1.

Sapiens-demens

Era creierului dezvoltat începe cu omul de Neanderthal, care este deja sapiens și care apoi îi
va face loc omului actual, singurul și ultimul reprezentant al familiei hominienilor 1 și al genului om
pe pământ. Atunci când apare sapiens, omul este deja socius2, faber3, loquens4. Ceea ce sapiens
aduce nou lumii nu este deci reprezentat, așa cum s-a crezut, de societate, tehnică, logică și cultură.
Noutatea constă, din contră, în ceea ce până în prezent a fost considerat ca epifenomenal5 sau salutat
simplist ca semn de spiritualitate, anume în sepultură și pictură.

Ce spune sepultura6 (mormintele)

Cele mai vechi morminte pe care le cunoaștem sunt cele neanderthaliene. Ele ne indică cu
mult mai mult și cu totul altceva decât o simplă acoperire cu pământ spre a-i proteja pe cei vii de
efectele descompunerii (în fond, cadavrul putea fi abandonat undeva departe sau aruncat în apă).
Mortul se află într-o poziție foetală (ceea ce sugerează credința în reînvierea sa), câteodată culcat pe
un pat de flori, așa cum indică urmele de polen dintr-un mormânt neanderthalian descoperit în Irak
(ceea ce trimite la o ceremonie funerară); oasele sunt uneori vopsite cu ocru (ceea ce sugerează fie
funeralii după un prealabil consum canibalic, fie un al doilea rând de funeralii, după descompunerea
cadavrului); rămășițele sunt protejate cu pietre și, mai târziu, armele și hrana vor însoți mortul (fapt
care sugerează credința în supraviețuirea acestuia sub formă de spectru corporal având aceleași
nevoi ca și cei vii).
Ceea ce revelează sepultura neanderthaliană nu este numai irupția morții în viața umană, ci și
modificările antropologice care au permis și provocat această irupție.

1. O conștiință nouă

Mai întâi, incontestabil, un progres al cunoașterii obiective: moartea este recunoscută nu

numai ca fapt, așa cum o recunoaște și animalul (care este deja capabil să «facă pe mortul» pentru
a-și înșela dușmanul), ea nu este resimțită numai ca o pierdere, dispariție, leziune ireparabilă (ceea
ce poate resimți și maimuța, elefantul, câinele sau pasărea), ci este, de asemenea, concepută ca
transformare a unei stări în altă stare.
În plus, fără îndoială, moartea este probabil gândită deja nu ca o «lege» a naturii, ci ca o
constrângere cvasiinevitabilă care apasă asupra tuturor celor vii.
Oricum, plecând, fie de la prezența morților, fie de la prezența ideii de moarte în afara
evenimentului ca atare, putem distinge la omul de Neanderthal o gândire care nu este total investită
în actul prezent sau, cu alte cuvinte, putem distinge prezența timpului în conștiință. Legătura dintre
o conștiință a transformărilor, o conștiință a constrângerilor și una a timpului indică apariția la
sapiens a unui grad mai complex și calitativ nou al cunoașterii conștiente.

2. Mitul și magia

În același timp cu conștiința realistă a transformării, credința că această transformare sfârșește

într-o nouă viață în care identitatea celui transformat se menține (reînviere sau supraviețuire a
«dublului») ne arată că imaginarul pătrunde în forță în percepția realului, în timp ce mitul își face, la
rându-i, loc în viziunea asupra lumii. Din acest moment, ele vor deveni în același timp produse și
1
Hominieni = Familie de primate având ca tip omul și care cuprinde formele fosile intermediare de la antropoide la
omul actual.
2
Socius = cuvânt latin desemnând social, coechipier, membru al unei societăți
3
Faber = cuvânt latin desemnând arhitect, constructor, făurar de unelte
4
Loquens = vorbitor, înzestrat cu darul vorbirii, al limbajului
5
Epifenomen = Fenomen secundar care însoțește un alt fenomen esențial, fără să-l influențeze.
6
Sepultura = Loc de înmormântare; mormânt.

1
co-producători ai destinului uman.

În aceeași măsură în care mormântul ne semnalează prezența și forța mitului,

funeraliile ne semnalează prezența și forța magiei. Funeraliile sunt în fapt rituri care
înlesnesc trecerea în mod convenabil în cealaltă viață, adică protejându-i pe cei vii de
blestemele celui mort (de unde probabil și cultul morților) și de descompunerea letală
(de unde probabil și doliul care îi izolează pe cei apropiați defunctului). Astfel își face
apariția la sapiens un întreg aparat magico-mitologic care va fi mobilizat pentru a
înfrunta moartea.

3. Breșa antropologică

Conștiința morții care apare la sapiens se constituie — toate datele converg în acest sens —
prin interacțiunea unei conștiințe obiective, care recunoaște mortalitatea, cu o conștiință
subiectivă care susține, dacă nu imortalitatea, cel puțin o transmortalitate. Riturile morții exprimă
și, în același timp, resorb și exortizează o traumă provocată de ideea de dispariție. În toate
societățile sapiențiale cunoscute, funeraliile traduc în același timp o criză și depășirea acestei
crize, pe de-o parte zbuciumul și angoasa, pe de altă parte speranța și consolarea. Totul ne indică
deci că homo sapiens este atins de moarte ca de o catastrofă iremediabilă, că el va purta în sine o
anxietate specifică, în speță angoasa sau oroarea de moarte, că prezența morții devine o problemă
vie, adică o problemă care-i chinuie întreaga viață. De asemenea, totul pare să ne indice că omul nu
numai că refuză moartea, dar o și depășește, o rezolvă prin mit și magie.
Or, nu coexistența acestor două conștiințe reprezintă faptul profund și fundamental, ci uniunea
lor tulbure într-o conștiință dublă; deși combinarea lor este foarte diversă în funcție de societăți și
de indivizi (cum ar fi impregnarea vieții de către moarte), nici una nu o anulează practic pe cealaltă
și totul se petrece ca și cum omul ar fi un simulant sincer față de el însuși, un isteric care, după
vechea definiție clinică, transformă în simptome obiective senzații care își au de fapt originea în
propria sa perturbare subiectivă.
Între viziunea obiectivă și viziunea subiectivă există deci o breșă, pe care moartea o lărgește
până la ruptură și pe care miturile și riturile supraviețuirii, încorporând în cele din urmă moartea, o
vor umple. Odată cu sapiens se naște dualitatea subiectului și obiectului, legătura indestructibilă,
ruptura insurmontabilă, pe care mai târziu, în mii de feluri diferite, toate religiile, toate filosofiile
vor încerca să o depășească sau să o aprofundeze. Deja omul disociază în fapt destinul său de un
destin natural, deși este încredințat că supraviețuirea sa ascultă de legile naturale ale dedublării și
metamorfozei. Există deci în el interferențe între o obiectivitate mai bogată și respectiv o
subiectivitate mai bogată, și aceasta pentru că și una, și cealaltă corespund unui progres al
individualității.

4. Un progres al individualității

Într-adevăr, pentru ca personalitatea unui mort să supraviețuiască pe lângă cei în viață, este
necesară o puternică impresie creată de individualitatea celui decedat, o mare intensitate a
legăturilor afective și intersubiective, pentru ca ele să rămână vii dincolo de moarte; pentru
conștientizarea breșei letale, a confluenței între afirmarea obiectivă a morții și afirmarea subiectivă
a unei a-mortalități individuale este necesară dezvoltarea acestui nou epicentru care este conștiința
de sine în lume. Astfel, irupția morții în conștiința lui sapiens este în același timp irupția unui adevăr
și a unei iluzii, irupția unei elucidări și a mitului, irupția unei anxietăți și a unei siguranțe, a unei
cunoașteri obiective și a unei noi subiectivități și, mai presus de toate, legătura lor ambiguă. Ceea ce
reprezintă de fapt o nouă dezvoltare a individualității și deschiderea unei breșe antropologice.
Moartea neanderthaliană, constatată de mult, dar total dezamorsată antropologic de viziunea
unidimensională a omului rațional, constituie o formidabilă revelație care aruncă o lumină unică
asupra diferenței dintre sapiens și predecesorii săi, precum și o lumină permanentă asupra naturii

2
omului, în sensul în care extraordinarul ghem de semnificații pe care l-am degajat este legat de
dezvoltarea ultimă a creierului hominian și constituirea creierului sapiens.

Ce spune pictura

Putem presupune că ocrul este utilizat de Neanderthal nu numai pentru a badijona oasele celor
morți, dar și pentru a desena imagini pe corpul omenesc sau semne și simboluri pe diverse obiecte.
Oricum, e sigur că, în magdalenian 1, pictura parietală, cu ocru sau cu negru de mangan, este, la fel
ca și gravura pe rocă sau pe oase, o artă foarte dezvoltată, iar simbolurile, semnele sau graffiti sunt
foarte des utilizate.
Mult timp ne-am mulțumit să admirăm în aceste fenomene nașterea artei, în loc să deslușim în
ele o a doua naștere a omului, în speță nașterea lui homo sapiens.
Mai întâi, câmpul grafic al umanității preistorice este foarte vast și foarte variat: aici semnul
convențional se învecinează cu simbolul mai mult sau mai puțin analogic, cu reprezentarea extrem
de precisă a formelor vii sau, în fine, cu reprezentarea ființelor himerice sau ireale. Nu ne punem
însă acum întrebări despre pictură, ci încercăm să stabilim doar grafologia lui sapiens.
1. Într-un anumit sens, manifestarea grafică reprezintă achiziția unui nou mod de expresie și
de comunicare, care constituie o primă scriere. Nu poate fi vorba încă, desigur, de transcrierea
limbajului, dar, odată cu semnul ideografic și cu simbolul pictografic, putem vorbi deja de un
limbaj grafic. În plus, în imaginea «realistă», percepția foarte precisă a formelor concrete coexistă
cu ceea ce ulterior va deveni un model abstract, «pattern» sau tip, fapt care, prin raportare la
hominieni, indică amploarea dezvoltării aptitudinilor empirico-logice.
2. Pe de altă parte, arta, adică îndemânarea, abilitatea, precizia, inventivitatea în meșteșug, pe
care predecesorii lui sapiens o dezvoltaseră deja în activitățile practice, cum ar fi, spre exemplu,
vânătoarea, pătrunde și se manifestă într-un câmp nou, acela al producțiilor proprii spiritului
(imagini, simboluri, idei), pe care le vom numi aici noologice.
Care este sensul acestui fenomen nou? În cazul de față se opun îndeobște două interpretări,
una care recunoaște pur și simplu apariția unei activități artistice și a unei vieți estetice, a căror
finalitate este imanentă, alta care integrează noua artă a formelor într-o finalitate rituală și magică.
După părerea noastră, cele două interpretări se pot combina foarte bine, cu atât mai mult cu cât am
susținut în altă parte (Morin 1956, 1972) că fenomenele magice sunt potențial estetice, iar
fenomenele estetice sunt potențial magice.
3. După cum ne indică sepultura, magia a descins în forță la sapiens. Printre altele, studiul
societăților arhaice ne arată că decorațiunea, podoaba, sculptura, pictura pot căpăta valoare de
elemente protectoare sau purtătoare de noroc și pot fi legate de credințe mitologice și de operații
rituale. De aceea, s-a presupus că picturile rupestre de animale, lăsate moștenire de preistorie,
corespund unor rituri magice care pregăteau vânătoarea.
Pentru a înțelege această magie, va trebui să reluăm tema «dublului», care și-a făcut deja
apariția în legătură cu moartea. Existența dublului este atestată de umbra mobilă care ne
întovărășește pe fiecare, de dedublarea de sine petrecută în vis, de oglindirea chipului în apă, pe
scurt de imagine. Din acest moment, imaginea nu mai este o simplă imagine, ea poartă într-însa
prezența dublului ființei reprezentate și permite, prin acest intermediar, să se acționeze asupra ei;
aceasta este acțiunea magică: rit al evocării prin imagine, rit al invocării imaginii, rit de posesiune
prin imagine (vraja).
Putem surprinde aici legătura între imagine, imaginar, magie și rit. Etologia ne-a revelat deja
existența ritualurilor animale care sunt secvențe de comportament simbolic ce urmăresc
declanșarea unui răspuns din partea unui receptor exterior. Propriu pentru ritualul magic la Homo
sapiens este faptul de a se adresa direct nu numai ființelor de la care așteaptă un răspuns, ci și

1
Magdalenian = Este ultima cultură a paleoliticului superior european. Numele a fost derivat de la site-ul Abri de la
Madeleine, aproape de Tursac, Dordogne, Franța, excavat încă din 1863 de către Gabriel de Mortillet. Epoca
Magdaleniană se caracterizează prin producerea de lame și miniaturizarea uneltelor de piatră. Perioade: paleoliticul
superior; Mezolitic, Datare: c. 17.000 – c. 12.000 BP.

3
imaginilor sau simbolurilor, care se presupune că adăpostesc în ele dublul ființei reprezentate.
Pentru a înțelege mai profund felul în care o imagine poate accede la calitatea de «dublu»,
trebuie să înțelegem că de acum înainte pentru sapiens orice obiect are o existență dublă. Prin
cuvânt, semn, graffiti sau desen, el dobândește o existență mentală chiar și în afara prezenței sale
concrete. Deja limbajul a deschis porțile magiei: de acum încolo orice obiect va face să apară
imediat în minte cuvântul care îl denumește; cuvântul reclamă imediat imaginea mentală a
obiectului pe care îl evocă și astfel, chiar și în lipsă, îi conferă acestuia prezență.
Astfel, prin homo sapiens, lumea exterioară, ființele și obiectele care-l înconjoară au obținut
o a doua existență, concretizată prin prezența în spirit, în afara percepției empirice, a unei imagini
mentale analoage imaginii pe care o formează percepția, ca nefiind decât rememorarea acesteia
din urmă. De acum încolo, orice semnificant, chiar și semnul convențional, va implica potențial
prezența semnificatului (imagine mentală) iar acesta se va putea confunda cu «referentul», adică cu
obiectul desemnat empiric. Evident, adecvarea între semnificant, un bizon pictat, de exemplu,
imaginea mentală a bizonului rememorat și bizonul empiric va fi dusă la perfecțiune de desen și de
pictura «realistă». Mitul dublului operează raționalizarea care explică prezența și absența simultană
a animalului în imagine. De acum încolo, ritualul uman, la fel ca și ritualul animal, va constitui un
comportament care urmărește să obțină răspunsuri adecvate din partea mediului exterior în legătură
cu unele ființe sau obiecte, nu însă prin acțiune directă asupra acestora, ci prin intermediul
imaginilor și simbolurilor care le reprezintă. Omul nu începe numai de la semne, simboluri,
imagini, el începe cu ele; de acum înainte, între subiect și mediu se vor interpune ființe
intermediare, aparținând și unuia, și altuia, hrănindu-se și din unul, și din celălalt; ele constituie o
sferă noologică specifică, care va însoți de aici înainte mersul înainte al umanității învăluind-o ca
într-un nor.
Începem de acum să înțelegem condițiile în care magia a apărut la homo sapiens. Era necesar
mai întâi ca limbajul și scriitura pictografică să întrețină o dublă existență a ființelor și lucrurilor.
Dar această condiție necesară nu era suficientă. Era de asemenea necesar un mit care să confirme
și să explice realitatea vie a imaginilor mentale sau materiale, iar acest mit dublu s-a cristalizat
probabil odată cu noua conștiință a morții. De asemenea, era probabil necesar (chiar dacă ulterior
această condiție nu mai era absolut indispensabilă) ca imaginea desenată, gravată sau pictată să
poată constitui un substratum material pentru operația magică care se va adresa eidolon-ului prin
gesturi simbolice, acțiuni mimate, vorbe și cântece rituale. Din acest moment, comunicarea între
imaginea-obiect și referentul obiectiv este asigurată, iar magia se poate dezvolta utilizând virtuțile
eficace ale ritualului. Astfel, picturile de la Lascaux și Altamira n-au fost doar «utilizate» de
operațiile magice. Ele sunt, de fapt, un element constitutiv al magiei. Așa cum vom vedea mai
departe, ajungem dintr-o dată să înțelegem mai bine faptul că, deși imaginile nu pot fi reduse numai
la funcția lor magică, universul imaginilor contribuie prin el însuși, pe măsură ce se dezvoltă, la
dezvoltarea magici.
Ceea ce ne dezvăluie deci grafismul parietal este legătura imaginară cu lumea. Pe de-o parte,
cuvântul, semnul, simbolul, figurația nu vor înceta să re-prezinte minții ființele și obiectele din
lumea exterioară, chiar și în absența lor, aceste ființe și obiecte fiind într-un anumit sens dotate de
acum înainte cu forță invazională. Pe de altă parte, imaginile mentale vor invada lumea exterioară.
În această confuzie, și pentru a o putea depăși, se elaborează mitul și magia, adică o organizare
ideologică și practică a legăturii imaginare cu lumea. Descoperim deci că imaginea, mitul, ritul,
magia sunt fenomene fundamentale, legate de apariția omului imaginar. Din acest moment,
mitologia și magia vor fi complementare și asociate tuturor proceselor și practicilor umane, fie ele
dintre cele biologice (moarte, naștere) sau dintre cele tehnice (vânătoarea, munca); ele vor coloniza
moartea și o vor smulge neantului.
4. Cu toate acestea, magia nu epuizează complet semnificația antropologică a ceea ce, sub
altă formă, reprezintă de asemenea eflorescența unui univers estetic nou.
Dar cum să delimităm în acest caz estetica? Ea ne apare când ca fruct ultim al culturii, care se
împlinește detașându-se de finalitățile magico-religioase, când ca o calitate universală, legată chiar
de exuberanța vieții, care se manifestă în eflorescențele vegetale la fel ca și în carapacele, glasurile,

4
penajul și podoabele celor mai variate specii de animale.
Și în acest caz vom încerca însă nu să opunem, ci să împăcăm două tipuri de interpretări. În
domeniul biologic, la fel ca în domeniul antropologic, este aproape imposibil să izolăm un fenomen
estetic în stare «pură». Din punct de vedere biologic, un astfel de fenomen este întotdeauna în
legătură cu o semiotică, adică formele și culorile constituie «mesaje» de apel sexual, de intimidare,
amenințare etc. Din punct de vedere antropologic, estetica a fost aproape mereu legată de magie și
de religie, deseori utilizată pentru seducție și prestigiu. Estetica «pură», întru plăcerea formelor, a
culorilor, sunetelor, scriiturii sau artei pentru artă, va înflori oarecum autonom, deși mai întotdeauna
de o manieră nesigură și fragilă, abia în cadrul dezvoltărilor culturale celor mai evoluate.
Din contră, în caracterele sale radicale, estetica formelor vii refuză să se lase redusă la
funcțiile de eficacitate, de adaptare, de selecție și apare ca imanentă jocului neguentropic al vieții,
joc care constă în combinația, diferențierea și proliferarea inventivă a formelor. Astfel, jocul bogat
și variat aflat la originea vieții se întâlnește cu jocul bogat și variat al culturii în dezvoltarea ei.
Omul va contribui și el cu un caracter nou: în cadrul speciilor vegetale sau animale,
fenomenul estetic este înscris genetic, iar individul este doar purtător, nu și producător al desenelor
și culorilor. La sapiens este vorba de o producție individuală, de inspirație cerebrală, executată
prin tehnică și artă. În consecință, creierul uman pătrunde într-un nou câmp de competențe și. odată
cu aceasta, alături de imaginea-percepție și imaginea-amintire, care se vor răspândi în afara
creierului pentru a se traduce în opere figurative, va apare și o proliferare creatoare de imagini care
își va găsi expresia în invenția de forme noi și de ființe fantasmagorice. Apariției omului imaginar i
se adaugă indisociabil apariția omului imaginativ.
Arta se va strădui deci pe de-o parte să reproducă forme, iar pe de altă parte se va lăsa
prinsă de jocul inventării formelor. Această reproducere și acest joc inventiv se vor insera,
repetăm, magiei, religiei, activităților sociale în general, dar de fapt ele vor satisface aici plăcerea
și emoția estetică.
Putem presupune că homo sapiens preistoric cunoaște și caută chiar bucuria estetică. Din
momentul în care orice lucru posedă o dublă existență, una obiectivă, legată de operațiile practice,
alta subiectivă și mentală, el poate fie să disocieze, fie să combine pe de-o parte aspectul utilitar al
lucrurilor, pe de altă parte sentimentul agreabil pe care îl procură formele acestora. Dar această
situație este posibilă numai pentru că juvenilizarea umană s-a tradus la adult prin menținerea unei
sensibilități infantile și ludice, prin dezvoltarea și îmbogățirea afectivității sale.
Dezvoltarea și îmbogățirea afectivă se vor traduce, de asemenea, prin sensibilitate la jocul
formelor reale și imaginare, adică prin sensibilitate estetică.
Sensibilitatea față de formele vizuale depășește cu mult domeniul strict artistic al desenului,
picturii și sculpturii, extinzându-se la formele naturale; sensibilitatea estetică depășește ea însăși cu
mult domeniul strict al formelor vizuale și este deschisă parfumurilor și mirosurilor, formelor
sonore (ritm, cânt, muzică) și expresiei corporale (dans). Deja, în «carnavalurile» lor, cimpanzeii
aproape că descoperiseră ritmul și dansul, și probabil că muzica, dansul și cântul nu-și află originea
la sapiens, ci numai înflorirea și desăvârșirea.
Am putea încerca acum să distingem, dincolo de infinitatea manifestărilor sale, trăsătura
comună a fenomenului estetic. Fie contemplativă, fie activă, fie limitată la imagine, fie depășind
imaginile, fie că implică numai creierul, fie că implică tot organismul (dansul), esteticul este o
relație care se stabilește între ființa umană și o anumită combinație de forme.
Putem avansa aici, prin analogie, și poate nu numai prin analogie, termenul de rezonanță, în
sensul în care acest termen desemnează un fenomen prin care un sistem fizic în vibrație poate atinge
o amplitudine foarte mare în momentul când vibrația excitatorie se apropie de o frecvență naturală a
respectivului sistem. Sensibilitatea estetică este cu adevărat o aptitudine de a intra în rezonanță, în
«armonie» sau în sincronie cu sunete, mirosuri, forme, imagini, culori produse din belșug nu numai
de univers, ci de acum încolo și de homo sapiens. Regăsim aici marele mister care leagă o trăsătură
fizică fundamentală proprie oricărui sistem viu (caracterul oscilatoriu al sistemelor meta-stabile), în
speță însăși natura ondulatorie a physis-ului, de ceea ce în creierul lui sapiens «vibrează» la modul
cel mai subtil.

5
 De acum încolo, cultura va fi aceea care, recuperând această sensibilitate, ale cărei surse sunt
fizice și neguentropice,o va rafina, dar în același timp o va și atrofia, o va împărți tuturor sau o va
păstra numai pentru câțiva din privilegiați săi. Putem cel puțin să ne dăm seama că esteticul se
dezvoltă brusc dincolo de rădăcinile sale biologice și devine o trăsătură fundamentală a
sensibilității și artei lui homo sapiens.
5. Astfel, la fel ca și în cazul sepulturii, o primă interogare a semnelor și imaginilor
preistorice ne dezvăluie o aglutinare de semnificații antropologice cu adevărat fundamentale, iar
grafologia acestor semne ne conduce dincolo de fenomenul grafic ca atare, la natura originală a
lui homo sapiens.
La fel ca și în cazul sepulturii, remarcăm împlinirea și desăvârșirea la un nivel superior a
aptitudinilor dezvoltate de către hominizare, iar, odată cu emergențele magice, mitice, rituale și
estetice, remarcăm apariția elementelor unui univers antropologic nou.
Aceste multiple trăsături, care, la rându-le, se vor diversifica și vor cunoaște o mare
diferențiere, în funcție de culturi și indivizi, sunt la origine strâns asociate și combinate. Ele ne
trimit toate la natura imaginară și imaginantă a lui homo sapiens și, în același timp, la relația
ambiguă și tulbure care s-a stabilit între creier și mediul înconjurător.

Irupția erorii

Ceea ce la sapiens devine dintr-o dată crucial este incertitudinea și ambiguitatea relației
dintre creier și mediu. Această incertitudine provine mai întâi din regresiunea programelor
genetice în comportamentele umane, combinată cu progresul aptitudinilor euristice, strategice
(competențe) în rezolvarea problemelor de cunoaștere și de decizie.
De acum încolo, mesajele ambigui care-i parvin creierului trebuie interpretate, iar
incertitudinea trebuie redusă prin operații empirico-logice. Ne confruntăm începând din acest
moment cu opoziția între soluții diferite în vederea rezolvării aceleiași probleme, cu opoziția între
comportamente care urmăresc aceeași finalitate. Trebuie să optăm, să alegem, să decidem. În acest
sens, chiar și jocul care permite suplețe și inventivitate implică riscul erorii, iar homo sapiens este
condamnat la așa numita metodă a «încercării prin eroare», chiar dacă este fidel metodei empirico-
logice. Or, mai mult, zona de incertitudine dintre creier și mediu este de asemenea zonă de
incertitudine între subiectivitate și obiectivitate, între imaginar și real, iar prăpastia este deschisă
și întreținută de breșa antropologică a morții și de năvala imaginarului în viața diurnă. Mitul și
magia se dezvoltă în această zonă, tot aici circulă fantasmele și fantomele, iar cuvântul, semnul,
reprezentarea se impun cu evidență elementului obiectiv, în timp ce ritul reclamă răspunsul unui
receptor-interlocutor imaginar.
Și astfel se face că, datorită existenței acestei breșe (care, după cum vom vedea, este în același
timp și o deschidere), domnia lui sapiens corespunde de fapt unei masive creșteri a erorii în sânul
unui sistem viu. Sapiens a inventat iluzia: deversarea universului fantasmatic în starea de veghe,
extraordinarele relații care se țes între imaginar și percepția realului, toate acestea constituie, cum
vom vedea, sursa adevărurilor «ontologice» ale lui sapiens și, în același timp, originea
nenumăratelor sale erori. Mai pe larg și mai bine spus, incertitudinea relațiilor între mediu și spirit,
între subiect și obiect, între real și imaginar (incluzând aici și incertitudinea asupra naturii lor) este
sursa permanentă a erorii sapiențiale. Eroarea își face loc în relația lui sapiens cu mediul, în relația
sa cu sine însuși sau cu celălalt, în relația de la grup la grup, de la societate la societate.
Nu-i vorba să ne plasăm aici într-un punct de vedere voltairian, din perspectiva căruia
incredibila proliferare a credințelor umane în spațiu și în timp apare ca o jalnică acumulare de erori.
Nu-i vorba să reducem la eroare mitul sau religia, ale căror rădăcini se situează dincoace și
dincolo de eroare și de adevăr. În ce ne privește, refuzăm să considerăm ca fiind eroare tot ceea ce
nu ține de un approbantur al savantului raționalist-empiric modern. Ne vom feri cu bună știință să
ontologizăm noțiunea de eroare, care nu are sens decât în cadrul unor relații sistemico-
informaționale date și asupra căreia vom reveni. Neputința noastră de a avea un punct de vedere
ontologic și universal adevărat face însă ca noi înșine să nu putem scăpa de caracterul incert și

6
eratic al aventurii sapiențiale. Pretindem însă, plecând chiar de la acest fapt și de la propria noastră
incertitudine, să surprindem realitatea lui errare humanum est.

Ubris-ul

După cum s-a stabilit de curând, surâsul, râsul și lacrimile sunt înnăscute (Eibl-Eibesfeldt,
1970, 1974). Este vorba de o trăsătură profundă, constitutivă naturii umane, pe care culturile vor
broda semioticele lor diverse fără a-i anula vreodată semnificațiile antropologice primordiale. N-
am putea preciza dacă surâsul, râsul sau lacrimile au apărut înainte de sapiens, dar ceea ce
probabil îi e propriu acestuia este felul intens și instabil în care se manifestă la el veselia și
tristețea. Râsetele și lacrimile sunt stări violente, convulsive, spasmodice, prăbușiri și zguduiri care
de fapt se combină unele cu altele sau se permută între ele: râdem cu lacrimi, iar suspinele se pot
transforma, la rândule, în cascade de râsete «demente». Copilul sapiens exprimă ceea ce nici un alt
copil al unei specii vii n-a exprimat vreodată cu atâta intensitate: în plânsetele sale transpare o
extremă neputință și disperare, în timp ce agitarea fericită a membrelor traduce o extraordinară
satisfacție. El trece brusc de la urletul disperat la râsul fericit. Sapiens adult e capabil să-și rețină
lacrimile, se poate abține să râdă, dar, deși nemanifestată, intensitatea râsului sau a lacrimilor
rămâne totuși în el. Această trăsătură trebuie pusă în legătură cu celelalte trăsături psiho-afective cu
caracter eruptiv uitate inexplicabil de către antropologia raționalistă a lui homo sapiens: pe de-o
parte aptitudinea sa pentru bucurie, pentru beția simțurilor și extaz, pe de altă parte pentru mânie,
furie și ură.
Mai întâi, cu toate că în acest domeniu există mari variații individuale, poate chiar etnice,
orgasmul este la sapiens cu mult mai violent, aproape convulsiv, decât la primate în general: femeia,
spre deosebire de femelele antropoide, cunoaște o satisfacție foarte profundă și spasmodică.
Plăcerea pe care sapiens o caută, nu numai în orgasm, ci în toate domeniile, nu poate fi
redusă numai la stadiul de satisfacție, adică de împlinire a unei dorințe, de anulare a unei tensiuni.
Ea este prezentă dincolo de simpla plăcere, în stări de exaltare ale întregii ființe, care ating chiar
limita catalepsiei sau epilepsiei. În societățile arhaice, la fel ca și în cele istorice, prin ierburi și/sau
licori, prin dans și/ au prin rit, prin profan și/sau prin sacru, există o căutare, o așteptare a stărilor
de exaltare, de paroxism, de extaz care uneori par să combine, în spasm sau convulsie, extrema
dezordine cu ordinea supremă născută din plenitudinea comuniunii cu celălalt, cu comunitatea sau
cu universul. Aceste stări par să elimine anxietățile, să transforme violențele în jocuri și bucurii,
bucuriile în deliruri și beatitudine. Stările acestea extraordinare, precare, nesigure, aleatorii și
totuși fundamentale sunt trăite de către sapiens ca stări optimale sau supreme. Nu se pune aici
problema de a elucida aceste fenomene, ci de a le recunoaște importanța neglijată de antropologia
tradițională. Foarte rari sunt cei care, ca Georges Bataille (1949) și Roger Caillois (1950), au sesizat
că vertijul, excesul, «consumarea» solicită un loc central în cadrul unei științe a omului. La fel de
rari sunt și cei care au reflectat asupra caracterului seismic al juisării umane. Cu toate acestea, o
antropologie fundamentală care să nu ia în considerație serbările, dansul, râsul, convulsiile,
lacrimile, juisarea, beta simțurilor, extazul este de neconceput.
Când punem la un loc toate aceste trăsături, care desigur au fiecare o origine hominiană și
chiar primatică, dar care la omul cu creier dezvoltat se amplifică, se intensifică, converg, se
concurează, ne dăm seama că de fapt ceea ce îl caracterizează pe sapiens nu este o diminuare a
afectivității în favoarea inteligenței, ci, din contră, o veritabilă erupție psiho-afectivă care poate
atinge chiar ubris-ul, adică lipsa de măsură.
Această lipsă de măsură poate acționa uneori și în sensul furiei, al crimei, al distrugerii.
Începând cu Neanderthal se multiplică probele care indică nu numai crime, ci și ucideri în masă,
carnagii. Se poate presupune că, odată cu creșterea demografică a speciei, multiplicarea contactelor
și implicit a concurențelor și rivalităților între grupuri a condus la multiplicarea ocaziilor de conflict
și luptă. Pe de altă parte, vânătoarea a creat armele care înlesnesc războiul și aduc moartea. Dar în
primele carnagii neanderthaliene, precum și în cele care vor urma și se vor amplifica, va trebui însă
să vedem de asemenea indiciul și manifestarea unui control slab al agresivității, al ubris-ului care se

7
va dezlănțui în mânii, uri și deliruri. Homo sapiens este cu mult mai înclinat spre excese decât
predecesorii săi. iar supremația sa este sprijinită de un exces de onirism, de eros, de afectivitate și
de violență. La primate, onirismul rămâne încă circumscris somnului: la om însă, el proliferează sub
formă de fantasme, de imaginar și imaginație. La primate, crosul rămâne circumscris perioadei de
vestrus și depășește cu foarte puțin câmpul sexualității, în timp ce la om, el invadează toate
perioadele, implică toate părțile corpului, toate fantasmele, irigă până și cele mai elevate activități
intelectuale. Violența, care în cazul animalelor este subordonată apărării și predațiunii alimentare, se
dezlănțuie la om dincolo de necesități. La primate, și mai ales la cimpanzei, afectivitatea devine
debordantă; însă numai la om ea va dobândi un caracter eruptiv, instabil, intens, dezordonat.

Irupția dezordinii

Domnia lui sapiens corespunde unei masive irupții a dezordinii în lume. Deja visul nocturn al
omului se diferențiază de acela al animalului prin caracterul său dezordonat. Jouvet (Jouvet, 1974)
ne arată că visele pisicilor sunt extrem de stereotipe și nu fac decât să reproducă marile scheme
genetice ale speciei (80% sunt vise de predațiune a animalelor mici, 10% vise de apărare față de
inamici mai puternici, 10% vise alimentare). Visul uman, deși polarizat și orientat de obsesii
permanente, proliferează de o manieră năvalnică și dezordonată.
Pe de altă parte, toate sursele de dereglare deja semnalate (represiunea programelor genetice,
ambiguitatea distincției între real și imaginar, proliferările fantasmatice, instabilitatea psiho-
afectivă, ubris-ul) constituie în ele însele surse permanente de dezordine.
În cultură și societate există fără îndoială ordine. Deprogramarea genetică este legată în acest
sens de programarea socioculturală, de sistemul de norme și interdicții, de regulile de organizare a
societății, care limitează dezordinea sau știu când trebuie să-i lase câmp liber, mai ales în zilele de
sărbătoare. Dar de îndată ce intrăm în era societăților instabile, adică în era istorică, vom vedea
declanșându-se ubris-ul și dezordinea, antagonismele interne, luptele pentru putere, conflictele
exterioare, distrugerile, supliciile, masacrele, exterminările, până într-acolo încât «zgomotul și
furia» ajung, să constituie o trăsătură majoră a istoriei umane.
Astfel, dezordinile istorice apar în același timp ca expresie și rezultantă a unei dezordini
sapiențiale originare. Contrar credinței încetățenite, există mai puțină dezordine în natură deci în
cadrul umanității. Ordinea naturală este mult mai puternic dominată de homeostazie, regularizare,
programare. Cea care se manifestă sub semnul dezordinii este ordinea umană.

Sapiens-demens

Ni se dezvăluie în acest moment, ascuns sub conceptul călduț și securizant de sapiens, chipul
omului: o ființă cu afectivitate intensă și instabilă, care surâde, râde, plânge, un anxios și un
angoasat, un „juisseur” extaziat, extatic, violent, furios, îndrăgostit, o ființă invadată de imaginar,
o ființă care cunoaște moartea dar refuză să creadă în ea, o ființă care secretă mitul și magia, o
ființă posedată de spirite și zei, care se hrănește cu iluzii și himere, o ființă subiectivă ale cărei
raporturi cu lumea obiectivă sunt întotdeauna nesigure, o ființă supusă greșeli, rătăcirii, în fine o
ființă ubrică, o ființă care produce dezordine. Și pentru că această asociere între lipsa de măsură,
instabilitate și incertitudine, real și imaginar, pentru că această confuzie între obiectiv și subiectiv,
între eroare și dezordine o denumim îndeobște nebunie, suntem obligați să constatăm că Homo
sapiens este homo demens.
Cum se face însă că tema atât de evidentă a nebuniei omenești, subiect de meditație pentru
filosofii Antichității, pentru înțelepți din Orient, pentru poeții de pretutindeni, pentru moraliștii
clasici, pentru Montaigne, Pascal și Rousseau, a dispărut totuși, nu numai din ideologia euforică a
unui umanism care justifica maiestuos cucerirea lumii de către marele sapiens, dar și din gândirea
antropologilor? Raționalismul umanist, care triumfa și expira în etnologia lui Lucien Levy-Bruhl, a
vrut să refuleze delirul lui sapiens către origini, ca pe o debilitate infantilă; apoi neo-etnologismul,
admirând, din contră, minunata înțelepciune a omului arhaic, a pus din nou nebunia pe seama

8
omului contemporan, conceput ca un jalnic deviant, când de fapt fiecare dintre cei doi posedă
propria-i înțelepciune și propria-i demență...
Orice animal posesor al acestor tare demențiale ar fi fost fără îndoială eliminat cu maximă
severitate de către selecția darwiniană. Pentru biologism și antropologism este de neconceput cum
un animal care consacră o atât de mare parte din forțele sale pentru plăcere și extaz, care pierde
atâta timp cu îngropatul morților, cu îndeplinirea ritualurilor, cu dansul, cu împodobitul, care se află
într-un raport atât de precar cu mediul și cu sine însuși, a putut nu numai să supraviețuiască, dar,
într-un univers ostil, în frigul glaciațiunilor, să realizeze pe deasupra și progrese tehnice, intelectuale
și sociale decisive. Din acest moment trebuie să gândim mai degrabă că irupția imaginarului,
derivațiile mitologice și magice, confuziile subiectivității, multiplicarea erorilor și proliferarea
dezordinii, departe de a-l fi handicapat pe homo sapiens, sunt din contră indisolubil legate de
prodigioasele sale realizări:

1. Extensiunea demografică rapidă și colonizarea planetei de către homo: homo erectus s-a
răspândit în Lumea Veche în câteva sute de mii de ani; sapiens ocupă întregul pământ în câteva
zeci de mii de ani.
2. Accelerarea și complexificarea tehnicilor, procese deja evidente în magdalenian: reproducem
aici cu titlu indicativ o extrapolare a lui Leroi-Gourhan: «Dacă am fi continuat să ne aflăm în
fața unei umanități nesapiențiale, ar fi trebuit să prevedem punctul de emergență a curbei tehnice
a magdalenianului între două și patru sute de mii de ani după era noastră, și nu cu zece mii de
ani înainte» (Leroi-Gourhan. 1964. p. 195).
3. Dezvoltarea unei gândiri empirico-logice, o foarte largă desfășurare de aptitudini intelectuale
în vederea organizării, cunoașterii, invenției și creației.
4. Constituirea unei societăți mai complexe decât paleo-societatea, aptă să devină o unitate în
sânul unui ansamblu social mai mare, iar mai târziu constituirea unor societăți dezvoltate,
state sau orașe. Din acest moment, suntem somați să căutăm o legătură consubstanțială între
homo faber și omul mitologic, între gândirea obiectivă-tehnică-logică-empirică și gândirea
subiectivă-fantasmatică-mitică-magică, între omul rațional, apt de a se autocontrola, de a se
îndoi de rezultat, de a verifica, de a construi, de a organiza, de a împlini și desăvârși
(achievement), și, pe de altă parte, omul irațional, inconștient de sine, necontrolat,
nedesăvârșit, distructiv, iluminat de himere, imprudent; în fine, între expansiunea cuceritoare a
lui sapiens, societatea din ce în ce mai complexă, și, pe de altă parte, proliferarea dezordinilor
și delirurilor...

Dezordinea și eroarea nu mai pot fi imputate insuficiențelor nevinovate și incompetențelor

unei umanități primitive, pe care ordinea cizelată și adevărul civilizat le vor reduce treptat. Până
astăzi, procesul este mai degrabă invers. Rațiunea și nebunia nu mai pot fi opuse, nici substanțial,
nici abstract. Din contră, peste chipul serios, muncitor, sârguincios al lui Homo sapiens trebuie să
suprapunem chipul diferit și, în același timp, identic al lui homo demens. Omul este nebun-înțelept.
Adevărul omenesc comportă eroare. Ordinea umană comportă dezordine. Plecând de aici, va trebui
să ne întrebăm dacă progresele complexității, inventivității, inteligenței și societății sunt realizate în
pofida, cu sau din cauza dezordinii, erorii sau fantasmei. Răspunsul va fi: din cauza, cu și în
pofida, un răspuns corect la această întrebare neputând fi decât complex și contradictoriu.

9
 HOMO, între SAPIENS și DEMENS

(după cartea lui Edgar Morin, Paradigma pierdută: natura umană)

articol scris de Valentin Circa, în anul 2020, luna noiembrie, ziua 24,
anul III Filosofie, cu ocazia unui seminar la Antropologie

În momentul în care Homo Sapiens își face intrarea în lume, pe scena evoluției, acesta era
deja socius, faber, lonquens, adică o ființă socială, creatoare de unelte și capabilă de limbaj, de
vorbire. Noutățile pe care le aduce Homo Sapiens sunt de ordin sepultura (modul în care își
înmormântează semenii decedați) și pictura (ca manifestare ludică, evocatoare și ritualică).
Studiind mormintele care datează din acele vremuri ancestrale, tragem concluzia că în creierul
lui Sapiens avusese loc un salt de la modul de viață pur pragmatic (specific hominidelor) la ideea
unei lumi paralele „de dincolo”, el având deja conștiința morții ca trecere spre altceva, spre un alt
tărâm.
Înzestrat fiind cu acest nou mod de a privi viața, ca pe o dualitate, evident are loc și
dezvoltarea unui nou spațiu al conștiinței, pe lângă conștiința de sine, și anume cel al mitului și al
magiei. Ca exemplificare menționez doar o descoperire a unui mormânt din acele vremuri a
primilor oameni în care defunctul fusese așezat pe un pat format din șapte specii diferite de plante
(a fost găsit polenul plantelor respective), ceea ce ne duce cu gândul la practicile șamanice
(șamanismul fiind, de fapt, prima formă de manifestare a unei religiozități străvechi). Modul în care
are loc înmormântarea și cum este realizat mormântul ne semnalează prezența și forța mitului, pe de
o parte, iar pe de altă parte funeraliile ne semnalează prezența și forța magiei.
Totodată evoluția conștiinței duce la apariția conștiinței morții, moartea fiind percepută ca o
traumă, ca o despărțire ireversibilă. Legat de această despărțire, este posibil ca din această perioadă
istorică să dateze și primele crize depresiv-anxioase, iar sapiens să înceapă să aibă inclusiv
conștiința angoasei existențiale.
Un citat va întregi cele menționate până acum:
În aceeași măsură în care mormântul ne semnalează prezența și forța mitului, funeraliile ne
semnalează prezența și forța magiei. Funeraliile sunt în fapt rituri care înlesnesc trecerea în
mod convenabil în cealaltă viață, adică protejându-i pe cei vii de blestemele celui mort (de
unde probabil și cultul morților) și de descompunerea letală (de unde probabil și doliul care îi
izolează pe cei apropiați defunctului). Astfel își face apariția la sapiens un întreg aparat
magico-mitologic care va fi mobilizat pentru a înfrunta moartea.

10
 Moartea este resimțită și ca adevăr și ca iluzie, irupția unei anxietăți și a unei siguranțe, pentru
că dacă viața este incertă în toată măreția ei, moartea este singura certitudine a acesteia.
Pe de altă parte, cercetând picturile epocii la care facem referință, desprindem concluzia că
acestea constituie un prim alfabet prin care erau transmise informațiile atât între membrii tribului
cât și peste veacuri până în zilele noastre, prin limbaj imagistic. Ba mai mult, unele picturi au
caracter ritualic ca și cum prin intermediul lor se cerea ajutorul unor forțe nevăzute pentru a
interveni în reușita unor acțiuni, în cele mai multe cazuri succesul la vânătoare, dar sunt cazuri când
simbolurile zugrăvite ar sugera că se cerea ajutorul și în ce privește un eventual atac al altor oameni.
Prin această pictura avea și un caracter magic, ca o invocare, rugă, rugăciune, a spiritelor. Conștiința
unei lumi paralele, a spiritelor, accesibilă prin moarte.
Din acest practici se observă legătura dintre imagine, imaginar, magie și rit.
Acest mod de transmitere a informațiilor ne indică, totodată, faptul că avusese loc deja o
dezvoltare a aptitudinilor empirico-logice și apariția spiritului estetic.

Citat: Astfel, prin homo sapiens, lumea exterioară, ființele și obiectele care-l înconjoară au
obținut o a doua existență, concretizată prin prezența în spirit, în afara percepției empirice, a
unei imagini mentale analoage imaginii pe care o formează percepția, ca nefiind decât
rememorarea acesteia din urmă. De acum încolo, orice semnificant, chiar și semnul
convențional, va implica potențial prezența semnificatului (imagine mentală) iar acesta se va
putea confunda cu «referentul», adică cu obiectul desemnat empiric.

În continuare autorul afirmă:

Arta se va strădui deci pe de-o parte să reproducă forme, iar pe de altă parte se va lăsa prinsă
de jocul inventării formelor. Această reproducere și acest joc inventiv se vor insera, repetăm,
magiei, religiei, activităților sociale în general, dar de fapt ele vor satisface aici plăcerea și
emoția estetică.

Deja, ținând cont de toate aceste mențiuni, cele cu privire la ritualul de înmormântare și la
limbajul imagistic al epocii, se remarcă apariția unui univers antropologic nou.
*

Datorită percepției conștiente a dualității datorată lumii reale și celei imaginare, dintre creier
și mediu, dintre subiectivitate și obiectivitate, simțuri vs. suprasensibil, omul trăiește un nou orizont
al opțiunilor, alegerilor și deciziilor în care este implicat riscul erorilor iar „homo sapiens este
condamnat la așa numita metodă a încercărilor prin eroare, chiar dacă este fidel metodei empirico-
logice”.

11
 Citat:
Astfel, la fel ca și în cazul sepulturii, o primă interogare a semnelor și imaginilor preistorice ne
dezvăluie o aglutinare de semnificații antropologice cu adevărat fundamentale, iar grafologia
acestor semne ne conduce dincolo de fenomenul grafic ca atare, la natura originală a lui homo
sapiens. ... Ceea ce la sapiens devine dintr-o dată crucial este incertitudinea și ambiguitatea
relației dintre creier și mediu. Această incertitudine provine mai întâi din regresiunea
programelor genetice în comportamentele umane, combinată cu progresul aptitudinilor
euristice, strategice (competențe) în rezolvarea problemelor de cunoaștere și de decizie. ... zona
de incertitudine dintre creier și mediu este de asemenea zonă de incertitudine între
subiectivitate și obiectivitate, între imaginar și real, iar prăpastia este deschisă și întreținută de
breșa antropologică a morții și de năvala imaginarului în viața diurnă. Mitul și magia se
dezvoltă în această zonă, tot aici circulă fantasmele și fantomele, iar cuvântul, semnul,
reprezentarea se impun cu evidență elementului obiectiv, în timp ce ritul reclamă răspunsul unui
receptor-interlocutor imaginar.
Sapiens a inventat iluzia: deversarea universului fantasmatic în starea de veghe,
extraordinarele relații care se țes între imaginar și percepția realului, toate acestea
constituie, ...sursa adevărurilor «ontologice» ale lui sapiens și, în același timp, originea
nenumăratelor sale erori, incertitudinea relațiilor între mediu și spirit, între subiect și obiect,
între real și imaginar (incluzând aici și incertitudinea asupra naturii lor) este sursa permanentă
a erorii sapiențiale. Eroarea își face loc în relația lui sapiens cu mediul, în relația sa cu sine
însuși sau cu celălalt, în relația de la grup la grup, de la societate la societate. ... Neputința
noastră de a avea un punct de vedere ontologic și universal adevărat face însă ca noi înșine să
nu putem scăpa de caracterul incert și eratic al aventurii sapiențiale. Pretindem însă, plecând
chiar de la acest fapt și de la propria noastră incertitudine, să surprindem realitatea lui errare
humanum est.

*
Ca trăsături psihologice deductibile din modul de viață a oamenilor de atunci, autorul mențio-
nează: râsul, surâsul, plânsul, dorința de orgasm resimțită ca atingere conștientă a lumii de dincolo;
iar apoi, ca defulări ale angoase existențiale: ura, mânia, care ajunge la cote paroxistice prin crimă și
carnagii.
Citat:
Această lipsă de măsură poate acționa uneori și în sensul furiei, al crimei, al distrugerii.
Începând cu Neanderthal se multiplică probele care indică nu numai crime, ci și ucideri în
masă, carnagii. contro[lul] slab al agresivității, al ubris-ului ... dezlănțui[t] în mânii, uri și
deliruri. Homo sapiens este cu mult mai înclinat spre excese decât predecesorii săi, iar
supremația sa este sprijinită de un exces de onirism, de eros, de afectivitate și de violență.

12
 Datorită bagajului genetic moștenit, homo sapiens ajunge să aibă un caracter dezordonat.
Scindarea între real, un real care-i creează dorinți, și un imaginar care îi alimentează dorințele,
faptul că percepe ruptura dintre cele două planuri, la hotarul dintre cele două fiind moartea, îl aduce
pe homo sapiens la devianță, la delir, la demență, la alienare.
Pe de o parte un uriaș potențial afectiv, pe altă parte limitările lumii fizice, creează sau
recreează din homo sapiens un tip nou și anume Homo demens.

Citat: chipul omului: o ființă cu afectivitate intensă și instabilă, care surâde, râde, plânge, un
anxios și un angoasat, un „juisseur” extaziat, extatic, violent, furios, îndrăgostit, o ființă
invadată de imaginar, o ființă care cunoaște moartea dar refuză să creadă în ea, o ființă care
secretă mitul și magia, o ființă posedată de spirite și zei, care se hrănește cu iluzii și himere, o
ființă subiectivă ale cărei raporturi cu lumea obiectivă sunt întotdeauna nesigure, o ființă
supusă greșeli, rătăcirii, în fine o ființă ubrică, o ființă care produce dezordine. Și pentru că
această asociere între lipsa de măsură, instabilitate și incertitudine, real și imaginar, pentru că
această confuzie între obiectiv și subiectiv, între eroare și dezordine o denumim îndeobște
nebunie, suntem obligați să constatăm că Homo sapiens este homo demens.

Pe dea altă parte, ca recompensă a acestei demens, omul a fost și este capabil să realizeze tot
ceea ce istoria menționează ca fapte mărețe.
Citat:
1. Extensiunea demografică rapidă și colonizarea planetei de către homo: homo erectus s-a răspândit
în Lumea Veche în câteva sute de mii de ani; sapiens ocupă întregul pământ în câteva zeci de mii de
ani.
2. Accelerarea și complexificarea tehnicilor, procese deja evidente în magdalenian: reproducem aici cu
titlu indicativ o extrapolare a lui Leroi-Gourhan: «Dacă am fi continuat să ne aflăm în fața unei
umanități nesapiențiale, ar fi trebuit să prevedem punctul de emergență a curbei tehnice a
magdalenianului între două și patru sute de mii de ani după era noastră, și nu cu zece mii de ani
înainte» (Leroi-Gourhan. 1964. p. 195).
3. Dezvoltarea unei gândiri empirico-logice, o foarte largă desfășurare de aptitudini intelectuale în
vederea organizării, cunoașterii, invenției și creației.
4. Constituirea unei societăți mai complexe decât paleo-societatea, aptă să devină o unitate în sânul
unui ansamblu social mai mare, iar mai târziu constituirea unor societăți dezvoltate, state sau
orașe. Din acest moment, suntem somați să căutăm o legătură consubstanțială între homo faber și
omul mitologic, între gândirea obiectivă-tehnică-logică-empirică și gândirea subiectivă-fantasmatică-
mitică-magică, între omul rațional, apt de a se autocontrola, de a se îndoi de rezultat, de a verifica, de
a construi, de a organiza, de a împlini și desăvârși (achievement), și, pe de altă parte, omul irațional,
inconștient de sine, necontrolat, nedesăvârșit, distructiv, iluminat de himere, imprudent; în fine, între

13
expansiunea cuceritoare a lui sapiens, societatea din ce în ce mai complexă, și, pe de altă parte,
proliferarea dezordinilor și delirurilor...
Concluzie:
Dezordinea și eroarea nu mai pot fi imputate insuficiențelor nevinovate și incompetențelor unei
umanități primitive, pe care ordinea cizelată și adevărul civilizat le vor reduce treptat. Până
astăzi, procesul este mai degrabă invers. Rațiunea și nebunia nu mai pot fi opuse, nici
substanțial, nici abstract. Din contră, peste chipul serios, muncitor, sârguincios al lui Homo
sapiens trebuie să suprapunem chipul diferit și, în același timp, identic al lui homo demens.
Omul este nebun-înțelept. Adevărul omenesc comportă eroare. Ordinea umană comportă
dezordine. Plecând de aici, va trebui să ne întrebăm dacă progresele complexității,
inventivității, inteligenței și societății sunt realizate în pofida, cu sau din cauza dezordinii,
erorii sau fantasmei. Răspunsul va fi: din cauza, cu și în pofida, un răspuns corect la această
întrebare neputând fi decât complex și contradictoriu.

Mențiune: fără nebunie specia umană ar fi ajuns demult la extincție.

14