Importanţa antichităţii filosofice greceşti, a tradiţiei romane şi a

creştinismului în constituirea culturii europene ce întemeiază

construcţia Uniunii Europene.
Geneza şi evoluţia Uniunii Europene a fost generată de multipli factori de ordin istoric,
politic, social şi cultural. Civilizaţiile antice greacă şi romană au oferit popoarelor de pe
continent elemente comune, care au fost consolidate în evul mediu prin politica promovată de
Carol cel Mare, supranumit şi părintele civilizaţiei europene.
Relaţiile strânse, paşnice sau conflictive, dintre statele europene, au condus la apariţ ia
unor idei, planuri şi programe privind apropierea
statelor, unirea lor în alian ţe temporare sau permanente şi chiar
constituirea unor blocur i europene (rareori extinse şi în afara Europei), de tip confederativ sau
federativ. Ansamblul acestor planuri şi programe care au la baz ă ideea necesit ăţii unirii stat elor
europene poartă denumirea generică – IDEEA EUROPEANĂ.
Rădăcinile îndep ărtate ale ideii europene pot fi c ăutate în rena şterea conceptului de
imperiu în evul mediu occidental (începând cu domnia lui Carol cel Mare), precum şi în cre
ştinarea întregii Europe în primele secole ale mileniului al II-lea. În evul mediu, termenul care
eviden ţia unitatea profund ă a Europei (apusene) cre ştine era cel de Respublica Christiana,
asupra căreia îşi disputau supremaţia papii şi împăraţii. n compara ţie cu termenii generici
christianitas (creştinătate) şi respublica christiana, termenul Europa era relativ pu ţin folosit în
evul mediu. El nu dispare, totuşi, fiind prezent în împrejur ări semnificative. Astfel, cronicarul
Isidor Pacensis , care tr ăia în Spania ar abă la începutul secolului al VIII-lea, descrie b ătălia de
la Tours pe care arabii au purtat-o împotriva armatelor lui Carol cel Mare, ca pe o confruntare
dintre musulmani şi „armata europenilor”.
Semnificativ este mai ales faptul că termenul Europa apare de mai multe ori în legătură
cu imperiul lui Carol cel Mare, care reuşise să-şi întindăhotarele din Catalonia până la Dunărea
Mijlocie, în Panonia. Carol era glorificat în termeni retorici ca „ Europae veneranda apex”
( venerabila coroană a Europei), sau ca „ rex, pater Europae” (rege, tatăl Europei). Despre
întinsul său imperiu se afirma că include „ tota occidentalis Europae” (toată Europa occidentală).
Începutul ideii europene se află câteva secole mai târziu, într-o perioadă de mari transform ări,
reprezentat ă prin centralizarea primelor state în Europa apuseană, declinul autorităţii papale şi
formarea unei concepţii noi despre suveranitate.
 Europa de la Atlantic până la Ural şi de la Capul Nordic pân ă la insula Creta este un
„ mic cap de continent asiatic”. Europa a beneficiat şi beneficiaz ă de un cadru na tural bogat,
divers ificat. Istm al Asiei străjuit de mare din trei părţi, continentul european se bucur ă de o
clim ă temperată cu multiple nuanţe, oceanice, mediteranean, continental, rece în nord, şi muntos
combinat cu cele patru. Nuanţele climatice au influenţat producţia de o mare varietate a
continentului. Prin configuraţia sa geografică Europa nu a fost o fortăreaţă Dimpotrivă a
demonstrat deschidere către universalitate, vădind, în fapt o vocație universală..Dependentă de
mările înconjurătoare, graţie şi numeroaselor golfuri, peninsule, arhipeleaguri societatea
europeană a vădit din Antichitate aptitudini comerciale care, în timp s-au deplasat de la un ţărm
la altul contribuind la dezvoltarea economiei şi a societăţii în ansamblu ei. Apartenenţa la zona
temperată, diversitatea peisajelor şi a resurselor naturale, fertilitatea terenurilor agricole,
deschiderea spre lumea exterioară prin căile maritime şi terestre, se adaugă uşurinţa comunicării
în interior asigurată de reţelele hidrografice, mai ales axelor transversale reprezentate de cursuri
de apă precum Sena şi Loire, Dunărea şi Rinul, Elba şi Vistula, Volga, Niprul. Utilizate, ca şi
marile trecători terestre (pragul Turgai între Urali şi Marea Caspică, poarta Moraviei în inima
Carpaţilor, pragurile Bourgogne şi Poitou, defileele Alpilor şi Pirineilor), de invadatori şi
comercianţi, aceste cursuri au favorizat amestecurile umane, contribuind la lenta omogenizare a
populaţiilor europene.. Popoarele care au locuit spaţiul european au ştiut să profite de aceste
condiţii naturale propice activităţii umane pentru a-şi constitui civilizaţii originale.
Este unanim recunoscut faptul că în Grecia antică se naşte civilizaţia a cărei moştenire o
va primi întreaga Europă. Secolele V-IV î.H. sunt considerate apogeul civilizaţiei elenice, vârsta
ei „clasică”, epocă în care a înflorit modelul instituţional şi cultural propus grecilor de Atena. Cu
perioada „elenistică” care începe cu Alexandru Macedon şi cuceririle sale şi se termină două
secole mai târziu când rămăşiţele europene ale acestuia vor fi supuse controlului statului roman.
Grecii au conceput omul după un ideal ce şi-a găsit expresia perfectă în perioada
elenistică. Acest ideal uman este suma rezultatelor unei educa ţii perfecţionate de-a lungul
secolelor de c ătre generaţii de oratori şi filosofi. Filosofia vie ţii greceşti a promovat concep ţia
idealistă despre om, care prin educa ţie îşi dezvolt ă propriile facult ăţi fizice şi intelectuale.
Omul educat trebuie s ă fie un individ complet, capabil să îndeplinească treburile cetăţii.
Romanii conferă noi dimensiuni umanismului elenistic.Dup ă cucerirea Greciei (146 î.H)
cultura ateniană se impune la Roma p ătrunzând în întreaga societate. Nimeni nu a exprimat mai
bine aceast ă realitate ca Horaţiu, „Grecia învinsă şi-a învins la rândul s ău barbarul învingător şi
a adus civilizaţia sa în necioplitul Latium”. Limba greac ă devine limba preferat ă a aristocraţiei
romane În familiile patricienilor erau adu şi educatori greci care îi învăţau pe tinerii romani
limba şi literatura greacă.
Umanismul grec primeşte noi conotaţii în lumea romană. Cetăţeanul roman poate fi, în opinia
juriştilor romani, succesiv sau simultan: judecător, om politic şi militar. Republica Romană a
extins romanitatea în jurul bazinului mediteranean şi în Galia. Imperiul va da forma definitivă
procesului romanizării. Romanizarea reprezint ă mijlocul extinderii civiliza ţiei greco-romane în
spaţiul cuprins în frontierele imperiale şi chiar dincolo de ele. Umanismul grec s-a impus şi la
Roma.
Imperiul Roman este spa ţiul în care şi-a făcut apariţia creştinismul care aduce o nouă
filosofie. Ea este fondată pe o nouă religie care se răspândeşte în tot imperiul. Creştinismul aduce
o viziune nouă, umanistă. El angajeaz ă omul pe o cale profund diferit ă de cea urmat ă de lumea
romană. În timp ce umanismul păgân era animat de încrederea deplin ă în om, punând în servic
iul omului societatea, morala şi educa ţia, creş tinismul vede omul numai ca o fiin ţă în serviciul
lui Dumnezeu.
Dispariţia Imperiului Roman în anul 476 a provocat ruptura unit ăţii de civiliza ţie greco-
latină în trei spaţii. O primă ruptură a avut loc între lumea greco-latină orientală şi cea latino-
occidentală, realizată în timpul domniei lui Constantin cel Mare, care a şi mutat capitala
imperiului la Bizanţ în 330. Ruptura politică din 395, (Imperiul se împarte în cele două părţi :
Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit), determinat ă în parte şi de presiunea
popoarelor „barbare” are explica ţii mai profunde. La diferenţa de spirit, limb ă se adaugă şi cea
religioasă. Spiritul grec a dat o direcţie diferită creştinismului oriental faţă de cea pe care s-a
angajat creştinismul occidental. Marea Schismă religioasă din 1054 a fost „pregătită” pe
parcursul ,mai multor secole. Neînţelegerile asupra interpretării textelor sfinte şi diferenţele de
ritual îi despărţeau de multă vreme pe orientali de occidentali. Se adăugau importante probleme
de întâietate, probleme în care Împăratul de la Bizanţ care numea patriahii, îşi vedea implicată
autoritatea şi prestigiul . Patriarhul de la Constantinopol se vroia egalul Papei. Acesta,
însă, înţelegea să-şi pună în evidenţă întâietatea în calitate de urmaş al Sfîntului Petru. Din
conflict în conflict , s-a ajuns la o ruptură deplină şi definitivă. O schismă ireparabilă va dezbina
din acest moment creştinătatea: Biserica romană de rit latin recunoştea autoritatea Papei în
materie spirituală, în timp ce Biserica greacă ortodoxă rămâne în aria de acţiune a Patriarhului de
la Constantinopol.