Baicev Olga, grupa I, seria I

Logos ca „lume”

Citat: Strânşi unii în alţii, se întoarseră toţi atunci acasă, orbi faţă de restul lumii,
triumfând în aparenţă faţă de ciumă, uitând toată mizeria şi de asemenea pe cei care, veniţi şi ei
cu acelaşi tren, nu găsiseră pe nimeni si se pregăteau să primească acasă confirmarea unor temeri
pe care o lungă tăcere le şi născuse în inima lor. Pentru aceştia din urmă, care nu aveau acum
drept tovărăşie decât durerea lor foarte proaspătă, pentru alţii care se dăruiau din acest moment
amintirii unei fiinţe dispărute, lucrurile stăteau cu totul altfel, şi sentimentul despărţiriiîşi atinsese
punctul culminant. Mame, soţi, îndrăgostiţi care pierduseră orice bucurie o dată cu fiinţa acum
rătăcită într-o groapă anonimă sau topită într-o grămadă de cenuşă, pentru toţi aceştia ciuma îşi
continua existenţa. […]
Toţi strigau sau râdeau. Provizia de viaţă pe care o făcuseră în timpul acestor luni, când
fiecare îşi micşorase cât mai mult arderea sufletului, ei o cheltuiau în această zi care era parcă
ziua supravieţuirii lor. A doua zi va începe viaţa însăşi, cu precauţiile ei. Pentru moment, oameni
de origini foarte diferite stăteau alături şi fraternizau. Egalitatea pe care prezenţa morţii n-o
realizase în fapt, o instaura bucuria eliberării, cel puţin pentru câteva ore. [pdf, pag. 245]

Comentariu : Conceptul de logos „ca lume” marchează câteva aspecte fundamentale în

acest fragment, axându-se asupra ideii de om și societate, proiectând libertatea ca un element
esențial și irealizabil în perioada de ciumă. Realitatea constă, de fapt, în acceptarea destinului și
resemnarea cu poverile vieții, oamenii fiind nevoiți să revină la traiul de altădată în ciuda tuturor
impasurilor cauzate de această maladie.
„Lumea” este profilată prin proporția indefinită a suferințelor îndurate și a pierderilor
irecuperabile. Ciuma a separat universul în două lumi paralele: înainte de ciumă și după ciumă.
Acest contrast pune în evidență mutabilitatea cursului existențial, astfel că cineva continuă să
trăiască fericit, iar altul îndură pierderea persoanelor dragi din cauza bolii: mame, soţi,
îndrăgostiţi care pierduseră orice bucurie o dată cu fiinţa acum rătăcită într-o groapă anonimă
sau topită într-o grămadă de cenuşă, pentru toţi aceştia ciuma îşi continua existenţa.
Prin serbarea dispariției ciumei, oamenii marchează o nouă etapă din viața lor, și anume,
eliberarea de constrângerile maladiei și revenirea la rutina vieții. În contextul dat, conceptul de
logos ca „lume” reliefează îmblânzirea bolii prin lupta împotriva acesteia, „lumea” elucidând
omnipotența universului contra tuturor forțărilor vieții.
Autorul vizează asupra flexibilității lumii, adică asupra capacității acesteia de a se opune
tuturor ispitelor și dificultăților. Prin plasticitatea sa, lumea absoarbe tot negativul și răspândește
lumină tuturor celor ce cred în valențele supranaturale ale universului.
Omul și societatea în care acesta există sunt protagoniștii lumii, cei din care derivă
realitatea afectivă. Fiind un nucleu existențial, omul nu se poate echivala cu atotputernicia lumii,
simbolizând doar un punct de trecere de la o extremă la alta, o însușire intermediară care
contribuie nemijlocit la dezvoltarea lumii. Totuși, omul este neputincios în raport cu eficacitatea
universului, căreia lumea i se subordonează, deoarece din punct de vedere ierarhic, omul este o
materie efemeră, ce piere o dată cu realizarea misiunii sale pe pământ.
Ciuma poate fi comparată cu un magnet, deoarece atrage și unifică oamenii în ceea ce
concernă lupta împotriva bolii, dar, totodată îi separă și izolează în ceea ce vizează protejarea
contra maladiei. Prin această antiteză „atragere-respingere”, observăm variabilitatea lumii, adică
raportul dintre viață și moarte. Omul, ca ființă dotată cu rațiune, este apt să mediteze, să
gândească și să conștientizeze, însă nu poate ști cu siguranță când va păși pragul către extrema
difinitivă, adică către viața veșnică de dincolo. Din această idee, deducem faptul că lumea și omul,
deși întrunesc valori vitale, precum puterea, dinamismul ș.a., reprezintă un paralelism din punct
de vedere axiologic, aflându-se la etape diferite în ceea ce privește evoluția.
Prin urmare, în fragmentul dat am remarcat ideea ca logosul „ca lume” marchează
rațiunea divină și capacitatea omului de a conlucra cu multitudinea de obstacole și împrejurări
periculoase, deoarece omul dobândește curaj, experiență și potențial intelectual doar prin lupra
împotriva imprevizibilităților ce domină viața sa.

Logos ca „luciditate”

Citat: Trebuie s-o spunem, ciuma răpise tuturor puterea iubirii şi chiar a prieteniei. Căci
iubirea cere puţin viitor, iar pentru noi nu mai existau decât clipe. Bineînţeles, nimic din toate
acestea nu era absolut. Pentru că, dacă este adevărat că toţi cei despărţiţi ajunseseră în această
stare, este drept să adăugăm că nu ajunseseră toţi în acelaşi timp si de asemenea că, o dată fixaţi
în această nouă atitudine, străfulgerări, întoarceri, lucidităţi bruşte îi readuceau pe cei loviţi la o
sensibilitate mai proaspăta şi mai dureroasă. Erau necesare pentru asta acele momente de uitare
în care făureau câte un plan care presupunea că flagelul a luat sfârşit. Era necesar să fi resimţit
deodată, şi ca efect al vreunui dar ceresc, muşcătura unei gelozii fără obiect.[…] Sau îi apuca un
fel de melancolie, către sfârşitul zilei, care le dădea avertismentul, de altfel nu întotdeauna
confirmat, că memoria avea să le revină. Acest ceas al serii, care pentru credincioşi era cel al
examenului de conştiinţă, acest ceas este greu pentru prizonier sau pentru exilat, care nu are de
examinat decât vidul. Îi ţinea un moment suspendaţi, după care recădeau în sfârşeală, se
închideau în ciumă. [pdf, pag.152]

Comentariu: Conceptul de logos „ca luciditate” mizează asupra conștiinței de sine, adică
valorifică potențialul intelectului omenesc. Luciditatea reflectă transparența gândurilor umane și
pune în discuție anumite teme ce necesită atenția și concentrarea maximala asupra contextului.
Detașarea oamenilor a creat o singurătate colectivă, care radia o atmosferă grotească. Fragmentul
dat vizează asupra cunoașterii de sine, care poate fi asociată introspecției. Meditând asupra
proporției ciumei, umanitatea a conștientizat care este prețul libertății.
Fragmentul ilustrează o atmosferă apocaliptică și dramatică, întrucât îndurerează
omenirea prin lipsa de iubire, prieteni, siguranță, încredere etc. Deși distanțarea și izolarea erau
niște norme de combatere a bolii, acestea au avut și un efect negativ: despărțirea iubiților, răpirea
celor dragi și îndurarea greului în singurătate. Logosul „ca luciditate” se axează pe un ansamblul
de trăsături, specifice omului: rațiunea, înțelegerea, explorarea vieții, extensia orizontului minții
etc., și pun în evidență caracterul multilateral al omului.
Limitându-și posibilitățile, omul încetinește să meargă într-un pas cu timpul, rămânând
inferior. Legitățile naturii sunt imperturbabile, omul, însă, poate să se modeleze pentru a deveni
echivalent cu ceea ce universul numește atotputernicie.
În viața totul este efemer, și bucuria, și necazul, și durerea, important însă este să privim
lucrurile clar pentru a înțelege cum să depășim aceste probleme. Ciuma era și ea o povară care
îngreuna viața oamenilor, îndeosebi a personalului medical. Prin explicitarea aceste boli, Albert
Camus mizează asupra neputinței umane în raport cu posibilitățile divinității, a universului și a
lumii. Așadar, ca să distingem certa semnificație a logosului „ca luciditate”, putem analiza în ce
constă raționamentul uman și cu ce contribuie acesta în viața omului.
 Conștiința de sine este abilitatea omului de a percepe lucrurile prin prisma propriei vieți și
prin intermediul mijloacelor ce îi caracterizează viața. În viață totul se întâmplă cu un motiv,
fiecare situație are rădăcinile sale.
Sufletul uman reprezintă o unitate intermediară, care oscilează între fericire și ghinion.
Pentru a trăi în armonie și echilibru, omul trebuie să se subordoneze idealului divin. Doar prin
erudiție, fiecare este capabil să devină universal și să depășească condiția umană. Orice situație
lasă amprenta asupra spiritului uman. Dificultățile nu trebuie tolerate, ci combătute, pentru a nu
perturba destinul uman și menirea acestuia.
Logosul „ca luciditate” este un aspect proeminent al literaturii, punând accent pe condiția
omului pe pământ și pe libertatea sa în ceea ce concernă luarea deciziilor, deoarece viitorul
umanității constă în mare parte în acțiunile oamenilor, întrucât orice faptă săvârșită, într-un mod
sau altul, va manifesta efecte pozitive sau negative.

Etos- Convingerea prin identificare

Citat: Cuvântul “ciumă” fusese rostit pentru întâia oară. În acest punct al povestirii, care-l
lasă pe Bernard Rieux stând în spatele ferestrei sale, i se va permite povestitorului să explice
nesiguranţa şi surpriza medicului, deoarece, cu unele nuanţe, el a reacţionat la fel ca şi cei mai
mulţi dintre concetăţenii noştri. Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva obişnuit, dar crezi cu greu în ele
când îţi cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Şi totuşi, ciume şi războaie îi
găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiţi. Doctorul Rieux era la fel de nepregătit ca si
concetăţenii noştri şi astfel trebuie înţelese ezitările sale. Tot aşa trebuie înţeleasă şi starea sa de
spirit împărţită între îngrijorare şi încredere. Când izbucneşte un război, oamenii spun: “n-are să
dureze, prea e stupid”. Şi, fără îndoială, un război este desigur prea stupid, dar asta nu-l împiedică
să dureze. Prostia stăruie întotdeauna şi faptul s-ar observa dacă fiecare nu s-ar gândi mereu la
sine. Concetăţenii noştri semănau în această privinţă cu toată lumea, se gândeau la ei înşişi, altfel
spus, erau umanişti: nu credeau în flageluri. [pdf, pag.31]

Comentariu: Vituțile reprezintă totalitatea însușirilor morale ale omului, ale societății și
încurajează perpetuarea ființei umane în timp. Ciuma a fost punctul culminant ce a declanșat
tulburarea în viețile oamenilor, astfel încât fiecare a devenit stăpânul propriei vieți fără a se gândi
la siguranța celorlalți. Maladia a fost pretextul care a marcat neputința omului în fața pericolului și
vulnerabilitatea sa în raport cu puterile supranaturale ale universului.
Așadar, prin prisma fragmentului dat putem identifica conceptul de etos, ce determină
aspectul convingerii prin identificare. Însuși cuvântul „ciumă” comportă o semnificație
înfiorătoare, doctorul Rieux fiind printre primii care a recunoscut seriozitatea și complexitatea
bolii. Maladia a creat o stare de incertitudine și nesiguranță în rândul oamenilor. Trăind vremuri
asemănătoare, putem deveni contemporani vremurilor de ciumă și ne putem identifica cu starea
declanșată de aceasta.
Asemănate cu războaiele, epidemiile accentuează acea stare de îngrijorare și neîncredere
în ziua de mâine. Prin intermediul fragmentului dat, conceptul de etos face apel către
sensibilizarea umanității pentru a pune în valoare virtuțile, menite să încarce omul cu putere și
siguranță în depășirea oricăror impasuri.
Starea sufletească, împărţită între îngrijorare şi încredere, marchează punctul de trecere
de la o viață normală către una plină cu ezitări și dileme în ceea ce privește ziua de mâine. Cititorul
se poate ușor identifica cu spectrul de valori ce caracterizează fragmentul dat, datorită faptului că
trăiește o perioadă în care te detașezi de comunitate pentru a-ți proteja viața.
Prin termenul de „virtute” putem subînțelege capacitatea omului de a fi empatic și
receptiv la nevoile altora. Virtutea îl determină pe fiecare să depășească condiția umană, să
depășească misiunea primară și să evolueze către absolut. Toate greutățile sunt create pentru a
evoluționa și ascede spre perfecționism.
Deși primul gând al concetățenilor în raport cu ciuma era că n-are să dureze, prea e
stupid, complexitatea situației devine evidentă în contextul în care omul devine nepăsător și se
desprinde de unitatea socială. Gândurile bune și curajul sunt aspectele ce caracterizează
caracterul doctorului Rieux. Văzând moartea cu ochii, prin prisma altor personaje, medicul își
merită admirația pentru puterea interioară de care a dat dovadă. Deși sufletul îi este răvășit de
agitație și neliniște, el reușește să facă față multor situații, precum tentativa lui Cottard de a-și
pune capăt zilelor, moartea portarului, a soției etc.
Virtutea este bine înrădăcinată în sufletul omului. Înțelepciunea medicului l-a determinat
să fie cu cugetul limpede pentru a oferă ajutor celor aflați în disperare, luptând împotriva bolii,
riscându-și viața.
Conceptul de etos constă în asumarea virtuților și a însușirilor, precum și practicarea lor în
combaterea oricăror circumstanțe. Albert Camus ne transmite cu gândul către necesitatea
virtuților în viața de zi cu zi, care contribuie nemijlocit la descătușarea omului și armonizarea sa
lăuntrică în oricare împrejurare.

Etos- Convingerea prin detașare/distanțare

Citat: Există, desigur, binele şi răul, şi în general îţi explici cu uşurinţă ceea ce le desparte.
Dar în sânul răului, greutatea de a-l explica abia începea. Există de exemplu răul aparent necesar,
şi răul aparent inutil. Există Don Juan în infern şi moartea unui copil. Căci dacă e drept ca libertinul
să fie fulgerat, este de neînţeles suferinţa copilului. Şi, într-adevăr, nu e nimic mai important pe
pământ decât suferinţa unui copil şi oroarea pe care această suferinţă o aduce cu ea şi raţiunile pe
care trebuie să i le găseşti. În viaţă, Dumnezeu ne uşura totul şi până acum a fi fost credincios nu
era nici un merit. Acum, dimpotrivă, Dumnezeu ne punea la zid.[...] Cine putea să afirme,
realmente, că eternitatea unei bucurii putea să compenseze o clipă a durerii umane ? Acela n-ar fi,
desigur, un creştin, al cărui învăţător a cunoscut durerea în carnea şi în sufletul lui. Nu, părintele
va rămâne la picioarele zidului, credincios acestei răstigniri al cărei simbol este crucea, faţă în faţă
cu suferinţa unui copil. [pdf, pag.184-185]

Comentariu: Conceptul de etos reliefează ideea de etică și coerență a rațiunii umane.

Ciuma, astfel, a fost obstacolul care a determinat anumite schimbări regresive în temperamentul
uman, deoarece pe mulți i-a lipsit de sentimentul iubirii şi a prieteniei. Convingerea prin
detașare/distanțare pune în evidență caracterul malign al ciumei, care l-a determinat pe om să
conștientizeze că rațiunea și etica sunt valorile fundamentale pe care se sprijină viitorul unei
întregi comunități.
Fragmentul extras din romanul „Ciuma” comportă o semnificație sugestivă privitor la
capitolul etosului, deoarece marchează motivul durerii suferite de un copil. Un subiect de-a
dreptul impunător, fragmentul face inițial o paralelă între bine și rău pe care în general îţi explici
cu uşurinţă ceea ce le desparte. Însă, analizând profund acest contrast, putem determina faptul că
acesta se datorează paralelismului dintre cele două lumi ce aparțin vieții după moarte: paradisul și
infernul. Ceea ce accentuează ideea de etos este perceperea adevărului. Posibila moarte, sau mai
bine zis suferința care străbate cu cruzime trupul copilului este un element definitiv ce pune în
mișcare conștientul uman cu privire la credința în divinitate, deoarece Dumnezeu ne uşura totul şi
până acum a fi fost credincios nu era nici un merit. Prin povara impunătoare, și anume apariția
ciumei, se face apel către umanitate de a face prioritate între bine și rău, frumos și urât, veșnic și
trecător etc. Prin acest îndemn, Albert Camus limpezește conceptul etosului, punând accent
asupra puterii creierului uman în luarea deciziilor și străbaterea vitează a impasurilor.
Aspirând la depășirea ciumei și revenirea la viața normală, comunitatea manifestă
adaptarea definitivă la viața armonioasă. Etosul marchează asemenea valori precum cumpătarea,
echilibrul, liniștea spirituală, bunăvoința etc. Creierul uman este capabil să judece, găsind așadar
nucleul ce determină o situație sau alta. Suferința copilului este o alegorie a păcatelor părintești,
marcând caracterul reversibil al răului.
Dacă ar fi să ne imaginăm cum arată etosul, putem ilustra mintal o balanță, care poate
oscila doar în două direcții: binele și răul. În contextul nostru, ciuma se referă la categoria răului,
aducând multe pierderi și pagube, iar oamenii reprezintă categoria binelui, deoarece promovând
în colectivitate frumosul și înțelepciunea sunt capabili să depășească oroarea maladiei. În
fragmentul dat, observăm un concept important ce derivă din etica virtuții vechilor greci, mai
exact eudaimonia, care se caracterizează prin înflorite și armonie, fapt exprimat prin așteptările
concetățenilor: Cine putea să afirme, realmente, că eternitatea unei bucurii putea să compenseze
o clipă a durerii umane ?.
Prin bine nu se subînțelege doar faptele bune și viața lipsită de ispite, ci o semnificație mai
extinsă, elucidată de cunoașterea permanentă a omului și ilimitarea rațiunii. Viața lipsită de griji
este scopul către care tinde fiecare persoană, pentru a scăpa de constrângerile impuse uneori de
soarta dură și necruțătoare. Iar pentru a ajunge spre acest absolut, omul trebuie să fie dinamic în
ceea ce privește depășirea greutăților, pentru a nu fi distrus de încercările vitale.
Prin urmare, omul ce trăiește într-un perfect echilibru, fără a încălca normele morale, are
o viață fără declinuri, căci pentru a fi pe aceeași undă cu viața frumoasă, trebuie să te cunoști pe
tine însuți și să faci prioritate între ceea ce e bine și ce e rău.