Modalități pașnice de soluționare a disputelor dintre actorii

internaționali

În relațiile dintre state, precum și in raporturile dintre oirganizațiile internaționale care

sunt subiecte de drept internațional pot aparea stări de neînțelegere, litigii sau momente în care
interesele acestora sa intre in opoziție. Pentru a desemna astfel de stări conflictuale, literatura de
specialitate foloseste o terminologie variata: situație, diferend, litigiu, criza, etc. Dintre acești
termeni notiunea de “diferend” are o accepțiune mai larga, incluzând toți ceialalți termeni.
Noțiunea de diferent desemneaza o neîntelegre, un dezacord sau litigiu între doua sau mai
multe state cu privire la un drept, pretenție ori un interes. Cu toate ca dreptul internațional
interzice folosirea forței si a amenințării cu forța, statele ca si celelalte subiecte de drept
internațional nu ajung întotdeauna la o soluționare pe cale pașnică a diferendelor. Astfel, vom
distinge trei modalități de reglementare a unui diferend pe cale pașnica, prin aplicarea unor
mijloace bazate pe constrângere dar fară utilizarea forței armate și prin mijloace aplicabile cu
ajutorul forței armate.
Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale a fost consacrată în
plan juridic multilateral prin Convenţiile de la Haga din I 899 şi 1907. Convenţia de la Haga
pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907, este primul act
de codificare parţială a normelor internaţionale referitoare la unele mijloace paşnice de
soluţionare a diferendelor internaţionale.
Mijloacele de care dispune în prezent societatea internaţională pentru prevenirea
conflictelor şi soluţionarea diferendelor sunt concretizate în două mari concepte: conceptul de
prevenire structurală şi conceptul de alertă timpurie. Natura intervenţiei trebuie să ţină cont de
factorii contextuali şi culturali specifici fiecărui caz în parte. Terţii pot interveni fie prin acţiuni
de natură non-coercitivă: suport material şi logistic pentru iniţierea şi derularea negocierilor,
propuneri sau garanţii de susţinere a eventualelor acorduri (în special faţă de partea mai slabă),
avansarea unor soluţii concrete de rezolvare a conflictului, promisiuni ferme de susţinere
economică, fie de natură coercitivă: presiuni diplomatice cu dimensiuni politice, economice,
sancţiuni sau intervenţia armată, care poate schimba decisiv raportul de forţe.
 Din analiza a ceea ce înseamnă sintagma „soluţionarea diferendului”, rezultă că există
trei factori fundamentali care influenţează procesul:
• interesele părţilor – reprezintă acele aspecte pe care fiecare parte urmăreşte să le obţină
(beneficii financiare, economice, politice etc.);
• puterea părţilor în plan internaţional conferită de combinarea unor circumstanţe externe
(dezvoltare economico-financiară, poziţie geografică, autoritate în plan internaţional etc.);
• drepturile părţilor – sunt date de cadrul extern (norme internaţionale – convenţionale sau
cutumiare – ori acorduri între părţi).
Mijloacele de soluționare pasnica a unor diferende la care statele pot recurge (Carta
ONU, art. 33 face o enumerare a celor mai multe dintre ele) cuprind trei categorii: politico-
diplomatice, juridicționale si organizații internationale cu caracter universal sau regional (ONU,
OSA, OSCE). Din categoria celor politico-diplomatice (nonjurisdicţionale) amintim: negocierea,
bunele oficii, medierea, ancheta și concilierea, în timp cele jurisdicționale sunt arbitrajul
internațional și justiția internaționala.
Negocierea sau tratativele sunt cele mai populare mijloace de soluţionarea diferendelor
între state. Negocierile directe sunt cel mai dinamic şi eficient mijloc, mai puţin costisitor şi la
îndemâna părţilor care, în funcţie de cadrul de desfăşurare, pot fi bilaterale sau multilaterale. Pe
parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme şi metode de soluţionare a diferendului
internaţional. Concomitent, negocierea, pe lîngă faptul că este un mijloc de bază de soluţionare
paşnică a diferendelor, îndeplineste şi funcţii aplicative în cadrul soluţionării diferendelor. În
mod practic, toate mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor se iniţiază prin negocieri şi,
de multe ori, se finalizează de asemenea prin negocieri.
Dreptul internaţional nu stipulează reguli unice cu privire la tipurile, modalităţile şi
procedura de negociere. De regulă, negocierile trec următoarele etape: iniţiativa de a începe
negocierile (poate parveni de la un stat sau un grup de state), înţelegerea propriu-zisă privind
negocierile (timpul, locul, nivelul şi statutul delegaţilor sau împuterniciţilor la negocieri etc.),
pregătirea negocierilor (procedura, principiile etc.), negocierile propriu-zise, elaborarea actului
final al negocierilor.
În funcţie de cadrul de desfăşurare a negocierilor, acestea pot fi:
a) negocieri bilaterale în cadrul cărora reprezentanţii părţilor în litigiu se întâlnesc direct sau îşi
fac cunoscute punctele de vedere prin intermediul corespondenţei scrise. Negociatorii sunt, cel
mai adesea miniştrii afacerilor externe sau funcţionari ai ministerelor afacerilor externe, dar pot
fi şi negociatori specializaţi.
b) negocierile plurilaterale sau multilaterale. În cazul în care într-un conflict sunt implicate mai
multe state, o conferinţă internaţională poate oferi cadrul optim negocierilor.
c) negocieri colective. O organizaţie internaţională poate constitui, de asemenea, cadrul optim
negocierilor atunci când soluţionarea unui anumit litigiu interesează un grup de state membre ale
organizaţiei respective.
Bunele oficii implică prezenţa unui terţ acceptat de către părţile în diferend, ce ajută la
negocieri şi chiar la evitarea unor conflicte. Conform prevederilor stipulate în art. 2 din
Convenţia de la Haga, pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, statele, în caz
de diferend, sunt obligate de a apela la bunele oficii a unui sau mai multor state prietene. Dreptul
de a acorda bune oficii îl au doar statele care nu sunt implicate în diferend. În cazul acordării
bunelor oficii, statele sau organizaţiile internaţionale care le oferă nu participă, de regulă, la
negocieri cu excepţia cazurilor, când părţile în diferend solicită această participare. In esenţă,
bunele oficii facilitează comunicarea între părţi şi sunt utile dacă părţile aflate în diferend nu au
relaţii diplomatice între ele sau le-au rupt.
Medierea este o variantă mai complexă a bunelor oficii. Dacă în cazul bunelor oficii,
implicarea terţului este minimă şi la nivelul stabilirii de contacte între părţi, în cadrul medierii,
acesta joacă un rol mai mare, prin implicarea sa în soluţionarea pe fond a diferendului.
Medierea, spre deosebire de bunele oficii, preconizează că terţul participă nu numai la negocieri,
ci formulează si propuneri de rezolvare, care însă nu sunt obligatorii pentru părţile în diferend.
Scopul mediatorului se limitează doar la stabilirea pretenţiilor reciproce între părţile în diferend
şi îndemnarea lor spre soluţionare paşnică a diferendului. Rolul de mediator încetează îndată ce
una din părţile în diferend cere aceasta, sau însuşi mediatorul conştientizează că propunerile sale
nu sunt acceptate. Mediatorul trebuie să fie un terţ acceptat, de comun acord, de părţile aflate în
diferend. Acesta poate fi un stat, un grup de state, ONU sau instituţiile sale specializate, alte
organizaţii internaţionale cu vocaţie mondială sau regională sau o personalitate de prestigiu (om
politic, jurist, expert). Terţa persoană propune o soluţie părţilor, care nu arte însă un caracter
obligatoriu.
Ancheta internaţională presupune şi ea implicarea unui terţ în soluţionarea unui conflict, dar cu
scopul de a verifica starea de fapt care stă la baza acestuia. Ancheta se efectuează de către o
comisie internaţională de anchetă, creată de părţile în diferend şi are ca scop stabilirea exactă a
faptelor care au dat naştere diferendului, cât şi culegerea unor informaţii, privitor la diferend, în
prezenţa părţilor. Ancheta internaţională este o modalitate de soluţionare paşnică, care constă în
elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internaţional,
de către o comisie desemnată în acest scop de părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie
internaţională, comisie ale căror concluzii au un caracter facultativ. Ancheta internaţională se
bazează pe ideea că negocierile dintre părţile aflate în diferend, pentru găsirea unor soluţii
echitabile, trebuie să se fundamenteze pe o cunoaştere corectă şi exactă a faptelor care au generat
diferendul respectiv.
Considerându-se că elucidarea faptelor de către statele aflate în diferend nu ar oferi
garanţia stabilirii cu exactitate a acestora, a apărut necesitatea instituirii, în acest scop, a unor
comisii internaţionale de anchetă, care să stabilească o versiune unică a faptelor. Comisia de
anchetă se instituie printr-o convenţie specială între părţile în litigiu. Comisia este formată dintr-
un număr impar de membri-comisari având cetăţenia părţilor în conflict şi comisari terţi.
Comisarii sunt aleşi intuitu personae , nereprezentând guvernele lor. Părţile sunt reprezentate
prin agenţi speciali care servesc ca intermediari între ele şi comisie; ei pot fi asistaţi de consilieri
sau avocaţi care să susţină interesele părţilor în faţa comisiei. Concilierea internaţională asociază
elementele medierii şi ale anchetei, având şi trăsături caracteristice proprii. Spre deosebire de
mediere, concilierea presupune o investigaţie realizată de un organ independent, şi nu de un terţ,
care acţionează ca mediator.