Sunteți pe pagina 1din 6

"Cunoaste-te pe tine insuti" - Sf.

Vasile cel Mare

Resemnificat filosofic de catre Socrate, indemnul delfic: gnothi seauton


-cunoaste-te pe tine insuti, intr-un fel, este al intregii culturi grecesti. Si
nu numai ca indemn, ci si, totodata, ca mijloc si oglinda pentru "in-
cercuirea" de sine. In absenta sa, cam ca in mitul narcisian, avertisment,
parca, la iluzoria luare de cunostinta a omului de sine, urmarea nu avea a fi
alta decat pierderea in lucrurile amagitoare, prin ademenirea cu imaginea
chipului. Un alt mod de a fi al Sphynxului.

Lumea insa nu are a "scufunda" in sine fiinta noastra decat prin refuzul
acesteia de a o interioriza, deci de a si-o face, in loc de "oglinda",
oglinditul participant la imaginea de sine a omului, in sine. Fara de
prezumtia tot mai trecuta in certitudine si realitate a
"antropocentrismului" ca "destituire" a "cosmocentrismului", omul ca o
continua "aprofundare centrica", pentru a zice astfel dupa Teilhard de
Chardin, n-ar fi fost decat un Narcis din ce in ce mai cazut in deriziune.
Tragicul mitic s-ar fi subtiat in comicul grotesc.

Mijloc de legitimare si de sporire ontologica, prin asumare, lucrurile lumii


sunt deci "mutate", trecute cum sunt in valori constitutive ale orizontului
nostru existential. Parelnic, ne indepartam de noi, in realitate insa, pentru
a retrasa granitele oicumenei prin impingerea tot mai departe a acestora,
ceea ce inseamna, dinspre noi, ca spre dilatarea (expansiunea) universului
nostru de cuprindere.

Ademenindu-ne ele, cat ne comportam, narcisist, le "viclenim" noi,


facandu-le sa se destainuie si, in acest chip, legandu-le de fiinta noastra.
Printr-o foarte libera parafraza la Kant, suntem ceea ce suntem printr-o
neintrerupta alta "rasturnare copernicana"; ne recunoastem, in lumea
lucrurilor, supunandu-ne logicii ei, pentru a o determina, ca "obiect", sa se
invarteasca in jurul nostru, ca "subiect".

Aflandu-se, pentru noi, ce si cum sunt, ni le facem mijloace, aducandu-le la


comportamentul nostru, deci facandu-le sa fie, adevarate sau nu, bune sau
rele. Ca in butada lui Oscar Wilde, lumea incepe sa aduca tot mai mult,
trebuie sa semene, cu reprezentarile noastre.

Cu exceptii nesemnificative, anticii, cu prelungire medievala, vor fi trait


intr-o oicumena planetara, geocentrica. Unilateral, faptul ar fi explicabil
prin precaritatea cunoasterii stiintifice, nu de tot discutabil. Dar la
aceasta se cuvine adaugata mentalitatea intens antropocentrista, si, daca

1
se poate spune asa, antinarcisista, deci ca impotrivire la un mod de a
imagina "pacatul originar" si "caderea". Caci, narcisismul, intr-o secventa,
intr-o proiectie, era reprezentarea greaca a caderii, poate, mai dramatica,
fiind fara deschidere istorica, prin aneantizare.

in aceeasi paradigma cosmologica, in sugestie pre-greaca (ne-greaca),


vetero-testamentara, ca vechii evrei, dar, asemenea inteleptilor Eladei,
crestinii accepta acelasi univers geocentric. Nestiinta? Strict cosmologic,
da, antropologic insa, faptul are si alta dimensiune: centrarea in om.
Antropocentrismul crestin, daca e sa fie judecat strict cosmologic, este
fara de sansa ca adevar. Numai ca, nu acesta era referentialul sau. Omul
ca incununare si centru, in intentie si ordine creationista, vroia sa insemne
cu totul altceva, anume, identificarea lui cu subiectul-agent al propriei
realitati, prin analogie cu Subiectul absolut si prin participatie la el.
Analogon al Creatorului, ca demiurg, daca isi crea (re-crea) universul, nu
avea a fi decat ca alt subiect neconcurent, fiind copia nemijlocita.
Subiectivitatea, in raportare la lume, deci, era predeterminata ontologic.

Cunoasterea de sine, de aceea, este tot una cu asumarea lumii prin noi si
pentru noi, adevarul, in consecinta, fiind o adecvare (potrivire) a lumii la
noi (cu noi). Subiectiv, acesta nu este doar, nu in primul rand, in sensul ca
noi ii dam forma, ci, mai cu seama, datorita faptului ca lumea este
"mutata", facuta a noastra. La rigoare, abia de aici, putem vorbi de
adevar, pentru ca si eroarea (si raul) tot de aici incepe. Subiectivitatea
este si binele si raul, adevarul si inselarea, coincidentia oppositorum fiind
sansa si destinul nostru.

Am fost (vom fi fost) cazuti in subiectivitate, ca sa ne reconstruim


(reinvatam) prin ea. Nu aveam alta cale, pentru ca, totusi, copie, eram si nu
eram ca Dumnezeu-Fiinta, eram in Fiinta, in Adevarul si in Binele si in
Frumusetea lui si nu eram. Apropierea si distantarea ontologice ne faceau
si ne desfaceau de El.

Ce suntem, stim prin lume; ce nu suntem, nu stim prin Fiinta-Dumnezeu. Ca


sa ne determinam exact, intre da si nu, nu este alta cale decat
cunoasterea de sine, ca o centrare in sine, transferand lucrurile in
cuvinte, in con-cepte, instituindu-ne iri masura tuturor celor ce sunt,
precum si intrucat sunt; ca si a celor ce nu sunt, precum si intrucat nu
sunt. Este o banalitate, dar necesara, daca stiinta nu este a subiectului,
pentru subiect, daca nu este antropica, repeta narcisismul. Nu, cumva,
mitul de odinioara, in veacuri scientiste trece din poveste in realitate
tragica? Azi, stim atatea, credem ca stim si tehnologic putem atatea, dar

2
pe seama degradarii antropicului in entropie? Sa ne intoarcem la cei mai
de demult care nu stiau prea mult, dar ne stiau; este o sansa.

Vasile cel Mare (n. 329 sau 330-m. 379), intre cei mari trei capadocieni,
alaturi de Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa, avea sa fie teo-
filosoful cunoasterii de sine, intrucatva, in contra unui, deja devenit loc
comun, in hermeneutica, prin autoritate, mai degraba ca un om de
conducere, decat ca un teolog sau un teo-filosof (Tixeront, Precis de
theologie, p. 222). Poate, mai inainte de orice, un organizator al vietii
bisericesti si monastice, Sf. Vasile, intr-o lectura filosofica, poate sa
apara cu dominante in ideea fundamentala a cunoasterii de sine, in
succesiune greaca, inca socratica (in termen tare).

Prin conditie suntem un intreg alcatuit din suflet si corp. Numai ca trup,
am fi asemenea lucrurilor, neinstare de a comunica decat in limitele
strictei naturalitati si fara de sansa de a ne intelege si de a deslusi
tainele lumii. Doar suflet, am avea capacitatea de a ne sti, cat insa si de a
ne marturisi? Or, "pentru ca sufletul nostru isi zamisleste gandurile in
ascuns in trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte si de nume ca sa
facem cunoscute cele aflate in adancul nostru. Cand gandirea noastra e
rostita, atunci este purtata de cuvant ca de o luntre, strabate aerul si
trece de la cel ce graieste la cel ce aude" (Omilii si Cuvantari, Omilia a
IH-a, 1).

Acestea, pe de o parte; pe de alta, "omul este un animal bland "si sociabil,


iar nu solitar sau salbatic" (Regulile mari, intrebarea 3, 1). In consecinta,
comunicarea prin cuvant ne este asigurata de conditie si, totdeodata, se
intoarce la ea pentru a o spori. Suntem, deci, fiinte sociabile pentru ca
vorbim si vorbim intrucat ne presupunem in mod necesar. Prin cuvant ne
exteriorizam, dar si interiorizam lucrurile pe care le numim ca si intregul
sistem de raportare inter-umana. Faptul acesta, in dubla determinatie, in
dubla deschidere, unul in doua specificatii, ar fi astfel printr-un mai adanc
ontologic.

Animalului i-a fost dat instinctul, spre conservare sau, in alte cuvinte, spre
pastrarea fiintei lui, dar si pentru sporire, in limitele propriei naturi; noua,
in schimb, ratiunea, in mare, cu aceeasi finalitate, dar cu particularizarile
firesti. Instinctual, animalele se feresc "de ierburile otravitoare", iar noi
"de pacat", ceea ce presupune "luarea aminte" de ceea ce suntem si nu
suntem, de ceea ce sa urmarim ori sa desfidem, de bine si de rau, de
adevar si eroare. Asa fiind, sub semnul si supravegherea ratiunii,
dominanta ontologica, "luarea aminte" este dubla: "una, prin care privim

3
lumea inconjuratoare", "cu ochii trupului", si "alta, prin care contemplam
pe cele nemateriale cu puterea rationala a sufletului..." (Omilii..., Om. III,
2).

Cu simturile, ne asumam lucrurile, facandu-le ale noastre, daca le


"transferam" din lumea lor, in constiinta. Nu mai mult, pentru ca "porti"
ale sufletului si mijloace de transfigurare, ele nu au capacitatea de a se
institui ca "reflexie" asupra-le. Ochiul nu se vede pe sine, ceea ce
inseamna ca nu se apleaca asupra "imaginii", nu da seama de ea, nu-i
masoara autenticitatea si, ceea ce este mai important, procedeaza
integrator, necomunicand cu celelalte simturi. Asemenea, la randul lor, si
acestea. Fiecare in parte este de tot necesar pentru fiinta noastra ca
intreg si care, ca intreg, se raporteaza Ia lume, insa, in sine, insuficient.
"Daca tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Si daca ar fi tot auz, unde ar
fi mirosul?" (Regulile morale, 60). Individualizate in sine si individualizante
fata cu ceea ce "decupeaza" din lucruri, ele sunt, totusi, puse in
convergenta, dar nu prin puterea lor. Unificarea (conceptualizarea) revine
mintii, aceea care desavarseste configurarea sufletului nostru ca o alta
lume, asemenea celei exterioare dar si diferita, mai curand diferita.

Lucrand asupra-si pentru a-si da mereu mai multa realitate omeneasca,


fiind aceasta dar nu numai, ci si putere ganditoare, sufletul, ca ratiune,
este singurul in masura sa "ia aminte" de sine si prin sine de tot ceea ce
suntem spre a sti ce trebuie sa fim ori sa fim cum se cuvine a fi. Asa
stand lucrurile, ca "functie a mintii" "ia aminte de tine insuti" presupune
doua miscari, una, cu finalitate teo-ontologica si alta, pentru un directional
de viata.

Intemeietor in ordine ontologica, interiorizand lumea lucrurilor, sufletul


ne-o construieste pe a noastra ca un sistem de sensuri. Totdeodata cu
aceasta operatiune, intr-un fel naturala, nu insa st nesupravegheata sau
neintentionata, sufletul, pe masura ce se actualizeaza structurandu-se
cultural, revine asupra-si spre a se cerceta si a se judeca tocmai ca o
realitate coerenta si posibila ca adevar. Asumare a lucrurilor, este si pe
masura si dupa natura sa? Ce mai este, ce mai ramane din sine o data ce,
structurandu-se, trece in intemeiate, aici constructele sale? Se
"aneantizeaza" in acestea ori, dimpotriva, asa zicand dupa Heraclit,
sporeste prin ele?

Continua reflectie asupra-si ca supraveghere critica, datatoare de seama


pentru certitudinea de sine, mai este si intr-o ordine teo-metafizica:
"luarea aminte si studierea atenta a propriei persoane te va conduce si la

4
cunoasterea lui Dumnezeu. Daca iei aminte la tine insuti nu mai ai nevoie sa
descoperi pe Creator in celelalte creaturi, vei contempla in tine insuti, ca
intr-un microcosmos, marea intelepciune a Creatorului tau. Din sufletul tau
necorporal vei cunoaste ca si Dumnezeu este necorporal; ca nu e
circumscris in spatiu, pentru ca nici mintea ta nu avea mai inainte sedere
in spatiu, ci ajunge in spatiu prin unirea sa cu trupul. Vei crede ca
Dumnezeu este nevazut, gandindu-te Ia sufletul tau; ca si el nu poate fi
vazut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici forma, nici nu
poate fi definit prin vreo caracterizare materiala, ci se cunoaste numai
din functiunile sale. Tot asa si Dumnezeu..." (Omilii..., Om. III, 7). O
paradigma ontologista in care Sf. Vasile cel Mare si Augustin se apropie. in
a doua miscare, "ia aminte de tine insuti", ca un indemn metodic,
presupune cateva reguli de a ne conduce bine mintea, cu valoare
pragmatica si teoretica, deopotriva.

Prima regula (poate primul imperativ): sa nu iei seama, ca la scop nici la


cele ale tale, nici la cele din jurul tau, ci la tine, caci "altceva suntem noi
insine" (sufletul), "altceva cele ale noastre" (trupul si simtirile) si "altceva
cele din jurul nostru" (averile, artele si meseriile). Fiind si corp, nu ne sunt
indiferente cele pentru el si cele dobandite prin el. Dar mai inainte,
ontologic, suntem suflet, de vreme ce datorita lui ne implinim. De aceea,
"cerceteaza-te pe tine cine esti, cunoaste-ti firea ta!" inseamna
cunoasterea sufletului pentru suflet (ibid., 3). A doua regula: "ia aminte de
tine insuti" cu "dupa marimea pacatului sa primesti si ajutorul
tratamentului". Cati, pentru a nu lua seama de sine, nu stiu ca sunt
"bolnavi" sufleteste, perseverand in rau si in greseala si in neadevar?
{ibid., 4). A treia: "pazeste cele prezente, poarta de grija de cele
viitoare!". Traim cat traim, fiecare, intr-un si un timp, suntem intr-un rol,
ne misca nevoi, dorinte, ambitii, acestea, mai cu seama, dar si celelalte,
cand ne fac sa uitam de semeni, atata de pagubitoare!

Prea ne poarta ambitiile, sa avem cat mai multe "cirezi de vite, multime
nenumarata de slugi, demnitati politice, stapanire peste popoare,
conducere de ostiri, razboaie, trofee si chiar demnitatea de imparat". Si
pentru acestea, atentam la celalalt, umilindu-l, aservindu-l, ucigandu-l
cateodata, ca si cum ar fi, iluzie solipsista, mijloc pentru singur eu. Voim
atatea, dintr-un si pentru un orgoliu nemasurat, si ne pierdem sufletul,
uitand ca suntem ceea ce suntem ca iubire. Cand ne imboldesc patimile
maririi sa ne intrebam, in spiritul Eclesiastului, "unde sunt cei investiti cu
inalte demnitati politice? Unde sunt retorii cei neintrecuti? Unde sunt cei
care organizau si subventionau adunarile populare? Unde sunt stralucitii...

5
generali, satrapi, tirani? Nu sunt toti pulbere? Nu sunt toti basm?" (ibid.,
5).

In sfarsit, sa mai luam aminte ca, intr-o parte a sufletului, in determinatie


rationala (cugetatoare), in alta suntem irationali si patimasi, pentru ca
fiinta noastra este un intreg, fiind si trup. Irationalul ne este dat, prin
conditie, ca si rationalul, noi fiind, inca o data, ca intreg, existenta
alternativa. Putem alege, dupa cum suntem; optam, pentru ca ontologic,
suntem in situatie de a decide. Si aceasta, dupa Sf. Vasile cel Mare, spre a
descoperi si a ne descoperi ca "armonie si ordine perfecta pe care
Dumnezeu a pus-o (in om) si in cosmos" (Vornicescu, Despre viata..., p. 43).

Reguli ale "ratiunii practice" sau imperative cu valoare morala, acestea,


poate, mai inainte, sunt participante la ontologia umanului. De aceea, prin
morala, Sf. Vasile cel Mare se desfasoara antropologic. Teolog si filosof,
mereu cu gandul la om, ramane, de aceea, model pentru umanismul crestin
al primelor secole.