiinţată în 1874. Ambele sunt astăzi instituţii specializate ONU.
În 1899 are loc la Haga, Conferinţa pentru pace, prilej cu care au fost elaborate o
serie de instrumente juridice internaţionale privind soluţionarea paşnică a diferendelor,
prevenirea războaielor şi codificarea regulilor de purtare a războiului. Totodată, a fost
adoptată Convenţia pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale şi a fost
înfiinţată o Curte Permanentă de Arbitraj, care şi-a început activitatea în 1902.
Urmările Primului Război Mondial aveau să dea naştere unei prime organizaţii de
securitate colectivă: Liga Naţiunilor. Cauzele eşecului acestei organizaţii s-au încercat a fi
explicate prin argumente precum: absenţa, cum a fost cazul SUA sau retragerea, vezi
cazul Japoniei, Italiei etc., statelor care ocupau poziţii cheie în planul relaţiilor
internaţionale; decizii luate în unanimitate sau acceptarea lor tacită; ineficienţa măsurilor
cu caracter sancţionator; lipsa acelor organizaţii specializate pe domenii economice
internaţionale etc.
La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial îşi făcea apariţia pe scena politică
internaţională o organizaţie fără de care sistemul de securitate mondial nu ar fi posibil:
Organizaţia Naţiunilor Unite .

37
 Constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1945 trebuie văzută ca una
dintre acele transformări a modelelor de gândire care a provocat transformări de durată în
istoria culturii.
Organizaţia a conferit principiului non-violenţei statutul unei norme legale şi a
creat, în plus, şi contextul în care această normă avea să poată fi supravegheată. Ea a
urmărit scopul, după cum spunea Cordell Hull în 1944, de a „(elimina) necesitatea creării
unor sfere de influenţă, a unor alianţe, echilibre de putere sau orice alt fel de aranjamente
speciale, prin intermediul cărora statele au încercat, în nefericitul trecut să îşi asigure
securitatea sau să îşi promoveze interesele“.
Crearea acestei organizaţii a reprezentat o importantă realizare după cel de al
Doilea Război Mondial, insuccesul Ligii Naţiunilor nu a dus, cum se părea, la
compromiterea ideii de organizaţie internaţională cu caracter de universalitate.
Aşteptările uriaşe care au însoţit constituirea Organizaţiei mondiale s-au năruit în
curând. Conflictul est-vest care a apărut cel mai târziu în 1947 a îngreunat desfăşurarea
unor activităţi constructive în cadrul forurilor ONU în primele decenii de existenţă ale
Organizaţiei.
"Acordul dintre marile puteri care se aflau în aceeaşi tabără pe timpul celui de-al
Doilea Război Modial s-a evaporat încă de la împărţirea câştigurilor - şi astfel s-a
evaporat şi speranţa de a crea 'o lume nouă', pe care ONU urma să o reprezinte şi apare la
nivel instituţional. Dacă Naţiunile Unite reuşiseră să repurteze unele succese până în
1947, printre altele retragerea Uniunii Sovietice de pe teritoriul Iranului, reglementarea
problemei Trieste-ului şi retragerea trupelor franco-britanice din Liban şi Siria, fosta
asociere armată dintre puterile occidentale şi Uniunea Sovietică a degenerat cel mai târziu
în 1947 într-un conflict care a durat, după cum se ştie, 40 de ani şi care a marcat relaţiile
internaţionale şi activităţile Naţiunilor Unite.
Conflictele ideologice şi puterea politică dintre cele două blocuri ... au dominat
din acest moment dezbaterile şi negocierile din toate forurile ONU şi, evident, mai ales în
cadrul Consiliului de Securitate. Funcţia de menţinere a păcii a Organizaţiei a fost practic
desfiinţată, ba mai mult: 'marile puteri iubitoare de pace', care, conform statutului, purtau
răspunderea principală pentru pace, au comis în curând, în lupta pentru dobândirea
sferelor de influenţă în lumea a treia, cele mai periculoase acte de încălcare a păcii. "

38
 Blocada Consiliului de Securitate creată de Războiul Rece nu trebuie să ne facă să
credem că primele patru decenii ar fi fost timp pierdut pentru ONU, istoria acestei
Organizaţii începând de abia odată cu răsturnarea de situaţie din anii 1989/90. O
asemenea apreciere ar trece cu vederea unele realizări ale Organizaţiei mondiale precum
cele din domeniul protecţiei drepturilor omului, a dezvoltării drepturilor popoarelor sau al
decolonizării. În ciuda - sau tocmai datorită - blocadei, Organizaţia a reuşit să repurteze
succese notabile în anumite domenii, care au făcut astăzi ca ONU să fie recunoscut ca un
for al problemelor globale.
După moartea lui Stalin, în anul 1953, relaxarea relativă ce a urmat în relaţiile
dintre cele două blocuri ("coexistenţă paşnică") a însemnat şi pentru Naţiunile Unite o
relaxare a condiţiilor de lucru. După ani de zile în care nu au mai fost primit nici un stat
în rândurile Organizaţiei, în 1955 au aderat 16 noi state. Statele din blocul de est au
început să participe la unele programe umanitare şi organizaţii speciale ale ONU finanţate
pe bază de donaţii. Acestea erau aceleaşi pe care aceste state le boicotaseră în primii ani.
În 1953, suedezul Dag Hammarskjöld a fost ales Secretar General al ONU, acesta fiind
considerat până astăzi cel mai bun Secretar General pe care l-a avut vreodată Organizaţia.
Pe baza rezoluţiei Uniting-for Peace din 1950, Naţiunile Unite au dezvoltat, la
mijlocul anilor cincizeci, la cererea noului Secretar General, un instrument cu totul nou şi
neprevăzut de Cartă: aşa numitele “operaţiuni de menţinere a păcii (Peacekeeping
Missions). Spre deosebire de măsurile de “forţare a păcii” prevăzute în Capitolul VII,
aceste operaţiuni nu se bazau pe uzul de forţă, servind la stabilizarea principiului de
renunţare la violenţe prin instalarea unei “zone-tampon” între părţile aflate în conflict.
Motivul pentru prima "intervenţie a Căştilor Albastre" a fost criza din Suez din
anul 1956. Aici trupele ONU au avut rol de tampon între cele două părţi conflictuale. Au
urmat mai apoi şi alte intervenţii, sarcinile Căştilor Albastre fiind extinse în mod
continuu20.
De la mijlocul anilor 50, decolonizarea s-a aflat în centrul activităţilor ONU.
După ce calea spre independenţă a coloniilor fusese marcat la început de lupte sângeroase
(de eliberare), acest proces a putut fi deviat - nu în ultimul rând mulţumită Naţiunilor
Unite -, pe o pistă ordonată şi paşnică.

20
Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 198

39
 Procesul de decolonizare a avut efecte substanţiale şi la nivelul Naţiunilor Unite:
statele proaspăt devenite independente au aderat la Organizaţie, astfel încât numărul
membrilor acesteia s-a îmbogăţit doar între 1955 şi 1962 cu 50 noi state. În 1965, 118 de
state făceau deja parte din Naţiunile Unite, iar distribuţia geografică a membrilor s-a
schimbat şi ea în mod fundamental. Dacă în 1945 făceau parte din ONU aproape numai
state nord - şi sud-americane şi state europene, în decursul valului de decolonizare s-au
adăugat mai ales state asiatice şi africane, ulterior şi state din spaţiun oceanic şi
caraibean. Astfel, ONU s-a dezvoltat dintr-un for care fusese alcătuit iniţial mai ales din
foştii aliaţi din cel de-al Doilea Război Mondial, într-o adevărată organizaţie mondială."
Structura Naţiunilor Unite s-a schimbat astfel într-un mod fundamental. Din cele trei
domenii de activitate, domeniul iniţial central - menţinerea păcii - şi-a pierdut din
importanţă, mai ales dacă ne gândim şi la faptul că, Consiliul de Securitate nu fusese
funcţional decât într-o foarte mică măsură din pricina dreptului de veto deţinut de
adversarii din Războiul Rece. Astfel, domeniul "dezvoltare economică şi socială" s-a
impus în prim-plan21.
Evenimentele epocale din anii 1989-1990 au adus Naţiunile Unite, după decenii
de paralizie, din nou în centrul politicii internaţionale. Consiliul de Securitate a dobândit
o capacitate de decizie şi acţiune necunoscută până atunci.
Prin actul său constitutiv şi prin activitatea desfăşurată, ONU se află astăzi într-un
moment oarecum “sensibil” în raport cu relaţiile dintre state şi tendinţele nuanţării
legislaţiei internaţionale, situaţie apărută în dublul context al globalizării economiei şi
politicii şi al trecerii de la bipolaritatea mondială, specifică ultimei jumătăţi de secol, la o
lume în care, deşi se menţine pluralitatea centrelor de putere, există o singură
“superputere”.
Cu toate acestea, Organizaţia Naţiunilor Unite este singura organizaţie cu caracter
universal cu sediul la New York şi birouri în Geneva, Nairobi şi Viena.
Inspirat descrisă drept o Conferinţă Diplomatică Permanentă , organizaţia şi-a
început activitatea oficială la 24 octombrie 1945 după lungi discuţii desfăşurate în cadrul
unor conferinţe internaţionale (Moscova – octombrie 1943, Teheran – decembrie 1943,
Dumbarton-Oaks – august-octombrie 1944, Yalta – februarie 1945), în momentul în care
21
Lungu, Magdalena Denisa, Rolul organizaţiilor internaţionale în soluţionarea pe cale paşnică a
diferendelor internaţionale, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 55

40
China, Franţa, URSS, Regatul Unit şi SUA, precum şi o majoritate a membrilor fondatori
au ratificat Carta ONU. Aşadar, organizaţia şi-a început activitatea odată cu intrarea în
vigoare a Cartei de la San Francisco.
Sistemul Naţiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi
funcţionale instituite conform Cartei sau create pe baza acesteia, compunându-se din
ONU şi instituţiile specializate autonome.
În conformitate cu dispoziţiile Cartei, principale obiective ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite sunt:
 menţinerea păcii şi securităţii: prin măsuri colective de natură să înlăture orice
ameninţare la adresa păcii şi prin mijloace de soluţionare a diferendelor
internaţionale;
 dezvoltarea relaţiilor de prietenie între naţiuni bazate pe principiile egalităţii în
drepturi şi autodeterminării popoarelor;
 facilitarea cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor mondiale de
natură economică, socială, culturală sau cu caracter umanitar;
 promovarea şi încurajarea respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Un rol deosebit de important îl are Organizaţia în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. Astfel, de-a lungul anilor ONU a constituit un factor determinant în
rezolvarea crizelor şi împiedicarea prelungirii conflictelor.
Practic, activitatea ONU în menţinerea păcii a însemnat acţiuni precum susţinerea
dezarmării prin reducerea sau eventual eliminarea armelor de distrugere în masă,
reprezentând chiar un forum pentru negocieri în acest domeniu şi făcând recomandări ori
iniţiind studii; a susţinut negocierile multilaterale în cadrul Conferinţei pentru Dezarmare,
negocieri concretizate în acorduri (Tratatul neproliferării Nucleare – 1968, tratate pentru
interzicerea fabricării de arme chimice şi bacteriologice etc.); acţiune de menţinere a
păcii în diferite zone de conflict (Africa, Asia, Europa, America, Orientul Mijlociu);
acţiuni pentru promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, pentru
codificarea normelor dreptului internaţional, pentru respectarea justiţiei; a creat programe
pentru asistenţă de urgenţă în zonele defavorizate, mai ales în caz de conflicte etc.

41
 Ca organizaţie interstatală, potrivit prevederilor Cartei aceasta este organizată pe
principiul egalităţii suverane a membrilor săi şi nici o dispoziţie din Cartă nu va autoriza
Naţiunile Unite să intervină în problemele interne ale statelor.
În realizarea scopurilor propuse, ONU îşi fundamentează întreaga activitate pe
următoarele principiile dreptului internaţional:
 principiul egalităţii suverane a statelor membre;
 principiul autodeterminării popoarelor şi naţiunilor;
 principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă;
 principiul reglementării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale în aşa
fel încât să nu primejduiască pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia;
 principiul abţinerii de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea forţei împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat;
 principiul neintervenţiei în problemele care sunt esenţial de competenţa internă a
statelor, ceea ce reprezintă o consacrare.
Admiterea în organizaţie se face în conformitate cu dispoziţiile articolului 4
alineatul 2 din Carta ONU astfel: statul candidat să fie un stat paşnic; statul candidat să
accepte prevederile Cartei; statul candidat să poată şi să îndeplinească dispoziţiile Cartei,
având la bază o recomandare favorabilă a Consiliului de Securitate.
În cadrul Conferinţei la nivel înalt de la Teheran, la care au participat şefii de stat
ai SUA, Anglia şi URSS, din anul 1943, s-a adoptat hotărârea ca miniştrii de externe ale
celor trei state să pregătească proiectul statutului noii organizaţii.
Reuniunea miniştrilor celor trei state a avut loc la Dumbarton Oaks, în anul 1944.
Aici s-a pregătit proiectul de statut al noii organizaţii internaţionale universale, denumit
Propuneri pentru înfiinţarea unei organizaţii internaţionale universale. Problemele asupra
cărora nu s-a ajuns la un acord aveau să fie discutate la Conferinţa la nivel înalt de la
Yalta din 1945, unde, totodată, avea să se adopte şi regula unanimităţii voturilor celor
cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al viitoarei organizaţii.
Următoarea conferinţă care avea să ducă la finalizarea actului constitutiv al viitoarei
organizaţii s-a desfăşurat la San Francisco.
Carta – actul constitutiv al ONU – este un instrument dinamic care se deosebeşte
de tratatele multilaterale clasice şi care a fost semnată la 26 iunie 1945 la încheierea

42
Conferinţei Naţiunilor Unite privind organizaţia internaţională, intrând în vigoare la 24
octombrie 1945, conform dispoziţiilor art.110 alin.3 “prezenta Cartă va intra în vigoare
după depunerea instrumentelor de ratificare de către Republica China, Franţa, Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Rusia şi Statele Unite ale Americii şi de către
majoritatea celorlalte state semnatare…”.
Depozitarul acestui document este guvernul SUA22.
Organizaţia Naţiunilor Unite reprezintă organizaţia cu principala responsabilitate
în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, având întregul ansamblu normativ
dominat de acest obiectiv.
În procesul prevenirii şi soluţionării paşnice a diferendelor, cele mai importante
dispoziţii ale Cartei sunt: art.1, art.2(3), art.(4), art.24, art.25, prevederile cap. VI (cele
mai semnificative fiind cele incluse în art.33 şi art.34).
În situaţia în care diferendul nu a putut fi stins prin aceste mijloace,
transformându‐se într‐o ameninţare, încălcare a păcii sau act de agresiune, organizaţie,
prin intermediul Consiliului de Securitate, va lua măsurile corespunzătoare, bazate pe
constrângere, conform prevederilor din Capitolul VII al Cartei.
Obligaţia soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale, înţeleasă ca principiu
fundamental, are valoare de „jus cogens”, fiind obligatorie “erga omnes”.
Procesul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale în cadrul ONU prezintă
următoarele trăsături:
‐ orice membru poate atrage atenţia Consiliului de Securitate sau Adunării Generale
asupra oricărui diferend sau situaţie susceptibile de a ameninţa menţinerea păcii (art.35
din Cartă);
‐ interesul organizaţiei de a interveni încă din primele momente ale apariţiei diferendului
prin intermediul a trei instrumente: dezbaterea publică în cadrul Adunării Generale sau
Consiliului de Securitate, discuţii şi negocieri între părţile direct interesate cu ajutorul
ONU şi crearea de mecanisme ad‐hoc care să faciliteze soluţionarea pe fond a problemei;
‐ existenţa unor forme de soluţionare diferite de cele proprii raporturilor bilaterale;
‐ atitudinea detaşată, căreia îi corespunde o viziune lucidă, capabilă a aborda diferenţiat
fiecare caz în parte, corespunzător particularităţilor fiecăruia;

22
Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 192

43
‐ sistemul jurisdicţional constituit, care are un caracter unic prin competenţe şi
performanţă;
‐ în ceea ce priveşte modalităţile de acţiune proprii organizaţiei, în cadrul Adunării
Generale se poate discuta orice problemă referitoare la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale; prin intermediul Consiliului de Securitate, părţile la un diferend pot fi
invitate să‐l rezolve prin mijloace paşnice, poate fi anchetat orice diferend sau situaţie
care ar putea da naştere unui diferend sau se recomandă părţilor procedurile ori metodele
de soluţionare cele mai potrivite.
Trebuie subliniat faptul că ONU nu soluţionează ea însăşi, în mod direct
diferendele. Ea asigură numai cadrul necesar desfăşurării procesului de soluţionare,
propune soluţii, impulsionează procesul prin anumite măsuri. Statele direct implicate în
diferend sunt cele care‐l rezolvă prin aplicarea unor măsuri comun acceptabile în vederea
aplanării sau stingerii neconcordanţelor dintre poziţii.
Pornind de la prevederile referitoare la principiul soluţionării paşnice, precum şi
ale art.33 din Cartă, se poate vorbi de un caracter complementar al modalităţilor de
implicare a organizaţiei în procesul de găsire a unei soluţii pe cale paşnică pentru un
anumit diferend. Acest character este subliniat şi de importanţa pe care Carta o
alocă acordurilor regionale, prin prevederile Capitolului VIII. Astfel, membrii ONU care
încheie astfel de acorduri sau constituie asemenea organisme vor depune toate eforturile
pentru soluţionarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul acestora, înainte de a le
supune Consiliului de Securitate.
Funcţiile organelor ONU, conform Capitolului VI al Cartei, sunt funcţii de
gestiune şi promovare a reglementării paşnice a diferendelor. Este o sarcină politică, care
vizează nu atât să reglementeze diferendele, cât mai ales să prevină pe cele care pot
provoca tensiuni, să evite agravarea situaţiei şi punerea în pericol a păcii şi securităţii
internaţionale.
În ceea ce priveşte materia asupra căreia se exercită competenţa ONU, Carta
prevede în mai multe dispoziţii că organele sale sunt competente să aplanaze sau să
rezolve nu numai diferendele ci şi ”situaţiile” internaţionale care ar putea duce la o
încălcare a păcii sau ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională. În alţi
termeni, Organizaţia Naţiunilor Unite este împuternicită prin Cartă să acţioneze, prin

44
organele sale, pentru a pune capăt diferendelor dintre statele membre, dar şi situaţiilor
care ar putea da naştere unui diferend, în cazurile în care prelungirea acestora ar putea
pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Rezultă de aici că, în
principiu, ONU nu intervine decât atunci când un diferend este grav, când este susceptibil
să ameninţe pacea şi securitatea internaţională. Aceasta nu înseamnă însă că, atunci când
este sesizată de statele membre, organizaţia nu poate interveni şi în soluţionarea unor
diferende ce par de mică importanţă.
În privinţa părţilor la un diferend ce poate fi supus soluţionării ONU, din
prevederile art.2, alin.6, coroborate cu cele ale art.35 alin. 2, rezultă că Organizaţia
Naţiunilor Unite poate reglementa nu numai litigiile ivite între membrii săi dar şi cele în
care sunt implicate state care nu sunt membre ONU, cu condiţia ca acestea din urmă să
accepte, în prealabil, în privinţa diferendului supus ONU, obligaţiile de rezolvare
paşnică prevăzute în Cartă.
Organele ONU cărora Carta le atribuie în mod expres competenţe în materie de
soluţionare paşnică a diferendelor sunt Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală, şi
în anumite condiţii Secretarul General al organizaţiei.

45
4.1.1. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite

Naţiunile Unite sunt o organizaţie internaţională de tip clasic. Asta înseamnă că

este alcătuită din state, în organele acesteia întrunindu-se reprezentanţii guvernelor
naţionale. Acest lucru este valabil şi pentru Adunarea Generală, care de multe ori a fost
numită în mod eronat "Parlament mondial". Ea nu este în nici un caz un parlament, ci un
forum de cooperare şi consultare inter-statal, chiar dacă activităţile plenului sunt pregătite
şi organizate - aşa cum se întâmplă şi în cazul parlamentelor - în cadrul unor comitete.
Adunarea Generală este organul principal deliberativ al ONU cu cele mai importante
atribuţii fiind reglementată în Cartă în capitolul IV.
Adunarea Generală este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre şi are
potrivit dispoziţiilor art. 10 din Cartă, o competenţă generală de a “discuta orice problemă
sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte sau care se referă la puterile şi funcţiile
vreunuia din organele prevăzute în prezenta Cartă şi, sub rezerva art.12, poate face
recomandări Membrilor Naţiunilor Unite sau Consiliului de Securitate în oricare
asemenea chestiuni sau cauze”.
Adunarea Generală lucrează în sesiuni ordinare care încep de regulă la New York
în a treia zi de marţi a lunii septembrie a fiecărui an şi continuă până în a treia săptămână
a lunii decembrie. În ultimii ani însă Adunarea a lucrat pe întreg parcursul anului. Potrivit
art.20 din Cartă, Adunarea poate fi convocată şi în sesiuni extraordinare în 24 de ore de
către Secretarul General la cererea Consiliului de Securitate sau a majorităţii membrilor
ONU sau chiar a unui membru dacă majoritatea celorlalţi este de acord.
Convocarea unei sesiuni anuale la o altă dată decât aceea stabilită prin Cartă sau
în alt loc decât la sediul principal al ONU pot fi hotărâte printr-o rezoluţie adoptată de
către Adunarea Generală.
La începutul fiecărei sesiuni ordinare Adunarea alege un nou Preşedinte , 21 de
Vicepreşedinţi şi Preşedinţii celor 6 comitete principale ale sesiunii. Pentru a asigura
repartizarea echitabilă, preşedinţia Adunării este aleasă prin rotaţie din cinci grupe de

46
state: africane, asiatice, est europene, latino-americane şi caraibiene, vest europene şi alte
state23.
Adunarea Generală a ONU are atribuţii care constau în: face recomandări privind
cooperarea în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv în ceea ce priveşte
dezarmarea şi folosirea armelor; discută orice chestiune privind pacea şi securitatea
internaţională, cu excepţia celor care fac obiectul dezbaterilor din cadrul Consiliului de
Securitate în privinţa cărora poate face doar recomandări; discută şi, cu aceeaşi excepţie,
face recomandări în orice chestiune care intră în cadrul Cartei sau care se referă la
puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute în Cartă; iniţiază studii şi face
recomandări pentru promovarea cooperării politice internaţionale, dezvoltarea şi
codificarea dreptului internaţional, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului şi colaborarea internaţională în domeniile economic, social, cultural, educaţional
şi al sănătăţii; face recomandări pentru menţinerea păcii în orice situaţie care ar fi de
natură să pericliteze relaţiile dintre state; cere şi analizează rapoartele Consiliului de
Securitate şi celorlalte organe ale ONU; adoptă bugetul Naţiunilor Unite şi contribuţia
anuală a statelor membre; membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, membrii
Consiliului Economic şi social şi acei membrii ai Consiliului de Tutelă eligibili; alege
împreună cu Consiliul de Securitate judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie; şi, la
recomandarea Consiliului de Securitate numeşte Secretarul general.
Datorită numărului foarte mare de probleme pe care Adunarea este chemată să le
rezolve, aceasta a delegat mai multe chestiuni pentru a fi rezolvate de cele 6 comitete
principale ale sale:
 Comitetul pentru Dezarmare şi Securitate Internaţională
 Comitetul pentru Probleme Economice şi Financiare
 Comitetul Social, Umanitar şi Cultural
 Comitetul Politic Special şi de Tutelă
 Comitetul pentru Probleme Administrative şi de Buget
 Comitetul Juridic

23
Selejan - Guţan, Bianca, Laura-Maria Crăciunean, Drept Internaţional Public, Editura Hamangiu, 2008,
p. 65

47
 Există, de asemenea, şi un al şaptelea comitet, numit Comitet General, compus
din Preşedinte, cei 21 de Vicepreşedinţi ai Adunării şi liderii celor şase comitete
procedurale, la care se mai adaugă şi Comisia pentru depline puteri.
Procedura de vot în Adunarea Generală se realizează pe de o parte, pentru problemele
importante cu votul a 2/3 din membrii votanţi şi prezenţi (art.18 pct.3 din Cartă), iar pe de
altă parte pentru alte domenii cu majoritatea simplă.
Din punct de vedere juridic aceste hotărâri sunt simple recomandări.
Membrii aflaţi în întârziere de plată a contribuţiilor financiare la ONU nu au
dreptul de vot dacă întârzierea este egală sau depăşeşte suma contribuţiilor datorate în cei
doi ani precedenţi, cu excepţia cazului în care Adunarea Generală consideră că această
neplată nu este imputabilă statului respectiv (art.19 din Cartă)24.
Carta ONU conferă Adunării Generale prin dispoziţiile articolelor 10 - 17 şi 19 -
22 următoarele funcţii şi puteri cu caracter general - discutarea oricăror chestiuni sau
cauze care intră în cadrul prevederilor Cartei, putând face recomandări membrilor ONU
şi Consiliului de Securitate (art.10); discută orice problemă privind menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, exceptându-le pe acelea care necesită o acţiune şi care trebuie
deferite Consiliului de Securitate (art.11 pct.2); examinează principiile generale de
cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art.11 pct.1), inclusiv cele
care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor; iniţiază studii şi face
recomandări în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniul politic şi pentru a
încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea sa, precum şi în
domeniile economic, social, cultural, al învăţământului, sănătăţii, drepturilor omului
(art.13 pct.1) şi cu caracter special – admiterea, suspendarea şi excluderea de membri ai
ONU; înfiinţarea de organe subsidiare (art.22); alegerea membrilor nepermanenţi ai
Consiliului de Securitate (art.23), ai ECOSOC (art.61), precum şi ai C.I.J (art.4 din
Statutul C.I.J) şi a Secretarului General (art.97); elaborarea de norme privind funcţionarea
Adunării Generale şi Statutul funcţionarilor organizaţiei etc.

24
Preda Mătăsaru, Aurel, Tratat de drept internaţional public – Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2007

48
4.1.2. Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite

Consiliul de Securitate este organ principal, deliberativ restrâns al ONU căruia

Carta i-a conferit responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, prima sa întrunire având loc la 16 ianuarie 1946.
Consiliul a fost creat pentru a promova pacea şi securitatea internaţională, fiind singurul
care are puterea de a decide şi aplica constrângerea , sperăm noi nu într-un mod
“discreţionar”, cum ar spune Serge Sur, căci în această situaţie puterile excepţionale ale
acestuia ar putea pune serioase semne de întrebare cu privire la posibilitatea Consiliului
de a neglija probleme cu adevărat de urgenţă şi de a confisca altele care ar putea fi
reglementate prin măsuri mult mai blânde .
Consiliul de Securitate se compune din 15 membri dintre care 5 sunt membri
permanenţi – China, Franţa, Federaţia Rusă, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii şi
10 sunt membri nepermanenţi aleşi de Adunarea Generală, pentru mandate de 2 ani,
astfel: 5 locuri pentru statele din Africa şi Asia, 2 pentru America Latină, 1 pentru Europa
de Est şi 2 pentru Europa de Vest şi celelalte. Aşadar, menţinerea păcii trebuie asigurată
de înţelegerea şi concertarea între cei cinci membri permanenţi, în special între SUA şi
Rusia.
Întrucât Consiliului îi revine răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, acesta va acţiona în numele membrilor Organizaţiei, care la
rândul lor, au obligaţia de a executa hotărârile sale, adoptate în conformitate cu Carta.
Acest organ al ONU dezbate problemele care intră în competenţa sa, la cererea Adunării
Generale ori la cererea unui stat membru sau nemembru, în condiţiile prevăzute de Cartă
şi de Regulamentul de funcţionare al Consiliului.
Ca organe subsidiare, Consiliul şi-a creat Comitetul pentru studierea problemelor
de procedură şi Comitetul admiterii de noi membri (ambele înfiinţate în 1946).
Principalele funcţii şi puteri ale Consiliului sunt:
 menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în conformitate cu principiile şi
scopurile Naţiunilor Unite;
 investigarea oricărei dispute sau situaţii care ar fi de natură să conducă la fricţiuni
internaţionale;

49
  rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;
 recomandă membrilor aplicarea de sancţiuni economice ori alte măsuri fără
implicarea forţei armate în vederea prevenirii sau chiar stopării unei agresiuni;
 ia măsuri de constrângere fără folosirea forţei armate, cu folosirea forţei armate
ori pentru menţinerea păcii cu folosirea de personal militar sub autoritatea
Naţiunilor Unite în alte scopuri decât cele care fac obiectul măsurilor de
constrângere;
 face recomandări cu privire la admiterea de noi membri; recomandă Adunării
Generale numirea Secretarului General şi împreună cu aceasta alege judecătorii
Curţii Internaţionale de Justiţie.
Recomandările vizează mijloacele paşnice de soluţionare a conflictelor
internaţionale.
În situaţiile când gravitatea ameninţării sau încălcării păcii reclamă luarea de
măsuri, Consiliul poate decide în acest sens, recurgând la următoarele mijloace:
 măsuri provizorii care trebuie să fie necesare şi utile şi prin care să nu fie
prejudiciate drepturile şi obligaţiile părţilor;
 măsuri de constrângere fără folosirea forţei armate (ruperea relaţiilor diplomatice,
întreruperea sau ruperea totală a comunicaţiilor aeriene, feroviare, maritime etc.);
 măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate în baza dispoziţiilor articolelor
42-43 din Cartă;
 măsuri pentru menţinerea păcii care se referă la folosirea de personal militar sub
autoritatea Naţiunilor Unite în alte scopuri decât cele care fac obiectul măsurilor
de constrângere (supravegherea încetării focului, respectarea armistiţiilor,
controale de frontieră etc.).
Actele Consiliului de Securitate (hotărâri şi recomandări) sunt adoptate diferit în
raport de natura problemelor care fac obiectul acestora. Astfel, pentru problemele de
fond, procedura constă în obţinerea votului a 9 din 15, obligatoriu fiind votul membrilor
permanenţi, în problemele de procedură este necesar tot votul a 9 din 15, de această dată
indiferent dacă sunt membri permanenţi sau nepermanenţi.

50
 Aşadar, în adoptarea unora dintre actele Consiliului de Securitate operează regula
unanimităţii membrilor permanenţi. Prin urmare, votul negativ al unuia dintre membrii
permanenţi, în această situaţie, face imposibilă adoptarea unei hotărâri.
După ce la cea de-a 48-a Sesiune a Adunării Generale s-a propus reformarea
Consiliului de Securitate, în ianuarie 1992 a fost convenit primul Summit al Consiliului,
la care au participat 13 dintre cei 15 şefi de stat sau guvern şi 2 miniştri de externe şi
unde subiectul întâlnirii a fost rolul ONU în diplomaţia preventivă, păstrarea şi
implementarea păcii25.
În 1993, la recomandarea Consiliului, au fost admise ca noi membre ale ONU
următoarele state: Andora, Cehia, Eritrea, Macedonia, Monaco şi Slovacia, în acelaşi an
autorizând noi operaţiuni de menţinere a păcii în Somalia, Haiti, Rwanda, Georgia,
Liberia, Irak-Kuweit, fosta Iugoslavie, Cambodgia etc.
Organismele dependente de Consiliul de Securitate sunt, de exemplu, Forţele
Naţiunilor Unite de supraveghere a încetării focului (UNDOF), Forţele ONU de
menţinere a păcii în Cipru (UNFICYP) şi Forţele ONU interimare în Liban (UNFIL).
La 28 septembrie 2001, acţionând în concordanţă cu Capitolul Vii din Carta ONU (relativ
la ameninţarea păcii şi securităţii internaţionale), Consiliul de Securitate a adoptat
Rezoluţia 1373/2001 prin care reafirmă condamnarea atacurilor teroriste din septembrie
2001 de la New Zork şi stabileşte înfiinţarea unui Comitet pentru combaterea
terorismului alcătuit din cei 15 membri ai Consiliului de Securitate.

4.1.3. Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite

În vreme ce celelalte organe principale ale Naţiunilor Unite - cu excepţia Curţii

Internaţionale de Justiţie - sunt compuse din delegaţii ale guvernelor statelor membre, în
Secretariat lucrează angajaţii proprii ai ONU.
Secretariatul este ultimul organ principal al ONU, aşa cum rezultă din prevederile
art.7 din Cartă şi este alcătuit din Secretarul General şi personalul necesar organizaţiei.

25
Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 198

51
 Secretariatul ONU este compus din funcţionari internaţionali care îşi desfăşoară
activitatea fie la sediul central al organizaţiei în New York, fie la birourile regionale ale
organizaţiei.
Secretariatul are atribuţii de la administrarea operaţiunilor de menţinere a păcii
până la medierea disputelor internaţionale, pregăteşte studii asupra problemelor care fac
obiectul ONU, organizează conferinţe internaţionale sau urmăreşte măsura în care
deciziile organelor ONU sunt puse în aplicare26.
Alegerea personalului se face în conformitate cu prevederile art.101 din Cartă,
avându-se în vedere criteriul eficienţei şi integrităţii şi criteriul repartiţiei geografice
echitabile.
În exerciţiul funcţiei lor funcţionarii internaţionali “nu vor solicita şi nu vor primi
instrucţiuni de la vreun guvern sau de la o altă autoritate exterioară Organizaţiei”, aşa
cum rezultă din prevederile art.100 din Cartă şi vor beneficia de imunităţile şi privilegiile
ONU, acordânduli-se un statut apropiat de cel al personalului diplomatic.
Secretarul General este cel mai înalt funcţionar ONU şi este ales pentru o perioadă de
cinci ani cu posibilitatea realegerii încă pentru un mandat de către Adunarea Generală, la
propunerea Consiliului de Securitate27.
Atribuţiile Secretarului General în raport cu activităţile organizaţiei, sunt de două
feluri: administrative (art.97-98) şi politice (art.98-99)28.
Astfel, din punct de vedere administrativ, Secretarul General are următoarele
atribuţii:
 organizarea sesiunilor organelor Naţiunilor Unite (redactarea ordinii de zi,
convocarea sesiunilor, examinarea deplinelor puteri etc.)
 coordonarea activităţilor organelor şi instituţiilor specializate ale ONU
 îndeplinirea oricăror funcţii încredinţate de organele principale ale ONU cu
excepţia Curţii Internaţionale de Justiţie;
 coordonează activităţile specifice domeniului financiar (pregăteşte bugetul,
primeşte contribuţiile, efectuează controlul cheltuielilor etc.)
 reprezintă ONU atunci când este împuternicit în acest sens.
26
Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 192
27
Bolintineanu Al., Năstase Adrian şi Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Bucureşti, All
Beck, 2002, p. 106
28
Idem, p. 107

52
Din punct de vedere politic, Secretarul General îndeplineşte următoarele atribuţii:
 sesizează Consiliul de Securitate asupra oricăror chestiuni care ar pune în
primejdie pacea şi securitatea internaţională;
 întreprinde măsuri concrete în legătură cu executarea deciziilor principalelor
organe ale organizaţiei;
 îndeplineşte un rol politic şi diplomatic important în soluţionarea unor
diferende, prin intermediul bunelor oficii şi a concilierii;
 pune în aplicare deciziile şi mecanismele Organizaţiei în vederea menţinerii
păcii şi securităţii internaţionale29.

4.3. Reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale în

sistemul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (OSCE)

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa 30 (OSCE) a apărut în anul

1973, iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Cunoscută ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog
şi negocieri multilaterale între Est şi Vest.
Istoria CSCE se împarte în două perioade:
- Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki şi, respectiv, a
Cartei de la Paris pentru o nouă Europă), în care CSCE a funcţionat ca un proces de
conferinţe şi reuniuni periodice.
- Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute în anii ‘90 au impus
schimbări fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional al
procesului început la Helsinki, cât şi rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la
Budapesta, 1994, a hotărât adoptarea denumirii de Organizaţie pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE).

29
Lungu, Magdalena Denisa, Rolul organizaţiilor internaţionale în soluţionarea pe cale paşnică a
diferendelor internaţionale, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 102
30
Popescu, A., Jinga, I., Organizaţii europene şi euroaltantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 156

53
 Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), forumul în care
se regăsesc toate ţările Europei, alături de Canada şi Statele Unite, reprezintă un element
cheie al arhitecturii europene de securitate.
La 3 iulie 1973 s-au deschis lucrările Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, cu participarea a 35 de state europene (fără Albania, dar cu SUA şi Canada). La
început a fost un proces de consultare politică, un forum multilateral de dialog şi
negociere, fără structuri permanente, care încercă să organizeze destinderea pe continent.
Statele membre au semnat la 30 iulie 1975 în capitala Finlandei, "Actul final de la
Helsinki", document prin care sunt stabilite: principii fundamentale, destinate să stea la
baza relaţiilor, dintre state; măsuri de creştere a încrederii în domeniul militar; hotărârea
statelor membre de a continua examinarea şi elaborarea unei metode general acceptabile
pentru reglementarea paşnică a disputelor; măsuri în privinţa respectării drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale; o bază de cooperare în domeniul economic,
cultural, al ştiinţei şi al tehnologiei.
Conform Actului final de la Helsinki, s-a hotarât continuarea şi aprofundarea
procesului CSCE. În acest scop, a funcţionat până în 1990 sub forma unor reuniuni şi
conferinţe, stabilind o serie de norme şi angajamente şi analizând periodic felul cum sunt
implementate acestea: Belgrad (‘77-’78), Madrid (‘80-’83), Viena (‘86-’89). Dupa 1990
CSCE este forumul în care se stabilesc primele negocieri în materie de securitate
europeană.
La întâlnirea la vârf de la Paris, din noiembrie 1990, se adoptă „Carta pentru o
noua Europa", care marchează sfârşitul formal al razboiului rece şi începutul
instituţionalizării CSCE31. Tot acum, statele membre în cele doua alianţe militare
semnează "Tratatul asupra forţelor armate convenţionale in Europa" (CFE) care limitează
forţele convenţionale în Europa, de la Atlantic la Urali.
Şefii de stat şi de guvern din ţările participante la CSCE au adoptat la finalul
reuniunii de analiză din iulie 1992 la Helsinki, Declaraţia intitulata "Provocările
schimbării". Documentul precizeaza că CSCE este un acord regional în spiritul cap.8 al
Cartei ONU şi reflectă acordul la care se ajunsese asupra întăririi instituţiilor CSCE,
31
Carta nu are caracterul unui act cu valoare constituţională, ci reprezintă un program de perspectivă în
construirea Europei pe doi piloni principali: revenirea la valorile democraţiei occidentale şi dezvoltarea
instituţională. Transformarea CSCE în OSCE, care a avut loc în 1994, a determinat şi importante mutaţii
calitative.

54
asupra elaborării unei structuri de alarmare rapidă, de prevenire a conflictelor şi de
gestionare a crizelor (cuprinzând misiuni de anchetă şi misiuni de raportori). Cu acelaşi
prilej se hotărăşte crearea, la Viena, a unui forum CSCE pentru cooperarea în domeniul
securităţii, Forum care, în noiembrie 1993, a adoptat 4 documente importante privind
măsurile de stabilizare a situaţiilor de criză localizate, principiile pe care să se bazeze
transferurile de arme convenţionale, planificarea apărării, precum şi contactele şi
cooperarea pe plan militar.
La finalul conferinţei de analiză a CSCE din 1994 de la Budapesta este adoptat
documentul intitulat "Spre un parteneriat real într-o era noua" care cuprinde: schimbarea
de nume a CSCE, devenită de la 1 ianuarie 1995, Organizatia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE); continuarea dezvoltării mijloacelor CSCE în materie de
prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor; un cod de conduită asupra aspectelor
politico-militare ale securităţii.
Summitul de la Lisabona din 1996, prin documentul "Un model de securitate
comun şi cuprinzător pentru Europa sec. XXI" prezintă provocarile la adresa securităţii
statelor membre şi posibilităţile de cooperare pentru preintâmpinarea lor.
La Istambul, în ianuarie 1999 au fost adoptate "Carta pentru securitatea europeană" şi
alte documente referitoare la măsurile de încredere şi securitate, precum şi la reducerea
forţelor armate convenţionale in Europa.
Astazi OSCE este o organizaţie paneuropeană de securitate, care include toate
statele europene, SUA, Canada şi fostele republici sovietice din Asia Centrala. Este
concepută pentru a servi drept instrument de primă instanţă pentru avertizarea din timp
şi prevenirea conflictelor, gestionarea conflictelor şi reconstrucţia post-conflict în
Europa32. Regulile de bază sunt egalitatea membrilor şi consensul în adoptarea deciziilor.
Statele membre ale O.S.C.E. – ca expresie a hotărârii lor de a acţiona pentru
promovarea păcii şi întăririi securităţii în Europa – au convenit: de a se abţine de la
folosirea forţei sau ameninţării cu forţa în relaţiile lor cu alte state; să ia măsuri efective
în vederea dezarmării generale şi totale; să depună toate eforturile pentru a reglementa în
mod exclusiv prin mijloace paşnice orice diferend dintre ele ş.a.

32 Nicolae Paun, Istoria constructiei europene, Editura Fundatia pentru Studii Europene, 1999, p.53

55
 Regulile de bază pe care se sprijină activitatea O.S.C.E. sunt egalitatea membrilor
şi consensul în adoptarea deciziilor. O.S.C.E. cuprinde în structura sa următoarele
instituţii:
 Consiliul permanent – format din reprezentanţii statelor membre ale organizaţiei.
Consiliul se reuneşte săptămânal la Viena, pentru a dezbate şi lua decizii în toate
domeniile aferente O.S.C.E.
 Consiliul superior – dezbate periodic aspecte de natură politică;
 Consiliul ministerial – reprezintă reuniunea miniştrilor de externe;
 Preşedintele în exerciţiu al O.S.C.E. – respectiv, ministrul de externe a ţării
desemnate, asistat de precedentul şi următorul; deţine întreaga responsabilitate a
activităţii executive a organizaţiei;
 Secretarul general al O.S.C.E. – acţionează în calitate de reprezentant al
preşedintelui în exerciţiu, pe care îl sprijină în toate activităţile destinate să ducă
la îndeplinirea obiectivelor O.S.C.E.
Secretariatul mai include: Centrul de prevenire a conflictelor, Departamentul de
administrare şi operaţiuni, Coordonatorul activităţilor O.S.C.E. în domeniul economic şi
al mediului.
 Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului – joacă un rol important
în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea de instituţii naţionale electorale sau de
apărare a drepturilor menţionate.
 Înaltul Comisar pentru Minoritatea Naţională - are un rol însemnat în semnalarea
în timp şi prevenirea conflictelor interetnice, iar prin recomandări şi rapoarte,
încurajează menţinerea unei politici a nonconfruntării.
 Adunarea Parlamentară - alcătuită din 300 de reprezentanţi ai tuturor statelor
membre, îşi desfăşoară sesiunea anuală în luna iulie; dezbate teme de larg interes
şi adoptă rezoluţii şi recomandări specifice profilului O.S.C.E.
 Curtea de Conciliere şi Arbitraj – prin care statele semnatare ale convenţiei, vor
supune atenţiei o problemă divergentă, urmând ca aceasta să fie reglementată de
Tribunalul de Arbitraj sau Comisia de Conciliere.
O.S.C.E. şi-a stabilit următoarele priorităţi: consolidarea valorilor comune ale
statelor membre şi ajutarea lor în constituirea societăţii civile democratice, bazate pe

56
supremaţia legii; prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi readucerea păcii
în zonele de conflict; surmontarea unor deficite ale stării de securitate a statelor membre
şi prevenirea unor noi destructurări ale acestora, prin promovarea unui sistem regional de
securitate bazat pe cooperare.
Organizaţia dispune de anumite instrumente în realizarea scopurilor sale, şi
anume: misiunile de informare a raportorilor O.S.C.E.; misiunile sau alte activităţi
similare în teren – ca instrument principal pentru prevenirea pe termen lung a
conflictelor, managementul crizelor, rezolvarea conflictelor şi revenirea la normalitate;
reprezentanţii personali ai preşedintelui executiv desemnaţi a-l asista în rezolvarea unor
situaţii survenite în diverse regiuni; grupuri de conducere – pentru îndeplinirea unor
misiuni sau sarcini concrete în domeniul prevenirii conflictelor; mecanisme pentru
soluţionarea paşnică a diferendelor; acţiuni de menţinere a păcii.
Structurile de pace şi securitate ce vizează menţinerea păcii şi întărirea securităţii
pe continent, nu sunt îndreptate împotriva nici unui stat sau continent şi trebuie să aducă
o importantă contribuţie la pacea şi securitatea mondială. De asemenea, s-a demonstrat că
această organizaţie constituie un pas important în eforturile omenirii de a aduce puţină
ordine şi raţiune în viaţa internaţională.
O.S.C.E., ca organizaţie înfiinţată cu scopul conjugării eforturilor în vederea
asigurării păcii, securităţii şi cooperării pe continentul european, constituie un exemplu
de organizaţie continentală care a elaborat mai multe sisteme de soluţionare paşnică a
diferendelor.

4.3.1. Mecanisme și proceduri OSCE de soluționare pe cale pașnică a

diferendelor internaționale

Punctele decisive în rezolvarea eficientă a unei crize le constituie descoperirea

acesteia într-o fază incipientă și luarea de măsuri adecvate situației respective. Cu toate că
în principiu se prevede regula consensului pentru adoptarea de măsuri și decizii, în cadrul

57
O.S.C.E. sunt prevăzute și o serie de mecanisme și proceduri care să ofere o intervenție
promtă și eficientă si care să mobilizeze și să concentreze eforturile asupra situației
conflictuale.
Mecanismele Dimensiunii Umane includ mecanismele de la Viena și Moscova.
Mecanismul de la Viena prevede obligația statelor de a furniza la cererea celorlalte state
informații, de a organiza întruniri bilaterale și de a permite statelor membre să aducă
problema în cauză în atenția celorlalte state. Mecanismul de la Moscova prevede opțiunea
trimiterii unei misiuni de experți care să asiste statele în conflict. Misiunea poate fi
solicitată de statele în conflict sau poate fi inițiată la propunerea a cel puțin șase state.
Misiunea se va folosi de informațiile de care dispune, de bune oficii și de mediere pentru
promovarea dialogului și cooperări dintre părți.
Mecanismul de consultare și cooperare privind activități militare neobișnuite și
neprogramate se aseamănă cu cel de la Viena, statele fiind obligate la cererea celorlalte să
explice mobilizarea de forțe armate în alte zone decât cele în care sunt mobilizate pe timp
de pace și care pot avea o semnificație militară asupra celorlalte state.
Mecanismul de cooperare în cazul unor incidente de natură militară prevede
obligația statului respectiv de a informa în cel mai scurt timp într-o formă scurtă și clară
celelalte state pentru evitarea unor interpretări greșite a evenimentelor ce ar da naștere la
conflicte. La cererea statelor interesate privind clarificarea evenimentelor răspunsul
trebuie să fie promt.
Pentru a asigura descoperirea cât mai rapidă a situațiilor generatoare de crize
statale au dreptul de a informa organele și organismele O.S.C.E.
Mecanismul de la Berlin privind consultarea și cooperarea în situații de urgență
prevede că statele pot solicita Președintelui în exercițiu să convoace o întrunire de urgență
a Consiliului Superior în vederea soluționării situației.
Mecanismele privind soluționare pe cale pașnică a conflictelor includ mecanismul
de la Valletta și mecanismul Curții de Conciliere și Arbitraj. Mecanismul de la Valletta
prevede numirea unui grup de aporturi care să medieze conflictul purtând discuții cu
părțile implicate, în mod individual sau în comun. Procedura de la La Valetta este
expresia documentului cu acelaşi nume, adoptat în capitala Maltei în anul 1991 la
uniunea experţilor asupra soluţionării paşnice a diferendelor. Documentul stabileşte un

58
mechanism bazat pe intervenţia terţilor, la care pot recurge statele membre ale OSCE, în
vederea soluţionări unui dferend (ex. diferendul moldo –nistrean pentru soluţionarea
căruia sunt implicate Ucraina şi Federaţia Rusă).
Procedura are un caracter facultativ, în sensul că statele nu sunt obligate să
recurgă la mecanismele prevăzute de această procedură.
Diferendele pe care părţile au încercat să le reglementeze prin consultări sau
negocieri, cele pentru care există căi de regelemetare convenite, precum şi diferendele
referitoare la suveranitate, integritate teritorială şi apărare naţională, nu cad sub incidenţa
procedurii de la La Valettaa.
Măsurile de sporire a încrederii și securității statelor (“Confidence – security –
Building Measures“) reprezintă prevederi privind verificarea și schimburi de informații în
legătură cu forțele armate și activitățile militare. Aceste măsuri includ schimbul anual de
informații militare, ratificări privind desfășurarea în viitor a anumitor activități militare,
schimbul de calendare ale activității militare, stabilirea unor principii privind transferul
armelor. Scopul acestor măsuri este de a promova încrederea reciprocă, transparentă și
deschiderea spre cooperare.
Codul de conduită privind aspecte politico – militare ale securității a fost adoptat
în 1994 la Budapesta. Codul reafirma obligația statelor de a acționa solidar în cadrul
violării normelor și angajamentelor O.S.C.E.; codul prevede de asemenea obligația de
neacordare a asistenței statelor care folosesc forța sau amenintarea cu forța împotriva
integrității teritoriale sau independenței oricărui stat.
Alte aspecte politico – militare privind securitatea sunt prevăzute în Acordurile regionale
privind controlul armamentului, Tratatul privind Forțele Armate Convenționale din
Europa și în Tratatul privind spațiul aerian.

4.3.2. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul O.S.C.E.

Convenţia privind concilierea şi arbitrajul a fost adoptată la reuniunea Consiliului

O.S.C.E. de la Stockholm, din decembrie 1992, şi a intrat în vigoare în luna mai 1995 ca
urmare a ratificării sale de către cel puţin 12 state participante.

59
 Elaborarea acestora a avut la bază propunerea franco-germană prezentată la
reuniunea de la Praga a Consiliului miniştrilor de externe ai ţărilor membre ale O.S.C.E.
Ea viza stabilirea în cadrul organizaţiei a unei Curţi europene de conciliere şi Arbitraj,
având în compunere o Comisie de Conciliere şi un Tribunal arbitral.
Caracteristic noii convenţii este caracterul subsidiar, cele două proceduri neputând
fi declarate – în vederea soluţionării unui diferend, dacă a fost pus în mişcare sau s-a
pronunţat deja un alt sistem ori mecanism jurisdicţional de soluţionare, exterior
Convenţiei cât şi pentru diferendele în legătură cu cel care părţile au acceptat deja să
caute o soluţie33.
Curtea se compune dintr-un număr de conciliatori şi arbitri, determinat de
numărul statelor părţi la Convenţie. Fiecare stat parte desemnează doi conciliatori (dintre
care unul poate avea naţionalitatea altui stat), pentru un mandat de 6 ani, reînnoibil.
Situaţia este identică în cazul arbitrilor, fiecare parte contractantă putând desemna un
arbitru şi un arbitru supleant pentru aceeaşi durată de timp, unul dintre ei putând avea
naţionalitatea altui stat.
Conciliatorii şi arbitrii formează două de categorii colegii; cel al conciliatorilor şi
colegiul arbitrilor care, reunite, aleg preşedintele Biroului Curţii. Fiecare colegiu alege
din rândurile sale câte doi membrii ai acestui birou, în acelaşi mod fiind aleşi şi cei patru
membrii supleanţi.
Competentele cu care este investită Curtea vizează: adoptarea propriului
regulament; alegerea Biroului Curţii; desemnarea grefierului.
Elementele de permanenţă ale acestui nou mecanism instituţional sunt: Biroul,
Grefa, şi sediul fixat prin Convenţia de la Geneva.
Procedura de conciliere este obligatorie. Atunci când între state părţi la Convenţie
apare un diferend şi acesta nu a putut fi rezolvat prin negociere sau alte modalităţi oricare
din părţi poate să declanşeze unilateral această procedură, adresându-se în acest sens
grefierului Curţii cu o cerere pentru constituirea unei comisii de conciliere.
Competenţa comisiei se exercită doar asupra diferendului pe care este chemată să-
l soluţioneze, iar în baza existenţei unui acord special procedura de conciliere poate fi

33
Lungu, Magdalena Denisa, Rolul organizaţiilor internaţionale în soluţionarea pe cale paşnică a
diferendelor internaţionale, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 129

60
aplicabilă şi diferendelor dintre statele membre ale O.S.C.E., nesemnatare ale Convenţiei
de conciliere şi arbitraj.
Examinarea diferendului de către Comisia de Conciliere se poate încheia prin
semnarea de către părţi a unui rezumat al concluziilor sale, atunci când soluţia propusă
este acceptată, sau a unui raport final, atunci când părţile nu se pronunţă imediat asupra
acceptării soluţiei. Raportul
Comisiei de Conciliere nu este obligatoriu, motiv pentru care concluziile finale
sunt trase de consiliul OSCE, care are prerogativa de a folosi mijloacele de presiune de
care dispune, mai puţin cele coercitive.
Recurgerea la procedura arbitrală poate avea la bază fie un compromis încheiat
între părţi pentru a supune un diferend acestei modalităţi de soluţionare, fie o declaraţie
unilaterală făcută în prealabil de părţile la diferend. Declaraţiile unilaterale oferă statelor
posibilitatea de a exclude din competenţa Tribunalului arbitral diferendele ar căror obiect
îl constituie suveranitatea teritorială, apărarea şi independenţa naţională.
Procedura arbitrală se desfăşoară conform principiilor clasice ale
contradictialităţii şi egalităţii părţilor, în cadrul unui proces în două fazescrisă şi orală.
Sentinţa tribunalului arbitral este definitivă şi obligatorie. ea trebuie să exprime
opinia majorităţii arbitrilor, iar arbitri aflaţi în minoritate pot să alăture sentinţei opiniile
lor separate.
Un aspect al procedurii de arbitraj este dreptul la intervenţie, de care dispune orice
stat membru al C.S.C.E. şi în baza căruia statul este autorizat să intervină într-o procedură
de arbitraj dacă “consideră că are un interes juridic deosebit, care ar putea fi afectat de
hotărârea tribunalului” şi dacă “dovedeşte existenţa unui asemenea interes”. Decizia
privind primirea cererii de intervenţie aparţine Tribunalului arbitral. Revizuirea sentinţei
arbitrare se referă doar la cazurile în care se descoperă un fapt nou de natură să aibă o
influenţă decisivă asupra sentinţei şi care nu a fost cunoscut Tribunalului sau părţilor.

4.3.3. Dispoziţii privind concilierea dirijată

Documentul respectiv a fost prezentat şi susţinut de S.U.A. În fapt, el nu instituie

o nouă cale de reglementare paşnică a diferendelor, ci trimite părţile unui diferend fie să

61
urmeze o procedură de conciliere bazată pe propunerea britanică, fie să urmeze procedura
de conciliere prevăzută în Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul C.S.C.E.,
atunci când litigiul intervine între două state părţi la această convenţie. Şi acest document
este aplicabil numai litigiilor opunând două părţi.
Eficienţa concilierii dirijate se bazează pe autoritatea de ansamblu a O.S.C.E.:
Consiliul miniştrilor afacerilor externe ai ţărilor membre O.S.C.E sau Comitetul înalţilor
funcţionari pot dirija părţile la un diferend de a recurge la conciliere, fără ca acestea să se
poată opune. În plus, două părţi în litigiu nu pot scăpa nici intervenţiei unor state terţe, în
sensul presiunii de a supune litigiul concilierii, în cazurile în care respectivele state terţe
au sprijinul celor două organe O.S.C.E. (Consiliul miniştrilor şi Comitetul înalţilor
funcţionari).
În ce priveşte aplicabilitatea acestei proceduri, este de notat că dispoziţiile
concilierii dirijate nu sunt aplicabile atunci când părţile în litigiu s-au înţeles să recurgă la
un mijloc de reglementare în afara O.S.C.E. sau au decis să sustragă unilateral litigiul de
sub incidenţa acestei proceduri, pe considerentul că el priveşte integritatea teritorială,
suveranitatea, apărarea naţională, spaţiile maritime sau aeriene.

4.4. Procedura de soluționare pe cale pașnică a diferendelor

internaționale în cadrul altor organizații regionale

În plan regional, statele au creat următoarele organizaţii de acest tip:

- Liga Statelor Arabe (L.S.A.-1945);
- Organizaţia Statelor Americane (OSA-1947-48);
- Organizaţia Uniunii Africane (OUA-1963), din 2002 Uniunea Africană (UA);
- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE 1994-1995).

Liga Statelor Arabe

Art. 5 din Pactul Ligii stabileşte următoarele principii şi reguli:

• interzice recurgerea la forţă pentru reglementarea conflictelor;

62
 • recurgerea statelor în diferend la Consiliul Ligii, care are funcţii arbitrale şi de
conciliere;
• hotărârea Consiliului este obligatorie şi executorie;
• statele părţi în diferend nu vor participa la dezbateri şi nici la adoptarea
hotărârilor;
• Consiliul îşi poate oferi bunele sale oficii în orice diferend care poate duce la
război între două state membre sau între un stat membru şi un stat terţ.
În practică, Liga Arabă nu şi-a dovedit eficienta în problematica ce vizează
soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale.

Organizaţia Statelor Americane

În baza art. 2 din Tratatui Interamerican de Ajutor Reciproc (1947) şi art. 3, art.
23-26 din Carta OSA (Bogota, 1948), modificată prin Protocolul de la Buenos Aires
(1967) se prevăd atât principiul soluţionării paşnice, cât şi mijloacele de reglementare a
diferendelor. Competenţe în reglementarea paşnică a diferendelor revin, în principal,
Consiliului permanent care la sesizarea părţilor poate să:
• ofere bunele sale oficii;
• asiste părţile în diferend;
• să recomande procedurile adecvate de rezolvare a diferendului;
• poate iniţia anchete (cu consimţământul părţilor implicate);
• poate constitui comitete ad-hoc (cu acordul părţilor).
Secretarul general al OSA are unele atribuţii nesemnificative în domeniu.
În practică, OSA a fost atrasă, într-o anumită măsură, în:
• conflictul anglo-argentinian privind insulele Faullcland-Malvines (1982);
• în 1989, mediere în conflictul de frontieră dintre Costa Rica şi Nicaragua;
• începând din 1991, OSA şi O.N.U. s-au implicat în Haiti, pe cale diplomatică,
printr-un trimis special si în 1993, printr-o misiune comună O.N.U./OSA, Misiune
Internaţională Civilă în Haiti, pentru respectarea democraţiei, respectarea drepturilor
omului şi pentru a investiga diferite încălcări ale legii.

63
 Organizaţia Uniunii Africane (OUA), din 2002 Uniunea Africana (UA).

Carta OUA (art. 3 alin. 4) prevedea principiul soluţionării paşnice si mijloacele de

rezolvare a diferendelor, constituirea unei Comisii de mediere, conciliere şi arbitraj. Carta
Africană (a Uniunii Africane), spre deosebire de Carta OUA, nu mai include o structură
de tipul Comisiei tripartite (mediere, conciliere si arbitraj) dar, în schimb introduce
următoarele competenţe pentru UA:
• creează Curtea de justiţie cu largi atribuţii în soluţionarea diferendelor şi
prevenirea conflictelor;
• creează Consiliul executiv, care are ca funcţie principală să îndeplinească
directivele Adunării privind gestionarea conflictelor, războaielor şi a altor situaţii de
urgenţă;
• a introduce sancţiuni de ordin politic şi economic;
• Preşedintele Uniunii va putea să-şi ofere bunele oficii, medierea, arbitrajul, sau
să acţioneze în mod adecvat în cazuri specifice.

64
Concluzii

Rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor are un caracter obligatoriu pentru toate

statele, în sensul că acestea trebuie să rezolve diferendele dintre ele exclusiv prin
mijloace paşnice, în conformitate cu principiile şi normele de drept internaţional, şi un
caracter universal, în sensul că trebuie să se recurgă la această cale pentru soluţionarea
oricărui diferend, indiferent de natura acestuia şi de faza în care s-ar afla.
Statele au, însă, ca entităţi suverane şi egale, dreptul de a alege, evident că
punându-se de acord între ele, unul sau altul dintre mijloacele puse la dispoziţie de
dreptul internaţional, pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre ele, fără a li se
putea impune acceptarea unui anumit mijloc, iar ulterior pot înlocui oricând un mijloc cu
altul considerat ca mai adecvat împrejurărilor concrete şi modificărilor de situaţii
survenite pe parcurs (principiul liberei alegeri a mijloacelor)34.
Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale se clasifică, în
raport de specificitatea modului în care sunt destinate să contribuie la obţinerea
rezultatului, în 3 categorii:
 mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele, bunele
oficii, mediaţiunea, ancheta şi concilierea;
 mijloace cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională;
 mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul organizaţiilor internaţionale cu
vocaţie universală sau regională (zonală).
Dacă, pentru soluţionarea paşnică a diferendelor, celelalte mijloace nu au dat
rezultate, statele pot recurge la măsuri de constrângere fără folosirea forţei armate.
Asemenea măsuri sunt:retorsiunea şi represaliile.
Retorsiunea, măsuri de retaliere cu caracter licit luate de un stat faţă de acte
neprieteneşti, contrare uzanţelor internaţionale, săvârşite de un alt stat; exemple de acte

34
Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului international contemporan, editura Didactică şi
pedagogică, 1998, p. 391-392

65
neprieteneşti: acte de natură legislativă, administrativă ş.a., iar ca măsuri de retaliere:
reducerea importurilor de la un astfel de stat, nerecunoaşterea actelor sale, etc.
Represaliile, măsuri luate de un stat ca răspuns la acte ilicite ale altui stat pentru a-
1 determina să înceteze actul ilicit şi să repare eventualele daune (exemplu: sechestrarea
unor bunuri aparţinând statului respectiv sau expulzarea resortisanţilor săi.) Recurgerea la
represalii se face cu respectarea anumitor condiţii cum sunt: păstrarea unei proporţii între
actul ilicit şi represalii, nefolosirea forţei.
Ca forme speciale ale represaliilor: embargoul şi boicotul.
Embargoul, acţiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau ieşirea
navelor comerciale ale altui stat din porturile sau marea sa teritorială. Embargoul poate fi
aplicat de state, dar şi de organizaţiile internaţionale; Boicotul, întreruperea relaţiilor
comerciale dintre state, a comunicaţiilor feroviare, maritime, poştale etc. Atât statele, cât
şi organizaţiile internaţionale pot recurge la această măsură. Este necesar de a menţiona şi
blocada militară, care se soldează cu demonstraţii, alte măsuri şi operaţiuni ale unor forţe
aeriene, navale sau terestre. Însă, întrucât aceasta implică ameninţarea cu forţa sau
folosirea forţei, numai Consiliul de Securitate al O.N.U. poate recurge la astfel de măsuri,
în conformitate cu dispoziţiile Cartei O.N.U.

66
Bibliografie

1. Carpinschi, A, Margarit, D, Organizatii internationale, editura Polirom, 2011

2. Chilea, Dragos, Drept internaţional public, Editura Hamangiu, 2007
3. Diaconu, I, Manual de drept international public ed a III-a, Universul juridic,
2010
4. Duţu, Mircea, Drept International Public - Vol. I, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2008;
5. Lungu, Magdalena Denisa, Rolul organizaţiilor internaţionale în soluţionarea pe
cale paşnică a diferendelor internaţionale, editura Universul Juridic, Bucureşti,
2010
6. Miga-Beşteliu Raluca, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional
public, Bucureşti, All Beck, 2003;
7. Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internationale interguvernamantale, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2006
8. Pivniceru, Mona Maria, Drept internaţional public - Ed. Hamangiu, Bucuresti,
2007
9. Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Lumina Lex,
2001
10. Preda Mătăsaru, Aurel, Tratat de drept internaţional public – Ed. Lumina Lex,
Bucuresti, 2007
11. Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002
12. Scăunas, Stelian, Drept internaţional public, ediţia 2, Editura CH Beck, 2007
13. Selejan - Guţan, Bianca, Laura-Maria Crăciunean, Drept Internaţional Public,
Editura Hamangiu, 2008
14. Ungureanu, R.S., Securitate, suveranitate si institutii internationale, editura
Polirom, 2010
15. Vătăman, D., Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009

67