Moștenirea imperială în Europa creștină: de la Imperiul Roman la Imperiul

Bizantin
Civilizația bizantină s-a constituit ca o ”sinteză s tuturor elementelor politice, religioase,
intelectuale ale lumii antice în declin: tradiție latină, elenism, creștinism, cultură orientală”. De-a
lungul a 11 secole Imperiul Bizantin și-a creat o monarhie absolută și o administrație puternic
centralizată. A conservat tradițiile clasice cărora le-a integrat elemente orientale și și-a extins
acțiunea civilizatoare și culturală în țările Europei sud-estice și răsăritene.

Inițial, Bizanțul a ost un oraș grec situat pe malul european al Bosforului, strîmtoarea ce separă
Asia Mică de Europa. Înțelegînd importanța acestei așezări înconjurate de apă din trei părți,
împăratul Constantin a repus bazele acestui oraș în 330 p.Hr. Numit Constantinopol, orașul a
devenit ”noua Romă”. Această regiune mai avea resurse și bogății considerabile, care i-au dat
posibilitatea să facă față cu succes perioaselor grele care au urmat, culminînd în 476 cu căderea
împăratului roman.

În prima perioadă a evoluției Imperiului Roman de Răsărit (330-610) caracterul civilizației și al

culturii bizantine a fost prevalent latin(mai tîrziu transformîndu-se într-un stat grec ortodox,
Bizanțul). Istoria Bizanțului, este, de fapt, istoria jumătății răsăritene a Imperiului Roman care a
supraviețuit după căderea părții de vest a imperiului.

În anul 324, Constantin a devenit împărat unic, fondînd o nouă capitală la Bizanț-
Constantinopol. În 395 imperiul a fost divizat din nou în Est și Vest de Teodosie I. După
Teodosie, imperiul a fost considerat ”roman”, dar de fapt era un stat multinațional cu o cultură
greacă.

În domeniul culturii și al vieții religioase s-au înregistrat, de asemenea, fapte și s-au elaborat
opere care vor conferi un profil original noii culturi a Bizanțului. Creștinismul este proclamat
prin edict imprial, religie oficială de stat,. În 452 se fondează Universitatea din Constantinopol,
cu 31 de catedre, în care limba greacă are acum întîetate în fața celei latine. La Constantinopol se
publică Corpus Juris Civilis, cuprinzînd Codul lui Iustinian, Institutele, Pandectele și Novellele
(529-565).

A doua perioadă din evoluția Imperiului Bizantin (610-1081) este considerată epoca clasică, în
care cultura capătă pe deplin caracter grecesc, și importante contribuții orientale.

Se consolidează bazele statului Bizantin medieval. Pe plan politico-militar, Imperiul trece la o

politică expansionistă îndreptată spre regiunea Balcanilor, și la recucerirea Siriei, Armeniei și
Mesopotamiei.

Cea mai importantă cheie de rezistență a constituit-o sistemul de apărare al Constantinopolului,

fiind totodată cel mai mare și mai frumos oraș al creștinității, leagăn al unei culturi în care artele
și rafinamentul îi făceau pe cruciați și pe feudalii din Apus să se simtă ca niște băieți provinciali.

Pierderile suferite în sec. VII au avut și avantaje: Imperiul era mai compact, iar granițile erau mai
ușor de apărat. Imperiul a rămas ”roman” cu un împărat și un sistem legislativ de inspirație
romană, dar limba folosită și cultura erau grecești, iar religia se dezvolta într-un mod aparte.
La Constantinopol, împăratul era protectorul Bisericii, avînd autoritate directă asupra ei, în timp
ce la Roma Papa stabilise că Biserica latină era independentă de stat, fiindu-i chiar rivală.

De-a lungul secolelor IX și X misionarii bizantini i-au convertit la ortodoxism pe sîrbi, bulgari și
ruși. Aceasta a fost una dintre importantel victorii pe care bizantinii le-au obținut în epoca de aur.

A treia perioadă (1081-1453) o epocă a declinului progresiv și fatal. A fost cucerită de turci o
mare parte din Asia Mică, ce reprezenta sursa de forțe umane a Bizanțului. Salvat de la un
dezastru iminent, Bizanțul cere ajutorul Apusului.

În secolele următoare Imperiul a fost atacat în mod constant de Imperiul Otoman, dar Europa
Occidentală nu a mai fost dispusă să-și ofere susținerea. La 29 mai 1453, Constantinopolul a fost
distrus și jefuit de către turci. Prin căderea Constantinopolului, Imperiul Roman a dispărut
definitiv, dar refugiații bizantini au facilitat transmiterea cunoștințelor antice și creștine, ce va
contribui la apariția Renașterii.

În această perioadă se dezvoltă în proporții considerabile pictura murală, a frescei, iar în

domeniul istoriografiei se scriu opere importante, precum Alexiada Anei Comnena. Între
personalitățile mari ale timpului se numără filozoful neoplatonician Georgios Gemistos Plethon
sau cardinalul roman Bessarion (1395-1472).

Bizanțul, cu tot ceea ce reprezenta din punctul de vedere al complexității instituțiilor sale, al
sistemului politic, al organizării religioase, al tipului de civilizație ce cuprindea moștenirea
intelectuală elenică, dreptul roman, creștinismul ortodox și artele, a rămas una dintre cele mai
influente culturi și civilizații. Bizanțul a stat la baza formării și dezvoltării numeroaselor state
balcanice, europene, orientale, ca structură culturală, etică, estetică și organizatorică statală. El
aparține simultan tuturor civilizațiilor asiatice, întregii cugetări orientale, întregului aport creștin,
întregii discipline romane.