Mijloacele de reglementare pașnică a diferendelor

internaționale

Profesor coordonator:
Lector univ. dr. Ion Diaconu

Masterand:
Curelescu Dimitrios Mihail Alexander
 Relațiile internaționale actuale sunt dominate de probleme mari care au la baza
unele mai vechi, fără a exista, încă, soluții periodice. Poate una dintre cele mai grave
probleme este violența (deși, a fost reglementată, nu a dispărut întru totul, ci a căpătat
noi forme de manifestare, unele cu un caracter extremist, precum și conflictele interne
destructurante sau terorismul internațional).
Conflictele, în opinia autorilor lucrării Sistemul principiilor dreptului
internațional1, sunt o realitate inevitabilă atât a relațiilor internaționale, cât și în relațiile
interumane. De cele mai multe ori, statele pot urmări aceleași interese, însă atingerea
scopului final ori obținerea pretențiilor cerute diferă, ceea ce poate genera conflicte.
Obligația statelor, potrivit Magdalenei-Denisa Lungu2, de a soluționa diferendele
internaționale prin metode sau proceduri care să îndepărteze forța și amenințarea cu
forța este un corolar al principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța și are o
strânsă legătură cu principiul cooperării internaționale. Așadar, aplicarea practică a
principiului de soluționare pașnică a diferendelor internaționale are la bază egalitatea în
drepturi a statelor care le permite să negocieze de pe poziții egale și să hotărască
împreună care ar fi cele mai viabile mijloace în vederea rezolvării fiecărui diferend,
stabilind soluțiile cele mai potrivite.
D. Popescu și A. Năstase3 menționează că principiile fundamentale ale dreptului
internațional sunt categoriile istorice apărute și dezvoltate în același timp cu societatea
internațională, cu statele și raporturile dintre ele. Acestea reprezintă acordul de
înțelegere dintre state, fiind aplicabile universal prin doctrină sau cutumă, iar obiectul
lor de reglementare este reprezentat de acordurile dintre state la nivel general având
caracter imperativ ce conferă expresivitate și protecție valorii fundamentale între
raporturile ce vizează subiecte de drept internațional. Totodată, principiul soluționării
pașnice a diferendelor este o practică tradițională a cărei principală funcție este de a
implementa proceduri de soluționare pașnică a diferendelor cu caracter internațional.
Diferendul, potrivit Dicționarului român explicativ4, este definit ca deosebire de
păreri între două sau mai multe persoane, state, etc.

1
D., Popescu, A., Năstase (coord.), Sistemul principiilor dreptului internațional, Ed. Academiei,
București, 1986, p. 20.
2
Magdalena, Denisa, Lungu, Rolul organizațiilor internaționale în soluționarea pașnică, Universul
Juridic, București, 2010, p. 12
3
D., Popescu, A., Năstase (coord.), op. cit., p. 20
4
https://dexonline.net/definitie-diferend, site accesat în data de 18.05.2019
 Noțiunea de diferend, conform site-ului RadjCarbune.wordpress.com5, are o
accepțiune mai largă, înglobând toți ceilalți termeni. În accepțiunea sa largă, termenul
de diferend desemnează o neînțelegere, un dezacord sau litigiu între două sau mai multe
state cu privire la un drept, pretenții ori interese.
Aceeași sursă mai sus menționată precizează că în anul 1942 Curtea Permanentă
de Justiție a definit diferendul ca un dezacord al unei probleme de drept sau de fapt, o
opoziție de teze juridice ori de interese dintre state. Așadar, noțiune de diferend este
complexa și cuprinde, pe larg, contestațiile, litigiile, divergențele ori conflictele dintre
subiecte de drept.
Dicționarul de terminologie de drept internațional6 definește
diferendul internațional, ca fiind diferendul care opune două sau mai multe state sau,
în general, două subiecte de ordin statal, sau două subiecte de drept internațional.
Diferendele internaționale, conform site-ului Știucum.com7, în funcție de
temeiul de drept sau lipsa acestuia, pot fi:
1. diferende juridice – atunci când contradicția este urmare a neînțelegerilor cu
privire la interpretarea și aplicarea dreptului pozitiv, precum interpretarea unui
tratat, probleme de drept internațional, fapte de încălcare a obligațiilor
internaționale, reparația datorată pentru încălcarea unei obligații internaționale;
2. diferende politice – când contradicția nu are temei juridic, reprezentând doar
pretenții care nu au corespondent în dreptul pozitiv.
Potrivit sursei mai sus menționată, diferendele internaționale apar:
- între state;
- între raporturile dintre state și organizații internaționale;
- între organizații internaționale.
Michel Virally8 consideră că reglementarea pașnică a diferendelor statale este unul
din principiile fundamentale ale dreptului internațional hotărât în unanimitate.
Soluționarea pașnică, conform lucrării Drept internațional public9, este un
deziderat cam tot atât de vechi ca şi recurgerea la forță și război pentru tranșarea
problemelor între state. Metodele folosite în antichitate pentru rezolvarea pașnică a
situațiilor conflictuale, deși în timp au cunoscut unele dezvoltări şi perfecționări, nu se

5
https://radjcarbune.wordpress.com/2013/05/30/diferend-si-conflict-international-dimensiuni-
conceptuale-2/, accesat în data de 18.02.2019
6
Petre, Rusu, Dictionar de terminologie uzuala diplomatica si de drept international, Cartea Universitară,
București, 2004, p. 50
7
http://www.stiucum.com/drept/drept-international/Solutionarea-pasnica-a-diferen51893.php, accesat în
data de 18.05.2019
8
Michel, Virally, L’organisation mondiale, Librairie Amand Colin Paris, 1972, p. 419
9
G., Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 222
deosebesc în mod fundamental de cele folosite azi. Aspectul distinctiv ce deosebește
epocile trecute de prezent constă în faptul că, până la adoptarea Pactului Briand/Kelong
(1928) – instrument cu semnificație normativă şi practică deosebită –, războiul a fost
considerat ca principala modalitate de politică externă a statelor, utilizată în mod firesc
pentru rezolvarea problemelor litigioase interstatale, fiind admis ca atare şi de dreptul
internațional.
Conceptul de găsire, potrivit lucrării Rolul organizațiilor internaționale în
soluționarea pașnică10, prin mijloace pașnice a unei soluții la o problemă aflată în discuție
a apărut încă din Grecia antică. Vechii greci utilizau instituția arbitrajului pe scară largă
pentru soluționarea diferendelor ivite în legătură cu demarcarea frontierelor, ieșirilor la
mare, a celor din domeniul comerțului, a privilegiilor acordate în porturi sau chiar pentru
soluționarea unor conflicte de natură politică. Aşa cum istoria o demonstrează, au existat
tratate speciale încheiate pentru soluționarea anumitor diferende, dar şi tratate cu un
caracter general cu aplicabilitate în cazul unor viitoare, potenţiale litigii. În Evul Mediu,
cele mai frecvent întâlnite modalităţi de soluţionare erau medierea, arbitrajul şi
concilierea (care, de regulă, era realizată de arbitri, în debutul procedurii de arbitraj).
Procesul de mediere se baza pe aplicarea principiului judicium parium (judecata egalilor),
conchide autoarea.
Magdalena Denisa Lungu 11 menționează că odată cu dezvoltarea societăţii
internaţionale, cu dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional, statele au simţit
necesitatea creării unor norme convenţionale care să reglementeze problematica
soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. Astfel, în secolele al XVIII-lea şi al
XIX-lea apar convenţiile şi acordurile internaţionale care reglementează acest domeniu
al relaţiilor interstatale. În secolul al XIX-lea, arbitrajul internaţional a cunoscut o
dezvoltare deosebită pe continentul american de nord şi imediat după aceea şi în
spaţiul Americii Latine. De asemenea, o contribuţie importantă la promovarea
conceptului de soluţionare paşnică au adus-o Conferinţele de pace de la Haga din
1899 şi 1907.
Conform site-ului Arduph.ro12, după înfiinţarea Ligii Naţiunilor, s-au reglementat
o serie de instrumente juridice internaţionale, care au consacrat principiul nerecurgerii la
forţă şi la ameninţarea cu forţa, acesta având caracter de normă imperativă.

10
Magdalena, Denisa, Lungu, op. cit., p. 13
11
Ibidem, p. 14
12
http://www.arduph.ro/domenii/conducerea-ostilitatilor/reglementarea-pasnica-a-diferendelor-
internationale/, site accesat în data de 18.05.2019
 Carta O.N.U. din 194513 este cea care consacră reglementarea paşnică a
diferendelor ca principiu fundamental al dreptului internaţional, proclamând că toţi
membrii organizaţiei internaţionale vor rezolva diferendele lor internaţionale pe cale şi
prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia
să nu fie puse în primejdie.
Grigore Geamănu14 menționează că mijloacele pașnice de rezolvare a diferendelor
internaționale se împart în trei categorii:
a. mijloace paşnice fără caracter jurisdicţional (diplomatic) – tratativele sau
negocierile, bunele oficii, medierea sau mediaţiunea, ancheta şi concilierea;
b. mijloace paşnice cu caracter jurisdicţional – arbitrajul şi jurisdicţia obligatorie;
c. procedura de reglementare a diferendelor dintre state prin intermediul
organismelor şi organizaţiilor internaţionale.

Negocierea, în opinia lui Moye15, este un mijloc diplomatic simplu şi unul dintre cele
mai vechi şi mai utilizate în soluționarea pașnică a diferendelor dintre state. Acest mijloc
nu presupune intervenția unui terț. Practic este vorba despre tratative care se desfășoară
între părțile la diferend, prin care se încearcă ajungerea la o înțelegere pentru stingerea
diferendului. Rolul primordial pe care îl au astăzi tratativele în practica diplomatică, în
comparaţie cu celelalte metode, decurge din faptul că tratativele oferă, datorită
caracterului lor direct şi a contactului nemijlocit între părțile angajate în discuție,
posibilități suplimentare de identificare a punctelor de vedere convergente, permiţând
depăşirea cu răbdare, tact, înţelegere a tuturor piedicilor sau greutăţilor, ca şi convenirea
unor soluţii acceptabile tuturor părţilor interesate. Totodată, pentru ca negocierea sa fie
posibila, este necesara o buna comunicare între părți, în sensul acceptării libere a
tratativelor, pe baza principiilor fundamentale ale dreptului internațional public, mai ales
a principiului egalității suverane a diferendului. Acceptarea si folosirea acestui mijloc nu
presupun automat rezolvarea diferendului. Soluțiile pot fi diverse, precum renunțarea la
pretenții, acceptarea lor, ajungerea la un compromis, esențiala fiind respectarea
angajamentelor asumate de părți la sfârșitul negocierilor. Daca nu se ajunge la stingerea
diferendului, pârțile au obligația să recurgă la alte mijloace de soluționare, dar numai pe
cale pașnică.

13
A se vedea Carta O.N.U., art. 2
14
Grigore Geamănu, Drept internațional public, Ed. Didactică şi Pedagogică, București, 1983, pag. 391
15
M., Moye, Le droit des Gens moderne, Paris, Sirey, 1920, p. 348
 Charta ONU16 nu enumeră expres bunele oficii, enumerarea din acest articol nu este
exhaustivă, întrucât se precizează că pârțile pot recurge și la orice alte mijloace pașnice
la alegerea lor. In practica diplomatica, ca și în tratate, bunele oficii sunt uneori
diferențiate de mediere, alteori confundate. Se deosebesc de negociere prin faptul că
presupun participarea unui terț, dar numai în scopul aproprierii părților la diferend, pentru
derularea negocierilor directe. Prin urmare, terțul care-i oferă bunele oficii nu are decât
un rol premergător soluționării diferendului, el neavând dreptul sa participe la tratative.
Bunele oficii reprezintă astfel demersul întreprins pe lângă statele părți la un litigiu de
către un terț - stat sau organizație internațională -, din proprie inițiativă sau la cererea
părților, cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor
diplomatice.
Autorii lucrării Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale17 precizează
că trăsăturile și funcțiile lor sunt astfel similare cu cele ale negocierilor, înscriindu-le în
aceeași categorie de metode diplomatice, neformale si nejurisdiscționale. Sub aspectul
scopului, bunele oficii urmăresc numai începerea sau reluarea negocierilor, ele se încheie
in momentul când pârțile se așază la masa tratativelor, bunele oficii apar ca având caracter
procedural, nu privesc fondul litigiului.
Medierea, conform site-ului Blog Wellcome18, este considerată ca fiind cea mai
flexibilă, cea mai rapidă dintre tehnicile de ADR, precum și cea mai rentabilă. Este un
mijloc demonstrat de soluționare a litigiilor, care poate genera o soluție echitabilă pentru
ambele părți, la un preț accesibil, un proces voluntar, fără caracter obligatoriu, care nu
aduce atingere procesului judiciar.
Robert D. Benjamin 19 consideră că practica medierii necesită o bază solidă de
cunoștințe asupra teoriilor conflictului, comunicării, asupra teoriilor de învățare, ale
sistemelor, asupra celor politice, legale, dar și asupra principiilor de psihologie socială,
biologie, economie, istorie, antropologie, filozofie și teologie. Așadar, în acest context,
medierea reprezintă o profesie unică modernă care are punct de pornire cunoașterea
cadrului tradițional al acesteia.

16
A se vedea Charta ONU, art. 33
17
D., Popescu, T., Chebeleu s.a., Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, Editura Academiei
RSR, București 1993 p.39
18
https://www.blog.wellcome.ro/consideratii-asupra-calitatilor-necesare-unui-mediator, site accesat în
data de 07.05.2019
19
Robert D. Benjamin, The Mediator Prepares: The Practice of Theory, în John Michael Haynes,
Gretchen L. Haynes, Larry Sun Fong (edit.), Mediation: Positive Conflict Management, State University
of New York Press, New York, 2004, p. xi.
 Medierea, în opinia Biancăi Selejan-Gutan20, în rezolvarea diferendului înseamnă
activă a terțului în negocieri putând oferi sfaturi și propuneri în vederea soluționării
conflictului, însă acțiunea negociatorului se încheie doar în momentul în care s-a ajuns la
un rezultat final.
Scăunaș21 consideră că medierea are în vedere conducerea negocierilor, fondul
diferendului, spre a se ajunge la o soluție pașnica și convenabilă pentru părți. De
asemenea, în doctrină s-a definit medierea ca fiind acțiunea unui terț, stat, organizație
internațională sau chiar o personalitate recunoscuta, prin care se urmărește crearea
atmosferei necesare desfășurării negocierilor între pârțile la diferend si oferirea directa a
serviciilor terțului pentru găsirea soluțiilor favorabile părților.
Comportarea mediatorului, după Irvine S. Gersch, Cathy Casale, Chris Luck 22,
precum și a celui care oferă bunele oficii, trebuie să se încadreze în principiile
fundamentale ale dreptului internațional contemporan. Medierea și bunele oficii sunt
activități diplomatice care impun calități deosebite de tact, prudentă, discreție și
perseverență
Dacă în mediere terțul este activ în soluționarea unui diferend, conform lucrării
Drept internațional public23, în cadrul anchetei internaționale terțul are ca menire
verificarea stării de fapt care stă la baza acestuia, terțul fiind constituit din comisii de
anchetă alcătuite pe baza unui acord între părțile diferendului, prin care se stabilește
componenta comisiei și obiectul activității acesteia. Comisia internațională de ancheta se
poate constitui de părțile în diferend prin acord expres pentru anchetarea unei situații
determinate sau printr-un tratat anterior, situație în care comisia va avea un caracter
permanent. Totodată, părțile la diferend sunt obligate să furnizeze orice informații
necesare activității comisiei de ancheta. Comisia internațională de anchetă finalizează
acțiunea printr-un raport-concluzii adoptat cu majoritatea voturilor membrilor, raport pe
care îl prezintă părților la diferend, acestea putând să țină sau să nu țină seama de
concluziile comisiei. Ancheta internațională ca mijloc pașnic de soluționare a
diferendelor internaționale, a fost folosită cu eficiență în multe situații și a devenit chiar
o practică a organizațiilor internaționale.

20
Bianca, Selejan-Gutan, Drept internațional public, Editura Universității "Lucian Blaga" Sibiu, 2003, p.
210
21
S., Scăunaș, Drept internațional public, Edit. All Beck, București, 2005, p. 226
22
Irvine S. Gersch, Cathy Casale, Chris Luck, SEN conciliation, în Irvine S. Gersch, Adam Gersch
(edit.), Resolving Disagreement in Special Educational Needs. A practical guide to conciliation and
mediation, Routledge Falmer, Londra, New York, 2003, p. 50.
23
Bianca, Selejan-Gutan, op. cit., p. 211
 Concilierea internațională ca mijloc politico-diplomatic de soluţionare pasnică a
diferendelor internaţionale, a apărut mult mai târziu în pratica convenţională, deşi unele
elemente proprii concilierii se întâlnesc şi la mediere şi anchetă, fiind o combinare între
acestea. Investigarea cauzelor disputei ca trăsătură proprie a concilierii, se realizează de
către un organ independent, şi nu de către un terţ care acţionează ca un mediator. Între
organul independent şi părţile din diferend există o strânsă legatură, pentru că primul
formulează propuneri iar p[rţile se pronunţă asupra lor.
Comisia internaţională de conciliere, în opinia lui Florian Coman 24, este mijloc
paşnic de reglementare a litigiilor dintre state ce constă în examinarea diferendului de
către un organ prestabilit (sau stabilit după izbucnirea conflictului), alcătuit din particulari
numiţi dintre persoanele agreate de state care, deliberând după o procedură contradictorie,
în absenţa părţilor, le propun o soluţie neobligatorie - are un caracter mai amplu decât
comisia internaţională de anchetă.
În opinia lui Dumitru Mazilu25 concilierea are o sferă mai largă de cuprindere
deoarece nu se opreşte la cercetarea faptelor şi analiza lor ci, face recomandări de
soluţionare a litigiului.
Autorii lucrării Drept internațional public26 menționează că primul tratat
original de conciliere în Europa a fost semnat la Helsingfaus, la 17 ianuarie 1925, iar
statele semnatare se angajau să supună, fie procedurii de conciliere, fie celei a arbitrajului,
toate diferendele ce ar putea să apară între ele, iar prima tentativă diplomatică a unei
convenții internaționale de conciliere este Actul General de la Geneva, din 26 septembrie
1928, ratificat de un număr mare de națiuni. Comisia de conciliere cercetează nu numai
faptele care au generat diferendul respectiv, dar face şi recomandări asupra modului de
soluționare a lui. Toate acestea fiind cuprinse în raportul pe care îl întocmeşte comisia
internațională de conciliere. Recomandările sau avizele acestei comisii nu sunt obligatorii
pentru părţile aflate în diferend. Rolul comisiei este doar să concilieze părţile în diferend.
Recurgerea la acest mijloc paşnic este obligatorie numai în cazul când statele respective
au stabilit acest lucru, în prealabil, pe cale convenţională. Comisia internaţională de
conciliere este un mijloc paşnic, care se apropie, mai ales, prin procedura ei de lucru, de
mijloacele paşnice jurisdicţionale.

24
Florian, Coman, Nicolae,Purdă şi Colectivul, Dicționar de drept internațional public, Editura Media,
2002, p. 55
25
Dumitru Mazilu- Dreptul internaţional public, vol. II, Editura Lumina Lex,2005, pag 319
26
Florian, Coman, Nicolae,Purdă şi Colectivul, op. cit., p. 350
 Comisia internaţională de conciliere este consacrată în numeroase tratate
internaţionale ca mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor care se pot ivi între state, în
legătură cu aplicarea acestora. Spre exemplu: Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, din 1976, Convenţia privind dreptul tratatelor de la Viena, din 1969, care
în Anexă prevede organizarea comisiei internaţionale de conciliere pentru soluţionarea
diferendelor ivite între părţile contractante, Convenţia europeană pentru reglementarea
paşnică a diferendelor, din anul 1957. Această Convenţie reglementează două tipuri de
comisii internaţionale de conciliere : a) comisiile permanente de conciliere, care sunt
stabilite anterior diferendului şi b) comisia specială de conciliere, care este înfiinţată de
către părţile în diferend, dacă ele n-au convenit să supună diferendul comisiei permanente
de conciliere. De asemenea, Convenţia precizează că rolul comisiei speciale de conciliere
este de a elucida chestiunile în litigiu şi de a concilia părţile în diferend. Ea îşi încheia
activitatea prin adoptarea unui proces-verbal, în care se constată fie că părţile în diferend
s-au înţeles, sau că ele nu au putut fi conciliate, conchid autorii.
Referindu-se la instituția arbitrajului, H. Grotius27 precizează că a fost practicată
încă din antichitate între cetățile grecești, iar apoi în Evul Mediu o practicau Papa sau
reprezentanții săi, suveranii feudali pentru conflictele dintre vasali. Totodată, recurgerea
la arbitrajul internațional presupune ca două state în diferend să confere unui organ terț
(judecători, instanța ad-hoc), desemnat de comun acord, competența pentru a soluționa
litigiul care le opune, printr-o hotărâre data prin buna-credință, pe care se obliga să o
respecte si este consacrat de Convenția de la Haga din 1907. El își are originea în Afacerea
Alabama, care a constituit motiv de litigiu dintre SUA și Anglia, în care guvernul
american acuzase guvernul britanic de a-și fi încălcat obligațiile sale de neutralitate,
permițând navelor (si a navei Alabama) insurgenților sudiști.
Arbitrajul internațional, conform lucrării Soluționarea pașnică a diferendelor
internaționale28, are un caracter:
1. judiciar care presupune existența unui organ arbitral care trebuie să pronunțe o
hotărâre judecătorească obligatorie conform principiului pacta sunt servanda
(deci nu se poate vorbi aici de diplomație);
2. consensual în care acordul părților este absolut necesar pentru recurgerea la
arbitraj;
3. limitat unde se exclud anumite categorii de diferende (politice, etc);

27
H., Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Științifică, București, 1968, p. 570
28
D., Popescu, T., Chebeleu s.a., op. cit., p. 65
 4. simplu, în care procedura se stabilește pe baza unor reguli simple care depinde de
regulile compromisului li de calitatea arbitrilor.
De asemenea, conform aceleași lucrări, fundamentul juridic al arbitrajului este
caracterizat prin:
1. compromisul de arbitraj care reprezintă actul prin care două state convin să supună
soluționarea unor diferende unuia sau mai multor arbitrări, organizând în detaliu,
de comun acord procedura ce urmează a fi aplicată în soluționare;
2. clauza compromisorie – este o stipulație cu caracter special sau general dintr-un
tratat bi sau multilateral, prin care statele părți se obligă ca în cazul apariției unui
diferend între ele, să-l rezolve prin recurgerea la arbitraj;
3. tratatul de arbitraj permanent este angajamentul prin care se recurge la arbitraj și
poate fi conținut într-un tratat încheiat special în acest scop.

Decizia instanței de arbitraj – sentința arbitrară este obligatorie pentru părți, dar numai
pentru cauza judecată şi nu poate fi contestată decât numai pentru aspecte procedurale,
eroare, dol, constrângere sau coruperea arbitrilor. Se pot admite totuşi recursul în
interpretare, când părţile sunt în dezacord cu sensurile aplicării sentinţei, recursul în
corectare, precum erori de fapt sau de drept, şi recursul în revizuire, când se descoperă
fapte noi care pot influenţa considerabil sentinţa.
Potrivit site-ului ScricGroup29, arbitrajul internaţional prezintă anumite caractere
specifice care îl individualizează în sistemul modalităţilor de soluţionare paşnică a
diferendelor:
1) caracterul judiciar (presupune existenţa unui element terţ – organul arbitral – care
trebuie să se pronunţe printr-o hotărâre judiciară); Acest caracter presupune şi
caracterul obligatoriu al hotărârii pronunţate ceea ce îl diferenţiază de modalităţile
diplomatice de soluţionare paşnică care constituie faza prealabilă utilizării
arbitrajului;
2) caracterul consensual (acordul părților poate să fie anterior sau posterior, general
sau special, dar trebuie să existe întotdeauna);
3) caracterul limitat (limitele se referă la excluderea anumitor categorii de diferende
din cadrul celor care pot fi supuse arbitrajului: diferendele politice – decât într-o
anumită perioadă , diferende care pot afecta suveranitatea, independența etc.);

29
http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/REGLEMENTAREA-DIFERENDELOR-INT61458.php, accesat
în data de 22.05.2019
 4) caracterul suplu (în funcţie de datele concrete ale diferendului, procedura
arbitrajului poate fi stabilită cu supleţe, pe baza unor reguli simple).
După cel de-al doilea război mondial, potrivit autorilor lucrării Soluționarea pașnică
a diferendelor internaționale30, arbitrajul internațional și-a restrâns sfera și domeniile de
aplicare. Totuși anumite probleme referitoare la arbitraj au început în acea perioadă să
intre în Comisia de drept internațional a ONU, care în anul 1953, respectiv 1958 a
întocmit doua proiecte succesive care să prevadă principiile referitoare la obligația de a
recurge la arbitraj, constituirea și competențele tribunalului ad-hoc, sistemului probator
și procedura organelor arbitrale. Unele dispoziții au fost însă criticate de un mare număr
de state, astfel că în anul 1958 s-a emis un model de reguli asupra procedurii arbitrale
adoptat prin Rezoluția Adunării generale 1262 (XIII), orientativ pentru statele interesate.
Justiția internațională se identifică cu soluționarea judiciară, fiind un pas important în
instituționalizarea relațiilor dintre state în domeniul reglementării diferendelor pe cale
pașnică, îl reprezintă instanța de judecată internațională cu caracter permanent.
Aceasta a cunoscut, potrivit site-ului Aafdutm.ro31, ca primă instanță Curtea
Permanentă de Justiție Internațională, înființată în 1920, conform Pactului Ligii
Națiunilor. Jurisdicția internațională se aseamănă cu arbitrajul, prin faptul că se recurge
la ambele printr-un acord al părţilor la compromis sau pe bază de clauze compromisorii.
Sunt şi asemănări de procedură, iar hotărârile sunt în ambele cazuri obligatorii. Principala
deosebire este caracterul instituțional al jurisdicției. Curtea Permanentă de Justiție a
examinat un număr de 65 de cazuri şi a dat avize consultative. În anul 1945, Curtea
Permanentă a fost desființată.
Prima alegere a judecătorilor CIJ s-a făcut la 5 februarie 1946. Din aprilie 1946,
în baza art.7 alin.1 din Charta Națiunilor Unite intrata în vigoare la data de 24 octombrie
1945, se înființează și își începe activitatea Curtea Internațională de Justiție, ca succesoare
a fostei Curți Permanente Internaționale de Justiție. Rolul ei este de a soluționa
diferendele dintre state și de a acorda avize consultative calificate în orice problemă
juridică la cererea Adunării Generale și Consiliului de Securitate ori a altor organe și
instituții specializate ale ONU. Aceasta înseamnă ca statele nu pot cere avize consultative,
ci doar Adunarea Generala a ONU.
Înființarea, organizarea și funcționarea Curții Internaționale de Justiție este

30
D., Popescu, T., Chebeleu s.a., op. cit., p. 65
31
http://www.aafdutm.ro/revista/anul-i/nr-1/rezolvarea-pa%C8%99nica-a-diferendelor-
interna%C8%9Bionale/, accesat în data de 22.05.2019
stipulată de Charta ONU, Statutul CIJ, la care se adaugă Regulamentul Curții adoptat în
adoptat in 1946 cu modificările ulterioare.
Sesizarea CIJ de către statele care doresc să-şi rezolve diferendul pe această cale,
se realizează prin adresarea unei cereri care trebuie să cuprindă ca elemente obiectul
diferendului, partea reclamantă şi partea reclamată. Înainte de începerea procesului,
Curtea poate adopta prin ordonanţe măsuri conservatorii (pentru conservarea drepturilor
părţilor la diferend) iar părţile pot ridica excepţii preliminare referitoare la declaraţia de
acceptare a competenţei Curţii, lipsa negocierilor prealabile şi altele.
Hotărârea Curții este adoptată cu majoritatea judecătorilor prezenţi, în caz de
voturi egale, votul preşedintelui fiind preponderent. O hotărâre a Curţii are trei părţi:
prima – care determină cauza, faptele şi sinteza argumentelor părţilor, a doua – motivaţia
hotărârii, iar concluziile sunt conţinute în partea a treia a hotărârii prin care Curtea
soluţionează diferendul.
În Statutul Curţii se mai precizează că hotărârea Curţii are forță obligatorie numai
între părţi şi numai cu privire la cauza respectivă. Hotărârea este definitivă. Dacă există
o controversă în privinţa înţelesului său, Curtea o va interpreta la cererea oricărei părţi.
Din anul 1946 Curtea a soluționat peste 88 de hotarari. Aceste hotărâri au
avut cauze privind litigii asupra granițelor, suveranitatea teritorialitatea suverană a
statelor, nefolosirea forței, neamestecul în treburile interne, raporturi diplomatice,
luarea de ostateci, dreptul de azil, chestiuni de naționalitate și drept economic.
Potrivit site-ului ICJ32, judecătorii sunt aleși de Adunarea Generală ONU și
Consiliul de Securitate și a altor organe și instituții ale ONU, în număr de 15 judecători
pe termen de 9 ani, indiferent de cetățenie, care trebuie să fie persoane cu înalte calități
morale și să îndeplinească în țara lor condițiile pentru a ocupa cele mai înalte funcții
judiciare sau care sunt juriști cu o competentă recunoscută în dreptul internațional public.
Judecătorii au statutul funcționarilor internaționali – posedă imunități diplomatice și sunt
limitați prin incompatibilități . Curtea își numește președintele pentru un mandate de trei
ani, de asemenea grefierul și ceilalți funcționari. Totul în limitele unui buget propriu care
este integrat în bugetul ONU. Rolul președintelui este important, mai ales atunci când se
ajunge la balotaj, deoarece in aceasta situație votul sau este preponderent.
În afara judecătorilor permanenți, în cadrul Curții pot funcționa, în anumite
circumstanțe speciale, și judecători ad-hoc. Judecătorul ad-hoc este un judecător

32
https://www.icj-cij.org/en/basic-documents, site accesat în data de 22.05.2019
desemnat de către una din părți, iar misiunea sa încetează la ieșirea cauzei pentru care a
fost desemnat de pe rolul instanței.
Se apelează la judecătorul ad-hoc în două ipoteze:
a) un stat, care este parte la procedura, nu posedă un judecător național printre
judecători permanenți
b) niciun stat – parte la procedura, nu posedă un judecător permanent ( art.31 din
Statut)
Prezența judecătorilor naționali permite Curții să obțină informații de la persoane
care cunosc mai bine situația părților, de exemplu explicații în legătură cu sistemul de
drept intern.
Curtea posedă două funcții: funcția contencioasă și cea consultativă. În materie
contencioasă, competența Curții se limitează ratione personae, la state, în principiu la
statele-părți ale Statutului Curții. Însă și statele care nu erau membre ONU au putut
deveni, în anumite condiții, părți la Statut ( de ex. Elvetia, San-Marino).
Ratione materiae, conform art.36, alin.2 din Statut, obiectul unui litigiu poate fi:
a. interpretarea unui tratat;
b. orice chestiune de drept internațional;
c. existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o violare a unei
obligații internaționale;
d. natura sau întinderea reparațiilor datorate pentru încălcarea unui
angajament internațional.
Jurisdicția Curții, în opinia aceluiași site mai sus menționat, este în principiu o
jurisdicție facultativă. În consecința, părțile vor redacta un compromis, care este actul de
sesizare al Curții, document din care trebuie să rezulte acordul de a supune diferendul
Curții. Este o competență a posteriori, conferită de părți după apariția conflictului.
Competența Curții poate fi stabilită și a priori, ca și competență obligatorie, în
situația în care statele părți au acceptat clauza facultativă de jurisdicție obligatorie. Clauza
este facultativă pentru că statele pot emite sau nu declarația de acceptare a jurisdicției
Curții fiind obligatorie, deoarece prin efectul declarației statul este obligat să supună
jurisdicției Curții orice diferend care apare în relațiile cu un alt stat care a emis o declarație
similară.
Funcția consultativă constă în competența atribuită Curții prin art.96 din Carta ONU
de a emite, la cererea unor organe determinate ale ONU, opinii asupra unor probleme
juridice. Actul numit aviz consultativ nu posedă forța juridică obligatorie. Organul care l-
a solicitat poate lua sau nu în considerare opinia juridică a Curții. De asemenea, Curtea
decide în mod discret dacă dă sau nu curs cererii de aviz.
Procedura de judecată presupune parcurgerea a două faze:
• faza scrisă, în cadrul căreia se depun de către părți memorii, contramemorii și alte
documente referitoare la situația de fapt a diferendului;
• faza orală, în care sunt audiați martorii, experții și reprezentanții statelor la
diferend.
 Concluzii

În practica internațională, mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor se află

în interacțiune, uneori completându-se reciproc și contribuind la soluționarea eficientă a
conflictelor sau diferendelor care apar. Și în ultimii ani, bunele oficii și medierea și-au
dovedit utilitatea în mai multe cazuri, prin acțiunea diplomatică întreprinsă, în general,
de către un stat terț, în scopul de a înlesni aplanarea unui conflict apărut între alte state.
În același timp a rezultat că un rol important în soluționarea unor litigii are cunoașterea
și stabilirea exactă a faptelor care le-au dat naștere, sarcina ce este rezolvată, de regulă,
de comisiile de anchetă, iar în ceea ce privește posibila negociere trebuie luat în vedere
necesitatea unei bune comunicări între părți în sensul acceptării libere a tratativelor.
Totodată, organisme internaționale cu atribute clasice în domeniul jurisdicțional,
cum sunt: Curtea Permanentă de Arbitraj și Curtea Internațională de Justiție – cu toate
încercările de justificare a necesității menținerii limitelor inițiale – capătă noi atribute,
mai ales în direcția rezolvării unor diferende cu serioase implicații economice,
înregistrandu-se în același timp, depășirea concepției tradiționale, prin elaborarea unor
statute mai largi pentru organismele internaționale cu caracter jurisdicțional ce urmează
să se creeze în perspectiva următorilor ani.
Bibliografie
1. D., Popescu, A., Năstase (coord.), Sistemul principiilor dreptului internațional,
Ed. Academiei, București, 1986
2. Magdalena, Denisa, Lungu, Rolul organizațiilor internaționale în soluționarea
pașnică, Universul Juridic, București, 2010
3. Petre, Rusu, Dictionar de terminologie uzuala diplomatica si de drept
international, Cartea Universitară, București, 2004
4. Michel, Virally, L’organisation mondiale, Librairie Amand Colin Paris, 1972
5. G., Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981
6. Carta O.N.U., art. 2
7. Grigore Geamănu, Drept internațional public, Ed. Didactică şi Pedagogică,
București, 1983
8. M., Moye, Le droit des Gens moderne, Paris, Sirey, 1920
9. D., Popescu, T., Chebeleu s.a., Soluționarea pașnică a diferendelor
internaționale, Editura Academiei RSR, București 1993
10. Robert D. Benjamin, The Mediator Prepares: The Practice of Theory, în John
Michael Haynes, Gretchen L. Haynes, Larry Sun Fong (edit.), Mediation:
Positive Conflict Management, State University of New York Press, New York,
2004
11. Bianca, Selejan-Gutan, Drept internațional public, Editura Universității "Lucian
Blaga" Sibiu, 2003
12. S., Scăunaș, Drept internațional public, Edit. All Beck, București, 2005
13. Irvine S. Gersch, Cathy Casale, Chris Luck, SEN conciliation, în Irvine S. Gersch,
Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement in Special Educational Needs. A
practical guide to conciliation and mediation, Routledge Falmer, Londra, New
York, 2003
 14. Florian, Coman, Nicolae,Purdă şi Colectivul, Dicționar de drept internațional
public, Editura Media, 2002
15. Dumitru Mazilu- Dreptul internațional public, vol. II, Editura Lumina Lex, 2005
16. H., Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Științifică, București,
1968
Izvoare internet
17. https://dexonline.net/definitie-diferend, site accesat în data de 18.05.2019
18. https://radjcarbune.wordpress.com/2013/05/30/diferend-si-conflict-international-
dimensiuni-conceptuale-2/, accesat în data de 18.02.2019
19. http://www.stiucum.com/drept/drept-international/Solutionarea-pasnica-a-
diferen51893.php, accesat în data de 18.05.2019
20. http://www.arduph.ro/domenii/conducerea-ostilitatilor/reglementarea-pasnica-a-
diferendelor-internationale/, site accesat în data de 18.05.2019
21. https://www.blog.wellcome.ro/consideratii-asupra-calitatilor-necesare-unui-
mediator, site accesat în data de 07.05.2019
22. https://www.icj-cij.org/en/basic-documents, site accesat în data de 22.05.2019
23. http://www.aafdutm.ro/revista/anul-i/nr-1/rezolvarea-pa%C8%99nica-a-
diferendelor-interna%C8%9Bionale/, accesat în data de 22.05.2019
24. http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/REGLEMENTAREA-
DIFERENDELOR-INT61458.php, accesat în data de 22.05.2019