SCOPUL VIEŢII

HIRAM BUTLER

Traducerea: Octavian Cocoş

 CAPITOLUL I - DEZVOLTAREA

Începuturile vieţii organizate au la bază instinctul, deoarece creierul nu are suficientă

putere pentru a defini şi dirija impulsul pe care-l primeşte. Insecta pare să se deplaseze fă ră
niciun scop, câ nd într-o parte, câ nd în alta. Viaţa Universală o mişcă în conformitate cu forma şi
calită ţile sale, aşa cum apa curgă toare pune în mişcare roata unei mori. Dar pe mă sura
acumulă rii experienţei, exprimată prin foame, întâ lnirea cu duşmanii şi lupta generală pentru
existenţă , puterile creierului încep să se dezvolte, şi odată cu dezvoltarea creierului începe să se
dezvolte şi să se rafineze şi structura nervoasă . În acest fel, Mintea Universală se foloseşte de
elementele pă mâ ntului şi îşi alcă tuieşte un trup prin care să capete expresie, prin care să ducă
mai departe procesul de creştere spre atingerea maturită ţii depline.
În istoria sa timpurie, rasa omenească a fost dominată în mare mă sură de instincte,
întrucâ t puterea creierului nu era suficient de mare pentru a putea face distincţia între cauză şi
impulsurile mentale. Ş i această situaţie a durat pâ nă cînd s-a atins un stadiu mai ridicat de
progres rasial, câ nd a apă rut lumina superioară a intuiţiei1.
Deoarece mintea s-a întors întotdeauna la sursa ei, iar conştiinţa în locul de unde provine
omul a fost întotdeauna o fiinţă religoasă ; însă înainte ca facultă ţile sale raţionale să se dezvolte
suficient de mult pentru a dispune de o recunoaştere inteligentă a impulsurilor Minţii
Universale, religia sa a fost imatură , la fel ca şi mentalitatea sa de a adora soarele, luna, stelele şi
idolii propriilor sale idei.
În această periodă , intelectul s-a dezvoltat pas cu pas, iar în sprijinul creşterii sale
oamenilor le-a fost dată „Revelaţia”, în formele sale exterioare şi mai puţin clare de manifestare,
întrucâ t aceştia aveau capacitatea de a o primi, şi în felul acesta i-au fost dezvă luite omenirii
primele ei cunoştinţe.
O lege spune că un gâ nd care se sugerează minţii, chiar dacă nu este înţeles absolut deloc,
va ră mâ ne în interiorul organismului, iar atunci câ nd creşterea acestuia va fi deplină , mintea va
pricepe gâ ndul respectiv. Prin urmare, la început revelaţia a venit prin simboluri şi aluzii, care
reprezintă forma exterioară a energiei interne.
Pe mă sură ce rasa a evoluat s-au adă ugat şi alte revelaţii, însă realitatea esenţială a fost
mereu reprezentată printr-un simbol material, iar efortul de a interpreta aceste revelaţii a dus la
multe concluzii total greşite. În plus, mai existau şi alte surse care duceau la apariţia erorilor.
Fiind în mare mă sură sub influenţa instinctelor, oamenii erau extrem de superstiţioşi – orice
manifestare a lucrurilor mă reţe pe care nu le puteau înţelege era considerată a fi intervenţia
directă a unei fiinţe nevă zute. Astfel, pe lâ ngă forţele naturii, minţile oamenilor au fost invadate
de o mulţime de zeită ţi şi în felul acesta fiecare popor şi-a fă urit propria mitologie.
Ş i tot aşa, tendinţa minţii umane de a că uta o cauză s-a transformat rapid în că utarea
puterilor magice. În voinţa omului există şi a existat dintotdeauna o putere absolut de neînţeles –
un fapt care a fă cut ca popoarele din vechime să recurgă la magia ceremonială , la magia neagră ,
şi la toate celelalte lucruri că rora le dă naştere o minte religioasă şi superstiţioasă . Însă venirea
lui Hristos pe pă mâ nt a ridicat rasa umană deasupra acestui nor negru de superstiţii; din acest
motiv, toată lumea este de acord că religia Creştină stă la baza dezvoltă rii şi a gloriei civilizaţiei
noastre
Cu toate acestea, după cum indică documentele vechi, la vremea câ nd a fost revelată
Biblia oamenii aveau mintea destul de întunecată , iar pentru că mintea actuală este orientată

1 Deoarece termenii de „instinct” şi „intuiţie” au fost confundaţi este bine să menţionăm pe scurt înţelesul lor relativ.
Instinctul este impulsul dat unui organism de către Mintea Universală. Acesta devine intuiţie în momentul în care creierul
este suficient de puternic încât poate să înţeleagă şi să facă distincţia între gândul conţinut de acel impuls şi scopul urmărit
prin actul care constituie rezultatul impulsului.
2
aproape exclusiv că tre studiul ştiinţific al legilor naturii, acele stă ri ale minţii care au condus
rasa umană spre lumina revelaţiei par acum primitive şi dezgustă toare. Tendinţa mentalită ţii
din zilele noastre este aceea de a renunţa complet la intuiţie şi de a pune bază exclusiv pe
creierul raţional. Studierea consemnă rilor legate de experienţele rasei umane de-a lungul
secolelor trecute, şi mai ales a popoarelor strâ ns legate de noi, precum şi actuala cercetare
ştiinţifică a caracterului materialist al omului, completează educaţia care se oferă clerului şi
studenţilor din universită ţi. Şi chiar suntem avertizaţi că înfricoşă toarea imagine a minţii
întunecate din trecut dă naştere credulită ţii şi superstiţiei.
Această imagine a sporit mentalitatea materialistă şi a fă cut ca oamenii din clasele
educate să se teamă să recunoască faptul că sufletele lor sunt capabile să primească o revelaţie
sau să facă uz de principiul activ al intuiţiei. Practic, aceştia au închis orice portiţă care poate să
ducă la manifestarea activtită ţii spirituale şi, în consecinţă , inspiraţia spirituală şi revelaţia nu
mai sunt posibile.
Termenii „inspiraţie” şi „revelaţie” au fost folosiţi în mod greşit, de aceea se impune
definirea lor. Inspiraţia în raport cu revelaţia este precum cauza în raport cu efectul. Inspiraţia
nu este în mod necesar apanajul unui agent uman care devine medium pentru că a fost în lumea
spirituală , ci ea constituie un fenomen binecunoscut din viaţa de zi cu zi. Actul de a accesa un
gâ nd care ne-a trecut la un moment dat prin minte se numeşte „amintire”; adică am avut câ ndva
o experienţă de care am uitat, însă dacă mintea este stimulată de o sugestie referitoare la acea
experienţă , noi vrem să ne aducem aminte. Aşa că mintea se concentrează imediat pe gâ ndul
respectiv, şi respingâ nd orice alt gâ nd, îl caută pâ nă îl gă seşte, apoi se umple de substanţa
rafinată generată de trup şi exprimată de creier din momentul în care a avut acea experienţă .
Acest principiu formativ minunat, activ în toate fiinţele, îşi gă seşte cea mai înaltă formă
de manifestare în creierul uman; iar elementele subtile, generate în trup de că tre experienţele de
gâ ndire, sunt readuse din nou în creier şi astfel sunt reamintite. Toate elementele acelei situaţii
sunt asamblate din nou, bucată cu bucată , pâ nă câ nd întâ mplarea de odinioară , în forma ei
originală şi plină de energie, se înfă ţişează conştiinţei noastre, care o recunoaşte.
În acelaşi fel, câ nd inima este tristă dintr-un motiv pe care nu-l cunoaştem, creierul face
apel la aceeaşi facultate şi astfel pă trunde pe tă râ mul Minţii Universale, pentru a putea gă si ceea
ce caută . Tristeţea inimii produce o stare negativă în conştiinţa interioară şi intensifică dorinţa.
În aceste condiţii, individul preia din necunoscut, care altfel ar ră mâ ne incognoscibil,
cunoaşterea de care sufletul simte că are nevoie. Această cunoaştere inspirată , atunci câ nd este
recunoscută de minte şi devine o imagine vie, reprezintă un anumit tip de revelaţie.
O altă formă de revelaţie este aceea care survine atunci câ nd Dumnezeu vede că un om
are nevoie să cunoască ceva extrem de important pentru el însuşi sau pentru rasa umană . În
astfel de împrejură ri, se întâ mplă în mod frecvent să fie trimişi îngeri din lumea sufletelor cu
mesaje de adevă r şi înţelepciune, care sunt percepute de că tre minte.
Însă pentru a primi mesajul, omul, aşa cum a spus marele învă ţă tor, trebuie să devină ca
un copil – adică să îşi dea seama că nu ştie şi să aibă o dorinţă vie de a şti. Din cauza acestui fapt,
revelaţiile din lumea spiritelor sunt însoţite întotdeauna de o stare care distruge mentalitatea
egoistă şi produce în individ o dorinţă sinceră , ca de copil, de a cunoaşte şi a acţiona aşa cum se
cuvine. Pe moment, acest lucru nimiceşte toate ideile preconcepute, astfel încâ t mintea poate să
devină receptivă şi să asculte. Apoi, mesagerul care este trimis de sus, complet necunoscut
individului, se apropie şi îşi uneşte mintea cu mintea celui la care a fost trimis, fă câ ndu-l să
cunoască tot ceea ce ştie. Prin urmare, nu este vorba de o poruncă venită de la o minte care
controlează , ci de o uniune plină de iubire, în timpul că reia omul este tratat ca un „prieten al lui
Dumnezeu”.
Însă teama de orice fel, chiar şi aceea de a greşi, ori teama de ce vor zice oamenii, teama
de a nu avea capacitatea mentală corespunză toare, ca şi obiceiul de a critica tot ce nu se
potriveşte cu ideile preconcepute, aşadar toate acele lucruri care nu sunt în acord cu gâ ndul
mesagerului, vor contribui la alungarea acestuia şi la respingerea mesajului.
Educaţia zilelor noastre este de aşa natură , încâ t chiar şi oamenii cei mai cucernici şi mai
3
serioşi se tem să primească revelaţia lui Dumnezeu, aşa că uşa dintre Dumnezeu, aflat în lumea
spirituală , şi om, aflat în lumea materială , este practic închisă . Există bariere ridicate împotriva
tuturor lucrurilor, cu excepţia experienţelor de natură fizică ; prin urmare, revelaţiile noi, care să
completeze adevă rurile spirituale cunoscute pâ nă în prezent, nu pot fi primite. „Mintea şcolită ”
nu numai că este închisă în toate direcţiile, cu excepţia experienţelor de natură fizică , dar chiar şi
în această privinţă trebuie să se specializeze; adică să se restrâ ngă la un domeniu foarte îngust
de cunoaştere. Astfel, persoana se atrofiază prin faptul că nu îşi mai foloseşte toate calită ţile de
care dispune nici mă car în privinţa lucrurilor aflate la exterior, cu excepţia celor care aparţin
domeniului să u îngust de interes. Pentru cei familiarizaţi cu facultă ţile din cadrul universită ţilor
noastre, efectul acestui sacrificiu absolut pe care îl face individul pentru a dobâ ndi educaţia care
i se oferă este extrem de evident. Cu câ t interesele mai largi ordin intelectual sunt interzise unor
oameni, fiindu-le permise doar acelea specifice domeniului lor de activitate, cu atâ t aceştia sunt
mai mă rginiţi din punct de vedere mental. Poţi să te uiţi la ei şi să -ţi dai seama aproape exact
care este specialitatea fiecă ruia.
Nu doar educatorii noştri cei mai de seamă , ci şi majoritatea oamenilor aflaţi în
avangarda cercetă rii din zilele noastre se sacrifică pentru progresul ştiinţei. Că ci este
binecunoscut faptul că dacă omul vrea să atingă succesul în orice domeniu, el trebuie să îşi
concentreze mintea pe acel subiect; fiindcă numai în felul acesta pot fi obţinute rezultatele
dorite, şi nicidecum altcumva.
Ochiul Ciclopic face trimitere la o realitate a vieţii la care s-a referit şi Domnul nostru
atunci câ nd a zis: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi
luminat” (Matei, 6:22). Pentru a se putea concentra asupra unui subiect, ochii fizici şi ochii minţii
devin unul – fizic sunt aţintiţi pe cartea din faţa lor, iar mental pe gâ ndul care trebuie analizat.
Iar câ nd concentrarea este pe lucruri materiale, ochiul nu mai vede nimic altceva. Ochiul Ciclopic
de astă zi s-a dezvoltat ca urmare a specializă rii lumii intelectuale. Prin urmare, sistemul de
învă ţă mâ nt al zilelor noastre, care orientează mintea pe anumite fă gaşe, este bun şi necesar, în
pofida faptului că îngustează câ mpul vederii intelectuale.
Un fenomen al minţii, la care ne-am referit anterior, este acela că omul se simte inspirat
doar atunci câ nd întreaga sa atenţie este focalizată pe un singur subiect în detrimentul tuturor
celorlalte. Însă pentru a putea dobâ ndi această stare de concentrare este necesar să alungă m –
ceea ce reprezintă o atitudine combativă – absolut toate gâ ndurile, cu excepţia celui de care ne
ocupă m. În instituţiile noastre de învă ţă mâ nt această respingere atâ t de necesară este împinsă
pâ nă la limita intoleranţei care condamnă şi se declară împotriva facultă ţilor mai înalte ale
minţii omeneşti, facultă ţi care stau chiar la ră dă cina conştiinţei; astfel, împreună cu ele este
exclus şi spiritul de devoţiune şi de recunoaştere a lui Dumnezeu. Această formă acceptată de
antrenament al minţii este bună , deoarece ne învaţă să ne folosim facultă ţile perceptive şi să
formulă m ipoteze logice cu privire la fenomenele naturii; de asemenea, ea ne dă control asupra
lumii exterioare, dar din pă cate, metodele actuale asmut întreaga conştiinţă împotriva lui
Dumnezeu şi a Duhului Sfâ nt, distrug capacitatea de a judeca de la cauză la efect şi antrenează
mintea să gâ ndească exclusiv de la efect la cauză , şi mai mult decâ t atâ t, stranie contradicţie,
cauza este chiar ignorată .
Unii dintre oamenii pricepuţi au remarcat faptul că nu este nevoie decâ t de un an sau doi
petrecuţi în instituţiile noastre teologice pentru a eradica obiceiul devoţiunii religioase şi a
implanta în locul lui în minte spiritul necredinţei – necredinţă în propriile atribute înalte ale
minţii şi ale conştiinţei sufletului şi necredinţă în privinţa valabilită ţii Revelaţiei Biblice.
Dacă aceasta este instruirea oferită de învă ţă torii religioşi, ne mai miră m atunci că religia
lui Hristos a ajuns în zilele noastre la un nivel atâ t de scă zut? Curenţii-gâ nd, atâ t de vitali pentru
rasa umană , sunt dispreţuiţi, condamnaţi şi respinşi, fiind recunoscute doar acele facultă ţi care
s-au dezvoltat prin lupta pentru existenţă de la formele inferioare de viaţă pâ nă la partea
animalică a fiinţei umane. Ş i atunci suntem întrebaţi: Dacă lucrurile despre care neam apucat să
scriem sunt adevă rate, de ce nu au fost cunoscute şi mai înainte? Motivul este evident, pentru că
noi, ca nişte naţiuni civilizate ce suntem, ne-am stră duit din toate puterile să închidem uşa
4
tuturor abordă rilor de tip cauză -efect.
Acest lucru l-am fă cut de frică , şi poate că a fost vorba de o frică justificată ; că ci în
absenţa acelei minţi care ne-a vegheat tot drumul pe care l-am parcurs şi care este capabilă să se
ocupe de problemele vieţii şi să pună în faţa oamenilor adevă rurile mai profunde – adică schema
mă reaţă a creşterii şi dezvoltă rii – noi ne-am protejat împotriva superstiţiilor şi a înţelegerilor
greşite prin această intoleranţă materialistă care domneşte peste tot. Date fiind situaţiile prin
care am trecut, s-a fă cut ceea ce a fost mai bine. Însă pretutindeni poate fi depistat planul general
al Minţii Creatoare care a plă smuit această lume şi oamenii care tră iesc în ea.
Este binecunoscut faptul că omul nu poate face într-un anumit timp decâ t o singură
lucrare. Prin urmare, Creatorul – sau dacă vreţi, forţele creatoare care acţionează pentru
dezvoltarea diferitelor rase în diferite perioade ale istoriei lumii – a dat naştere mai întâ i unei
conştiinţe a lucrurilor nevă zute şi a lumii cauzale; dar, după cum am spus, din cauza neputinţei
creierului de a interpreta corect cauzele a fost necesar ca rasa umană să fie implicată în activită ţi
externe, care să -i sporească capacită ţile materiei cenuşii prin contactul cu lumea fizică .
Aceste capacită ţi s-au dezvoltat, aşa că trecerea timpului, stadiul de dezvoltare la care s-a
ajuns şi nevoile oamenilor, nu solicită ele astă zi revelaţii noi şi mai înalte? Prin urmare, trebuie
să ne întoarcem, să regă sim şi să luă m cu noi facultatea instinctului, care stă la baza fiinţei
noastre, să o folosim cu ajutorul unui creier mai matur şi să dezvoltă m în rasa umană puterea
intuitivă care îi va permite omului să înceapă să semene mai mult cu Creatorul să u. Cu mâ na
dreaptă vom prinde universul material şi lucră rile sale, iar cu mâ na stâ ngă vom apuca forţele
spirituale şi legile cauzale, combinâ nd astfel natura spirituală a universului cu maturitatea
deplină la care am ajuns.

CAPITOLUL II - EXISTENŢA FACULTĂŢILOR ÎNALTE

În dezvoltarea sa, omul a devenit dezechilibrat în direcţia facultă ţilor raţionale şi, aşa
cum am sugerat în capitolul anterior, armonia maturită ţii la care a ajuns în prezent reclamă ca
facultă ţile intuitive să fie bine înţelese şi să li se permită acestora să -şi manifeste pe deplin
funcţia. Ca fiinţe inteligente şi gâ nditoare, noi avem doar o vagă idee despre felul în care am
ajuns aici sau despre forţele care ne-au propulsat în existenţă , ca să nu mai vorbim de faptul că
habar nu avem de unde provine inteligenţa conştientă .
Pentru a cunoaşte aceste adevă ruri trebuie să dispunem de o concepţie adecvată în
privinţa imensită ţii şi veşniciei universului, şi să înţelegem că noi suntem pă rţi componente ale
acestui univers, pă rţi componente ale unei realită ţi pe care nu prea reuşim să o percepem, dar pe
care o numim în mod vag lege sau natură . În epocile întunecate ale inteligenţei umane, câ nd
aceasta era iluminată doar de propria sursă , acest ceva despre care se ştie atâ t de puţin era
numit „Dumnezeu”, un termen care exprima doar ideea de putere, că ci mai era numit şi
Atotputernic sau Atotştiutor.
În această fază timpurie a experienţei umane îşi au originea două moduri de gâ ndire şi
acţiune – mintea raţională şi mintea intuitivă . Mintea intuitivă a fost numită „mintea subiectivă ”
şi, în cultele religioase din trecut, a fost cunoscută în mod mistic sub denumirea de mintea
sufletului; dar întrebarea referitoare la ce este sufletul a generat multe ră spunsuri nesigure şi
nesatisfă că toare pentru mintea analitică . Cea mai bună definiţie care s-a dat pâ nă acum este că
sufletul reprezintă partea gâ nditoare a naturii umane; însă aceasta nu este nici pe departe o
definiţie satisfă că toare.
Dacă acceptă m Revelaţia Biblică că Dumnezeu a creat lumea şi tot ce este în ea prin
puterea cuvâ ntului, atunci trebuie să acceptă m că şi noi am fost creaţi tot prin cuvâ nt. Acest
lucru sugerează cel puţin faptul că noi suntem doar o parte a Minţii Universale, că am fost creaţi
şi că ni s-au pus nişte limite pe care noi le numim conştiinţă individuală . Aşadar, aceste limite
pot fi numite ego, iar acel ceva pe care îl limitează este sufletul.
Putem ilustra acest lucru astfel: Dacă luă m un recipient şi îl închidem ermetic, astfel încâ t
5
aerul din el să nu mai poată ieşi, atunci aerul dină untru va ră mâ ne acolo indiferent unde vom
duce recipientul, chiar dacă îl vom scufunda în adâ ncurile oceanului. La fel se întâ mplă şi cu
conştiinţa originară a omului. Ea este parte din Mintea Universală , iar în procesul creaţiei a fost
închisă în anumite limite, iar aceste limite sunt determinate de felul în care este folosită pe
durata existenţei sale individuale. Acest fapt ne arată că cu câ t ego-ul este mai puternic, cu atâ t
individul este mai limitat. Rezultă , prin urmare, că în procesul dezvoltă rii individuale se face
simţită nevoia depă şirii iubirii de sine şi a eradică rii autoaprecierii, astfel încâ t conştiinţa să
poată deveni receptivă la influenţele acelei surse de unde îşi trage existenţa. Suntem de acord,
prin urmare, cu afirmaţia că individualitatea ca atare este o stare de organizare a vieţii, şi mai
suntem de acord şi cu credinţa că viaţa nu a luat naştere odată cu noi sau cu stră moşii noştri.
Acesta fiind adevă rul şi viaţa fiind sursa conştiinţei noastre, mintea primeşte sugestia de se
descotorosi de limită rile ego-ului, lă sâ nd astfel cale liberă influenţelor Vieţii Universale. De
aceea, toate învă ţă turile lui Iisus din Nazaret constituie metode speciale pentru a realiza acest
lucru.
Cu toate acestea, experienţele din trecut, dar şi ale multor persoane din zilele noastre,
demonstrează faptul că această slă bire a influenţei ego-ului şi această pasivitate în faţa
influenţelor Vieţii Universale au dus la distrugerea individualită ţii. Dintre aceste experienţe se
cuvine să o menţionă m pe aceea a mediumului spiritual, care devine pasiv şi receptiv la toate
influenţele pe care le primeşte. De fapt, într-o astfel de persoană se manifestă doar acele lucruri
pe care ea le crede. Ş i cum aceşti oameni cred în existenţa spiritelor – suflete lipsite de trup –
asta înseamnă că formele-gâ nd întunecate şi rele ale naturii lor inferioare pun stă pâ nire pe ei,
iar starea unor astfel de oameni, după cum a spus Hristos, devine mai rea decâ t înainte. Şi tot
aşa, cu toţii îl cunoaştem pe adeptul religios care, fă ră a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi fă ră a avea
habar de legea universală , a renunţat la ego în asemenea mă sură şi sa deschis că tre Mintea
Universală , încâ t a devenit fanatic pâ nă la pierderea individualită ţii sale şi la apariţia nebuniei.
Inteligenţa raţională a folosit aceste exemple ca un avertisment împotriva deschiderii sinelui
că tre Mintea Universală . Însă aici avem de a face cu o lege a minţii atâ t de bine cunoscută , încâ t a
scă pat analizei critice, şi ea poate fi explicată după cum urmează :
În capitolul precedent am fă cut referire la legea inspiraţiei, care face ca mintea să se
concentreze pe un singur lucru în detrimentul tuturor celorlalte, şi am spus că minunatul
principiu formativ care domină conştiinţa umană fă ureşte imediat o imagine, o formă -gâ nd, care
apare în minte. Însă în cadrul acestui proces îşi face simţită prezenţa şi principiul selecţiei – un
principiu care în lumea vegetală se află cel mai aproape de sursa creaţiei şi prin urmare are
caracterul cel mai pur şi se exprimă într-un mod desă vâ rşit. De exemlu, atunci câ nd se pune o
să mâ nţă în pă mâ nt, chimistul care cunoaşte proprietă ţile plantei originare va putea prezice cu
absolută precizie ce elemente va absorbi să mâ nţa din sol pentru a da naştere plantei respective.
Acelaşi principiu îşi gă seşte expresie şi în conştiinţa umană , însă aici mintea organizată preia
controlul acestuia şi fie îi suprimă acţiunea, fie o dirijează în direcţia cuvenită , fie intensifică
procesul pe care îl declanşează ; în felul acesta, fiind sub controlul individului, acelaşi principiu
poate produce rezultate diferite. Prin urmare, de îndată ce individul, prin acea concentrare de
care am amintit anterior, se deschide că tre influenţele Vieţii Universale (vom vedea mai departe
că viaţa şi mintea sunt termeni sinonimi), acele lucruri în care el crede încep să îi vină în minte,
punâ nd stă pâ nire pe ea şi devenind în acel moment conştiinţa sa.
S-a demonstrat că o persoană care crede că suferă de o anumită afecţiune a trupului îşi
va produce singură acea afecţiune; şi au existat situaţii câ nd corpul fizic a fost distrus dintr-o
astfel de cauză . În viaţa omului, credinţa este un factor extrem de puternic, de aceea este
imperios necesar ca mintea raţională sau, dacă vreţi, inteligenţa că lă uzitoare derivată din
experienţă , să preia controlul activită ţilor conştiinţei şi ale vieţii interioare.
Câ nd există o cunoaştere corectă a felului în care lucrează facultă ţile intuitive, iar
individul este capabil să controleze aceste funcţii, atunci va înţelege că aceste facultă ţi mai înalte
predomină în sinele real şi că ele sunt parte din natura umană ; astfel, chiar şi în absenţa gâ ndirii
conştiente, omul ştie că el există şi că nu are nevoie decâ t de un impuls al dorinţei pentru a
6
accesa gâ ndurile Minţii Universale, care încă nu au prins formă . Aceste gâ nduri fă ră formă , în
momentul în care ajung în creierul raţional, te fac să cunoşti, prin metode inductive sau
deductive, ceea ce se află dincolo de orizontul simplei minţi raţionale sau al simplei acţiuni
bazate pe instinct.
Din cele spuse pâ nă acum, am putea trage concluzia rezonabilă că facultă ţile înalte, care
în acest moment se gă sesc în stare latentă la rasa umană , pot fi fă cute să acţioneze prin
intermediul voinţei. Astfel, conştiinţa se poate uni cu tot ceea ce se află în Mintea Universală , iar
individul poate selecta de acolo acele lucruri de care are nevoie. Credem, prim urmare, că am
lă murit destul de limpede faptul că în evoluţia individului cu ajutorul influenţelor Minţii
Universale îşi fac simţită prezenţa trei factori:
Primul dintre aceştia este principiul inspiraţiei, prin intermediul că ruia se accesează
calită ţile Vieţii Universale, că ci aceasta le cuprinde pe toate. Al doilea este principiul formativ al
inteligenţei umane, atâ t de perfect în lucră rile sale, încâ t orice calitate care este atrasă este pusă
îndată în forma sa specifică , în funcţie de caracteristicile ei. Al treilea este principiul credinţei,
care stă la baza acestor două principii, controlâ nd rezultatul activită ţii lor şi determinâ nd
caracterul sau calitatea elementului vital pe care l-au accesat; în consecinţă , acesta decide ce
formă să îi dea în cadrul conştiinţei individuale. Prin urmare, credinţa decide caracterul intuiţiei.
Din cele spuse, rezultă că mintea gâ nditoare va gă si sugestii care ră spund la întrebarea,
de ce greşelile monstruoase, superstiţiile şi rezultatele proaste au pus stă pâ nire pe aceia care
sau bazat exclusiv pe „conştiinţa interioară ”, pe mintea instinctivă . Ca urmare a faptelor pe care
tocmai le-am prezentat, marii învă ţă tori religioşi din trecutul imediat au scos în evidenţă
necesitatea minţii raţionale, a cunoaşterii. În Osea 4:6 putem citi, „Poporul Meu piere din lipsă de
cunoaştere”; iar Domnul Hristos spune (Ioan 8:32): „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va
face liberi” – liberi de acele pericole care au pâ ndit rasa umană de la începuturi şi pâ nă în
prezent.
Dar pentru că credinţa, după cum am vă zut, controlează principiul inspiraţiei şi pe cel
formativ, care influenţează viaţa individului, în dezvoltarea rasei umane am ajuns la un punct în
care mintea raţională trebuie să descopere anumite principii generale cu valoare de adevă r
absolut, astfel încâ t inspiraţia şi intuiţia să poată fi folosite în siguranţă sau, în limbajul vechilor
mistici, pentru ca individul să poată pă trunde pe tă râ mul Minţii Universale şi să descopere sau
să obţină acea cunoaştere de care oamenii ajunşi la un anumit nivel de dezvoltare au început să
aibă nevoie.
Cu acest gâ nd în minte ne vom stră dui în paginile care urmează să extindem ideea
noastră în privinţa originii omului, a inteligenţei organizate, a izvoarelor vieţii şi a unicită ţii lui
Dumnezeu, care este Cauza tuturor lucrurilor. De asemenea, vom sugera metode prin care
putem dobâ ndi şi încorpora în noi înşine mai multe elemente ale Vieţii Universale, metode prin
care viaţa noastră poate fi rafinată , sensibilizată şi intensificată , prin care pot fi dobâ ndite puteri
sporite şi prin care putem obţine garanţia că fiecare pas pe care îl facem este cel corect.

CAPITOLUL III - RAŢIUNEA ŞI RELIGIA

Atunci câ nd ne aplecă m asupra principiilor cauzale care stau la baza celor doi factori
generatori de putere, unul fiind „Raţiunea” sau intelectul, iar celă lalt sentimentul pe care noi îl
numim „Religie”, intră m în mod neesar pe un tă râ m necunoscut, deoarece mintea încearcă să
studieze cauza existenţei sale; este ca şi cum un râ u ar începe să curgă că tre izvor.
Prin urmare, pentru a studia cauzele fenomenelor mentale trebuie să ajungem la
originile minţii. Astfel, citim că Iisus vorbea oamenilor din zilele sale, care nu reuşeau să -i
înţeleagă cuvintele, zicâ ndu-le, „Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de
aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu” (Ioan 8:47). Aici el a sugerat faptul că
omul poate atinge o sferă a minţii care se gă seşte dincolo de ceea ce este considerat normal
pentru facultă ţile omeneşti. Ş i, în definitiv, după toate aceste secole de creştere şi dezvoltare ale
7
rasei umane şi de influenţă a Religiei Creştine nu avem şi noi dreptul să credem că există în lume
numeroşi bă rbaţi şi numeroase femei care au reuşit să transceandă mintea umană sau, ca să -i
spunem aşa, mintea animală ?
În lumina acestor fapte, vom încerca să scotocim în anumite surse din care provin acele
facultă ţi pe care le numim „Raţiune” şi „Religie”. Dar pentru că tă râ mul este unul neexplorat şi
nu există termeni deja consacraţi prin care să ne exprimă m gâ ndurile, îi rugă m pe cititorii noştri
să ne ajute, studiindu-se introspectiv pe ei înşişi.
Să începem cu studiul facultă ţilor raţionale. Cum se face că nu puteţi folosi mereu aceste
facultă ţi cu aceeaşi uşurinţă ? Există momente câ nd oricâ t de mult v-aţi stră dui să judecaţi o
problemă mintea pare să nu fie pregă tită pentru această sarcină . În astfel de situaţii, vă cerem să
vă focalizaţi asupra interiorului vostru şi să vedeţi de ce se întâ mplă acest lucru. Oare nu vă daţi
seama că curenţii vitali sunt perturbaţi? Puteţi sesiza că există o lipsă de armonie şi o stare de
luptă că rora trebuie să le faceţi faţă ? Starea de luptă şi furia tulbură mintea şi împiedică gâ ndirea
să fie clară şi logică . Pe de altă parte, câ nd sunteţi înconjuraţi de prieteni care vă iubesc, de
gâ nduri bune, de amintiri plă cute, mintea voastră se simte liberă şi nu aveţi nicio problemă în a
gâ ndi clar, pozitiv şi corect. Acest lucru oare nu sugerează cel puţin faptul că există ceva în
spatele acestui fenomen pe care îl numim minte raţională ? Omul bolnav nu este capabil să
gâ ndească profund. Cel care este angajat în cercetare şi într-o cugetare amplă îşi dă seama că are
nevoie să menţină curenţii vitali – să nă tatea şi vigoarea trupului – în cea mai bună formă , ca să -l
ajute să -şi desă vâ rşească munca.
Un alt fapt sugestiv este acela că atunci câ nd ne concentră m intens şi gâ ndim profund,
trupul se epuizează mai repede decâ t dacă desfă şură m o muncă fizică . Gâ ndul pare să consume
viaţa trupului în mai mare mă sură , ceea ce sugerează pe undeva că mintea este în legă tură cu
viaţa.
Haideţi să vedem acum în ce fel gâ ndim, însă nu ne referim la metodele aplicate pentru a
da formă gâ ndului, ci la ceea ce se întâ mplă înainte de asta, la modalită ţile prin care abordă m
acele activită ţi care dau naştere gâ ndurilor concrete.
Există în primul râ nd o dorinţă şi o voinţă de a face, urmate de mobilizarea minţii şi de
concentrarea ei asupra subiectului pe care-l avem în vedere. Dar ce înseamnă că ne concentră m
mintea asupra unui anumit subiect? Oare nu aceea că ne dirijă m conştiinţa într-o direcţie
anume? Şi nu viaţa din noi produce conştiinţa? Ce este acel ceva din organismul uman, care ne
face conştienţi atunci câ nd nu există vreun interes special, vreun gâ nd sau vreun efort într-o
anumită direcţie? Conştiinţa noastră pare să se ocupe de bă tă ile inimii, de circulaţia sâ ngelui, de
digestia hranei şi de toate procesele vitale fă ră vreun efort vizibil şi fă ră ca noi să ne batem capul
cu aceste lucruri. Copilul tră ieşte, se joacă şi se distrează , în timp ce acest ceva pe care noi îl
numim viaţă se ocupă de creşterea şi transformarea copilului în adult. Însă dacă intervine cea
mai mică tulburare în mecanismul inerior al trupului, începe să apară durerea, iar pacea şi
bucuria conştiinţei sunt atunci perturbate. Această conştiinţă care controlează trupul copilului şi
pe cel al adultului atunci câ nd se auto-construieşte şi are grijă de el însuşi, nu ar putea fi oare
numită gâ nd vital?
În capitolul precedent, atunci câ nd ne-am ocupat de intuiţie, am fă cut referire la legea în
virtutea că reia am fost aduşi în existenţă şi care a fă cut ca viaţa emanată de la Dumnezeu, Sursa
Creatoare, să fie delimitată pentru a fi folosită de un anumit organism. Ei bine, o astfel de viaţă
cuprinde în ea toate calită ţile. Există o viaţă care dă naştere pă să rilor, alta care dă naştere
pisicilor, alta care dă naştere cailor – fiecare dintre aceste vieţi avâ nd toate calită ţile fiinţelor
că rora urmează să le dea naştere. Ş i chiar dacă nu admitem faptul că Dumnezeu este Creatorul
tuturor lucrurilor, totuşi trebuie să recunoaştem că există o sursă din care iau naştere toate
formele de viaţă , care apoi se înmulţesc de la sine. De asemenea, ştim că studiul fiinţelor ne arată
că unele tră iesc, cresc şi prosperă în condiţii care pentru alte forme de viaţă ar fi distructive,
ceea ce indică încă o dată faptul că există o mare varietate a calită ţilor vieţii. Ş i indiferent dacă
aceste forme de existenţă însufleţită gâ ndesc sau nu, ele acţionează cu siguranţă în multe
privinţe aşa cum acţionează şi omul atunci câ nd gâ ndeşte. De aceea, nu putem evita această
8
ipoteză , că tipul sau calitatea vieţii reprezintă un tip de gâ ndire, dorinţă şi acţiune.
Câ nd ne aplecă m atenţia asupra fiinţei umane ne dă m seama că şi în cazul acesteia există
o diversitate de gâ nduri, dorinţe, simpatii şi caracteristici. Doi oameni nici nu arată la fel, nici nu
gâ ndesc la fel. În tribunalele noastre se cunoaşte faptul că doi sau trei oameni care sunt martori
la aceeaşi scenă o vă d într-un mod foarte diferit în comparaţie cu o persoană dezinteresată care
ascultă declaraţiile lor, şi care consideră că unul dintre ei minte. Se pare că această diversitate în
privinţa minţii şi a conştiinţei este produsă de două serii de factori: În primul râ nd, este vorba de
calitatea vieţii care a dus la formarea acelui gâ nd. În al doilea râ nd, este vorba de convingerile
persoanei respective.
Însă în realitate, calitatea vieţii, adică caracterul conştiinţei – sau gâ ndul vital pe care
tocmai l-am definit – este determinată de convingerile persoanei în cauză ; întrucâ t convingerile
guvernează acele inspiraţii care la râ ndul lor dau calitate vieţii. În procesul creşterii şi vieţii sale,
planta foloseşte acele elemente care îi sunt utile; însă mintea omului, care este mult mai
dezvoltată , poate acumula o diversitate de calită ţi, aşa cum are şi o mulţime de dorinţe, adică îşi
poate însuşi orice calitate pe care o consideră utilă .
Conştiinţa individului reprezintă un ansamblu de calită ţi ale conştiinţei universale, legate
sau delimitate pentru pentru a fi utilizate cu un anumit scop, că ci individul acţionează în virtutea
unei legi care îi permite să acumuleze în el însuşi, sub forma unei adă ugiri de conştiinţă , orice
gâ nd vital pe care îl consideră util.
În prima parte a acestui capitol am sugerat, şi credem că acest lucru este general
acceptat, că activită ţile minţii raţionale derivă din acest sine interior pe care l-am numit gâ nd
vital. Aşa că de ce să nu fi gâ ndit raţional şi stră moşii noştri din cele mai vechi timpuri, tot aşa de
bine cum o facem şi noi astă zi? Nu se împă rtă şeau şi ei din aceeaşi sursă mă reaţă la care suntem
conectaţi şi noi? Cu siguranţă că acest lucru este adevă rat, însă experienţa nu maturizase
suficient creierul, nu existau convingeri mai ample, şi nici afecţiune şi dorinţe. Bine a spus unul
dintre oamenii din vechime, „Ceea ce gândeşte omul în inima lui, aceea este”.
Am ajuns acum la raportul dintre raţiune şi religie. Putem noi oare să le separă m? Nu
reprezintă ele o manifestare duală a unuia şi acelaşi principiu? Fă ră îndoială că aşa stau
lucrurile. Religia are la bază iubirea, dorinţa. Raţiunea este un fenomen al iubirii. Diferenţa este
aceea că religia se ocupă cu deschiderea vieţii că tre Cauza ei, iar raţiunea dirijează viaţa că tre
fenomenele active ale formă rii, sau mai bine zis, că tre constituirea ei în forme care să poată fi
percepute de că tre creier, astfel încâ t acesta să le poată recunoaşte atunci câ nd se transformă
într-un gâ nd conştient. Însă calitatea gâ ndului, ca şi calitatea iubirii, depinde de calitatea vieţii,
iar acestea toate depind de fenomenele care stau la baza convingerilor şi credinţelor.
De ce a susţinut Iisus Hristos în faţa oamenilor atâ t de ferm şi de frecvent că este
important să credem, dar nu oricum, ci să credem într-un mod corect? Ş i nu numai asta, dar el a
insistat asupra faptului că cel care crede fă ră nicio urmă de îndoială poate controla natura fizică
din jurul să u. Vorbele lui au fost atâ t de extreme, încâ t a afirmat că o astfel de credinţă poate
muta şi munţii din loc. Cel ce se observă cu atenţie poate experimenta în activită ţile sale de zi cu
zi această putere a credinţei, care este hotă râ toare în anumite momente şi îl face să se simtă
inspirat.
Exisă printre noi anumiţi oameni care sunt numiţi Spiritişti. Marea majoritate a acestora
sunt produsul legitim al devoţiunii religioase practicate de pă rinţii lor. Mediumii spiritişti
prezintă o anumită structură organică , care le permite să îşi deschidă centrii vieţii că tre curenţii
de natură psihică care îi înconjoară . Pentru a putea fi mediumi, aceştia trebuie să aibă o atitudine
complet pasivă faţă de influenţele respective. Să nu credeţi că mediumii sunt nişte escroci. Este
adevă rat că unii sunt, însă mulţi dintre ei lucrează cu forţe pe care nu le înţeleg câ tuşi de puţin.
Dacă vreţi să experimentaţi această chestiune staţi în faţa unui medium şi aduceţi-vă în
minte o credinţă latentă pe care o aveţi în voi. Mediumul va intra probabil în transă , va percepe
subiectul cel mai activ pe care-l aveţi în minte şi va începe să vă prezinte dovezi ale acelor
adevă ruri în care credeţi. Nu contează dacă lucrul este adevă rat sau nu, că ci mediumul se va
simţi inspirat şi vă va da dovezi că faptul acela este real. N-aţi observat că cu câ t un om se
9
gâ ndeşte mai mult la o convingere de-a lui, cu atâ t mai mult crede că are dreptate, şi astfel nimic
nu-i mai poate zdruncina această încredere? Şi acel om nu-şi va mai schimba pă rerea decâ t dacă
i se va oferi o dovadă atâ t de copleşitoare, încâ t îi va pă trunde în întreaga fiinţă .
Datorită acestei legi care guvernează mintea şi conştiinţa omului, religia trebuie să se
bazeze pe concluziile celui mai clar raţionament, şi anume că principiul care stă la baza celor
două este credinţa; dar nu o credinţă specifică , ci una aflată în relaţie cu principiile generale. Însă
pentru a putea avea concluzii temeinice, raţiunea trebuie să se bazeze pe premise corecte. Că ci la
ce i-au folosit lumii secolele de cercetare ştiinţifică şi vastele resurse cheltuite pentru realizarea
de instrumente şi dispozitive, dacă nu să descopere fapte şi legi pe care Raţiunea să îşi
fundamenteze nişte concluzii corecte? În felul acesta, Raţiunea şi Religia se pot sprijini pe
credinţe temeinice. Într-adevă r, cei ce neglijează oportunită ţile de a spori cunoaşterea omenirii
prin eforturi şi cheltuieli de acest gen, dau dovadă de neglijenţă şi nepă sare faţă de ei înşişi şi de
semenii lor. Datorită ilumină rii rasei umane, Raţiunea şi Religia trebuie să meargă de acum
înainte mâ nă în mâ nă şi să stea una la pieptul celeilalte, ca nişte parteneri iubitori şi devotaţi.
Religia este deschiderea sufletului şi curgerea iubirii că tre un obiect care se consideră a fi cel mai
de dorit, iar câ nd omul va învă ţa cum să se deschidă în mod inteligent că tre Cauza sa, atunci va
ajunge la sursa întregii cunoaşteri. Şi are în el acel element care îi poate permite să se simtă
inspirat şi să acţioneze asupra sistemului senzorial al creierului să u, care reprezintă esenţa a tot
ceea ce există . Câ nd principiul fundamental al credinţei este integrat aşa cum se cuvine, creierul
raţional va percepe acele esenţe şi le va transforma în imagini, iar imaginile respective vor
deveni pietrele cu care se va construi templul în care vor locui Dumnezeu, ca suflet nemuritor, şi
omul, ca inteligenţă cunoscă toare.

CAPITOLUL IV - CONŞTIINŢA

Trebuie să recunoaştem că acest sine, această conştiinţă care este conştientă fă ră efortul
de a gâ ndi, acest ceva care este omul care cugetă fă ră voia lui, acest principiu vital, îşi are
originea în forţele creatoare. Dacă lucrul acesta este adevă rat şi dacă Dumnezeu este Cauza şi
Sursa creaţiei, atunci îşi are originea chiar în Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu a creat ceva din
nimic, ci din El însuşi. Prin urmare, toată viaţa care a fost adunată într-un organism nu poate fi
altceva decâ t viaţa lui Dumnezeu; şi pentru că nu putem stabili o limită între viaţă şi minte ne
întoarcem din nou la Revelaţia care spune că Dumnezeu a creat lumea prin Cuvâ ntul să u. În
consecinţă , această viaţă pură şi liberă care animă fiinţa noastră este mintea lui Dumnezeu, şi ea
trebuie să fie ordonată şi corectă în privinţa tuturor concluziilor sale – fapt pe care l-am observat
atunci câ nd am analizat facultă ţile intuitive.
Dar în pofida acestui adevă r, există o cauză fundamentală care înşală mintea şi provoacă
moartea trupului. Această cauză îşi are originea în cuvâ ntul creator care conţine în el însuşi un
scop bine definit, iar acest scop a devenit o lege care guvernează viaţa – scopul fiind acela de a-l
face pe om asemenea Creatorului să u, astfel încâ t să stă pâ nească asupra tuturor lucrurilor. Din
acest motiv, Dumnezeu ca Duh se face slujitorul minţii raţionale, şi în timp ce manifestarea
acesteia reprezintă pur şi simplu manifestarea instinctului animal, dirijat de raţiune, El
acţionează în conformitate cu natura pură şi oferă întotdeauna minţii informaţia corectă . Însă
iubirea de sine, mulţumirea de sine şi dorinţele intense dau naştere poftelor şi pasiunilor, care
domină şi resping mustră rile Minţii Divine.
Cu toate acestea, deoarece scopul divin este acela ca individul să devină stă pâ nul, fapt
pentru care trebuie să înveţe şi să cunoască , greşelile sale constituie mijloacele prin care
experienţa îl învaţă la ce duce neascultarea mustră rilor divine ale sufletului, întrucâ t
cunoaşterea se dobâ ndeşte doar prin experienţă .
Viaţa divină , viaţa creativă a omului, se supune în mod absolut dorinţelor sale, adică dacă
omul doreşte un lucru care îi dă unează ori dacă greşeşte într-un fel sau altul, acest sine divin îl
mustră şi îl face să simtă că greşeşte. Însă dacă omul intră în dispută cu inteligenţa superioară o
10
poate constrâ nge să fie de acord cu ceea ce el vrea să creadă , aşa încâ t în mintea raţională se
formează o convingere lipsită de orice îndoială . Totuşi, ori de câ te ori mintea raţională este
tă cută , inteligenţa interioară continuă să transmită conştiinţei faptul că acea convingere este
eronată . Însă de fiecare dată mintea raţională respinge mustră rile acesteia, pâ nă câ nd ele devin
tot mai slabe şi în cele din urmă sunt reduse la tă cere, moment în care convingerea respectivă se
transformă într-o lege a individului.
De exemplu, un tâ nă r aflat la începutul vieţii sale îşi formează din contactul cu lumea o
serie de opinii referitoare la metodele corecte pentru satisfacerea ambiţiilor sale cele mai înalte.
Viaţa divină din el îl va dojeni constant în privinţa anumitor opinii, însă raţiunea lui nu va da
atenţie acestui lucru, ci îşi va justifica poziţia, pe scurt, va crea un cod de legi a că ror respectare
devine necesară şi a că ror ignorare merită să fie condamnată . Toate fiinţele inteligente fac acest
lucru. Omul poate accepta legile stabilite deja de că tre semenii să i, le poate completa cu o serie
de legi proprii sau îşi poate elabora un nou cod de legi. Însă indiferent care sunt legile pe care le
acceptă , acestea vor fi preluate şi de sinele să u divin, adică de conştiinţa intuitivă şi vitală , aşa că
sinele divin va începe să acţioneze în conformitate cu ele.
Dumnezeul din om, asemenea unei mame îngă duitoare, îl va sluji pe acesta cu credinţă în
stră daniile sale de a-şi satisface poftele şi dorinţele, de a-şi conserva trupul, de a elimina
substanţele dă ună toare şi de a se împă rtă şi din esenţa pură a vieţii; însă atunci câ nd pă catele
să vâ rşite contra naturii l-au transformat într-un caz lipsit de speranţă din punctul de vedere al
scopului original, atunci Divinul din el se uneşte cu forţele potrivnice pentru a slă bi organismul
şi a-l duce la pieire. Ţ ineţi minte acest lucru: Poftele şi pasiunile creează dorinţele; prin
intermediul facultă ţilor raţionale dorinţele creează convingerile pe care conştiinţa sufletească ,
adică viaţa divină din interior, le transformă în lege, în legea vieţii individuale. Această lege este
o credinţă religioasă , iar atunci câ nd ia naştere, conştiinţa validează tot ce este în conformitate
cu ea şi respinge tot ce îi este contrar. Prin urmare, conştiinţa, de care lumea, şi în special
biserica, s-a servit ca de o că lă uză , devine o că lă uză doar în privinţa convingerilor care s-au
format în minte.
Putem ilustra această chestiune cu ajutorul poveştii unui tată arab a că rui soţie a devenit
mama unei fetiţe frumoase. În conformitate cu credinţa sa religioasă , copila trebuia ucisă ,
deoarece legea nu îi dă dea dreptul să o pă streze. Însă pentru că era atâ t de frumoasă , mama l-a
convins pe soţul să u să o lase să tră iască . Anii treceau, însă conştiinţa îl mustra permanent pe
bă rbat, aşa că atunci câ nd fata s-a apropiat de maturitate, întrucâ t nu a mai putut suporta
acuzaţiile conştiinţei, a ucis-o. Dacă ar fi fost Creştin, ar fi considerat că acel act a fost o crimă
monstruoasă , iar conştiinţa sa nu l-ar fi iertat niciodată , însă fiind arab, lucrurile au stat cu totul
altfel.
Acum se pune întrebarea: Dacă această viaţă , această sursă a minţii superioare şi
intuitive, acest creuzet al tuturor minţilor, este una cu Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor,
de ce pe unul îl împinge într-o direcţie, iar pe altul în direcţie opusă ? Ră spunsul este acesta: ca
scopul creaţiei să se manifeste în natură , iar experienţa individuală să devină cunoaştere, astfel
încâ t din aceasta să se nască o lege din ce în ce mai bună , o lege care în cele din urmă să fie în
armonie cu legea divină , o lege în conformitate cu natura Dumnezeului acestui univers.
Pentru ca omul să -şi dea seama că numai el este responsabil pentru toate faptele pe care
le să vâ rşeşte, el trebuie să aibă libertarea de a comite erori şi de a suferi consecinţele sau de a
face lucruri bune şi de a se desfă ta cu roadele lor. Dumnezeu, Sursa şi Esenţa vieţii sale, îi oferă
libertatea de a experimenta toate legile naturii sale. Câ nd cineva face o lege şi decide că este
bună , el judecă din perspectiva scopului să u, al obiectului dorinţei sale. Iar viaţa divină din
interior imprimă în conştiinţă gâ ndul greşelii, dacă face lucruri contrare propriei legi, acea lege
după care se ghidează în acţiunile sale îndreptate spre atingerea scopului. Fiindcă bine este ceea
ce este bine din punct de vedere al unui scop. Mustră rile conştiinţei sunt în conformitate cu
faptele, aşa încâ t omul îşi poate concentra puterile în orice direcţie doreşte. Dar dacă legea
stabilită de om nu este în armonie cu Scopul Divin, cu tendinţa creaţiei universale, acesta nu
numai că are parte în drumul să u de numeroase dificultă ţi, dar în cele din urmă îşi va da seama
11
că şi-a construit casa pe nisip şi că a edificat o structură care trebuie distrusă . Astfel, deşi
Dumnezeu, Sursa vieţii, îl slujeşte pe om cu credinţă , totuşi omul va fi fă cut responsabil pentru
toate acţiunile sale. În felul acesta, omul devine conştient de lucrurile de care are cu adevă rat
nevoie şi astfel devine dornic să pornească în că utarea cunoaşterii.
Din cauza marii diversită ţii a vieţii omeneşti există în mod necesar a mare varietate a
concepţiilor individuale referitoare la adevă r; totuşi, există legi generale pe care toate fiinţele
gâ nditoare le pot recunoaşte şi chiar le recunosc atunci câ nd le sunt prezentate într-o formă
organizată ; şi aceste legi constituie fundaţia unui raţionament corect.
Apostolul afirmă că „toţi oamenii sunt mădularele unui singur trup şi fiecare este diferit”.
Că fiecare om îndeplineşte o funcţie în cadrul organismului social este un lucru cert, este un
adevă r care, atunci câ nd marile principii fundamentale vor fi fost prezentate şi acceptate, îl va
face pe fiecare să se implice într-un anumit tip de activitate, în conformitate cu funcţia pe care o
ocupă în cadrul acelui trup mă reţ şi cu înzestrarea mentală de care dispune. În felul acesta,
individul va putea atinge o anumită fază a adevă rului, bazată pe lucruri demonstrabile, lucruri
care susţin toate adevă rurile care există . De aceea, pentru dobâ ndirea şi înţelegerea adevă rului
suprem omenirea are nevoie de toate mă dularele sale.
Însă , cu siguranţă , noi am atins în prezent un asemenea nivel de dezvoltare, încâ t
lucrurile fundamentale pe care le prezentă m pot fi cunoscute şi pot deveni piatra unghiulară a
marelui templu al cunoaşterii. Prin urmare, avem speranţa că acest mic volum poate ajuta
mintea cititorului să se aplece asupra chestiunilor mă reţe de ordin general sau mă car o poate
conştientiza de necesitatea cunoaşterii acestor chestiuni.

CAPITOLUL V - EVOLUŢIA

Există multe dificultă ţi care stau în calea acceptă rii universale a evoluţiei ca un fapt bine
stabilit şi ca o lege evidentă a naturii; iar la baza acestor dificultă ţi stă credinţa Creştină , care
reprezintă fundamentul civilizaţiei noastre.
Lumea Creştină a luat prea literal faptul că Dumnezeu a creat lumea şi tot ce este în ea în
şase zile, după care a încetat orice act creator. Însă , recent, au fost acumulate atâ t de multe
dovezi care contestă afirmaţia respectivă , încâ t majoritatea gâ nditorilor au respins această
formă veche de credinţă , astfel încâ t în prezent se consideră că în loc de şase zile trebuie să
înţelegem şase perioade de timp, şase cicluri. Acest fapt este în conformitate cu cuvintele lui
Hristos, care atunci câ nd i s-a reproşat că lucrează în ziua de Sabat a ră spuns: „Tatăl Meu până
acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5:17).
Dacă Dumnezeu nu încetase să lucreze pe vremea lui Hristos, nu avem niciun motiv să
credem că acum a încetat să lucreze. Dimpotrivă , vedem un progres pretutindeni în jurul nostru,
în toate domeniile vieţii. Dacă un popor încetează să progreseze – să -şi reînnoiască viaţa şi să
dobâ ndească în mod constant calită ţi mai înalte – va pieri curâ nd; iar individul este supus
aceleiaşi legi. Nu avem altceva de fă cut decâ t să privim cu cincizeci de ani în urmă pentru a
vedea acest progres marcant, nu numai în ştiinţă şi mecanică , ci şi în privinţa puterii creierului şi
a calită ţii organice a oamenilor.
O altă dificultate referitoare la acceptarea teoriei evoluţiei este aceea că arheologii au dat
la iveală urmele unor civilizaţii mai înalte, care au existat înainte de istoria pe care o cunoaştem.
S-a afirmat – şi credem că pe bună dreptate – că aceste civilizaţii au fost mai avansate decâ t
civilizaţia noastră . Nu trebuie să uită m că există câ teva cazuri izolate în care chiar şi
Amerindienii au avut cunoştinţe mai avansate decâ t noi în privinţa anumitor lucruri, şi la fel ne-
am aştepta să se întâ mple şi în cazul vechilor popoare care au atins un stadiu superior de
civilizaţie.

EVOLUŢ IA RASIALĂ

12
 S-a spus, şi este un fapt istoric, că „steaua imperiului se îndreaptă spre vest”. Înaintea
noastră a fost marele şi vechiul popor chinez, care întruchipează civilizaţia dintr-o perioadă
îndepă rtată . Au urmat apoi, în timp şi spaţiu, India, Egiptul şi ţă rile din estul Mă rii Mediterane –
mai ales Palestina, unde Domnul nostru a adus revelaţia religiei Creştine. Religia a înaintat apoi
spre vest, stră bă tâ nd Europa, pâ nă câ nd a ajuns pe ţă rmul Oceanului Atlantic, de unde a
traversat în America, fă câ nd ca lumina sa să stră lucească de la Atlantic pâ nă la Pacific. Iar acum
încep să apară zorii în China şi India.
Ş i tot aşa, prin natura sa civilizaţia este cumulativă ; este ca atunci câ nd înfă şură m un fir
pe un ghem: acesta va acoperi ceea ce este vechi şi va da naştere noului la un nivel superior.
Atunci câ nd că ută m o cauză pentru ridicarea şi pră buşirea succesivă a naţiunilor şi a
civilizaţiilor acestora vedem că fiecare naţiune, după ce a ajuns la un anumit nivel de dezvoltare,
probabil în funcţie de capacită ţile sale, a fost înfrâ ntă şi distrusă de popoare mult mai puţin
avansate decâ t ea. Că ci istoria ne permite să vedem clar acest aspect, şi anume că omul care se
ridică pe scara evoluţiei începe să vadă ră zboiul şi lupta ca pe o nebunie. Conflictul începe să îl
obosească şi face tot ce poate ca să menţină pacea, astfel încâ t îşi pierde capacitatea de a se
proteja atunci câ nd rasele inferioare îl atacă pentru a-l distruge.
Vedem, de asemenea, că gradul de civlizaţie al unei naţiuni a fost întotdeauna că lă uzit de
un anumit principiu. În cazul grecilor a fost vorba de iubirea de frumos şi de perfecţiunea fiinţei
umane. Am putea spune că arta era centrul civilizaţiei.
Romanii au iubit cuceririle şi puterea, care au degenerat apoi în auto-mulţumire şi
opresiune, pâ nă câ nd în cele din urmă şi-au pierdut puterea şi s-au pră buşit.
Centrul în jurul că ruia s-a dezvoltat civilizaţia Egiptului a fost reprezentat de magie, de
legile naturii şi de forţele psihice ale omului.
Astfel, dacă am putea cunoaşte în detaliu istoria fiecă rui popor care s-a ridicat şi s-a
pră buşit, am vedea că , asemenea vieţii vegetale, fiecare a avut o calitate proprie. Fiecare a
cultivat o anumită calitate a minţii, care, asemenea cojii bobului de grâ u, a învelit un mare
adevă r, iar atunci câ nd a ajuns la maturitate şi lucrarea sa a fost dusă la bun sfâ rşit, acel popor a
pierit ca o plantă care şi-a dat rodul.
Cu toate acestea, vedem că civilizaţia actuală a ajuns într-un anumit punct în care ştiinţa
şi mecanica au anulat spaţiul şi, într-un anumit sens, timpul. Lumea întreagă , antică şi modernă ,
este adusă cu rapiditate sub privirile contemporanilor, iar omenirea zilelor noastre este
neră bdă toare să recolteze toate boabele de grâ u, toate marile adevă ruri care s-au maturizat în
mintea civilizaţiilor care au existat din cele mai vechi timpuri şi pâ nă în prezent. Au fost
dezgropate biblioteci atâ t de vechi, încâ t istoria nu-i consemnează pe oamenii care leau zidit.
Popoare atâ t de îndepă rtate în timp, încâ t nu avem cum să cunoaştem perioada în care au tră it,
îşi prezintă astă zi detaliat viaţa de zi cu zi. Toate aceste lucruri demonstrează faptul că omenirea
a ajuns acum la un stadiu de dezvoltare în care simte nevoia să recolteze fructele coapte ale
tuturor epocilor.
Rasa umană sapă în carierele prezentului şi trecutului, ca pe baza muncii cioplitorilor în
piatră ai tuturor popoarelor care au existat de-a lungul timpului să poată construi un templu al
cunoaşterii care să -l depă şească pe cel al lui Solomon la apogeul gloriei sale, şi care să fie mai
mă reţ decâ t orice alt monument ridicat pe planeta noastră .
În timpul secolului trecut, în timp ce cunoaşterea se acumula foarte rapid, mintea
oamenilor de ştiinţă s-a concentrat pe manifestă rile de ordin material. S-au că utat cu
înţelepciune şi râ vnă cauzele fenomenelor fizice, pâ nă câ nd s-a ajuns la ultima pă rticică de
materie, la un „punct de forţă ”, de unde nu se poate merge mai departe fă ră a se identifica sursa
şi natura acestei forţe.
Aşa cum există cicluri mici ale dezvoltă rii popoarelor şi rasei umane, tot aşa sunt şi
cicluri mari de dezvoltare – cicluri planetare. Dacă am dispune de o istorie a Marelui Ciclu
anterior celui precedent – „lumea veche” (2 Ezdra 7:13), la care se fac numeroase referiri în
Biblia noastră şi despre care că rţile sacre ale Orientului vorbesc atâ t de pozitiv – atunci am
vedea că , deşi popoarele atinseseră un stadiu înalt de maturizare şi spiritualitate, omenirea
13
acolor timpuri era inferioară celei de azi.

EVOLUŢ IA PLANETEI

Oamenii de ştiinţă moderni ră scolesc în istoria pă mâ ntului, însă nu pot trece mai departe
de acea perioadă câ nd se presupune că planeta era doar o materie nebuloasă care plutea prin
spaţiu. În teoriile lor cu privire la formarea pă mâ ntului mulţi dintre ei ignoră ideea unui
Dumnezeu, a unui Creator, şi spun că totul este rezultatul unei legi naturale. Aflaţi în prezenţa
unui dezastru ca marele cutremur din San Francisco, chiar şi clericii s-au unit în a spune că
Dumnezeu nu are nimic de a face cu acest lucru, fiind vorba doar de un fenomen natural. Dar
asta este echivalent cu a spune că Dumnezeu nu intervine deloc în problemele popoarelor sau
ale oamenilor, şi că tot ce se întâ mplă reprezintă rezultatul fenomenelor naturii şi al legii
naturale. Însă niciunul nu se întreabă ce este oare această lege naturală .
Este adevă rat că toate lucrurile se produc într-o anumită succesiune – cauza şi efectul
acţionează pretutindeni. Dar hai să mergem puţin mai departe. Hai să întoarcem telescoapele
că tre spaţiul cosmic. Acolo, departe, vedem o nebuloasă stră lucitoare ca un soare incandescent,
dar, pe mă sură ce o observă m, constată m că putem privi prin ea la un soare imens aflat la o
distanţă şi mai mare, ca şi cum nebuloasa nu ar fi nimic altceva decâ t un vă l ce acoperă faţa
acelei stele; în felul acesta, se dovedeşte dincolo de orice îndoială că această materie nebuloasă
nu este altceva decâ t un „gaz luminos”.
Au fost elaborate multe teorii referitoare la această substanţă luminoasă , şi mulţi au
concluzionat că este formată din gaze care sunt extrem de încinse. În acelaşi timp, ni se spune că
ea pluteşte într-un mediu de o sută de ori, dacă nu de o mie de ori, mai rece decâ t temperatura
de la polul nord. Însă nimeni nu a încercat să ne spună de ce acest gaz care pluteşte într-un astfel
de ger ră mâ ne atâ t de încins. Evident, se pot elabora teorii filozofice care să arate cum este
posibil să se menţină că ldura într-un mediu atâ t de rece, însă ră mâ ne o certitudine faptul că
nimic din ceea ce cunoaşte omul nu poate să explice cum un nor de gaz poate să ră mâ nă mă car o
secundă fierbinte într-un mediu atâ t de ostil că ldurii – ca să nu mai vorbim de anii nenumă raţi în
care se presupune că a ră mas în această stare.
Pentru a explica luminozitatea sa în aceste condiţii trebuie să că ută m ceva aflat dincolo
de experienţa noastră cotidiană . Recenta descoperire a radiului dovedeşte faptul că un element
din natură poate să ră mâ nă într-o stare de luminozitate, şi să se încă lzească pâ nă la un anumit
punct, astfel încâ t nici temperatura scă zută a aerului să nu fie în stare să îl ră cească . Să se afle
acest element nou descoperit la graniţa dintre Spirit şi lumea naturală ? Dacă studiem Biblia vom
gă si acolo numeroase relată ri referitoare la vizite primite din lumea spirituală , care sunt însoţite
uneori de flă că ri de foc, aşa cum i-a apă rut Dumnezeu lui Moise sub forma unui tufiş care ardea,
iar tufişul nu se mistuia. Alteori, se spune că persoana celui venit în vizită stră lucea ca lumina
soarelui. Câ nd un Sfâ nt din lumea spirituală se înfă ţişează oamenilor, chiar dacă este noapte
afară şi camera este în beznă , întunericul va fi risipit şi totul va fi stră lucitor şi plin de lumină .
Lumina stră lucitoare nu este vă zută doar cu ochiul spiritual, ci şi cu ochii fizici. Că ci stă scris că
Dumnezeu este Duh şi locuieşte în lumina de care niciun om nu se poate apropia. De asemenea,
se pune accent pe faptul că prin cuvâ ntul lui Dumnezeu au fost fă cute toate lumile, şi desigur că
nu putem crede că Dumnezeu a creat ceva din nimic, aşa că Dumnezeu a creat din El însuşi. Iar
această materie nebuloasă din care sunt fă cute lumile este o substanţă spirituală , care emană din
gâ ndul Divinită ţii.
Noi gâ ndim, ajungem la anumite concluzii, apoi le exprimă m prin cuvinte şi fapte.
Prin faptul că le exprimă m înţelegem că lă să m să iasă din noi formele-gâ nd. Şi tot aşa,
atunci câ nd Elohim a spus, folosindu-se de alte cuvinte creatoare, „Să facem om”, acest gâ nd a
luat naştere în minte şi a fost difuzat în spaţiu. Substanţa naturii sale mă reţe era luminoasă şi
stră lucitoare – ca trupul unui înger – adică la fel cu ceea ce astă zi oamenii de ştiinţă numesc „gaz
cosmic”. Iar dacă acest gaz cosmic era gâ ndul Divinită ţii, puterea minţii Sale a devenit ceea ce
14
numim legile naturii, şi în eonii care au urmat a luat naştere pă mâ ntul şi a început evoluţia
organismelor individuale, care s-a desfă şurat pas cu pas pâ nă în zilele noastre. Aici suntem
confruntaţi cu două aparente neconcordanţe: În primul râ nd, că Spiritul este invizibil pentru om.
În al doilea râ nd, că planetele iau naştere din sorii care le guvernează . Aceste două obiecţii se
lă muresc astfel, şi anume că dacă Dumnezeu a creat lumea şi tot ceea ce este în ea din El însuşi,
şi dacă Dumnezeu este Duh, atunci tot ceea ce există are o natură spirituală . Omul, produsul
Minţii Creatoare, este capabil să recunoască prin cele cinci simţuri doar acele lucruri care se
gă sesc pe acelaşi plan cu el. Prin urmare, datorită intensită ţii vibraţiei sale, Spiritul implicat în
crearea lumilor se manifestă în primul râ nd ca lumină şi că ldură . Aşadar, aceasta este forma pe
care o ia cuvâ ntul lui Dumnezeu la începutul existenţei substanţei materiale.
Referitor la cea de-a doua obiecţie – că Dumnezeu nu poate fi creatorul lumilor dacă
acestea se nasc din soarele propriu – putem să mai adă ugă m că dacă Dumnezeu este Creatorul
tuturor lucrurilor, Viaţa şi Substanţa tuturor substanţelor şi Sufletul tuturor sufletelor, atunci
oriunde lucrează Dumnezeu există formă şi funcţie. Lumile şi sorii reprezintă forma, iar
locuitorii lor, care au devenit întruchiparea Spiritului, a lui Elohim, sunt funcţiile pe care le au.
Dacă Dumnezeu lucrează în bă rbat şi în femeie pentru a crea progenitura, cum am putea nega
faptul că el lucrează la crearea lumilor prin intermediul sorilor?

EVOLUŢ IA COMUNĂ A PLANTEI ŞI A OMENIRII

Scopul creă rii planetei, după cum se spune în relatarea Genezei, a fost acela de a-l face pe
om după chipul şi asemă narea lui Dumnezeu. Dacă , prin urmare, acesta a fost scopul conţinut de
gâ nd – cuvâ ntul care a devenit lege creatoare în întreaga natură – atunci este evident că toate
lucrurile trebuie să se mişte laolaltă pentru atingerea obiectivului propus. Chiar şi Platon,
bă trâ nul filozof, a vă zut imaginea gâ ndului Divinită ţii sub forma unui om ce stă tea întins în
ceruri. Astă zi este un fapt dovedit că tendinţa întregii creaţii, a orică rei creşteri şi dezvoltă ri, are
ca scop principal omul.
Astfel, omul, cea mai desă vâ rştiă manifestare a legii creatoare, trebuie privit ca o fiinţă
conştientă , gâ nditoare şi posesoare a unei voinţe puternice. Religia spune că omul este o
creatură specială . Ş tiinţa afirmă că omul este produsul legilor creatoare ce acţionează pe acest
pă mâ nt. Ambele au dreptate, că ci cu toate că Dumnezeu a spus „Să facem om”, şi că l-a fă cut pe
om, totuşi acest lucru a fost în legă tură cu celelalte cuvinte creatoare prin care au fost fă cute
lumile (a se vedea Geneza 1).
Omul este o creatură specială deoarece el reprezintă scopul principal al tuturor legilor
creatoare. Apostolul a zis, „Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri
până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi,
aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8:22,23). Da, într-adevă r, întreaga
fă ptură are dureri, acestea fiind durerile naşterii omului. Duhul vieţii care astă zi este în iarbă va
deveni într-un mâ ine îndepă rtat omul care merge pe faţa planetei. Însă lucrurile nu s-au
schimbat – omul a fost creat prin gâ ndul lui Dumnezeu, la fel cum a fost creată şi lumea, aşa că
omul şi lumea reprezintă o unitate.
În sinea lui, omul recunoaşte instinctiv care îi este Originea şi unde îl poartă destinul.
Tendinţele naturii sale imparţiale se îndreaptă că tre Dumnezeu şi că tre tot ce este
asemenea Lui. Unii au observat cu atenţie şi au spus foarte bine că încă din stadiile incipiente ale
dezvoltă rii sale omul a fost o fiinţă religioasă . Cu greu am putea gă si o rasă de să lbatici care pe
cel mai de jos nivel al dezvoltă rii lor să nu fi practicat o anumită formă de venerare sau de
recunoaştere a lui Dumnezeu, Sursa din care au apă rut.
În prezent, însă , ca rezultat al egoismului, auto-mulţumirii şi înfumură rii intelectuale,
omul a întors atâ t de hotă râ t spatele lui Dumnezeu şi legii divine, încâ t a început să respingă
însă şi originea vieţii. Efectele acestei separă ri şi atitudinea respingă toare faţă de Sursa din care
provine sunt evidente. Fiind legea planetară fiinală , omul este chemat să domine natura, după
15
cum stă scris, „Să stăpânească asupra întregului pământ”. Din punct de vedere fizic, stă pâ nirea
omului asupra pă mâ ntului este recunoscută în zilele noastre, însă tendinţele materialiste ale
omenirii au împiedicat recunoaşterea faptului că pasiunile, emoţiile, dorinţele, precum şi
sentimentele de iubire şi ură , au devenit un principiu care controlează şi influenţează întreaga
creaţie, în forma ei manifestată .
Omul este mintea centrală a planetei, iar trupul să u este una cu elementele pă mâ ntului,
fiind unit cu acestea prin curenţii mentali care au creat toate lucrurile care există . Prin urmare,
deoarece trupul oamenilor a fost pervertit şi s-a îmbolnă vit, curenţii vieţii de pe pă mâ nt s-au
perturbat şi ei. Aşa că este logic să ne aşteptă m la erupţii vulcanice şi cutremure distrugă toare, la
incendii demonice ce nu pot fi stinse prin mijloace obişnuite, precum şi la furtuni şi uragane. Ne
putem aştepta ca pă mâ ntul să manifeste aceleaşi stă ri ca şi cele resimţite de noi atunci câ nd
suferim de diferite boli; iar dacă această situaţie va continua, starea planetei noastre ne va duce
la moarte şi dezintegrare.
Dacă pervertirea naturii umane îmbolnă veşte şi distruge planeta, situaţia inversă trebuie
să fie la fel de adevă rată ; adică ordinea divină şi armonia care se manifestă la nivelul fiecă rui
individ reprezintă puteri salvatoare pentru pă mâ nt. La această lege a fă cut Domnul nostru
referire atunci câ nd le-a spus ucenicilor să i, „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va
strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de
oameni” (Matei 5:13).
În Apocalipsa lui Ioan din Patmos ni se spune că au fost puşi deoparte 144000 de oameni,
pâ rga pă mâ ntului, care vor fi aduşi într-o perfectă uniune şi armonie cu Dumnezeu, iar aceştia
vor fi fă cuţi preoţi şi regi ai lui Dumnezeu, care să domnească pe pă mâ nt. După cum i-a spus
Duhul lui Obadia, „Izbăvitorii se vor sui pe muntele Sionului ca să judece muntele lui Esau. Dar
împărăţia va fi a Domnului”.
Istoria, Ş tiinţa şi Revelaţia indică un timp – cel prezent sau viitorul apropiat – câ nd, în
pofida faptului că omul l-a uitat pe Dumnezeu, în pofida planetei bolnave, în pofida revoltelor, a
distrugerilor materiale şi a pierderilor de vieţi omeneşti, care aproape vor depopula pă mâ ntul,
în râ ndul omenirii va exista o putere salvatoare. Iar aceşti oameni, prin puterea unifică rii lor cu
mintea lui Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, vor declara pă mâ ntul un centru vital, îi vor
ocroti viaţa, îi vor vindeca toate bolile, îl vor întineri şi îl vor repopula cu o rasă de oameni
superiori. Aşa cum Iisus a fost marele tă mă duitor al tuturor bolilor, tot aşa şi aceşti 144000 de
oameni aleşi vor deveni mari vindecă tori, nu doar ai naturii interioare a oamenilor, ci şi ai
trupurilor fizice ale acestora, precum şi ai spiritului vieţii de pe planeta noastră .
Din prezentarea anterioară a scopului final că tre care tinde viaţa de pe pă mâ nt – adică
apariţia unei omeniri după chipul lui Dumnezeu, care să domine această planetă – devine
evident faptul că de la începutul lumii şi pâ nă în prezent procesul de creştere şi dezvoltare
naurală a fost unul lent. Dacă acest lucru nu ar fi adevă rat, atunci urmă toarele întrebă ri, precum
şi altele similare care apar în mintea omului, ar ră mâ ne fă ră ră spuns; şi anume: Dacă există un
Dumnezeu, de ce îngă duie să existe în lume atâ t de multă nelinişte, muncă şi durere? Dacă există
o viaţă de apoi, un rai al bucuriei şi al pă cii, ce rost au aceste mii de generaţii care sunt sortite
tristeţii şi morţii? De ce la început Dumnezeu nu l-a creat pe om desă vâ rşit şi nu l-a pus în rai; şi
de ce nu l-a înzestrat cu înţelepciune, cunoaştere şi înţelegere, ca să nu cadă şi să aducă suferinţă
omenirii timp de atâ tea secole? De ce nu a fost instaurată încă de la început această împă ră ţie a
dreptă ţii, revelată de Iisus Hristos în Apocalipsa?
Singurul ră spuns la asemenea întrebă ri este acela că experienţa reprezintă însă şi natura
cunoaşterii. Toţi taţii şi toate mamele ştiu că înainte ca copiii lor să fie capabili să iasă în lume,
aceştia au trebuit să dobâ ndească cunoaştere prin experienţă . Hristos a spus că cunoaşterea
adevă rului îi va izbă vi pe toţi (Ioan 8:32); iar cunoaşterea nu poate să apară decâ t ca urmare a
feluritelor experienţe avute de-a lungul a numeroase vieţi.
Această prezentare a scopului şi a procesului evoluţiei a fost destul de succintă – nu am
fă cut altceva decâ t să sugeră m câ teva direcţii de gâ ndire şi de studiu în legă tură cu aceste
chestiuni. Consideră m totuşi că este suficient pentru a lă muri că spiritul vieţii acestei planete are
16
un scop intrinsec, un obiectiv clar, şi că toate manifestă rile vieţii, toate activită ţile, au progresat
constant în direcţia acestui scop final, acela de a da naştere unei omeniri după chipul lui
Dumnezeu – Emanuel, Dumnezeu este cu noi, Dumnezeu manifestat în trup – unor oameni-înger,
unor fii ai lui Dumnezeu.
Câ nd spunem „oameni-înger” sau „fii ai lui Dumnezeu”, din punct de vedere al actualei
înţelegeri a lui Dumnezeu şi a îngerilor să i cuvintele sunt practic lipsite de semnificaţie. De
aceea, este necesar să avem o imagine generală a cunoaşterii ştiinţifice a universului şi a
revelaţiilor date oamenilor de că tre Dumnezeu şi îngerii să i. Prin urmare, sper că cititorul va
avea ră bdare dacă mă abat puţin de la firul logic al acestei lucră ri pentru a analiza universul
material, cauza şi scopul să u, imensitatea, originea şi calitatea sa, precum şi natura lui
Dumnezeu, sufletul universului, manifestarea sa sub formă organică , ca şi scopul existenţei
noastre, că tre care suntem împinşi împreună cu întreaga natură .

CAPITOLUL VI - ALTE LUMI ÎN AFARĂ DE A NOASTRĂ

Un subiect atâ t de vast cum este cel enunţat în titlul acestui capitol sugerează în mod
firesc un studiu exhaustiv al cercetă rilor ştiinţifice vechi şi moderne; însă de dragul conciziei, şi
pentru că concluziile filozofiei antice nu sunt acceptate în vremurile noastre, vom omite aceste
chestiuni şi ne vom limita doar la analiza unei mici pă rţi a cercetă rilor actuale.
Unitatea de opinii a oamenilor de ştiinţă moderni şi faptul că cercetă rile lor sunt
accesibile tuturor ne scutesc de obligativitatea de a-i cita, fiindcă este mai mult decâ t suficient să
ară tă m că adevă rurile pe care le vom prezenta în continuare sunt în conformitate cu mintea
ştiinţifică actuală .
Se pare că singura obiecţie pe care o ridică ştiinţa cu privire la teoria că planetele sunt
locuite este faptul că condiţiile existente pe acestea fac imposibilă viaţa, în forma pe care noi o
cunoaştem. Oamenii de ştiinţă susţin că pe anumite planete, şi în special pe soare, nu există
aceleaşi condiţii ca şi pe pă mâ nt, astfel încâ t viaţa să fie posibilă . Însă ce înţelegem prin termenii
viaţă , materie vie, şi aşa mai departe? În cercetă rile lor, fizicienii au ajuns la un punct în care
materia este redusă doar la un simplu centru de forţă , şi unde că ldura reprezintă doar viteza de
mişcare a materiei. În lumina acestor fapte, putem trasa oare o graniţă între materia vie şi cea
nevie? Această graniţă nu a fost niciodată trasată şi îndră znim să spunem că nici nu va fi
vreodată .
În cartea sa intitulată „Reacţia materiei vii şi nevii”, profesorul Bose susţine că a
demonstrat ştiinţific că nu există nicio diferenţă esenţială între viaţa animală , vegetală sau
minerală . El arată că şi metalele, asemenea unui organism animal, pot fi adormite, otră vite,
readuse la viaţă , şi în cele din urmă ucise. Astfel, suntem obligaţi să concluzionă m că materia
este un organism viu.
Să ne aducem aminte că fierul este purificat prin foc, cum de fapt se întâ mplă cu toate
metalele. Fierul sau oţelul nu sunt ucise dacă le punem într-un furnal şi le topim, dimpotrivă , se
pare că ele dobâ ndesc o stare în care calită ţile lor vitale se manifestă mult mai pregnant. Ş i
pă mâ ntul, după cum ne spune ştiinţa, a fost la început în stare incandescentă . Că ldura intensă l-a
pregă tit să dea naştere organismelor vii. Mai mult decâ t atâ t, că ldura este absolut necesară
pentru perpetuarea acestor organisme.
Este adevă rat că viaţa noastră necesită ceea ce numim o cantitate moderată de că ldură ,
dar este binecunoscut faptul că există microbi care continuă să tră iască chiar şi atunci câ nd sunt
supuşi la temperaturi înalte. Dacă viaţa în forme microscopice există şi în aceste condiţii, nu ar
putea fi acest lucru adevă rat şi în cazul vieţii organizate în forme mai complexe? Nu s-ar putea să
existe organisme spirituale, minţi mă reţe şi puternice, al că ror element natural să fie o că ldură
pe care nu ne-o putem imagina?
Relatarea biblică afirmă că trei tineri evrei au fost aruncaţi într-un cuptor de şapte ori
mai încins decâ t era necesar, şi că Nabucodonosor s-a uitat înă untru şi a vă zut o a patra formă ,
17
semă nâ nd cu un fiul al omului, iar cei trei evrei au ieşit dină untru nevă tă maţi. Biblia mai spune
că Dumnezeu este un „foc mistuitor”; şi cu toate că astfel de citate sunt lipsite poate de
importanţă ştiinţifică , ele ne arată cel puţin că Revelaţia urmă reşte să imprime în mintea noastră
nu numai faptul că sursa întregii vieţi şi a tuturor fiinţelor este focul, ci şi că focul este mai
asemă nă tor lui Dumnezeu decâ t orice altceva.
Acest lucru este în concordanţă cu concluzia ştiinţifică care spune că toate substanţele îşi
au originea în foc – acel gaz incandescent din care au fost fă cute lumile – aşa că poate Hristos a
exprimat o lege atunci câ nd a spus, „Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă
duc la Tatăl”. Dacă planetele au ieşit din foc, nu se vor întoarce ele tot în foc? Dacă Dumnezeu,
Sursa tuturor minţilor, a vieţii şi a tuturor faptelor – pe scurt, a tot ceea ce există – este un foc
mistuitor, şi dacă îngerii superiori vă zuţi de pă mâ nteni au apă rut sub forma unui foc arză tor, nu
este logic să credem că acei sori sclipitori care luminează cerurile reprezintă locuinţele fiinţelor
superioare şi sfinte a că ror substanţă este un foc arză tor?
Câ nd spunem că substanţa lor este un „foc arză tor” să nu vă gâ ndiţi la foc din perspectiva
unui copil. Ştiinţa a demonstrat că focul nu este nici mai mult nici mai puţin decâ t materie
hiperactivă , ai că rei atomi vibrează violent; şi există dovezi în viaţa omului că cu câ t organismul
este situat mai sus pe scara evoluţiei, cu atâ t mişcarea curenţilor vieţii acelui organism este mai
rapidă . Aşa că dacă dă m frâ u liber raţiunii în privinţa lucrurilor care au fost deja acceptate ca
Revelaţie Divină şi ca adevă ruri ştiinţifice, am putea crede, şi pe bună dreptate, că toate
corpurile cereşti sunt locuite.
Câ nd cercetează chestiunile privitoare la univers, cititorul trebuie să -şi reamintească
faptul că cercetarea nu urmă reşte doar senzaţionalul, ci scopul ei este acela de a confirma şi lă rgi
concepţia noastră despre Dumnezeu. Ră spunsul la întrebarea, „Există viaţă pe soare şi pe
planete?”, care ne apare în minte în mod firesc, dezvă luie minunile şi mă reţia minţii, a conştiinţei
şi a inteligenţei pe care noi le numim Spirit, Dumnezeu, Cauza tuturor lucrurilor. Astronomii,
atunci câ nd au studiat sistemul solar, au constatat că planetele mari, care sunt situate mai
departe de soare, sunt mai puţin dense şi, într-o anumită mă sură , au o luminozitate proprie. Prin
urmare, şi-au pus întrebarea, „Este oare posibil să existe viaţă pe aceste corpuri cereşti?”.
Ră spunsul la o astfel de întrebare nu poate fi dat decâ t printr-o deducţie logică .
Minţile cele mai avansate vor spune, „Dacă ne-am apleca asupra acestei chestiuni, ar
trebui să că ută m ipotezele cele mai logice, apoi să aşteptă m ca dovezile să se înmulţească pentru
a ne ară ta dacă avem dreptate sau dacă greşim”.
În lipsa inspiraţiei, dacă oamenii nu au încredere în judecata lor, atunci nu pot să aibă
încredere în nimic; prin urmare, puţine lucruri sunt acceptate în ceea ce priveşte sistemele
universului. Pentru a trage concluzii cu ajutorul raţiunii, ar trebui mai întâ i să cercetă m propria
noastră planetă , şi de la rezultatele obţinute să facem deducţii despre ceea ce se întâ mplă în
celelalte lumi.
Îndreptâ ndu-ne atenţia asupra lumii noastre şi stră bă tâ nd regiunile de la polul nord,
printre aisberguri şi ză pezi veşnice, vom vedea că acolo tră iesc eschimoşii şi un mare numă r de
animale; mergâ nd în reguinile cele mai fierbinţi ale globului vom constata că şi acelea sunt
locuite; de fapt, niciun loc nu este prea fierbinte, prea rece sau prea arid – pe scurt, nu există
niciun loc pe planetea noastră unde condiţiile naturale să facă imposibilă existenţa vieţii.
Mai mult decâ t atâ t, geologii au putut întoarce câ teva pagini din istoria trecută a Naturii
şi au descoperit ră mă şiţele unor creaturi ciudate – este într-adevă r imposibil să descrii marea
diversitate de organisme vegetale şi animale care există pe această planetă – care nu ar putea
tră i în condiţiile actuale existente pe pă mâ nt. Paginile care au fost întoarse ne duc cu milioane de
ani în urmă ; însă nu s-a descoperit nicio perioadă în care viaţa să nu fi fost prezentă .
În cele din urmă , s-a dovedit că însuşi pă mâ ntul este o formă de viaţă , fiind alcă tuit din
substanţă vitală . Câ ndva vom şti cu toţii că nu există materie moartă , şi că totul este minte, spirit
sau substanţă sufletească .
Credem că majoritatea celor care au studiat sistemul nostru solar şi universul în general
sunt de acord cu astronomul Proctor, care a scris lucrarea „Alte lumi în afară de a noastră ”,
18
atunci câ nd vorbeşte despre condiţiile de locuire ale planetelor şi sistemelor de lumi. El spune:
„Am vorbit deja despre concluziile care pot fi trase din existenţa în substanţa soarelui a aceloraşi
materiale care există în jurul nostru pe acest pământ. Am arătat că suntem obligaţi să privim
această asemănare în privinţa structurii ca o dovadă suficientă pentru a dovedi că celelalte
planete se aseamănă cu pământul, fiindcă nu avem niciun motiv să credem că pământul nostru are
o asemănare specială cu soarele în ceea ce priveşte elementele din care este alcătuit. Prin urmare,
considerăm că toate planetele care se învârt în jurul soarelui sunt alcătuite din aceleaşi materiale
care există şi în substanţa lui, deşi acestea nu sunt în mod necesar combinate în aceleaşi proporţii
pretutindeni în sistemul solar. Avem toate motivele să credem că această analogie ne permite să
afirmăm că planetele care se învârt în jurul stelelor Betelgeuse sau Aldebaran sunt alcătuite din
aceleaşi materiale care există şi în substanţa luminătorului lor central. Astfel, putem trage o serie
de concluzii interesante chiar şi în privinţa corpurilor cereşti pe care niciun telescop făurit de om
nu le va putea repera vreodată. Existenţa în acele lumi a unor elemente ca sodiul sau calciul
sugerează existenţa probabilă a compuşilor obişnuiţi ai acestor elemente – soda, sarea, varul, şi
aşa mai departe. Şi tot aşa, existenţa fierului şi a altor metale din aceeaşi clasă ne poartă cu
gândul la feluritele utilizări pe care aceste metale le au pe pământ. Suntem invitaţi, aşadar, să
recunoaştem că planetele care se învârt în jurul acelor sori îndepărtaţi nu sunt doar nişte locuri
menite să susţină viaţa, ci ele pot avea şi nişte creaturi inteligente, capabile să folosească aceste
metale pentru diferite scopuri. Într-adevăr, nu trebuie să tragem concluzia că în momentul de faţă
toate acele lumi sunt populate cu fiinţe inteligente, fiindcă avem motive serioase să credem că în
îndelungata perioadă de timp de când există pământul rezervele de metal ale acestor planete nu
au făcut obiectul unei utilizări inteligente. Dar faptul că aceste lumi au fost sau vor fi în viitor
locuinţele unor creaturi inteligente pare să fie o concluzie care se deduce cu uşurinţă din ceea ce
cunoaştem acum despre structura lor probabilă.

***
Astfel, faptul că stelele trimit căldură lumilor care se învârt în jurul lor sugerează pe dată
gândul că pe acele lumi trebuie să existe forme de viaţă vegetală şi animală; că fenomenele
naturale, aşa cum le cunoaştem noi, în legătura lor cu căldura solară, se produc în acele lumi cu
ajutorul căldurii soarelui lor; şi că lucrări ca acelea pe care le realizează omul, când creaturi
inteligente folosesc forţele Naturii pentru a le subjuga propriilor scopuri, trebuie să fie specifice şi
lumilor care se învârt în jurul stelelor Aldebaran, Betelgeuse, Vega, Capella sau strălucitorea
Sirius”.
Raţionamentul profesorului Proctor este în mare mă sură bun şi credem că este general
acceptat. Faptul că el crede că aceste elemente utile există cu adevă rat constituie o dovadă că
acolo sunt şi inteligenţe capabile să le folosească . Toţi cei care au studiat metodele Naturii au
observat că folosinţa determină calită ţile, fie ele bune sau rele, şi că nimic nu există în această
lume care să nu aibă un anumit folos; că ci dacă există un Creator inteligent, am putea să -i punem
inteligenţa la îndoială – cum am putea să ne îndoim şi de inteligenţa omului – dacă ar produce în
mod constant lucruri inutile, fiindcă numai un idiot ar munci mereu fă ră niciun scop.
Câ nd un om inteligent desfă şoară o muncă , aceasta vizează un scop anume. Să fie
Dumnezeu mai puţin inteligent decâ t omul? Să fi creat El milioane, nenumă rate milioane de lumi
şi sisteme planetare, care să nu fie de niciun folos? Am putea noi să credem că aceste
nenumă rate milioane de lumi există doar pentru a înfrumuseţa micul nostru gră unte de nisip?
Asemenea gâ nduri sunt nedemne de o fiinţă inteligentă .
Fă ră îndoială , această teorie – cum că soarele este o masă incandescentă , pentru că razele
sale câ nd ating pă mâ ntul dau naştere că ldurii – va fi în curâ nd înlocuită de o alta, mai vrednică
de inteligenţa zilelor noastre. Profosorul Proctor spune:
„Ştim că soarele este singura sursă care alimentează din abundenţă cu lumină şi căldură
lumile care se rotesc în jurul lui. Întrebarea se naşte de la sine: De unde are soarele acele resurse
uimitoare de unde îşi alimentează continuu lumile care depind de el? Ştim că dacă soarele ar fi un
simplu corp încălzit, care radiază în spaţiu neîntrerupt lumină şi căldură, el şi-ar fi epuizat energia
19
în câteva mii de ani – periodă echivalentă cu o zi dacă o raportăm la istoria sistemului său. Aşadar,
de unde vine această forţă enormă pe care o manifestă de milioane şi milioane de ani, şi pe care va
continua să o manifeste, după cum ne spune raţiunea noastră, întrucât lumile care se rotesc în
jurul lui au nevoie de ea? Cu alte cuvinte, sorele va exista pe timp nelimitat?”.
Recenta descoperire a radiului a sugerat deja multor astronomi că soarele nostru, ca şi
toţi ceilalţi sori din univers, este luminos nu pentru că arde ca un foc, ci dintr-o altă cauză , şi
anume că această lumină doar are aparenţa unui foc, la fel ca acel tufiş care ardea, dar nu era
mistuit, pe care Moise l-a vă zut atunci câ nd a fost însă rcinat să scoată poporul lui Israel din
robie.
Ceea ce se numeşte foc a reprezentat un mister din cele mai vechi timpuri, şi ră mâ ne un
mister şi în zilele noastre, aşa cum a fost şi pe vremea adoratorilor să i; ba chiar în prezent
constituie un mister şi mai mare, deoarece rasa primară tră ia atâ t de aproape de natură , încâ t
gâ ndul care îi apă rea în minte îşi avea originea în Mintea Universală , astfel încâ t în multe
privinţe era mai aproape de adevă r decâ t mintea care s-a închis şi în care nu mai poate intra
niciun lucru ce nu poate fi demonstrat în mod fizic.
Câ nd filozofii noştri vor accepta pe deplin faptul că aşa-numiţii sori incandescenţi nu
sunt incandescenţi din cauza focului, ci pentru că au o proprietate luminoasă , care probabil va
ră mâ ne întotdeauna dincolo de puterea de pă trundere a ştiinţei, atunci îşi vor schimba teoriile.
Revelaţia spune că „Dumnezeu este un foc mistuitor”, aşa încâ t pâ nă câ nd nu vor înţelege ceva
despre Dumnezeu, nu vor fi capabili să înţeleagă lumina pe deplin.
Repetă m, câ nd filozofii vor ajunge să dea atenţie acestui lucru, îşi vor da seama că nu
trebuie să se abată de la analogia cu metodele folosite de natură . Evoluţia este general acceptată
ca o lege universală . Este cu siguranţă legea tuturor lucrurilor pe care le cunoaştem pe pă mâ nt.
Dezvoltarea gradudală pare să caracterizeze tot ceea ce există . Se spune că „Fiecare generaţie
devine mai slabă şi mai înţeleaptă”. Pe mă sură ce mintea omului se dezvoltă puterea fizică
slă beşte, iar greutatea sa se micşorează .
Totul conduce că tre adevă rul exprimat în Revelaţie, prin care ni se spune că progresul –
proceselul evolutiv – duce „întreaga creaţie” mai departe şi mai sus, că tre atingerea asemă nă rii
cu Cauza; şi dacă prima Cauză a tuturor lucrurilor este Spiritul, iar tendinţa tuturor lucrurilor
este că tre Spirit, atunci rezultă că greutatea şi densitatea substanţei trebuie să scadă , aşa că nu
numai omul, ci şi lumile trec printr-un proces de rafinare şi spiritualizare.
Există o diferenţă marcantă între organismele inferioare şi cele superioare; şi ştim, de
asemenea, că există o mare diferenţă între lumina care stră luceşte pe faţa unui organism cu
intelect superior – mai ales câ nd mintea este limpede şi activă , iar trupul este la parametri
maximi – şi cea care stră luceşte pe faţa unui organism inferior. Un chip puternic spiritualizat
ră spâ deşte o lumină naturală pe care un bun observator o poate vedea chiar de la distanţă .
Acum câ ţiva ani am trecut pe la un prieten, care în acel moment nu era acasă , dar care a
venit la scurt timp şi a intrat din hol în salonul din spate. Eu stă team în salonul din faţă , la
fereastră , şi atunci câ nd a privit înă untru, în timp ce îşi scotea pardesiul, i-am zis soţiei sale: „Ce
se întâ mplă cu Domnul X?”. Ea m-a întrebat de ce am zis asta, iar eu am ră spuns: „Faţa lui este
foarte întunecată ”. Atunci ea mi-a spus că venea de la o lucrare ce presupunea multă bă taie de
cap şi multă nelinişte. Toate acestea aruncaseră o umbră pe faţa lui, un întuneric atâ t de
marcant, încâ t putea fi observat de la celă lalt capă t al camerei. Probabil că toţi cei ce sunt buni
observatori au remarcat că o stare de anxietate sau dezamă gire aruncă o umbră pe chip,
fă câ ndu-l să pară întunecat.
Aşadar, dacă în viaţa cotidiană o stare a minţii iluminează sau întunecă chipul – şi mulţi
cititori pot depune mă rturie în această privinţă – oare acest fapt nu reprezintă mă car o indicaţie
că cu câ t sufletul este mai elevat, cu atâ t mai mare este luminozitatea pe care o emană trupul
să u?
Istoria sacră ne spune în mai multe râ nduri că vizitatorii celeşti stră luceau precum
lumina, fiind uneori atâ t de sclipitori încâ t nu puteau fi priviţi. Dezvoltarea înseamnă o creştere
şi o intensificare a energiei vitale, care dincolo de un anumit punct începe să lumineze. Faptul că
20
dezvoltarea şi spiritualizarea sunt însoţite întotdeauna de iluminare a fost acceptat de toţi
oamenii dezvoltaţi din punct de vedere spiritual, precum şi de aceia care ştiu ceva despre
sufletele mature care au trecut în lumea spirituală ; iar din dovezile pe cale le-am putut aduna,
noi am ajuns la concluzia că pe mă sură ce lumile îmbă trâ nesc şi se dezvoltă , acestea, ca şi
locuitorii lor, devin tot mai spiritualizate şi mai luminoase.
Credem că nimic nu se poate naşte, nimic nu poate intra în lumea manifestată în absenţa
unui pă rinte, fie că este vorba de o plantă , de un animal sau de om. Continuâ nd această analogie
suntem obligaţi să concluzionă m că fiecare lume are o sursă parentală , iar dacă lumile au
stră moşi, atunci suntem nevoiţi să respingem „Ipoteza Nebulară ”, care susţine că lumile s-au
format independent de soarele în jurul că ruia se rotesc. Dacă lumile s-ar forma în spaţiu din
nebuloase şi fă ră intervenţia vreunui pă rinte, atunci am putea concluziona că viaţa ar putea să
apară pe planeta noastră fă ră a fi nevoie de pă rinţi; de fapt, am fi liberi în acest caz să acceptă m
aproape orice teorie. Nu ar mai fi atâ t de ilogic să presupunem că o mamă ar putea da naştere
unui copil fă ră contribuţia unui tată sau că o lume s-ar putea forma fă ră a avea vreun pă rinte.
Pe de altă parte, este evident că lumile sunt guvernate de aceeaşi lege care îi stă pâ neşte
şi pe indivizi, şi anume că soarele a dat naştere unui sistem planetar, pe care l-a expulzat în
spaţiu, şi că unele dintre aceste planete au început să îşi facă o familie proprie. Nu se ştie dacă
planetele mai tinere, adică Venus şi Mercur – au luni. Însă Pă mâ ntul are un copil, şi anume luna;
Marte are doi, Jupiter şapte, iar Saturn zece. Putem conchide, aşadar, că lumile sunt formate din
sorii care le sunt pă rinţi, fiind prin urmare mai mici ca dimensiuni, mai dense şi mai opace,
avâ nd nevoie de o cantitate mare de raze de la soarele pă rinte pentru a putea să crească şi să se
maturizeze. Dar pe mă sura trecerii timpului, aceste lumi cresc şi devin mai autonome, mai
subtile şi mai luminoase, astfel încâ t pot să -şi formeze la râ ndul lor o familie de lumi, revă rsâ nd
lumină asupra copiilor lor.
Astfel, naşterea şi dezvoltarea sunt duse mai departe în toate sistemele solare şi în toate
lumile, iar dacă există o lege care spune că progresul fiecă rei lumi este de la densitate şi
opacitate, la rafinare şi luminozitate, atunci observaţiile astronomice referitoare la faptul că
mulţi dintre sorii care plutesc în spaţiu sunt mai puţin denşi decâ t soarele noastru, şi că
planetele cele mai îndepă rtate ale sistemului nostru solar sunt mai puţin dense decâ t planetele
interne, sunt fă ră îndoială corecte şi ne sprijină concluziile.
Noi credem că este un fapt general acceptat acela că lumina se datorează vitezei cu care
vibrează electronii. Am putea chiar să spunem că lumina este viaţă în mişcare, şi că ce înseamnă
lumină pe un plan al existenţei, pe un alt plan înseamnă întuneric.
De exemplu, avem pe planeta noastră animale şi pă să ri care pâ nă în acest moment nu au
vă zut niciodată lumina soarelui. Pentru ele, lumina solară este întuneric. Un bun exemplu pentru
a ilustra acest lucru este bufniţa. Aceasta poate sta pe un gard sau pe trunchiul unui copac, iar
dacă soarele stră luceşte cu putere te poţi apropia de ea, pentru că aparent este oarbă ; însă pe
mă sură ce se înserează începe să vadă din ce în ce mai bine, iar câ nd este întuneric beznă , vede
perfect. Şi acest lucru nu este valabil numai pentru bufniţă , ci şi pentru multe alte pă să ri, insecte
şi animale.
Aceste lucruri sugerează cel puţin urmă toarea lege generală , şi anume: câ nd o lume se
naşte din soarele să u central ea primeşte lumină şi că ldură de la acel centru şi nu poate nici să
vadă lumina emanată de la un centru superior, nici să simtă că ldura care vine de acolo, fiindcă
vibraţiile acelui centru mai înalt nu o pot atinge. Noi credem că dacă pe lună ar fi locuitori, atunci
pă mâ ntul ar fi pentru ei un fel de soare, şi aceştia habar nu ar avea de soarele adevă rat. Acelaşi
lucru ar fi valabil şi pentru sateliţii lui Marte, Jupiter şi ai celorlalte planete. Noi vedem soarele, îi
simţim că ldura, iar existenţa noastră este dependentă de viaţa care emană de la el, pentru că el
este tată l nostru; şi noi credem că atunci câ nd locuitorii pă mâ ntului vor ajunge la un nivel
superior de dezvoltare, aceştia vor începe să vadă şi alte lumi stră lucitoare din spaţiu, care acum
sunt complet invizibile pentru noi; sori şi lumi atâ t de minunate, atâ t de subtile şi de eterice,
încâ t emanaţiile lor nu ating nimic din ceea ce ne aparţine, şi de aceea noi nu avem habar de
existenţa lor. Aşa că s-ar putea să existe sori imenşi şi stră lucitori care sunt chiar mai apropiaţi
21
decâ t soarele nostru, şi cu toate acestea noi să nu ştim nimic de existenţa lor.
Cită m din nou din cartea profesorului Proctor, intitulată „Alte lumi în afară de a noastră ”:
„Sau dacă îl apreciem pe Jupiter după forţele inerente care îl animă, dacă contemplăm
rapiditatea extraordinară cu care se roteşte această masă imensă de materie în jurul axei sale, ori
dacă urmărim grandioasa mişcare cu care se deplasează pe orbită, sau dacă apreciem influenţele
pe care le are asupra nobilei sale familii de sateliţi, vom fi deosebit de impresionaţi şi vom avea
impresia că acesta este prinţul tuturor planetelor, globul care, dintre toate celelalte aflate în
sistemul solar, ne sugerează concepţii în privinţa celor mai nobile forme de viaţă. Simetria şi
perfecţiunea sistemului care înconjoară planeta Jupiter i-au făcut pe mulţi să creadă că aceasta
este locuită de rase mai inteligente decât orice popor de pe pământ. Mişcările acestor corpuri
cereşti oferă într-adevăr astronomilor noştri un subiect de cercetare nobil”.
Dacă evoluţia tuturor lumilor, ca şi evoluţia locuitorilor acestora, se realizează de la un
stadiu mai grosier la unul mai fin, atunci concluzia inevitabilă este aceea că , dacă soarele, lumea
noastră pă rinte, este o planetă ajunsă la un grad de dezvoltare ridicat, care este cu mult mai
spirituală decâ t lumea noastră , astfel încâ t lumina sa este un foc spiritual, şi dacă lumină torul
nostru central s-a nă scut dintr-o altă lume, asta înseamnă că pă rintele soarelui nostru îl
depă şeşte pe acesta în luminozitate, rafinament şi spiritualitate, în aceeaşi mă sură în care
soarele depă şeşte pă mâ ntul. Aceeaşi analogie ne permite să spunem că pă rintele soarelui nostru
trebuie să aibă la râ ndul lui un pă rinte din care s-a nă scut, iar acela este şi mai subtil şi mai
spiritualizat decâ t copilul să u. Dacă lumile s-au nă scut din pă rinţii lor şi au devenit sori luminoşi,
înseamnă că densitatea lor a scă zut sau, cu alte cuvinte, dacă au că pă tat un grad mai mare de
rafinament, atunci, devenind din ce în ce mai subtile, au dobâ ndit la râ ndul lor calitatea de
pă rinte şi au atins un asemenea stadiu de puritate, încâ t din punctul de vedere al percepţiei
noastre au devenit imateriale.
De asemenea, din relaţia reciprocă dintre o planetă şi locuitorii ei rezultă că , aşa cum
acele lumi stră lucitoare apar şi evoluează , tot aşa apar şi evoluează şi fiinţele care tră iesc pe ele,
devenind la râ ndul lor mai subtile şi mai luminoase; şi pentru că acest rafinament şi această
spiritualizare constituie o lege a naturii se ajunge la un punct în care aceste lumi imense,
împreună cu locuitorii lor, devin invizibile, chiar spirituale potrivit înţelegerii noastre. Iar dacă
lumile au existat dintotdeauna, înseamnă că tot spaţiul acestui univers este plin de lumi şi de
sisteme planetare, fiecare dintre acestea fiind guvernată de propria lege, şi fiecare devenind din
ce în ce mai subtilă , mai spirituală , mai fină , mai eterică , astfel încâ t s-ar putea ca sistemul nostru
solar să plutească pe nişte lumi imense, atâ t de rafinate şi de spiritualizate, încâ t nici noi nu
suntem conştienţi de prezenţa lor, nici ele de a noastră . Astfel, manifestă rile lui Dumnezeu, ale
Spiritului, sunt nelimitate în ceea ce priveşte întinderea şi planurile de existenţă .
Aici iau sfâ rşit gâ ndurile noastre, însă vedem că nu există niciun loc care să nu fie o
expresie a lui Dumnezeu, niciun corp care să nu fie format din acel Spirit care este omniprezent,
şi care nu este altceva decâ t mintea lipsită de formă şi voinţa universului: lipsită de formă , dar
care duce la formarea tuturor lucrurilor; lipsită de expresie, dar totuşi organizâ nd formele
pentru a deveni expresia minţii sale mă reţe. Ş i astfel ne trezim gâ ndindune la Dumnezeu, la
Spirit, la Substanţa lipsită de formă , dar care creează continuu forme şi care se manifestă prin
aceste forme pe care le-a creat.

ANEXĂ

Cită m din Revista Literară (New York, 10 noiembrie, 1906) urmă toarele pasaje şi
comentarii apă rute într-o lucrare a profesorului Kirschmann, deoarece ni se prezintă o linie de
gâ ndire interesantă , care are legă tură cu acest capitol.

„VIAŢA ÎN ALTE LUMI”

„Probabilitatea, sau chiar posibilitatea, ca să existe viaţă pe alte planete, cu excepţia

22
planetei noastre, este negată de veteranul cercetător englez, Dr. Alfred Russel Wallace, în cartea sa
intitulată „Locul omului în univers”. Această opinie a fost combătută energic întrun broşură
republicată după Memoriile Societăţii Astronomice Regale din Canada (Toronto, 1906), avându-l
ca autor pe Dr. A. Kirschmann, profesor de filozofie la Universitatea din Toronto. Spaţiul ne
împiedică să facem trimitere la toate argumentele domnului Kirschmann, însă acesta se foloseşte
într-un mod foarte ingenios de ipoteza relativităţii lucrurilor, aşa încât este bine să vedem ce
spune. În legătură cu relativitatea mărimilor, de exemplu, el nu stabileşte absolut nicio limită, aşa
încât este de acord că ar putea exista fiinţe vii atât de gigantice, încât orice moleculă a trupului lor
ar fi la fel de mare precum sistemul nostru solar, sau altele atât de mărunte, încât ar putea trăi
într-un număr imens doar într-una din moleculele noastre. «Probabil», spune el, «că întreg sistemul
galactic nu este alteceva decât o celulă a unui organism uriaş». Pentru cineva care are o asemenea
opinie în privinţa materiei şi a vieţii, argumentele menite să explice că nu există fiinţe umane pe
Venus sau pe Marte, nu au niciun fel de valabilitate. Profesorul Kirschmann mai spune: «Să nu
uităm că mărimea universului pe care noi îl cunoaştem este relativă. Legea relativităţii mărimilor
nu este o speculaţie, ci un fapt confirmat de fiecare experienţă nouă, ce poate fi verificat în orice
moment. Însă ne-am obişnuit să închidem ochii în această privinţă. În lume nu există absolut niciun
lucru mic sau mare; iar concepţia matematică, atât de la modă, a aproximării cu zero este una
dintre cele mai greşite ficţiuni pe care inteligenţa umană le-a scornit vreodată. Nu există nicio
parte a unei substanţe sau a un spaţiu gol, oricât de mici ar fi, care privite dintrun alt punct de
vedere să nu reprezinte o cantitate mare de materie sau un spaţiu extins. În consecinţă, o singură
moleculă de cretă, cu atomii săi de calciu şi oxigen – şi aceştia fiind alcătuiţi din milioane de ioni,
care la rândul lor sunt alcătuiţi din sub-ioni, şi tot aşa, la infinit – poate fi considerată un sistem
solar cu un corp central, cu planete şi sateliţi, cu viaţă în diferite forme, însă la scara noastră
acestea sunt mult prea mici pentru a putea fi percepute. Pe de altă parte, întregul univers, atât cât
îl putem observa, poate fi doar o mică îngrămădire de particule sau celule aparţinând unui
organism mult mai mare şi inaccesibil cunoaşterii noastre».
Oarecum similară cu această infinitate de mărimi este infinitatea condiţiilor fizice pe care
scriitorul le invocă ca un alt argument în favoarea posibilităţii existenţei vieţii pe alte planete. Este
adevărat că legile naturii pot fi aceleaşi peste tot în timp şi spaţiu – deşi profesorul Kirschmann ne
reaminteşte că nici acest lucru nu poate fi demonstrat – însă variaţiile condiţiilor existente pot fi
infinite. Având în vedere toate aceste variaţii nu avem niciun motiv să credem că viaţa nu este
posibilă, căci toate condiţiile sunt relative, aşa cum este şi mărimea. Pentru fiecare schimbare a
temperaturii, a intensităţii gravitaţiei, a compoziţiei chimice a atmosferelor, şi pentru orice
combinaţii ale acestor trei factori, poate exista undeva un organism special adaptat. Scriitorul
afirmă: «Din punct de vedere fizic frigul nu există. Transformarea seriilor uniforme de posibile
temperaturi fizice de la zero la infinit, diferite doar ca intensitate, într-o multitudine de perechi
antagonice, cald şi frig, care au între ele chiar şi un punct zero variabil, constituie o chestiune pur
fizică. Dacă acest punct zero poate varia în cazul nostru în funcţie de anotimp – sau în funcţie de
efectele produse şi de contrast – trebuie să presupunem că poate varia cu mult mai mult în alte
condiţii de gravitaţie şi presiune. Se spune că pe Jupiter nu poate exista viaţă, pentru că suprafaţa
sa este încă incandescentă. Dar dacă punctul zero a ceea ce înseamnă temperatură pentru
jupiterieni ar fi schimbat cu câteva sute de grade, aceştia ar avea o plimbare la fel de plăcută pe
acea suprafaţă încinsă cum avem noi atunci când mergem pe iarbă.
În definitiv, noţiunile obişnuite referitoare la temperatură devin vagi şi înşelătoare atunci
când sunt aplicate în cosmologie. Dacă temperatura constă în relaţiile spaţiale şi temporale dintre
elementele cinetice sau dinamice ale materiei, sau în modificarea acelor relaţii, atunci este limpede
că elementele însele, indiferent dacă este vorba de atomi, centrii de forţă, ioni sau electroni, nu pot
avea niciun fel de temperatură.
Profesorul Kirschmann nu admite nici afirmaţia lui Wallace, cum că viaţa este dependentă
de prezenţa carbonului, a azotului şi a apei. În condiţiile actuale există şi alte elemente care intră
în combinaţii organice, de aceea el nu vede niciun motiv pentru care importanţa relativă a
acestora să nu fie mai mare în alte locuri sau în alte perioade de timp. Probabil că el ar crede că nu
23
este imposibil ca un om să fie alcătuit din fier, bisulfit de carbon şi clor. El spune: «A considera că
viaţa este dependentă de patru elemente organogene principale de pe suprafaţa unui planete este
la fel de incorect. Aceste elemente organogene sunt formate în condiţiile de temperatură, gravitaţie
şi presiune de pe pământ. În alte condiţii de temperatură şi presiune, alte elemente, cum ar fi fierul,
aurul şi siliciul, pot juca rolul de organogeni care duc la formarea unor compuşi cu caracteristici
similare cu ale acelor combinaţii foarte complexe şi instabile din punct de vedere chimic
(organice), care la o stimulare uşoară răspund printr-o descompunere parţială sau totală.
Neglijarea acestor circumstanţe reprezintă cea mai mare greşeală a tuturor acelora care au scris
până acum despre acest subiect».
În concluzie, cunoaşterea noastră referitoare la relaţia pe care o avem cu lumea exterioară
este relativă. Despre această chestiune profesorul Kirschmann spune: «Mai există un lucru care
trebuie să ne determine să fim mai reţinuţi în privinţa afirmaţiilor pe care le facem despre alte
lumi. Noi suntem obişnuiţi să credem că suntem parte a acestei lumi – elemente existente în timp şi
spaţiu. Însă aceasta este o chestiune de credinţă, neavând de a face cu ştiinţa sau cunoaşterea. La o
analiză mai atentă ne dăm seama că ceea ce putem spune cu certitudine este faptul că întreaga
lume, aşa cum o cunoaştem, este o parte din noi – o parte a conştiinţei noastre. Nu noi suntem în
timp şi spaţiu, ci timpul şi spaţiul se află în noi. Aceştia sunt ochelarii prin care privim. Putem privi
prin ei, dar nu la ei. Dacă încercăm să îi scoatem ca să ne uităm la ei devenim complet orbi. Ce sunt
ei în mod obiectiv habar nu avem. Ei sunt uneltele cu care operează conştiinţa...Timpul şi spaţiul
sunt pentru noi instrumentele cu ajutorul cărora înţelegem lumea. Am luat aceste instrumente cu
împrumut; un împrumut pe nouăzeci şi nouă de ani. Dacă cu alte instrumente am putem vedea şi
alte lumi, dacă răul din această lume este real sau reprezintă doar o deformare produsă de
instrumentele noastre imperfecte sau de neputinţa noastră de a le folosi aşa cum se cuvine, nu vom
şti în această viaţă. S-ar putea să înţelegem aceste lucruri atunci când vom termina de plătit
împrumutul».

CAPITOLUL VII - IMENSITATEA UNIVERSULUI

„Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi
zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (n.t. Psalmi 8:3,4).
Putem dobâ ndi o oarecare concepţie, oricâ t de neadecvată ar fi, cu privire la aceste
minuni care sunt Spiritul Universal, Unicul Dumnezeu, Mintea şi Spiritul care guvernează toate
lucrurile, dacă vom face efortul de a ne îndrepta gâ ndul asupra „Imensită ţii universului”. În felul
acesta, vom putea să ne dezvoltă m ideile pâ nă ce vom ajunge la o concepţie adevă rată în privinţa
Creatorului. Ca să facem acest lucru, haideţi să începem de la ceea ce cunoaştem şi să înaintă m
spre lucrurile necunoscute.
Vă sugeră m, prin urmare, să desenaţi un cerc cu un diametru de 4 picioare şi 8 inch, care
să reprezinte soarele. Apoi, folosind aceeaşi scară , aşezaţi planetele una lâ ngă alta pe diametrul
acestui cerc, în ordinea dimensiunilor lor relative. Dacă mă sură m cu o riglă , diametrele lor sunt
urmă toarele: Mercur, trei şaisprezecimi de inch, Marte, o pă trime de inch, Venus, şapte
şaisprezecimi de inch, Pă mâ ntul, jumă tate de inch, Uranus, doi întregi şi o şaisprezecime de inch,
Neptun, doi întregi şi o pă trime de inch, Saturn, patru întregi şi cinci optimi de inch, şi Jupiter,
cinci întregi şi o jumă tate de inch. Vă veţi da seama de mă rimea soarelui atunci câ nd veţi vedea
că toate planetele aşezate una lâ ngă alta în lungul razei sale depă şesc doar cu puţin jumă tate din
distanţa de la circumferinţa soarelui pâ nă la centru. Veţi observa că Jupiter, planeta gigant a
sistemului nostru solar, are un volum de 1300 de ori mai mare decâ t al Pă mâ ntului. De
asemenea, vedem că diametrul lui Jupiter reprezintă doar o zecime din cel al soarelui. Ş i noi
credem că pă mâ ntul nostru e mare, nu-i aşa? Pă ră sind limitele sistemului nostru solar
comparaţia noastră va viza acum un spaţiu mai vast – domeniul stelar. Dintr-un articol publicat
recent în revista Scientific American cită m urmă toarele: „Se presupune că Epsilon Aurigae este o
stea dublă, cea mai mică dintre cele două având un diametru de circa 350000000 de mile, iar cea
24
mai mare de aproximativ 850000000 de mile, adică de aproape 400, respectiv 1000 de ori, mai
mult decât diametrul soarelui”. Pe baza scă rii folosite în comparaţia sistemului solar, haideţi să
compară m steaua Epsilon cu soarele. Astfel, dacă diametrul soarelui este de 4 picioare şi 8 inch,
diametrul stelei Epsilon ar trebui să fie de 4600 de picioare. Dacă ne imagină m un cerc de
această mă rime pe pă mâ nt şi am suprapune pe el mica noastră hartă , ne-am putea face o
oarecare idee despre dimensiunile pă mâ ntului nostru în comparaţie cu imensa stea Epsilon.
Pentru a înţelege mai bine mă rimea relativă vom face o altă comparaţie: Pe un cerc mare,
care o reprezintă pe Epsilon, puneţi o bucă ţică de marmură , cu un diametru de jumă tate de inch,
care să reprezinte pă mâ ntul. Acum, imaginaţi-vă un om pe acea bucă ţică de marmură , care este
în acelaşi raport de mă rime cu marmura cum este omul în raport cu pă mâ ntul. Apoi, pe o minge
avâ nd acelaşi diametru cu cercul care o reprezintă pe Epsilon imaginaţi-vă un om aflat în acelaşi
raport de mă rime cu mingea cum este omul în raport cu pă mâ ntul. Prin urmare, dacă un om de
pe planeta Epsilon, a că rui mă rime în raport cu planeta sa este aceeaşi cu a omului în raport cu
pă mâ ntul, ar vedea planeta noastră , ar avea fă ră îndoială nevoie de un microscop ca să îl
descopere pe om pe suprafaţa ei.
Să mai facem încă o comparaţie. Dacă Gră dina Edenului ar fi fost pe ecuatorul lui Epsilon,
iar Adam, după ce a fost alungat, ar fi început o că lă torie cu un tren rapid în jurul lui Epsilon –
fă câ nd cam câ t face trenul în mod obişnuit între New York şi San Francisco, adică circa 3000 de
mile în 4 zile – şi dacă ar fi că lă torit pâ nă în momentul de faţă 6000 de ani, i-ar mai trebui încă
4000 de ani înainte să ajungă din nou în punctul de plecare; sau, cu alte cuvinte, i-ar fi necesari
circa 10000 de ani ca să o înconjoare pe Epsilon, în timp ce pă mâ ntul nostru ar putea fi conjurat
cu aceeaşi viteză în 33 de zile.
Sirius, cea mai stră lucitoare dintre stelele fixe, se presupune că este de 2688 de ori mai
mare decâ t soarele, iar în ultimul timp s-a descoperit că are un satelit care este de şapte ori mai
mare decâ t soarele nostru.
Cită m din nou din Scientific American: „Capul constelaţiei Taurus este puternic luminat de
o figură în forma literei V, numită Hyades, cea mai luminoasă stea a acesteia, o stea de primă clasă,
este renumita Aldebaran. Această stea este roşie şi are o nuanţă mai închisă decât Betelgeuse.
Intensitatea luminozităţii ei este egală cu cea a lui Sirius, însă fiind cu mult mai departe pare mai
puţin luminoasă. Mai trebuie remarcat şi faptul că Rigel (sau Beta Orionis), potrivit estimărilor lui
Newcomb, este cu mult mai mare decât Sirius şi este posibil să depăşească soarele nostru în
strălucire de zece mii de ori. Însă distanţa la care se găseşte este prea mare pentru a fi măsurată cu
mijloacele de care dispunem în prezent”. Compararea acestor sori uriaşi cu Pă mâ ntul face ca
planeta noastră să pară un gră unte de nisip. Totuşi, avem noi oare vreun motiv să credem că
aceste corpuri cereşti sunt printre cele mai mari lumi care plutesc în univers? Nu ne putem
forma nicio concepţie despre mă rimea acestor stele îndepă rtate, şi cu atâ t mai puţin despre
spaţiul pe care îl ocupă , fiindcă spaţiul trebuie să fie pe mă sura corpurilor care se află în el, iar
distanţele sunt mult mai mari decâ t orice altceva cu care avem de-a face pe pă mâ nt.
În zborul nostru prin vidul imens lă să m în urmă sistemul solar ca pe o insulă în spaţiu şi
ne dă m seama că am că lă torit pe o distanţă de 250000 de ori mai mare decâ t raza orbitei
pă mâ ntului înainte să ajungem la cea mai apropiată stea fixă . De aici, niciun telescop inventat
pâ nă acum nu ar fi capabil să identifice vreuna dintre planetele sistemului nostru solar.
Distanţele stelare sunt atâ t de mari, încâ t şi astronomilor le este imposibil să opereze cu astfel de
numere imense, de aceea folosesc ca unitate de mă sură „anul-lumină ”, acesta reprezentâ nd
distanţa pe care lumina o parcurge într-un an, care este aproximativ de 63000 de ori mai mare
decâ t distanţa de la pă mâ nt la cer.
Experienţele de pe pă mâ nt nu ne permit să ne facem o idee despre distanţa pâ nă la
soare, aşa că trebuie să facem apel la comparaţii. Charles A. Young, profesor de astronomie la
Universitatea Princeton, spune că dacă s-ar produce o explozie pe soare noi am auzi zgomotul ei
abia peste paisprezece ani.
De ani de zile se fac cercetă ri pentru a se vedea dacă soarele nostru cu sistemul să u de
lumi nu se roteşte cumva în jurul unui centru mai mare. Unii astronomi cred că au gă sit dovezi ce
25
indică faptul că sistemul nostru solar se mişcă pe o orbită circulară în jurul stelei Alcyon din
constelaţia Pleiadelor. Alţii ne spun că sistemul solar zboară prin spaţiu cu o viteză de circa
unsprezece mile pe secundă spre constelaţi Hercules, deoarece stelele care alcă tuiesc acea
constelaţie par să se îndepă rteze, ca şi cum ne-am apropia de ele.
Ş i tot aşa, studierea cerurilor ne arată unii sori care sunt grupaţi în galaxii, şi există
dovezi că acestea sunt în mişcare, însă distanţele sunt atâ t de vaste, încâ t pentru omul finit este
imposibil să obţină dovezi clare ale deplasă rii lor.
Flammarion spune: „Pentru o minte care are puterea să facă abstracţie de timp şi spaţiu,
pământul, planetele, sorii şi stelele par să cadă din cerul nelimitat ca nişte picături de ploaie, care
se îndreaptă în toate direcţiile, aşa cum picăturile de ploaie dintr-o furtună ciclonică sunt
antrenate într-o mişcare circulară şi sunt atrase, nu de un element solid, ci ca urmare a forţelor de
atracţie dintre ele; fiecare dintre aceste picături cosmice, fiecare dintre aceste lumi şi dintre aceşti
sori, este mânată cu o asemenea viteză încât mişcarea unui proiectil de tun pare lentă”.
Dar acest zbor şi această că dere în toate direcţiile nu par oare să se asemene cu un mare
numă r de roţi cu braţe ce se extind şi se învâ rt în aceeaşi direcţie? Pentru cineva care priveşte de
la distanţă , braţele par să se deplaseze „în toate direcţiile posibile” – în timp ce unele se duc spre
est, altele merg spre vest, unele par că se duc în sus, iar altele în jos – într-un haos aparent, cu
toate că se rotesc în jurul centrilor lor într-o ordine desă vâ rşită . Aşa se întâ mplă cu sistemul
nostru solar, cu planetele şi sateliţii să i, de aceea avem toate motivele să credem că aceasta este
ordinea întregului univers. Că ci fă ră îndoială că există o ordine, pentru că dacă aceste corpuri
imense care zboară prin spaţiu nu ar fi guvernate de o lege, în scurt timp s-ar distruge.
În întreaga sferă cerească , numă rul stelelor suficient de stră lucitoare pentru a putea fi
vă zute cu ochiul liber este de doar 6000 sau 7000, pe câ nd numă rul celor ce pot fi vă zute cu
marele telescop Lick este probabil de 100000000. Profesorul Young spune că acest instrument
permite observarea unor stele cu o luminozitate atâ t de slabă , încâ t ar fi nevoie de mai mult de
30000 dintre acestea pentru a face o stea egală cu steaua cea mai puţin stră lucitoare ce poate fi
vă zută cu ochiul liber.
În ceea ce priveşte numă rul acestor sori şi sisteme solare, niciun astronom nu îşi poate
face vreo pă rere, pentru că un telescop puternic poate pune în evidenţă milioane de sori,
împreună cu sistemele lor planetare. Ni se spune că în Calea Lactee există locuri unde stelele
sunt atâ t de numeroase, încâ t în câ mpul telescopului ele apar atâ t de apropiate şi atâ t de mici,
încâ t este imposibil să le numeri; şi dacă în câ mpul telescopului numă rul lor este atâ t de mare
încâ t nu pot fi numă rate, ce să mai spunem despre numă rul stelelor aflate în univers? Dar dacă
mintea noastră se satură să îşi aplece atenţia asupra imensită ţii universului, atunci trebuie să ne
regrupă m forţele şi să ne aducem aminte de ce i-a zis îngerul lui Daniel, „Fii tare şi curajos”, că ci
am aruncat o privire doar asupra teritoriului nostru, ne-am uitat doar la ce se vede din pragul
uşii, ca să spunem aşa.
Întoarcem cel mai puternic telescop că tre spaţiu, dincolo de limita a ceea ce se numeşte
universul nostru, şi prin ochiul lui puternic vedem că în acele universuri îndepă rtate se formează
pică turi de nebuloase, aflate probabil la distanţe de milioane de ani lumină faţă de noi.
Pentru a ajuta mintea în uimitorul ei zbor prin spaţiul infinit putem privi câ teva ilustraţii
ale acestor universuri îndepă rtate, numite nebuloase, pe care Flammarion le-a redat în lucrarea
sa intitulată „Minunile Ş tiinţei”.
Iată universul nostru cu sori şi sisteme planetare atâ t de îndepă rtate, încâ t luminii i-ar fi
necesari mii de ani, înaintâ nd cu 186414 mile pe secundă (n.t. 299792,458 km/s), să ajungă
pâ nă la pă mâ nt. Totuşi, este vorba doar de o singură sferă care pluteşte într-un spaţiu nelimitat;
dincolo de ea sunt alte universuri, cu lumi nenumă rate, iar dincolo de acestea altele, şi tot aşa,
fă ră nicio limită de spaţiu, de numă r de sisteme solare sau de universuri. Dacă spaţiul nu are
nicio limită , atunci nu ne putem imagina numă rul de universuri care umple acest spaţiu; şi aici
trebuie să ne oprim, deoarece mintea noastră nu poate cuprinde infinitul2.
2 Profesorul Young, în lucrarea sa „Astronomie Generală ”, vorbeşte cu dispreţ despre ipoteza altor universuri aflate dincolo de al nostru, însă în
acelaşi timp el afirmă că universul nostru are o formă de disc. Dar însuşi faptul că dă universului nostru o formă îl face să îi impună şi o limită ,
26
 CREATORUL UNIVERSULUI

Să facem o mică pauză şi să ne gâ ndim. Care este imaginea care se formează în mintea
voastră atunci câ nd vă gâ ndiţi la Dumnezeu, Creatorul tuturor acestor universuri şi sisteme
solare? Nu vi se pare că gâ ndul care a pus stă pâ nire pe minţile oamenilor secole de-a râ ndul, că
Dumnezeu are forma unui om, poate mai mare decâ t ei înşişi, care stă pe un tron undeva în
univers, fiind capabil să creeze şi să guverneze aceste lumi imense, este total inadecvat? Că ci
cum ar putea Creatorul să fie mai mic decâ t creaţia sa? Toţi astronomii şi filozofii susţin la
unison că toate lucrurile din natură sunt guvernate de o lege, adică de Dumnezeu; după cum a
spus poetul Pope:

„Ele sunt pă rţi ce un întreg alcă tuiesc mereu,

Trupu-i Natura, iar sufletul e Dumnezeu

În ele se schimbă , deşi ră mâ ne la fel

Mă reţ pe pă mâ nt, mă reţ şi-acolo în cer
În soare e cald, în briză e ră coros
Luceşte în stele, rodeşte în pomii de jos
E viaţa din toate şi toate-s fă cute din El
E nedivizat şi lucrează într-una cu zel
Respiră în suflet şi trupul ni-l pune-n mişcare
E-ntreg, e perfect şi-n inimă şi în picioare
E-ntreg, e perfect şi-n omul care jeleşte
E ca serafimul ce-adoră sau pâ rjoleşte
Nu-i sus, dar nici jos, nu e mic, dar nici mare
El toate le umple şi toate la El sunt egale”.

Câ t de mă reţ, câ t de insondabil este Dumnezeul nostru, chiar şi din punctul de vedere al

naturii fizice! Din punct de vedere fizic, omul aflat pe acest micuţ pă mâ nt este aproape
insignifiant – un biet animă luţ pe un fir de nisip. Însă noi ştim că omul este o parte a unui uriaş
întreg, o parte a Spiritului atotpă trunză tor.
Dumnezeu este Duh şi Dumnezeu este Iubire, iar acel Spirit al Iubirii inundă toate aceste
sisteme de lumi cu lumina şi iubirea sa; îi iubeşte pe toţi copiii lui şi are grijă de ei, fiindcă
Yahveh este Dumnezeul nostru. „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (n.t. Faptele Apostolilor
17:28). De fiecare dată câ nd inspiră m noi inhală m acea viaţă divină – focul naturii supreme a lui
Dumnezeu. Pe mă sură ce ne mişcă m prin spaţiu, substanţa eternă a Divinită ţii trece prin noi ca şi
cum am fi nişte umbre, şi doar cu ajutorul acestei vieţi care ne regenerează devenim capabili să
rafină m şi să intensifică m curenţii vieţii noastre în suficientă mă sură încâ t să începem să
pricepem ceva despre natura exterioară a Divinită ţii.

se vede prin cel mai puternic telescop. Dar dacă o mie sau un milion de sori asemenea soarelui nostru ar
apă rea ca şi cum ar fi adunaţi într-o galaxie şi ar fi separaţi în spaţiu doar de câ teva sute de mii de ani lumină ? Nu
am avea impresia că aceea este o nebuloasă ? Că ci soarele nostru este unul de dimensiuni mici, dar nu avem niciun
motiv să spunem că este cel mai mic. Ar putea exista numeroşi sori care să nu depă şească dimensiunile planetei
noastre şi care să plutească prin spaţiu; pe scurt, ar putea exista un univers care pluteşte prin spaţiu alcă tuit din sori
nu mai mari decâ t Mercur sau alţi planetoizi, care priviţi prin cel mai puternic telescop să pară a fi o nebuloasă ori o
că ci dacă ne-am putea imagina o formă în apele oceanului am vedea că în mintea noastră stabilim o limită care separă acea porţiune de apă de
restul oceanului. Aşa că atunci câ nd ne referim la forme aducem imediat în discuţie şi limitele, şi nu credem că un om atâ t de eminent ca
profesorul Young, sau orice alt eminent astronom, poate crede că acest univers întins pe 10000 pâ nă la 20000 de ani lumină , este tot ceea ce
există în acest spaţiu infinit. După cum se spune, aşa era în antichitate, câ nd oamenii credeau că lumea noastră era singura lume din univers. Ar
fi doar un progres mă runt să consideră m că universul nostru este singurul univers din spaţiul cosmic. Desigur, profesorul Young se limitează
probabil doar la ceea ce se poate observa prin telescop, pentru că nu ştie absolut nimic despre ceea ce este dincolo. Însă noi, gâ ndind raţional,
nu putem face altceva decâ t să spunem că , deşi nu credem în ipoteza nebulară – care spune că sistemul nostru solar s-a format dintr-o masă
nebuloasă (de gaz sau praf stelar) – nu punem la îndoială ceea ce
27
masă de pulbere stelară . Aşa încâ t este evident că nu putem pune bază pe ceea ce observă m prin telescop referitor
la existenţa unei nebuloase în spaţiu, în pofida faptului că spectroscopul indică prezenţa unor gaze, pentru că şi
soarele nostru emite mase de gaze. Prin urmare, în pofida argumentelor contrare aduse de astronomi eminenţi, noi
credem că ră mâ n suficiente dovezi pentru a afirma că aceste nebuloase care se vă d în spaţiu cu ajutorul telescopului
sunt probabil alte universuri, mai îndepă rtate de universul nostru; şi s-ar putea să existe şi sisteme mai mici decâ t
universul nostru care să apară ca nişte nebuloase.

Dacă pe lâ ngă lucrurile pe care tocmai le-am spus în legă tură cu lumile şi universurile mai
acceptă m şi probabilitatea că universurile cu lumile lor locuite există dintotdeauna şi sunt
menite să dureze veşnic, şi că acei oameni progresează permanent, aşa cum şi omul progresează
pe planeta noastră , dezvoltâ ndu-şi mintea, devenind din ce în ce mai rafinat şi mai spiritualizat,
ne întrebă m oare ce tipuri de oameni se mai gă sesc în cadrul acestor universuri în momentul de
faţă ?
Cu slaba noastră putere de gâ ndire, dacă ne-am imagina pentru o clipă că soarele nostru
a fost odinioară o lume ca a nostră , nă scută dintr-un pă rinte şi locuită de oameni care au urmat
un proces evolutiv toate aceste sute de miliarde de ani, am putea fi oare capabili să ne dă m
seama de mă reţia, de grandoarea şi de slava unor asemenea fiinţe? Nu ar transcende o astfel de
fiinţă de pe soarele nostru chiar şi imaginaţia noastră cea mai bogată cu privire la Dumnezeu?
Gâ ndiţi-vă la oamenii care au tră it, s-au dezvoltat şi încă tră iesc, crescâ nd şi
maturizâ ndu-se pe soarele care este pă rintele soarelui nostru; la fel şi pe pă rintele pă rintelui, şi
tot aşa la infinit, că ci toate aceste corpuri cereşti sunt fiii lui Dumnezeu! Cu acest gâ nd în minte
mai puteţi crede vreo clipă că acest Dumnezeu Atotputernic, acest Dumnezeu minunat al
întregului univers şi al tuturor universurilor, a fost vreodată închis în firea omului şi limitat de
ea? Ş i lucrul acesta este valabil chiar şi pentru omul Iisus, în pofida divinită ţii sale, a mă reţiei
sale, a slavei şi a puterii sale! Ei bine, un asemenea gâ nd oripilează mintea 3, că ci el a fost fiul lui
Dumnezeu. Este adevă rat, dar într-un sens mai înalt şi mai sfâ nt decâ t a înţeles biserica. El a
spus, „Ieşit-am de la Tatăl” (n.t. Ioan 16:28). Dar oare nu toţi ieşim din Tată l? Nu este Dumnezeu
Viaţa şi Sursa din care se nasc toate formele de viaţă ? Nu este Dumnezeu acea Potenţialitate care
face să se manifeste legea în universul nostru şi în toate universurile? Punem aceste întrebă ri,
dar îl lă să m pe cititor să ră spundă la ele.
Ş i tot aşa, îi întrebă m pe învă ţaţii zilelor noastre, care atribuie toată această manifestare
unei forţe lipsite de gâ ndire, care se mişcă în concordanţă cu „legea naturală ”: Puteţi crede oare
că Sursa acestor sisteme minunate de lumi, Creatorul tuturor locuitorilor acestor universuri fă ră
numă r, nu este alceva decâ t o forţă lipsită de inteligenţă ? Dacă este aşa, atunci de unde vine
inteligenţa aceasta mă runtă pe care o aveţi? Dacă consideraţi că voi sunteţi inteligenţi, dar negaţi
că Sursa are aceeaşi inteligenţă conştientă , nu înseamnă că daţi dovadă de nechibzuinţă ? Cu
siguranţă că da. Înseamnă că sunteţi de acord că ceva poate să apară din nimic. Da, inteligenţa pe
care o posedaţi este doar o umbră , doar o urmă de minte, iar sursa ei este o inteligenţă
gâ nditoare, cunoscă toare şi iubitoare ce hră neşte toate acele milioane de sisteme de lumi şi
universuri, împreună cu locuitorii lor. Ş i ea are centri organizatori, care sunt organe ale minţii, a
că ror funcţie este aceea de a pune în practică crearea omului după chipul şi asemă narea lui
Dumnezeu.
Ş i după toate cercetă rile întreprinse şi avâ nd la dispoziţie atâ tea cunoştinţe cu privire la
ceruri, acumulate din vremurile îndepă rtate ale lui Iov şi pâ nă în minunatul secol în care ne
află m, nu putem face mai mult decâ t să strigă m împreună cu acest patriarh, „Şi acestea sunt doar
marginile căilor Sale, şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui
puternice cine-l va auzi?” (n.t. Iov 26:14).

3 Credinciosul creştin va întreba imediat: Nu ni se spune în Coloseni 2:9 că „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”? Da,
noi credem că acest lucru este adevă rat, şi într-un capitol referitor la „Elohim” vom explica mai pe larg această chestiune. Aici ne limită m
să spunem că Dumnezeirea la care se referă Apostolul este identică cu Tată l Domnului Iisus Hristos, despre care Hristos a vorbit adesea şi
că tre care a strigat în momentul crucifică rii sale, „Eli, eli, lama sabahtani”, care tă lmă cit înseamnă , „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai părăsit?”. Eli este forma de singular a cuvâ ntului Elohim, şi unul dintre aceşti Elohim, care este Dumnezeul sistemului solar,
s-a materializat şi s-a manifestat în şi prin persoana Domnului Iisus Hristos. Acest lucru va fi lă murit pe de-a-ntregul în capitolele care
urmează .
28
 CAPITOLUL VIII - MARELE NUME YAHVEH

Am vă zut în capitolele precedente că fizicienii au studiat temeinic caracteristicile şi

natura materiei din punct de vedere fizic; însă observaţiile lor bazate pe analiza moleculei, a
atomului, a ionului şi a electronului, precum şi deducţiile potrivit că rora, în definitiv, cele mai
mici particule de materie nu sunt altceva decâ t nişte centri de forţă , i-au adus pe tă râ mul
metafizicii. În acest moment, fizicianul se opreşte ca să caute în jurul lui o bază , o fundaţie
stabilă , însă de aici încolo ar putea să îşi unească forţele cu cele ale metafizicianului pentru a
explora împreună principiul cauzalită ţii.
Dacă ne-am asuma sarcina să gă sim acea bază , acel centru, ca să îl prezentă m aici, ar
trebui să analiză m acel domeniu mai larg de gâ ndire, care a fost numit „Revelaţie”, şi să facem o
serie de investigaţii în privinţa naturii.
Pâ nă acum am presupus că Dumnezeu există , că El este o inteligenţă , o Minte creatoare
capabilă să devină o cauză şi – după cum vom vedea în capitolele urmă toare – să dea naştere
unor centri mentali care să fie expresia naturii sale sau, cu alte cuvinte, a unor centri mentali
prin care se manifestă Mintea Universală .
Teologia a adunat în jurul cuvâ ntului „Revelaţie” atâ tea gunoaie, încâ t mai întâ i este
nevoie să facem cură ţenie pentru a putea ajunge la înţelesul real. Revelaţia în esenţa ei înseamnă
o mâ nă de înger care aprinde o lumină stră lucitoare pe o stră duţă întunecată şi periculoasă . De
aici înţelegem că există un înger, o fiinţă inteligentă , care ne spune ce trebuie să ştim pentru a
evita capcanele şi greşelile periculoase şi pentru ca mintea noastră să poată deveni asemenea
Sursei sale Divine.
Dacă am merge pe o stră duţă întunecată şi periculoasă , iar o mâ nă ar aprinde acolo o
lumină , oare am fi precum molia, atâ t de absorbiţi de acea lumină încâ t ne-am împiedica şi am
că dea la pă mâ nt, distrugâ ndu-ne poate pe noi înşine? Nicidecum, ci ca nişte fiinţe inteligente ce
înţeleg rostul luminii, în loc să ne uită m la felinar noi vom privi în jurul nostru şi vom cerceta
drumul pe care trebuie să mergem, iar lumina ne va dezvă lui lucrurile care ne înconjoară .
Aşadar, aceasta este o imagine a ceea ce este Revelaţia, şi toate revelaţiile de la începutul lumii şi
pâ nă în prezent nu sunt nici mai mult nici mai puţin decâ t nişte lumini aprinse în locuri
întunecate. Una dintre cele mai mari lumini care au fost aprinse în această lume aflată în
întuneric este revelaţia înţelesului marelui nume al lui Dumnezeu.
Limbajul modern desemnează prin sunetul unui cuvâ nt un obiect anume, însă în ordinea
divină numele se referă la calitate. În semnificaţia marelui nume al lui Dumnezeu se află lumina
care luminează pasajul întunecat dintre lumea materială şi lumea metafizică sau lumea minţii.
Marele nume al lui Dumnezeu a fost cunoscut de la începutul istoriei omului pâ nă în
vremea câ nd Moise a fost chemat pentru a izbă vi poporul lui Israel din robia egipteană ; dar, ca şi
numele din zilele noastre, pentru acei oameni de la începutul timpului acesta era doar sunetul
unui cuvâ nt sau un apelativ ce fă cea referire la o anumită divinitate. Însă atunci câ nd Moise a
fost însă rcinat să izbă vească poporul lui Israel, lui nu i s-a dat doar un nume, ci şi semnificaţia
acelui nume, după cum vom vedea în cele ce urmează .
Numele Yahveh, transliterat de câ teva ori ca Iehova, apare frecvent în Scripturile
Evreieşti şi este tradus prin Domn sau Dumnezeu. Dar pentru a deosebi acest nume al lui
Dumnezeu de alte nume ale lui Dumnezeu care apar în Biblia Regelui Iacob, traducă torii l-au
scris aproape mereu cu majuscule. Referitor la numele Yahveh, prezentă m urmă toarele
referinţe:

„Şi Dumnezeu i-a zis lui Moise, Eu voi fi Cel ce voi fi; şi i-a spus, Aşa să spui copiilor lui
Israel, Cel ce va fi m-a trimis la voi” (Exodul 3:14, traducerea lui Rabbi Leeser).

„Şi Dumnezeu i-a zis lui Moise, Eu sunt Cel ce sunt (în ebraică, ehyeh aşer ehyeh); şi i-a spus,
29
Aşa să spui copiilor lui Israel, Cel ce este m-a trimis la voi. Nimeni nu s-a îndoit că acest pasaj face
referire la etimologia lui Iehova, aşa cum a fost ea înţeleasă de evrei. Aceasta este de fapt cheia
întregului mister. Dar cu toate că vine în sprijinul etimologiei, interpretarea pasajului trebuie
privită din alte puncte de vedere. Iehova trebuie să fie persoana a treia, singular, masculin, forma
de viitor a verbului hayah, adică a fi. Considerăm că Yahveh este o formă mai corectă” –
„Dicţionarul Bibliei”, de Dr. William Smith.

„Deşi s-ar putea să nu fim capabili să exprimăm cu certitudine înţelesul literal al acestui
nume, cel puţin nu vom mai utiliza forma incultă, Iehova (apărută doar cu trei secole în urmă ca
urmare a faptului că creştinii au accentuat o superstiţie evreiască), ci îi vom reda adevăratul sunet,
Yahve, măcar pentru faptul că perioada antică evreiască iese astăzi la lumină din mormântul
veacurilor, înzestrată cu o viaţă nouă” – Heinrich Ewald, „Istoria lui Israel”, tradusă de Russell
Martineau.

„În ceea ce priveşte aspectele de ordin critic, toţi savanţii sunt astăzi de acord. Gesenius şi
Ewald, din partea filologilor; Hengstenberg, Tholuck, Lutz etc., din partea teologilor, sunt de
aceeaşi parte a baricadei. Toţi susţin forma Yahveh şi timpul viitor, ca şi înţelesul ei literal ” –
„Hristos Yahveh”, de Alexander McWhorter.

Aceste citate ne arată că savanţii au că zut în linii mari de acord în privinţa pronunţă rii
numelui. Unii chiar au descoperit adevă ratul înţeles de suprafaţă şi faptul că numele se referă la
unicul Dumnezeu, Dumnezeul universului, Spiritul Atotpă trunză tor. În Exodul 3:13-15 putem
citi:

„Zis-a iarăşi Moise către Dumnezeu: «Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice:
Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?»”.

„Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu voi fi ceea ce voi vrea să fiu». Apoi i-a zis: «Aşa
să spui fiilor lui Israel: Eu voi fi ceea ce voi vrea să fiu m-a trimis la voi!»”.

„Apoi a zis Dumnezeu iarăşi către Moise: «Aşa să spui fiilor lui Israel: Domnul Dumnezeul
părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la
voi. Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!»”.

Rolul versetului paisprezece este acela de a-i prezenta lui Moise adevă rata semnificaţie a
numelui divin, numele Dumnezeului Atotpă trunză tor şi Atotştiutor al întregului univers, însă
cuvintele scrise cu majuscule şi traduse în Biblia Regelui Iacob prin – „Eu sunt Cel ce sunt” – sunt
traduse în Versiunea Revizuită în trei feluri diferite, şi anume: „Eu sunt pentru că sunt” sau „Eu
sunt Cel ce este” sau „Eu voi fi ceea ce voi vrea să fiu”. Ultima formă este, fă ră îndoială , cea mai
corectă . Cu siguranţă că pentru oricine acceptă Scripturile ca pe o autoritate, cuvintele „Acesta
este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!” indică suficient de clar
că acesta este singurul nume al lui Dumnezeu şi că toate celelalte forme sunt incorecte.
Există multe dovezi că acest nume a început să fie cunoscut celorlalte popoare cam de pe
vremea lui Moise, şi el apare pentru prima dată în al patrulea verset din capitolul doi al Genezei.
Deci ce ar trebui să înţelegem din aceste cuvinte care apar în Exodul 6:2,3: „Apoi a grăit Domnul
cu Moise şi a zis către el: «Eu sunt Yahveh Şi M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov ca
Dumnezeu Atotputernic (în ebraică El Shaddai), iar cu numele Meu de Yahveh nu M-am făcut
cunoscut lor»”?
Afirmarea aici a faptului că copiii lui Israel nu au cunoscut numele lui Dumnezeu face
aluzie în mod necesar la faptul că deşi aceia ştiau şi foloseau cuvâ ntul, totuşi nu cunoşteau nici
semnificaţia, nici importanţa lui, iar această revelaţie a lui Moise a fost o revelaţie a adevă ratului
înţeles şi a adevă ratei importanţe a numelui divin. Cu siguranţă că sunetul unui cuvâ nt nu are o
30
valoare intrinsecă , că ci se pare că acest cuvâ nt era cunoscut şi utilizat şi de alţi oameni, nu numai
de copiii lui Israel.
Însă atunci câ nd consideră m că cuvâ ntul „Yahveh” înseamnă „Eu voi fi ceea ce voi vrea să
fiu”, acest fapt ne dă ruieşte o potenţialitate, o putere pe care lumea nu o cunoaşte nici în
momentul de faţă ; fiindcă numele conţine gâ ndul că cel care l-a rostit şi care a fă cut ca acest
cuvâ nt să se formeze prin puterea Minţii Infinite a relizat acest lucru cu ajutorul voinţei sale, iar
atunci câ nd noi, ca nişte creaturi pă mâ nteşti ce suntem, vom medita intens asupra semnificaţiei
acestui nume, asupra lui „Eu voi fi”, şi asupra pă rţii a doua, „ Ceea ce voi vrea să fiu” sau „aşa cum
voi vrea să fiu”, vom ajunge să ne dă m seama de acea putere infinită şi vom că pă ta certitudinea
că singura putere care există în lume, ba chiar în întregul univers, este puterea voinţei.
Deoarece în lumea creştină se acceptă ideea că omul este vlă starul Celui Atotputernic,
rezultă că omul, care este fă cut după chipul lui Dumnezeu, are calită ţi similare cu cele ale Tată lui,
ale Creatorului să u. Câ nd omul îşi va abandona voinţa, sau mai bine spus câ nd voinţa sa se va uni
cu Voinţa Divină , atunci el şi Dumnezeu vor deveni unul, că ci mintea omului nu înseamnă nimic;
în absenţa voinţei ea nu are puterea să acţioneze.
Omul face întotdeauna ceea ce vrea să facă , cu toate că uneori pot fi observate în el două
voinţe active în acelaşi timp – voinţa că rnii sau voinţa care se naşte din impulsuri, dorinţe şi
pasiuni, şi o voinţă care provine din facultă ţile raţionale. Aşa că ceea ce este omul la un moment
dat depinde de voinţa care îl controlează ; că ci voinţa este cea care defineşte firea acelui om.
Dacă acceptă m afirmaţia că fiecare parte a creierului este sediul unei facută ţi distincte,
atunci am putea spune că toate facultă ţile creierului sunt ca nişte oameni care participă la o
conferinţă şi care vorbesc unul cu altul, în timp ce voinţa, puterea supremă , aşezată în centru şi
în partea superioară a creierului, este ca un rege sau ca un preşedinte, care pune în practică
deciziile luate de toate acele facultă ţi.
În acelaşi fel, am putea spune că Voinţa Divină este Regele regilor şi Stă pâ nul stă pâ nilor.
Ea este acea putere care ţine toate lumile şi sistemele de lumi în locurile lor, care guvernează
toate formele de viaţă de pe acestea şi care dă direcţie şi potenţialitate tuturor formelor de
existenţă şi tuturor legilor care se manifestă în natură . De aceea omul care se întoarce la
Dumnezeu este învă ţat să se roage, „Facă-se voia Ta”; cu alte cuvinte, această rugă ciune
înseamnă că dorinţa inimii trebuie să fie aceea ca voinţa a ceea ce este finit să devină voinţa
Infinitului.
Câ nd omul se va subordona total Voinţei Divine, despre el se va putea spune ce s-a spus
şi despre îngerul care a fost trimis la Aaron atunci câ nd copiii lui Israel se pregă teau să intre pe
tă râ mul fă gă duinţei, „Numele Meu este în el”, că ci de îndată ce omul îşi uneşte voinţa, dorinţele şi
scopul să u în viaţă cu Dumnezeu, atunci devine una cu El, iar numele lui Dumnezeu este în el,
voinţa lui Dumnezeu devine voinţa sa, se mişcă sub influenţa puterii acelei voinţe şi în toate
intenţiile şi scopurile sale voinţa este una cu el. Cu alte cuvinte, Mintea Infinită şi intenţiile sale în
legă tură cu scopul omului în această lume vor deveni viaţa omului; în felul acesta, omul devine o
manifestare a lui Dumnezeu – a lui Yahveh.
După cum vom vedea în continuare, Moise i-a numit Yahveh pe toţi aceia care s-au
dedicat total lui Dumnezeu şi au atins un grad înalt de unitate cu Tată l. Iisus, Hristosul, a zis, „Eu
şi Tatăl una suntem” (n.t. Ioan 10:30). Ştim că fraţii noştri creştini care şi-au aplecat atenţia
asupra acestei chestiuni fă ră a avea prea multă lumină au tras concluzia că Hristos a fost unul
din elementele treimii Dumnezeirii. Este adevă rat, deoarece Dumnezeu are trei forme de
manifestare. În primul râ nd, ca Tată sau Producă tor al tuturor lucrurilor care există – Creatorul.
În al doilea râ nd, ca Spirit Sfâ nt, tradus şi ca Sfâ ntul Duh, agentul activ. În al treilea râ nd, ca
formă umană manifestată , ca fiu al lui Dumnezeu. Despre Hristos se spune că a apă rut în formă
manifestată pentru a putea să -i aducă lui Dumnezeu câ t mai mulţi fii. Ş i în celebra sa rugă cuine
el se referă din nou la această unitate, spunâ nd: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru
cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor; Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu
întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (n.t. Ioan 17:20, 21). Aici, Iisus clarifică faptul că nu
sunt mai mulţi Dumnezei, ci unul singur, dar există multe manifestă ri ale lui Dumnezeu în chipul
31
fiilor să i.
Însă de îndată ce un om devine un adevă rat fiu al lui Dumnezeu, voinţa lui devine una cu
voinţa Tată lui, astfel încâ t ei nu mai sunt doi, ci unul singur. Că ci tot ceea ce înseamnă viaţă ,
existenţă , fiinţă este mintea, pentru că Dumnezeu a creat toate lucrurile cu un singur cuvâ nt,
adică cu un gâ nd care i s-a format în minte, o decizie pe care a luat-o şi a transmis-o prin forţa
voinţei, înzestrâ nd forma-gâ nd cu o potenţialitate capabilă să lucreze şi să facă vizibile lucrurile
care au fost hotă râ te.
Iisus a fost ultimul mesager care a stat în faţa lumii ca întruchipare finală a acelui cuvâ nt
creator, un om finalizat, un fiu al lui Dumnezeu, un om în care Dumnezeu s-a întrupat şi prin care
şi-a gă sit o exprimare desă vâ rşită , deoarece Hristos a spus, „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; El
este Cel ce face toate lucrurile”. Astfel, numele lui Dumnezeu este numele calită ţii divine sau al
agentului activ care a dat naştere tuturor lucrurilor şi care se află dincolo de orice acţiune, care
stă la baza ei şi care o sprijină . Cuvintele nu pot să exprime pe de-antregul înţelesul adâ nc şi
cuprinză tor al marelui nume, însă cel care este înţelept şi puternic şi dumnezeiesc trebuie să
mediteze îndelung asupra semnificaţiei acestui nume minunat al Dumnezeului universului,
Yahveh – acest „Eu voi fi ceea ce voi vrea să fiu”.
Ne-am stră duit să prezentă m aici câ te ceva din istoria acelui nume minunat şi câ teva
chestiuni care se referă la agentul activ prezent în organismul uman, însă lumea are obiceiul de a
că uta autoritatea, iar dacă autoritatea unui punct de vedere, potrivit judecă ţilor ei, nu este
suficientă , atunci acel punct de vedere este respins, fiind considerat lipsit de valoare. Însă noi
vrem să imprimă m în mintea cititorului faptul că nu există o autoritate în privinţa acestui nume.
Noi am asemă nat revelaţia cu o lumină , dar autoritatea nu are în ea niciun fel de lumină , că ci
lumina este gâ ndul care stă la baza formă rii cuvâ ntului.
Cercetâ nd cu atenţie trupurile noastre ne dă m seama că noi nu putem mişca absolut
niciun muşchi dacă voinţa nu consimte acest lucru. De asemenea, constată m că deşi fiziologii au
un discurs elaborat referitor la structura mecanică a muşchilor voluntari şi involuntari ai
organismului uman, aceştia nu sunt capabili să înţeleagă adevă ratul factor. Că ci au fost ei în stare
să descrie modul în care acţionează mintea şi voinţa asupra sistemului muscular? Un trup mort
nu are nicio putere de a-şi utiliza muşchii. Electricienii care au fă cut experienţe asupra
cadavrelor au putut să provoace o serie de mişcă ri haotice ale membrelor, însă aceştia s-au
folosit de o energie cu originea în exterior, aflată dincolo de puterea minţii, iar această energie
nu dispunea de nicio cunoaştere care să fie capabilă să o dirijeze.
Experimentaţi cu trupul vostru. Luaţi un obiect care câ ntă reşte patru kilograme, opt
kilograme sau două zeci de kilograme şi ridicaţi-l prin îndoirea braţului. Observaţi cu atenţie de
unde vine forţa. Printr-o observare atentă vă veţi da seama că forţa este în creier, iar dacă veţi
analiza cu şi mai mare atenţie veţi vedea că forţa îşi are originea în voinţă . Noi vrem, apoi
acţionă m, sau vrem să acţionă m.
Aici este vorba de o manifestare a numelui lui Dumnezeu în organismul nostru. De unde
ne vine această putere a voinţei, această forţă de a acţiona? Din sursa creatoare, nu-i aşa? Cu
siguranţă că da. Dacă privim în exterior, în lumea largă a naturii, vedem cum un cal nobil trage o
mare încă rcă tură ; vedem cum muşchii să i se contractă şi se destind. Ce putere este aceea care
trage încă rcă tura? Yahveh, voinţa universului. Această putere este una dintre manifestă rile
marelui nume. Dar pentru că în capitolele care urmează vom analiza manifestarea sa în toate
ramificaţiile minunate pe care le are, vrem aici doar să imprimă m în mintea cititorului forţa şi
funcţia voinţei, care nu este altceva decâ t acea putere revelată prin cuvintele Eu voi fi ceea ce voi
vrea să fiu.

CAPITOLUL IX - MODUL ÎN CARE SE MANIFESTĂ YAHVEH

În capitolul precedent ne-am ocupat de marele nume „Yahveh”, „Eu voi fi ceea ce voi vrea
să fiu”, din punct de vedere istoric. Acum ne vom stră dui să analiză m modul în care se manifestă
32
El în mintea şi în relaţie cu mintea fiinţei umane; de asemenea, ne vom ocupa şi de manifestarea
sa generală şi mă reaţă în tot universul cunoscut şi necunoscut.
În organismul uman, Yahveh se manifestă sub forma voinţei. Singura putere a omului
este voinţa, aşa încâ t este normal să ne întrebă m: Există oare în întregul univers vreo putere
cunoscută care să fie mai mare decâ t puterea voinţei? Ce este această activitate minunată pe care
o vedem în toate lucrurile? În cele mici şi în cele mari, în cele telescopice şi în cele microscopice,
în cele de dincolo de lumea microscopică şi în cele de dincolo de lumea telescopică ?
Iată un citat din Camille Flammarion: „Astfel, stelele, sorii, planetele, lumile, cometele,
stelele căzătoare, meteoriţii – pe scurt, toate corpurile care alcătuiesc acest vast univers – se
sprijină nu pe nişte baze solide, aşa cum credeau în mod primitiv şi copilăresc strămoşii noştri, ci
pe nişte forţe imateriale care guvernează şi dirijează mişcările lor. Aceste milioane şi milioane de
corpuri cereşti sunt înzestrate cu acele mişcări de dragul stabilităţii şi ele se susţin reciproc chiar
dacă sunt la mare distanţă unele de altele. De fapt, întreg acest cortegiu se mişcă, zboară, cade, se
rostogoleşte şi se năpusteşte prin spaţiu, însă ca urmare a distanţelor relative dintre corpurile
cereşti toate dau impresia că stau pe loc...
Ei bine, universul sideral este format după acelaşi model ca şi corpurile pe care le numim
materiale. Toate corpurile organice şi anorganice, om, animal, plantă, piatră, fier, bronz, sunt
compuse din molecule aflate continuu în mişcare, care nu se ating niciodată. Aceste molecule sunt
alcătuite la rândul lor din atomi care nu se ating. Fiecare dintre aceşti atomi este infinitezimal şi
invizibil nu doar pentru ochiul liber, nu doar pentru microscop, dar chiar şi pentru gând, întrucât e
posibil ca aceşti atomi să nu fie nimic mai mult decât nişte centri de forţă. S-a calculat că o gămălie
de ac conţine nu mai puţin de opt sextilionale de atomi sau opt mii înmulţit cu o mie de milioane
înmulţit cu o mie de milioane, şi că într-un centimetru cub de aer există un sextilion de molecule.
Toţi aceşti atomi şi toate aceste molecule sunt în mişcare sub influenţa forţelor călăuzitoare, însă
relativ la dimensiunile lor se află la mari distanţe. Am putea crede că în principiu nu există decât o
singură descriere a atomilor, şi că aceasta se referă la numărul de atomi primitivi, simpli şi
omogeni, al căror aranjament şi a căror mişcare determină diversitatea de molelcule; o moleculă
de aur sau de fier fiind diferită de o moleculă de sulf, de oxigen, de hidrogen etc., doar ca număr, ca
aranjament şi ca mişcare a atomilor primitivi din care este compusă; fiecare moleculă este un
sistem, un microcosmos.
Totuşi, indiferent de ideea pe care o îmbrăţişăm în privinţa alcătuirii corpurilor, adevărul
recunoscut în prezent, şi care de acum încolo nu va putea fi contestat, este faptul că nicăieri nu
există acel punct nemişcat pe care imaginaţia noastră continuă să îl caute. Arhimede poate să
strige în zadar că are nevoie de un punct de sprijin ca să mişte pământul. Lumile, ca şi atomii, sunt
susţinute de o forţă invizibilă, imaterială; totul este în mişcare, ca urmare a forţei de atracţie, şi
parcă ar căuta acel punct nemişcat, care însă continuă să se îndepărteze de noi pe măsură ce îl
căutăm, pentru că el nu există nicăieri, deoarece la scara infinitului centrul este pretutindeni şi
nicăieri. Aşa-numiţii pozitivişti, care susţin sus şi tare că „Există numai materie care are diferite
proprietăţi”, şi care zâmbesc cu dispreţ când vine vorba despre studiile întreprinse de oamenii care
gândesc, ar trebui mai întâi să ne spună ce înţeleg ei prin acel faimos cuvânt, „materie”. Dacă nu s-
ar opri la suprafaţa lucrurilor, dacă ar avea idee că aparenţele sunt doar o manta pentru
realităţile intangibile, atunci fără îndoială că ar fi ceva mai rezervaţi în aprecieri.
În ceea ce ne priveşte pe noi înşine, care căutăm adevărul fără a avea idei preconcepute şi
fără a avea predilecţie pentru vreun sistem anume, ni se pare că esenţa materiei rămâne la fel de
misterioasă ca şi esenţa forţei, căci universul vizibil este ceva total diferit de ceea ce percep
simţurile noastre. De fapt, acest univers vizibil este compus din atomi invizibili; el stă aparent într-
un spaţiu gol, iar forţele care îl dirijează sunt ele însele imateriale şi invizibile. Ar fi o speculaţie
mai puţin îndrăzneaţă să afirmăm că materia nu are existenţă şi că totul este în mişcare, decât să
pretindem că universul are o existenţă exclusiv materială. Referitor la suportul material al lumii,
am putea face o afirmaţie destul de picantă, şi anume că a dispărut exact în momentul în care
ştiinţa mecanicii a obţinut victoria proclamând triumful tărâmului invizibil...căci cel mai mare
efort al inteligenţei noastre îşi află locul de odihnă şi suprema sa realitate în domeniul Infinitului!”.
33
 Câ nd Flammarion a aşternut pe hâ rtie aceste gâ nduri oamenii le-au luat ca pe nişte
ipoteze fanteziste, însă fizicienii care au realizat experienţe cu substanţe radioactive au
descoperit multe lucruri referitoare la atom, care cu mai puţin de treizeci de ani în urmă nu
puteau fi dovedite prin experimente ştiinţifice.
Atomul a fost considerat întotdeauna indestructibil şi indivizibil, sau cu cuvintele lui
Flammarion, era „prea mic ca să i se dea atenţie”, însă doctrina caracterului neschimbă tor al
atomului, care a dominat gâ ndirea timp de aproape două mii de ani, a încetat să existe. Sir
Oliver Lodge spune: „...este remarcabil cum aceste particule electrice atât de mici (particule mai
mici decât atomii, numite electroni) sunt comparate cu atomii de materie de care sunt legate. Dacă
electronul ar fi reprezentat de o sferă având diametrul de un inch (n.t. 1 inch = 2,54 cm), diametrul
unui atom de materie la aceeaşi scară ar fi de o milă şi jumătate (n.t. circa 2,5 km)...Atomul nu este
un lucru mare, dar distanţele dintre electronii săi sunt enorme comparativ cu dimensiunile lor – la
fel de mari cum la o altă scară sunt distanţele dintre planetele sistemului nostru solar. Şi ar fi o
ipoteză interesantă să presupunem că întregul atom este alcătuit din electroni pozitivi şi negativi
intercalaţi...În cadrul acestei ipoteze, elecronii cu sarcini contrare ar putea să zboare de colo-colo
în interiorul atomului, ca nişte mii de particule, ca nişte puncte, dând naştere, sub influenţa
puternicelor forţe reciproce, unui fel de sistem cosmic numit atom – pe care îl oocupă în acelaşi fel
în care câţiva soldaţi răzleţiţi, dar înarmaţi, pot ocupa un anumit teritoriu. Şi ei ocupă atomul
printro activitate de forţă, nu ca un corp voluminos, sau după cum afirmă Lord Kelvin, „se rotesc cu
o viteză de neimaginat”.
Ipoteza lui Flammarion şi a multor alţi oameni de ştiinţă eminenţi, cum că „atomul nu
este altceva decâ t un centru de forţă ”, pare să fi fost dovedită de profesorul Rutherford din
Montreal. Acesta a ară tat că principalul fenomen al radioactivită ţii constă în expulzarea cu mare
violenţă a atomilor de materie, care ar putea fi opriţi de o foiţă de hâ rtie; despre acest lucru Sir
Oliver Lodge spune urmă toarele: „Într-adevăr, viteza lor o depăşeşte cu mult pe a oricărui
proiectil de tun, şi este la fel de mare în raport cu proiectilul cum este viteza acestuia în raport cu
mişcarea unui melc; fiind de o sută de ori mai rapide decât steaua care se mişcă cel mai repede,
aceste proiectile atomice au cea mai mare viteză din domeniul material pe care îl cunoaştem. Şi
avem toate motivele să credem că un fragment minuscul de radiu, care cu greu poate fi văzut cu
ochiul liber, poate emite asemenea proiectile de energie timp de sute de ani”.
Experienţa noastră coincide cu cea a lui Sir Oliver: „Indiferent de ipoteza sau de speculaţia
pe care o formulăm, nu putem întrece realitatea în privinţa originalităţii ei minunate; şi credem că
simplitatea şi frumuseţea adevărului referitor chiar şi la universul material, atunci când ajungem
să îl cunoaştem, va fi de aşa natură încât ne va provoca sentimente de evlavie şi adoraţie”.
Folosind o metodă de cercetare diferită de a acestor cunoscuţi fizicieni, noi am ajuns la
aceeaşi concluzie, şi anume că ceea ce numim materie are la bază o substanţă invizibilă , iar ceea
ce numim atom este doar un rezervor uriaş de energie.
Chiar şi Descartes a „respins ipoteza atomică, susţinând că în univers nu poate să existe
vid, făcând practic materia sinonimă cu spaţiul”. Cel mai renumit dintre fizicienii moderni, Lord
Kelvin, consideră eterul ca pe „un solid elastic care umple întregul spaţiu”.
Dacă cablurile uriaşe care susţin podul peste East River din New York sunt alcă tuite din
atomi care se rotesc asemenea planetelor şi sorilor din univers, şi dacă fiecare atom este în sine
un sistem solar în miniatură , care cuprinde o parte centrală în jurul că reia se rotesc o mie sau
chiar mai multe particule, atunci se nasc mai multe întrebă ri: Ce este forţa aceea puternică care
susţine întreaga structură ? Care este puterea care ţine cablurile laolaltă ? Ce este această
„substanţă aparent solidă ” care formează podul? De ce aceşti electroni îşi menţin mereu poziţiile
stabilite? Ce este acest eter invizibil prin care zboară cu o asemenea viteză de neconceput?
Pentru a putea ră spunde, suntem aruncaţi înapoi la revelaţia acelui mare nume, la puterea
marelui nume – Voinţa, acel Eu voi fi ceea ce voi vrea să fiu.
Aceeaşi întrebare poate fi pusă referitor la toate substanţele materiale, însă cercetă rile
actuale nu dau niciun ră spuns, ci doar repetă întrebarea – „Ce este asta?”.
Dacă ne aplecă m atenţia asupra Revelaţiei Biblice, şi anume că la început Dumnezeu a
34
creat cerul şi pă mâ ntul, şi că Dumnezeu a creat aceste lucruri prin cuvâ nt, atunci putem trage
concluzia că totul este minte, spirit. Noi ştim că un „cuvâ nt” este expresia unui gâ nd pe care îl
emană voinţa, şi că acesta este înzestrat cu potenţialul voinţei. La crearea lumii acest Cuvâ nt
trebuie să fi fost înzestrat cu potenţialul Spiritului, care este Voinţa, „Yahveh”. Cuvâ ntul a avut în
el puterea de a crea o lume; că ci cercetă rile ştiinţifice au pus în evidenţă faptul că în întreaga
natură există o tendinţă că tre procesele formative. De exemplu, micuţa să mâ nţă din pă mâ nt are
în ea puterea de a aduna material pentru a construi un trup în conformitate cu tipul ei şi cu
calită ţile sale, iar acest trup, ca toate celelalte trupuri, are puterea de a-şi menţine integritatea
structurală . Trupul omului, care suferă continuu o schimbare materială , îşi menţine totuşi forma
pâ nă în momentul în care voinţa cedează sau pâ nă câ nd este copleşit de o forţă mai puternică ,
după care survine moartea.
Ce este moartea? Noi spunem că este absenţa vieţii. Bun. Dar ce este viaţa? Această
întrebarea s-a pus mereu de-a lungul veacurilor, însă pâ nă acum nu s-a putut ră spunde la ea. De
ce? Pentru că nu putem face nicio comparaţie. Viaţa pur şi simplu este şi nimic nu mai este ca ea.
În Scripturi Dumnezeu a spus, „Eu sunt Dumnezeu şi nu este nimeni asemenea Mie!” (n.t. Isaia
46:9), iar dacă Dumnezeu, Sufletul universului, este viaţă , atunci viaţa este ceea ce este şi nu mai
e nimic care să fie asemenea ei; şi pentru că noi cunoaştem calită ţile lucrurilor numai prin
comparaţie, însă nu avem nimic cu care să compară m viaţa, va fi imposibil să dă m ră spuns la
întrebarea: Ce este viaţa?

Tennyson şi-a dat seama de acest adevă r atunci câ nd a scris aceste frumoase versuri:

„Floare ce creşti în cră pă tura unui zid

Te smulg de-acolo, din acea spă rtură ; –

Te-apuc în mâ ini cu ră dă cini cu tot

Micuţă floare – de-aş putea să ştiu
Ce reprezinţi, cu ră dă cini şi tot ce eşti
Pe Dumnezu şi om eu i-aş cunoaşte”.

Încercâ nd să ră spundem la această întrebare, Ce este viaţa?, nu ne putem opri doar la

viaţa organizată , aşa cum o cunoaştem, fiindcă există dovezi din abundenţă că tot spaţiul şi toată
substanţa sunt într-o continuă vibraţie, dansează şi debordează de viaţă . „Materia neînsufleţită ”,
o expresie mult utilizată acum două zeci şi cinci de ani, a lă sat locul „vieţii materiei”. M. Bose, ale
că rui experimente ingenioase le-am menţionat anterior, a ară tat că materia prezintă din ce în ce
mai multe calită ţi care anterior erau atribuite doar fiinţelor vii. Gustave Le Bon spune: „După
cum bine ştim, fiziologii apreciază sensibilitatea unei fiinţe pe baza gradului de excitare necesar
producerii unei reacţii. Fiinţa este considerată a fi foarte sensibilă, întrucât reacţionează şi la un
stimul slab. Făcând aceleaşi teste şi pe materia brută putem observa că cea mai rigidă substanţă şi
aparent cea mai lipsită de sensibilitate, o bară de metal, de exemplu, este incredibil de sensibilă”.
Ştim că atunci câ nd trupul moare, ceva îl pă ră seşte. Materialiştii spun că viaţa moare, dar
pe cine să credem, pe materialişti, care sunt doar câ ţiva comparativ cu aceia care cred în spirit,
sau pe majoritatea oamenilor care cred în existenţa sufletului după ce trupul piere?
„Şi cel mai ştiinţific materialism al zilelor noastre”, scrie profesorul Hyslop în revista The
North American, „indică în mod clar posibilitatea sau cel puțin raționalitatea presupunerii
posibilității unei vieți viitoare...
Ştiinţa fizică admite existenţa unei realităţi supersensibile, a cărei existenţă nu a fost
bănuită sau dovedită până în ultimii ani. Putem da ca exemplu razele Roentgen, diferitele forme de
energie radioactivă a căror gamă nu este încă cunoscută, precum şi speculaţiile despre ioni şi
electroni, care ne poartă mult dincolo de lumea atomilor lui Lucreţius, până în eterul insondabil,
ale cărui proprietăţi fac să nu i se poată aplica termenul „materie”, fără înlăturarea
antagonismului dintre material şi spiritual. Toate aceste descoperiri reprezintă realităţi la fel de
35
supersensibile ca şi concepţia creştină referitoare la lumea imaterială, însă noi nu le numim
spirituale pentru că în evoluţia gândirii omeneşti termenul „spirit” a căpătat conotaţii ce se referă
la conştiinţă şi la faptul că el este singura funcţie a acesteia. Dar oare asta şi numai asta ne
împiedică să spunem că rezultatele ştiinţei fizice constituie dovada că există o lume spirituală. Noi
am definit natura şi problema spiritului în aşa fel încât implică conştiinţa personală, de aceea nu
vom avem nicio dovadă a realităţii acesteia, cu excepţia organismului animal şi a funcţiilor sale,
până când nu vom demonstra că conştiinţa şi identitatea personală supravieţuiesc după moarte.
Tot ceea ce dovedeşte descoperirea formelor supersensibile de energie este faptul că realitatea nu
se reduce doar la lumea materială aşa cum o percepem în mod direct, fiindcă pot exista regiuni
imense de energie, care pot fi deduse sau pot fi cunoscute doar datorită efectelor pe care le produc
în universul fizic”.
Sunt satisfă cut de faptul că mai mult de trei pă trimi dintre toţi bă rbaţii şi dintre toate
femeile au avut o experienţă pozitivă în privinţa existenţei spiritului; problema care se pune este
doar dacă au recunoscut-o ca atare. Spun o experienţă pozitivă dacă au recunoscut-o ca atare,
pentru că scepticismul a devenit atâ t de popular şi universal, încâ t oamenii au fost învă ţaţi să
nege ceea ce experimentează simţurile lor; însă printre aceia care nu vor să nege dovezile
furnizate de propriile simţuri există foarte mulţi care îşi spun în inimile lor, „Ş tiu că există spirit”.
Ş i chiar şi aceia care pretind că sunt materialişti convinşi pot gă si în ei înşişi dovezi că se înşală .
Da, totul are viaţă . Toată viaţa este mişcare, şi viaţa din trup este aceea care menţine
trupul intact, îl sprijină şi îi asigură existenţa; iar dacă examină m această viaţă cu atenţie, nu
doar în trupul noastru, ci şi în tot ceea ce există , ne vom da seama că şi cele mai mici insecte şi
plante acţionează în conformitatea cu legea minţii, că ci în ele există ceva care gâ ndeşte, care
pune gâ ndul în mişcare. Dacă acest lucru este adevă rat, nu avem cum să nu tragem concluzia că
totul este minte. În felul acesta, noi confirmă m Scriptura care spune că Dumnezeu a creat lumea
cu ajutorul minţii şi a cuvâ ntului. Atunci câ nd ne aplecă m atenţia asupra minţii noastre ne dă m
seama că există acolo a serie de motive pentru a acţiona, însă indiferent câ t de puternice ar fi
aceste gâ nduri sau motive, dacă voinţa nu intervine pentru a declanşa acţiunea, noi vom ră mâ ne
în stare de repaus. Aşa că voinţa de a acţiona pare să fie o altă calitate pe care o avem, calitate
care atunci câ nd celelalte facultă ţi ale minţii o cheamă să acţioneze încordează muşchii şi
provoacă mişcarea. În acel moment, noi vrem să acţionă m. Ş i acest lucru ne aduce aminte de
revelaţia numelui Infinitului, a lui Yahveh, acel „Eu voi fi ceea ce voi vrea să fiu”, care nu este
altceva decâ t voinţa universului.
Deci dacă noi suntem dependenţi de voinţa noastră pentru a putea acţiona – indiferent
sub ce formă se manifestă aceasta – nu este clar că acţiunea este rezultatul puterii voinţei? De
asemenea, tă ria trupească a unui om depinde de voinţa acestuia. Dacă un om se înfurie, să vedeţi
cum sâ ngele să u se supune imediat ordinelor primite de la voinţa sa. Ş i adesea oamenii au fost
auziţi spunâ nd, „Câ nd mă înfurii sunt mai puternic decâ t în mod obişnuit”. Ce este furia? Este
stimularea voinţei. În cazul omului obişnuit voinţa poate fi stimulată atâ t de mult, încâ t ajunge să
controleze mintea, iar atunci câ nd această putere pune stă pâ nire pe capacită ţile raţionale noi
spunem că individul nu mai gâ ndeşte raţional sau că a înnebunit.
Puterea voinţei trebuie să asculte de intelect, cu alte cuvinte, funcţia ei este să slujească ,
însă atunci câ nd înţelegerea este copleşită de voinţă începe să iasă la iveală ră ul. Aceste lucruri
fiind adevă rate, atunci mai poate exista în lume vreun alt ră u în afara celui care apare atunci
câ nd voinţa domină intelectul? Noi credem că nu.
Haideţi să ne întoarcem la potenţialul voinţei. Am vă zut că tă ria omului depinde de
puterea voinţei, şi dacă Yahveh este Voinţa universului, atunci El este puterea a tot ceea ce
există . Noi ştim că atunci câ nd mintea pă ră seşte trupul, acesta se dezintegrează rapid, însă atâ ta
timp câ t voinţa şi facultă ţile minţii sunt active, trupul este să nă tos, puternic şi viguros. Ce este
acel ceva care ţine laolaltă atomii sau centrii de forţă în trupul omului, în cablul acela rezistent,
în bara de metal, în tă işul ascuţit al sabiei? Câ nd ne uită m la aceste lucruri şi le studiem cu
simţurile noastre ni se pare că sunt solide şi dense. Dar dacă nu este aşa, cum de par solide şi
dense câ nd sunt de fapt nişte mase efervescente? Nu este oare vorba de efectul aceleiaşi puteri
36
care vă permite şi vouă să întindeţi mâ na şi să apucaţi o greutate de 10, 20 sau 40 de kilograme,
pe care să o ridicaţi apoi prin îndoirea braţului? Voi vreţi, iar braţul se mişcă şi ridică acele
obiecte grele, apoi tot voinţa este aceea care îndoaie braţul, nu-i aşa? Deoarece Dumnezeu este
creatorul tuturor lucrurilor, Puterea universului, iar numele să u este Yahveh, adică „Eu voi fi
ceea ce voi vrea să fiu”, şi pentru că totul este viaţă , iar acea viaţă este slujită de voinţă , asta
înseamnă că tă ria braţului vostru, a unei bucă ţi de oţel, a barei de metal sau a acelui cablu
rezistent nu este altceva decâ t puterea voinţei Infinitului. Este manifestarea Voinţei – Yahveh. Ş i
de la domeniul microscopic nu ajungem la lucrurile infinit de mari? Că ci aceeaşi Voinţă ţine la
locul lor în univers lumile, sorii şi sistemele solare. Pentru că totul este viaţă nelimitată , aflată în
vibraţie, în mişcare, în activitate; şi pentru că ceea ce noi consideră m a fi lucruri individuale – o
bucată de oţel, un cristal, o plantă , un animal, un om – sunt de fapt nişte centri individuali de
gâ ndire; şi pentru că toţi aceşti centri de gâ ndire şi toate forţele se unesc pentru a alcă tui un trup
mai mare, pe care noi îl numim planeta noastră ; şi pentru că planeta pă mâ nt este doar un
„electron”, ca să spunem aşa, al sistemului nostru solar, care este un atom uriaş; şi pentru că
universul nostru este alcă tuit dintr-o multitudine de astfel de atomi, atunci nu ar fi posibil ca
multitudinea de universuri să reprezinte de fapt un trup imens? Ni se spune că în spaţiu nu
există limite, că universul lui Dumnezeu este nelimitat, de aceea am putea concluziona în mod
logic că toate aceste universuri sunt molecule, ca să spunem aşa, care alcă tuiesc un trup uriaş, iar
acest trup este viaţa, substanţa Divinită ţii; de asemenea, am putea spune că toate aceste
universuri sunt guvernate de mintea care locuieşte în ele şi pe care noi o numim Dumnezeu; şi
tot aşa, că mişcă rile corpurilor cereşti, ale celor de pe pă mâ nt, precum şi ale particulelor
microscopice, reprezintă de asemenea Voinţa Infinitului.
Tă ria cablului este tă ria voinţei Celui Atotputernic, acea putere care pune limite tuturor
lucrurilor. „Când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste ţărmuri” (Pilde 8:29).
Prin urmare, revelaţia referitoare la faptul că numele Atotputernicului este Yahveh, „Eu
voi fi ceea ce voi vrea să fiu” reprezintă o concepţie prin care ne putem forma cel puţin o idee
despre mintea atotpă trunză toare şi despre voinţa lui Dumnezeu, care sunt prezente în toate
sistemele şi în toate universurile.
Noi cunoaştem câ te ceva despre acţiunile voinţei în trup. Dacă se întâ mplă ceva cu
piciorul, mintea află despre acest lucru şi trimite piciorului puterea voinţei. Dar cum trimite acea
voinţă de la cap pâ nă la extremită ţile trupului? Aţi putea să spuneţi? Desigur, am putea vorbi
despre nervi, despre impulsurile electrice şi aşa mai departe, dar totuşi cunoaştem prea puţin
despre ceea ce înseamnă electricitatea. Uneori vedem că un om care duce o viaţă de înaltă ţinută
morală este atâ t de plin de electricitate, încâ t printr-o mică frecare el poate aprinde gazul cu
degetele, iar această forţă 4 pare să fie la fel cu aceea care este utilizată pentru transportul
feroviar sau în cadrul diferitelor ramuri industriale. Iar Voinţa, Yahveh, Dumnezeu, se poate
manifesta de la un capă t la altul al universului prin intermediul a ceea ce numim electricitate sau
prin intermediul unui element mai subtil pentru noi. Ş i El face astfel ca lucrurile să fie sau să nu
fie în acord cu Legea Infinitului, în acelaşi mod în care şi noi ne ocupă m şi ne controlă m trupul.
Astfel, considerâ nd că Yahveh este Dumnezeu şi Puterea universului, putem spune fă ră
să greşim că atâ t în cazul omului, care este un microcosmos, câ t şi în cazul lui Dumnezeu, care
este un macrocosmos, mintea umple toate spaţiile, toate lumile şi toate sistemele; prin urmare,
unicul Dumnezeu, unica minte, unica forţă , alcă tuieşte nu numai indivizii izolaţi, ci şi
universurile.
Citatele din acest capitol provin de la minţile cele mai capabile ale vremurilor noastre şi
ele dovedesc că cei mai buni gâ nditori ai epocii în care tră im ajung aproximativ la aceeaşi
concluzie pe care ne-a prezentat-o şi Revelaţia cu secole în urmă . Prin urmare, aceşti oameni ne

4 În natură mai există o forţă care acţionează foarte asemă nă tor cu electricitatea; ea poate produce scâ ntei, dar nu generează că ldură . Este
vorba despre o forţă necunoscută , care acţionează mai rapid decâ t electricitatea şi care este atâ t de puternică în comparaţie cu electricitatea,
cum este şi electricitatea în comparaţie cu apa. Această forţă minunată se gă seşte în interiorul tuturor forţelor pe care le cunoaştem şi pe care le
utiliză m, şi ea aşteaptă ca omenirea să ajungă la un grad mai mare de dezvoltare pentru a se lă sa descoperită şi pusă la lucru. Ea umple toate
spaţiile, se află dincolo de electricitate şi de substanţa eterică , fiind cel mai puternic element pe care l-ar putea percepe conştiinţa omului.
Pentru că această forţă guvernează acţiunea electricită ţii noi am numit-o electro-archon, cu scopul de a o face să pă trundă în mintea oamenilor.
37
oferă dovezi indirecte în privinţa adevă rului Revelaţiei. De asemenea, ei aduc şi dovezi în
sprijinul faptului că dacă mintea omenească ar fi lă sată de că tre sinele să u superior să acţioneze
singură , ea ar fi condusă de acea individualitate superioară şi spirituală la aceleaşi concluzii la
care au ajuns profeţii şi clarvă ză torii din timpurile stră vechi. Singurul lucru pe care-l mai au de
fă cut în prezent oamenii de ştiinţă este să recunoască limbajul. Pentru că acum „Ş tiinţa” şi
„Revelaţia” se întâ lnesc ca nişte stră ini din ţă ri îndepă rtate, însă într-o bună zi se vor întă lni ca
prieteni, se vor privi în ochi şi se vor bucura împreună în lumina mentalită ţilor lor reunite – o
lumină despre care niciuna dintre ele nu va putea spune că îi aparţine.

CAPITOLUL X - CENTRII MENTALI

Citim în Geneza: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-
a făcut” (Geneza 1:27). Noi ştim că chipul unui lucru este forma, ordinea generală , alcă tuirea,
înfă ţişarea exterioară a acelui lucru. În ceea ce priveşte alcă tuirea materiei, unii oameni de
ştiinţă cred că aceasta este constituită din centri de forţă . Ei bine, câ nd ne-am referit la numele
Yahveh, am prezentat motivele pentru care consideră m că sigura forţă care se manifestă în fiinţa
umană sau în legă tură cu mintea omului este voinţa. Însă dacă voinţa este doar o forţă care
slujeşte gâ ndul şi care acţionează câ nd acesta i-o cere, iar gâ ndul este caracterizat prin formă şi
ordine, asta înseamnă că orice formă , ca să fie ordonată , are nevoie de o minte care să dirijeze
această forţă , că ci în întreaga natură ordinea reprezintă o activitate directă a minţii. Cu alte
cuvinte, existenţa unui centru de activitate mentală implică o organizare în care este
întruchipată voinţa, sau o putere de acţiune şi o minte care să facă ca acea acţiune să contribuie
la existenţa unui aranjament specific.
În toate epocile trecute, ordinea, precizia şi puterea nelimitată care s-au manifestat în
mişcă rile planetelor, sorilor şi sistemelor solare i-au uimit pe gâ nditori; dar dacă , după cum am
concluzionat, totul este minte şi totul este produsul Cuvâ ntului Creator, atunci suntem siliţi să
recunoaştem în toate aceste activită ţi ale universului existenţa unei minţi funcţionale. Iată o
lume acolo în spaţiu, care zboară cu o viteză de neimaginat, fiindcă se supune legii care îi
guvernează fiecare acţiune în cele mai mici detalii. Haideţi să mergem mai aproape! Pe mă sură
ce ne apropiem de această lume începem să vedem câ mpuri verzi, gră dini frumoase, că i ferate,
vapoare cu aburi şi sisteme de irigaţii magnifice. Auzim vuietul a milioane de activită ţi. Sunt oare
aceste activită ţi opera unor fiinţe inteligente, gâ nditoare? Avem la noi un receptor electric şi pe
mă sură ce ne apropiem auzim pâ râ itul acestui receptor, şi iată , descoperim că oamenii comunică
unul cu altul prin spaţiu şi vorbesc în mod inteligent despre interesele, planurile şi scopurile lor.
Cu câ t ne apropiem de ei cu atâ t vedem mai bine că toţi sunt guvernaţi de aceeaşi lege a acţiunii.
Însă în timp ce fiecare individ pare să aibă intenţia de a-şi manifesta propria voinţă şi de a-şi
pune planurile în aplicare, totuşi voinţa sa se află în relaţie de interdependenţă cu voinţele
semenilor să i.
Astfel, după cum a spus cineva, „nimeni nu tră ieşte numai pentru sine”, fiindcă nimeni nu
este independent de ceilalţi oameni, ci fiecare om, asemenea unei molecule din marele trup al
omenirii, depinde de gâ ndurile şi acţiunile întregului trup, care îl că lă uzesc, îl apă ră , îl susţin şi îi
asigură integritatea generală .
Vă zâ nd această lume frumoasă cum zboară prin spaţiu nu avem cum să nu ne dă m seama
că legile şi forţele primare care acţionează în cadrul ei îşi gă sesc exprimare într-o omenire
inteligentă şi gâ nditoare, ceea ce ne face să concluzionă m că lumea care a dat naştere acestei
omeniri, acestei inteligenţe, trebuie să fie o lume guvernată de minte. Astfel, vizitâ nd lume după
lume şi gă sind în fiecare o mare diversitate, dar şi o mare unitate, în sensul că toate sunt
populate cu omeniri inteligente, gâ nditoare, capabile să acţioneaze şi posedâ nd voinţă , nu putem
decâ t să tragem concluzia că lumile care au dat naştere acestor omeniri sunt nişte centri mentali,
care au luat fiinţă ca urmare a activită ţii centrului care le controlează şi care menţine unitatea
acestor lumi, că ci acesta supraveghează fiecare acţiune şi le face să se învâ rtă mereu în jurul axei
38
lor, a centrului care le guvernează .
Aceste chestiuni sunt cel puţin sugestive pentru lucrurile care ne sunt dezvă luite în
Geneza 1:26, „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Ş i contemplâ nd aceste
cuvinte vedem că ele sunt echivalente cu a spune, „Să mai facem un centru mental care să se
adauge lumilor deja existente, şi fie ca acest centru mental să stă pâ nească peste lumea sa, peste
peştii mă rii, peste pă să rile cerului şi peste tot pă mâ ntul; sau, fie ca acest centru mental să devină
un rege absolut, care să stă pâ nească toate lucrurile de pe planeta sa, întreaga natură de
dedesubt.
Din felul în care am înţeles cercetarea ştiinţifică am tras concluzia că există ordine în
toate, de la cele microscopice pâ nă la cele telescopice, şi că această ordine respectă o lege
precisă . Prin urmare, nu este greu să descoperim în om alcă tuirea întregii umanită ţi; mai mult
decâ t atâ t, el este compus din aceleaşi organe, chiar dacă au un aspect diferit, pe care le au şi
celelalte fiinţe care aparţin vieţii organizate. Aşadar, omul este „un microcosmos al
macrocosmosului”. Deci dacă fiecare individ este un centru mental, un organ mental, iar oamenii
de ştiinţă spun că atomul sau electronul nu sunt altceva decâ t nişte centri de forţă , nu am putea
să adă ugă m că aceştia reprezintă nişte lumi în sine, nişte centri mentali? Însă aici intră m pe
tă râ mul speculaţiei, chiar dacă o facem prin uşa analogiei.
În capitolul precedent am afirmat că Yahveh, Dumnezeul universului sau al tuturor
universurilor, este Spirit şi mai este Formatorul fă ră formă care pă trunde în toate lucrurile.
Acum ne vom referi la chipul Lui, care poate fi observat în unitatea vieţii organizate.
Toate formele organizate, toate substanţele organizate, de la cele mai materiale pâ nă la
cele mai eterice, sunt organizate cu ajutorul gâ ndului şi pă strează asemă narea cu cel ce le-a dat
naştere, aşa cum fiul seamă nă cu tată l, însă nu este numai după chipul şi asemă narea tată lui, ci
este întruchiparea şi expresia tată lui să u, viaţa şi mintea şi calită ţile tată lui, atâ t câ t forma sa le
poate primi. Astfel, întreaga natură manifestată devine trupul Infinitului, devine un centru
mental care exprimă gâ ndurile Inteligenţei gâ nditoare ce pă trunde toate spaţiile, toate lumile şi
toate sistemele de lumi.
Dacă acceptă m faptul – şi cum am putea face altfel? – că toate manifestă rile vieţii sunt
organe mentale ale Infinitului, atunci vom gă si un uriaş bagaj de gâ ndire referitor la scopul pe
care l-a avut Dumnezeu atunci câ nd a creat omul după chipul şi asemă narea Lui.
Din cele spuse pâ nă acum deducem faptul că întregul univers lucrează ca un tot unitar
sub impulsul Voinţei, îndreptâ ndu-se că tre un scop general bine definit. Prin urmare, câ nd
Dumnezeu a spus, „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”, a fost ca şi cum Sursa
Infinită a legii formatoare şi-a gă sit o expresie inteligentă într-un centru mental capabil să
gâ ndească , să cunoască şi să emane gâ nduri-formatoare de o asemenea natură şi forţă încâ t să
formeze o lume şi să dea naştere acolo unor fiinţe inteligente, care să devină capabile să o
stă pâ nească . Însă omul, pentru a putea exercita această suveranitate, nu trebuie să fie fă cut
numai după chipul, ci şi după asemă narea Creatorului să u.
Omenirea, chipul care există acum pe această planetă , este produsul legii creatoare, că ci
ea este subordonată acelei legi; însă atunci câ nd va fi dobâ ndită şi asemă narea, atunci omul nu
va mai acţiona orbeşte sub impulul legii, ci va deschide ochii spre cunoaştere.
La această stare de cunoaştere supremă s-a referit Domnul nostru atunci câ nd le-a spus
ucenicilor să i, „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe
voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15:15).
Aici el aduce în discuţie – voalat, este drept – faptul că toate formele de viaţă organizată , inclusiv
omul, se gă sesc sub stă pâ nirea absolută a legii creatoare. De aceea, omul este o slugă , un centru
mental asupra că ruia acţionează acea lege, că ci el nu are voinţă absolută , ci doar o voinţă
parţială , limitată de calită ţile organice şi de forma generală care îi guvernează dorinţele,
ataşamentele, simpatiile şi, prin urmare, şi deciziile voinţei.
Acest om este fă cut după chipul lui Dumnezeu, dar cu toate acestea este o slugă
controlată de o Minte şi de o Voinţă despre care nu cunoaşte aproape nimic. Iar dacă concluzia
noastră este corectă , şi anume că omul care acţionează sub impulsul unei inteligenţe superioare
39
este condus printr-un proces evolutiv că tre stadiul de fiinţă inteligentă cu o voinţă dezvoltată , şi
dacă această lege este universală , asta înseamnă că planetele superioare, lumile mai vechi,
trebuie să fi ajuns la un nivel la care trupul inteligent nu este doar după chipul lui Dumnezeu, ci a
ajuns şi la o anumită asemă nare cu El, cu puritatea Sa, cu cunoaşterea Sa cuprinză toare şi cu
voinţa Sa care domină toate lucrurile aflate dedesubt, astfel încâ t aceste planete au devenit nişte
organe mentale ale Infinitului.
Ş i soarele nostru, cel puţin în forma sa fizică de manifestare, poate adă posti o omenire
luminoasă , cu indivizi ale că ror trupuri sunt nişte focuri arză toare, şi care au ajuns la un
asemenea grad de asemă nare cu Tată l, încâ t prin dezvoltarea lor mentală şi spirituală domină
toate lucrurile care le sunt inferioare; iar această dominaţie asupra lucrurilor care se află mai jos
de ei îi face asemenea lui Dumnezeu (Exodul 7:1). Iar dacă locuitorii soarelui, care pentru noi
este ca un Tată sau ca o Mamă , sunt un Dumnezeu pentru lumile pe care le-au creat, atunci nu
sunt şi ei la râ ndul lor copiii unei lumi superioare, ai soarelui lor pă rinte? Şi astfel, nu vedem noi
în ceruri marele sistem nervos spiritual al omului, avâ nd centri mentali dincolo de alţi centri
mentali, după modelul structurii noastre fizice? Iar deasupra tuturor acestor centri există un
centru transcendental, care guvernează tot ceea ce îi este inferior.
Că ci din studiul atent al trupului noastru vedem că noi avem un cap, unde se gă seşte
creierul, centrul mental de unde izvoră sc toate acţiunile voluntare, însă pe lâ ngă acesta mai
avem un centru mental – unii cred că acesta este plexul solar – care guvernează toate acţiunile
involuntare, cum ar fi digestia sau degradarea şi refacerea trupului; şi mulţi consideră că există o
conştiinţă care aparţine unui centru mental transcendent acestora – atâ t de înalt, atâ t de
spiritual, încâ t probabil că nimeni nu a putut să -l înţeleagă pe deplin sau să localizeze sursa
puterii sale. Mulţi au plecat „în că utarea sufletului”, însă acesta s-a ferit de ei. Ş i dacă în
organismul nostru este ceva transcendent şi aflat dincolo de puterea noastră de înţelegere,
înseamnă că pot exista lumi care au devenit atâ t de spiritualizate, încâ t se află dincolo de
percepţia lumilor aflate în planurile inferioare ale existenţei. Prin urmare, contemplâ nd legea
universală ajungem la concluzia că cele scrise în Biblie, „Să facem om după chipul şi după
asemănarea Noastră”, sunt nişte cuvinte eterne; cuvinte care au traversat spaţiul infinit din toate
timpurile şi vor continua să îl traverseze veşnic, sau cel puţin atâ ta timp câ t vor exista forme
organice, atâ ta timp câ t Mintea Creatoare va continua să plă smuiască centri mentali prin care să
se exprime într-o direcţie bine definită .
Că ci, într-adevă r, vedem în natură că toate formele organizate au ceea ce numim un
caracter specific; chiar şi în cazul oamenilor observă m că fiecare are propria sa fire şi propria sa
stare, acea stare de normalitate. În consecinţă , Dumnezeu, care are un scop infinit, nu creează
lumi care să plutească prin spaţiu fă ră un scop precis, de aceea toate formele organizate sunt
concepute pentru a fi un centru mental, un organ-mental al Infinitului, prin care să poată
exprima gâ ndurile utile.
Iar atunci câ nd omul va înţelege locul pe care-l ocupă în univers şi scopul pentru care a
fost creat, câ nd îşi va uni în mod voluntar voinţa cu voinţa Minţii Atotcuprinză toare şi câ nd se va
supune legilor care îi guvernează fiinţa, atunci se va trezi şi îl va gă si pe Dumnezeu manifestat în
el însuşi şi îşi va da seama că această manifestare a lui Dumnezeu în fiinţa lui este una cu Spiritul
Infinitului manifestat în toate formele din univers. Astfel, în mă sura în care nivelul să u de
orgnizare îi va permite va avea putinţa de a pricepe care sunt lucrurile relative din planul
existenţei sale; şi recunoscâ ndu-şi starea de organ mental al Infinitului, îşi va da seama de forţa
care emană din cuvintele rostite de Nazarinean, „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”
(n.t. Matei 28:18).
Însă manifestarea deplină a acestei autorită ţi şi dominaţii, acest chip şi această
asemă nare, se obţin prin organizare, printr-o formare corectă , în armonie cu legea universală .
De această organizare ne vom ocupa mai tâ rziu, în capitolul „Elohim”, şi o vom dezvolta în
capitolele „Ordinea veşnică a lui Melchisedek”, „Chipul lui Dumnezeu” şi „Asemă narea lui
Dumnezeu”, urmâ nd să tragem o serie de concluzii în capitolul „Chipul şi asemă narea”.

40
 CAPITOLUL XI - ELOHIM

Elohim este acela pe care Domnul Iisus l-a numit Tată , şi el a fă cut această afirmaţie
uimitoare, că „nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni,
decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11:27).
În efortul de a-L dezvă lui pe Tată l trebuie să presupunem că există un fiu, ceea ce nu
înseamnă că îl avem în vedere pe Domnul Iisus Hristos, care a fost aici acum o mie nouă sute de
ani, pentru că apostolul a spus un mare adevă r, „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce
vom fi nu s-a arătat până acum” (1 Ioan 3:2); iar Domnul Iisus a lă sat consemnată porunca, „Şi
tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23:9).
Dacă noi vrem să vi-l dezvă luim acum pe Tată l este pentru că am urmat îndrumă rile
Spiritului pâ nă la punctul în care Tată l ni s-a dezvă luit. Însă această revelaţie a sufletului nostru
nu poate deveni cunoaşterea voastră . Noi facem efortul de a exprima în cuvinte ceea ce ştim
acum că este un adevă r absolut, iar voi veţi putea obţine cunoaşterea acestui adevă r doar atunci
câ nd veţi primi cunoaşterea din partea Spiritului; „Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu
sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14); iar Fiul lui Dumnezeu a spus acum o mie nouă sute de
ani, „Dacă aş zice că nu-L ştiu, aş fi mincinos asemenea vouă” (Ioan 8:55). Prin urmare, este de
datoria noastră să vă aducem dovezi din Scripturile Adevă rului, pe care unii dintre voi le iubiţi
atâ t de mult.
Primele cuvinte ale Vechiului Testament sunt acestea: „La început a făcut Dumnezeu
(Elohim) cerul şi pământul” (n.t. Geneza 1:1). Substantivul Elohim este la plural, şi ar fi fost
corect să se traducă aşa: „La început au fă cut Dumnezeii cerul şi pă mâ ntul”. Unele autorită ţi în
materie au încercat să evite consecinţele formei de plural a substantivului spunâ nd că este vorba
de un „plural de excelenţă ”. Alţii susţin că este vorba de o pluralitate de atribute sau forme de
manifestare; cu toate acestea, este incontestabil faptul că pretutindeni se are în vedere
pluralitatea, prezenţa mai multor individualită ţi, iar atunci câ nd ajungem la versetul 26 citim că
Elohim a zis, „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”.
Aici nu există dubiu, este vorba de un grup de persoane, dintre care una spune celorlalte,
Hai să facem cutare şi cutare lucru. Adică nu se spune, Eu voi face. (Totuşi noi nu vă prezentă m
mai mulţi zei, ci un Dumnezeu alcă tuit din mai multe entită ţi; adică un singur Dumnezeu). În
limba ebraică , expresia „Să facem” este o formă verbală de plural, ceea ce confirmă ideea
pluralită ţii, la fel ca şi în limba engleză . Suntem, aşadar, în prezenţa unui limbaj care în mintea
noastră creează urmă toarea imagine: O pluralitate de Dumnezei – sau de Persoane, dacă vreţi –
care decid asupra unei lucră ri pe care trebuie să o realizeze împreună , ca un singur trup, ca un
singur om, pentru a duce la îndeplinire ceea ce şi-au propus. În al doilea capitol al Genezei
începe să fie utilizat numele Yahveh, adesea în legă tură cu acela de Elohim, adică Yahveh Elohim.
Câ nd am analizat numele Yahveh am încercat să îl prezentă m ca pe o întruchipare a ideii
Spiritului Universal, Mintea şi Spiritul, care sunt sursa vieţii, a minţii şi a acţiunii. În consecinţă ,
ală turarea celor două nume Divine, Yahveh Elohim, apare peste tot în Scripturi, în împrejură ri
prea numeroase pentru a le putea menţiona, concepţia fiind aceea că realizarea finală a omului
constă în unirea minţii şi a voinţei sale cu mintea şi voinţa lui Dumnezeu.
Urmă rind acest raţionament am ajuns la urmă toarea concluzie: Dacă Yahveh este sursa
vieţii, a minţii şi a acţiunii, adică Spiritul, asta înseamnă că omul pe care l-a creat trebuie să fie
alcă tuit din substanţa lui Yahveh, pentru că Yahveh este sursa a tot ceea ce există . Ş i nu numai că
El reprezintă cauza întregii energii, dar Mintea Sa Infinită este sursa ordinii care există
pretutindeni; iar ordinea are la bază un scop, că ci fă ră scop mintea nu are niciun rost. Prin
urmare, câ nd Elohim a spus, „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”, acel scop
declarat a întruchipat în mod necesar gâ ndul de a lua ceva din Tată l pentru a-l crea pe Fiu; şi cu
toate că Scripturile nu ne spun limpede acest lucru, din cele ară tate pâ nă acum avem motive să
credem că Elohim reprezintă un grup de oameni, care în eonii vremurilor trecute au fost creaţi
aşa cum am fost creaţi şi noi, dar pentru că au trecut prin toate experienţele vieţii pă mâ nteşti au
41
ajuns la o unitate a minţii şi a voinţei lor cu mintea şi voinţa Creatorului; şi, aşa cum se întâ mplă
cu procesele de evoluţie şi dezvoltare, acolo nu există nicio limită , de aceea ei l-au cunoscut pe
Tată l, Yahveh, şi au început să se asemene cu el din ce în ce mai mult, atingâ nd nivele de
realizare dincolo de capacitatea noastră de înţelegere, şi astfel au devenit Creatori, Apă ră tori şi
Stă pâ ni nu numai ai acestui pă mâ nt, ci probabil şi ai întregului sistem solar.
Astfel, ei au ajuns să fie întruchiparea şi expresia lui Yahveh, ceea ce înseamnă că au tot
dreptul să fie numiţi Yahveh Elohim; şi atunci câ nd au spus, „Să facem om după chipul şi după
asemănarea Noastră”, aceştia au exprimat gâ ndul că omul, creaţia lor, trebuie să treacă prin
toate experienţele vieţii pe pă mâ nt, aşa cum au fă cut şi ei înşişi, şi că , pentru a ajunge la acea
asemă nare, trebuie să îşi îndrepte gâ ndul şi aspiraţiile că tre Yahveh şi să încerce din toată inima
să fie ca El, în perfectă armonie cu legile care l-au adus la viaţă (pe el, ca om). Iar atunci câ nd
omul va ajunge în experienţa lui la un nivel la care, prin cunoaştere, va putea să dea o exprimare
liberă vieţii care îl animă , acesta se va trezi şi va înţelege faptul că el este întruchiparea lui
Yahveh, şi în unitatea sa cu trupul care se va forma (a se vedea capitolul intitulat „Chipul lui
Dumnezeu”), el va deveni chipul lui Elohim. Adică – după cum vom avea ocazia să spunem şi mai
tâ rziu – „chipul” despre care vorbeşte Elohim în Geneza 1:26 nu era acela al unui om, ci al mai
multor oameni; aşa cum i-a spus Spiritul apostolului, ca şi cum i-ar fi vorbit Hristos, „mi-ai
întocmit trup” (n.t. Evrei 10:5), „căci într-un trup sunt multe mădulare, şi toate mădularele” sunt
în acel trup (Romani 12).
În consecinţă , revelaţia lui Elohim în formă materială şi spirituală poate fi gă sită în
revelaţia supremă a scopului exprimat, acela de a face om după chipul şi asemă narea lui. Această
revelaţie supremă este adusă la lumină în Apocalipsa lui Ioan, capitolele 1, 7, 14, 21 şi 22. Un
fapt, însă , este foarte clar, şi anume: Viaţa în toate formele ei este alcă tuită din substanţa lui
Dumnezeu; şi cumYahveh este unul singur, Acela în care nu numai noi, ci tot ceea ce există ,
tră ieşte, se mişcă şi îşi află fiinţarea, înseamnă că viaţa omului este aceeaşi viaţă – pe un plan
inferior – cu aceea care îi animă pe Yahveh Elohim. Prin urmare, toţi sunt fraţi; şi acest lucru
fiind adevă rat, Elohim, prin persoana Domnului Hristos, a spus că este fratele nostru, iar
puternicul înger care i-a adus Revelaţia lui Ioan şi a că rui slavă era atâ t de mare încâ t discipolul
iubit a că zut la pă mâ nt şi a început să -l preamă rească , a zis, „Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt
împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi” (n.t. Apocalipsa 22:9). Dar cu toate că Elohim ne
provoacă cea mai înaltă formă de iubire şi admiraţie, şi chiar un sentiment de pioşenie, totuşi noi
trebuie să îl proslă vim pe Yahveh; iar în rugă ciunile noastre, câ nd simţim nevoia de ajutor,
nevoia de ceva concret, trebuie să îl invocă m pe Yahveh Elohim ca pe Fratele nostru mai mare.
Câ nd o să ajungem să -l cunoaştem, să că pă tă m o idee despre profunzimea iubirii lui,
despre mă reţia naturii sale, despre blâ ndeţea cu care ne poartă de grijă , ne vom apropia de el cu
o încredere nă scută dintr-o iubire nemă rginită – şi astfel vom fi absolut siguri că vom avea
întotdeauna ceea ce ne dorim; că ci deşi Elohim este atâ t de departe de noi şi atâ t de greu de
înţeles, noi nu trebuie să uită m că El are grijă de noi în mod special. Nu este de mirare că prin
intermediul proorocului El ne-a comparat cu „lumina ochilor lui” – cel mai mă reţ gâ nd posibil.
Ş tim câ t de sensibil este ochiul şi câ îl apă ră m să nu fie ră nit mai mult decâ t pe oricare alt
mă dular al trupului; aşadar, aşa este iubirea plină de grijă şi protecţia pe care ne-o oferă Yahveh
Elohim.
Iar câ nd printr-o devoţiune plină de iubire pentru Dumnezeu adevă rata noastră relaţie
cu El începe să devină o experienţă personală , atunci ne va fi dat să îl cunoaştem pe Dumnezeul
nostru. De data aceasta îl vom înţelege pe Dumnezeu nu prin încredere, nu prin credinţă , ci îl
vom cunoaşte pe Tată l, iar Tată l ni se va dezvă lui nouă aşa cum nu se dezvă luie lumii – că ci ni se
va dezvă lui nu doar în gâ nd, ci vom putea să îi vedem forma, să îi simţim puterea extraordinară ,
să îi auzim cuvintele şi să ne hră nim din izvorul nesfâ rşit al iubirii Sale. Vouă celor care aveţi şi
alte dovezi din Scripturi relativ la adevă rurile prezentate în acest capitol vă cerem să studiaţi
acele pasaje în care cuvâ ntul Elohim este folosit în Scripturi, precum şi pe acelea în care este
folosit în combinaţie cu numele Yahveh – Yahveh Elohim; şi credem că am spus suficient ca să vă
lumină m că utarea în această direcţie.
42
 Henry Proctor, într-un articol apă rut în revista The American Antiquarian, ediţia
ianuarie-februarie 1905, a adus unele dovezi Scripturale foarte importante referitoare la
unitatea trupească a lui Elohim. Cită m:
„Când marele Moise Maimonide a scris cele treisprezece articole ale credinţei evreieşti, care
au dat un sens absolut unităţii Dumnezeirii, care până atunci fusese înţelească într-un sens
compus, el a abordat acest subiect plecând de la învăţăturile Bibliei Ebraice; căci este sigur că
unitatea afirmată atât de ferm nu poate fi nimic altceva decât o unitate compusă. Dacă analizăm
aceste cuvinte pe care copiii evrei le învaţă cu grijă pentru a nu ajunge cumva să creadă în Sfânta
Treime creştină, şi anume, Shema Yisrael Adonai Elohim Adonai echad 5, vedem că şi aici există cu
siguranţă o unitate compusă care este exprimată prin cuvântul ’echad’, adică ’singurul’, căci acest
cuvânt derivă din rădăcina ’yachad’, a uni, şi apare cu un înţeles compus de sute de ori în Tanah
sau Biblia Ebraică; aşa cum se întâmplă în Numeri 13:23, «o ramură de viţă cu un ciorchine», adică
mai multe boabe de strugure într-un singur ciorchine, o unitate compusă. Sau în Judecători
20:1,8,11, «s-a adunat toată obştea, ca un singur om»; «şi s-a ridicat tot poporul, ca un singur om»;
«şi s-au adunat israeliţii...ca un singur om». În toate aceste pasaje, ’echad’ se referă la o unitate
compusă, aşa cum se întâmplă şi în Geneza 2:24, ’basar echad’, adică ’un singur trup’. Pe de altă
parte, ’yacheed’, care reprezintă o unitate absolută, ca în Geneza 22:2,12,16, ’Singurul fiu’, în
Judecători 11:34, ’Singura fiică’, nu este folosit niciodată pentru a explica unitatea lui Dumnezeu.
Şi nu doar Elohim a fost folosit cu înţeles de plural, ci şi Yahveh, aşa cum se întâmplă în Geneza
11:7, «Şi Yahveh a zis, haidem, dar să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor». Şi nu doar atât, ci
şi despre Mesia se afirmă clar că este fiul lui Yahveh, în Psalmi 2:2,7, căci în versetul 7 El îi spune lui
Mesia, «Beni attah», adică «Fiul meu eşti tu». În Pilde 30:4, Fiul Său este menţionat din nou. Iar
cărţile mai vechi abundă în povestiri ale vizitelor făcute de Melech-Yahveh, care este recunoscut ca
fiind Yahveh Însuşi, sau cum spun evreii, ’Adonai Elohim’.
Într-un sens mai cuprinzător, termenul ’Elohim’ îl cuprindea nu numai pe Fiul, Mesia, ci şi
pe îngeri, pentru că în Psalmul 82:6, Supremul Dumnezeu este numit ’Elyon’, Cel Preaînalt, şi El este
văzut ca stând în adunarea Dumnezeilor, ’En synagogue Theon’, unde îi judecă pe îngerii care
stăpânesc această lume – adică pe Satan şi pe îngerii săi. Şi tot aşa, în Psalmul 97:9, Elohim, adică
’Toţi Dumnezeii’, este chemat să i se închine lui Mesia. Acest lucru este preluat din Septuaginta şi
redat în Evrei 1:6, ’Pantes aggeloi Theou’, ceea ce înseamnă ’Toţi îngerii se închină lui Dumnezeu’.
În Psalmul 8:5, pasajul ’(Micşoratu-l-ai pe dânsul) cu puţin faţă de Elohim’, este redat prin
expresia, ’Brachu ti par aggelous’, adică
’(Micşoratu-l-ai pe dânsul) cu puţin faţă de îngeri’. Aşa încât în conceptul mai cuprinzător
al Dumnezeirii au fost incluşi într-o Divinitate Unică şi Melechim, adică Îngerii. Prin urmare, ideea
creştină de Dumnezeire este cu mult mai apropiată de cea propovăduită de Moise şi de ceea ce
scrie în Tanah sau Biblia Ebraică, decât este concepţia evreiască a zilelor noastre. Delitsch, în
cartea sa ’Babel şi Bibel’, spune că vechile triburi semitice din nord, care s-au stabilit în Babilon, cu
circa 2500 de ani î.Hr., îl venereau pe Yahwe, ’Cel care există veşnic, Cel care este neschimbător’ şi
că acest Yahwe reprezenta posesiunea spirituală a acelor triburi nomade din care, după o mie de
ani, au apărut israeliţii. Ei numeau această fiinţă ’El’, care înseamnă ’scopul’ către care ochii
oamenilor privesc în sus sau ’Cel pe care îl caută privirea oricărui om’. De aici consideră el că
provine ideea ebraică de Dumnezeu. Însă aceasta este doar o dovadă printre multe altele care
atestă existenţa unui cult primtiv al lui El Elyon, Supremul Dumnezeu, care a fost identificat cu Ilu
Siru al lui Hammurabi. Concepţia biblică despre Dumnezeu este acuzată uneori de faptul că este
antropomorfă, însă această obiecţie este rezultatul ignoranţei, căci cu toate că apariţiile fiinţelor
celeste sunt sub formă umană, totuşi este de asemenea limpede că oamenii credeau într-un spirit
Omniprezent, Atotpătrunzător, care susţine toate lucrurile, aşa cum rezultă şi din învăţăturile lui
Pavel de pe Dealul lui Marte, şi anume că «El dă tuturor viaţă şi suflare şi toate», pentru că «în El
trăim şi ne mişcăm şi suntem»; sau din învăţăturile lui Ioan, că «Dumnezeu este Duh», şi că «Pe
Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată». Aşa că Biblia consideră că Dumnezeu este un Spirit
Atotpătrunzător, care este pretutindeni, care umple toate golurile şi toate lucrurile, care este viaţa
5 Ascultă , Israele, Adonai Elohim (adică Yahveh) este un singur Dumnezeu (un singur Yahveh)
43
şi inteligenţa a tot ceea ce există, precum şi puterea care dă scop tuturor lucrurilor; şi că Mesia şi
toţi mesagerii Săi sunt ’vlăstarele Sale’, ’fiii Celui Preaînalt’ (Benai El-Elyon); şi că toţi erau numiţi
’Elohim’, dar cel mai mare peste ei este Mesia, şi Lui trebuie să ne închinăm, fiindcă El este una cu
El Elyon”. Gâ ndurile cu privire la Yahveh Elohim prezentate în acest capitol se vor lovi de
prejudecă ţi puternice, nă scute din ideile preconcepute care au dominat o lungă perioadă de timp
minţile creştinilor; idei care au existat, după cum spune profesorul Proctor, în minţile vechilor
triburi semitice. Că ci din cauza contactelor permanente cu popoarele inferioare, care venerau
soarele, luna şi stelele, precum şi diferite forţe ale naturii personificate într-o mulţime de zei,
vechii gâ nditori semitici au că zut inevitabil în extrema cealaltă , şi în loc să se preocupe ca
popoarele lor să -l venereze în continuare pe Yahveh Elohim şi să nu se unească cu pă gâ nii din
jurul lor pentru a venera o multitudine de zei, ei au fost siliţi să propovă duiască neîncetat
poporului că Dumnezeul lor nu este divizat în mai mulţi zei, care se luptă unul cu altul, ca cei ai
pă gâ nilor, ci El reprezintă o Unitate, un singur Dumnezeu. Prin urmare, încă din vremurile acelea
îndepă rtate despre care avem cunoştinţă , ritualurile israeliţilor au presupus repetarea
cuvintelor, „Ascultă, Israele, Yahveh, Dumnezeul nostru, este un singur Yahveh”, precum şi a
cuvintelor din Legă mâ nt, „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine!”.
Ei bine, faptul că marele adevă r al unită ţii în diversitate a Dumnezeirii era cunoscut
scriitorilor Bibliei este demonstrat de toate situaţiile în care se face referire la marele Nume sau
la Elohim; şi chiar şi din aceste cuvinte atâ t de categorice, Shema Yisrael Yahveh Elohim Yahveh
echad (Ascultă, Israele, Yahveh, Dumnezeul nostru, este un singur Yahveh) se poate vedea că
substantivul Elohim (Dumnezeu) are o formă de plural, iar această unitate în diversitate este
exprimată şi de cuvâ ntul „echad”.
S-ar putea argumenta că aceasta nu este doar o doctrină evreiască , fiindcă a fost şi
învă ţă tura lui Hristos; pentru că , după Evanghelia lui Marcu, câ nd a fost întrebat care este prima
poruncă , el a ră spuns citâ nd aceste cuvinte. E remarcabil, însă , faptul că , cu excepţia lui Marcu,
niciunul dintre apostoli nu a fă cut referire la un ră spuns în această formă . Însă nu punem la
îndoială memoria lui Marcu în privinţa acestei întâ mplă ri, pentru că Hristos ştia foarte bine că
poporul trebuia protejat secole de-a râ ndul împotriva nenumă raţilor zei ai pă gâ nilor. Că ci nu
cunoştea el oare perioada întunecată pe care urma să o stră bată revelaţia sa înainte să apară
zorii dimineţii eterne?
Dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, nu le-ar fi spus că mai are multe lucruri să le spună , dar că
ei nu sunt încă pregă tiţi să le primească . În consecinţă , nu s-a stră duit prea tare să dezvă luie
ucenicilor să i marele mister al reunirii unor oameni şi al armoniză rii lor astfel încâ t aceştia să
devină un singur trup, „mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup”
(n.t. 1 Corinteni 12:12), că ci toate sunt necesare pentru alcă tuirea acelui trup. Însă el a pus
bazele învă ţă turii sale în parabola în care a zis, „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (n.t. Ioan
15:5). Aşa că acum puteţi înţelege cu uşurinţă legea despre care vorbeşte aici: Prin viţă curge
aceeaşi sevă dă tă toare de viaţă ce hră neşte toate mlă diţele.
Fiind unul dintre membrii lui Yahveh Elohim, el a subliniat în mod frecvent această idee,
„Eu nu pot să fac de la Mine nimic”, ceea ce era echivalent cu a spune, Dacă mă separ de trupul lui
Elohim nu am nicio putere. Iar în ultima sa mare rugă ciune s-a rugat pentru aceia care cred în el,
ca ei să fie una, la fel cum şi el şi Tată l erau una: „Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie
desăvârşiţi întru unime” (Ioan 17:23). Aici se face referire fă ră ehivoc la unitatea în diversitate,
nu doar în trupul credincioşilor, ci şi în trupul lui Elohim, pe care el l-a numit Tată l să u. Ţ ineţi
minte cuvintele, „ca să fie una precum suntem şi Noi” (n.t. Ioan 17:11), în acelaşi fel. Iar această
exprimare este foarte clară .
Însă nu vom aduce mai multe argumente în această privinţă . Că ci cu toate că pot fi citate
o mulţime de texte din Scriptură pentru a dovedi adevă rul absolut al celor afirmate, noi ştim că
acest lucru este inutil, prin urmare, cunoscâ nd forţa cuvintelor lui Hristos, ne punem nă dejdea în
aceste adevă ruri: „Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu” (n.t. Ioan 8:47).

44
 CAPITOLUL XII - ORDINUL CEL VEŞNIC AL LUI MELHISEDEC

Înainte de a continua cu dovezile biblice referitoare la existenţa Ordinului Veşnic facem

urmă toarea afirmaţie:
De la începutul Genezei şi pâ nă în vremea lui Hristos gă sim dovezi referitoare la faptul că
a existat o Fră ţie de oameni care tră iau în trup şi care erau maeştri în adevă ratul sens al
cuvâ ntului. Ca şi Hristos, membrii acestei Fră ţii puteau porunci forţelor naturii, erau oameni
drepţi în toate privinţele şi se aflau în legă tură directă cu Yahveh şi Elohim – Yahveh, Spiritul şi
Dumnezeul universului; şi Elohim, Fră ţia celor care erau Creatorii lumii. Aceştia, după cum am
sugerat, existau dinainte de Adam, din acea perioadă , numită Vâ rsta de Aur, despre care
Orientaliştii spun că era minunată ; iar mitologiile povestesc că zeită ţile au plecat una câ te una,
ultima dintre acestea fiind Virgo, Fecioara.
La vremea aceea exista o progresie gradată sau, ca să spunem aşa, o scară a realiză rii
spirituale, un lanţ care îi unea pe neofiţii care se instruiau sub îndrumarea maeştrilor întrupaţi
cu maeştrii care trecuseră dincolo de hotarele unei existenţe pă mâ ntene, şi în cele din urmă cu
Elohim; şi, judecâ nd prin analogie, acest lanţ nu se opreşte aici, că ci există membri – oameni care
au tră it în trup în alte lumi de la începutul timpului şi pâ nă în prezent – care au atins nişte culmi
ale realiză rii spirituale pe care noi nu le putem concepe.
Pentru a afla câ te ceva despre acea Fră ţie Veşnică trebuie să urmă m porunca celui care a
scris Epistola că tre Evrei: „De aceea, părăsind cuvântul de început al învăţăturii lui Hristos, să ne
ridicăm spre ceea ce este desăvârşit, fără să mai punem din nou temelia învăţăturii despre
pocăinţa de faptele moarte şi despre credinţa în Dumnezeu, a învăţăturii despre botezuri, despre
punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică. Şi aceasta vom face-o cu
voia lui Dumnezeu” (Evrei 6:1-3).
Dacă biserica creştină ar fi urmat întocmai că lă uzirea Duhului lui Dumnezeu, sau dacă ar
urma-o acum, ar pă ră si aceste principii de început ale învă ţă turii lui Hristos şi s-ar îndrepta spre
desă vâ rşire, că ci doar aşa membrii ei îl vor cunoaşte pe Dumnezeu şi lucrurile despre care am
scris. Ş i vor ajunge să ştie aceste lucruri nu din teorie, ci printr-o experienţă mai desă vâ rşită , mai
vie, mai realistă decâ t experienţele de zi de zi pe care le au în lumea materială ; că ci învă ţă turile
lui Hristos nu sunt decâ t nişte umbre ale lucrurilor minunate pe care Dumnezeu le-a pregă tit
pentru aceia care se tem să facă ră u, care îl iubesc pe Dumnezeu şi care au o încredere deplină în
inteligenţa Sa că lă uzitoare.
Dacă veţi citi cu atenţie capitolul 6 din Epistola că tre Evrei, fă ră teamă de adevă r, veţi
vedea ce lucruri minunate spune Pavel în discursurile sale. După ce îi cheamă pe toţi să creadă în
Dumnezeu şi să -L urmeze fă ră teamă , el încheie capitolul cu urmă toarele cuvinte: „Ca prin două
fapte nestrămutate - făgăduinţa şi jurământul - în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit,
noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o
avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a
intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Mare Preot în veac, după rânduiala lui
Melhisedec” (n.t. Evrei 6:18-20).
Această aluzie, ca prin supunere faţă de că lă uzirea Spiritului omul să intre „dincolo de
catapeteasmă” şi să devină una cu Iisus şi cu acel ordin veşnic al lui Melhisedec sau al lui Yahveh
Elohim este o referinţă directă la ceea ce a existat întotdeauna în ritualul de iniţiere al neofitului
credincios, că ruia, atunci câ nd s-a dovedit a fi vrednic, i s-a permis să intre în locul tainic al Celui
Preaînalt, astfel încâ t să ajungă să cunoască Fră ţia Veşnică .
Ş i în Biblie se face de multe ori referire la „ceea ce se află dincolo de catapeteasmă ”, acel
vă l simbolizat de perdeaua templului, care separă locul sfâ nt de Sfâ nta Sfintelor. Iisus s-a referit
adesea la el şi s-a proclamat a fi uşa prin care cineva poate intra în spatele catapetesmei „unde”,
zice Pavel, „Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Mare Preot în veac, după
rânduiala lui Melhisedec”, lă sâ nd să se înţeleagă că ordinul se află în spatele catapetesmei.
Cerem cititorilor noştri să citească cu atenţie capitolul 7 din Epistola că tre Evrei, şi mai
ales să acorde atenţie urmă toarelor versete:
45
 „Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (căci legea s-a dat poporului pe
temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot din ordinul lui Melhisedec, şi să nu
se zică din ordinul lui Aaron?... Ştiut fiind că Domnul nostru a răsărit din Iuda, iar despre seminţia
acestora, cu privire la preoţi, Moise n-a vorbit nimic. Apoi este lucru şi mai lămurit că, dacă se
ridică un alt preot după asemănarea lui Melhisedec, el s-a făcut nu după legea unei porunci
trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nepieritoare, Căci se mărturiseşte: «Tu eşti Preot în veac, din
ordinul lui Melhisedec»... Ci încă a fost la mijloc şi un jurământ, căci pe când aceia s-au făcut preoţi
fără de jurământ, El S-a făcut cu jurământul Celui ce I-a grăit: «Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi:
Tu eşti Preot în veac, din ordinul lui Melhisedec». Cu aceasta, Iisus S-a făcut chezaşul unui mai bun
testament”.
Oamenii au multe prejudecă ţi atunci câ nd intră într-un ordin şi trebuie să depună un
jură mâ nt de pă strare a secretului, şi ne referim aici la un ordin care reclamă înţelepciune din
partea membrilor să i în privinţa învă ţă turilor ce pot fi dezvă luite oamenilor de râ nd şi a celor ce
sunt destinate oamenilor vrednici; însă aici afirmaţia este categorică , că „a fost la mijloc şi un
jurământ”.
Dacă , aşa cum spune Pavel, Domnul nostru Iisus Hristos nu a provenit din ordinul lui
Aaron, ci din acela al lui Melhisedec, asta înseamnă că misiunea lui Hristos este aceea de a-i face
pe adepţii să i să devină membri ai acelei minunate Fră ţii, de a-i conduce dincolo de
catapeteasmă , în Sfâ nta Sfintelor, pentru a cunoaşte marile mistere ale acelei Fră ţii Veşnice – o
Fră ţie care, spune scriitorul, „nu are nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii” (n.t. Evrei 7:3).
Asta nu înseamnă că preotul acesta, Melhisedec, nu avea început al zilelor şi nici sfâ rşit al vieţii,
pentru că asta ar contrazice tot ceea ce se cunoaşte despre existenţa individuală organizată . Pe
de altă parte, dacă lumile se rotesc în spaţiu dintotdeauna, dacă evoluţia este legea veşnică care
guvernează lumile, şi dacă există o lege eternă care stabileşte limite de demarcaţie între sferele
existenţei, atunci nimeni nu poate să intre din exterior în interior sau să urce de jos în sus, decâ t
dacă şi-a câ ştigat acest drept prin evoluţie spirituală . Deci prin această creştere, care este una
dintre legile absolute ale universului, ordinul lui Melhisedec îi ajută pe oameni încă de la
începutul timpului să îşi izbă vească sufletul, şi va continua să facă asta de-a pururi.
Pentru multă vreme am crezut că cochilia fă ră viaţă a Ordinului Masonic este tot ce a
supravieţuit din această Fră ţie Veşnică plină de vitalitate; că ci prin denatură ri de tot felul ea şi-a
împuţinat atâ t de mult vitalitatea, încâ t ceea ce a ră mas în prezent este practic o formă moartă , şi
chiar şi forma s-a schimbat atâ t de mult, încâ t cu greu mai pot fi recunoscute câ teva elemente din
ceea ce a existat la început. Însă pă strează încă suficiente lucruri din ordinea divină pentru a face
faţă forţelor dezintegratoare ale veacurilor. Însă noi ştim că marele ordin al lui Melhisedec, al
că rui reprezentant a fost Hristos, aşa cum am vă zut în pasajele citate anterior, a existat
dintotdeauna şi va continua să existe veşnic; iar noi, care vrem să -l urmă m întru totul pe Hristos
şi să ţinem seama de învă ţă turile lui, vom fi că lă uziţi pentru a deveni în mod conştient membri ai
acelei slă vite Fră ţii.
Ş i acum ne vom ocupa de:

DOVEZI ALE EXISTENŢ EI ACESTEI FRĂ Ţ II ÎN TRUP

Pasajele în care Pavel se referă la Melhisedec şi Avram (n.t. înainte de a fi numit Avraam)
pot fi gă site în Geneza 14, şi toţi cei interesaţi de acest subiect trebuie să citească relatarea în
această nouă lumină pe care am aruncat-o asupra ei. În Geneza 14, citim urmă toarele cuvinte:
„Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul
Dumnezeului celui Preaînalt (în ebraică , El Elyon). Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram şi a zis:
«Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului». Şi
binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!" Şi Avram
i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate”.
Există câ teva chestiuni care trebuie discutate în legă tură cu această relatare. Una dintre
ele este concepţia greşită care s-a format în mintea creştinilor în privinţa lui Melhisedec. Se
46
crede că , deoarece Pavel a zis că era regele dreptă ţii sau regele pă cii (n.t. Salem înseamnă pace),
acesta nu putea fi un rege pă mâ ntesc, însă nu trebuie să uită m că în acele zile regii erau că petenii
de triburi sau, ceea ce în multe cazuri, în limbajul zilelor noastre, s-ar numi primari ai unor
oraşe, şi de regulă erau conducă tori independenţi.
De asemenea, citind acest capitol trebuie să ţinem cont de faptul că Avram a fost
întâ mpinat şi de regele Sodomei şi de regele Salemului, şi că amâ ndoi aceştia sunt numiţi regi.
Dacă veţi citi cu atenţie veţi vedea că acest lucru reprezintă o dovadă a faptului că Melhisedec
era capul sau conducă torul spiritual al unei fră ţii ce se stabilise în apropiere de Sodoma, şi că
acesta era cunoscut nu ca un rege ră zboinic, ci ca un rege al pă cii.
Cei care au studiat legile şi principiile care îi guvernează pe adevă raţii mistici ştiu că
aceştia spun mereu că sunt paşnici şi că îşi folosesc puterile mistice pentru a apă ra pacea. Dacă
oamenii sfinţi care au tră it înainte de Adam constituiau un grup organizat şi dacă erau aleşi
dintre aceia care în Geneza 6:2 sunt numiţi „Fiii lui Dumnezeu”, în opoziţie cu fiii oamenilor,
atunci ei posedau puteri similare cu cele pe care le-a înfă ţişat lumii şi Domnul Hristos; altfel,
afirmaţia din Evrei că Hristos este „din ordinul lui Melhisedec” nu ar putea fi adevă rată .
Se crede în general că această aluzie la ordinul lui Melhisedec se referă într-o anumită
mă sură la personalitatea sau la viaţa sa; însă cuvâ ntul „ordin” are aici un dublu înţeles. În primul
râ nd, el se referă la o organizaţie sau o societate din care fac parte mai multe persoane care au în
comun anumite reguli şi obligaţii, cum ar fi, de exemplu, un ordin mistic; şi în al doilea râ nd, face
trimitere la un sistem de metode, proceduri, obişnuinţe, mă suri, reguli de viaţă , care formează
un cod de legi sau de principii fundamentale aparţinâ nd unui grup organizat (n.t. traducerea
biblică face trimitere la această ultimă accepţiune, de aceea se foloseşte termenul „rânduială”).
Deoarece membrii ordinului lui Melhisedec tră iau în Dumnezeu, în Duh, fiind una cu El,
ei posedau puteri similare cu cele pe care le-au avut Ilie, Elisei şi Hristos, şi prin aceste puteri
impuneau respect, reverenţă şi teamă popoarelor primitive, la care erau trimişi ca învă ţă tori şi
că lă uze, pentru a controla destinele oamenilor, după cum vom vedea mai departe. Aici mai este
un lucru clar, şi anume faptul că acest Melchisedek nu era o formă spirituală , aşa cum cred unii,
ci era un personaj trupesc, întrucâ t a adus pâ ine şi vin pentru a-l hră ni pe Avram după lunga
bă tă lie pe care a dat-o cu regii; iar Avram i-a dat lui Melhisedec a zecea parte din prada luată de
la regi. Aşa încâ t nu numai că Melhisedec i-a oferit lui Avram hrană materială , dar a şi primit în
schimb de la acesta bunuri materiale pentru el şi poporul să u.
În Geneza 17:1 gă sim aceste cuvinte: „Iar când era Avram de nouăzeci şi nouă de ani, i S-a
arătat Domnul şi i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea Mea şi fii fără
prihană»”. Indiferent în ce formă i S-a ară tat, că era un om în trup sau un om al lui Dumnezeu din
ceruri, nu ştim sigur, însă fă ră nicio îndoială a fost cineva care a vorbit cu Avram faţă în faţă , ca
de la om la om. Ş i acest lucru este întă rit în capitolul 18:1-8:
„Apoi Yahveh S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când
şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau
înaintea lui; şi cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat
până la pământ. Apoi a zis: «Adonai (n.t. Doamne sau Stă pâ ne), de am aflat har înaintea Ta, nu
ocoli pe robul Tău! Se va aduce apă să Vă spălaţi picioarele şi să Vă odihniţi sub acest copac. Şi voi
aduce pâine şi veţi mânca, apoi Vă veţi duce în drumul Vostru, întrucât treceţi pe la robul Vostru!».
Zis-au Aceia: «Fă, precum ai zis!». După aceea a alergat Avraam în cort la Sarra şi i-a zis:
«Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime!». Apoi Avraam a dat fuga la cireadă, a
luat un viţel tânăr şi gras şi l-a dat slugii, care l-a gătit degrabă. Şi a luat Avraam unt, lapte şi
viţelul cel gătit şi le-a pus înaintea Lor şi pe când Ei mâncau a stat şi el alături de Ei sub copac”.
În această relatare sunt câ teva lucruri pe care vă cerem să le remarcaţi: Primul este acela
că lui Avraam i-a apă rut întâ i Yahveh, şi abia apoi se spune că înaintea lui stă teau trei oameni,
dar nu trei îngeri – evident aceia pe care el i-a numit Yahveh; deşi dacă relatarea ar fi spus îngeri,
întrucâ t cuvâ ntul „înger” înseamnă pur şi simplu mesagerul lui Dumnezeu, asta nu înseamnă că
aceia nu ar fi putut fi îngeri în trup de om. Că aceia erau oameni nu este nicio îndoială , pentru că
în versetul 3 Avraam a spus, „Doamne” sau „Stă pâ ne”; cuvâ ntul folosit aici este Adonai, care
47
înseamnă stă pâ n, unul că ruia i s-a delegat autoritatea dintr-o sursă mai înaltă . Că Avraam le-a
recunoscut superioritatea ca stă pâ ni se vede din cuvintele, „Adonai (n.t. Doamne sau Stă pâ ne),
de am aflat har înaintea Ta”, şi din aceea că s-a închinat în faţa lor pâ nă la pă mâ nt. O altă dovadă
că aceia erau în trup este faptul că Avraam le-a adus apă să se spele pe picioare, că ci merseseră
mult prin praf. De asemenea, se afirmă categoric că aceia au mâ ncat ceea ce Avraam le pusese
înainte. Probabil că dacă nu ar fi mâ ncat toţi trei relatarea ar fi consemnat acest lucru, însă
cuvintele au fost acestea, „şi pe când Ei mâncau”; iar după ce au mâ ncat i-au transmis mesajul. Vă
rugă m să citiţi întreg capitolul.
În versetul 16 gă sim urmă toarele cuvinte: „Apoi S-au sculat Oamenii aceia de acolo şi S-au
îndreptat spre Sodoma şi s-a dus şi Avraam cu Ei, ca să-I petreacă”. Atenţie, Avraam a plecat cu cei
trei oameni; însă în versetul 17 apare o schimbare de limbaj, fiindcă citim, „Atunci, Yahveh a zis:
«Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?»”. Aici vrem să vă atragem atenţia asupra faptului că
unul dintre cei trei oameni a ră mas cu Avraam, pe câ nd ceilalţi doi s-au dus să -şi împlinească
lucrarea în Sodoma, pentru că în capitolul 19:1 se spune, „Cei doi Îngeri au ajuns la Sodoma
seara, iar Lot şedea la poarta Sodomei”. Aceasta ne arată că doi oameni s-au dus acolo, în timp ce
al treilea a ră mas cu Avraam şi i-a transmis mesajul lui Dumnezeu.
În capitolul 18:20, citim că Yahveh a spus, „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi
păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-
a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu”. Prin urmare, indiferent cine sau ce
au fost aceşti oameni, un lucru e limpede – era necesar ca Yahveh să coboare şi să vadă dacă
faptele erau cu adevă rat aşa cum ajunseseră pâ nă la El. Cu alte cuvinte, El trebuia să se ducă să
vadă personal, ca să afle dacă relată rile sunt adevă rate, şi abia apoi să facă dreptate şi să
poruncească nimicirea Sodomei.
Ei bine, dacă am crede că această conversaţie şi rugă sau această dispută – cum vreţi să -i
spuneţi – a lui Avraam cu Yahveh a fost purtată cu un spirit destrupat, versetul 30 anulează acest
gâ nd, pentru că citim, „Şi a zis iarăşi Avraam: «Să nu Se mânie Adonai (n.t. Stă pâ nul meu) de voi
mai grăi»”. Deşi pâ nă atunci îl numise pe cel cu care vorbea Yahveh, acum îi zice Adonai, Stă pâ n,
şi acum facem această afirmaţie, că termenul Adonai sau Stă pâ n nu este folosit în legă tură cu o
fiinţă spirituală , ci cu o persoană aflată în trup; şi nici nu este folosit în legă tură cu Dumnezeul
universului.
Acest adevă r constituie o dovadă clară a faptului că Avraam se adresa cuiva în formă
trupească . Ş i el continuă să folosească cuvâ ntul Adonai în ultima parte a argumentaţiei sale, pâ nă
la sfâ rşitul întrevederii, câ nd scriitorul relatează în versetul 33 urmă toarele, „Şi terminând
Yahveh de a mai grăi cu Avraam, S-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său”. Ş i nu se spune că
Yahveh a dispă rut sau că s-a înă lţat de la Avraam, ci pur şi simplu că S-a dus (n.t. în drumul Lui);
dar unde s-a dus? În versetul 21 spusese, „Pogorî-Mă-voi deci (în Sodoma) să văd dacă faptele lor
sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor”. Mai departe nu se mai
spune nimic despre El.
Urmă toarea relatare despre cei doi îngeri apare în capitolul 19, câ nd aceştia ajung la
Sodoma şi intră în casa lui Lot, unde mă nâ ncă azime etc. Ca dovadă a faptului că aceşti oameni
erau în trup, citim:
„Atunci Oamenii aceia, care găzduiau în casa lui Lot, întinzându-Şi mâinile, au tras pe Lot
în casă la Ei şi au încuiat uşa... Dar fiindcă el zăbovea, îngerii, din mila lui Yahveh către el, l-au
apucat de mână pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui. Şi, scoţându-l afară, unul din Ei a
zis: «Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să
nu pieri cu ei!».
Atenţie, aceia l-au apucat de mâ nă pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui, ceea ce
nu face niciun spirit, că ci ştim foarte bine că spiritul nu poate atinge materia, şi nici materia
spiritul. (Spiritul poate cuprinde mintea şi astfel poate influenţa corpul fizic, ca şi cum ar fi
apucat de cineva).
Din cele ară tate pâ nă acum rezultă , chiar dacă nu avem o dovadă absolută , că exista o
Fră ţie trupească , care era în legă tură directă cu Yahveh, Spiritul universului, şi ai că rei membri
48
erau una cu El, şi că aceştia au fost recunoscuţi ca atare de Avraam, care practic era un neofit
aflat sub îndrumarea lui Melhisedec şi a Fră ţiei cu care Melhisedec avea legă turi. Ca dovadă a
existenţei acestei Fră ţii Veşnice citim în Geneza 32:24-28:
„Rămânând Iacov singur, s-a luptat un om cu dânsul până la revărsatul zorilor. Văzând
însă că nu-l poate răpune acela, s-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacov
încheietura coapsei, pe când se lupta cu el. Şi i-a zis: «Lasă-Mă să plec, că s-au ivit zorile!» Iacov i-a
răspuns: «Nu Te las până nu mă vei binecuvânta». Şi l-a întrebat acela: «Care îţi este numele?». Şi
el a zis: «Iacov!». Zisu-i-a acela: «De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai
luptat cu Elohim şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!»”.
Aici vedem că Iacov s-a luptat cu un om, pe care l-a recunoscut ca fiind unul dintre
Elohim, adică s-a luptat cu el înainte să capete noul să u nume, acela de Israel, care înseamnă rege
biruitor; ceea ce înseamnă că a biruit în chemarea sa, după cum s-a vă zut atunci câ nd fratele să u
furios, care venise să -l ucidă , a lă sat furia deoparte şi a manifestat iubire faţă de Iacov.
În versetele 29 şi 30 citim:
„Şi a întrebat şi Iacov, zicând: «Spune-mi şi Tu numele Tău!». Iar acela a zis: «Pentru ce
întrebi de numele Meu?». Şi l-a binecuvântat acolo. Şi a pus Iacov locului aceluia numele Peniel,
adică faţa lui Dumnezeu, căci şi-a zis: Am văzut pe Elohim în faţă şi mântuit a fost sufletul meu!”.
Acest lucru implică faptul că , deşi Iacov îşi dă dea seama că s-a luptat cu un om, el ştia că
acela era un om al lui Dumnezeu, care devenise una cu Yahveh Elohim. Care a fost natura acelei
lupte, dacă a fost mentală sau fizică , nu ni se spune, însă faptul că îşi dă dea seama că se lupta cu
cineva care avea puterea de a-i oferi lucrul dorit rezultă clar din cuvintele: „Nu Te las până nu mă
vei binecuvânta”.
Ş i vrem să accentuă m încă o dată gâ ndul că Iacov ştia că se luptă cu un om; că ci după ce a
primit binecuvâ ntarea a vrut să ştie numele acelui om. E firesc ca mintea omului să îşi dorească
să -i încadreze pe ceilalţi într-o categorie sau să -i identifice printr-un nume, pentru că adesea
suntem interesaţi de poziţia pe care o persoană o ocupă în lume şi mai puţin de chemara
spirituală pe care o simte persoana respectivă .
Iar îngerul care se luptase cu Iacov şi se numea Elohim fă cea parte din acel ordin
vechi şi mă reţ al lui Melhisedec, fapt pentru care primise un nume nou, de natură spirituală , pe
care nu îl putea folosi decâ t exclusiv în legă tură cu acel trup mistic, şi de aceea a refuzat să -i
spună lui Iacov cum îl cheamă .
În Judecă tori 13:6 citim:
„Şi a venit femeia şi a spus bărbatului său, zicând: «A venit la mine un om al lui Elohim, a
cărui înfăţişare era ca înfăţişarea unui înger al lui Elohim, foarte luminos; nici eu nu l-am întrebat
de unde este şi nici el nu mi-a spus numele său”.
Observaţi că acest mesager al lui Elohim i-a apă rut femeii în chipul unui bă rbat, iar ea l-a
numit un om al lui Elohim – un om al lui Dumnezeu – care era o expresie folosită în mod obişnuit
atunci câ nd era vorba de cineva din Ordinul lui Melhisedec. Ei bine, iată ce zice soţul ei, Manoe:
„Atunci Manoe s-a rugat îngerului lui Yahveh şi a zis: «Te rog, mai rămâi cu noi până vom fi
gata să facem copilul!»... Iar îngerul a zis către Manoe: "Deşi mă vei opri, eu nu voi mânca pâinea
ta; dar de voieşti să faci ardere de tot lui Yahveh, atunci adu-o". Şi nu ştia Manoe că acesta e
îngerul lui Yahveh” (Judecă tori 13:15,16).
Asta înseamnă că el nu ştia că îngerul era o formă spirituală şi nu un trup material. Apoi,
mai citim:
„Şi a zis Manoe către îngerul Domnului: «Cum îţi este numele? Ca să te mărim, când se va
împlini cuvântul tău». Zis-a îngerul lui Yahveh către el: «La ce mă întrebi tu de numele meu? Că el
este tainic»” (n.t. Judecă tori 13:17,18).
Îngerul nu a negat că are un nume, iar asta ne arată că îngerii sunt sufletele unor oameni
care au tră it în trup şi care, bineînţeles, au avut un nume printre oameni, însă odată ce au pă ră sit
sfera evoluţiei şi au devenit membri ai ordinului lui Melhisedec lor li s-a dat un alt nume, care
este numele cu care sunt cunoscuţi în Ordinul Divin.
Faptul că aceştia sunt oameni care au tră it pe pă mâ nt şi că sunt fraţii noştri a fost ilustrat
49
şi de îngerul care i-a adus acea minunată revelaţie lui Ioan (Apocalipsa 22:8,9): „Şi eu, Ioan, sunt
cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar când am auzit şi am văzut, am căzut să mă închin înaintea
picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea. Şi el mi-a zis: «Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt
împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii, şi cu cei ce păstrează cuvintele cărţii acesteia.
Lui Dumnezeu închină-te!»”.
Acest lucru ne spune că îngerii lui Dumnezeu nu sunt nici mai mult nici mai puţin decâ t
fraţii noştri care tră iesc sau care au tră it pe pă mâ nt sau pe o altă planetă , dar care au trecut
dincolo de punctul în care sunt guvernaţi de legile creaţiei, pentru că mulţi şi-au terminat
existenţa lor carnală şi au devenit membri ai Fră ţiei Veşnice; iar îngerul care i-a apă rut lui
Manoe şi soţiei sale fă cea parte, fă ră îndoială , din acel ordin mă reţ, aşa că a plecat, pentru că în
Judecă tori 13:20,21 citim:
„Când a început a se înălţa flacăra de la jertfelnic spre cer, îngerul lui Yahveh s-a ridicat cu
flacăra de pe jertfelnic. Văzând aceasta, Manoe şi femeia lui au căzut cu faţa la pământ. Şi s-a făcut
nevăzut îngerul lui Yahveh de Manoe şi de femeia lui. Atunci Manoe a înţeles că acela fusese îngerul
lui Yahveh”.
Iar faptul că acest înger al lui Yahveh, care s-a ară tat lui Manoe, avea stă pâ nire asupra
elementelor este sugerat în cuvintele, „Şi a făcut acela minunea pe care au văzut-o Manoe şi
femeia sa” (n.t. Judecă tori 13:19). În Iosua 5:13-15 citim:
„Aflându-se însă Iosua aproape de Ierihon, a căutat cu ochii săi şi iată stătea înaintea lui un
om; acela avea în mână o sabie goală. Şi apropiindu-se Iosua de dânsul, i-a zis: «Deai noştri eşti sau
eşti dintre duşmanii noştri?». Iar acela a răspuns: «Eu sunt căpetenia oştirii lui Yahveh şi am venit
acum!». Atunci Iosua a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat şi a zis către acela: «Adonai (n.t.
Stă pâ ne), ce porunceşti slugii tale?». Zis-a către Iosua căpetenia oştirii lui Yahveh: «Scoate-ţi
încălţămintea din picioare, că locul pe care stai tu acum este sfânt!». Şi a făcut Iosua aşa”.
Legă tura dintre acest verset şi capitolul care urmează nu ne este prezentată , însă în Iosua
6:2 se spune: „Atunci a zis Yahveh către Iosua: "Iată, Eu voi da în mâinile tale Ierihonul, pe regii lui
şi pe puternicii lui”. Ş i îl instruieşte pe Iosua cum să cucerească acea cetate puternică , însă în
acest caz nu avem nicio dovadă care să ne arate dacă mesagerul era în carne şi oase sau nu; că ci
îngerul a spus că a venit ca o că petenie a oştirii lui Yahveh, ca un superior al lui Iosua, fiindcă i-a
dat ordine; iar acest lucru dovedeşte că era cel puţin unul dintre Maeştri.
În 1 Samuel 2:27 citim:
„Un om al lui Elohim a venit la Eli şi i-a zis: „Aşa vorbeşte Yahveh: «Nu M-am descoperit Eu
casei tatălui tău când erau în Egipt, în casa lui Faraon?»”.
Zice că s-a „descoperit”, însă nu spune clar dacă s-a ară tat în formă umană , ca spirit
mesager sau în forma unui cuvâ nt al lui Elohim. Însă relată rile care ne arată că oamenii lui
Elohim se ară tau copiilor lui Israel, copiilor legă mâ ntului, ca protectori, că lă uzitori sau
supraveghetori ai vieţii cotidiene, sunt prea numeroase pentru a le putea menţiona.
Aceste citate sunt însă suficiente pentru a ară ta, cu ajutorul capitolelor care sunt în
legă tură cu ele, că din perioada patriarhilor şi pâ nă în cea a Judecă torilor a existat un ordin ai
că rui membri erau numiţi de oameni „Stă pâ ni”, însă ei îşi ziceau „Ordinul Fiilor lui Dumnezeu”,
care deşi erau în trup, nu mai fă ceau parte dintre oameni; toţi aceştia tră iau în anonimat şi
apă reau doar atunci câ nd era necesar să transmită mesajele lui Elohim.
Am ales în special citate care în trecut au reprezentat un mister. Lumea creştină are idei
eronate cu privire la aceste pasaje şi la îngerii lui Dumnezeu. Mulţi cred că îngerii lui Dumnezeu
sunt fiinţe necreate sau care au fost create separat, astfel încâ t nu s-au aflat niciodată în trup; pe
câ nd citatele ne dovedesc contrariul, şi anume că toţi aceştia sunt oameni care au trecut prin
toate experienţele prin care trecem şi noi, continuâ ndu-şi evoluţia pâ nă câ nd au devenit una cu
Yahveh Elohim.
În relatarea despre Enoh, care „a umblat cu Elohim, apoi nu s-a mai văzut, pentru că la
luat Elohim” (n.t. Geneza 5:24), se povesteşte despre o altă fază de manifestare a acestui ordin al
lui Melhisedec; şi tot aşa, din relatarea despre Ilie (n.t. în original Elijah) – El-i-Yah, adică Yahveh
este Dumnezeul meu, puterea mea – ne putem da seama că acest nume i-a fost dat de că tre
50
Fră ţie. Iar semnificaţia numelui să u a fost probată pe deplin de lucră rile pe care le-a fă cut şi de
puterea pe care a manifestat-o asupra forţelor naturii – putere evident mai mare decâ t a celor de
dinaintea lui şi decâ t a celor care i-au urmat, cu excepţia lui Hristos; iar câ nd Ilie a fost ridicat la
cer într-un vâ rtej de vâ nt, puterile sale, simbolizate de mantia sa, au că zut asupra lui Elisei.
Dacă veţi citi cu atenţie relată rile din Scripturi veţi vedea că au existat oameni în trup şi
oameni afară din trup, care prin minunile pe care le-au să vâ rşit au dovedit că erau membri ai
Fră ţiei Veşnice. Ş i câ nd zicem minuni nu ne referim la miracole, în accepţiunea pe care acestea
au că pă tat-o, că ci nimic nu poate fi fă cut care să nu fie în conformitate cu legile naturii; însă
atunci câ nd oamenii devin oameni ai lui Dumnezeu, ei se pot folosi de legile superioare pentru a
accelera sau întâ rzia manifestarea legilor care acţionează în natură .

CAPITOLUL XIII - IISUS DIN ORDINUL LUI MELHISEDEC

În capitolul precedent am analizat o serie de citate din istorisirile biblice timpurii pentru
a pune în evidenţă manifestă rile fizice ale celor din Ordinul lui Melhisedec. Afirmaţia fă ră
echivoc a evreilor că Iisus fă cea parte din acest Ordin este un fapt real, indiferent de ceea ce se
crede în legă tură cu Biblia sau cu Epistola că tre Evrei.
Existenţa în toate timpurile trecute a ceea ce numim ordine mistice este o dovadă în sine
a faptului că au fost lă sate instrucţiuni cu privire la legi şi metode de viaţă prin care omul poate
dobâ ndi puteri, nu supranaturale, ci mai presus de cele obişnuite. În Biblie nu există atâ t de
multe consemnă ri cum apar în cronicile câ torva dintre cele mai vechi ordine care au
supravieţuit. Aceste cronici conţin însă mai mult umbre ale adevă rului – reflexii din acea vreme
câ nd Dumnezeu a vă zut „că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi
dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” (Geneza 6:5). Pentru că egoismul şi
aceste cugete îndeptate la ră u au dus la degradarea adevă rului divin, indiferent care era acela, pe
care omul îl putea obţine prin intermediul membrilor Ordinului lui Melhisedec; şi aşa, pe mă sura
trecerii veacurilor, lucrurile s-au denaturat din ce în ce mai mult, iar atunci câ nd a venit Hristos,
lumina acelor adevă ruri aproape că dispă ruse de pe pă mâ nt.
Există în Biblie relată ri în legă tură cu trei oameni care au atins uniunea completă cu
Tată l şi care au învins moartea, deşi în cazul celui dintâ i, şi anume Enoh, al şaptelea de la Adam,
relatarea este atâ t de inconsistentă , încâ t putem specula oricâ t în legă tură cu realizarea lui
spirituală , că ci putem citi doar atâ t, că „Enoh a umblat cu Elohim, apoi nu s-a mai văzut, pentru că
l-a luat Elohim” (n.t. Geneza 5:24). Iar despre Ilie ni se spune că a fost ridicat la cer într-un vâ rtej
de vâ nt. Câ nd spunem la cer ne referim la un loc situat deasupra noastră . Ei bine, aceşti oameni
puteau fi duşi pe pă mâ nt, în locul unde exista Fră ţia, sau trupurile lor s-ar fi putut transforma în
trupuri spirituale, astfel încâ t să se ală ture Fră ţiei aflate în ceruri.
Toată lumea cunoaşte relatarea despre ră stignirea şi învierea lui Hristos şi faptul că el s-
a stră duit în mod deosebit să îi convingă pe ucenicii să i că după înviere nu a că pă tat un trup
spiritual, ci era vorba de aceeaşi structură fizică care fusese pusă în mormâ nt. Această
demonstraţie a faptului că avea putere asupra morţii, ca şi asupra tuturor celorlalţi duşmani, a
fost culmea revelaţiei pe care el a venit să o ofere lumii.
Am vă zut într-un capitol anterior că îngerii mesageri ai lui Elohim, care îndrumă şi
supraveghează viaţa pe pă mâ nt, fac parte din acest Ordin al lui Melhisedec – din această Fră ţie
Veşnică care există de la începutul timpului şi va exista de-a pururi; şi aceştia au fost cei care au
consemnat adevă rurile cuprinse în Biblia Ebraică şi în cea Creştină – pe care mulţi continuă să le
considere sacre.
Ni se spune că Avram a fost ales şi apoi scos din cetatea Ur din Caldeea, regiunea cu cel
mai avansat popor din punct de vedere spiritual care tră ia pe pă mâ nt în acele vremuri; cu
excepţia egiptenilor, care se ocupau cu magia, dar o foloseau în mod greşit. Avram a fost ales
pentru că ajunsese la o dezvoltare superioară în raport cu cei din poporul să u, de aceea era
potrivit pentru a deveni stră moşul unui popor care pe mă sura trecerii timpului urma să devină
51
primul fruct copt al pă mâ ntului, un centru în jurul că ruia să se adune toate popoarele, un trup
care urma să devină lumina lumii.
Marile adevă ruri deţinute de acest Ordin Divin al lui Melhisedec şi scopul pe care-l avea
în minte Elohim referitor la crearea lumii au fost transpuse în litera şi spiritul legii Mozaice şi în
cele zece porunci, „legă mâ ntul veşnic”. Şi, în sfâ rşit, urmaşii lui Avraam, poporul lui Israel sau
poporul legă mâ ntului, au fost supravegheaţi de Elohim şi că lă uziţi de îngerii lor – membri ai
Ordinului lui Melhisedec – pâ nă câ nd litera şi spiritul nu le mai puteau fi de folos, cu alte cuvinte,
pâ nă câ nd poporul a atins un asemenea nivel de dezvoltare, încâ t simbolismul religios şi-a atins
menirea. Atunci a venit pe pă mâ nt cineva din marele ordin al lui Elohim, care, după cum spune
scriitorul evreilor referitor la Iisus, „a luat sămânţa lui Avraam” (n.t. Evrei 2:16)
Este evident că aceste cuvinte se referă la o individualitate care a realizat un act voluntar,
independent de să mâ nţa lui Avraam sau de trupul carnal care creşte din ea. Aceasta înseamnă că
Iisus a fost încarnarea unei individualită ţi care a venit pe pă mâ nt de bună voie şi care s-a
înveşmâ ntat într-un trup de carne, iar acel trup de carne era din să mâ nţa lui Avraam. În această
afirmaţie avem două individualită ţi, ca să spunem aşa, sufletul spiritual sau omul preexistent şi
trupul carnal pe care „l-a luat”. Versiunea revizuită a Bibliei în limba engleză spune, „El a pus
mâna pe sămânţa lui Avraam”. „A pune mâ na pe” sugerează gâ ndul că a pus mâ na pe un
instrument – tâ mplarul pune mâ na pe rindea câ nd vrea să o folosească ; inginerul pune mâ na pe
unealta sa, iar acesata e obligată să -i respecte voinţa. Toate profeţiile, de la început pâ nă la
sfâ rşit, spun că trupul carnal al lui Iisus provine din să mâ nţa lui Avraam, din tribul lui Iuda, din
spiţa lui David (a se vedea Deuteronomul 18:15.19).
Este clar la ce s-a referit Hristos atunci câ nd a rostit, „Eu sunt fiul lui Dumnezeu”, „Eu şi
Tatăl meu una suntem”, „Dumnezeu este Tatăl meu”, şi alte asemenea expresii, toate susţinâ nd
porunca pe care a dat-o bisericii timpurii, „Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl
vostru unul este, Cel din ceruri” (n.t. Matei 23:9). Reprezentanţii bisericii din acele vremuri de
început pretindeau că ei sunt fiii lui Dumnezeu, aşa cum de altfel se întâ mplă şi astă zi, deşi acum
nu mai cred acest lucru.
În momentul morţii sale pe cruce Iisus a ară tat şi mai clar cine era Tată l să u atunci câ nd a
zis, „Eli, eli (n.t. în original Eloi, eloi), lama sabahtani”, care se traduce prin „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Cuvâ ntul „Eloi” este forma posesivă a lui „Eloah”, al
că rui plural este „Elohim”. Iisus a spus, „Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări”, şi tot
aşa, „Eu nu pot să fac de la Mine nimic”, iar atunci câ nd Eloha a pă ră sit trupul fizic, pe care pâ nă
în acel moment îl ocupase ca pe un templu, trupul s-a înmuiat, capul s-a lă sat şi a murit. Faptul că
atunci câ nd a strigat la Elohim a folosit forma de singular a numelui ne arată că trupul învă ţase
că este templul unuia dintre Elohim şi că prin acest trup se manifestau în această lume puterile
lui Elohim. Aşadar, înţelepciunea unuia dintre aceşti minunaţi Stă pâ ni – admirabilă pentru
înţelegerea noastră – a stat la baza învă ţă turilor lui Hristos, care ne-a ară tat cele mai practice,
mai detaliate şi mai exacte metode prin care un om poate deveni membru al acelui Ordin Etern,
poate deveni Yahveh Elohim, aşa cum au fost toţi aceia despre care am vorbit.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Iisus a afirmat atâ t de categoric, „Eu sunt
uşa”, „Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide”. Ei bine, aceste
cuvinte ale lui Hristos, „Eu sunt uşa”, ne îndreaptă atenţia spre folosirea unei uşi ca mijloc prin
care avem acces într-un ţarc; altă dată Iisus a afirmat, „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, ceea era
echivalent cu a spune, „Eu sunt uşa”. De asemenea, a mai zis, „Dacă rămâneţi întru Mine şi
cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (n.t. Ioan 15:7).
Toate aceste afirmaţii – dintre care ultima poate fi considerată cea mai explicită – se
concentrează pe ideea că el a fost şi este uşa. A ră mâ ne în el înseamnă a-i urma exemplul, a face
ceea ce a fă cut şi el; iar dacă cuvintele lui ră mâ n în voi, dacă credeţi cuvintele lui, atunci „credeţi
în el”. Prin urmare, dacă credeţi cuvintele lui şi dacă acestea devin parte din viaţa voastră , adică
dacă veţi tră i conform cerinţelor, respectâ nd indicaţiile pe care le-a dat, şi dacă veţi face ceea ce
v-a învă ţat, atunci veţi deveni una cu el şi datorită vieţii voastre desă vâ rşite veţi putea intra pe
uşă sau pe poartă în cetatea Dumnezeului cel viu, devenind membru al acelei Fră ţii, Fră ţia din
52
toate timpurile; şi aşa cum îi spune îngerul lui Ioan, „De acolo nu vor mai ieşi niciodată”.
Astfel, tragem concluzia că in persoana lui Iisus Hristos a fost încarnat un Eloah, unul
dintre Elohim, care a venit cu un anumit scop, după cum a spus şi el, „Pentru aceasta am venit în
lume” (n.t. Ioan 18:37).
Unul dintre acei Elohim a venit şi „a luat sămânţa lui Avraam”, ca să se descotorosească
de litera şi spiritul serviciului religios, astfel încâ t să poată oferi lumii adevă rul viu pe care
oamenii îl puteau primi şi să stabilească o modalitate prin care conştiinţa mai avansată a
omenirii să ră mâ nă în legă tură cu Yahveh Elohim, pentru ca aceştia să o poată instrui şi
supraveghea. Astfel, ca să spunem aşa, lui i-au fost datele frâ iele cu care să dirijeze omenirea pe
drumul acestui experiment, pâ nă în momentul în care omul va creşte în cunoaştere şi va înţelege
învă ţă turile lui Hristos din Nazaret; atunci, Spiritul lui Elohim se va manifesta din nou în lume în
persoana unui om numit Ilie; că ci în legă tură cu Ilie, Iisus a spus, „Ilie într-adevăr va veni şi va
aşeza la loc toate lucrurile” (n.t. Matei 17:11). Remarcaţi că a spus că Ilie va veni şi va aşeza la loc
toate lucrurile, însă apoi s-a exprimat ambiguu, zicâ nd, „Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci
au făcut cu el câte au voit” (Matei 17:12), adică lau ucis (fă câ nd referire la Ioan Boteză torul).
În general, se crede că aici s-a referit la reîncarnarea lui Ilie, acel prooroc care a tră it pe
vremea Regilor şi care a fost lumina şi puterea lui Israel; însă Dumnezeu nu ţine cont de
persoane, iar în Fră ţia Veşnică a lui Elohim omul primeşte un nume şi este identificat nu după
înfă ţişarea sa, nici după încarnarea sa în trup fizic, nici după tată l şi mama sa, ci după calită ţile
pe care le are şi pe care poate să le folosească . Ilie (n.t. în original Elijah) înseamnă Yahveh este
Dumnezeul meu, puterea mea. Ultima afirmaţie din Vechiul Testament este urmă toarea:
„Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie înainte de a veni ziua lui Yahveh, ziua aceea mare şi
înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu
cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!” (Maleahi 4:5,6).
Remarcaţi că aceasta este ultima afirmaţie a scrierilor Vechiului Testament şi că aici este
vorba de o promisiune categorică , că înainte de expirarea acestui angajament va veni un om sau
un grup de oameni a că ror putere va veni în totalitate de la Yahveh. Cu alte cuvinte, El va deveni
întruchiparea şi puterea de manifestare a lui Yahveh Elohim şi, după cum a spus Iisus, „va aşeza
la loc toate lucrurile”.
Ce lucuri? Acelea care s-au pierdut; că ci un lucru este aşezat la loc doar dacă s-a pierdut
sau dacă a fost luat. Iisus a venit ca un mâ ntuitor, ca să -i izbă vească pe oameni de consecinţa
pă catului lui Adam (Isaia 52:3), o izbă vire la care se face referire în versetul 14 din ultima carte a
Noului Testament: „Fericiţi cei ce îndeplinesc poruncile lui ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii
şi prin porţi să intre în cetate!” (n.t. Apocalipsa 22:14). Aşadar, aici se face referire la pă catul
omului, la că derea sa, la alungarea din Eden şi la îndepă rtarea de pomul vieţii, care în mod
simbolic este stră juit de o sabie de foc; iar revenirea la situaţia de dinainte se face prin
ascultarea poruncilor pe care el le-a desfiinţat, că ci neascultarea a fost cauza că derii omului şi a
coborâ rii lui în materie.
Deşi dintr-un anumit punct de vede aici este vorba de simbolism, totuşi este mai mult
decâ t atâ t; este chintesenţa, epitoma, revelaţiei pe care Dumnezeu a dat-o omului din vremea lui
Adam şi pâ nă în prezent, precum şi atingerea scopului enunţat în Geneza 1:26.
Prin urmare, atunci câ nd va veni Ilie, acela se va numi „Ilie” pentru că a acceptat
Legă mâ ntul Veşnic, care se deschide cu cuvintele (n.t. citatul în original este din Biblia
Regelui Iacob), „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”, care în limba ebraică înseamnă Eu sunt
puterea şi tă ria ta; şi mai departe se spune, „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”, adică nicio
altă putere, să nu te încrezi în nimic, decâ t în numele Meu, în Mine. Cu alte cuvinte, leapă dă
egoismul şi voinţa animalică şi uneşte-te cu Voinţa Eternă , cu Yahveh, Dumnezeul universului, ca
să poţi deveni ceea ce ai fost menit să devii, un „fiu al lui Dumnezeu”, întruchiparea şi puterea de
manifestare a lui Yahveh, un membru al grupului organizat al lui Elohim; în felul acesta, vei fi
într-adevă r după chipul şi asemă narea lui Dumnezeu. Această voinţă este Ilie, cel care vine să
aşeze toate lucrurile la locul lor.
Reaşezarea lucrurilor înseamnă ca omul să se întoarcă la Ordinea Divină , înseamnă
53
reorganizarea acelui Ordin Sfâ nt şi Nemuritor din toate veacurile şi din toate lumile, care a
existat dintotdeauna şi va continua să existe de-a pururi. Ş i vai de bă rbatul sau de femeia care va
încerca să organizeze acel ordin fă ră a fi pregă tit şi „trimis” de Dumnezeu să se ocupe de această
lucrare!

AVERTISMENT

În acest capitol am fă cut referire la un ordin mistic, care, din toate veacurile, a existat în
toate lumile şi în toate sistemele de lumi. Metodele acestui ordin îi conduc pe oameni din sfera
îngustă a conştiinţei lor pă mâ nteşti pâ nă la acel nivel unde devin nişte centri prin care mintea
Infinitului îşi gă seşte o formă liberă şi perfectă de exprimare.
Această învă ţă tură deschide uşa pentru influenţele înşelă toare care astă zi sunt foarte
active şi îi amă gesc pe oameni. Sugestiile pe care le-am fă cut în scrierile anterioare au fost deja
preluate de mediumii care se ocupă cu spiritismul şi de persoanele egoiste, care vor să facă bani
pe seama dorinţei oamenilor pentru o viaţă superioară – în speranţa că reia fac apel la misticii
care acum se gă sesc la tot pasul.
Au luat naştere tot felul de organizaţii ră u intenţionate, care fac apel la anumite lucruri
rele care domină viaţa oamenilor. Adevă rurile exprimate în acest capitol au fost denaturate şi
transformate în mijloace pentru a atrage oamenii şi pentru a-i aduna în aceste organizaţii
perverse, bazate pe influenţe psihice obscure, care nu fac altceva decâ t să îi inducă în eroare şi să
îi distrugă pe aceia care îi caută pe mistici.
În consecinţă , cititorii noştri vor auzi fă ră îndoială ideile prezentate în acest capitol
exprimate într-un mod denaturat de că tre diferite societă ţi; dar, ţineţi minte, singurul lucru bun
este acela de a accepta învă ţă turile lui Hristos, cel care este Uşa, şi de a le urma în mod absolut,
pâ nă câ nd veţi reuşi să învingeţi tot ră ul din natura voastră , iar sufletul se va uni în mod
conştient cu Duhul Celui Preaînalt. Nu uitaţi cuvintele, „Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui
Dumnezeu (nu de spirite care popovă duiesc lucruri mă reţe, ci de Duhul lui Dumnezeu) sunt fii ai
lui Dumnezeu” (n.t. Romani 8:14).
De asemenea, nu trebuie să uită m că Iisus a tră it o viaţă regenerată ; şi cu toate că vremea
în care a tră it nu era propice pentru a-i învă ţa pe oameni regenerarea, totuşi Biserica Romano-
Catolică a înţeles acest lucru, iar clerul acestei biserici a fost dintotdeauna chemat să ducă o viaţă
regenerată .
Învă ţă turile ezoterice au la bază viaţa regenerată – aceasta este singura uşă , iar noi
repetă m cuvintele lui Hristos, „Cel ce nu intră pe uşă... ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar”
(n.t. Ioan 10:1).
Voi care sunteţi oile din turma lui Iisus, voi care sunteţi fiii lui Dumnezeu, îl veţi că uta pe
Dumnezeu şi dreptatea Lui şi nu veţi fi induşi în eroare de aceşti amă gitori despre care Iisus a
spus că vor „ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (n.t. Matei 24:24); că ci dacă veţi
învinge tot ră ul din fiinţa voastră şi îl veţi că uta pe Dumnezeu din toată inima voastră , fă ră
niciun pic de egoism, atunci îngerii Lui vă vor că lă uzi şi vă vor lumina că rarea, astfel încâ t nimic
nu va putea să vă amă gească .

CAPITOLUL XIV - ÎNGERII LUI DUMNEZEU

Prezentarea ideii anterioare referitoare la un Dumnezeu accesibil raţiunii umane trebuie

să ne umple de bucurie ştiind că Dumnezeu nu este un mit, un lucru de neînţeles, un simplu
principiu de viaţă sau chiar un duh al minţii, aşa cum mulţi încep acum să creadă , ceea ce
reprezintă o ciudă ţenie care, cel mult, ne poate oferi un pic de alinare, însă nu poate genera acea
credinţă necesară pentru a trece la acţiune. Sentimentul de uimire copilă rească în faţa
caracterului insondabil al lui Dumnezeu a fost atâ t de puternic în trecut, încâ t oamenilor le este
teamă şi astă zi de spirit şi de manifestă rile spiritului. Însă acum, uimirea şi teama se limitează
54
doar la omul ignorant.
Potrivit celor mai recente relată ri din presă , un ministru renumit din Anglia, care asista
la „renaşterea spirituală ” a unei femei, a fost de-a dreptul îngrozit de manifestă rile luminoase,
întrucâ t se presupune că acestea sunt manifestă ri ale Spiritului. Noi credem că teama
accentuează concepţia materialistă şi împiedică ca Dumnezeu şi Duhul şi puterea îngerilor Să i să
se înfă ţişeze oamenilor şi să le că lă uzească viaţa ca în vremurile biblice. De asemenea, caracterul
vag al concepţiilor populare în privinţa lui Dumnezeu şi a îngerilor Să i dă naştere unui
scepticism acereb.
Domnul Hristos, care a vorbit cu autoritatea unui Yahveh Elohim, s-a referit la prezent
atunci câ nd a spus, „Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe faţă vă voi vesti despre
Tatăl” (n.t. Ioan 16:25); iar dacă în această carte Spiritul v-a vorbit deschis despre Tată l, nu
trebuie să lă saţi ca concepţia realistă despre Dumnezeu să micşoreze mă reţia şi caracterul
sublim al acestei concepţii desă vâ rşite. Omul are tendinţa firească de a-şi pierde interesul pentru
un lucru şi de a-i minimaliza importanţa atunci câ nd începe să înţeleagă ; însă vă asigură m că
dacă aţi putea arunca doar o privire asupra realită ţilor vieţii acelei minunate Fră ţii, Yahveh
Elohim, Creatorii lumii, v-aţi da seama că natura lor reală depă şeşte atâ t de mult concepţia
voastră anterioară despre Dumnezeu, încâ t mintea nu va putea înţelege minunile acestei Minţi
Divine. Totuşi, Dumnezeu, în iubirea, înţelepciunea şi bună tatea Lui ne-a fă cut după chipul Să u şi
ne-a adus atâ t de aproape de asemă narea cu El, încâ t acum putem începe să înţelegem câ te ceva
din natura Lui mă reaţă .
Dacă ceea ce s-a spus te ajută pe tine, adevă ratul copil al lui Dumnezeu, să cauţi cu o
concepţie realistă şi să exclami în limbajul Stă pâ nului, „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,
sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (n.t.
Matei 6:9,10), atunci vei începe să înţelegi raţiunea primelor cuvinte ale acestei rugă ciuni;
pentru că sufletul îl recunoaşte pe Tată l şi consideră că Acesta nu este un mit sau ceva aflat
dincolo de posibilită ţile percepţiei noastre, ci o Existenţă reală , tangibilă , o Fiinţă inteligentă care
este capabilă să se înduioşeze, ca urmare a cunoaşterii că pă tate prin experienţă , de toate
slă biciunile şi de toate vicisitudinile omenirii, că ci El ne iubeşte cu o iubire care trancende
iubirea mamei pentru pruncul pe care-l ţine în braţe sau iubirea soţului pentru mireasa lui.
Această înţelegere ne va aduce mai aproape de Dumnezeu, iar pe Dumnzeu îl va aduce
mai aproape de noi; iar în ordinea cerurilor, stabilită de marea înţelepciune şi bună tate a lui
Dumnezeu, vom intra în contact direct cu mintea Sa, cu voinţa Sa, cu înţelegerea Sa plină de
iubire şi cu spiritul Să u atotpă trunză tor.
Cum putem face să întră m în legă tură cu natura grandioasă a lui Dumnezeu? Ei bine, nu
este cazul să facem speculaţii, pentru că fiecare adevă r mă reţ a fost consemnat într-o formă sau
alta în acea carte minunată , care este Biblia. În Epistola sa că tre Evrei apostolul a spus: „Ci v-aţi
apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de
mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri
şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, şi de Iisus,
Mijlocitorul noului testament” (n.t. Evrei 12:22-24). Aici, apostolul, prin viziune sau revelaţie,
ajunge să înţeleagă ordinea cerurilor şi o face cunoscută vorbind despre „drepţii desăvârşiţi” şi
despre „Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri”.
Ne-a fost dat să ştim – şi raţiunea susţine acest fapt – că apropierea sufletului de tronul
Tată lui veşnic depinde de gradul de dezvoltare al sufletului, aşa că în lumea spirituală actuală nu
există doar acest grup minunat al celor numiţi Yahveh Elohim, ci există şi o ierarhie de îngeri, de
la sferele cele mai înalte pâ nă la hotarul dintre pă mâ ntesc şi spiritual.
Prin urmare, atunci câ nd Yahveh Elohim vor să trimită un mesaj fiilor pă mâ ntului, fac
acest lucru prin intermediul îngerilor mesageri, care nu sunt altceva decâ t „duhurile drepţilor
celor desăvârşiţi”; şi avem motive să credem că mesajul trece de la unul la altul, pâ nă câ nd ajunge
la un înger care are potenţialul de a se conecta cu omul ce trebuie să primească acel mesaj,
fiindcă unii îngeri sunt atâ t de evoluaţi, încâ t cuvintele lor ar fi pentru om un foc mistuitor. De
aceea cuvâ ntul lui Yahveh Elohim trebuie transmis de sus în jos că tre centrii mentali care sunt
55
mai apropiaţi de om, pentru ca acesta să poată primi mesajul fă ră a fi vă tă mat. Domnul Iisus a
spus, „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu ar fi fost aşa, v-aş fi spus” (Ioan 14:2).
Iar viziunea lui Iacov este aceasta: „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu
vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul
în capul scării” (Geneza 28:12,13).
Prin urmare, această ierarhie este, ca să spunem aşa, asemenea unui scă ri sprijinite pe
pă mâ nt (adică pe om), care cu vâ rful atinge cerul, iar Yahveh stă în capul scă rii, şi fiecare treaptă
a ei de la Yahveh în jos reprezintă un stadiu de dezvoltare al spiritului vieţii, şi toţi îngerii de pe
aceste trepte sunt, după cum a spus Apostolul Pavel, „duhuri slujitoare, trimise ca să slujească,
pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii” (n.t. Evrei 1:14). Aceste duhuri slujitoare îl ajută pe om
în conformitate cu nivelul dezvoltă rii sale spirituale.
Duhurile slujitoare – care îi slujesc pe acei oameni care s-au dezvoltat suficient de mult
pentru a primi adevă rurile cereşti şi a le pune în practică – au fost biruitoare şi au intrat pe
tă râ mul nemuririi; cu alte cuvinte, ele sunt suflete care nu sunt legate de sfera pă mâ ntească , ci
tră iesc în ceruri. Există , însă , o mulţime de suflete care sunt legate de pă mâ nt, şi care nu cunosc
nimic din realită ţile existenţei spirituale; cu acestea au de-a face aşa-zişii spiritişti, iar printre
aceste suflete legate de pă mâ nt se gă sesc tot atâ t de multe suflete rele şi ră u intenţionate, câ te
sunt şi în oamenii care tră iesc în trupuri fizice – ba chiar mai multe. Că ci atunci câ nd avem de a
face cu suflete înlă nţuite de sfera pă mâ ntească venim în contact cu acea calitate a conştiinţei
umane care nu mai este limitată de cultură sau societate; suntem puşi, aşadar, în faţa
impulsurilor şi pasiunilor care se nasc din firea inferioară sau care aparţin unui organism
inferior. Din această cauză , sufletele înlă nţuite de sfera pă mâ ntească au fost numite de Domnul
Hristos „demoni”, adică diavoli, întrucâ t stă scris, „Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva
lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate” (n.t. Romani 8:7). Aceste
suflete legate de pă mâ nt sunt în vră jmă şie cu legea lui Dumnezeu, iar atunci câ nd cineva face un
legă mâ nt cu Dumnezeu pentru a umbla după Dumnezeu şi după dreptate cu toată inima sa,
biruind naşterea şi nă scâ ndu-se din nou pentru a tră i o viaţă nouă , astfel încâ t să poată atinge
nemurirea, ele se transformă în duşmanii acelei persoane, pentru a-i pune piedici, pentru a o
amă gi, a o induce în eroare şi a o distruge. Astfel, vedem că pe pă mâ nt suntem înconjuraţi de
spirite întunecate şi malefice; însă aceste forţe ale întunericului nu au nicio altă putere în afară
de aceea care provine de la spiritul pă mâ ntesc. Ş i în mă sura în care copiii lui Dumnezeu se vor
alia cu Duhul lui Dumnezeu printr-un legă mâ nt, şi îl vor lua de mâ nă , ca să spunem aşa, pe
îngerul lui Dumnezeu, biruind teama şi urmâ nd îndrumă rile acelui mesager divin, aceştia vor fi
în siguranţă .
Însă dacă omul doreşte putere, onoare, bogă ţie, satisfacţii trupeşti sau alte asemenea
lucruri care îi fac pe oameni să fie ataşaţi de lume, şi dacă încearcă să obţină aceste lucruri cu
ajutorul sufletelor lumeşti, îngerul lui Dumnezeu îl va lă sa imediat pe mâ na influenţelor
nemiloase ale lumii umbrelor, care îi vor promite acelui om, şi parţial îşi vor ţine promisiunea, că
îi vor satisface dorinţele şi îi vor oferi pe pă mâ nt poziţia socială pe care o doreşte; însă fiecare
avantaj provenit din această sursă va fi însoţit de multe, multe lucruri rele, suferinţe şi probleme,
pâ nă câ nd sufletul va fi deplin înlă nţuit şi scos din trup pentru a se asocia cu acele forţe
întunecate şi malefice că rora li s-a încredinţat.
Aceasta este o imagine sumbră , însă aceste lucruri stau la baza vechii idei a ispitirii
Diavolului. Totuşi, să nu uitaţi că Dumnezeu stă pâ neşte universul şi că nu există nicio putere
decâ t aceea care provine din numele Yahveh sau din Mintea şi Voinţa Universală . De aceea sa
spus: „Turn puternic este numele Domnului; cel drept la el îşi află scăparea şi este la adăpost” (n.t.
Pilde 18:10).
Deşi aducem la iveală această latură întunecată a problemei speră m că nu veţi ză bovi
asupra ei. Ştim că lumea este plină de întuneric, de ispite, de amă giri şi de tot felul de lucruri rele
– ră ul fiind ceea ce se opune speranţei şi dorinţei noastre de a fi una cu Tată l; însă pentru
aceasta va trebui să respectă m întocmai principiile creştine originale, adică să ne dedică m viaţa
lui Dumnezeu şi să avem încredere în El, aşa cum are şi copilul atunci câ nd se află în braţele
56
pă rintelui să u. Această stare în minţii a ajutat biserica să dă inuite în pofida greşelilor pe care le-a
fă cut şi a falselor învă ţă turi. Aceste principii i-au apă rat pe oamenii ei din cele mai vechi timpuri
şi pâ nă astă zi. Însă pentru că unii nu au fost capabili să pă streze aceste principii, îngerul
Apocalipsei a spus poporului lui Dumnezeu: „Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea
ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai
înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi ”
(Apocalipsa 2:4).
Aici nu avem de-a face cu o nouă învă ţă tură sau cu noi teorii, ci suntem aduşi înapoi la
„Stâ nca vecurilor”, la temelia pe care a pus-o Hristos acum 1900 de ani; „Căci nimeni nu poate
pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (1 Corinteni 3:11). El este singura uşă .
Aşa că nu e vorba despre o nouă învă ţă tură , ci de faptul că trebuie să respectă m porunca pe care
ne-a dat-o Spiritul prin intermediul apostolului: „De aceea, lăsând deoparte cuvântul de început
despre Hristos, să ne ridicăm spre ceea ce este desăvârşit” (n.t. Evrei 6:1). Că ci, după cum a spus
Iisus, „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi” (n.t. Ioan 16:12).
Însă timpul a trecut, iar sufletele oamenilor s-au copt şi au ajuns la maturitate, aşa că
perioada în care oamenii vor ajunge să fie după chipul şi asemă narea lui Dumnezeu a venit, însă
pentru a putea să ajungem să fim după chipul şi asemă narea Lui avem nevoie de o cunoaştere
mai avansată .
Este absolut necesar să ni se vorbească deschis despre „Tată l” şi despre fiul Lui – despre
scopul venirii sale şi despre metodele prin care putem să devenim una cu el şi să tră im în
armonie cu el. Aproape la fel de necesar este să ştergem din mintea noastră toate gâ ndurile
greşite şi să ne dă m seama că avem un Tată iubitor, milostiv şi bun, care ne este Tată pentru că
ne-a creat, pentru că ne face să renaştem şi pentru că ne-a ză mislit de acolo de sus, de aceea este
posibil să venim la sâ nul iubirii şi să ne împă rtă şim din mintea, înţelepciunea, cunoaşterea şi
puterea Lui. Şi împă rtă şindu-ne din El, din natura Sa, sufletele noastre se vor hră ni cu o hrană
nemuritoare, care le va permite să crească şi să se deschidă ; iar cunoaşterea lui Dumnezeu Tată l
va deveni din zi în zi tot mai vie, tot mai desă vâ rşită , pâ nă câ nd sufletul va putea privi în sus, aşa
cum priveşte copilul la mama sa iubitoare sau la tată l să u, şi va spune, „Tată l nostru”. Dacă
această carte vă va ajuta să ajungeţi la o dezvoltare spirituală mai înaltă , atunci înseamnă că a
fă cut un lucru important.
Însă dacă ne-am opri aici s-ar putea ca unele suflete dragi să fie induse în eroare o
anumită perioadă de timp, pentru că din imaginea pe care am prezentat-o, pe mă sură ce mintea
înţelege marele adevă r că îngerii lui Dumnezeu nu sunt o creaţie separată , ci, după cum a afirmat
apostolul Pavel, aceştia sunt „duhurile drepţilor celor desăvârşiţi”, unii şi-ar putea imagina că
aceste suflete ocupă nişte spaţii care stau unul deasupra celuilalt, ca şi cum ar atâ rna în cer, de la
locuinţa lui Elohim pâ nă la pă mâ nt; însă lucurile stau în felul urmă tor: Conştiinţa spirituală
este conştiinţa celui care este „plinătatea care umple toate lucrurile” (n.t. Efeseni 1:23), pentru că
Yahveh este Duh şi El pă trunde peste tot. Sufletul a că rui conştiinţă spirituală s-a trezit nu mai
are sentimentul distanţei; adică timpul şi spaţiul practic s-au şters, iar sufletul este conştient
doar de prezenţa centrului cu care a intrat în contact; aşa încâ t dacă am încerca să localiză m
spiritele cereşti am putea face acest lucru doar relativ la sfera conştiinţei sufleteşti, ceea ce nu ar
avea nicio legă tură cu distanţa sau cu un loc anume.
Yahveh, Dumnezeul universului, întruchipează toate calită ţile care există , precum şi
faptul că conştiinţa spirituală începe să se trezească şi să dobâ ndească anumite calită ţi. Cu câ t
sufletul este mai elevat, cu atâ t este mai cuprinză toare abilitatea sa de a înţelege feluritele
calită ţi ale Divinită ţii, şi cu câ t nivelul de dezvoltare al sufletului este mai scă zut, cu atâ t mai
puţin va percepe diferitele calită ţi.
Swedenborg a avut o idee vagă şi incompletă despre cerurile spirituale. El a pretins că a
vizitat multe ceruri ale sufletului, aflate pe diferite nivele de dezvoltare. Chiar dacă ar fi aşa, un
lucru e sigur – există centri, ca să spunem aşa, unde sufletele cu o dezvoltare similară se adună
laolaltă , de la spiritele de copil, care sunt puternic dezvoltate, dar totuşi ră mase la stadiul de
copil, pâ nă la cele aflate în sfera pură a iubirii nevinovate şi la cele aflate şi mai sus, pe tă râ mul
57
minţii; şi fiecare dintre aceşti centri – sau ceruri – poate fi atins prin anumite metode pe care
persoana le va folosi pe tot parcursul progresului ei spiritual.
Prin urmare, dacă nu ar fi prevenite, ar exista posibilitatea ca sufletul să ia contact, de
exemplu, cu inocenţa copilă rească şi cu elementul pur al vieţii care ocupă un anumit centru, un
anumit cer, iar dacă sufletul nu este suficient de cunoscă tor, ar putea crede că a atins cerul cel
mai înalt, ultimul cer, de unde nu se poate merge mai departe. Însă într-o altă stare mentală ,
folosindu-se de anumite legi, ar putea atinge acel cer care este luminos, iubitor, pur, activ prin
orice cuvâ nt şi prin orice lucrare, şi ar putea să creadă că a atins cerul care a fost separat de
pă mâ nt atunci câ nd omul a fost fă cut după chipul şi asemă narea lui Dumnezeu; sau s-ar putea,
printr-o altă metodă , să atingă acel cer caracterizat printr-o anumită cunoaştere; pentru că sunt
multe ceruri şi toţi aceşti centri pot fi atinşi cu ajutorul anumitor legi în acel proces de a merge
pe „calea îngustă”.
Există pericolul ca atunci câ nd omul a atins un centru sau un cer, el să înceteze imediat să
îl caute pe Dumnezeu şi să fie satisfă cut că a ajuns pe acel nivel pe care l-a atins, însă în felul
acesta progresul încetează . În unele cazuri, nu doar că procesul va înceta, dar omul ar putea fi
amă git de inteligenţele întunecate, care îl vor abate de la drumul să u şi îl vor duce spre
întunericul de jos.
Dar ţineţi minte un lucru, că ţelul vostru final este Yahveh Elohim, Dumnezeul sistemului
solar; şi nu uitaţi să aveţi în vedere ţelul cel mai înalt pe care vi-l puteţi imagina şi să vă rugaţi
zilnic, cu seriozitate, pentru a cunoaşte adevă rul cu care să tră iţi în armonie; iar dacă deveniţi
conştienţi de unul dintre cerurile aflate mai jos, învă ţaţi din această experienţă , dar nu ră mâ neţi
acolo. Amintiţi-vă că obiectul creaţiei, şi prin urmare lucrarea pe care o avem în faţă , a deveni
asemenea cu fiii lui Dumnezeu, înseamnă să ne unim conştiinţa cu Natura mă reaţă care a creat
acest sistem şi care a adus pe pă mâ nt o fiinţă asemenea ei, care sub că lă uzirea inteligentă a lui
Yahveh Elohim va deveni expresia desă vâ rşită a Minţii şi Voinţei Sale şi va deveni, după cum i s-a
revelat lui Ioan, un rege şi un preot al lui Dumnezeu „ca să stăpânească pământul”.
Gâ ndul care a ocupat în trecut mintea creştinilor – acela că după moarte vor ajunge în rai,
ca scop final al creaţiei noastre – este eronat, pentru că învă ţă tura Domnului Hristos a fost legată
nu numai de nemurirea sufletului, ci şi de nemurirea întregului om; iar scopul, după cum l-am
enunţat la început, a fost ca omul „să stăpânească peste tot pământul”. Iar scopul ia fost revelat şi
lui Ioan din Patmos atunci câ nd îngerul i-a spus, „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a
Hristosului Său” (adică a unsului să u).
Dacă luă m în considerare faptele prezentate în prima parte a acestei că rţi, „Imensitatea
Universului”, infinitatea spaţiului umplut cu lumi şi universuri, şi dacă ne gâ ndim în mod
raţional la aceste lucruri, mintea noastră va scă pa de gâ ndul copilă resc care a pus stă pâ nire pe
ea în trecut – acela al unei lumi îndpă rtate unde va trebui să mergem atunci câ nd vom pă ră si
acest pă mâ nt – astfel încâ t ne vom trezi şi vom pricepe adevă rul, că întregul conţinut al
Apocalipsei este să îl pregă tească pe om să devină un rege şi un preot al lui Dumnezeu, care să
stă pâ nească asupra acestui pă mâ nt. Este important să ştim acest lucru pentru a putea înţelege
capitolele urmă toare care explică ce înseamnă să fim după chipul şi asemă narea lui Dumnezeu.

CAPITOLUL XV - ZĂMISLIREA MIRACULOASĂ

Din cele spuse pâ nă acum, cititorul a dedus fă ră îndoială că pentru a avea o bună
cunoaştere a lui Iisus, a misiunii sale şi a relaţiei noastre cu el ca Mâ ntuitor este absolut necesar
să credem că el a fost fiul lui Iosif şi al Mariei în sensul în care noi suntem copiii pă rinţilor noştri.
Aici ne lovim de o idee preconcepută puternică pe care o au unii dintre cititorii noştri,
care spun că dacă o parte a Scripturii nu este perfectă , atunci nicio parte nu este perfectă .
Aceasta este o gâ ndire copilă rească . Domnul Hristos a spus, „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar
adevărul vă va face liberi” (n.t. Ioan 8:32). Însă adevă rul nu este cuprins în Biblie. Adevă rul se
referă la opoziţia dintre lucrurile care sunt şi ideile privitoare la lucrurile care nu sunt. Prin
58
urmare, a putea cunoaşte adevă rul, indiferent unde îl gă sim, reprezintă o calitate care ne
permite să obţinem mâ ntuirea. Adevă rul dă viaţă . Eroarea este întunecată şi dezintegratoare.
Acest lucru ne aduce în faţa unei întrebă ri: Au fost învă ţă turile apostolilor, urmaşii imediaţi ai
Domnului nostru, desă vâ rşite? Adică erau apostolii incapabili să greşească ? Dacă permitem
raţiunii să îşi urmeze cursul ei normal, trebuie să spunem că aceştia nu erau desă vâ rşiţi. O
dovadă care susţine această afirmaţie poate fi gă sită în Evanghelia după Ioan. Dintre toţii
ucenicii, niciunul nu era atâ t de apropiat de Domnul Hristos cum era Ioan, ucenicul să u
preaiubit; şi niciunul nu a dat lumii nişte idei atâ t de valoroase, că ci Evanghelia sa este
superioară tuturor celorlalte. Şi suntem de acord, ca mulţi dintre clericii noştri cu funcţii de
conducere, că dacă s-ar distruge toată Biblia, cu excepţia Evangheliei lui Ioan, Biserica creştină
tot ar mai avea suficiente adevă ruri vii pe baza că rora să -şi continue lucrarea; totuşi, în ultimul
verset la Evangheliei acestui ucenic preaiubit, citim aceste cuvinte:
„Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu
deamănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21:25). Gâ ndiţi-vă
la aceasată afirmaţie! Ce exagerare minunată ! Am putea spune că este o exagerare necugetată ?
Că ci, dacă a existat vreodată un om cinstit şi sincer, acela a fost preaiubitul ucenic.
Dar hai să ne folosim raţiunea. Limba greacă este la fel de compactă ca şi a noastră , iar
dacă ar fi existat un ucenic care să -l fi urmat de Domnul Hristos de la naştere pâ nă la ră stignirea
şi învierea sa, care să fi consemnat fiecare pas pe care l-a fă cut, fiecare cuvâ nt pe care l-a rostit,
cartea pe care ar fi scris-o nu ar fi fost mai groasă decâ t un volum obişnuit din vremurile noastre.
Faptul că apostolul a presupus că lumea aceasta n-ar cuprinde că rţile ce sar fi scris pentru a
povesti cu de-amă nuntul lucrurile pe care le-a fă cut Iisus este privit ca o mare eroare, însă , după
cum am spus, este vorba de o eroare de judecată .
De asemenea, este evident că în toate Evangheliile se remarcă tendinţa de a condensa
lucrurile. Este totuşi posibil ca Matei şi Luca să -i fi cunoscut îndeaproape pe Iosif şi Maria, iar
Maria sau Iosif să le fi povestit experienţele extraordinare prin care au trecut înainte de
ză mislirea şi naşterea Domnului Hristos, fiindcă există o lege – şi vom face această afirmaţie fă ră
o pregă tire prealabilă pentru a o demonstra – care face ca sufletul să fie prezent atunci câ nd se
ză misleşte trupul în care se va încarna. Credem că există acum în lume mii de bă rbaţi şi femei,
dar mai ales femei, care vă pot spune că au fost conştienţi de faptul că au fost supravegheaţi în
momentul ză mislirii copilului lor.
Dacă sufletul omului obişnuit este suficient de puternic pentru a fi conştient în momentul
ză mislirii, ce să mai spunem despre Yahveh Elohim, care i-a supravegheat pe Iosif şi Maria şi i-a
acoperit cu slava şi puterea Sa! Dacă aşa stau lucrurile, ne putem gâ ndi că dacă un suflet s-ar
apropia suficient de mult încâ t să intre în curenţii vieţii unui bă rbat şi ai unei femei pentru a-şi
procura un trup fizic, el ar avea puterea să biruie ego-urile celor doi şi să -i posede în totalitate,
astfel încâ t niciunul dintre ei să nu-şi mai aducă aminte ce s-a întâ mplat. Acest lucru ar putea
explica ceea ce a spus Matei în Evanghelia sa, că atunci câ nd Iosif a aflat că Maria era însă rcinată ,
„a voit s-o lase în ascuns” (n.t. Matei 1:19), însă îngerul Domnului i-a spus în vis că trebuie să o ia
pe Maria de soţie, pentru că ză mislirea se fă cuse sub influenţa Sfâ ntului Duh. Aceasta este esenţa
întregii chestiuni.
Din Evanghelia lui Luca află m că discuţia dintre Maria şi înger a avut loc înainte de
ză mislire, pentru că îngerul a spus, „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt
te va umbri” (n.t. Luca 1:35); întreaga relatare este la timpul viitor, pentru că ceea ce se
povesteşte în Evanghelia lui Luca este de fapt o profeţie. Prin urmare, ni se spune ceva ce încă nu
s-a întâ mplat. Singura chestiune care mai trebuie lă murită este dacă Iosif era sau nu conştient de
ceea ce se întâ mplase.
Dar haideţi să ne concentră m atenţia pe un alt lucru care are legă tură cu cele spuse.
Primul fapt notabil este acela că Ioan, preaiubitul ucenic, nu oferă nicio relatare, nu face nici
mă car o aluzie la „Ză mislirea Miraculoasă ” a Învă ţă torului să u; şi el a avut posibilitatea, mai mult
decâ t toţi ceilalţi ucenici, să cunoască acest lucru, pentru că „Iisus, văzând pe mama Sa şi pe
ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului:
59
Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (n.t. Ioan 19:27). Dacă Maria a locuit
câ ţiva ani împreună cu Ioan, ceea ce s-a întâ mplat fă ră îndoială , el mai mult decâ t toţi ceilalţi ar fi
trebuit să cunoască toate lucrurile legate de Învă ţă torul să u, inclusiv pe acelea referitoare la
ză mislirea şi naşterea sa, mai ales dacă acea ză mislire fusese atâ t de minunată precum au
consemnat-o Matei şi Luca.
Mai există un fapt remarcabil în legă tură cu acest lucru, şi anume că în toate discursurile
apostolilor, începâ nd cu Faptele Apostolilor şi pâ nă la ultimul capitol al Apocalipsei, nu se
vorbeşte absolut deloc despre ză mislirea miraculoasă a lui Hristos, ci dimpotrivă , ei
propovă duiau că el a fost un om (Faptele Apostolilor 2:22; 10:34-43), unul dintre fraţii lor, aşa
cum se exprimă Pavel: „Pentru aceea, dator era întru toate să Se asemene fraţilor, ca să fie
milostiv şi Mare Preot credincios în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului.
Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute ” (Evrei
2:17,18).
Deci, dacă Hristos a avut parte de o Ză mislire Divină înseamnă că nu se asemă na perfect
cu fraţii să i, ci avea nişte calită ţi mai presus de ale orică rui alt om care tră ise vreodată . Dacă
doctrina ză mislirii miraculoase este o parte esenţială a religiei creştine, atunci cum se face că
Marcu, Ioan, Pavel şi toţi apostolii ale că ror epistole constituie Noul Testament nu au adus-o
niciodată în discuţie?
Haideţi să analiză m din nou Evanghelia după Matei. El îşi începe relatarea cu genealogia
lui Iisus Hristos. Iată ce spune el, „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”,
şi apoi încheie ca şi cum ar fi vorba despre genealogia orică rei alte persoane, spunâ nd, „Iacov a
născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos”. Prin urmare,
această genealogie poate să fie sau poate să nu fie a lui Iisus Hristos. Dacă este genealogia lui
Iisus Hristos, atunci tată l lui a fost Iosif; dacă nu este genealogia lui Iisus Hristos, atunci tată l lui a
fost Dumnezeu; în acest ultim caz, Iosif nu a avut nicio contribuţie, iar arborele genealogic pe
linia lui Iosif este un fals – nu are nicio valoare. Ş i aici ajungem faţă în faţă cu nişte lucruri foarte
importante.
Haideţi să vedem ce spune Luca în genealogia sa; el începe cu aceste cuvinte: „Şi Iisus
Însuşi era ca de treizeci de ani când a început să propovăduiască, fiind, (precum se socotea), fiu al
lui Iosif, care era fiul lui Eli” etc. (n.t. Luca 3:23). Fă ră paranteza respectivă s-ar citi „fiind fiu al lui
Iosif, care era fiul lui Eli” etc., şi încheie genealogia spunâ nd, „fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui
Dumnezeu”, şi atâ t. Nu a fost şi Iisus fiul lui Dumnezeu în aceeaşi mă sură în care a fost şi Adam?
Atunci care este rostul acestei genealogii? Că ci dacă Ză mislirea Miraculoasă este un adevă r,
atunci nu este vorba despre genealogia lui Iisus, pentru că acesta nu avea nicio genealogie. Aţi
putea spune că aceasta este genealogia Mariei, însă Maria nu este menţionată , iar Biblia nu a
consemnat genealogiile femeilor; şi chiar dacă ar fi fost prezentată genealogia Mariei, s-ar fi
vorbit despre moabita Rut, care a fost stră buna Mariei, aşa că Iisus nu ar mai fi fost din să mâ nţa
lui Avraam, ci din cea a lui Lot. Dar de ce se ivesc toate aceste obstacole? Ş i de ce stau lucrurile în
felul acesta?
Haideţi să ne întoarcem atenţia spre Biserică şi spre Învă ţă tura Creştină . Nu suntem în
mă sură să spunem câ t de devreme apare în istoria Bisericii învă ţă tura că „scopul scuză
mijloacele”; însă primii pă rinţi care predicau pă gâ nilor luau contact adesea cu convingerile lor
că zeii pe care-i venerau aveau origini divine, şi fă ră îndoială că atunci câ nd primii creştini lau
prezentat pă gâ nilor pe Domnul Iisus, aceia au spus că este inferior zeilor lor, pentru că zeii lor
erau de origine divină , fiind ză misliţi într-un mod miraculos de că tre divinitate, pe câ nd Iisus
Hristos se nă scuse dintr-un bă rbat şi dintr-o femeie.
Iustin Martirul, unul dintre pă rinţii creştini, spune: „Ajungând la urechile Diavolului că
proorocii au profeţit venirea lui Hristos (fiul lui Dumnezeu), acesta i-a pus pe poeţii păgâni să
scoată în faţă mulţi oameni care să fie numiţi fii ai lui Jupiter (n.t. Zeus în mitologia greacă ).
Această stratagemă a Diavolului a urmărit să-i facă pe oameni să creadă că povestea adevărată a
lui Hristos făcea parte din aceeaşi categorie cu legendele despre fiii lui Jupiter”.
Şi tot aşa, în Apologia Împăratului Hadrian, spune: „Afirmând că Logosul, întâiul născut al
60
lui Dumnezeu, Învăţătorul nostru, Iisus Hristos, a fost născut de o fecioară, fără contribuţia vreunui
bărbat, noi (creştinii) facem acelaşi lucru pe care-l faceţi şi voi păgânii atunci când vorbiţi despre
fiii lui Jupiter. Însă vouă trebuie să vi se spună ce clică de fii ai lui Jupiter sunt aceştia pe care i-au
născocit scriitorii voştri... În ceea ce-l priveşte pe fiul lui Dumnezeu, numit Iisus, dacă l-am lăsa să
fie doar un om, cu toate că numele de „Fiul lui Dumnezeu” este extrem de justificat datorită
înţelepciunii sale, şi având în vedere că voi (păgânii) îl veneraţi pe Mercur (n.t. Hermes în
mitologia greacă ) şi îl numiţi Cuvântul, mesagerul lui Dumnezeu... Iar în legătură cu faptul că
(Iisus Hristos) s-a născut dintr-o fecioară, aveţi şi voi ceva similar în mitul lui Perseu” (Citat în
„Taylor’s Syntagma”, pag. 169).
Confruntaţi cu această opoziţie extraordinară din partea pă gâ nilor, trebuie să
recunoaştem că primii Pă rinţi au fost puternic ispitiţi să adauge în Doctrina Creştină şi în
consemnă rile scrise care se gă seau exclusiv în mâ inile lor relatarea despre Ză mislirea
Miraculoasă şi despre Fecioara Maria, aşa cum vedem în Evangheliile după Matei şi Luca, şi cum
rezultă şi din prezenţa parantezei în relatarea lui Luca.
De asemenea, la o lectură atentă a Evangheliei după Matei remarcă m că relatarea sa
referitoare la naşterea lui Hristos, care începe cu cuvintele, „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a
fost” (n.t. Matei 1:18), este scrisă într-un stil diferit şi cu o altă construcţie a frazei decâ t restul
capitolului, fiind atâ t de distinctă , încâ t poate fi considerată o interpolare. Acelaşi lucru se poate
spune şi despre Evanghelia lui Luca; iar aceste două Evanghelii sunt singurele care consemnează
naşterea lui Iisus.
Aici sunt două lucruri care ne reţin atenţia, şi anume, a fost Iisus acel Hristos profeţit de
Moise şi de mulţi dintre prooroci? Dacă a fost, atunci a fost fiul lui Iosif, fiul lui Avraam. Dacă nu a
fost Hristos despre care s-a profeţit, atunci de dragul discuţiei am putea admite că a avut o
Ză mislire Divină . Nicio profeţie de la începutul Genezei şi pâ nă la sfâ rşitul Apocalipsei nu
vorbeşte despre un Mesia avâ nd o Ză mislire Divină ; dimpotrivă , toate profeţiile referitoare la
Mesia au fă cut trimitere la un om, nă scut nu doar din femeie, ci fiind practic un descendent după
trup al lui Avraam.
În relatarea lui Matei, pentru a se demonstra ză mislirea miraculoasă , sunt citate
cuvintele lui Isaia (7:14): „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în
pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel 6”. Ne îndoim că aici se face referire la
Hristos, dar este un fapt probabil că Maria era fecioară înainte de a-l ză misli pe Domnul Hristos.
În Biblia Regelui Iacob, ca şi în traducerea Bibliei realizată de Rabinul Leeser, prin cuvâ ntul
„fecioară ” se înţelege „o femeie tâ nă ră ajunsă la vâ rsta că să toriei”. Aici nu se pune problema dacă
cunoscuse sau nu vreun bă rbat, ci doar că este „o femeie tâ nă ră , ajunsă la vâ rsta că să toriei, care
poate ză misli”. La acest lucru se referă citatul, şi nu avem niciun motiv să ne îndoim că Maria era
o tă nă ră fecioară ajunsă la vâ rsta că să toriei, care a ză mislit cu Iosif un copil şi, prin urmare, a
fă urit un trup în care s-a încarnat un Eloah, unul dintre Dumnezeii sistemului solar.
În concluzie, vă cerem să citiţi Deuternomul 18:15-19 inclusiv. Din această profeţie (n.t.
fă cută în Deuternom) vă veţi da seama clar că Iisus nu ar fi putut să fie un Fiu al lui Dumnezeu
după trup, şi chiar dacă nu s-ar gă si nimic în Scripturi care să contrazică ză mislirea miraculoasă ,
înseşi cuvintele lui Iisus o contrazic în mod clar: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este
născut din Duh, duh este” (n.t. Ioan 3:6). Dacă aceste cuvinte înseamnă ceva, ei bine, ele înseamnă
că Spiritul nu poate da naştere că rnii şi nici carnea nu poate da naştere Spiritului. Aşa că
repetă m, chiar dacă în Scripturi nu ar fi niciun fel de alte afirmaţii care să nege Ză mislirea
Miraculoasă a Domnului Iisus, aceasta este negată de propriile lui cuvinte. Ne gâ ndisem să -i
lă să m pe alţii să dezbată această chestiune, deoarece în momentul de faţă ea este adusă în
discuţie în mod frecvent; însă pentru că e nevoie de o înţelegere corectă a acestui subiect, pentru
6 Dacă veţi citi acest capitol al profeţiei lui Isaia veţi vedea că el se referă exclusiv la o invazie aflată în plină desfă şurare, şi referitor la acest
copil se spune, „Înainte ca fiul acesta să ştie să dea la o parte răul şi să aleagă binele, pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi
(care au uneltit împotriva lui), va fi pustiit. Dar Yahveh va aduce peste tine, peste poporul tău şi peste casa tatălui tău, vremuri care n-au mai venit
de când Efraim s-a desfăcut de Iuda; va aduce pe regele Asiriei”. Aici se referă la luarea în captivitate în Babilon, care a avut loc cu mult înainte de
venirea lui Hristos. Deci, cuvintele referitoare la copil sunt acestea; „şi vor chema numele lui Emanuel”, nu Iisus. Aţi putea spune că Emanuel
înseamnă „Dumnezeu este cu noi”, dar oare nu puneau şi evreii astfel de nume copiilor lor? Nu era acesta un lucru obişnuit? Cu siguranţă că da.
Aşa că nu se poate ca semnul care i s-a dat lui Ahaz să se fi referit la Iisus Hristos.
61
a justifica adevă rul Scripturilor la modul general, dar şi pentru a îndepă rta vă lul întunecat care
este aruncat asupra bisericii de această înţelegere greşită a Ză mislirii Miraculoase, ne-am gâ ndit
că se cuvine să facem pe scurt afirmaţiile de mai sus. Nu avem altceva de fă cut decâ t să privim
în jurul nostru pentru a sesiza efectele acestei învă ţă turi greşite. Vom vedea că biserica o
venerează pe „maica Domnului” şi că întreaga Biserică , Protestantă şi Catolică , se închină şi
venerează chipul unui om – de fapt, trupul unui om, fiul lui Avraam!
Astfel, oamenii încalcă porunca, „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici
unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub
pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti” (n.t. Exodul 20:4,5). Ş i cu toate acestea, întreaga
lume creştină se închină , venerează şi încearcă să slujească un om după chipul lor.
De asemenea, această învă ţă tură a fost cauza marii persecuţii a bisericii timpurii şi a
dogmei preschimbă rii pâ inii şi vinului în trupul concret al lui Hristos. De fapt, puteţi urmă ri cu
uşurinţă toate marile greşeli şi necazuri care au avut la bază credinţa Bisericii Creştine că
să mâ nţa carnală a lui Avraam a fost fiul lui Dumnezeu, uitâ nd complet de acel suflet spiritual
care era, într-adevă r, omul real, adevă ratul mâ ntuitor al lumii. Aşa cum a spus Dumnezeu prin
cuvintele proorocului, „Eu, Eu sunt Yahveh şi nu este mântuitor afară de Mine!” (n.t. Isaia 43:11).
Unii ar putea să spună : Atunci Iisus Hristos este Dumnezeu. Da, este, însă carnea lui Avraam nu
este Dumnezeu, că ci după cum a spus Iisus, „Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări”
(n.t. Ioan 14:10); iar Tată l este Dumnezeu, El este Mâ ntuitorul nostru.

CAPITOLUL XVI - CHIPUL LUI DUMNEZEU

În Geneza 1:27 citim: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut”. Dacă prin „Chipul lui Dumnezeu” în om s-ar înţelege forma fizică umană ,
atunci ar trebui să luă m în considerare forma creatoare, aşa cum se manifestă ea în natură . Însă
dacă , după cum am afirmat într-un capitol anterior, întreaga natură este trupul Să u, iar
Dumnezeu este sufletul a tot ceea ce există , asta înseamnă că avem în faţa noastră un vast
domeniu de gâ ndire.
În copilă ria rasei noastre ne-a plă cut să credem că dacă omul a fost fă cut după chipul lui
Dumnezeu, asta înseamnă că Dumnezeu arată ca omul. Deşi această afirmaţie este în principiu
corectă , totuşi se îndepă rtează atâ t de mult de marele adevă r, încâ t biserica timpurie a fost
nevoită să facă o distincţie clară între lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea naturii. E un comentariu
trist la adresa evoluţiei rasei noastre faptul că auzim oameni de ştiinţă care spun că Dumnezeu
nu are nimic de a face cu marile fră mâ ntă ri ale naturii, pentru că acestea se datorează unor
cauze naturale. Aici necredinţa se manifestă în cel mai înalt grad al să u. Însă dacă recunoaştem
că Dumnezeu este Sufletul şi Puterea Creatoare, care sunt active în toate lucrurile, atunci am pus
bazele unei gâ ndiri raţionale şi sistematice.
Aşadar, începâ nd de aici, de la acest adevă r fundamental, atunci câ nd că ută m chipul
omului în marele tot universal suntem împinşi înapoi la o modalitate de gâ ndire care, din cauza
prevalenţei materialismului şi a ignoranţei, a că pă tat în ultimul secol o proastă reputaţie. Ne
referim la influenţa corpurilor cereşti asupra pă mâ ntului şi asupra omului.
Câ ndva, în trecutul de mult uitat, cineva a descoperit ceea ce grecii au numit „cercul
animalelor” – zodiacul. Termenul „cercul animalelor”, deşi indică o anumită ignoranţă a
adevă ratei naturi a lucrului numit aşa, face trimitere la un mare adevă r – un adevă r pe care lau
perceput clarvă ză torii şi înţelepţii din toate timpurile trecute şi pâ nă în prezent; dintre numele
acestora se detaşează în mod special cele ale lui Platon şi Swedenborg, care au vă zut ceea ce ei
au numit „Marele Om din Ceruri”.
În anul 1877, autorul prezentului volum a publicat o lucrare intitulată Biologia Solară .
Subiectul acestei lucră ri a fost acela de a contura caracterul unei persoane pe baza datei sale de
naştere. În această lucrare se dovedeşte, la fel de exact cum poate fi dovedit orice fapt ştiinţific,
că o persoană este dominată şi caracterizată de acea funcţie a trupului omenesc reprezentată de
62
semnul particular al zodiacului în care se gă sea pă mâ ntul în momentul naşterii sale. Se pare că
Apostolul Pavel avea idee despre acest lucru atunci câ nd a spus:
„Trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un
trup... Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu
sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup?Şi urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu
fac parte din trup, - pentru aceasta nu este ea din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul?
Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele,
în trup, cum a voit. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe
mădulare, însă un singur trup... Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi
dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui
Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (1 Corinteni 12:12-27).
Vom face acum o afirmaţie a unui fapt, însă fă ră a încerca să -i dovedim veridicitatea; să
presupunem că în jurul soarelui nostru există ceea ce s-ar putea numi două sprezece oceane de
viaţă eterică , separate unul de altul prin hotare clare, şi că aceste două sprezece oceane conţin
calită ţile reprezentate de cele două sprezece funcţii ale organismului uman, începâ nd cu
Berbecul, care este capul Marelui Om; apoi, Taurul reprezintă gâ tul; Gemenii, mâ inile şi
picioarele; Racul, pieptul; Leul, inima; Fecioara, stomacul şi sistemul digestiv; Balanţa, rinichii, şi
aşa mai departe, pentru toate cele două sprezece funcţii ale organismului uman. Toate planetele
sistemului solar, în că lă toria pe care o fac în jurul soarelui pă rinte, trec prin aceste două sprezece
oceane. O planetă şi oceanul în care este scufundată îşi împrumută reciproc calită ţile – oceanul
vieţii primeşte ceva de la planetă , iar planeta la râ ndul ei primeşte ceva de la oceanul vieţii, aşa
încâ t oamenii de pe ea vor fi dominaţi de calită ţile acelui ocean. Cu ajutorul Biologiei Solare
oricine poate dovedi că aceste afirmaţii sunt adevă rate.
Ş i în jurul pă mâ ntului nostru există un zodiac ale că rui influenţe guvernează trupul fizic
şi simţurile lui. Acest zodiac, deşi de sine stă tă tor, este fă cut după chipul zodiacului soarelui, cu o
singură excepţie, şi anume că zodiacul pă mâ ntului este în ordine inversă în raport cu zodiacul
soarelui. De exemplu: Câ nd pă mâ ntul este în semnul Berbecului din zodiacul solar, iar luna este
pe aceeaşi linie cu soarele şi pă mâ ntul, ea se gă seşte în semnul Berbecului din zodiacul
pă mâ ntesc, ceea ce ne arată că cele două zodiacuri se află în ordine inversă unul în raport cu
celă lalt. De asemenea, câ nd pă mâ ntul se află în semnul Berbecului, luna este plină – pentru că
este pe aceeaşi linie cu soarele şi pă mâ ntul şi se află pe partea pă mâ ntului care este opusă
soarelui, adică în semnul Balanţei (n.t. din zodiacul solar).
Am dat acest exemplu, deoarece el reprezintă un adevă r important pentru psihologie,
întrucâ t această inversare ne arată că fiecare adevă r pe care-l primeşte omul prin intermediul
simţurilor sale, în raport cu mintea este inversat. Acest lucru explică de ce adevă rul este atâ t de
distorsionat; nimeni nu poate realiza câ t de mult se denaturează adevă rul pâ nă câ nd nu ajunge
la un nivel la care conştiinţa spirituală începe să îi domine personalitatea. Însă ne-am abă tut de
la firul logic al expunerii noastre – deşi poate acest lucru a fost necesar.
V-am adus în minte o imagine a Marelui Om din Ceruri în poziţia în care stă fă tul în
pâ ntecele mamei, cu capul lipit de picioare; şi un astfel de om înconjoară soarele, iar altul
înconjoară pă mâ ntul. Ş i am mai fă cut aluzie la faptul că prin mişcarea acestor corpuri cereşti
creaţia îşi urmează cursul; astfel încâ t fiecare dintre indivizii care compun omenirea, care a fost
creat în diferite momente ale anului, este o întruchipare a unei funcţii specifice a Marelui Om al
Cerurilor. Însă fiecare dintre aceste persoane este în acelaşi timp şi o întruchipare a calită ţilor
întregului zodiac sau are aceste calită ţi prezente în fiinţa sa. Cu toate acestea, va fi dominată de
calitatea acelei funcţii specifice în care s-a nă scut, pentru că , după cum am vă zut, fiecare dintre
cele două sprezece oceane reprezintă una dintre cele două sprezece funcţii care constituie
organismul uman.
Prin urmare, dacă corpurile cereşti sunt centrii mentali ai Infinitului, angajaţi în munca
de creaţie prin intermediul mişcă rii lor constante în jurul centrului propriu, şi dacă omul este
produsul acestor energii creatoare, fiind fă cut după chipul zodiacului, atunci este evident că , aşa
cum spun Scripturile, „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a
63
făcut” (n.t. Geneza 1:27).
Acest fapt a dat naştere unei poezii compuse de un poet modern:

„Doisprezece Îngeri planetele veghează

Şi fiecare-un glob primeşte-n a lui pază
Şi viaţă-i dă din plin, dar în genunchi s-aşază
Căci Dumnezeul-om e cel ce guvernează.
Doisprezece Îngeri de pe tărâm ceresc
În foc, apă şi aer şi pe pământ trăiesc
Şi-acestor elemente mereu le poruncesc
Căci valuri de lumină din Dumnezeu primesc;
Arhetipale sfere de spaţiu-timp desprinse
Douăsprezece focuri de Dumnezeu aprinse”.

CHIPUL ORGANIZAT

Ne-am ocupat de chipul creaţiei din perspectiva minţii pă mâ nteşti şi în manifestarea sa

materială – o manifestare care a început odată cu apariţia omului. Dar semnificaţia chipului nu
se opreşte aici – acesta este doar începutul. Ca să existe un organism capabil să exprime
Divinitatea, este nevoie de un ansamblu de trupuri individuale.
După cum a spus şi apostolul în citatul anterior, trebuie să se adune laolaltă mai mulţi
oameni ale că ror minţi să se fi dezvoltat suficient de mult pentru a înţelege ceva despre Sursa lor
şi care să -şi dorească să ajungă la o unire desă vâ rşită cu Mintea şi Voinţa care i-a creat. Toate
interesele, dorinţele şi gâ ndurile omului, aşa cum îl vedem acum, la începutul secolului XX, sunt
centrate asupra sinelui propriu – eu şi al meu. Astfel, el s-a separat de Marele Trup, de Trupul
Omenirii. Ş i aşa cum se întâ mplă în lumea animală , el se luptă cu semenii să i şi vrea să fie mai
presus decâ t ei. În consecinţă , este asaltat din toate pă rţile de muncă , de tristeţe şi de moarte,
care îşi au originea în aceeaşi sursă care duce la îmbolnă virea trupului fizic, şi anume faptul că
organele nu mai sunt în armonie unele cu altele. Prin urmare, trupul omenirii este bolnav din
cap pâ nă -n picioare, că ci organele şi funcţiile sale se ră zboiesc între ele şi se opun izvorului
nemuririi – Sursa din care provine fiinţa.
Astfel, moartea domneşte şi va domni peste toate pâ nă la formarea Trupului lui Hristos,
la care face aluzie Pavel în citatul să u. Indivizii nu sunt organe sau funcţii ale Trupului Omenirii.
Dacă ar fi aşa, atunci rasa umană ar fi alcă tuită doar din doisprezece indivizi. Dimpotrivă , fiecare
individ este o moleculă a Marelui Trup, şi fiecare dintre aceste molecule are locul să u şi funcţia
sa, astfel încâ t trupul este format dintr-o mulţime de membri. Toate trupurile sunt alcă tuite
dintr-un ansamblu de molecule, fiecare dintre acestea fiind un organism viu, cu o conştiinţă
proprie, dar totuşi fă câ nd parte dintr-un tot, care sunt guvernate de o lege a atracţiei ce le
determină să se unească şi să devină una cu întregul trup.
Iar trupul omenesc, construit din aceste molecule, devine la râ ndul lui o moleculă într-un
ansamblu mai extins şi mai grandios, pe care Apocalipsa îl numeşte „Trupul lui Hristos”. Aici
apare întrebarea: Cum poate exista un ansamblu alcă tuit din femei şi bă rbaţi atâ t de uniţi între ei
încâ t să formeze un trup, un întreg unitar? Din punctul de vedere al alcă tuirii rasei o astfel de
stare ar fi cu siguranţă una normală , însă vom ră spunde mai bine la întrebare dacă vom analiza
ceea ce se întâ plă pe planul imediat superior nouă . Ş i câ nd ne gâ ndim la acest plan superior în
raport cu masele, iată ce avem în vedere:
Ici şi colo, risipiţi prin lume, există bă rbaţi şi femei care au ajuns la un asemenea grad de
sensibilitate, încâ t pot simţi starea de spirit a unei persoane de îndată ce intră în contact cu ea,
de aceea în ei ia naştere imediat un sentiment de atracţie sau respingere – o simpatie sau o
senzaţie dureroasă că este ceva în neregulă cu acea persoană . Acesta este doar începutul, o
anticipare a unui nivel de existenţă care trebuie atins în dezvoltarea şi rafinarea spirituală a
64
rasei umane.
Cel mai mare Învă ţă tor de pe pă mâ nt a folosit viţa de vie ca simbol al formă rii acestui
trup: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă
multă... Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă” (n.t. Ioan 15:5,6).
Iar apostolul preia ideea din acest citat şi vorbeşte despre ramura de mă slin să lbatic cu
care se altoieşte copacul roditor, iar Dumnezeu foloseşte acest simbol prin intermediul
proorocului. Ş i nu ca să înmulţim cuvintele, ci ca să putem trece imediat la ideea centrală , vă
cerem să pă straţi în minte acest simbolism. Metoda lui Hristos de altoire a viţei adevă rate este
prezentată în Ioan 15.
Câ nd oamenii s-au nă scut de sus, iar puterile sufletelor lor s-au dezvoltat într-atâ t încâ t
ajung să tră iască pentru Dumnezeu, asemenea Domnului Hristos, minţile lor vor fi iluminate şi ei
vor vedea că Duhul lui Dumnezeu este unul singur şi că toţi cei ce tră iesc întru Duhul lui
Dumnezeu trebuie să devină unul. Această stare de unitate este adusă la lumină în Apocalipsa,
capitolele 1, 7, 14, 21 şi 22.
Pentru a lă muri mai bine această idee, haideţi să ne imagină m 144000 de persoane sau
288000 de bă rbaţi şi femei, care şi-au dezvoltat atâ t de mult conştiinţa sufletească , încâ t fiecare
simte tră irile tuturor celorlalţi şi ale întregului Trup; şi nu numai că simte, dar este la fel de
conştient de gâ ndurile fiecă rui individ al Trupului şi al Trupului ca întreg, cum este şi de
gâ ndurile sale. N-ar fi aceasta o stare în care individualitatea mă dularelor Trupului ar dispă rea?
Ş i oare mă dularele acestea – vă rugă m să reflectaţi asupra întrebă rii – n-ar constitui ele un Trup
desă vâ rşit, aşa cum sunt se întâ mplă şi cu moleculele organismului vostru, care îl fac să fie un tot
unitar? Cu siguranţă că da.
Ei bine, dacă acest Trup de 144000 de membri ar fi alcă tuir din cei mai elevaţi bă rbaţi şi
din cele mai elevate femei de pe planeta noastră , atunci ar însemna că avem de a face cu cel mai
mare ansamblu de minţi pe care l-a cunoscut vreodată această lume. Mai mult decâ t atâ t, am
putea considera că fiecare dintre mă dularele acestui Trup tră ieşte o viaţă nouă , conservâ nd în
interiorul să u toată forţa vitală generată de trup printr-o activitate sexuală normală ; astfel, nu
numai că îşi va spori capacită ţile obişnuite de nenumă rate ori, dar prin focurile Vieţii Divine care
ard în el va putea transmuta, rafina şi intensifica elementele propriului să u trup, sporindu-şi
sensibilitatea şi devenind din ce în ce mai viu şi mai conştient de faptul că perfecţiunea
organismului să u depinde de toate celelalte mă dulare ale Trupului. Este evident, prin urmare, că
un astfel de Trup ar fi legat de o asemenea simpatie reciprocă a oamenilor care îl alcă tuiesc,
încâ t fiecare membru ar fi satisfă cut şi fericit că poate fi el însuşi şi că poate fi completat şi
suplimentat de comportamentul obişnuit al orică rui alt individ. Astfel, în lumina adevă rului
absolut, ar fi imposibil ca într-un astfel de Trup să existe neînţelegeri sau lipsă de armonie. Ei
bine, acesta este Trupul despre care se vorbeşte în capitolul 21 al Apocalipsei.
Dar aceasta este doar partea umană a problemei, de aceea proorocul, care vede finalul,
Scopul Divin, exclamă , „Yahveh însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea
Lui!” (Habacuc 2:20). Iar apostolul a avut în vedere acelaşi gâ nd atunci câ nd a spus, „Nu ştiţi,
oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? ” (n.t. 1
Corinteni 3:16).
După cum am avut ocazia să spunem în capitolele anterioare – şi vom dezvolta mai mult
în capitolele care vor urma – metodele de a tră i prin care bă rbaţii şi femeile vor ajunge la acest
scop final tind că tre un element central, şi anume unirea conştiinţei lor cu Dumnezeu, Tată l lor
Ceresc. Aici îşi află desă vâ rşirea acel simbol folosit de Domnul Iisus – viţa de vie – că ci, ca fiinţe
spirituale, oamenii au ieşit de la Dumnezeu, şi pentru atinge acest scop final ei trebuie să se
întoarcă la Dumnezeu şi să -şi unească conştiinţa cu Sursa din care provin. Ei trebuie să tră iască
întru Dumnezeu la fel de concret cum viţa de vie îşi trage seva din pă mâ nt, din aer şi din lumina
soarelui. Ş i aşa cum această sevă hră neşte viţa cu toate mlă diţele şi fructele sale, tot aşa se
întâ mplă şi în cazul mă dularelor care se află în acest Trup – că ci ele sunt unite cu Hristos
(„adevărata viţă”), iar el este unit cu Tată l – pentru că aceşti oameni vor fi pă rtaşi la aceeaşi
viaţă , la acelaşi Spirit. Mintea şi voinţa (Spiritul) lui Dumnezeu vor fi mintea întregului Trup, la
65
fel cum viaţa obişnuită uneşte toate moleculele trupurilor noastre individuale. Haideţi să
rezumă m acum principalele idei ale acestei lucră ri:
Marele Trup a evoluat de la formele de viaţă inferioare pâ nă la cei mai elevaţi bă rbaţi şi
la cele mai elevate femei ale planetei noastre; aceştia şi-au sporit, şi-au rafinat şi şi-au
intensificat facultă ţile de care dispuneau de foarte mult ori; la acestea se mai adaugă înaltele
calită ţi mentale care au fost dobâ ndite ca urmare a unei unită ţi desă vâ rşite cu întreg Trupul
mental. Iluminaţi un astfel de Trup mental printr-o uniune perfectă cu curenţii mentali ai lui
Yahveh Elohim şi veţi obţine omul care va „stă pâ ni” asupra întregului pă mâ nt, opera finală ,
chipul „Dumnezeului Om din Ceruri” – „Chipul lui Dumnezeu”.
Acesta este un scurt rezumat al istoriei că lă toriei sufletului care pleacă de la Dumnezeu şi
se întoarce înapoi – a chipului să u.
Vă puteţi imagina ce putere are acest Trup asupra planetei noastre? Nu vă minunaţi de
faptul că în Apocalipsa Sfâ ntului Ioan se spune că ei vor fi „regi şi preoţi care vor stăpâni
pământul”? (n.t. Apocalipsa 5:10). Acest Trup va fi Dumnezeul planetei, aşa cum Elohim este
Dumnezeul Sistemului Solar.
Aceasta este împlinirea scopului stabilit la început – de a face om după Chipul Divinită ţii;
că ci Chipul lui Yahveh Elohim poate fi desă vâ rşit pe pă mâ nt doar prin organizarea, prin
asamblarea, unui astfel de Trup. Ş i constituind acel Trup, „Yahveh Elohim”, sau dâ ndu-i dreptul
să aspire la numele „Yahveh”, înseamnă ca fiecare membru individual să îşi unească conştiinţa cu
Dumnezeul universului, în acelaşi fel în care o fac şi membrii acelei Fră ţii Veşnice – care a existat
în toate lumile şi în toate timpurile – care şi-au unit vieţile cu Yahveh, Dumnezeul tuturor
sistemelor de lumi; şi aceştia sunt mereu conştienţi în El şi de El, cu alte cuvinte, conştienţi că
sunt doar un centru mental produs de Yahveh, prin care Acesta îşi gă seşte o modalitate de
exprimare.
Urmă torul pas pe calea dezvoltă rii omenirii şi a planetei noastre este să construim un
Trup ca acela pe care l-am prezentat, iar acest Trup va fi doar un centru mental al Infinitului.
Însă aici intră m pe tă râ mul capitolului „Chipul şi Asemă narea”, unde această chestiune va
fi tratată mai pe larg.

CAPITOLUL XVII - ASEMĂNAREA CU DUMNEZEU: LUCRAREA LUI HRISTOS

Misterul veacurilor se referă la realizarea scopului lui Dumnezeu – de a face om după

chipul şi asemă narea Sa, de a-L pregă ti pe om să devină moştenitorul Să u şi împreună
moştenitor cu Hristos. Pentru a putea înţelege clar aceste chestiuni este nevoie să ne aplecă m
atenţia asupra urmă toarelor întrebă ri:
1. Ce este omul?
2. Cum ajunge omul la Asemănarea cu Dumnezeu?

CE ESTE OMUL?

Pentru a ră spunde la această întrebare trebuie să privim pă mâ ntul aşa cum îl percep
simţurile noastre fizice, pentru că el reprezintă o realitate fizică . Vedem astfel că omul depinde
de această planetă ; tră ieşte cu ajutorul ei şi fă ră ea ar pieri imediat – omul nu poate supravieţui
fă ră hrană , apă şi aer. De asemenea, mai vedem că dacă creierul nu este să nă tos, dacă omul
înnebuneşte, schimbarea este atâ t de radicală , încâ t pare a fi o altă fiinţă . Pentru mintea
materialistă , aceasta este o dovadă a faptului că omul are doar o viaţă animală , lucru adevă rat şi
în acord cu învă ţă turile lui Hristos, că ci el le-a spus celor din preajma lui, „Voi sunteţi din cele de
jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta” (n.t. Ioan
8:23). Astfel, el a trasat o linie de demarcaţie foarte clară .
De asemenea, referitor la viaţa sa şi la viaţa oamenilor a spus, „Vremea Mea încă n-a sosit;
66
dar vremea voastră totdeauna este gata” (n.t. Ioan 7:6), accentuâ nd astfel faptul că în timpul
existenţei pe pă mâ nt „omul trupesc” este afectat de accidente, boli şi moarte, care îl pot scoate
oricâ nd din trup.
Pentru a se ridica deasupra acestor condiţii trebuie să i se adauge ceva anume, la care
Iisus s-a referit cu cuvintele: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui,
nu veţi avea viaţă în voi” (n.t. Ioan 6:53). Iar celor care au protestat, spunâ nd, „Cum poate Acesta
să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” (n.t. Ioan 6:52), le-a explicat ce înseamnă să îi mă nâ nce trupul
şi să îi bea sâ ngele, zicâ nd, „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe
care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (n.t. Ioan 6:63). Astfel, a respins ideea că pâ inea, sau
anafura, şi vinul sunt carnea şi sâ ngele Domnului; şi ne-a lă sat cu o concluzie indubitabilă , că
pîinea care se mă nâ ncă şi vinul care se bea sunt doar nişte simboluri care să ne amintească de
vremea câ nd lucrurile acestea vor deveni realitate.
Însă principala chestiune de care trebuie să ne ocupă m este această afirmaţie categorică ,
„nu veţi avea viaţă în voi”. Aşadar, omul nu are viaţă în el? În altă parte, Hristos a spus, „Căci
precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine” (n.t. Ioan 5:26), vrâ nd să
spună că fiul nu a avut viaţă în sine pâ nă câ nd nu i-a fost dată de Tată l. Peste tot în jurul nostru
există numeroase dovezi că omul nu are viaţă în el, că pentru a tră i depinde, aşa cum am spus, de
hrana pe care o mă nâ ncă , de apa pe care o bea şi de aerul pe care îl respiră . Ş i totuşi mai există o
viaţă care animă oamenii şi animalele, spiritul pă mâ ntesc al vieţii, pe care-l posedă toate
creaturile. Am vă zut în capitolele anterioare că planeta pă mâ nt a fost creată printr-un cuvâ nt,
care nu este altceva decâ t spirit, minte; dacă aşa stau lucrurile, tot ceea ce este omul îşi are
originea în cuvâ ntul creator care este activ pe pă mâ nt.
Fiecare lume este un gâ nd separat al lui Dumnezeu. Omul se gâ ndeşte la slujba sa, apoi la
gospodă ria sa, iar aceste gâ nduri sunt diferite unul de altul; aşa se întâ mplă şi cu gâ ndurile lui
Dumnezeu prin care a creat lumea.
În gâ ndul de a crea planeta pă mâ nt şi oamenii care o populează a existat potenţialul
tuturor legilor creatoare; aşa încâ t, atunci câ nd vorbim despre spiritul acestei lumi, ne referim la
acest gâ nd precis al Minţii Creatoare, care se referă la scoaterea omului de pe tă râ mul invizibil
pentru a-l trece prin toate experienţele vieţii pă mâ nteşti – naştere, muncă , durere şi moarte.
Scripturile ne spun că Sfâ ntul Duh este separat de pă mâ nt. Acolo se spune că omul s-a
separat de Dumnezeu, pentru că el este în totalitate pă mâ ntesc, fiindcă a apă rut din spiritul
creator al acestei lumi. Ş i se mai arată că el trebuie izbă vit de puterea spiritului lumesc, că ci
pentru a putea avea viaţă în el omul trebuie să se împă rtă şească din Duhul Sfâ nt, Spiritul care
este deasupra tuturor (a se vedea Ioan 3:31).
Din aceste concluzii putem deduce că în existenţa sa omul nu poate avea parte de
nemurire. Acest lucru este adevă rat şi fals în acelaşi timp, pentru că citim, „Atunci mi-am dat
seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu
se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui” (n.t. Ecclesiastul 3:14).
Ş i pentru că Dumnezeu l-a creat pe om, acesta va exista veşnic, iar pă mâ ntul pe care
tră ieşte şi spiritul acestei lumi care îi inspiră gâ ndurile vin de la Dumnezeu, de la Spirit; însă
Mintea Infinită vrea să creeze omul şi această lume după asemă narea Sa. Acest gâ nd de a crea
lumea pă mâ ntească este separat de toate celelalte gâ nduri ale Infinitului, în acelaşi fel în care
unul dintre gâ ndurile noastre este separat de toate celelalte sau se îndreaptă doar spre un
anumit obiect.
Este binecunoscut faptul că atunci câ nd mintea unui om este centrată şi analizează ideile
râ nd pe râ nd, el este mult mai eficient decâ t câ nd încearcă să se ocupe de mai multe lucruri în
acelaşi timp, că ci în această ultimă situaţie va realiza mai puţin. Acelaşi lucru este adevă rat şi în
privinţa acestei sfere pă mâ nteşti. Ca omul să continue să se dezvolte şi să împlinească scopul
pentru care a fost creat, el este limitat la mediul să u de viaţă şi la nevoile sale pă mâ nteşti; şi este
necesar să fie limitat şi legat de această existenţă pâ nă câ nd va creşte şi va ajunge la un nivel de
dezvoltare spirituală la care va simţi nevoia să ducă o viaţă mai înaltă şi să se ridice la o
conştiinţă superioară .
67
 Am vă zut că reîncarnarea este o lege care face ca omul adevă rat, sufletul alcă tuit din
amintirile unei vieţi tră ite, să supravieţuiască trupului şi să se întoarcă prin reîncarnare iar şi iar,
pâ nă câ nd se va maturiza şi va putea să -L recunoască pe Dumnezeu, pe Tată l să u. Aici pare să
existe o contradicţie, şi anume că omul moare, iar sufletul cu toate amintirile sale se
reîncarnează , dar cu toate acestea omul nu îşi aduce aminte nimic din vieţile sale anterioare.
Faptul că amintirile nu pier, ci însoţesc sufletul în nou să u trup, a fost pus în evidenţă de că tre cei
ce practică hipnoza; că ci uneori se poate vedea că o persoană analfabetă , atunci câ nd se află în
transă hipnotică , devine o persoană cu o educaţie aleasă . Individul interior a beneficiat de o
pregă tire deosebită , pentru că este capabil să vorbească diferite limbi stră ine şi să converseze
avâ nd o pronunţie perfectă ; dar câ nd este scos din starea de hipnoză , conştiinţa sa revine la
acelaşi grad de analfabetism. Explicaţia pentru acest lucru este oferită de reîncarnare, fiindcă
există în acel trup o memorie latentă , capabilă să se unească cu conştiinţa exterioară .
Am vă zut că omul nu are viaţă în el însuşi, şi nici mă car această memorie latentă nu are
viaţă în ea însă şi, ci tră ieşte prin spirit. Însă tră ieşte prin spiritul sferei în care se gă seşte; adică
un râ u nu se poate ridica mai sus de izvorul să u, şi tot aşa se întâ mplă şi cu sufletul care
conservă amintirile, precum şi cu trupul fizic, că ci niciunul nici altul nu poate acţiona altfel decâ t
pe baza calită ţilor proprii sau a celor provenite din sfera în care se gă seşte fiecare.
Aşadar, dacă amintirile pe care le posedă sufletul provin din experienţele unei existenţe
materiale într-o lume fizică , acesta va continua să existe în acea lume, ceea ce înseamnă că va
continua să tră iască şi să exprime spiritul lumii, şi cum în spiritul lumii nu există nimic care să
aibă puterea de a perpetua structura fizică , asta înseamnă că pentru conştiinţa individuală nu
există nemurire, deoarece omul este legat de pă mâ nt, este pă mâ ntesc.
Spiritul lumii lucrează , dar nu poate termina lucrarea; el face doar o muncă pregă titoare
sau preliminară , pentru scopul final al creaţiei. Pă mâ ntul este un gâ nd exprimat pentru un
anumit scop, iar scopul sau tendinţa activită ţilor creatoare este să facă om „După chipul lui
Dumnezeu” şi „După asemă narea cu Dumnezeu”.
L-am prezentat pe om ca pe o creatură a pă mâ ntului, supus tuturor vicisitudinilor unei
existenţe pă mâ nteşti, tuturor schimbă rilor care se petrec permanent pe pă mâ nt; o creatură
aflată sub influenţa tuturor legilor care guvernează existenţa pă mâ ntească , fă ră nicio posibilitate
de a se perpetua singur. El nu are viaţă în el însuşi, ci depinde de viaţa de pe planetă şi de spiritul
lumii; este mâ nat înainte de lucrarea evoluţiei, generaţie după generaţie. Este adevă rat că are
liber arbitru, că este liber să acţioneaze aşa cum doreşte; îşi poate folosi voinţa mai mult sau mai
puţin. El este liber în aceeaşi mă sură în care sunt şi toate celelalte animale, însă fiecare creatură
trebuie să acţioneze potrivit naturii sale. Mulţi psihologi consideră că omul nici mă car nu se
poate gâ ndi la ceva ce nu se gă seşte în el însuşi; nu poate avea niciun gâ nd ale că rui calită ţi să nu
se afle în interior.
Iisus a exprimat şi el deseori aceeaşi idee, „Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele
lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu ” (n.t. Ioan 8:47); şi
tot aşa, „Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Mele. Oile Mele ascultă de glasul Meu şi
Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine” (n.t. Ioan 10:26,27). Aici, Iisus pare să se fi referit la
faptul că aceia erau pă mâ nteşti şi nu se puteau gâ ndi decâ t la această lume. De asemenea, i-a zis
lui Nicodim, „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti?” (n.t. Ioan
3:12). Lucrurile pă mâ nteşti despre care vorbea Hristos erau legate de renaştere, de naşterea de
sus, că ci a spus, „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro
se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul” (n.t. Ioan 3:8).
După ce am vă zut cum este omul pă mâ ntesc, haideţi să vedem urmă toarele:
CUM AJUNGE OMUL SĂ FIE DUPĂ ASEMĂ NAREA LUI DUMNEZEU

Din ultimul text pe care l-am citat rezultă clar că omul nu are de a face în mod direct cu
ză mislirea de sus. Noi doar ne dă m seama că bate vâ ntul, dar nu ştim de ce bate, de unde vine şi
încotro se duce.
Atunci câ nd prin creştere şi dezvoltare omul atinge un nivel care îi permite să primească
68
o energie mai elevată de la Spirit, atunci acesta va curge în el la fel de firesc cum floarea se
foloseşte de toate calită ţile care i se adaugă pentru a înflori sau cum pomul roditor adună
calită ţile care îl fac să producă delicioasele fructe – probabil folosindu-se de o calitate lipsită de
savoare a sevei care îl hră neşte. În viaţa vegetală , aceasta este o manifestare a acelei legi
minunate referitoare la naşterea de sus. Că ci după ce copacul a crescut an de an şi a ajuns la
maturitate, în el se produce o transformare minunată , care îl face să se umple de flori frumoase,
ceea ce nu i s-a mai întâ mplat anterior. Apoi florile îşi pierd petalele şi apare fructul, care în cele
din urmă se coace, devine plă cut ochiului şi capă tă un gust bun, fiind gata de a fi mâ ncat.
Aşa şi omul, creşte mereu, generaţie după generaţie, trecâ nd prin ciclurile existenţei
lumeşti, pâ nă câ nd indivizi deocamdată izolaţi încep să înflorească , dâ nd la iveală dorinţa
spirituală – o floare care reprezintă o calitate adă ugată , pe care omul nu a avut-o anterior.
Ce a vrut să spună Iisus atunci câ nd a afirmat, „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi
nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”? (n.t. Ioan 6:53). El ră spunde parţial la întrebare,
zicâ nd, „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (n.t. Ioan 6:63) – ca şi cum ar
spune, Despre asta vorbesc; nu de trup, nu de sâ nge, ci de spirit, că ci „trupul nu foloseşte la
nimic” (n.t. Ioan 6:63). Aici misterul se adâ nceşte. De ce nu se împă rtă şeşte omul din Sfâ ntul Duh
cu mult mai devreme decâ t o face? Oare pentru că Duhul nu e prezent? – Sfâ ntul Duh, Spiritul lui
Dumnezeu, umple toate lucrurile şi toate golurile. Nu există loc în întregul univers care să nu fie
umplut de Duhul Sfâ nt; însă noi nu putem atinge acest Duh; pentru Duh, omul este doar o umbră .
Ceea ce se află pe un nivel inferior este întotdeauna doar o umbră pentru ceea ce se
gă seşte pe un plan superior. Prin urmare, ceea ce este mai înalt pă trunde peste tot, dar nu poate
atinge niciodată inferiorul, decâ t prin nişte intermediari. Doar elementele la fel se pot atinge, iar
conştiinţa nu poate fi conştientă decâ t de ceea ce este aidoma ei.
Atunci câ nd ne mişcă m de colo-colo, Spiritul trece prin noi ca şi cum nu am exista, iar în
om nu există nimic care să îl facă conştient de existenţa Spiritului. În consecinţă , unele dintre
cele mai luminate minţi ale zilelor noastre neagă existenţa lui Dumnezeu şi a Spiritului, precum
şi a tuturor lucrurilor care se află dincolo de nivelul vieţii lor conştiente.
Din cauza acestei legi, care face ca doar elementele la fel să se poată atinge, a fost nevoie
ca Dumnezeu să trimită pe pă mâ nt pe cineva care şi-a câ ştigat dreptul de a fi numit Yahveh
Elohim – unul dintre maeştrii care au trecut dincolo de necesitatea de a avea un trup fizic –
pentru a se încarna în trup de om. Pavel a spus, „El sămânţa lui Avraam a luat. Pentru aceea,
dator era întru toate să Se asemene fraţilor” (n.t. Evrei 2:16,17). Dar chiar dacă s-a îmbră cat cu
carne, fiind un maestru prin natura lui, el l-a cunoscut pe Dumnezeu, Spiritul. Din experienţele
sale anterioare ştia cine este Sfâ ntul Duh, că ci din acel Sfâ nt Duh fusese ză mislit. Era un fiu al lui
Dumnezeu, de aceea Duhul lui Dumnezeu era substanţa trupului să u. A putut, prin urmare, să -şi
controleze trupul fizic în mod absolut, să inspire Spiritul Tată lui, Duhul Sfâ nt, şi să -l fixeze în
creier, învelindu-l cu substanţa minţii sale fizice7.
Pentru a face ca Duhul lui Dumnezeu să fie accesibil curenţilor vitali şi minţii omului a
fost necesar ca o fiinţă spirituală să se îmbrace cu un trup de carne, şi prin puterea Spiritului din
ea să transmute carnea şi să o pregă tească pentru a putea deveni veşmâ ntul unui germen
spiritual. Aşa cum să mâ nţa înveleşte germenul vital şi îl pregă teşte pentru a fi să dit în pă mâ nt,
tot aşa şi Hristos a pregă tit substanţa spirituală pentru a fi să dită în poporul să u. Omul nu ar fi
putut cunoaşte niciodată lucrurile lui Dumnezeu dacă nu ar fi existat un astfel de mediator, o
astfel de natură , care să stea între Spirit, adică între Dumnezeu, şi puterea creierului uman, în
aşa fel încâ t omul să devină capabil să se împă rtă şească din lucrurile lui Dumnezeu şi să le
materializeze, ca să spunem aşa, în substanţa sa carnală – dâ ndu-le astfel un veşmâ nt
asemă nă tor acelor lucruri de care mintea umană este obişnuită să se ocupe.
Anumite experienţe ale vieţii noastre moderne sugerează existenţa acestei legi; de
exemplu, o persoană înclinată spre spiritualitate adoarme şi visează lucruri spirituale. Visul o
interesează atâ t de mult, şi este atâ t de clar şi de bine definit, încâ t atunci câ nd se trezeşte va
putea să şi-l amintească în ansamblu, dar va constata că îi scapă detaliile şi că puterea amintirii
7 Ş tim că gâ ndurile noastre îşi trag energia din calită ţile trupului, deoarece gâ ndirea epuizează trupul.
69
nu le poate atinge. Ce înseamnă acest lucru?
Acest lucru înseamnă pur şi simplu că conştiinţa sufletească a devenit capabilă , deşi nu
întru totul, să controleze conştiinţa fizică . Câ nd aceasta din urmă doarme, sufletul se poate gâ ndi
la lumea sufletească , dar atunci câ nd se trezeşte nu ne mai putem aminti ce am visat, deoarece
substanţa din care sunt formate aceste vise este prea subtilă şi scapă acţiunii creierului. Aşadar,
mintea plină de dorinţe nu poate controla visele.
Iisus a devenit membru al acelei lumi nemuritoare, o lume ai că rei locuitori tră iesc din
substanţa Spiritului. „Sămânţa lui Avraam a luat”; a tră it în acel trup carnal, a gâ ndit în el, l-a
controlat şi i-a dat o nouă calitate prin puterea Spiritului. Ş i a fă cut pentru acel Spirit un
acoperă mâ nt din substanţa transmutată a că rnii şi sâ ngelui, învelind astfel Duhul lui Dumnezeu
– fă câ nd din el o să mâ nţă .
Noi să dim o să mâ nţă de grâ u, alcă tuită aparent dintr-o substanţă foarte materială , iar
aceasta încolţeşte şi creşte. Substanţa materială moare şi se dezintegrează ; însă viaţa care este în
ea, acel ceva subtil, invizibil şi intangibil, începe să adune la sine o serie de calită ţi similare şi îşi
alcă tuieşte un trup nou.
Aşa s-a întâ mplat şi cu Hristos, el a venit ca să ia trupul şi sâ ngele omului pentru a crea o
să mâ nţă a că rei substanţă să fie spiritul. Această să mâ nţă a fost să dită în poporul să u în ziua de
Rusalii, şi precum gră untele de grâ u (Ioan 12:24), ea a crescut, a ajuns la maturitate şi s-a
înmulţit şi va continua să crească pâ nă la vremea secerişului, câ nd va fi adunată „recolta lumii” –
recolta pe care a să dit-o Hristos, Să mâ nţa-om (Marcu 4:26-29).
Astfel, Hristos a ză mislit în lume, prin unirea dintre Spirit şi trup, o calitate care nu a
existat înainte de timpul să u – o calitate superioară care aparţine unui plan imediat superior
planului vieţii creatoare sau spiritului acestei lumi. După cum a spus proorocul despre el, „va
vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul lui Yahveh în mâna Lui va propăşi” (Isaia 53:10).
Forţa cuvintelor proorocului, „va vedea pe urmaşii săi”, a fost întă rită atunci câ nd a spus,
„căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite, decât ai celei cu bărbat, zice Yahveh” (n.t. Isaia 54:1); pentru
că în cele din urmă urmaşii lui Hristos vor fi mai mulţi decâ t cei ai omului pă mâ ntesc, că ci el este
viaţă – şi din uniunea dintre Spirit şi materie care a avut loc în trupul să u se nasc fiii şi fiicele lui
Dumnezeu.
De asemenea, „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este ” (n.t.
Ioan 3:6) – iar ceea ce a fost ză mislit în Hristos a fost un spirit învelit într-o substanţă carnală .
Acest element subtil al gâ ndurilor lui Hristos să dit în oameni, în vieţile bă rbaţilor şi femeilor,
fiind mai pur, mai elevat, mai sfâ nt şi avâ nd prin urmare un potenţial mai ridicat decâ t tot ce a
avut pâ nă atunci omenirea, a fă cut ca omul să devină mai puternic din punct de vedere spiritual.
Doar prin această putere poate fi atinsă nemurirea; doar prin ea mintea omului poate deveni
capabilă să cunoască spiritul, cunoscâ nd în acelaşi timp şi lucrurile pă mâ nteşti. Prin ea omul îl
va recunoaşte pe Tată l şi se va uni cu Duhul lui Dumnezeu, devenind Emanuel, Dumnezeu este
cu noi sau Dumnezeu este în noi, Dumnezeu se manifestă în trup – „Asemă narea cu Dumnezeu”.

CAPITOLUL XVIII - ASEMĂNAREA CU DUMNEZEU: TREI PAŞI

În capitolul precedent, l-am privit pe om ca fiind „pâ mâ ntesc” şi dependent de pă mâ nt,

dar am analizat şi câ teva dintre relaţiile pe care le are cu Asemă narea Divină . În continuare, ne
vom ocupa de unele dintre metodele prin care omul este ridicat deasupra a ceea ce este animal
şi pă mâ ntesc, pâ nă câ nd ajunge la un nivel spiritual; că ci nimic din univers nu se realizează în
absenţa unei metode şi a unui scop – indiferent că este vorba de scopul Minţii Divine sau de un
scop care preocupă mintea omului. Nimic nu se face fă ră a ţine cont de legea naturală .
În acest capitol, atragem atenţia asupra celor „Trei Paşi”, trei metode specifice, prin care
omul poate atinge un nivel superior de existenţă – acel nivel câ nd devine „Asemenea lui
Dumnezeu”. Omul nu are nimic de a face cu aceste metode, adică nu are niciun control direct
asupra lor – un mare adevă r de care proorocul şi-a dat seama atunci câ nd, venerâ ndu-L pe
70
Dumnezeu, a exclamat: „Tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi.” (n.t. Isaia 26:12).
Aceşti trei paşi sunt următorii: (1) Inspirarea sau absorbirea forţelor creatoare; (2)
Încorporarea mielului pascal – Cuvântul Divin; (3) Renaşterea omului sau naşterea spiritului copil.

PRIMUL PAS

Primul pas este urmă rirea legii inspiraţiei naturale, care este activă în toate lucrurile
create. În conformitate cu această lege, creatura, câ nd a atins un asemenea nivel de dezvoltare
încâ t începe să simtă nevoia unei dezvoltă ri mai înalte, începe să inspire din fâ ntâ na primordială ,
care este sursa vieţii sale. Nevoia duce la apariţia dorinţei, iar dorinţa sinceră a inimii este
rugă ciunea; aşa încâ t atunci câ nd omul a atins un anumit nivel de dezvoltare, de unde nu poate
merge mai departe, apare în el un zel anume, o dorinţă pentru ceva nedefinit, necunoscut.
Sufletul se roagă şi în timp ce se roagă ră spunsul vine, iar în om începe să curgă o calitate
superioară .
Să nu uită m că toată inspiraţia, toată viaţa care vine din afară , chiar şi în procesul de
creştere a unei plante, este guvernată de legea care se manifestă în minte sub forma dorinţei şi
care face ca inteligenţa să simtă nevoia acelui lucru care este dorit. Fă ră acest sentiment de
nevoie nu se poate absorbi şi încorpora în organism acel element superior, nu poate exista o
inspiraţie care să vină de la Dumnezeu. Prin urmare, prima metodă constă în absorbirea
naturală a forţelor creatoare.

AL DOILEA PAS

A doua metodă o constituie încorporarea substanţei emanate prin cuvâ ntul rostit de
Domnul Hristos. Dumnezeu a creat lumea printr-un cuvâ nt, de aceea, ori de câ te ori Spiritul
formulează un cuvâ nt, el dă acelui cuvâ nt viaţă şi puterea de a declanşa acţiunea.
Fă ră îndoială că toţi aceia care citesc acest lucru au întâ lnit cel puţin o persoană ale că rei
gâ nduri erau înalte şi mă reţe, iar dacă aţi vorbit cu o astfel de persoană aţi primit fă ră îndoială
ceva înă lţă tor, ceva ce nu aveaţi pâ nă atunci şi vi s-a adă ugat – sau cel puţin, ceva de care nu aţi
fost conştienţi înainte. Există calită ţi care emană din gâ ndurile unor oameni şi care influenţează
atmosfera din jurul lor. Acest lucru explică misterul întruchipat în cuvintele Domnului Iisus, pe
care le-am citat anterior, „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu
veţi avea viaţă în voi” (n.t. Ioan 6:53). „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic.
Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (n.t. Ioan 6:63). Bă gaţi de seamă , ele sunt
duh, care este ceva, şi viaţă , care este altceva. Cuvintele sunt duh datorită potenţialită ţii lor; ele
sunt viaţă pentru că pă trund în organismul spre care sunt trimise şi încep să lucreze pentru a
fă uri un duh similar şi o gâ ndire similară .
De asemenea, Hristos întreabă : „Cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i
jefuiască lucrurile, dacă nu va lega întâi pe cel tare şi pe urmă să-i prade casa?” (n.t. Matei 12:29).
Cel tare este omul animal sau firesc, care nu are în el Duhul lui Dumnezeu. El este înarmat cu tot
ceea ce-i trebuie pentru supravieţuire şi pentru a-şi proteja ceea ce el consideră a fi bunurile
sale; însă atunci câ nd duhul şi viaţa care sunt în cuvintele lui Hristos intră în acel om tare, ele
încep să pună treptat-treptat stă pâ nire pe el, să -i controleze pasiunile şi dorinţele greşite,
înfă şurâ nd puţin câ te puţin în jurul lui funia dorinţei spirituale, legâ ndu-i cu ea pasiunile, poftele
şi dorinţele rele şi înlocuindu-le cu dorinţele Spiritului, pâ nă câ nd în cele din urmă omul
duhovnicesc va deveni suficient de puternic pentru a controla omul animalic, şi astfel vom spune
că acel om a fost convertit. Prin urmare, acela s-a hotă râ t şi poate chiar a afirmat acest lucru, că
din acel moment va tră i pentru Dumnezeu şi pentru dreptate. Această metodă este simbolizată
prin mâ ncarea Mielului Pascal (n.t. aici se face referire la Paştele evreiesc). Dacă citiţi capitolul
12 din Exodul (n.t. sau Ieşirea) veţi vedea că copiilor lui Israel li s-a spus să ia un miel pentru
fiecare casă şi să îl mâ nă nce pe tot, „şi capul cu picioarele şi măruntaiele”, şi să nu lase nimic pâ nă
dimineaţa, iar ceea ce nu vor mai putea mâ nca să ardă în foc. Ş i trebuiau să -l mâ nâ nce cu
71
încă lţă mintea în picioare şi cu toiegele în mâ ini, în aşteptare şi în graba de a pă ră si vechea lor
condiţie – Egiptul.
Bă gaţi de seamă , există un motiv pentru care se pune accentul pe faptul că trebuiau să
mă nâ nce tot mielul. La „Cina cea de Taină ”, Iisus Hristos a folosit nişte cuvinte care nu au fost
înţelese de cei care au tradus Vehiul Testament. Câ nd a întins cupa ucenicilor să i, el le-a spus,
„Beţi dintru acesta absolut tot, că acesta este Sângele Meu”, iar câ nd le-a dat pâ inea, lea zis, „Luaţi,
mâncaţi tot”; adică el le-a întipă rit gâ ndul simbolizat de Paştele evreiesc, că pâ inea şi vinul sunt
trupul şi sâ ngele să u, şi că ei trebuie să „mă nâ nce tot”. Acum ţineţi minte acest lucru şi haideţi să
vedem ce urmează .
Înainte de ră stignire, Hristos le-a poruncit ucenicilor să i să ră mâ nă la Ierusalim, să se
roage şi să implore, pâ nă în ziua de Rusalii, şi citim că în acea zi Duhul Sfâ nt s-a pogorâ t asupra
ucenicilor, apă râ ndu-le sub forma unor „limbi de foc împărţite”; şi că „erau în Ierusalim locuitori
iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (n.t. Faptele Apostolilor 2:5), şi că
fiecare om i-a auzit pe ucenici vorbind în limba sa. Aceasta arată că Duhul Sfâ nt coborâ se asupra
lor şi intrase în ei, şi că ei vorbeau din Spirit, nu din minte.
De unde a venit acel Duh şi ce înseamnă acest lucru? Citim că după înviere, Iisus s-a urcat
la cer. Trupul lui fizic nu a cunoscut putrezirea, ci a fost luat. Dar unde a fost dus?
Ră spunsul îl gă sim în povestirea simbolică a Mielului Pascal care a fost mâ ncat de toţi
copiii lui Israel; cu alte cuvinte, mielul a intrat în trupul lui Israel. Acesta este un simbol al
faptului că după ce trupul fizic al lui Hristos a fost dus în cer, flă că rile spirituale l-au transmutat
în Duh (Dumnezeu este un foc mistuitor) şi a fost trimis apoi în ucenicii să i în ziua de Rusalii, iar
aceia, în mod simbolic, au mâ ncat tot trupul lui Hristos. Aşa cum gră untele de grâ u este să dit în
pă mâ nt, tot aşa şi întregul trup al lui Hristos a fost să dit în ucenicii să i (Israel a mâ ncat tot Mielul
Pascal), şi din acel moment a început să crească , să se extindă şi să se dezvolte. Unele dintre
bisericile noastre au recunoscut faptul că copiii acelora care au fost ză misliţi de sus sunt la fel de
mult copiii lui Dumnezeu cum sunt şi ai pă rinţilor lor; cu alte cuvinte, moştenirea legitimă a
bisericii este în sâ nge, în vlă starul care este el însuşi un adevă r.
Astfel, Hristos a să dit în poporul să u calită ţile că rora le-a dat naştere şi pe care le-a
materializat în forma sa trupească ; iar câ nd acestea au fost să dite pentru prima dată , ele au fost,
ca să spunem aşa, concentrate în puţini oameni, dâ ndu-le acestora posibilitatea să îi învie pe
morţi, să -i vindece pe bolnavi şi să facă lucrurile pe care le fă cuse şi Iisus. Pe mă sura trecerii
timpului, însă , oamenii şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi în puterea Duhului Să u, iar ca
urmare a pierderii credinţei, Duhul i-a pă ră sit treptat-treptat. Însă acum vremurile au ajuns la
maturitate şi roadele lucrurilor să dite de Domnul s-au copt. Majoritatea celor aflaţi în biserici
resping Duhul care a fost în Hristos. Însă Duhul Sfâ nt este concentrat în cei puţini, care vor
constitui primele roade coapte ale pă mâ ntului, cei 144000 de oameni.
Primele două metode prezentate nu sunt suficiente pentru a determina apariţia unor fii
ai lui Dumnezeu, fă cuţi după Asemă narea Lui. Ele sunt doar metode care ne pregă tesc pentru cea
de-a treia şi ultima metodă de creare a omului după „Asemă narea lui Dumnezeu”.

AL TREILEA PAS

A treia metodă , aceea de a fi nă scut de sus, încă nu a prins contur în mintea omului –
mă reţia ei, realitatea ei absolută , nu au pă truns niciodată în mintea omului. Iisus a spus, „Ce este
născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este” (n.t. Ioan 3:6); şi a mai adă ugat, „Nu
te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi din nou (de sus)” (n.t. Ioan 3:7). El accentuează aici
faptul că trupul nu poate da naştere spiritului, iar spiritul nu poate da naştere trupului, ci fiecare
produce lucrul similar cu el însuşi, după asemă narea sa.
De multe ori, oamenii sunt numiţi în Scripturi fii ai lui Dumnezeu, iar Ioan spune,
„Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se
va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este” (1 Ioan 3:2). Aici Ioan spune că
noi vom fi precum Hristos, care a fost nă scut de sus: a fost ză mislit şi nă scut din Spirit. Prin
72
urmare, noi putem fi ca el doar câ nd vom fi nă scuţi de sus, aşa cum şi el a fost nă scut de sus.
Hristos a accentuat faptul că ceea se naşte din trup este omul trupesc. Noi ştim cum apare în
existenţă omul trupesc, însă cum ne vom naşte din Spirit este un mister care pâ nă de curâ nd a
fost ascuns omenirii; şi chiar şi acum, el poate fi exprimat doar prin cuvinte, de care mulţi se vor
îndoi probabil, dar pe care câ ţiva le vor crede. Totuşi, avem încredere că cei care sunt ai lui
Dumnezeu vor auzi cuvintele lui Dumnezeu, şi că cei care au în ei duhul adevă rului vor crede
adevă rul atunci câ nd acesta va fi rostit.
Acest adevă r referitor la naşterea de sus poate fi exprimat pe scurt după cum urmează :
Ca bă rbaţi şi femei noi ştim ce înseamnă ză mislirea. Dar cum a luat naştere? Nu a fost ea o parte
din cuvâ ntul creator? Că ci cel care a rostit cuvâ ntul nu putea să pună în el decâ t ceea ce se gă sea
în el însuşi. Prin urmare, în Dumnezeu, în Creator, trebuie să fie ceva care să ne lă murească cum
a apă rut ză mislirea pe pă mâ nt; după cum bine a spus vechiul filozof, „precum e sus, aşa e şi jos”,
şi toate lucrurile pe care le experimentează omul în viaţa lui ne arată într-o oarecare mă sură
care este Cauza care a dus la apariţia omului.
În capitolele anterioare, am vă zut că prin Elohim înţelegem sufletele mature care au
intrat în templul ceresc, un Trup organizat alcă tuit din suflete desă vâ rşite, care mai mult ca sigur
că au aparţinut atâ t unor femei, câ t şi unor bă rbaţi; că ci, aşa cum spune apostolul, „Totuşi, nici
femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul” (n.t. 1 Corinteni 11:11). „Dumnezeu este
Iubire” (n.t. 1 Ioan 4:8), este o forţă creatoare, şi ni se mai spune că „Elohim este foc mistuitor”
(n.t. Evrei 12:29) – că ci focul simbolizează acţiunea, activitatea.
Lipsa de activitate înseamnă moarte, în timp ce funcţia creatoare sau constructivă este
reprezentată de forţele vieţii (şi ale iubirii).
Vedem că atunci câ nd funcţia creatoare sau sexuală moare, pieirea trupului este aproape,
fiindcă prin sex au luat naştere şi s-au perpetuat toate formele de viaţă de pe planetă ; iar acel
principiu din ceruri care ră spunde de sex – din care a derivat sexul în forma în care îl cunoaştem
noi pe pă mâ nt – a reprezentat izvorul şi sursa din care a ieşit întreaga creaţie. Prin urmare,
suntem siliţi să concluzionă m că şi în ceruri, şi în cerul cerurilor, există o iubirepasiune care nu
este altceva decâ t spirit pur, care se mişcă permanent între forţele pozitive şi negative, cele două
entită ţi spirituale în care îşi au originea bă rbaţii şi femeile. Dacă acest lucru este adevă rat, asta
înseamnă că din activită ţile acelei iubiri ia naştere un spirit-copil; şi fiind spirit pur este lipsit de
experienţă , de aceea trebuie să înveţe înţelepciunea, să crească în cunoaştere şi în putere – pe
scurt, trebuie să crească la fel cum o face şi un copil, pâ nă câ nd va ajunge să dobâ ndească nu
numai chipul tată lui şi al mamei, ci şi asemă narea cu ei.
Este imposibil să explică m mai pe larg ordinea din ceruri, care stă la baza renaşterii, dacă
nu dă m ceea ce ne-a fost dat: Am cunoscut un bă rbat care ducea o viaţă regenerată , controlâ ndu-
şi forţele creatoare şi punâ ndu-le la dispoziţia creierului, ca să le dea o folosinţă spirituală şi
intelectuală . Într-o seară , la o adunare socială , a cunoscut o doamnă pe care nu o mai vă zuse
niciodată şi care ducea şi ea o viaţă regenerată , deoarece, ca urmare a unor tendinţe înnă scute,
detesta relaţiile sexuale şi de aceea îşi conservase în trup toate forţele vitale, ceea ce fă cea ca
organismul ei să fie regenerat.
În timpul serii, a fost abordat subiectul frenologiei, iar acest bă rbat, pentru că avea o
oarecare experienţă în citirea caracterului după forma capului, a fost rugat să pună mâ na pe
capul femeii şi să îi schiţeze caracterul. Fă câ nd acest lucru, omul şi-a dat seama că capul ei era
precum o flacă ră . Imediat după aceea, a simţit că în el a intrat o nouă forţă a vieţii, care i-a
stră bă tut trupul ca un ciclon. Noaptea, câ nd a plecat, a constatat că acea viaţă se concentrase în
creier, şi prin puterea acelei vieţi a putut privi în interiorul creierului să u, unde a vă zut o flacă ră
cu lumină albă . Muşchii creierului erau în chinurile facerii, asemenea unei femei care naşte, şi a
vă zut că prin acţiunea muşchilor i se formează în creier o micuţă formă umană , care se
construieşte din cap pâ nă în picioare, şi de îndată ce picioarele s-au format, micuţa formă spirit
şi-a luat zborul, iar fiinţa lui s-a liniştit8. După cum a a relatat chiar el, fusese impregant cu
emanaţiile vieţii din capul acelei femei şi, prin activitatea creierului să u, nă scuse un copil, o
8 N-a fost acela oare Cuvâ ntul creator sau Cuvâ ntul lui Dumnezeu?
73
formă -spirit
Unii cititori s-ar putea să fie şocaţi la gâ ndul că chiar şi în cer se nasc copii spirituali, însă
aceştia sunt ză misliţi în minte şi sunt nă scuţi din viaţa Spiritului, prin creier. Că ci acea iubire
divină desă vâ rşită trebuie să aibă şi ea un folos. Iar folosul, scopul, n-ar putea fi oare crearea
omului, pentru ca acesta să tră iască pe pă mâ nt? Creaţia a apă rut din unitatea şi activitatea Iubirii
Divine şi a Înţelepciunii. Nu există activitate fă ră scop şi nici folosinţă fă ră realizare. Toată
natura, indiferent unde am privi, este în activitate, şi cu câ t este vorba de un tă râ m mai înalt, cu
atâ t această activitate este mai intensă . Iubirea este acţiunea vieţii sau viaţa în mişcare, iar
„Dumnezeu este iubire”, şi iubirea lui Dumnezeu îl uneşte pe El cu întreaga Sa creaţie. Nu poate
exista evoluţie fă ră involuţie – ceea ce involuează este şi ceea ce evoluează , se dezvoltă şi creşte.
De aceea, Scopul Divin este acela de „a-i aduce mulţi fii lui Dumnezeu”, iar aceşti fii sunt ză misliţi
din Duhul Sfâ nt în aceia care au ajuns la acel stadiu de dezvoltare spirituală care îi îndreptă ţeşte
să fie numiţi Yahveh Elohim.
Prin intermediul proorocului, Yahveh Elohim a spus, „Căci Făcătorul tău este bărbatul
tău: Yahveh al oştirilor este Numele Lui, şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se
numeşte Dumnezeul întregului pământ” (Isaia 54:5). De asemenea, citiţi Ieremia 3:14 şi Iezechiel
23.
Aceste trimiteri conţin afirmaţia fă ră echivoc că poporul ales al lui Dumnezeu este privit
ca fiind soţia Lui. Din povestirea de mai sus rezultă faptul că femeia a impregnat capul bă rbatului
şi că acela a dat naştere spiritului-copil. Dumnezeu a spus că El este soţul Israelului să u fizic – nu
al femeii, ci al bă rbatului şi al femeii.
În altă parte se arată că „Dumnezeu este iubire”. Exprimarea elementului feminin, aşa
cum vedem noi aici pe pă mâ nt, este iubirea, iar exprimarea elementului masculin este mintea,
însă revelaţia ne spune că în ceruri lucrurile se inversează .
Nu este limpede ce se întâ mplă în ceruri cu ceea ce pluteşte deasupra conştiinţei
interioare a omenirii în momentul de faţă , de aceea unii „gâ nditori avansaţi” spun că femeia este
superioară bă rbatului, şi că ea trebuie să -l conducă pe bă rbat la o viaţă mai înaltă . Însă acestea
sunt doar nişte umbre inversate, care plutesc deasupra conştiinţei acelora care nu au dobâ ndit
cunoaşterea; fiindcă ei consideră că organismul fizic al femeii, împreună cu mintea care se naşte
din el, trebuie să fie stă pâ nul şi conducă torul; dar ordinea divină este exprimată clar în acest
citat: „Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Yahveh al oştirilor este Numele Lui”.
Dumnezeu consideră că individul nu este nici bă rbat, nici femeie, însă afirmă categoric că
bă rbatul şi femeia sunt un întreg a că rui conştiinţă devine pentru Spirit o conştiinţă
individualizată . Iar dezvoltarea şi rafinarea trupului permite acestuia ca la râ ndul lui să cunoască
mintea Spiritului şi să fie conştient de toate lucrurile de care este conştient Spiritul.
Am spus că acţiunea vieţii – unitatea dintre iubire şi înţelepciune – duce la apariţia
formelor organice, şi că din intensitatea iubirii divine şi ordinea supremei înţelepciuni, sau
minţi, se nasc copiii Spiritului.
Însă pentru ca aceştia să capete experienţă , să se dezvolte, să crească şi să înflorească ,
este necesar să vină pe pă mâ nt, pentru că planeta pă mâ nt este un fel de şcoală a Spiritului, iar
aceia care ating un grad divin de puritate şi sfinţenie devin soţia, templul acestui spirit, al
Copilului Divin.
Spiritul-copil, ză mislit de Duhul sfâ nt şi nă scut în ceruri, coboară în trupul unui bă rbat
sau al unei femei şi creşte, capă tă cunoaştere, atâ t spirituală , câ t şi intelectuală ; şi în această
creştere trece de la un nivel de conştiinţă la altul, purtâ nd cu el tot ceea ce constituie conştiinţa
acelui bă rbat sau a acelei femei în care locuieşte; iar conştiinţa acestora devine pentru
spiritulcopil din interior o conştiinţă suplimentară .
Gâ ndind superficial, cititorul ar putea înţelege că „a fi născut de sus” înseamnă că
bă rbatul şi femeia sunt scoşi din schema mâ ntuirii, pentru că se va mâ ntui doar acel ceva ce ei
nu sunt; însă noi ne-am stră duit să imprimă m în minte faptul că omul, ca şi planta, moare în
fiecare zi, şi tră ieşte din amintiri. Venirea acestui Dumnezeu-copil nu distruge amintirile, ci mai
degrabă creează în individ o conştiinţă suplimentară , pe care o face să devină nemuritoare.
74
 Haideţi să tragem acum o concluzie pe baza celor spuse anterior: Creaţia îşi are originea
în iubirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, iar în procesul de creare a fiilor lui Dumnezeu, din viaţa
celor aflaţi în ceruri este ză mislit şi nă scut un spirit-copil; iar câ nd omul s-a dezvoltat atâ t de
mult încâ t spiritul vieţii care a existat în Hristos pune stă pâ nire pe voinţa sa, îndemnâ ndu-l să
ducă o viaţă regenerată , şi câ nd puternicul om animal este legat, iar viaţa omului devine pasivă şi
consacrată vieţii lui Dumnezeu, atunci fiinţa lui devine un receptacul şi un templu adecvat în
care să locuiască Sfâ ntul Duh, adică acest copil spiritual care intră înă untru şi creşte şi se
dezvoltă ca urmare a experienţelor oferite de această viaţă pă mâ ntească . Astfel, conştiinţa şi
viaţa individului se unesc cu conştiinţa şi viaţa spirituluicopil şi a Tată lui să u, iar omul devine
fiul lui Dumnezeu – devine Yahveh Elohim.
Rezultă , prin urmare, că viaţa pă mâ ntească a omului reprezintă o necesitate pentru
Dumnezeu şi o oportunitate pentru om, pentru că este o şcoală pentru fiii lui Dumnezeu,
ză misliţi în ceruri şi ajunşi la maturitate pe pă mâ nt. Că ci cunoaşterea se dobâ ndeşte prin
experienţă , iar experienţele fiului spiritual al lui Dumnezeu trebuie să pornească de la starea cea
mai de jos a existenţei umane şi să urce apoi treptat-treptat pâ nă la conştiinţa lui Yahveh Elohim
şi pâ nă la unirea cu El.

CAPITOLUL XIX - ASEMĂNAREA CU DUMNEZEU: OMUL DEVINE YAHVEH ELOHIM

În Teologie există o mare dispută între „Predestinare”, pe de-o parte, şi „Voinţa liberă ”
sau „Liberul-arbitru”, pe de altă parte. Dar, ca să cită m din predicile lui Robertson:
„Toate adevărurile înalte constau în unirea a două contrarii. Astfel, predestinarea şi
liberul-arbitru sunt doi termeni opuşi; iar adevărul nu se găseşte între aceştia, ci în reconcilierea
superioară a ambelor adevăruri”
După cum am sugerat, omul, ca de altfel întreaga lume animală , nu poate să se gâ ndească
la vreun lucru sau să -şi dorească ceva care nu se gă seşte în el însuşi. El are o voinţă liberă , însă
doar în mă sura în care îi permit împrejură rile şi capacită ţile pe care le are; dar niciodată nu ar
putea să vrea să fie ceva sau să facă ceva ce este în opoziţie cu natura sa. El trebuie să posede
anterior calitatea pe care vrea să o exprime. Iar forţele vitale trebuie să fie de aşa natură , încâ t să
dea naştere dorinţei şi acţiunii care decurge din ea.
Apostolul a spus: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după
a Lui bunăvoinţă” (n.t. Filipeni 2:13). Este adevă rat că omul este liber să facă ce vrea, însă
Dumnezeu este olarul, iar noi suntem lutul din mâ inile Sale; şi metodele prin care omul este
ridicat la un nivel superior de existenţă sunt metodele prin care Dumnezeu creează în om natura
Sa divină şi calită ţile Sale.
Predestinarea nu este altceva decâ t scopul lui Dumnezeu, pe care El l-a afirmat de la
început, atunci câ nd a spus, „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (n.t. Geneza
1:26). Acesta este scopul să u şi acest scop va fi împlinit. Toată natura lucrează la unison pentru
realizarea lui (Romani 8:22,23), însă omul este înzestrat cu „liber-arbitru” pentru a acţiona în
limitele cunoaşterii şi capacită ţii sale şi în conformitate cu calită ţile care lucrează în el şi dau
naştere dorinţelor.
Ca să explică m modul în care omul devine Yahveh Elohim este necesar să ne referim din
nou la cei „Trei Paşi” prin care se atinge „Asemă narea cu Dumnezeu”.
„Primul pas”, care se referă la inspiraţia sau absorbirea forţelor creatoare, este comun
tuturor – această metodă este în conformitate cu legea care spune că pe mă sură ce omul se
dezvoltă , noua sa stare are nevoie de calită ţi mai înalte, care încep să curgă în el în mod firesc,
dâ nd naştere unor dorinţe mai nobile, unor aspiraţii mai înalte şi unor gâ nduri mai pure. „Al
doilea pas”, încorporarea mielului pascal sau a Cuvâ ntului Divin, conduce la un nivel superior,
unde forţele evolutive au rafinat şi au ridicat calitatea organismului uman pâ nă la gradul în care
acesta este capabil să primească un aflux din acel spirit vital care a fost ză mislit şi pregă tit
pentru lume de că tre Domnul Hristos. Pâ nă în acest moment, omul nu are de a face în mod direct
75
cu aceşti paşi, ci totul vine de la Dumnezeu. Însă , după cum am vă zut, atunci câ nd se obţine
această a doua calitate, în om începe să se dea o bă tă lie între forţele carnale sau omul animal şi
forţele spirituale sau omul divin, aşa încâ t în om se fac simţite două naturi care se luptă una cu
alta. Aceasta este starea care s-a activat în lume odată cu venirea lui Hristos.
Abia din acest moment începe responsabilitatea omului. Ş i pentru că dorinţa este
rezultatul dezvoltă rii, acea dorinţă începe să atragă şi să adune acele calită ţi spirituale care au
fost pregă tite prin intermediul Domnului Iisus, şi care sunt menite să îl facă pe individ să aspire
la o viaţă mai înaltă şi mai sfâ ntă .
Însă în individ continuă să ră mâ nă active poftele şi pasiunile că rnii, care fac ca cele două
naturi să se lupte între ele. Aici începe munca de „biruire”, că ci prin efort şi cu ajutorul minţii
omul poate supune aceste pofte şi pasiuni, oferind în acelaşi timp dorinţelor şi aspiraţiilor
spirituale o libertate şi o cultură speciale, sau este liber să neglijeze dezvoltarea calită ţilor
spirituale, chiar pâ nă acolo încâ t să alunge din organismul să u viaţa divină pe care i-a dat-o
Dumnezeu, însă astfel va fi pierdut ca individ, pentru că îşi va pă ră si trupul fă ră să poată lua cu el
o conştiinţă permanentă . Ş i atunci va fi nevoit să se întoarcă în alt organism şi să termine ceea ce
nu a reuşit în încarnarea anterioară .
Însă dacă persoana îşi întoarce gâ ndurile spre Dumnezeu şi îi dedică întreaga sa viaţă şi
toate eforturile sale de a cunoaşte şi de a face voinţa lui Dumnezeu, reprimâ nd poftele, pasiunile
şi dorinţele rele ale că rnii, atunci spiritul vieţii venit de la Dumnezeu va creşte în el şi se va
maturiza. Totuşi, înainte de a ajunge la maturitate, suntem aduşi faţă în faţă cu „Alegoria
Edenului”, „că derea omului” şi mâ ntuirea sa prin Hristos.
„Că derea”, ni se spune, a fost o naştere trupească sau omul spiritual a luat parte la
ză mislirea trupului şi a coborâ t în trup. Hristos a propovă duit două că i, cale naşterii şi calea
regeneră rii. Naşterea nu era altceva decâ t râ nduiala veche a vieţii, care presupunea muncă ,
suferinţă , experienţă (experimentare) şi, în cele din urmă , moartea; urma apoi reîncarnarea, o
repetare a acelor experienţe care au dus la cunoaştere şi dezvoltare – după care urma iar
moartea9.
Aceasta a fost legea şi râ nduiala vieţii de la începutul istoriei noastre şi pâ nă în vremurile
de azi, însă avem motive să credem că există acum în lume un popor care s-a maturizat atâ t de
mult şi care, prin procesul evolutiv al naturii, a ajuns atâ t de aproape de finalizarea lucră rii, încâ t
oamenii care fac parte din el sunt capabili să dobâ ndească înţelepciunea şi să aplice metodele
prin care pot deveni asemenea lui Dumnezeu.
În acest popor se gă seşte Duhul lui Hristos. Oamenii aceştia, care sunt acum gata să facă
„Al treilea pas”, şi anume re-naşterea Omului sau naşterea spiritului-copil, sunt cei care au
primit cuvâ ntul pe care Iisus l-a ră spâ ndit în lume prin intermediul apostolilor să i – el „a căzut
pe pământ bun şi a dat rod însutit”. Ei s-au împă rtă şit din carnea şi sâ ngele lui Hristos şi acum
sunt gata să finalizeze lucrarea, gata să devină parte din întâ iul om ză mislit de sus, să devină fii şi
fiice ale lui Dumnezeu.
În toate cazurile câ nd spiritul a devenit atâ t de puternic încâ t întreaga dorinţă şi întregul
efort al vieţii unei persoane se dirijează spre o viaţă morală , şi câ nd mintea s-a trezit şi are o
dorinţă sinceră de a cunoaşte adevă rul şi a tră i în armonie cu el, o dorinţă atâ t de puternică încâ t
a devenit supremă şi a copleşit toate celelalte dorinţe, ei bine, atunci va avea loc renaşterea,
atunci va fi trimis în om spiritul-copil, fiul lui Dumnezeu, un copil ză mislit din iubirea divină şi
mintea divină , ză mislit prin acţiunea acestor două forţe în sufletul spiritual al celor care au
devenit Yahveh Elohim.
9 Este evident să Iisus şi ucenicii să i credeau în legea reîncarnă rii şi o acceptau ca pe un adevă r; altfel de ce nu iar fi corectat Hristos pe ucenici
atunci câ nd l-au întrebat despre omul nă scut orb – „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (n.t. Ioan 9:2). Este
evident că aceasta este o întrebare care se referă la reîncarnare, că ci cum ar fi putut pă că tui un om înainte să se nască şi să sufere de pe urma
pă catelor sale – adică să fie nă scut orb – dacă nu ar fi existat legea reîncarnă rii? Iisus nu şi-a corectat discipolii că au exprimat acel gâ nd, ci a
ră spuns, „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu ” (n.t. Ioan 9:3), sugerâ nd că dacă acel om şi-ar fi ispă şit
în felul acesta pă catul, nu s-ar fi cuvenit ca el să îi deschidă ochii, însă acel lucru s-a fă cut cu un scop precis, şi de aceea i-a redat vederea.
Ş i tot Iisus a mai spus, „Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (n.t. Ioan 8:58). Mulţi creştini se întreabă : Nu a fost el Melhisedec? Ş i nici nu-şi
dau seama că punâ nd această întrebare dovedesc că cred în reîncarnare – însă aceasta chiar este o realitate. De asemenea, în învă ţă turile lui
Hristos se gă sesc multe aluzii la faptul că reîncarnarea era acceptată ca lege şi că era bine înră dă cinată în minţile oamenilor cu care vorbea
Hristos – că ci aproape toată lumea orientală credea în reîncarnare – de aceea nu era nevoie ca el să propovă duiască acest lucru.
76
 De cele mai multe ori, atunci câ nd acest copil proaspă t ză mislit intră în trup, persoana nu
este conştientă de acest lucru. Însă , uneori, omul îşi dă seama că a intrat în el o nouă viaţă , venită
dintr-o sursă necunoscută şi invizibilă , care îi înfiorează întreaga fiinţă , stră bă tâ ndu-i venele ca
un foc viu şi iubitor. Din acel moment, persoana simte că aparţine cerului, de care este legată
într-un fel cum n-a mai fost niciodată .
Am pomenit despre lupta care se duce între omul carnal şi omul spiritual după
parcurgerea celui de-al doilea pas – o luptă pe care creştinii o cunosc foarte bine încă din vremea
lui Hristos. Însă acum, câ nd se ajunge la cel de-al treilea pas, începe o altă bă tă lie mortală , o luptă
între Naştere, pe de-o parte, şi Regenerare, pe de altă parte. Înverşunarea orică rei bă tă lii este
dată tă ria forţelor care se confruntă , şi aşa se întâ mplă şi în acest conflict mortal, unde de o parte
sunt mobilizate în ordine de bă taie toate forţele Creaţiei – toată lumea nă scută , vizibilă şi
invizibilă – iar de cealaltă parte sunt forţele Re-Creaţiei – Duhul Sfâ nt şi marele trup al lui
Yahveh Elohim din ceruri, care-l ajută pe om în această bă tă lie finală pe care o poartă pentru de
deveni „Yahveh Elohim”. Acest „pas” sau această cale este „Calea cea strâ mtă ”, despre care
Hristos a vorbit atâ t de mult şi la care se face referire şi în 2 Ezdra 7:610: „Şi mai este ceva: Se
zideşte o cetate pe un teren întins şi este plină numai cu lucruri bune; intrarea în ea este îngustă şi
se găseşte într-un loc periculos, de unde poţi să cazi, ca şi cum în partea dreaptă ar fi un foc, iar în
stânga o apă adâncă; şi există o singură cărare care duce printre acestea două, chiar printre foc şi
apă, şi este atât de strâmtă, încât nu are loc pe ea decât un singur om. Ei bine, dacă această cetate
i-ar fi lăsată drept moştenire unui om, cum ar putea el să-şi ia moştenirea dacă nu va înfrunta
niciodată pericolul care-i stă în faţă? Şi eu am spus, Aşa e, Doamne. Apoi el mi-a zis, Aşa este şi
moştenirea lui Israel”.
Prezenţa în trup a spiritului-copil face ca omul să respingă şi să urască imediat orice act
care are legă tură cu vechea ză mislire, astfel încâ t acesta va opri pierderea fluidelor vieţii şi îşi va
consacra toată viaţa trupească dezvoltă rii minţii şi puterilor sufleteşti, dezvoltă rii copilului nou-
nă scut. Acum el este efectiv un fiu al lui Dumnezeu şi tot ce aparţine Sfâ ntului Duh şi acelei stă ri
simbolizate de „Gră dina Edenului” va reprezenta o atracţie pentru oaspetele ceresc care
locuieşte în templul trupului.
Ş i ajungem acum la problema individualită ţii, pentru că în organism a intrat un alt suflet,
un spirit-copil venit de sus, total deosebit de spiritul individual, şi de aceea între cele două
suflete va începe o bă tă lie, că ci fiecare vrea să devină omul adevă rat, care să supravieţuiască şi
să -l acapareze pe celă lalt. Însă nu este vorba neapă rat de cine va fi acaparat de cine, pentru că
mintea carnală sau sufletul omenesc nu poate acapara niciodată spiritul copil, dar spiritul copil
poate acapara şi trebuie să acapareze sufletul omenesc – nu să îl distrugă , ci să -l absoarbă şi să -l
unească cu conştiinţa sa. Acest proces nu poate fi înţeles de intelectul omului, pentru că pâ nă
acum acesta a fost modelat doar de experienţă .
Este ca şi cum Duhul lui Dumnezeu ar veni la voi şi v-ar spune: „Calea pe care mergeţi vă
va duce la pieire şi veţi fi ca şi cum nu aţi fi fost, aşa că un alt spirit trimis de Dumnezeu va intra în
trupul vostru şi va deveni omul adevărat, unul dintre aceia care edifică împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ. Aşadar, sunteţi dispuşi să muriţi, ca trupul vostru şi toate dorinţele fizice, poftele,
pasiunile, iubirile, simpatiile să fie absorbite şi transformate de către o conştiinţă spirituală, astfel
încât împărăţia lui Dumnezeu, condiţiile care sunt acum în ceruri, să poată coborî şi pe pământ?”
Câ nd veţi fi pregă tiţi să ră spundeţi afirmativ la această întrebare, copilul spiritual care a
intrat în trupul vostru va că pă ta libertate de acţiune, apoi această inteligenţă superioară va
începe să controleze fiecare poftă , pasiune şi dorinţă , şi treptat-treptat le va rafina şi le va face să
devină asemenea Spiritului. Cu alte cuvinte, uşor-uşor el va scoate omul din starea joasă în care
se află după mulţi ani de naştere, muncă , tristeţe şi moarte, şi îl va aduce din nou la forma iniţială
(„la chipul lui Dumnezeu”), fă câ ndu-l să manifeste acea calitate care a fost în mintea
Tată lui să u ceresc („Asemă narea cu Dumnezeu”), Creatorul tuturor lucrurilor. Ş i astfel va
deveni apt să locuiască în Gră dina Edenului, noul cer şi noul pă mâ nt.

INDIVIDUALITATEA
77
 În mintea majorită ţii celor care au citit cele spuse pâ nă acum se iveşte o întrebare.
Această idee, în loc să -l salveze pe om, oare nu îl distruge şi nu salvează ceea ce omul de fapt nu
este? La o privire superficială , aşa s-ar pă rea; însă dacă ne aducem aminte de faptul că omul,
asemenea tuturor plantelor care cresc, se află într-o continuă schimbare, asimilâ nd noul şi
aruncâ nd ce e vechi, ne dă m seama că acest lucru nu îl distruge pe om, ci creează în el un centru
nemuritor, acesta fiind singurul element care îi poate perpetua conştiinţa.
Dacă noaptea v-aţi duce la culcare şi aţi că dea într-un somn adâ nc, iar câ nd v-aţi trezi aţi
realiza faptul că aţi uitat tot ce ştiaţi, atunci care ar mai fi diferenţa dintre voi şi un copil nou-
nă scut? Nu ar mai fi nicio diferenţă , decâ t în privinţa dezvoltă rii trupului şi a creierului, şi asta
datorită faptului că mintea are obiceiul să funcţioneze la un anumit nivel, însă în ceea ce priveşte
conştiinţa individuală , viaţa voastră va începe din acel moment. Existenţa voastră va începe abia
din acel punct. Credem că toţi cei care şi-au aplecat atenţia asupra acestei chestiuni înţeleg acest
lucru în mod limpede.
Această idee ne aduce în minte faptul că noi tră im în amintirile noastre şi murim în
uitare. Condiţiile care există astă zi, mâ ine vor dispă rea pe vecie, şi altele noi le vor lua locul.
Astfel, ziua de mâ ine ne va face să murim pentru multe dintre lucrurile care există astă zi („Mor
în fiecare zi!” – 1 Corinteni 15:31), şi vom tră i noi experienţe, vom avea noi dorinţe şi aspiraţii, în
funcţie de noua situaţie, iar dacă acestea sunt pă mâ nteşti vor continua să fie precum zilele, orele
şi minutele care se succed neîncetat.
Dar câ nd acest suflet nou-nă scut, această formă spirituală , ză mislită de Dumnezeu,
pă trunde în organismul omului, atunci coştiinţa acestuia aparţine Tată lui să u ceresc, iar
absorbirea acelor lucruri care aparţin vechiului om aduce ceva în plus, şi nu ia nimic de la omul
respectiv, fiindcă toate amintirile utile de dinainte de pă trunderea copilului spiritual vor ră mâ ne
intacte; însă , după cum am spus, aceste amintiri vor fi preluate şi rafinate, iar acest spirit al vieţii,
acest spirit-copil care vine de la Dumnezeu şi este conştient în această lume cauzală , va arunca o
lumină nouă asupra tuturor lucrurilor. Ş i în acea lumină nouă , toate dorinţele şi toate
întâ mplă rile vieţii trecute vor fi vă zute şi înţelese în acelaşi fel în care Dumnezeu vede şi
cunoaşte. Apoi, în interiorul individului vor începe să prindă contur inteligenţa şi cunoaşterea, şi
pe mă sură ce vor începe să capete formă şi să biruiască starea de hipnoză în care se gă seşte
conştiinţa umană – care-l face pe om să gâ ndească şi să simtă că lumea materială , obiectele fizice
din exterior, reprezintă întreaga realitate – omul va începe să înţeleagă mai bine natura şi să
vadă lucrurile aşa cum sunt ele.
După cum am ară tat, ştiinţa se întâ lneşte deja cu Revelaţia prin faptul că prezintă dovezi
care confirmă că lucrurile materiale sunt alcă tuite de fapt dintr-o substanţă spirituală , sau cel
puţin că acestea nu sunt materiale.
În acest proces, individul care s-a nă scut de sus va fi transformat dintr-o simplă
conştiinţă fizică într-o conştiinţă a lui Dumnezeu, Tată l să u, o conştiinţă care vine din ceruri.
După cum a spus Iisus, cerurile se deschid şi omul va vedea îngerii lui Dumnezeu cum urcă şi
coboară deasupra fiului omului. Din acest moment, omul va face cunoştinţă cu ocupanţii
cerurilor spirituale, şi în el se va trezi o conştiinţă interioară , o înţelegere a unirii desă vâ rşite cu
locuitorii cerului, cu nenumă ratele milioane de suflete desă vâ rşite care formează Fră ţia Eternă
din care a fă cut parte şi Hristos.
Trebuie să ţinem minte că iubirea tată lui şi a mamei, care există în om, derivă din ceruri,
pentru că tată l şi mama spiritului-copil îl iubesc; şi că grija lor specială este ca acesta să aibă
parte de prosperitate, de creştere şi înflorire, dar ei nu se gâ ndesc numai la spiritulcopil, ci şi la
trupul şi mintea pe care le ocupă . Reflectaţi o clipă asupra iubirii minunate a lui Dumnezeu, apoi
gâ ndiţi-vă că toată acea iubire este orientată că tre voi, ca să aibă grijă de voi, să vă aibă în pază şi
să vă asigure condiţiile necesare pentru bună starea supremă .
Iar câ nd spiritul-copil va dobâ ndi suficient control asupra trupului animal şi a minţii, în
aşa fel încâ t să transfere conştiinţa trupească în conştiinţa spiritului, atunci vechile pasiuni,
vechile atracţii şi repulsii, vor dispă rea. Aşa i-a spus îngerul lui Ioan, „şi afară nu va mai ieşi” (n.t.
78
Apocalipsa 3:12), că ci a trecut la viaţă , conştiinţa lui a devenit una cu a celor nemuritori, iar
lucrurile lumeşti au trecut în al plan secundar; ele sunt utile doar pentru menţinerea trupului
care a fost creat odată cu lumea.
Astfel, individul începe să lucreze ală turi de Dumnezeu şi de îngerii Să i, şi după cum am
vă zut, „Chipul lui Dumnezeu” se desă vâ rşeşte prin culegerea primelor roade coapte ale
pă mâ ntului, cei 144000 sau 280000 de indivizi, care sunt o singură minte; prin urmare, dorinţa
cea mai mare a unui individ care a fost adus la acest nivel va fi să urmă rească şi să realizeze
scopul lui Dumnezeu, şi aceeaşi dorinţă şi acelaşi impuls care domină totul se vor manifesta în
întregul trup. Acest Spirit înalt va fi spiritul dominant, conducă tor, al orică rui individ, şi în
consecinţă , trupul se va aduna laolaltă din toate coţurile lumii; şi aceştia vor veni aşa cum au
spus proorocii, care au profeţit urmă toarele:
„Cine a auzit sau cine a văzut unele ca acestea? Poate fi făcut pământul să nască întro
singură zi şi un popor dintr-odată? Abia au început durerile naşterii şi Sionul (n.t. în limba ebraică
Sion este substantiv feminin) a şi născut fii!” (Isaia 66:8). (A se vedea şi Iezechiel 34:11-31;10
Apocalipsa, capitolele 1, 7, 14, 21 şi 22).
Datorită efectelor produse de faptul de a fi nă scuţi din Spirit, oamenii vor fi atraşi laolaltă
de un impuls comun, acela de a se uni într-o singură structură organică , o structură care a fost
revelată în simbolismul templului lui Dumnezeu, cetatea în formă cubică . Aici se gă seşte marele
adevă r la care s-a referit Apostolul Pavel atunci câ nd a spus, „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi
mădulare (fiecare) în parte” (n.t. 1 Corinteni 12:27).
Câ nd acest Mare Trup este atras laolaltă de că tre Spiritul unic, între mă dularele lui nu
mai pot exista gelozii sau dezbină ri, că ci fiecare va iubi mai presus de orice să tră iască în
armonie cu mintea şi voinţa Tată lui, şi să fie o manifestare a acelei minţi. Aşa cum Dumnezeu
este unul singur, dar se manifestă în multe feluri prin intermediul oamenilor, fiecare se va
desfă ta pe deplin în a fi ceea ce este în realitate, se va desfă ta să joace acel rol pentru care a fost
creat. Aşa că nimeni nu va dori funcţia ocupată de altul, şi întregul Trup va funcţiona „fă ră
zgomotul unui ciocan”, fă ră niciun efort din partea cuiva, că ci toţi vor urmă ri să ştie şi să facă
voia Tată lui (1 Regi 6:7).
Astfel, ei vor fi mai multe mă dulare care alcă tuiesc un singur „Om Mare”, o singură
individualitate plină de slavă , aşa cum Spiritul a vorbit prin apostol despre Hristos:
„Drept aceea, intrând în lume, zice: "Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup.
Arderi de tot şi jertfe pentru păcat nu ţi-au plăcut; atunci am zis: «Iată vin, în sulul cărţii este scris
despre mine, să fac voia Ta, Dumnezeule»” (n.t. Evrei 10:5-7)..
După ce a spus că „jertfă şi prinoase şi arderile de tot şi jertfele pentru păcat n-ai voit, nici
nu Ţi-au plăcut, care se aduc după Lege”, apostolul adaugă , „Iată vin, în sulul cărţii este scris
despre mine, să fac voia Ta, Dumnezeule”. „El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe
a doua.” (n.t. Evrei 10:9).
Acest Om Slă vit, alcă tuit din 144000 de membri sau 288000 de indivizi (bă rbaţi şi
femei), va fi „Chipul lui Dumnezeu”, şi cum Dumnezeu este viaţa şi mintea acestuia („Domnul
însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” – n.t. Habacuc 2:20) se va
manifesta şi „Asemă narea”. După cum am vă zut într-un capitol anterior, Yahveh Elohim este
marele centru şi Dumnezeul Sistemului Solar, şi în consecinţă şi al întregului nostru pă mâ nt; şi
potrivit revelaţiei pe care a avut-o Ioan, atunci câ nd acest Trup va fi organizat, mă dularele sale
vor fi aşa după cum s-a spus, „Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi
pe pământ” (n.t. Apocalipsa 5:10). Ş i în virtutea faptului că vor fi întruchiparea şi manifestarea
lui Yahveh, aceştia vor moşteni pă mâ ntul.
Atunci vor fi cu adevă rat fiii lui Dumnezeu şi vor fi fă cuţi după chipul Tată lui, fiindcă se
vor uni cu acel Trup care este alcă tuit din multe mă dulare, un Trup care devine Hristosul,
Mâ ntuitorul uns al lumii, precum şi regele şi stă pâ nul planetei pă mâ nt. Şi realizarea aestui lucru
va reprezenta împlinirea lucră rii vestite prin cuvintele: „Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după
chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele
10 Nu trebuie să uită m că potrivit cronologiei lui Usher această profeţie a fost rostită cu circa 400 de ani înainte după moartea lui David.
79
domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (n.t. Geneza 1:26).

CAPITOLUL XX - CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA

Ca să aducem în faţa minţilor voastre acest minunat scop final al lui Dumnezeu aflat în
legă tură cu crearea lumii şi a locuitorilor să i, oamenii, tot ce putem face este să vă atragem
atenţia asupra anumitor legi şi forţe deja vizibile şi active în râ ndul oamenilor. Acest scop nu a
avut o reprezentare fizică în lume – a existat doar în gâ ndul creator, de aceea nu există cuvinte
capabile să îi descrie realită ţile.
Ş i pentru că am prezentat succint metodele prin care omul poate că pă ta „Chipul lui
Dumnezeu” şi „Asemă narea cu Dumnezeu”, vom face acum un scurt rezumat al felului în care se
poate obţine „Chipul şi asemă narea”.
Prin procesul de regenerare, fiecare mă dular al acelui Mare Trup al primelor roade
coapte ale pă mâ ntului, cei 144000, va deveni extrem de sensibil. Cu alte cuvinte, toţi curenţii
vieţii şi toate puterile minţii se vor intensifica, iar oamenii vor deveni atâ t de sensibili, încâ t vor
fi conştienţi de gâ ndurile, sentimentele şi emoţiile celorlalţi. Chiar şi acum vedem că există
bă rbaţi şi femei, care doar datorită procesului de evoluţie au devenit atâ t de rafinaţi şi sensibili,
încâ t pot cunoaşte şi pot citi gâ ndurile altor oameni. În ultimii câ ţiva ani au apă rut în faţa
publicului mulţi cititori de gâ nduri, iar unii dintre ei au ară tat, spre satisfacţia cercetă torilor, că
pot citi gâ ndurile oamenilor.
Atunci câ nd bă rbaţii şi femeile vor începe să ducă acea viaţă înaltă şi sfâ ntă pe care a
propovă duit-o Hristos, care include şi regenerarea (că ci el a dus o viaţă de celibat),
conservâ ndu-şi toată energia vitală generată de trup, fiecare funcţie a trupului lor va spori şi se
va intensifica, aşa încâ t am putea spune că fiecare individ va dobâ ndi o putere a minţii şi o
vigoare a trupului de două sprezece ori mai mare decâ t înainte de a duce o viaţă regenerată . Ş i nu
numai că vor deveni mai puternici şi mai înţelepţi, ci şi deosebit de sensibili şi de conştienţi; şi
fiind stă pâ niţi de spiritul iubirii divine, vor vedea în toţi ceilalţi un copil al lui Dumnezeu, aşa
încâ t se vor iubi unii pe alţii la fel cum îl iubesc pe Dumnezeu şi cum se iubesc pe ei înşişi.
Specificul acestei uniuni poate fi explicat cel mai bine prin urmă torul exemplu:
Imaginaţi-vă că într-o cameră sunt două sprezece astfel de persoane. Ş i fiecare dintre ele
s-a dezvoltat atâ t de mult şi este atâ t de solidară cu toate celelalte, încâ t simte fiecare tră ire şi
fiecare gâ nd al lor. Câ nd aceste persoane sunt aduse laolaltă pentru prima dată , acţiunea
reciprocă a gâ ndurilor şi sentimentelor va duce la o stare foarte asemă nă toare cu cea în care mai
mulţi oameni vorbesc în acelaşi timp – adică la o stare de confuzie. Însă dacă una dintre ele
începe să vorbească şi să capteze interesul şi atenţia celorlalte, astfel încâ t să focalizeze toate
gâ ndurile, toate minţile acelui trup vor începe să gâ ndească ca o singură minte.
De asemenea, imaginaţi-vă că acest trup alcă tuit din două sprezece persoane este un trup
regenerat, a că rui unică dorinţă este să se centreze în Dumnezeu şi ai că rui membri au fost
ză misliţi de sus. Aşa că dacă Duhul lui Dumnezeu reprezintă viaţa trupului, înseamnă că şi trupul
este unul, cum şi Dumnezeu este unul. Ş i cum fiecare persoană exprimă o funcţie a unei pă rţi a
Marelui Om – ca de exemplu, Berbecul, capul, Taurul, gâ tul etc. – şi fiecare caută să manifeste
doar mintea lui Dumnezeu, acea persoană nu va face niciun efort de a fi ceea ce nu este, ci îşi va
subordona mintea sa specifică trupului ca întreg. De aceea, indiferent care funcţie anume trebuie
să intre în acţiune, trupul se va uni şi va da putere acelei funcţii care trebuie să se exprime.
Gâ ndul să u va fi gâ ndul comun al tuturor mă dularelor, exact aşa cum se întâ mplă atunci câ nd
cineva încearcă să ridice o greutate mare cu mâ na dreaptă , iar voinţa şi toate funcţiile acelui trup
vor fi chemate să asigure cantitatea necesară de energie pentru ducerea la bun sfâ rşit a acelei
acţiuni.
Cine nu şi-a dat seama atunci câ nd s-a adresat mai multor persoane că unele te inspiră în
mod special şi emană o putere a minţii atâ t de pregnantă , încâ t ca vorbitor nu ai cum să nu o
remarci? Aşa este şi atunci câ nd cele două sprezece persoane ajung în perfectă armonie mentală
80
şi spirituală cu Tată l. Dacă Duhul lui Dumnezeu este viaţa a tot ceea ce există , acestea vor alerga
împreună ca nişte pică turi de apă , chiar dacă fiecare îşi va menţine conştiinţa proprie, însă
această conştiinţă va fi atâ t de mare, iar realizarea spirituală atâ t de remarcabilă , încâ t vor putea
înţelege conştiinţa şi realizarea spirituală a întregului trup. Capacitatea şi puterea creierului
fiecă rui individ vor fi de două sprezece ori mai mari în fiecare domeniu.
Deoarece omul tră ieşte în amintirile sale şi înţelege cu ajutorul conştiinţei, gradul de
înţelegere va fi pe mă sura dezvoltă rii acesteia. Însă atunci câ nd conştiinţa sa va spori prin
integrarea altor unsprezece conştiinţe, înţelegerea sa va spori de unsprezece ori. Această
creştere a conştiinţei cuiva nu ia nimic de la ceilalţi, dimpotrivă , fiecare îşi extinde sfera
conştiinţei proprii în aceeaşi mă sură .
În organizarea Trupului lui Hristos şi în naşterea lui Yahveh Elohim, ca rege şi stă pâ n al
acestei planete, fiecare individ va trebui să se pregă tească în aşa fel încâ t să îşi dedice viaţa lui
Dumnezeu, să -i promită supunere absolută şi să aspire la cunoaşterea şi înţelepciunea care vin
de la Spirit. Şi va trebui să treacă printr-o lungă perioadă de instruire, în urma că reia copilul
nou-nă scut al lui Dumnezeu să crească , să ajungă la maturitare şi să pună stă pâ nire absolută pe
trupul fizic, astfel încâ t să devină pe deplin conştient de mintea Tată lui, a lui Yahveh Elohim,
Marele Trup al sufletelor desă vâ rşite care au creat lumea. Astfel, fiind conştient de mintea
Tată lui, câ nd Tată l va voi să -şi construiască casa (a se vedea primul capitol din Agheu) Duhul Să u
se va muta în fiecare om şi îl va determina să fie conştient de faptul că aceea este voinţa Tată lui
şi, prin urmare, voinţa fiecă ruia va fi de a ieşi din lume şi de a se aduna într-un singur loc, „locul
pregă tit de Dumnezeu”, unde întregul trup va fi dus şi va fi instruit de că tre Spirit, astfel încâ t
fiecare să devină sinele să u firesc, spiritual. Fiecare om va fi perfect liber să -şi exprime natura sa
mai înaltă , spirituală , iar apoi, pentru că toţi au acelaşi interes – care este o expresie a minţii şi
voinţei Tată lui – întregul Trup al celor 144000 de suflete (sau 288000 de persoane) va fi
asemenea unui singur individ, iar sfera fiecă rui om se va fi lă rgit atâ t de mult, încâ t va cuprinde
întregul Trup. După cum a spus şi Spiritul prin intermediul apostolului, „Căci precum trupul unul
este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos ”
(n.t. 1 Corinteni 12:12).
Să ne imagină m acum 144000 de persoane regenerate care formează un singur Trup
datorită faptului că sfera lor de conştiinţă s-a mă rit atâ t de mult încâ t include tot Trupul: Să
zicem că 1 reprezintă puterile normale ale unei persoane; 12 reprezintă puterile persoanei care
a ajuns să ducă o viaţă regenerată ; 2 x 144000 = 288000, sau întregul trup (bă rbaţi şi femei);
asta înseamnă că puterile întregului Trup vor fi de 288000 x 12 = 3.456000, adică puterile
Trupului vor fi de 3456000 de ori mai mari decâ t puterile unui individ normal.
Vă puteţi imagina ce putere are un astfel de Trup? – că ci atunci câ nd un mă dular trebuie
să acţioneze, întregul Trup îşi mobilizează puterile pentru a duce la îndeplinire acea acţiune, la
fel cum se întâ mplă şi cu trupul nostru.
În cadrul acestui Mare Trup, după cum am vă zut, indiferent ce doreşte Trupul, sau mai
degrabă Spiritul lui Yahveh, care a devenit viaţa Trupului, doreşte şi fiecare mă dular al Trupului,
şi indiferent ce le transmite voinţa centrilor şi activită ţilor Trupului, acesta îşi va mobiliza toate
forţele necesare pentru realizarea lucrului respectiv.
Voi, cei care ştiţi ceva despre puterea psihică prin care o persoană poate controla un
auditoriu, vă puteţi face o idee despre puterea acestui Trup de a controla lumea. Astfel, se poate
vedea limpede că metodele lui Dumnezeu sunt pur şi simplu fireşti. Câ nd îngerul i-a ară tat lui
Ioan în Apocalipsa că aceştia urmează să fie regi şi preoţi ai lui Dumnezeu, care vor stă pâ ni
pă mâ ntul, nu trebuie să înţelegem că ei vor ră spunde la această chemare fă câ nd un salt
supranatural cu ajutorul lui Dumnezeu.
Câ nd Dumnezeu a zis, „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să
stăpânească”, El a pus în mişcare nişte legi, care în cele din urmă vor da naştere acelei situaţii pe
care am încercat să v-o prezentă m – apariţia unui Trup de bă rbaţi şi femei care au devenit
templul Dumnezeului cel viu, a Dumnezeului universului. Ş i prin funcţionarea normală a minţii
acelui Trup (normală pentru că este unită cu Creatorul să u), El va prelua controlul şi va stă pâ ni
81
asupra tuturor curenţilor mentali, precum şi asupra tuturor legilor şi metodelor creatoare active
de pe planeta pă mâ nt.
În organizarea acestui Trup şi în unitatea sa cu Duhul lui Dumnezeu avem o imagine
clară a „Chipului şi Asemă nă rii”, că ci „Chipul şi Asemă narea” reprezintă scopul final al Divinită ţii,
izvorâ t din Mintea care nu dă greş niciodată .
Diferenţa dintre acest Trup şi trupul lui Elohim ţine doar de amploare, pentru că în
privinţa formei, a funcţiei, a metodelor sau a organiză rii nu există nicio deosebire. În consecinţă ,
dacă vă este greu să concepeţi cum poate fi Elohim şi Creatorul acestei lumi un Mare Trup de
oameni, separaţi unul de altul, dar funcţionâ nd ca o unitate, consideră m că ceea ce am spus cu
privire la constituirea, pregă tirea şi organizarea acestui Trup de 144000 de persoane lă mureşte
problema. Credem că este clar că atunci câ nd Elohim a spus, „Să facem om după chipul şi după
asemănarea Noastră”, s-a referit la scopul final al rasei noastre, iar adunarea şi organizarea
acestui Trup reprezintă împlinirea acelei afirmaţii.
Pentru a ajuta mintea să înţeleagă un asemenea gâ nd mă reţ, haideţi să ne imagină m un
om care în fiinţa lui este atâ t bă rbat, câ t şi femeie, fiind alcă tuit din molecule care sunt masculine
şi feminine, un Mare Om care are o putere de peste 288000 de ori mai mare decâ t orice individ
cunoscut vreodată . În fiecare funcţie şi organ al acestuia se află Spiritul lui Yahveh, Dumnezeul
universului, că ci acesta îi impregnează trupul cu mintea şi cu voinţa Sa. Ş i de acolo, de la nivelul
cel mai înalt al înfloririi planetare, El supraveghează imperiul Să u, planeta pă mâ nt, cu milioanele
sale de oameni care s-au dezvoltat într-atâ t de mult încâ t au depă şit stadiul de dezvoltare al
omenirii, precum şi limitele proprii, iar acum aceştia tremură pe marginea unei pră pă stii în care
vor fi nevoiţi să cadă şi să revină la starea lor de acum şase mii de ani, dacă nu se arată un
mâ ntuitor care să fie capabil şi care să vrea să creeze pentru ei o nouă ordine a vieţii.
Organismul pe care l-am descris va putea asigura din plin acestor oameni muritori
condiţiile noi care sunt absolut necesare perpetuă rii lor. Din cele prezentate rezultă clar că ,
judecâ nd după capacitatea oamenilor, acest Trup devine un ansamblu de minţi şi voinţe suficient
de puternic pentru a ridica civilizaţia la un nivel superior, de la care să poată evolua în
continuare. Dar câ t de multe lucruri ar putea face un astfel de Trup atunci câ nd este umplut de
lumina Minţii Infinite!
Mulţi dintre fiziologii de seamă ai acestui secol două zeci spun că viaţa intensă care se
desfă şoară în acest ciclu a produs şi a sporit în om o serie de calită ţi care l-au fă cut prea sensibil
şi prea rafinat pentru îndatoririle obişnuite ale vieţii; în consecinţă , bolile încep să pună
stă pâ nire pe organele care sunt prea sensibile pentru a face faţă solicită rilor la care sunt supuse.
Prin urmare, aceştia au ajuns la concluzia că omenirea a atins punctul culminant al evoluţiei sale
şi că trebuie să recadă în adâ ncimile necunoscute, dacă nu chiar să dispară cu totul. Însă vocea
lui Dumnezeu stră bate veacurile prin intermediul cuvintelor proorocului: „Izbăvitorii se vor sui
pe muntele Sionului ca să judece muntele lui Esau. Dar împărăţia va fi a lui Yahveh” (n.t. Obadia
1:21).
Scopul acestui volum este acela de a vă aduce vouă , suflete mature ale timpului nostru,
cunoaşterea scopului lui Dumnezeu în privinţa fiecă rui om şi de a vă sugera metode prin care nu
numai să puteţi fi mâ ntuiţi, ci prin care să deveniţi şi mă dulare ale acelui Trup care va fi
Mâ ntuitorul lumii, Domnul uns al întregului pă mâ nt. Calea este atâ t de simplă , încâ t, după cum a
spus proorocul Isaia, „chiar şi cei fără de minte vor merge pe dânsa şi nu se vor rătăci” (n.t. Isaia
35:8).
Depinde de voi ca indivizi să vă dedicaţi viaţa lui Dumnezeu şi să doriţi mai presus de
orice să cunoaşteţi adevă rul, ca să puteţi tră i în armonie cu el. Dacă veţi face asta, cu seriozitate
şi sinceritate, atunci Dumnezeu va trimite în voi „Duhul Adevă rului”, care vă va face să vedeţi
întregul adevă r. În consecinţă , câ nd veţi citi această lucrare veţi începe să pă trundeţi adevă rurile
pe care le conţine, şi astfel mintea voastră se va armoniza cu dedicarea voastră în asemenea
mă sură , încâ t nu veţi mai putea să vă opuneţi îndrumă rilor Spiritului. Din acel moment, îngerul
lui Dumnezeu va prelua ră spunderea vieţii voastre şi vă va ajuta de fiecare dată câ nd veţi avea
nevoie, conducâ ndu-vă spre unirea cu Trupul lui Hristos, Mâ ntuitorul lumii, pe care l-am adus la
82
lumină în aceste pagini. Acesta este scopul gâ ndurilor pe care le-am exprimat aici şi ne rugă m ca
Duhul Celui Preaînalt să le dea putere şi să vă ilumineze inteligenţa pentru a le putea primi.

MANIFESTAREA TRUPULUI

Potrivit Apocalipsei, în timp ce constituirea acestui trup va dura o scurtă perioadă de

timp, desă vâ rşirea lui şi atingerea apogeului dominaţiei sale asupra pă mâ ntului va dura o mie de
ani.
Este greu de presupus că vreunul dintre cei care tră iesc acum ar putea fi desă vâ rşit într-
un interval scurt de timp şi adus la asemă narea cu Dumnezeu, Yahveh Elohim, chiar dacă ar
beneficia de cele mai favorabile condiţii; fiindcă realizarea spirituală nu înseamnă doar
subjugarea şi cucerirea trupului, ci şi o creştere a sufletului, precum şi o creştere şi o dezvoltare
a trupului, astfel încâ t să ajungă la o perfectă armonie cu Spiritul.
Totuşi, în acest Trup va lucra un element foarte puternic, un element încă necunoscut
omenirii, care este acesta:
Fiecare mă dular al Trupului, înainte de a putea deveni una cu Trupul, va trebui nu numai
să -şi învingă pornirile sexuale, ci şi să îndrepte curenţii sexuali spre creier şi să îşi fixeze mintea
asupra Spiritului.
Atunci câ nd omul îşi va fixa mintea asupra Spiritului va deveni imediat punctul central al
planetei, al curenţilor subtili din mintea sa şi al forţelor electrice. Prin reproducere, el este
că petenia planetei, vâ rful creaţiei, însă atunci câ nd va prelua controlul asupra puterilor sexuale
şi le va subordona în mod absolut minţii, va începe să stă pâ nească asupra întregului pă mâ nt.
Cele două forţe active ale creaţiei, forţa pozitivă şi forţa negativă , reprezentate de bă rbat şi
femeie, vor produce în aceştia, datorită unirii lor în „regenerare”, un fenomen aproape identic cu
ceea ce se observă la o lampă cu arc electric; şi după ce se vor fi armonizat, nu va mai dura mult
pâ nă câ nd energiile naturale vor face ca trupurile lor să devină luminoase şi stră lucitoare
asemenea trupului unui înger, care „stră luceşte ca soarele”11.
Această luminozitate nu poate fi obţinută imediat; dacă s-ar întâ mpla asta, ea ar arde şi
ar distruge trupul fizic. Va fi nevoie de mulţi ani pentru ca trupul să se schimbe din ceea ce
cunoaştem acum ca substanţă materială în acea substanţă spirituală adaptată la focurile Vieţii
Divine. Nu este de mirare că Dumnezeu a întrebat prin intermediul proorocului, „Care din noi
poate să îndure focul mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul cel de veci?” (n.t. Isaia
33:14). Starea în care intră acest trup este o stare în care tot ce aparţine bă rbatului şi
femeii devine asemenea lui Dumnezeu.
Citim – şi este adevă rat – că „Dumnezeu este un foc mistuitor” şi că „Dumnezeu este
iubire”. Dar trebuie să ţinem minte că nu este vorba de acel foc grosier pe care-l cunoaştem noi,
nici de pasiunea grosieră pe care oamenii o numesc iubire, ci este un foc ca acela pe care Moise l-
a vă zut în tufişul în flă că ri, care însă nu era mistuit. Este un foc care produce o transmutare, care
nu mistuie decâ t elementele grosiere, transmutâ ndu-le în elemente mai fine şi mai
asemă nă toare cu el.
În momentul de faţă suntem atâ t de departe de asemă narea cu Dumnezeu, încâ t dacă
Dumnezeu ne-ar vorbi în cuvinte, acele cuvinte ne-ar mistui ca un foc arză tor. Prin urmare, aceia
care alcă tuiesc acest Trup trebuie să locuiască secole de-a râ ndul în acel foc viu înainte de a fi
transformaţi total în fiinţe spirituale. Aceştia nu vor muri, iar ceea ce s-a spus despre Hristos ar
putea fi spus şi despre ei, „Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să
11 Simpla sugerare a unită ţii finale a bă rbatului cu femeia deschide uşa ispitei şi amă girii. Atunci câ nd un bă rbat care încearcă să ducă o viaţă
regenerată şi să învingă pasiunile sexuale va ajunge în preajma unei femei frumoase, el va simţi că este stimulat şi că puterile sale sunt întă rite.
Va fi convins că aceasta îi va putea fi de mare ajutor în viaţa regenerată şi în atingerea mă reţelor scopuri finale. Însă atunci câ nd spunem că de
fiecare dată se vor simţi dezamă giţi, noi vorbim din experienţa a mii de oameni despre care am aflat în ultimii zece ani de activitate; pentru că
aceştia s-au întâ lnit faţă în faţă cu zeul uniunii sexuale şi au fost subjugaţi de el, sau cei doi au fost nevoiţi să se despartă cu mare greutate şi
amă ră ciune. De aceea, câ nd cineva ajunge să înţeleagă marele adevă r, că există două forţe în lume, crearea şi re-crearea, generarea şi
regenerarea, şi că generarea este cea care domină în prezent întreaga lume, atunci va putea poate să înţeleagă că niciun bă rbat nu va fi în stare
să o învingă atâ ta vreme câ t se află în uniune cu o femeie. Pentru că mai întâ i va trebui să o biruie în el însuşi, în puterile sale. Pentru că în
regenerare, bă rbatul şi femeia aflaţi în unitate trebuie să aibă un control absolut asupra zeului creaţiei – asupra tuturor puterilor creatoare
lumeşti; şi nu doar atâ t, ci vor trebui să fie atâ t de puternici,
83
vadă stricăciune” (n.t. Faptele Apostolilor 2:27), fiindcă cu toţii vor birui moartea, aşa cum a
fă cut şi Hristos.
În loc ca trupul să vadă strică ciunea, legea care acum îl conservă se va accelera. Adică noi
folosim hrana pentru a înlocui ţesutul care se arde prin gâ ndire şi acţiune. Astfel, elimină m
permanent ceea ce este vechi şi asimilă m substanţă trupească nouă . Ş i aşa cum această
substanţă trupească este impregnată de mintea care este activă la momentul respectiv, tot aşa şi
mă dularele acestui Trup Mă reţ, care ard şi elimină vechiul, vor acumula o substanţă din ce în ce
mai spiritualizată . Ş i în cele din urmă vor ajunge la fel de invizibili pentru cei de pe pă mâ nt, cum
şi spiritul este nevă zut pentru om. Însă transformarea acestui trup va fi atâ t de lentă , încâ t nu va
exista moarte. Procesul va fi similar cu cel ce se petrece în existenţa noastră fizică actuală prin
care elimină m permanent vechiul şi asimilă m substanţă trupească nouă . Este necesar ca
această schimbare să se producă treptat, pentru că cei care vor face parte din acest Trup vor fi,
după cum i-a spus îngerul lui Ioan, „regi şi preoţi ai lui Dumnezeu, care vor stăpâni pământul”;
adică , dominaţia lor regească nu va fi impusă cu forţa, nici prin cuvâ ntul despotic, ci prin spiritul
iubirii divine, dearece „Dumnezeu este iubire”. Ş i acea iubire va face ca omenirea să se supună de
bună voie, va face să îşi dorească să se supună şi să tră iască în armonie cu legile lui Dumnezeu
care se manifestă prin intermediul acestui Trup. Iar aceia vor fi preoţi ai lui Dumnezeu, deoarece
vor fi instructori şi învă ţă tori ai lumii. Dacă schimbarea ar fi prea bruscă , acest Trup s-ar
îndepă rta atâ t de repede de oamenii care sunt chemaţi să ducă mai departe lucrarea Creaţiei,
încâ t nu le-ar mai putea atinge mintea. Însă atâ ta vreme câ t procesul de rafinare este gradat,
acest Trup va putea conduce omenirea spre o evoluţie care să atingă nivelul sufletelor care îl
alcă tuiesc. După cum am vă zut, acesta este lucrul care i s-a ară tat lui Ioan din Patmos în
Apocalipsa, că ci după ce au fost puşi deoparte cei 144000, Ioan a vă zut o mulţime de oameni din
toate neamurile şi seminţiile şi popoarele, care au intrat în aceeaşi relaţie cu Dumnezeu ca şi cei
144000.
Lumea actuală , chiar dacă s-ar afla sub influenţa celor mai puternice condiţii spirituale şi
mentale, nu ar putea fi salvată şi ridicată la acest nivel fizic şi spiritual în mai puţin de o mie de
ani, şi poate nu se va reuşi acest lucru cu toţi oamenii, că ci în Apocalipsa se spune că după

încâ t să poată chiar controla în mod absolut focurile Spiritului, ceea ce ar reprezenta o realizare cu mult
mai mare decâ t orice alt lucru pe care l-am cunoscut vreodată , şi atâ t de deosebită cum este ziua de noapte. De
aceea, Domnul a spus prin proorocul Isaia, „Care din noi poate să îndure focul mistuitor, care din noi poate să stea pe
jarul cel de veci?” (n.t. Isaia 33:14).

ce vor trece o mie de ani, Satan, vră jmaşul, va fi eliberat pentru o vreme.
Ş i după cum am spus, acest Trup fiind punctul central al planetei va fi capabil, aşa cum a
fost şi Hristos, să poruncească duhurilor necurate şi să le stă pâ nească , fiindcă omenirea nu va
putea ajunge la acest nivel înalt dacă influenţele întunecate care împiedică în prezent progresul
rasei umane nu vor fi legate, astfel încâ t puterea lor asupra oamenilor să ia sfâ rşit.
Iar după ce omenirea va fi izbă vită , după domnia de o mie de ani a acestui Trup pe
pă mâ nt, forţele vră jmaşe vor trebui eliberate din nou, fiindcă vor fi unii care nu vor agrea
această nouă ordine a vieţii, şi de aceea va trebui să li se dea posibilitatea să aleagă dacă vor să
fie de partea binelui sau a ră ului; pentru că citim:
„Şi către sfârşitul miilor de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să
amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le
adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au
înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit ” (n.t.
Apocalipsa 20:7-9).
Asta înseamnă că oamenii respectivi se vor gă si în situaţia de a fi distruşi înainte de a fi
nimiciţi de justiţia divină . Fiecare om va trebui să devină propriul să u judecă tor, că ci „cu
judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (n.t.
Matei 7:2). Aceasta este legea divină .
În concluzie, vrem să atragem atenţia cititorilor noştri asupra imaginilor prezentate în
84
capitolul 21 din Apocalipsa, în care Ioan vede noua cetate, noul Ierusalim, pogorâ ndu-se din cer
de la Dumnezeu. Ş i citim că „Cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi
lăţimea... Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă” (n.t. Apocalipsa 21:16). Însă
deoarece ar fi nevoie de o carte întreagă pentru a explica ideea exprimată aici, ajunge să spunem
doar atâ t, că atunci câ nd se va petrece acest lucru va fi pentru că Trupul a devenit atâ t de elevat
şi spiritualizat, încâ t Elohim, sufletele mature din toate timpurile, va locui laolaltă cu oamenii,
aşa cum i-a spus îngerul lui Ioan în Apocalipsa 21:3-5:
„Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu
oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei şi va fi
Dumnezeul lor. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici
strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi
le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate”.
Iar în versetele 22 şi 23 ale aceluiaşi capitol citim:
„Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este
templul ei. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui
Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul”.

APLICAŢIE PERSONALĂ

Introducem aici câ teva capitole menite să -i ajute pe aceia ale că ror minţi caută metode
prin care să atingă scopul final prezentat în această lucrare. Nu am înceercat să dă m aceste
metode în ordinea lor obişnuită , pentru că experienţele oamenilor sunt diferite, iar îngerul
Domnului îl va că lă uzi pe fiecare în funcţie de calită ţile sale specifice şi de temperament. Credem
că aceste lucruri sunt prezentate lumii pentru prima dată , fiindcă a venit vremea să apară
ÎNGERULUI LEGĂ MÂ NTULUI despre care se vorbeşte în capitolele 3 şi 4 din Maleahi. Iar
misiunea acestui ÎNGER AL LEGĂ MÂ NTULUI va fi aceea de a-i că lă uzi pe oameni ca să poate
ajunge la Uşă , la Hristos, care îi va face să intre pe uşă în cetatea Tată lui, că ci, după cum am
afirmat anterior, a venit vremea să se constituie încă o dată pe pă mâ nt acel Ordin Veşnic, din
care a venit şi Hristos, şi după cum a spus el acum 1900 de ani, spunem şi noi, „De aceea şi voi fiţi
gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni” (n.t. Matei 24:44).

TRECEREA DE LA VECHI LA NOU

CAPITOLUL XXI - PARTEA I

Domnul Iisus a spus, „Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi
85
puţini sunt care o află” (n.t. Matei 7:14). Fă ră îndoială , din vremea lui Hristos aceste cuvinte au
şocat multe suflete cucernice; însă noi credem că cuvintele „puţini sunt care o află” se refereau
mai mult la epoca naşterii şi morţii cuprinsă între perioada câ nd a tră it Hristos şi perioada
actuală , pentru că aşa cum am spus aici, scopul final din mintea Creatorului care l-a fă cut pe om a
fost tocmai această realizare spirituală pe „calea cea îngustă ”. La această realizare trebuie să
ajungă în cele din urmă toţi oamenii, însă pentru moment, la sfâ rşitul acestei epoci, doar foarte
puţini vor reuşi să se ridice atâ t de mult.
Ş i mai spunem o dată ceea ce am afirmat anterior, şi anume că toţi aceia care vor vrea să
se realizeze spiritual vor putea să o facă , fiindcă voinţa lor de a duce o viaţă cuviincioasă va fi o
dovadă absolută că există în ei această putinţă .
De asemenea, apostolul a spus, „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă,
care este Iisus Hristos” (1 Corinteni 3:11); că ci el nu numai că a dat lumii acel lucru de valoare
care este să dit în viaţa pă mâ ntească a omului, substanţa Divinită ţii, dar învă ţă turile lui au fost
consemnate, iar dacă cineva le va urma cu credinţă deplină va ajunge la ţelul final – nemurirea.
Însă unele lucruri care s-au petrecut de-a lungul istoriei bisericii îi îndepă rtează pe mulţi dintre
oamenii inteligenţi şi elevaţi ai zilelor noastre de ceea ce se numeşte „religie” sau „convertire”.
Această repulsie este cauzată în principal de abordă rile emoţionale din sâ nul bisericii.
Această evlavie emoţională a avut o anumită utilitate, cu toate că Elohim nu sunt
influenţaţi de ardoarea emoţională , fiindcă Dumnezeu şi îngerii Să i doresc să -i că lă uzească pe
oameni pe calea adevă ratei inteligenţe. Însă evlavia emoţională a avut rolul de a distruge şi
suprima dorinţele animalice, ajutâ nd astfel conştiinţa să se focalizeze pe ideea de Dumnezeu.
Acest lucru le-a permis oamenilor lui Dumnezeu din biserică să absoarbă , ca să spunem aşa, din
Sufletul Universal o nouă calitate a vieţii, mult mai înaltă , care i-a fă cut pe mulţi dintre ei să se
stră duiască în continuare să ducă o viaţă mai bună – să se stră duiască să fie expresia acelei vieţi
mai înalte pe care au absorbit-o în organismul lor.
Însă acum că am aflat adevă rul – că ci Domnul Hristos a spus, „Şi veţi cunoaşte adevărul,
iar adevărul vă va face liberi” (n.t. Ioan 8:32) – ne-am dat silinţa să prezentă m marile adevă ruri
ale Evangheliei lui Hristos, iar dacă aceste lucruri vor fi bine înţelese de că tre inteligenţă , ele vor
avea o influenţă importantă asupra conştiinţei sufletului, fiindcă reprezintă adevă rul.
Sugestiile de pâ nă acum au fost date pentru a clarifica subiectul acestui capitol şi al
capitolelor urmă toare, pentru că fiind asociate cu idei mai mult sau mai puţin înalte şi noi pentru
majoritatea gâ nditorilor ar fi fost posibil să fie trecute cu vederea.
Dacă s-ar pune problema să urcă m pe o scară ar trebui să punem un picior pe prima
treaptă , apoi celă lalt picior pe urmă toarea, şi tot aşa; nu am putea să începem de la mijloc, oricâ t
de mult am încerca. De aceea, în tot ceea ce facem, trebuie să pornim de la început şi să avansă m
treptat-treptat.
Mulţi oameni au început cu începutul şi au început bine, însă falsitatea lumii, lipsa de
cunoaştere a învă ţă torilor, numeroasele religii care există pe pă mâ nt, i-au fă cut să se simtă
pierduţi, dezorientaţi, neştiind ce să facă pentru a ajunge la acest scop final de natură divină . În
primul râ nd trebuie să fim raţionali. Învă ţă turile ră spâ ndite în lume sunt menite să ne scoată din
minte vechile idealuri mitice – starea de visare din trecut – şi să ne aşeze pe o temelie solidă de
cunoaştere şi înţelegere, astfel încâ t să putem dobâ ndi acea putere care ne-a fost sortită de la
început.
În trecut, rugă ciunea a fost un ideal vag. Oamenii s-au rugat. Dar la cine s-au rugat? La ce?
Că ci au fost, după cum a spus Iisus, precum Neamurile, care „cred că în multa lor vorbărie vor fi
ascultate” (n.t. Matei 6:7). Preoţii stau la amvon şi se roagă pentru toate lucrurile; însă dacă ar
crede cu adevă rat că jumă tate din ceea ce cer li se va da s-ar înspă imâ nta. Câ nd Domnul Iisus a
zis, „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla” (n.t. Matei 7:7), el s-a referit la ceva la fel de practic şi
concret ca şi cum ar fi vorba de o tranzacţie din lumea materială . Pentru că nu poţi cere nimă nui
o favoare în această lume materială dacă nu ai cu adevă rat nevoie de ea; aşa că într-o astfel de
situaţie tebuie să analizaţi chestiunea au atenţie şi înţelepciune, ca să vedeţi cine ar fi persoana
cea mai potrivită să vă facă acea favoare, iar câ nd îi veţi cere lucrul respectiv trebuie să aveţi o
86
încredere destul de mare că veţi primi ceea ce cereţi; cu alte cuvinte, trebuie să aveţi credinţa că
veţi primi acel lucru pe care îl cereţi. Iar dacă veniţi în acelaşi fel la Dumnezeu, Cauza şi Sursa
tuturor lucrurilor, vă veţi da seama că Domnul Hristos a rostit un mare adevă r: „Cereţi şi vi se va
da; căutaţi şi veţi afla”. În acestă lucrare v-au fost prezentate două modalită ţi de manifestare a
lui Dumnezeu: (1) Yahveh, Mintea universală şi atotpă trunză toare şi Voinţa universului, şi (2)
manifestă rile lui Yahveh prin intermediul lui Elohim. Aşa că noi trebuie să ne adresă m direct lui
Yahveh, Mintea Universală , Sursa Vieţii din care am ieşit, Sursa Vieţii din care ies toate lucrurile.
În acea Sursă a Vieţii se află tot ceea ce există . Aşa a spus şi apostolul:
„Iar dreptatea din credinţă grăieşte aşa: Să nu zici în inima ta: «Cine se va sui la cer?», ca
adică să coboare pe Hristos! Sau: «Cine se va coborî întru adânc?», ca să ridice pe Hristos din morţi!
Dar ce zice Scriptura? «Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta», - adică cuvântul
credinţei pe care-l propovăduim” (Romani 10:6-8).
În zilele noastre sunt mulţi care îl aşteaptă pe acelaşi Iisus să vină pe norii cereşti cu o
mare putere şi cu o mare slavă materială ; însă nouă ni se spune că Hristos va veni noaptea, ca un
hoţ. Cum am putea armoniza aceste două pasaje ale Scripturii? În felul urmă tor: În citatul
precedent vedem că Hristos este aproape de tine, „în gura ta şi în inima ta”; aşa că dacă veţi
crede în Dumnezeu şi în fiul lui divin despre care am vorbit vă veţi împă rtă şi din acel miel pascal
care a fost mâ ncat de tot, acel miel pascal care pă trunde şi îşi gă seşte exprimarea în viaţa
personală a celor care îl mă nâ ncă , fă câ ndu-i să devină mă dulare ale Trupului lui Hristos. Atunci
câ nd Trupul se va afla în armonie cu Scopul Divin, Trupul acesta al lui Hristos, la care am fă cut
referire în capitolul „Chipul şi asemă narea”, se va manifesta în lume în toată puterea şi slava sa.
De aceea, încetaţi să mai spuneţi în inimile voastre, „Cine se va sui la cer?", ca adică să
coboare pe Hristos!”, ci amintiţi-vă că acesta este cuvâ ntul credinţei, nu al unei credinţe oarbe şi
lipsite de logică , ci al uneia care este nă scută din cunoaşterea Duhului care tră ieşte în noi. În
primul râ nd, trebuie să ţineţi minte că rugă ciunea este dorinţa sinceră a inimii. Aveţi voi o
dorinţă sinceră de a fi precum Hristos? El este Uşa cea mă reaţă şi Conducă torul acelei Fră ţii
Veşnice de pe pă mâ nt; este cel care prin învă ţă turile sale şi prin lumina adevă rului pe care le-a
lă sat lumii a ară tat calea care duce de la ignoranţă , boală , durere şi moarte, pâ nă la lumină ; şi
toate relele s-au manifestat pentru ca el să ne poată aduce viaţa şi nemurirea. Deci dacă veţi avea
o dorinţă sinceră veţi putea intra în legă tură cu acel spirit care s-a manifestat în Hristos şi vă veţi
putea dori ca el să intre în voi şi să se manifeste în viaţa şi în firea voastră .
Iar dacă aveţi nevoie de metode prin care filiaţia divină să ajungă să se manifeste în fiinţa
voastră , că utaţi acea Predică minunată de pe Munte – capitolele 5, 6 şi 7 din Evanghelia după
Matei – şi citiţi-o cu atenţie; citiţi-o cu gâ ndul la Dumnezeu, Sursa vieţii, luminii şi cunoaşterii, ca
să puteţi şti, ca să puteţi pricepe că Duhul doreşte să aveţi nu numai înţelegere, ci şi puterea de
aplica aceste lucruri în viaţa voastră . Iar câ nd vă veţi dori acea putere, să nu uitaţi că Învă ţă torul
a spus, „să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (n.t. Marcu 11:24). Prin urmare, câ nd veţi citi
acea predică minunată , luaţi-vă angajamentul că veţi urma întocmai acele învă ţă turi şi credeţi –
fiindcă aveţi motiv să credeţi – că aveţi putere de la Dumnezeu să tră iţi viaţa despre care se
vorbeşte acolo, să o tră iţi în mod desă vâ rşit. Acum va fi necesar să vă daţi seama de importanţa
acelei sugestii de a fi raţionali, că ci dacă nu vă apropiaţi de aceste învă ţă turi ale lui Hristos cu o
minte raţională , atunci câ nd veţi încerca să puneţi în practică acele adevă ruri veţi fi tentaţi să vă
lă saţi pradă pornirilor iraţionale. De exemplu, Domnul a spus, „Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce
vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi
nevoie de ele” (n.t. Matei 6:31,32). Prin urmare, omul iraţional zice: Nu mă mai gâ ndesc la nimic;
voi fi precum pă să rile; o să stau jos şi nu o să mai fac nimic, iar Domnul o să mă hră nească . Este
foarte clar că aceasta este o abordare iraţională , şi nu numai din punctul de vedere al lumii, ci şi
din cel al spiritului. Că ci cum le hră neşte Dumnezeu pe pă să ri? Nu trebuie şi ele să muncească
pentru a tră i, să caute hrana peste tot? Uneori este dificil să gă sească destulă , însă vor continua
pline de încredere să facă absolut tot ce pot. La fel şi voi trebuie să faceţi tot ce puteţi, însă
cuvâ ntul lui Dumnezeu vă spune că nu trebuie să vă neliniştiţi din această cauză .
Iată ce vrem să spunem atunci câ nd afirmă m că omul trebuie să fie raţional atunci câ nd
87
urmează învă ţă turile Domnului Hristos. Ţ ineţi minte că Dumnezeu, Tată l cel veşnic, sau Elohim
şi îngerii lui, nu fac niciodată pentru noi ceva ce putem face noi înşine. Ş i să nu uitaţi că scopul
iniţial al lui Dumnezeu a fost să facă om după Chipul şi Asemă narea Sa, dâ ndu-i putinţa de a face,
a realiza şi a obţine acele lucruri care îi sunt necesare.
Prin urmare, ca să fiţi după Asemă narea Lui, va trebui să fiţi lă saţi să vă folosiţi propria
putere şi cunoaştere pentru a obţine tot ceea ce aveţi nevoie pentru progresul vostru spiritual şi
pentru susţinerea corespunză toare a trupului.
După cum am spus mai înainte, Yahveh este Spiritul atotpă truză tor în care se gă seşte
totul şi din care a ieşit totul; prin urmare, toate lucrurile de care aveţi nevoie se află în eterul din
jurul vostru. Amintiţi-vă că atunci câ nd a fost nevoie, Hristos a adus din lumea invizibilă
suficientă pâ ine şi carne pentru a hră ni 5000 de oameni, iar Ilie a înmulţit uleiul şi fă ina unei
vă duve ca să aibă ce mâ nca atunci câ nd era foamete. Aceasta a fost o dovadă a faptului că toate
cele de care aveţi nevoie se află în jurul vostru şi le puteţi lua numai prin credinţă . Însă lucrul
acesta sugerează ceva ce a nedumereşte omenirea de secole – credinţa. Ce este credinţa? Voi cei
care staţi şi citiţi aceste cuvinte, puneţi cartea deoparte, ridicaţi-vă şi mergeţi prin cameră . Cum
faceţi asta? Prin ce putere? Prin puterea credinţei. Dacă cineva v-ar spune: „Nu poţi pune cartea
deoparte; nu te poţi ridica de pe scaun”, aţi zâ mbi la auzul acestor cuvinte, aţi pune cartea
deoparte, v-aţi ridica şi aţi merge. Însă dacă o minte avâ nd aceeaşi putere cu cea a lui Hristos ar
vorbi conştiinţei voastre sufleteşti şi i-ar spune: „Nu poţi pune cartea deoparte” sau „Nu te poţi
ridica de pe scaun”, atunci credinţa voastră că vă puteţi mişca va fi copleşită şi chiar veţi crede că
nu vă puteţi mişca.
Aşa că vom da această definiţie: Credinţa înseamnă să îţi asculţi conştiinţa interioară şi
să nu te îndoieşti câ tuşi de puţin. Voi aveţi în voi înşivă conştiinţa faptului că vă puteţi mişca
trupul, că puteţi face ceea ce vreţi, şi chiar puteţi, însă acea credinţă că vă puteţi ridica şi că
puteţi merge prin cameră poate fi contracarată , iar în absenţa credinţei veţi fi neputincioşi.
Acum vă cerem să puneţi deoparte această carte şi să vă gâ ndiţi la capacitatea voastră de a vă
mişca mâ na, iar atunci câ nd veţi înţelege acea influenţă şi acea stare a minţii care fac posibilă
mişcarea trupului, veţi fi înţeles cheia întregii situaţii, veţi fi gă sit cheia cuvintelor lui Hristos:
„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (n.t. Marcu 11:24). Tot
ceea ce vă puteţi imagina se află peste tot în jurul vostru, şi se află într-o formă la fel de materială
ca şi lucrurile care vă sunt familiare. Prin urmare, credinţa înseamnă convingerea că aveţi ceea
ce vă doriţi, iar câ nd veţi reciti învă ţă turile lui Hristos cuprinse în această predică minunată să
credeţi că aveţi puterea de a tră i conform acestor cerinţe, alungâ nd din mintea voastră orice
teamă şi orice îndoială . Fiţi convinşi că Dumnezeu există şi că este atotputernic. Trebuie, aşadar,
să credeţi că puteţi face acel lucru şi lă saţi deoparte orice neîncredere. Pă straţi cu grijă acest
gâ nd în mintea voastră – şi anume că niciun om nu vă poate învă ţa cum să vă mişcaţi mâ na – şi
lucraţi asupra lui, fiindcă astfel veţi descoperi secretul credinţei.
Credinţa este un efort mental de care vă puteţi convinge singuri dacă , de exemplu,
ridicaţi cu mâ na o greutate de cinci, zece sau cincisprezece kilograme, iar în timp ce o ţineţi
încercaţi să vă gâ ndiţi în tă cere şi profund la un subiect dificil. Ei bine, veţi descoperi imediat că
pentru a putea ţine greutatea trebuie să vă concentraţi mintea asupra ei – fiindcă susţinerea ei
are nevoie de gâ ndul vostru.
Am ajuns astfel în punctul în care vom analiza credinţa şi puterile implicate în lucră rile
minţii. Amintiţi-vă cuvintele, „tot ce nu este din credinţă este păcat” (n.t. Romani 14:23). Vă
cerem, aşadar, să plecaţi de la această mică sugestie pe care v-am oferit-o aici şi să lucraţi pentru
această mare chestiune a credinţei, că ci dacă veţi avea credinţă în Dumnezeu, toate lucrurile vor
fi ale voastre.
Însă citind toate acestea aţi putea să puneţi întrebarea: În această lucrare suntem lă saţi
singuri? Nu, categoric că nu. Yahveh Elohim veghează asupra voastră prin îngerii lui mai mult
decâ t o face o mamă ; la această grijă s-a referit Dumnezeu în gâ ndul pe care l-a exprimat şi în
mesajul pregă titor de dinaintea transmiterii celor zece porunci: „Deci, de veţi asculta glasul Meu
şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales” (n.t. Exodul 19:5). Aşa
88
că pă straţi în minte acest gâ nd: Eu sunt un odor aparte, dintre toate neamurile Yahveh Elohim
m-a ales pe mine, pentru că eu vreau mai presus de orice să cunosc şi să fac ceea ce e bine.
Dacă voi aţi avea un odor special, special pentru că este comoara comorilor, câ t de bine l-
aţi pă zi, câ t de atent aţi veghea asupra lui. Dacă aţi vedea că ceva este pe punctul de a-l vă tă ma
sau dacă cineva ar vrea să vi-l ia, câ t de repede l-aţi scă pa de pericol. Aşa că de îndată ce vă veţi
hotă rî să -L că utaţi pe Dumnezeu cu toată inima voastră , să faceţi zi de zi exact ce ne spun
învă ţă turile lui Hristos, dar fă ră să idealizaţi acele lucruri sau să visaţi la ele, ci să -i urmaţi
învă ţă turile în mod raţional şi pragmatic, ca şi cum ar fi vorba de o chestiune de afaceri; şi atunci
Yahveh Elohim, prin îngerii să i, va veghea asupra voastră , vă va apă ra de orice ră u şi vă va
lumina mintea, astfel încâ t să ştiţi cum să faceţi ceea ce aveţi de fă cut. La această abordare
raţională s-a referit şi Iisus atunci câ nd a spus:
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia
Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele
Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?
Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce
lucraţi fărădelegea” (Matei 7:21-23).
Vechea idee ce considera că spunâ nd „Eu cred” înseamnă că veţi fi mâ ntuiţi este o
amă gire a celui necurat, că ci Domnul Iisus a spus categoric, „De vrea cineva să facă voia Lui, va
cunoaşte despre învăţătura aceasta” (n.t. Ioan 7:17). Ş i tot aşa, în ultimul mesaj pe care i la
transmis lui Ioan prin intermediul îngerului să u a spus: „Cel ce va birui va moşteni acestea” (n.t.
Apocalipsa 21:7).
Prin urmare, învă ţă turile raţionale ale lui Hristos ne vorbesc mai întâ i despre credinţă şi
apoi despre lucră rile pe care le avem de fă cut, ca şi despre faptul că cei smeriţi vor fi că lă uziţi de
Spirit, care va veni la voi nu aşa cum un om vine la un alt om ca să -i spună ce să facă şi ce să nu
facă , ci îngerul lui Elohim va veni aproape şi va face ca înţelegerea şi cunoaşterea sa să se reflecte
în conştiinţa voastră , aşa că veţi ajunge să ştiţi ceea ce ştie şi el, dar veţi fi lă saţi să acţionaţi cum
credeţi voi de cuviinţă . Astfel, după ce veţi lua hotă râ rea să faceţi cum credeţi voi că este cel mai
bine, îngerul lui Elohim va veni şi vă va oferi cunoaşterea, de aceea întreaga ră spundere va fi pe
umerii voştri.
Ş i odată veţi începe să acţionaţi cum puteţi mai bine veţi vedea că în faţa voastră se ivesc
numeroase obstacole ce par de netrecut, însă dacă veţi fi hotă râ ţi să duceţi o viaţă pe câ t posibil
aşa cum se cuvine veţi constata că obstacolele încep să dispară din calea voastră . Poate că veţi
vedea în faţă un zid de netrecut, dar nu vă opriţi, înaintaţi pâ nă unde puteţi, şi câ nd veţi ajunge
pâ nă acolo unde vă pot duce puterile voastre veţi vedea că în roca dură există o breşă , dacă va fi
nevoie, ca voi să puteţi trece dincolo, şi nu va mai dura mult pâ nă câ nd veţi ajunge să înţelegeţi
acest lucru minunat, că aveţi prieteni, prieteni loiali, atâ t de puri şi de lipsiţi de egoism încâ t nu
vă puteţi îndoi nicio clipă de fidelitatea lor, şi vă veţi da seama că aceşti prieteni, care vă iubesc
mai mult decâ t orice pă rinte, posedă întreaga putere din cer şi de pe pă mâ nt.
Toate aceste lucruri le veţi cunoaşte dacă veţi urma integral şi fă ră nicio teamă
instrucţiunile Domnului Hristos; pentru că „n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi
primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!” (n.t. Romani 8:15). Veţi ajunge astfel faţă
în faţă cu începutul biruinţei, iar primul pas pe cale, după ce v-aţi hotă râ t să urmaţi învă ţă turile
lui Hristos, este să biruiţi teama.
Am spus că îngerii lui Elohim vor fi trimişi la voi să vă lumineze conştiinţa şi să vă ofere
toată cunoaşterea de care aveţi nevoie. Acest lucru are nevoie de o explicaţie, pe care o vom da
acum, ca atunci câ nd veţi avea parte de o asemenea experienţă să nu o lă saţi să treacă neluată în
considerare şi să pierdeţi învă ţă tura care vi se dă :
După cum am spus, îngerii nu vin la voi aşa cum un om vine la un alt om; voi nu veţi fi
conştienţi de prezenţa îngerului, ci doar de faptul că mintea vă este luminată şi că pe moment
simţiţi o astfel de înflă că rare, o astfel de pace şi de bucurie, un astfel de progres în viaţă şi în
fiinţa voastră , încâ t sunteţi convinşi că această stare va fi permanentă ; şi din cauza faptului că
credeţi acest lucru s-ar putea să nu vă întipă riţi în conştiinţă gâ ndul care vi s-a transmis.
89
 Fă ră îndoială , unii dintre voi, cei care citiţi aceste cuvinte – şi suntem pregă tiţi să spunem
că ceea ce urmează este valabil pentru toţi aceia care caută să facă voia Domnului – aţi constatat
că uneori mintea voastră a devenit luminoasă şi clară şi v-aţi simţit atâ t de fericiţi şi de
înflă că raţi, încâ t aţi crezut că această stare va fi permanentă ; dar în scurt timp totul a dispă rut şi
aţi recă zut în acea stare în care aţi fost anterior. De ce se întâ mplă asta?
La un moment dat, îngerul lui Elohim a vă zut că este necesar să vă să dească în minte
ceva care să vă încurajeze, să vă întă rească şi să vă menţină pe calea credinţei, sau să vă
întipă rească în minte anumite lucruri pe care să le faceţi sau să nu le faceţi, însă după ce şi-a
îndeplinit misiunea îngerul pleacă de la voi şi atunci redeveniţi conştienţi de sinele vostru. Nu
vă neliniştiţi şi nu vă imaginaţi că aţi fă cut ceva ce nu ar fi trebuit să faceţi şi că de aceea a
dispă rut sentimentul de înflă că rare, ci aveţi grijă să vă reamintiţi şi să vă imprimaţi în conştiinţă
tot ceea ce îngerul a pus acolo în momentul înflă că ră rii, ca să puteţi pă stra acea cunoaştere şi să
vă folosiţi de ea; că ci în acest scop a fost trimis la voi îngerul lui Dumnezeu. Şi ţineţi minte acest
lucru, că chiar dacă vi se pare că aţi fost abandonaţi în vechiul întuneric, în vechea obscuritate,
nu sunteţi singuri, chiar dacă sunteţi singuri – paradoxal – pentru că dacă îngerul Domnului s-ar
fi luptat şi ar fi biruit în locul vostru, atunci îngerul ar fi ieşit biruitor şi ar fi dobâ ndit lucrul
respectiv, nu voi, că ci promisiunea spune aşa: „Cel ce va birui va moşteni acestea”.
Prin urmare, voi trebuie să fiţi biruitori şi voi sunteţi cei care trebuie să lucraţi cu o minte
calmă , raţională şi logică , pentru a vă cerceta pe voi înşivă , pentru a vă analiza mintea şi a vedea
ce aveţi de fă cut şi ce puteţi realiza; iar atunci câ nd prin eforturile voastre de a face ceea ce este
corect şi de a afla adevă rul veţi ajunge la un punct în care este absolut necesar să dobâ ndiţi
cunoaşterea, acea cunoaştere va fi insuflată minţii voastre. Ea nu va produce mereu înflă că rare,
bucurie şi înă lţare, pentru că aceeaşi minte angelică va întipă ri în conştiinţa voastră şi faptul că
aţi greşit sau aţi eşuat.
În acel moment va fi necesar să evitaţi auto-condamnarea, pentru că aceasta este
dă ună toare, ci atunci câ nd vi se arată că aţi greşit analizaţi cu atenţie greşeala şi luaţi-vă cu
fermitate angajamentul că în viitor nu veţi mai face o astfel de greşeală . Apoi alungaţi-o din
minte şi continuaţi să acţionaţi câ t puteţi de bine; că ci aici se deschide o uşă pe care vră jmaşul
poate intra să vă chinuie şi să vă facă să vă îngrijoraţi şi să simţiţi că aţi eşuat şi că nu are niciun
rost să încercaţi să biruiţi, şi aşa mai departe. Dar voi să ştiţi că acesta este vră jmaşul şi că
începeţi să aveţi de a face cu influenţele întunecate – cu ispitele diavolului, aşa cum spune
biserica şi cum a spus şi Hristos prin îngerul să u (Apocalipsa 12:10): „pârâşul fraţilor noştri, cel
ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru ziua şi noaptea”. Da, există un pâ ră ş pe care trebuie
să îl biruiţi; el va veni la voi şi vă va învinui ba de una, ba de alta, câ nd în realitate nu aţi fă cut
nimic ră u. Cum îl puteţi birui pe acest acuzator? Dacă pretindeţi dreptate câ nd voi înşivă nu
sunteţi drepţi, atunci veţi fi judecaţi. Dacă gă siţi justifică ri pentru ră ul pe care îl faceţi, atunci veţi
fi judecaţi. Ş i-atunci cum să învingeţi acest vră jmaş înşelă tor? Iată cum:
Trebuie să ştiţi că îngerul lui Dumnezeu nu vă învinuieşte niciodată . El poate insufla
conştiinţei voastre faptul că aţi greşit; dar după ce aţi câ ntă rit cu atenţie chestiunea şi v-aţi dat
seama în ce a constat greşeala luaţi hotă râ rea fermă că nu veţi mai face niciodată aşa ceva şi
alungaţi problema din mintea voastră .
Însă dacă veţi constata că vă reproşaţi acel lucru în continuare, respingeţi orice gâ nduri
în acest sens şi refuzaţi să vă judecaţi, apoi deschideţi-vă inima că tre Dumnezeu şi că utaţi să vă
apropiaţi de El, iar dacă îl veţi alunga pe pâ râ ş veţi vedea că sunteţi primiţi.
Aici veţi veni în contact cu o lege a naturii mă reţe a lui Dumnezeu, o lege greu de înţeles.
Dacă voi vă învinuiţi pe voi înşivă veţi fi vinovaţi şi în faţa lui Dumnezeu. Prin urmare, vă
îndemnă m să rezolvaţi problema aşa cum ne-a învă ţat Hristos:
„Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are
ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău
şi apoi, venind, adu darul tău” (n.t. Matei 5:24).
Adică , după ce v-aţi împă cat, după ce aţi îndreptat ră ul pe care l-aţi fă cut, veniţi şi oferiţi
darul vostru, jertfa de sine pe care o aduceţi Domnului, şi veţi fi acceptaţi. Însă problema va fi
90
rezolvată doar atunci câ nd veţi câ ntă ri cu atenţie lucrurile, câ nd veţi înţelege ce s-a întâ mplat şi
câ nd vă veţi lua angajamentul că nu veţi mai face niciodată o astfel de greşeală . După aceea,
sunteţi liberi să vă continuaţi drumul spiritual spre o conştiinţă nouă , spre o conştiinţa mai
înaltă a Vieţii Divine.
Ş i câ nd vă veţi apuca temeinic de muncă veţi vedea că există în voi o conştiinţă pe care
biserica o numeşte „cuget”, care justifică sau condamnă tot ceea ce faceţi. Dar, după cum am
ară tat pâ nă acum, această conştiinţă vă susţine atunci câ nd faceţi ceea ce credeţi că este corect şi
vă condamnă atunci câ nd faceţi ceea ce credeţi că este greşit, indiferent dacă în realitate este
vorba despre un lucru bun sau ră u. Aşadar, este necesar să ştiţi adevă rul, pentru că adevă rul vă
poate elibera de convingerile greşite.
Aici nu am fă cut altceva decâ t să vă sugerez un lucru la care să vă gâ ndiţi, deoarece
acesta este un domeniu prea amplu pentru a-l putea aborda în scris în mod exhaustiv, însă dacă
vă doriţi să deveniţi una cu Trupul lui Hristos va trebui să vă gâ ndiţi adesea la această chestiune
şi să că utaţi să cunoaşteţi adevă rul. Cu câ t mintea va fi mai plină de lumină , iar activitatea
mentală mai intensă , cu atâ t vă va fi mai uşor să aflaţi adevă rul.
Biserica se amă geşte şi în această privinţă . Apostolul a spus, „Căci mintea cărnii este
moarte dar mintea Duhului este viaţă şi pace; fiindcă mintea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui
Dumnezeu” (n.t. Romani 8:7). Mintea că rnii este intelectul a că rui sarcină este aceea de a se
ocupa de necesită ţile trupului. Este ea oare malefică ? Nu, dacă nu vă îngrijoraţi în privinţa ei.
Însă dacă vă neliniştiţi şi vă îngrijoraţi în privinţa necesită ţilor trupului, o astfel de stare este
malefică ; sau dacă vă gâ ndiţi tot timpul cum să satisfaceţi nevoile trupeşti, şi acest lucru este
malefic. Ţ ineţi minte, Hristos a zis, „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi
toate acestea se vor adăuga vouă” (n.t. Matei 6:33).
Ş i nu va trebui să mergeţi prea departe pe calea pe care v-am ară tat-o ca să vă daţi seama
că aveţi o conştiinţă duală , că mintea voastră este ocupată cu problemele lumeşti, cu îndatoririle
vieţii, în timp ce sufletul este centrat asupra lui Dumnezeu, se preocupă de lumea spirituală , aşa
că odată ce v-aţi rezolvat problemele materiale vă daţi seama că în voi există o relaţie de iubire
cu Divinitatea şi că sufletul vostru este orientat că tre Spirit.
Însă şi aici puteţi fi înşelaţi, pentru că rolul sufletului sau al conştiinţei interioare este
acela de a prezenta conştiinţei voastre exterioare sau minţii raţionale marile adevă ruri, dintre
care câ teva ne-am stră duit să prezentă m şi noi în această lucrare, ca să le puteţi înţelege. Ei bine,
conştiinţa voastră exterioară se manifestă prin interemediul creierului raţional. Iar câ nd creierul
raţional a fost iluminat de suflet şi voi deveniţi capabili să gâ ndiţi, să judecaţi şi să pricepeţi
adevă rul, atunci veţi simţi puterea izbă vitoare a acelui adevă r atâ t în trup, câ t şi în suflet; iată ce
se înţelege prin mintea Duhului.

CAPITOLUL XXII - PARTEA a II-a

În capitolul „Chipul şi asemă narea” am prezentat acel nivel înalt la care Scopul Divin
urmă reşte să îl ridice pe om la sfâ rşitul ciclului erei creştine. Mulţi dintre cei care vor citi această
carte îşi vor spune în sinea lor: Mă simt depă şit. Nu voi putea face asta. Ş i atunci, de ce am scris
oare aceste lucruri? Din acelaşi motiv pentru care Dumnezeu a râ nduit la începuturi scrierea
Bibliei, cu relatarea despre Gră dina Edenului în care omul se plimba şi vorbea cu Dumnezeu ca
cu un prieten.
Întotdeauna este necesar ca omul să aibă un scop pe care să -l urmă rească , iar dacă acest
scop este bine definit pot exista şi metode bine definite pentru atingerea lui. Chiar dacă acel scop
este unul foarte elevat, nimeni nu poate limita puterea minţii umane, şi cu atâ t mai puţin puterea
lui Dumnezeu de a-l că lă uzi şi a-l ajuta pe om să se ridice la un nivel superior.
În Legă mâ ntul cel Veşnic – Cele Zece Porunci – putem vedea că Dumnezeu fă gă duieşte că
numele Să u va fi puterea noastră , iar dacă suntem ajutaţi de puterea lui Dumnezeu atunci ar mai
putea exista oare ceva imposibil? Cu siguranţă că nu. Singurul lucru care l-ar putea împiedica pe
91
om să atingă acest scop final este lipsa credinţei în Dumnezeu. Însă aţi putea întreba: Cine poate
avea acea credinţă desă vâ rşită în Dumnezeu? Ei bine, atunci câ nd se ridică asemenea obstacole
în calea voastră înseamnă că aveţi nevoie de un criteriu absolut pe baza că ruia să judeaţi dacă
puteţi atinge sau nu scopul respectiv. Iată care este acest criteriu:
Dacă după ce citiţi aceste gâ nduri veţi simţi o dorinţă sinceră de a atinge acest scop final,
atunci prin puterea Autorită ţii Divine vă spunem că îl puteţi atinge, însă dacă nu aveţi această
dorinţă înseamnă că nu sunteţi dintre primele roade coapte ale pă mâ ntului, că ci cuvintele
marelui nostru Învă ţă tor sunt acestea, „cel însetat să vină, cel ce doreşte să ia în dar apa vieţii”
(n.t. Apocalipsa 22:17). Dacă privim aceste cuvinte din perspectiva experienţei umane vom
spune, aşadar, că scopul poate fi atins de că tre oricine. Însă lucrurile nu stau aşa. Pentru că doar
aceia care vor să -l atingă îl vor atinge. Ş i cine sunt aceia care îşi doresc acest lucru? Iisus a
ră spuns la această întrebare zicâ nd, „Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu
are, şi ce are i se va lua” (n.t. Matei 13:12). Este limpede că aceste cuvinte au un înţeles ascuns;
că ci cum ar putea fi luat ceva de la cineva care nu are? Înţelesul ezoteric sau, dacă vreţi, legea
psihologică care se manifestă aici este aceasta:
Nimeni nu doreşte să facă ceva dacă nu simte în el dorinţa de a face. Pentru că omul este
alcă tuit dintr-o parte fizică şi una spirituală . Iar maturizarea ego-ului omenesc, numită şi
„coacerea fructului”, se referă la maturizarea ego-ului spiritual, care astfel poate prelua controlul
asupra trupului şi-l poate obliga să se supună voinţei sale.
Sunt mulţi aceia care, atunci câ nd li se prezintă aceste lucruri, simt în ei o dorinţă
arză toare de a atinge scopul final, însă vor vedea că în ei mai există şi o altă dorinţă , mai
puternică decâ t aceea de realizare spirituală , care le copleşeşte dorinţa de a atinge scopul final,
astfel încâ t în sinea lor nu vor lua hotă râ rea de a duce o viaţă mai înaltă , ci dimpotrivă , vor
decide ca viaţa lor să meargă în continuare pe acelaşi fă gaş.
Aceasta înseamnă că atunci câ nd aceste adevă ruri divine sunt aduse în faţa conştiinţei
invididuale, doar acel om care şi-a dezvoltat calită ţile spirituale atâ t de mult încâ t acestea au
devenit predominante va avea voinţa de a face şi de a decide că va duce o viaţă care să -i permită
să atingă acest scop final. Pe de altă parte, vor fi unii care vor spune: Ar fi minunat să îl atingem,
însă noi suntem pă mâ nteşti şi avem prea multe dorinţe la care nu putem renunţa.
Prin urmare, aceştia nu au suficiente calită ţi spirituale care să -i determine să vrea să facă
eforturi în acest sens. Că ci trebuie să reţinem că voinţa este acea funcţie a minţii care, după ce
lucrurile au fost bine câ ntă rite şi judecate, pune în practică deciziile. Deci voinţa are un rol de
execuţie – ea face şi obţine rezultate, însă doar atunci câ nd este că lă uzită de minte. Aşadar, este
limpede că a vrea înseamnă a dori să faci, pentru că nu este important doar să crezi şi să îţi
doreşti, ci trebuie să şi faci ceva.
Acum înţelegem parabola Domnului nostru, „Căci celui ce are (suficientă putere spirituală
pentru a-şi controla acţiunile) i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are (suficientă putere
pentru a opta pentru o viaţă spirituală ), şi ce are i se va lua”, adică i se va lua toată dorinţa
spirituală şi toată conştiinţa spirituală .
Prin urmare, trebuie să înţelegeţi acest lucru: Că oricine doreşte să ducă o viaţă spirituală
trebuie să ia decizia de a face tot ce crede că este mai bine, iar restul trebuie să îl lase în seama
lui Dumnezeu, că ci doar aşa va putea să se realizeze din punct de vedere spiritual – cu condiţia
să nu se ră zgâ ndească ulterior.
În secolele în care religia creştină a fost religia Occidentului, hotarul dintre lumea
creştină şi cea necreştină a fost reprezentat de „convertire”. Citind relată rile despre experienţele
apostolilor din Faptele Apostolilor, Romani şi Corinteni vedem că în vremurile lor convertirea se
numea „primirea Duhului Sfâ nt”.
În epoca modernă , renascentiştii considerau că un om poate fi convertit doar dacă
acceptă că Iisus este Mâ ntuitorul să u; într-un fel, acest lucru însemna că face un legă mâ nt cu
Dumnezeu, că face o promisiune solemnă că din acel moment va duce o viaţă creştină atâ t câ t va
putea de bine. Ş i ca urmare a acestui legă mâ nt, sufletul se uneşte imediat cu intelectul, iar
persoana respectivă primeşte Duhul Sfâ nt, care îl face conştient de faptul că a fost acceptat de
92
Dumnezeu.
Vrem să întă rim această idee, şi anume că primirea Duhului Sfâ nt – conştiinţa acceptă rii
de că tre Dumnezeu – depinde de legă mâ ntul pe care-l face omul cu Dumnezeu, care nu este
altceva decâ t promisiunea că din acel moment scopul principal al vieţii sale va fi acela de a
„căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (n.t. Matei 6:33).
Fiecare suflet convertit care a fă cut acest legă mâ nt a fost iluminat de Duhul Sfâ nt, chiar şi
pentru o perioadă scurtă . Însă cu câ t omul îşi respectă mai bine legă mâ ntul şi se lasă că lă uzit de
Duhul Sfâ nt, fă câ nd tot ce ştie el mai bine (pentru că rolul Duhului este acela de al face să
deosebească binele de ră u), cu atâ t mai mult va fi îndrumat şi i se va oferi cunoaştere, iar mintea
sa va începe să vadă limpede lucrurile, că ci Iisus a promis că Mâ ngâ ietorul, Duhul Sfâ nt, îl va
conduce la adevă r şi îi va ară ta lucrurile care vor veni.
Dacă omul se va supune în mod absolut Duhului Sfâ nt pe care l-a primit atunci câ nd sa
convertit, acesta îi va da cunoaşterea completă şi desă vâ rşită a adevă rului. Aici se naşte o
întrebare: Cum se face că în biserică a pă truns atâ t de multă eroare în ceea ce privește credințele
generale ale oamenilor? Ră spunsul la această întrebare este urmă torul: În loc să se lase că lă uziţi
de Duhul Sfâ nt, oamenii au acceptat conducă tori dintre oameni şi au urmat învă ţă turile acestora
într-o asemenea mă sură , încâ t au nimicit şi au alungat din minte gâ ndurile înalte şi sfinte să dite
acolo de Duhul Sfâ nt. Este adevă rat că mulţi au crezut că este bine ceea ce fac, de aceea nu au fost
osâ ndiţi, numai că prin această greşeală a lor s-au pus singuri în pericol şi au dus o viaţă
nedesă vâ rşită , fiindcă închizâ nd uşa Duhului lui Dumnezeu acesta nu şi-a mai putut duce la bun
sfâ rşit misiunea, aceea de a le ilumina mintea şi de a-i conduce la adevă r.
De ce a fost permis acest lucru? Există două motive: În primul râ nd, după cum am ară tat
pâ nă acum, în conformitate cu Scopul Divin omul va avea libertatea să aleagă , în limitele
calită ţilor şi posibilită ţilor sale, dacă vrea să crească şi să dobâ ndească Asemă narea cu
Dumnezeu. În al doilea râ nd, Scopul Divin a stabilit că naşterea, munca, durerea şi moartea vor
continua pâ nă câ nd omul va creşte şi se va dezvolta, ajungâ nd la un nivel la care va fi capabil să
depă şească dorinţa de ză mislire şi să înceapă o viaţă nouă . Domnul Hristos a spus, „Cine poate
înţelege să înţeleagă” (n.t. Matei 19:12). Ş i cine poate? – Primele roade coapte ale pă mâ ntului;
aceia care s-au dezvoltat suficient de mult încâ t să aibă dorinţa de a lua decizia, să aibă voinţa de
a că uta în primul râ nd şi întotdeauna „împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”, să facă în aşa fel
încâ t să subordoneze toate celelalte preocupă ri acestui unic scop – numai aceştia vor putea să
înţeleagă .
În prezent, există un mare Trup de oameni care au primit Duhul Sfâ nt, care au fost
ză misliţi de sus, dar care din cauza educaţiei primite în vremurile noastre au fost induşi în
eroare, de aceea, atunci câ nd privim în interiorul bisericilor şi câ nd îi cercetă m pe oameni este
posibil să simţim ce a simţit şi Ilie, că ci după ce acesta a adus foc din cer, care a mistuit jertfa
stropită cu apă , şi a crezut că a redat adevă rata credinţă lui Israel, a fost nevoit să fugă ca să -şi
salveze viaţa; şi atunci s-a plâ ns lui Dumnezeu zicâ nd: „Au părăsit fiii lui Israel legământul Tău,
au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia; numai eu singur am rămas, dar
caută să ia şi sufletul meu!” (n.t. 3 Regi 19:14), însă Dumnezeu l-a încredinţat că mai erau încă
şapte mii de bă rbaţi israeliţi şi că „genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi
buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!” (n.t. 3 Regi 19:18). Iar în acest moment, potrivit
Apocalipsei lui Ioan, Dumnezeu a pus deoparte nu şapte mii, ci 144000 de suflete. Vă numă raţi
voi oare printre acestea? – Cu siguranţă , dacă vă doriţi acest lucru.
Acum câ ţiva ani, după o lungă perioadă de izolare faţă de lume şi o continuă cuvioşenie
pentru a cunoaşte şi a face voinţa Tată lui, am simţit o dorinţă sinceră să destă inuim oamenilor
adevă rurile pe care ni le-a lă sat Domnul; însă toate eforturile de a transmite adevă rul acelor aşa-
numiţi gâ nditori avangardişti au fost zadarnice, aşa că după unul dintre acele eşecuri sufletul
noastru a exclamat: O, Doamne, unde este poporul tă u? – Ş i imediat a venit ră spunsul. Dumnezeu
ne-a trimis o vedenie a lumii deasupra că reia stră lucea soarele. Oamenii alergau încoace şi
încolo, fiecare fiind preocupat de interesele sale; însă în plină lumină solară au început să apară
locuri umbrite, întunecate; şi pentru că Spiritul ne îndemna să privim în acele locuri, am vă zut
93
ascunse acolo câ teva suflete asupra că rora lucea o lumină mai albă decâ t cea a soarelui, iar
Domnul a zis: Acesta este poporul meu.
Altă dată ni s-a ară tat că poporul lui Dumnezeu încă formează un Trup şi o biserică , că ci
Domnul duce cu siguranţă la bun sfâ rşit ceea ce începe să facă . Voi, cei care aţi fost ză misliţi din
Spirit, aveţi în sinea voastră voinţa de a-L urma întru totul pe Domnul. Dacă vreţi, puteţi face
acum un nou legă mâ nt cu Dumnezeu, că ci aşa cum spune Ieremia (31:31), a venit ziua ca
Domnul să facă legă mâ nt nou cu voi şi cu casa lui Israel. Veţi face voi acest legă mâ nt? Veţi
promite voi acum să faceţi voia lui Dumnezeu din toate puterile voastre? Amintiţi-vă că
Dumnezeu promite că va fi puterea voastră , iar dacă Dumnezeu va fi puterea voastră , după cum
am spus şi mai înainte, nimic nu vă va sta în cale. Şi nu uitaţi că aceasta nu este o putere fizică ,
că ci Dumnezeu a creat lumea cu ajutorul minţii, aşa că puterea lui este în minte.
Aşadar, prin acest legă mâ nt Dumnezeu se angajează să vă facă să cunoaşteţi ceea ce este
drept, iar dacă voi vă veţi respecta promisiunea de a face voia lui câ t puteţi de bine atunci cu
siguranţă că veţi fi că lă uziţi de acea Conştiinţă Divină . Cu alte cuvinte, dacă faceţi acest legă mâ nt
cu Dumnezeu, atunci Yahveh Elohim, care vă iubeşte cu o iubire ce vă depă şeşte imaginaţia, vă
va trimite un înger sfâ nt, care va sta cu voi, va veghea asupra voastră , vă va instrui şi vă va ajuta
să faceţi tot ceea ce trebuie pentru a vă realiza pe plan spiritual.
Însă cineva ar putea spune: „Am fă cut acel legă mâ nt, însă nu sunt conştient de îngerii lui
Dumnezeu; este adevă rat că uneori simt o stare de iluminare, o pace şi o bucurie, dar nu îmi dau
seama dacă vreun înger mă că lă uzeşte”. Nu, chiar că nu îţi dai seama. Dar dacă ai şti sigur că
există o conştiinţă care te însoţeşte, a că rei sarcină este să te că lă uzească şi să te îndrume, ar fi
ceva uman să încetezi imediat să -ţi mai foloseşti mintea, să încetezi să mai faci eforturi şi să
aştepţi ca îngerul să facă tot ceea ce ar trebui să faci tu. Iar dacă ar trebui să birui poftele,
pasiunile şi forţele întunericului, atunci ai deveni indolent şi ai aştepta ca îngerul să le biruiască
în locul tă u.
Amintiţi-vă cuvintele lui Dumnezeu, „Cel ce va birui va moşteni acestea” (n.t. Apocalipsa
21:7). Prin urmare, atunci câ nd îngerul lui Dumnezeu este trimis să vă că lă uzească şi să vă ajute,
acesta nu o să vi se dezvă luie, ci vă va lumina mintea şi vă va face să ştiţi ceea ce e bine; şi vor
exista situaţii în care îngerul vă va stimula voinţa pentru a face şi a realiza, iar atunci va trebui să
vă puneţi la lucru toate puterile pentru a realiza – pentru a fi un biruitor. Diferenţa dintre
manifestarea îngerilor pe care Dumnezeu îi trimite la oamenii să i şi manifestarea spiritelor
întunericului care vin la chemarea mediumului spiritist este foarte clară . Spiritele întunericului
pretind supunere absolută şi vă cer să renunţaţi la intelectul vostru superior, la concluziile
minţii voastre; ele solicită o supunere absolută indiferent de ideile pe care voi le aveţi în privinţa
moralită ţii şi a binelui; de asemenea, de multe ori îşi fac cunoscută prezenţa şi pretind că sunt o
rudă dragă de-a voastră care a murit; şi vor lua înfă ţişarea persoanei pe care o iubiţi cel mai
mult. Acestea încearcă să vă facă să credeţi ca sunt nişte îngeri veniţi de la Dumnezeu ca să vă
îndrume, însă în realitate nu sunt decâ t nişte duhuri mincinoase.
Ţ ineţi minte că îngerii lui Dumnezeu nu pot fi convocaţi să facă diferite lucruri pentru
voi. Mintea voastră trebuie să fie concentrată pe Dumnezeu, pe Tată l Atotputernic, Fă că torul
cerului şi al pă mâ ntului, Yahveh Elohim, iar câ nd mintea este centrată pe Dumnezeu – câ t mai
mult cu putinţă – dacă aveţi nevoie de ajutor, să nu apelaţi la îngerul care v-a fost trimis să vă
că lă uzească , ci la Dumnezeu, şi pentru că îngerul este trimisul lui Dumnezeu, dacă aveţi
încredere în Dumnezeu şi faceţi tot ce vă stă în putinţă , atunci rolul îngerului va fi acela de a vă
da suficientă putere pentru a izbâ ndi în ceea ce v-aţi propus. Cu alte cuvinte, în loc să vină la voi
sub forma unei persoane, îngerul lui Dumnezeu chiar vă va împiedica să îl vedeţi sau să -i simţiţi
prezenţa, însă de multe ori se va apropia atâ t de mult de voi încâ t îşi va uni conştiinţa, puterea sa
mentală , cu a voastră , iar în acel moment voi veţi şti ceea ce ştie şi el, veţi simţi ceea ce simte şi el
şi veţi percepe situaţia la fel de limpede cum o percepe şi el. Bă gaţi de seamă , însă , că îngerul nu
vă spune ce anume este adevă rat – doar spiritele întunecate vă spun asemenea lucruri. Îngerul
lui Dumnezeu creează condiţiile ca voi să aflaţi singuri, apoi vă pă ră seşte, şi de aceea vă simţiţi
ca şi cum aţi fi că zut dintr-un turn înalt; însă vă ră mâ ne cunoaşterea pe care v-a împă rtă şit-o, aşa
94
că va depinde numai şi numai de voi să folosiţi acea cunoaştere pentru a face, pentru a obţine
rezultate şi pentru a deosebi binele de ră u şi adevă rul de minciună . Atunci veţi înţelege că binele
este acela care vă ajută să lucraţi în conformitate cu Scopul Divin, iar ră ul este acela care vă
împiedică să lucraţi în conformitate cu acel scop.
Standardele referitoare la bine şi la ră u pe care oamenii le-au stabilit în lume trebuie
analizate cu atenţie, şi poate unele chiar ar trebui lă sate deoparte, pentru că , aşa cum am vă zut
în prima parte a acestei lucră ri, noi suntem judecaţi după convingerile noastre, iar sufletul
nostru ne condamnă sau ne justifică comportamentul în mă sura în care acţionă m în
conformitate cu ele. Prin urmare, în acest moment este necesar să vă fixaţi mintea asupra lui
Dumnezeu şi să vă doriţi să că pă taţi înţelepciunea care să vă permită să deosebiţi binele de ră u,
astfel încâ t Duhul să vă dezvă luie ce este bine şi ce este ră u.
Aici este o chestiune delicată , că ci vouă vi se va da putinţa de a stabili standardele
corecte şi de a evita greşelile doar dacă veţi fi plini de evlavie, dacă vă veţi ruga sincer şi dacă
veţi duce o viaţă cuviincioasă . Sufletul vostru trebuie să fie liber de orice prejudecă ţi, prejudecă ţi
formate în perioada întunecată a existenţei umane, pentru că îngerul Domnului a fost trimis
acum la voi ca să vă arate calea de la vechi la nou. Acele lucruri care erau morale şi juste şi
drepte conform vechilor râ nduieli ale vieţii acum nu mai sunt valabile; standardele dreptă ţii s-au
ridicat în prezent la un nivel superior.
Totuşi, standardele stabilite de Domnul Hristos în acea remarcabilă Predică de pe Munte
nu s-au modificat; niciunul dintre standardele vieţii Domnului Iisus nu şi-a pierdut valabilitatea.
Doar acele standarde pe care le-aţi impus voi şi predecesorii voştri vor fi desfiinţate, şi chiar
sunt desfiinţate în momentul de faţă . Odată ce v-aţi dă ruit viaţa lui Dumnezeu, ca să faceţi parte
dintre primele roade coapte ale pă mâ ntului, urmează să treceţi prin procesul de strâ ngere a
recoltei, câ nd veţi fi tă iaţi şi separaţi de pă mâ nt, pentru că voi nu vă mai trageţi viaţa din pă mâ nt,
ci din Dumnezeu. După cum a zis şi Învă ţă torul, „Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele
rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (n.t. Ioan 15:7). Această ră mâ nere în el a fost
din nou adusă la lumină în acea predică remarcabilă consemnată în Ioan 17:
„Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul
lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie
una” (n.t. Ioan 17:20,21).
Această este unitatea pe care o că utaţi şi voi, şi chiar acum aţi şi gă sit-o, atâ t câ t puteţi
crede acest lucru, însă numai în mă sura în care aţi îndeplinit cerinţele prezentate anterior. Citiţi
acum din nou cu atenţie Predica de pe Munte, pentru că pornind de la acest standard Dumnezeu
vă va ajuta să puteţi respecta toate legile şi regulamentele pe care Hristos le-a instituit prin
această predică .
Ş i nu sunt multe lucruri pe care trebuie să le reţineţi, ci doar câ teva. V-aţi hotă râ t să
faceţi voia lui Dumnezeu din toate puterile, aşa că dacă credeţi în Dumnezeu nu trebuie să vă
neliniştiţi în legă tură cu nimic, ci trebuie doar să faceţi voia lui, că ci El a promis să vă facă să
cunoaşteţi voia lui, şi de aceea v-a trimis un înger.
Pă straţi mereu în minte scopul pe care-l aveţi, subordonaţi totul atingerii acelui scop şi
atunci toate lucrurile vor lucra împreună pentru binele vostru, că ci acum sunteţi chemaţi de
Dumnezeu să faceţi voia lui (Romani 8:28).
Credem că acum este limpede ce aveţi de fă cut, pentru că v-am ară tat cum să vă eliberaţi
din sclavia care vă împiedică să mergeţi înainte, şi v-am ară tat şi cum să vă lă saţi pe mâ na lui
Dumnezeu, a că rui putere nu are margini şi care vă poate face să ştiţi şi vă poate da puterea de a
face voia Lui. Aşa că de acum înainte nu mai aşteptaţi nimic de la om. Nu mai că utaţi în că rţi. Este
de ajuns să doriţi să ştiţi aceste adevă ruri care să vă facă capabili să duceţi la îndeplinire Scopul
Divin.
Ş i dacă sunteţi atenţi la acea conştiinţă interioară – că ci nu uitaţi că Dumnezeu vă
vorbeşte în suflet, deşi uneori vă iluminează creierul – atunci câ nd vă vine cheful să citiţi
Scripturile sau orice altă carte, citiţi-le cu atenţie, meditâ nd asupra lor şi rugâ ndu-vă . Ţ ineţi
mereu aţintit ochiul vostru interior pe Dumnezeu; nu îl scă paţi nicio clipă din vedere, că ci în felul
95
acesta Duhul Sfâ nt, Mâ ngâ ietorul, care v-a promis să vă dezvă luie adevă rul, vă va lumina mintea
şi vă va da putinţa să deosebiţi binele de ră u, ca nu cumva să fiţi înşelaţi. Dar pentru a nu fi
înşelaţi voi trebuie să vă fi dedicat viaţa lui Dumnezeu şi să vă ţineţi mintea centrată asupra
Duhului Sfâ nt, fă ră niciun pic de egoism în voi, iar singura voastră dorinţă să fie aceea de a
cunoaşte şi de a face voia Sa. Iar câ nd această dorinţă va fi absolută , câ nd vă veţi controla
gâ ndurile minţii, atunci nimic nu vă va putea înşela. Dar ţineţi minte, dacă veţi purta un idol în
inimă (a se vedea Iezechiel 14), dacă vă veţi dori ceva pentru voi înşivă , nu contează ce anume,
iar apoi vă veţi închina lui Dumnezeu, veţi vedea să Duhul lui Dumnezeu nu vă va ră spunde; de
asemenea, dacă veţi continua să vă tră iţi viaţa pentru a dobâ ndi ceva pentru voi înşivă , pentru a
atinge acel scop pe care-l purtaţi în inimă , care este idolul vostru, atunci vor veni la voi duhurile
rele, care aparent vă vor satisface dorinţele, însă acestea vor pune stă pâ nire pe sufletul vostru şi
starea voastră va fi mai rea decâ t înainte. Ce s-a spus în acest capitol vă pregă teşte pentru a vă
lă sa în mâ inile Tată lui, unde orice nevoie absoută pe care o aveţi va fi satisfă cută de Duhul Sfâ nt;
dar ţineţi minte că va fi satisfă cută fie prin mijloace fizice, fie prin intermediul minţii altor
persoane. Însă nu trebuie să purtaţi un idol în inima voastră referitor la felul cum veţi dobâ ndi
lucrurile de care aveţi nevoie. Dumnezeu ar putea să se folosească de un om josnic sau chiar de
un om ră u ca să vă înveţe unele adevă ruri înalte şi mă reţe. Amintiţi-vă întotdeauna că voi doriţi
să obţineţi cunoaşterea, aşa că nu contează mesagerul.
Ce importanţă are dacă Dumnezeu vă trimite un mesaj important prin intermediul
diavolului? Ceea ce vă doriţi voi este mesajul. Este acea cunoaştere care vă este utilă , iar dacă un
mesager vine cu o cunoaştere inutilă , care nu este în armonie cu Scopul Divin, indiferent dacă
pretinde că este un înger de la Dumnezeu sau dacă vine ca o flacă ră arză toare, voi să respingeţi
acel mesaj. Puneţi-vă credinţa în Dumnezeu, fiţi drepţi, şi totul va fi bine. Că ci dacă veţi tră i în
felul acesta, Dumnezeu îşi va respecta şi el legă mâ ntul şi vă veţi da seama că aveţi în voi Duhul
adevă rului, care vă ajută să deosebiţi adevă rul de minciună . Aşa că atâ ta vreme câ t veţi respecta
partea voastră de legă mâ nt şi vă veţi pleca cu credinţă în faţa lui Dumnezeu şi a Duhului Să u,
atâ ta vreme câ t veţi avea încredere deplină în Duhul adevă rului, veţi fi conduşi la adevă r, iar de
multe ori vi se vor ară ta şi lucrurile care vor veni.
Învă ţă torii din biserici îşi previn mereu enoriaşii să nu greşească , şi de multe ori chiar le
spun că adevă rurile mari şi importante sunt nişte minciuni, pentru că învă ţă torii nu îl cred pe
Dumnezeu. Dar dacă voi credeţi în Dumnezeu şi aveţi încredere deplină în El, ochiul vostru (n.t.
interior) va că uta să cunoască adevă rul; şi asta nu pentru că vreţi să obţineţi una sau alta, ci doar
pentru că vreţi să cunoaşteţi şi să faceţi voia lui Dumnezeu. În felul acesta, veţi ajunge să
cunoaşteţi în sinea voastră . Ş i nu va fi vorba doar de o pă rere, pentru că Dumnezeu vă va face să
ştiţi adevă rul. Însă după ce aţi cunoscut acest adevă r, dacă de teamă sau din altă cauză nu îl veţi
urma şi nu vă veţi lă sa că lă uziţi de el, atunci Spiritul vă va lă sa să mergeţi pe drumul vostru pâ nă
câ nd vă veţi că i şi îl veţi că uta din nou pe Dumnezeu cu toată inima voastră , ca să gă siţi acea pace
şi acea încredere care vă permiteau să fiţi ascultă tori, ca să puteţi cunoaşte adevă rul; în
momentul acela veţi deveni din nou conştienţi de faptul că sunteţi că lă uziţi de că tre Spirit.

CAPITOLUL XXIII - PARTEA a III-a

Proorocul a spus, „Dar nouă, Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti
pentru noi” (n.t. Isaia 26:12). Acest lucru este adevă rat, însă mai există un înţeles, că ci scopul, aşa
cum am vă zut, este acela de a face om după „Chipul şi asemă narea” lui Dumnezeu, ca să
stă pâ nească . Însă înainte să poată stă pâ ni va fi nevoie să îşi dezvolte puterile, astfel încâ t să aibă
experienţa practică de a utiliza acele puteri şi de a controla acele condiţii care îi vor permite să
stă pâ nească în mod corect şi înţelept, să stă pâ nească lumea şi toate lucrurile din ea. Prin
urmare, Iisus a spus: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am
numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute ” (n.t.
Ioan 15).
Aşadar, suntem trataţi ca nişte prieteni, de aceea noul fiu ză mislit de Dumnezeu prezent
96
în fiecare om va trebui să ia acum în posesie trupul, poftele, pasiunile, impulsurile şi dorinţele,
precum şi toate condiţiile care afectează trupul într-un fel sau altul. Fiind al lui Dumnezeu, acest
spirit-copil este desă vâ rşit, dar este încă copil, un copil desă vâ rşit al lui Dumnezeu, însă nu un
om desă vâ rşit al lui Dumnezeu. Acest copil va trebui să crească , să se dezvolte, să devină
puternic, şi după cum a spus Iisus, va trebui să îl lege pe omul cel tare şi apoi să -l deposedeze de
toate bunurile pe care le are. Dorinţele şi înclinaţiile acestui animal puternic trebuie legate şi
subordonate sufletului spiritual, aşa încâ t omul fizic să fie ca un miel, pasiv şi supus în faţa minţii
spiritului dominant din interior.
Dacă aruncă m în treacă t o privire la bunurile pe care le posedă omul cel tare sau mintea
carnală vom vedea că în general acestea ţin de legea naşterii şi a morţii, pentru că mintea se
concentrează pe soţie sau pe soţ, pe copii, pe tată , pe mamă şi pe rude; apoi pe prieteni. Gâ ndul
acesta conţine două idei:
Prima se referă la Eu, la ego, la sine; pentru că aceşti prieteni sunt ai mei, ei sunt cu mult
mai valoroşi decâ t cei ai vecinului. Domnul Hristos a spus că noi trebuie să fim desă vâ rşiţi, aşa
cum şi Tată l nostru din cer este desă vâ rşit. Mă întreb, oare Tată l nostru simte pentru soţia mea,
copiii mei şi rudele mele mai multă iubire decâ t simte pentru ale tale? Însă tu nu ai vrea să crezi
că lucrurile stau în felul acesta, nu-i aşa? Nici eu nu aş vrea.
A doua idee este aceea că toate relaţiile umane bazate doar pe simpatia că rnii vizează
exclusiv procrearea, aşa că ele respectă vechea ordine a evoluţiei, munca, suferinţa şi moartea. În
noua ordine nu vor mai exista asemenea relaţii, pentru că în Apocalipsa se spune, „Iată că Eu fac
un lucru nou” (n.t. Apocalipsa 43:19) – „Eu voi face ceruri noi şi pământ nou” (n.t. Isaia 65:17).
Ş i astfel ajungem la accentul pe care l-a pus Iisus pe munca care ne stă în faţă , că ci el a
zis, „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii” (n.t. Ioan 8:12) – „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va
ieşi şi păşune va afla” (n.t. Ioan 10:9). Afirmaţiile: „Eu sunt lumina lumii”; „Eu am venit ca viaţă să
aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10:10); „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi
celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (n.t. Matei 4:16), toate indică
faptul că el a venit ca o lumină într-un loc întunecat pentru a ară ta oamenilor calea, pentru a
ară ta oamenilor metodele prin care se pot salva de blestemul că derii.
Pentru a gă si acea cale este nevoie să că utaţi învă ţă turile lui Hristos şi să le citiţi cu
atenţie în lumina acestor idei noi pe care le-am prezentat aici. Ş i pe mă sură ce veţi citi şi veţi
studia aceste gâ nduri, meditaţi asupra lor şi vedeţi dacă sunteţi gata să alegeţi între lucrurile şi
plă cerile acestei lumi, pe de-o parte, şi lucrurile şi foloasele Spiritului, pe de altă parte. Dacă veţi
lua hotă râ rea să urmaţi calea Spiritului, atunci aşezaţi-vă jos încet şi vedeţi care este preţul,
fiindcă veţi constata că preţul este mai mare decâ t crede astă zi lumea creştină . Referindu-se la
acest lucru, Hristos a dat urmă toarele instrucţiuni:
„Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (n.t. Matei 10:36) – „Cel ce iubeşte pe tată ori pe
mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (n.t. Matei 10:37) – „Dacă vine cineva la
Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi
sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (n.t. Luca 14:26) – „Nimeni nu poate să slujească
la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va
dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (n.t Matei 6:24). (A se vedea şi Luca
18:24-30).
Vă întrebaţi de ce a spus, „Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi
puţini sunt care o află”? (n.t. Matei 7:14). Acum că şi-a trimis îngerii să adune roadele coapte în
grâ nar este nevoie să facă ceea ce face şi agricultorul toamna – câ nd roadele se coc, agricultorul
ia secera, taie grâ ul, îl treieră , apoi pune în hambar seminţele bune. Dacă un agricultor şi-ar să di
grâ nele, le-ar pă zi şi le-ar îngriji pe toată durata creşterii lor, simţinduse mâ ndru de recolta lui,
iar apoi i s-ar pă rea că este prea greu să le secere, ca şi cum toată munca şi stră dania lui ar fi fost
în zadar, am spune că un astfel de om este de-a dreptul prost.
Aşa va fi şi atunci câ nd va începe secerişul lumii (şi oare nu a început deja?), câ nd
Dumnezeu îşi va trimite îngerii să strâ ngă grâ ul în hambar; iar vechile condiţii de dezvoltare,
97
asemenea paielor de grâ u, vor trebui tă iate şi distruse. Aceasta înseamnă ruperea efectivă de
toate legă turile şi circumstanţele vechi. Bisericile au fost bune; colegiile, instituţiile şi relaţiile
noastre sociale, iubirea şi loialitatea fiului faţă de tată şi a tată lui faţă de fiu, precum şi toate
relaţiile acestei vieţi au fost bune; însă câ nd oamenii vor vedea că cineva distruge sau ignoră
aceste lucruri, vor fi asemenea unui agricultor lipsit de înţelepciune, care nu ştie că vechiul
trebuie distrus ca să apară noul – neştiind că „îngerii trebuie să iasă ca să poată intra
arhanghelii”.
Creştem un fiu; ţinem la el şi îl educă m; avem grijă de el cu o iubire mare şi ne aşteptă m
ca şi el să ne iubească la râ ndul lui. (În tot ceea ce fac, oamenii aşteaptă să primească ceva în
schimb). Însă atunci câ nd se maturizează , el îşi îndreaptă mintea spre lucrurile spirituale. Şi
credem că este bine şi ne bucură m, dar, vai, acesta nu numai că îşi îndreaptă mintea spre
lucrurile spirituale, ci începe să urmeze integral învă ţă turile lui Hristos! „Dar”, ar putea spune
cineva, „nu este nevoie să îşi urască tată l şi mama, care au fost mereu atâ t de buni cu el”.
Adevă rat, însă va trebui să aleagă între tată şi mamă , pe de-o parte, şi Dumnezeu şi îngerii Lui, pe
de altă parte, pentru că de îndată ce îi va da întrega sa viaţă şi întreaga sa minte lui Dumnezeu, el
nu mai poate acorda aceeaşi atenţie micilor chestiuni sociale; nu mai poate acorda aceeaşi
atenţie familiei sale, rudelor sale şi cercului să u familial. Gâ ndul lui nu mai este la tată l să u şi la
mama sa, ca să vorbească despre lucrurile mă runte ale vieţii cotidiene; acestea nu îi mai sunt pe
plac; mintea lui este cu Dumnezeu, iar tată l, mama şi toţi prietenii lui încep să simtă că l-au
pierdut. Aceştia nu mai simt aceeaşi iubire şi aceeaşi unitate cu el; dimpotrivă , încep să simtă că
nu mai este una cu ei şi atunci îl acuză de egoism, de faptul că şi-a pierdut inima şi nu-i mai
iubeşte, că este crud (Ioan 15:19). De asemenea, îi spun că Spiritul nu cere toate aceste lucruri.
Aici începe lupta; aici îşi dă seama că trebuie să aleagă între tată , mamă şi prieteni, pe de-
o parte, şi Dumnezeu, pe de altă parte, că ci mintea lui va trebui să se concentreze total pe una
sau pe alta. „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa ” (Matei
10:34,35).
Dacă soţul sau soţia se dedică complet lui Dumnezeu, câ t de repede va simţi unul dintre ei
că celă lalt s-a retras! De îndată ce bă rbatul începe să se cucerească pe sine însuşi şi să biruie
pasiunile şi dorinţele că rnii, centrâ ndu-şi mintea pe Dumnezeu, dacă este că să torit, soţia sa va
simţi îndată că nu mai are parte de aceeaşi iubire sau că nu mai îi poate controla trupul aşa cum
fă cea înainte.
Oamenii cer totul de la un om, iar câ nd acela nu le poate oferi totul încep să se lupte cu el,
şi astfel vor fi împlinite cuvintele pe care Hristos le-a rostit atâ t de categoric, „Şi duşmanii omului
(vor fi) casnicii lui”; şi cu câ t se va ataşa mai mult de îndrumă rile Spiritului, cu atâ t mai mare va fi
opoziţia celor care-l iubesc cel mai mult, iar această opoziţie nu poate fi biruită , nu poate fi
depă şită cu ajutorul raţiunii, şi nu va înceta decâ t atunci câ nd oamenii se vor despă rţi.
Aşadar, ar trebui să bă rbatul să îşi pă ră sească soţia, sau soţia să îşi pă ră sească soţul?
Nicidecum, atâ ta vreme câ t pot vieţui împreună în pace şi armonie; însă câ nd vine vremea şi nu
mai pot locui împreună , pentru că se ceartă şi se luptă continuu, atunci justiţia, mila, dreptatea,
bună tatea şi toate celelalte atribute ale adevă ratei bă rbă ţii şi ale caracterului angelic, interzic ca
cei doi să mai fie legaţi în felul acesta, pentru că o astfel de că să torie a devenit un lucru ră u. Pavel
a recunoscut acest lucru atunci câ nd a spus, „Dacă însă cel necredincios se desparte, să se
despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre
pace” (n.t. 1 Corinteni 7:15). Aici apostolul sugerează cu înţelepciune, dar şi cu precauţie, că
sunteţi chemaţi spre pace, nu spre ră zboi, nu să luptaţi, nu să vă zbateţi, ci spune doar atâ t: Dacă
doi oameni nu pot tră i în pace este mai bine să se despartă .
Atunci câ nd o persoană se hotă ră şte să -i dedice întreaga sa viaţă lui Dumnezeu şi a
cugetat aşa cum se cuvine asupra tuturor lucrurilor la care am fă cut aluzie aici, el, ca să spunem
aşa, îşi ia viaţa în propriile mâ ini şi o pune în mâ inile Tată lui, apoi merge înainte, chiar dacă asta
îl costă tot ce a obţinut în viaţă şi face din el un proscris şi un vagabond pe pă mâ nt. Asta nu
înseamnă că va face mereu acest lucru; nu înseamnă că se va lepă da şi se va întoarce împotriva
98
tată lui să u, a mamei sale, a copiilor şi a tuturor acelora pe care-i iubeşte pe pă mâ nt, însă atunci
câ nd mintea s-a iluminat iar persoana percepe necesitatea de a-i da totul lui Dumnezeu şi de a
că uta din toată inima împă ră ţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa, va trebui să se hotă rască să ducă o
viaţă desă vâ rşită , că ci nu contează ce va pierde dacă va ajunge să fie desă vâ rşită ; şi trebuie să fie
desă vâ rşită nu doar de dragul de a dobâ ndi viaţa veşnică şi alte lucruri folositoare, ci ca să poată
lucra ală turi de Dumnezeu şi de îngerii Lui pentru a-i scă pa de la moarte pe câ t mai mulţi dintre
copiii Să i.
Că ci, cine ştie, poate veţi reuşi să vă salvaţi chiar soţia sau soţul, copiii, ori poate pe
mama voastră , pe tată l vostru sau pe unul dintre prietenii voştri. Însă cu siguranţă că nu-i veţi
putea salva dacă veţi refuza să urmaţi îndrumă rile Spiritului şi veţi continua să ră mâ neţi
asemenea lor. Îi veţi putea salva doar dacă veţi deveni asemenea lui Dumnezeu; iar dacă
îndumnezeirea voastră îi va face să devină vră jmaşii voştri, atunci nu aveţi ce face, veţi continua
să vă amintiţi de ei cu o iubire blâ ndă , la fel cum face şi Tată l vostru ceresc, şi va trebui să vă
folosiţi de orice ocazie prin care aţi putea să îi conduceţi la Dumnezeu. Ş i întotdeauna să
ră splă tiţi ră ul cu bine.
Prima mare încercare şi bă tă lie va fi aceea de a vă detaşa atâ t de puterea dominatoare a
celor care vă iubesc, câ t şi de influenţa lumii. În acest moment trebuie să vă aminţiţi că scopul
pentru care am fost creaţi, scopul Tată lui nostru care este în cer, este de a ne face stă pâ ni; după
cum a spus şi proorocul, „Şi sfinţii Celui Preaînalt vor primi regatul şi îl vor ţine în stăpânire în
veci şi în vecii vecilor” (n.t. Daniel 7:18).
Aţi pornit pe o cale pe care primul pas presupune să puneţi stă pâ nire pe trupul vostru şi
în special pe mintea voastră , pe iubirile şi simpatiile voastre. Iată cea mai dură bă tă lie de pe
întregul drum; însă pentru voi nu va fi cea mai dură , pentru că dacă vă închinaţi viaţa lui
Dumnezeu şi credeţi în El cu totată fiinţa voastră , şi dacă veţi urma îndrumă rile Spiritului
aşa cum ştiţi mai bine, mergâ nd înainte fă ră nicio teamă de ce s-ar putea întâ mpla, atunci îngerii
vor avea o grijă deosebită de voi, iar lupta voastră nu va fi atâ t de grea precum alte bă tă lii care
vor urma, deşi în realitate este mai greu să învingeţi în această bă tă lie decâ t în celelalte care vor
veni.
Nu veţi înainta prea mult în această direcţie dacă Spiritul nu va intipă ri în voi conştiinţa
faptului că trebuie să biruiţi pornirile sexuale şi să opriţi irosirea seminţei. Cu alte cuvinte, va
trebui să duceţi o viaţă regenerată , iar câ nd veţi înceta să vă irosiţi forţele vitale, câ nd vă veţi
birui pe deplin pornirile sexuale şi câ nd veţi începe să absorbiţi energia sexuală şi să o dirijaţi în
sus, că tre creier, în scopul regeneră rii, atunci trupul vostru regenerat va deveni un recipient în
care duhul va putea să ră mâ nă .
În starea sa actuală , dominată de pornirile sexuale, omul este doar o umbră în raport cu
duhul. Nu există nimic în el care să poată atinge sau simţi acest duh, iar asta face să nu poată fi
conştient de el; dar dacă timp de un an îşi va conserva toate forţele vitale generate de trup va
începe să simtă atingerea Duhului Sfâ nt, şi atunci va vedea uşa care duce din această lume în
lumea cerească , care duce de la tovă ră şia oamenilor ca animale, la asocierea şi obţinerea calită ţii
de membru în acel ordin sfâ nt al lui Melhisedec, a că rui uşă este Iisus Hristos.
În momentul acela, omul va cunoaşte o altă categorie de duşmani; duşmani din propriul
să u trup şi duşmani din lumea nevă zută , pe care Iisus i-a numit demoni – în traducere diavoli.
Dar dacă mintea voastră va ră mâ ne concentrată în rugă ciune şi se va încrede în Dumnezeu, şi
dacă veţi duce în acelaşi timp o viaţă regenerată , nimic nu va mai sta în calea voastră şi veţi intra
imediat pe uşă în interiorul cetă ţii. Însă dacă vi s-ar permite să intraţi înă untru fă ră să vă fi
folosit de puterea Duhului pentru a vă învinge duşmanul aţi intra ca un copil, fă ră a cunoaşte
puterile Duhului.
Ş i în calea voastră vor apă rea vră jmaşi din lumea nevă zută , care vă vor stâ njeni fiecare
pas; că ci, nu uitaţi, legea lui Dumnezeu este aceasta: „Folosinţa determină calită ţile, indiferent
dacă acestea sunt bune sau rele”. Prin urmare, strâ mtorarea voastră reprezintă o oportunitate
pentru Dumnezeu. Faptul că aceşti vră jmaşi apar în calea voastră este o oportunitate pentru
Dumnezeu deoarece îi permite să vă facă cunoscută puterea Sa, să vă înveţe metodele Sale prin
99
care să puteţi face faţă situaţiei, astfel încâ t să biruiţi şi să supuneţi aceste puteri întunecate. În
felul acesta, toţi vră jmaşii care vă ies în cale vor fi ca nişte aparate de gimnastică prin care vă
puteţi întă ri puterea minţii şi a voinţei, precum şi încrederea în Dumnezeu, ca să ajungeţi la
puterea deplină a maturită ţii prin care veţi deveni atâ t fii ai omului, câ t şi fii ai lui Dumnezeu – şi
veţi ajunge să stă pâ niţi.
Iar atunci câ nd veţi întâ lni în lumea nevă zută obstacole însemnate şi vră jmaşi teribili să
vă amintiţi numele Yahveh şi „legă mâ ntul veşnic”. Ş i nu uitaţi că legă mâ ntul veşnic este între voi
şi Dumnezeu:
„Iată vin zile, zice Yahveh, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ
nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână, ca
să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deşi Eu am rămas în legătură cu ei,
zice Yahveh. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice
Yahveh: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi
vor fi popor” (Ieremia 31:31-33).
Diferenţa dintre legă mâ ntul pe care Dumnezeu l-a fă cut cu Israel şi acela pe care îl face
acum cu voi, şi voi cu Dumnezeu, este că de data aceasta El spune, „Voi pune legea Mea înăuntrul
lor şi pe inimile lor voi scrie”. Vechiul legă mâ nt a fost scris pe table de piatră , legă mâ nt pe care
copiii lui Israel l-au că lcat, zice Dumnezeu, pentru că Moise a sfă râ mat pietrele atunci câ nd a
coborâ t de pe munte; însă noul legă mâ nt, care conţine aceleaşi gâ nduri, va fi scris în inima
voastră , în ceea ce iubiţi, în dorinţele voastre, în simpatiile şi emoţiile voastre, astfel încâ t
singura voastră dorinţă va fi aceea de a respecta legă mâ ntul. Ţ ineţi minte că Dumnezeu începe
legă mâ ntul Să u cu cuvintele, „Eu voi fi tă ria voastră , puterea voastră , sprijinul vostru”. Aici apare
numele Yahveh Elohim, cuvâ ntul „Elohim” însemnâ nd putere, iar numele „Yahveh” însemnâ nd
„Eu voi fi ceea ce voi vrea să fiu”. Aşa că fă câ nd acest legă mâ nt voi vă veţi lua numele Yahveh.
Pâ nă în prezent viaţa voastră a fost dominată de forţele creatoare, al că ror rege este
şarpele, puterea psihică a reproducerii. Viaţa noastră s-a derulat de la tată la fiu, de la mamă la
fiică , generaţie după generaţie, iar noi am fost robi ai forţelor creatoare sau ai zeului creaţiei;
însă atunci câ nd faceţi legă mâ nt cu Yahveh, Dumnezeul universului, voi, ca să spunem aşa, vă
ridicaţi împotriva zeului creaţiei şi luaţi hotă râ rea de a nu vă mai lă sa stă pâ niţi de el, refuzâ nd
astfel să îl mai slujiţi, pentru simplul fapt că în privinţa voastră lucrarea lui a luat sfâ rşit 12. Însă
duhurile întunecate din lumea nevă zută vor voi să vă ţină pe loc. Zeul creaţiei vrea să vă
oprească şi să vă domine, însă Yahveh, Dumnezeul universului, este Dumnezeul tuturor zeilor
(Puterea tuturor puterilor), Regele Regilor. În întregul univers nu există nicio putere care să nu
vină de la Yahveh, şi pentru că partea nu poate fi superioară întregului, nici ceea ce emană de la
Yahveh nu poate fi superior sau egal cu Yahveh, Dumnezeul universului. Partea de legă mâ nt a
lui Dumnezeu este aceea de a fi puterea voastră , tă ria voastră , iar voi care luaţi numele lui, ca să
spunem aşa, vă revoltaţi împotriva zeului creaţiei şi îi negaţi autoritatea; şi ştiind că sunteţi
ză misliţi din Dumnezeu, fiind prin urmare fii ai lui Dumnezeu, ştiţi că sunteţi superiori zeului
creaţiei şi forţelor lumii inferioare. În acelaşi timp, ţineţi minte că voi vă aflaţi în lumea care este
stă pâ nită de „dumnezeul acestei lumi”, aşa că dacă nu vă veţi agă ţa de Dumnezeu cu o iubire
cucernică şi cu o încredere veşnică veţi fi lipsiţi de puteri. Dar să ştiţi că Dumnezeu nu poate să
mintă , şi de aceea El nu vă va abandona. Aveţi încredere în El; credeţi în El. Dacă îl credeţi pe
Dumnezeu, acest lucru vi se va socoti ca dreptate, şi de aceea puterea Dumnezeului universului
va fi la dispoziţia voastră .

CAPITOLUL XXIV - PARTEA a IV-a

12 Distincţia care se face aici între zeul creaţiei şi Elohim, Creatorul, este aceasta: Zeul creaţiei este Cuvâ ntul întrupat al lui Elohim, a că rui
sarcină şi funcţie este să perpetueze creaţia prin naştere şi prin tot ceea ce ţine de ea. Zeul creaţiei este puterea inteligentă care îi leagă pe
bă rbaţi şi femei şi îi face să fie supuşi legilor materiale care guvernează producerea şi reproducerea, moartea şi reîncarnarea. În vechime, zeul
creaţiei era cunoscut sub numele de zeul şarpe şi era reprezentat printr-un înţelept puternic înconjurat de şerpi de toate felurile, prin a că ror
putere (puterea psihică ) omul este menţinut sub legea pă catului şi a morţii, ca să îşi dezvolte puterea minţii şi a sufletului, să se maturizeze şi să
fie pregă tit atunci câ nd va avea loc secerişul lumii.
100
 „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (n.t. Matei 5:48).
Dacă suntem membri ai bisericii sau copii ai membrilor bisericii, am fost învă ţaţi încă din
copilă rie că suntem nişte „pă că toşi nefericiţi”, şi că indiferent ce vom face, vom ră mâ ne pă că toşi.
Această idee a fost întipă rită atâ t de bine în mintea noastră , încâ t consideră m că porunca
Domnului nostru, de a fi desă vâ rşiţi precum Tată l nostru ceresc desă vâ rşit este, reprezintă doar
un stimulent pentru ca noi să ne stră duim să atingem desă vâ rşirea, dar fă ră a avea speranţa că o
vom atinge vreodată pe acest pă mâ nt. În felul acesta, noi îl acuză m pe Domnul Hristos că ne-a
înşelat spunâ ndu-ne să facem ceva ce pentru noi este imposibil; prin urmare, nici nu credem că
se aşteaptă ceva de la noi.
Aceeaşi idee de desă vâ rşire la care s-a referit Hristos este susţinută şi de Ioan: „Copii,
nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este ” (1
Ioan 3:7); iar noi am vrea să subliniem cuvintele preaiubitului ucenic, „nimeni să nu vă
amăgească”, aşa că faceţi ceea ce trebuie şi nu veţi greşi.
De asemenea, amintiţi-vă că atunci câ nd faceţi ceva din toate puterile, fiind conştienţi,
rugâ ndu-vă şi stră duindu-vă în toate privinţele, nimeni de pe pă mâ nt sau din cer nu va putea
face mai mult. Ş i îngerii fac la fel, se stră duiesc din toate puterile lor. Că ci dacă Duhul Sfâ nt nu ar
fi avut mijloacele să vă facă să fiţi desă vâ rşiţi, atunci ar fi fost mai bine ca cuvintele lui Hristos şi
ale preaiubitului să u ucenic Ioan să nu fi fost rostite; pentru că altfel ar însemna că ele sunt
amă gitoare sau cel puţin că Hristos şi Ioan au dat dovadă de nesă buinţă atunci câ nd le-au rostit.
Dar voi să nu uitaţi niciodată că sunteţi ză misliţi de Dumnezeu; că sinele vostru real este
fiul lui Dumnezeu, o fiinţă spirituală şi divină , la fel de adevă rată cum a fost şi Iisus din Nazaret;
şi ţineţi minte că fiind nişte fii ai lui Dumnezeu sunteţi în legă tură cu Duhul Să u şi că toată
puterea din cer şi de pe pă mâ nt se află la dispoziţia voastră , că ci voi aţi fost creaţi şi întrupaţi
pentru acel scop unic, de a lua împă ră ţia de la Tată l şi de a stă pâ ni asupra întregului pă mâ nt.
Aşadar, să faceţi mereu o distincţie clară în mintea voastră între sinele vostru real, care
este fiul lui Dumnezeu, şi trupul vostru fizic, care este fiul omului.
Trupul fizic este slab şi înclinat spre depravare, dar sinele vostru real este fiul divin al lui
Dumnezeu, care că îndrumă că tre dreptate.
Stră duiţi-vă mai presus de orice să vă daţi seama că , fiind un fiul al lui Dumnezeu, voi
sunteţi una cu Tată l, şi să înţelegeţi şi faptul că aceste cuvinte pe care Iisus le-a rostit sunt
valabile şi pentru voi, „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (n.t. Ioan 16:15); aşa că dacă aveţi
credinţă şi acceptaţi această chemare înaltă veţi primi toate împă ră ţiile acestei lumi şi veţi
stă pâ ni asupra lor.
Iar atunci câ nd veţi înţelege deplin aceste lucruri veţi deveni conştienţi de faptul că
umblaţi înaintea lui Dumnezeu şi că sunteţi fă ră prihană . După cum i-a zis Dumnezeu lui Avraam,
„Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană” (n.t. Geneza 17:1).
Este esenţial să credeţi şi să înţelegeţi aceste lucruri, că ci ceea ce credeţi aceea veţi
deveni, indiferent ce anume. Dacă credeţi că sunteţi nişte pă că toşi nefericiţi, vă veţi transforma
în nişte pă că toşi nefericiţi; dar dacă credeţi că sunteţi fii ai lui Dumnezeu şi vreţi să fiţi drepţi,
aşa cum şi El este drept, atunci toată viaţa cea nouă produsă în trup şi conservată de voi pentru a
fi utilizată de creier şi de puterile sufleteşti va avea o calitate desă vâ rşită . Se ştie că dacă unui
copil i se spune constant că este urâ t şi ră u, acesta va creşte şi va deveni urâ t şi ră u.
Copilul sfâ nt care a fost ză mislit în voi vrea să îşi dea seama de sfinţenia lui, de dreptatea
lui, de unitatea lui cu Tată l şi de desă vâ rşirea lui în ochii Acestuia, şi toate aceste calită ţi trebuie
conştientizate şi cultivate în minte. Dar, ţineţi minte, trebuie să aveţi mereu în vedere distincţia
care există între structura fizică , cu poftele şi pasiunile că rora le dă naştere, şi sinele vostru
adevă rat, omul duhovnicesc. Nu uitaţi că scopul încarnă rii voastre este acela de a dobâ ndi
controlul asupra trupului şi de a nu-i mai permite să vă dirijeze poftele, pasiunile şi dorinţele
că rnii, iar apoi să -l regeneraţi, astfel încâ t să devină asemena sinelui vostru real şi asemenea
Tată lui veşnic. Aici aveţi în faţa voastră o lucrare individuală mă reaţă şi importantă , pe care voi
singuri trebuie să o faceţi. Câ nd Hristos a spus, „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
101
dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (n.t. Matei 6:33), el a vrut să spună că a-l că uta
pe Dumnezeu şi dreptatea Lui trebuie să fie pentru voi primul şi cel mai important scop, şi că
toate celelalte lucruri trebuie să i se subordoneze.
Acum că înţelegeţi ce este împă ră ţia lui Dumnezeu, viaţa voastră va fi dedicată lui
Dumnezeu, după cum a spus proorocul Obadia, „Izbăvitorii se vor sui pe muntele Sionului ca să
judece muntele lui Esau. Dar împărăţia va fi a lui Yahveh” (n.t. Obadia 1:21).
Da, voi sunteţi chemaţi pentru a fi izbă vitorii lumii. Rolul vostru de fii nou nă scuţi este
acela al unor mâ ntuitori, aşa cum a fost şi Hristos din Nazaret. Dacă veţi înţelege clar că sunteţi
un prinţ (un fiu) al Celui Preaînalt, şi nu veţi lă sa să pă trundă în mintea voastră nici mă car o
clipă gâ ndul că sunteţi să raci, slabi şi trupeşti, atunci puterea Duhului va naşte în voi o conştiinţă
prin care veţi avea acces la puterea voinţei Infinitului şi toată puterea din cer şi de pe pă mâ nt va
fi la dispoziţia voastră . Dacă veţi urma această cale cu conştiinciozitate veţi ajunge la acelaşi
nivel la care era şi Hristos atunci câ nd a spus, „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”
(n.t. Matei 28:18). Pâ nă în acest moment veţi merge singuri – singuri cu Dumnezeu. Ochiul
vostru interior va fi centrat asupra Tată lui. Din punct de vedere spiritual nu veţi mai cunoaşte
nimic în afară de Dumnezeu; însă veţi şti că Dumnezeu are o mare familie de copii asemenea
vouă , pe care îi îndrumă în acelaşi fel în care v-a îndrumat şi pe voi.
Însă atunci câ nd vă veţi da seama că sunteţi nişte fii ai lui Dumnezeu şi nu nişte oameni
să raci, slabi şi muritori vă veţi afla în faţa unui mare pericol, din pricina că ruia mii de oameni au
că zut; acesta este ego-ul, individualitatea voastră ; forţele întunecate din lumea nevă zută îşi vor
face apariţia imediat şi vă vor face să credeţi că sunteţi mai presus de alţi oameni, fă câ ndu-vă
astfel să începeţi să tră iţi în ego-ul vostru, şi nimic nu distruge mai repede lucrarea Duhului
decâ t acest egoism. Din această cauză Dumnezeu a spus prin intermediul proorocului,
„Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc” (n.t. Ieremia 17:5). Ş i
în legă tură cu acest lucru, Apostolul Pavel a spus:
„Căci nu îndrăznim să ne numărăm sau să ne asemănăm cu unii care se laudă singuri; dar
aceia, măsurându-se şi asemănându-se pe ei cu ei înşişi, nu au pricepere” (2 Corinteni 10:12).
Pentru a pă stra în voi cunoaşterea faptului că sunteţi fii ai lui Dumnezeu, ră mâ nâ nd în
acelaşi timp smeriţi şi conştienţi de dependenţa voastră faţă de Tată l, este necesar să priviţi
întotdeauna în sus, iar dacă vreţi să faceţi comparaţii, atunci faceţi între voi şi Dumnezeu şi
îngerii Lui. Acest lucru vă va face să ră mâ neţi smeriţi, umili şi dedicaţi efortului vostru de a
semă na din ce în ce mai mult cu ei. Că ci dacă vă veţi compara cu semenii voştri vă veţi întoarce
privirea de la Dumnezeu. Atunci ochiul vostru nu mai este unul singur şi veţi începe să vă
socotiţi superiori multora dintre semeni, iar asta vă va întă ri ego-ul; şi acest lucru nu înseamnă
altceva decâ t că uşa este larg deschisă pentru duhurile întunericului, care vor intra şi vor pune
stă pâ nirea pe voi, iar starea voastră va ajunge mai rea decâ t cea de dinainte. Dar dacă veţi avea
credinţă în Dumnezeu şi veţi duce permanent o viaţă câ t mai elevată , că utâ nd mereu lumina
Duhului ca să vă că lă uzească în tot ceea ce faceţi, atunci vă veţi apropia şi veţi deveni una cu
Tată l, după cum a spus Dumnezeu prin proorocul Osea, „«În ziua aceea», zice Yahveh, «Îmi vei
zice: Bărbatul meu şi nu-Mi vei mai zice: Stăpânul meu»” (Osea 2:16). Acum veţi înţelege ce a vrut
să spună Dumnezeu atunci câ nd a vorbit prin proorocul Isaia:
„Când Domnul îţi va fi dat ţie pâinea îngrijorării şi apa strâmtorării, şi cei ce te învaţă nu se
vor mai ascunde, ci ochii tăi vor vedea pe dascălii tăi; şi urechile tale vor auzi cuvântul celor ce te
călăuzesc pe tine, zicând: «Iată calea, mergeţi pe ea!», când veţi voi să vă mai abateţi la dreapta
sau la stânga.” (Isaia 30:20,21).
Ş i Domnul Hristos vă va prezenta Tată lui, după cum a spus, „Oricine va mărturisi pentru
Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”
(n.t. Matei 10:32). Ş i veţi tră i această bucurie de a fi prezentaţi Tată lui şi îngerilor Să i, de a de a
deveni membri ai acelei Fră ţii Veşnice şi de a ră mâ ne membri pentru totdeauna, fiindcă deşi
continuaţi să tră iţi în lume, voi nu mai aparţineţi lumii.
Acum sunteţi gata să urmaţi Spiritul oriunde vă va duce. Ş i pentru că Dumnezeu este
unul, atunci câ nd va veni vremea să adune primele roade coapte ale pă mâ ntului – pentru
102
naşterea copilului de parte bă rbă tească despre care se vorbeşte în capitolul 12 din Apocalipsa,
care va guverna toate neamurile cu toiag de fier – veţi fi şi voi chemaţi din lume şi adunaţi
laolaltă de Tată l, împreună cu cei 144000, care, asemenea vouă , l-au urmat întru totul pe
Domnul. Şi câ nd veţi fi dobâ ndit controlul asupra trupului, asupra naşterii şi morţii, şi veţi
deveni cu adevă rat membri conştienţi al Fră ţiei Veşnice, Dumnezeu va spune, „Nu este bine să fie
omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (n.t. Geneza 2:18); iar apostolul a zis,
„Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul” (1 Corinteni 11:11);
şi după cum spune Domnul Hristos, „Şi vor fi amândoi un trup” (n.t. Marcu 10:8). Astfel, vor fi
strâ nşi laolaltă 288000 de indivizi, dar 144000 de suflete, pentru că cei doi devin unul singur, iar
acest Trup reprezintă primele roade coapte, cetatea sfâ ntă care a venit din cer de la Dumnezeu,
noul Ierusalim, în care domneşte pacea.
Acest Trup va fi „Chipul lui Dumnezeu”, iar justeţea dorinţelor sufletului vostru şi a
faptelor voastre va reprezenta asemă narea cu Dumnezeu. Astfel, va lua fiinţă pe pă mâ nt acel
Trup sfâ nt care a devenit cu adevă rat templul lui Dumnezeu, în care Yahveh, Formatorul Fă ră
Formă al tuturor lucrurilor îşi va fi stabilit tronul şi prin care va prelua împă ră ţia şi îşi va impune
stă pâ nirea asupra tuturor lucrurilor care sunt sub cer. Ş i atunci împă ră ţiile acestei lumi vor
deveni împă ră ţia Dumnezeului nostru şi a unsului să u, Trupul celor 144000. În felul acesta, va fi
atins scopul pe care Dumnezeu l-a avut în vedere atunci câ nd a creat lumea:
„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării,
păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (n.t.
Geneza 1:26).

CAPITOLUL XXV - PARTEA a V-a

Avâ nd în vedere faptul că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, rezultă că aceeaşi
Minte lucrează peste tot şi că va continua să lucreze în sferele mai înalte, şi chiar şi în lumea
spiritelor. De aceea, atunci câ nd Hristos a fost pe pă mâ nt el a gă sit în lumea fizică suficient
material pentru analogiile pe care le-a folosit în învă ţă turile sale.
Fă ră îndoială că mulţi dintre cei care vor citi ultimele câ teva capitole vor simţi o îndoială
şi o repulsie în legă tură cu gâ ndurile exprimate în ele, pentru că în lumea creştină s-a întipă rit
ideea că noi nu avem nimic de fă cut decâ t să credem în Domnul Iisus şi vom fi mâ ntuiţi. Însă nu
aceasta este învă ţă tura lui Hristos. Desigur, este necesar să credem în Domnul Iisus pentru a fi
mâ ntuiţi, dar el a afirmat în mod expres că cei care cred vor trebui să îi urmeze învă ţă turile.
„Demonii cred şi se cutremură” (n.t. Iacov 2:19), aşa că nu este suficient să spuneţi „cred”.
Lucrarea lui Hristos este de a-l că lă uzi pe om să depă şească copilă ria rasei umane, atâ t
de repede câ t poate, şi să ajungă la maturitate, ca să înceapă să caute Scopul Divin, acela de a face
om după „Chipul şi asemă narea lui Dumnezeu”.
Dezvoltarea oamenilor de la condiţia de copil la cea de fiu al lui Dumnezeu are aceleaşi
caracteristici ca şi creşterea şi dezvoltarea unui copil obişnuit. Să luă m ca exemplu un bă rbat şi
soţia lui care au un fiu preaiubit. Cu câ tă grijă veghează mama asupra acelui copil – îi veghează
orice mişcare. Câ t de grijulie şi iubitoare va fi câ nd e mic, şi câ t de blâ nd şi de atent va fi tată l ca
să -i asigure toate cele necesare vieţii; însă va veni vremea câ nd educaţia se va încheia, iar copilul
va trebui să -şi urmeze calea. Iubirea plină de grijă a mamei nu îl va mai putea însoţi, iar protecţia
atentă a tată lui înţelept oarecum se retrage. În loc să fie protejat şi vegheat cu grijă în tot ceea ce
face, acesta va începe să ia contact cu lumea, cu lupta şi zbuciumul care o caracterizează . Acum
trebuie să înveţe din experienţă ce înseamnă să te confrunţi cu vră jmaşii, cu tră darea şi cu
înşelă ciunea oamenilor în toate formele sale, însă dacă a fost educat cu atenţie şi a avut parte de
o îndrumare adecvată în privinţa carierei sale, el va învă ţa în curâ nd să facă faţă acestor situaţii
potrivnice şi să le biruiască , sau să le evite şi să îşi vadă în continuare de treburile lui.
Ş i unde este analogia? – Ei bine, la naşterea şi la creaţia sa, omenirea a fost vegheată cu
atenţie de Domnul Iisus şi de îngerii să i, la fel cum mama ţine copilul în braţe şi are grijă de el.
103
Acestei omeniri-copil i s-au asigurat toate cele necesare pentru a nu scă pa din vedere scopul
principal al existenţei sale. În cele din urmă , va veni vremea ca cei care au progresat şi s-au
maturizat, că ci au fost credincioşi învă ţă turilor lui Hristos, să fie conduşi de Domnul Hristos şi să
intre pe uşă , pentru a fi prezentaţi Tată lui şi îngerilor Să i.
Ş i pentru că a venit vremea maturită ţii, acestora li se vor ară ta toate metodele prin care
pot deveni pe deplin fii ai lui Dumnezeu; însă pentru a putea porunci forţelor naturii şi pentru a
putea stă pâ ni peste peştii mă rii, peste pă să rile cerului şi peste tot pă mâ ntul va fi necesar să aibă
experienţă . Aşa că va fi nevoie să dea piept cu toate forţele întunecate ale planetei pă mâ nt, la
care vom face referire în acest capitol, şi să le biruiască

TRECEREA DE LA VECHEA ORDINE LA CEA NOUĂ

Această trecere este simbolizată de povestea eliberă rii copiilor lui Israel din robia
Egiptului. Putem citi că atunci câ nd au fost eliberaţi din robie au fost duşi în deşert, acolo unde
nu existau niciun fel de mijloace de existenţă , unde nu se puteau baza pe nimeni, decâ t pe
Dumnezeu, de al că rui glas au ascultat. Apoi au fost duşi la poalele muntelui Sinai, unde
Dumnezeu a fă cut legă mâ nt cu ei. Însă înainte de asta, Dumnezeu le-a trimis prin Moise
urmă torul mesaj:
„Aţi văzut ce am făcut Egiptenilor şi cum v-am luat pe aripi de vultur şi v-am adus la Mine.
Deci, de veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi
popor ales că al Meu este tot pământul; îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt!” (Exodul
19:4-6).
Câ nd Moise a transmis acest mesaj copiilor lui Israel, aceştia i-au ră spuns, „Toate câte a
zis Yahveh vom face şi vom fi ascultători!” (n.t. Exodul 19:8). Apoi lui Moise i s-a spus „Pogoară-te
de grăieşte poporului să se ţină curat astăzi şi mâine, şi să-şi spele hainele... Pogorându-se deci
Moise din munte la popor, el a sfinţit poporul şi, spălându-şi ei hainele, le-a zis Moise: «Să fiţi gata
pentru poimâine şi de femei să nu vă atingeţi!»” (n.t. Exodul 19:10,14-15)
Ş i după ce această poruncă a fost respectată li s-a dat Legă mâ ntul Veşnic – Cele Zece
Porunci. Iar faptul că Cele Zece Porunci constituiau Legă mâ ntul Veşnic poate fi observat în multe
locuri din Vechiul Testament unde se foloseşte cuvâ ntul „Legă mâ nt”.
Pierderea marelui nume al lui Dumnezeu timp de atâ tea secole a umbrit legă mâ ntul
dintre Dumnezeu şi om reprezentat de Cele Zece Porunci. Acest legă mâ nt începe cu cuvintele
(conform Bibliei Regelui Iacob), „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara
Egiptului, din casa robiei” (n.t. Exodul 20:2), însă atunci câ nd traducem în lumina semnificaţiei
numelui divin, aceste cuvinte se citesc astfel, „Eu voi fi puterea voastră , aşa cum am fost atunci
câ nd v-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei”.
Aşadar, copiii lui Israel erau un popor numeros aflat în robie, unul dintre popoarele cele
mai mă reţe din acele vremuri; iar Dumnezeu, prin Duhul Lui – prin semne şi minuni fă cute de
mâ na lui Moise – l-a silit pe regele Egiptului să se supună poruncii divine şi să -i lase să plece.
Apoi, i-a condus prin Marea Roşie; a mers înaintea lor ca un stâ lp de nor ziua şi ca un stâ lp de foc
noaptea; i-a că lă uzit prin marele deşert în care nu se gă sea nici mâ ncare, nici apă de bă ut; acolo
i-a hră nit cu pâ ine din cer; iar lui Moise, omul lui Dumnezeu, i s-a dat putinţa de a scoate apă
dintr-o stâ ncă pietroasă , şi astfel au avut toate cele trebuincioase. Prin Puterea Divină încă lţă rile
le-au ră mas în picioare, că ci nu s-au tocit, şi nici hainele nu li s-au învechit. Ş i s-a adeverit astfel
ce-a spus Dumnezeu, „V-am luat pe aripi de vultur şi v-am adus la Mine” (n.t. Exodul 19:4). Ş i a
mai zis, „Întocmai ca vulturul care îndeamnă la zbor puii săi şi se roteşte pe deasupra lor,
întinzându-şi aripile, a luat pe Israel şi l-a dus pe penele sale. Yahveh l-a povăţuit şi n-a fost cu el
dumnezeu străin” (Deuteronomul 32:11,12). Acesta este un simbol al situaţiilor care ne stau
acum înainte sau al lucrurilor pe care le vor dobâ ndi toate sufletele ajunse la maturitate; că ci
aceste suflete mature reprezintă un popor mare şi puternic, care a fost ţinut în robie de că tre cea
mai mare Putere de pe pă mâ nt – Ză mislirea – şi care înaintează acum prin deşertul în care
104
nimeni în afară de Dumnezeu nu poate oferi ajutor. Această referire la vultur ne aduce în minte
urmă toarea povestire: Femela vultur îşi face cuibul din spini, iar apoi acoperă spinii cu
materialul cel mai moale şi mai pufos pe care îl poate gă si, astfel încâ t cuibul ajunge să fie moale
şi plă cut pentru pui. Iar câ nd aceştia ies din ou, ea îi hră neşte şi are grijă de ei pâ nă câ nd se fac
mari. Dar puii sunt leneşi şi vor să ră mâ nă în cuib pentru a fi îngrijiţi şi hră niţi, însă pasă rea
bă trâ nă ştie că aceştia nu trebuie să ră mâ nă acolo. Aşa că începe să îndepă rteze materialul
moale care acoperă spinii şi îi lasă pe pui să stea cu pieptul pe spinii cei duri, transformâ nd astfel
cuibul dintr-un pat de puf într-un pat de spini. Apoi îi împinge pe pui pe marginea cuibului, iar
aceştia se tem să nu cadă , deoarece nu şi-au încercat niciodată aripile, însă pasă rea bă trâ nă îi
împinge din cuib şi de aceea puii sunt nevoiţi să zboare; dar câ nd vede că au obosit şi încep să
cadă se strecoară sub ei şi îi ţine pe aripi pâ nă se odihnesc; după aceea le dă din nou drumul să
cadă şi să zboare numai cu aripile lor. Ş i continuă să îi antreneze în felul acesta pâ nă câ nd devin
capabili să se avâ nte în vă zduh şi să se bucure de lumina soarelui.
În trecut şi nouă ni s-au dat toate cele necesare şi am fost îngrijiţi cu iubire de că tre
Dumnezeu care ne este şi Tată şi Mamă , iar această iubire plină de atenţie continuă pâ nă câ nd
vine vremea să primim porunca: „Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea” (n.t. Matei 21:28).
Apoi vine încercarea. Ş i câ t de greu pare! Am fost atâ t de bine îngrijiţi în trecut; am vrea să nu
facem nimic, să fim iubiţi, alintaţi şi hră niţi de Dumnezeul nostru care ne este şi Tată şi Mamă ,
însă El ia puful de sub noi şi astfel suntem lă saţi să stă m pe spinii cei tari ai existenţei fizice. Iar
noi, simţind cum aceşti spini ne înţeapă în piept, suntem siliţi să depunem efort. Apoi, El ne
trimite îngerii Să i, a că ror sarcină este aceea de a controla situaţia, şi astfel suntem alungaţi din
fostul nostru cuib. Câ t de frică ne este! Suntem siguri că vom că dea şi că vom pieri, însă sub noi
există o mâ nă iubitoare care ne susţine atunci câ nd suntem gata să că dem. Însă cuibul nu mai
este. Nu ne mai putem întoarce în el; vechile condiţii au dispă rut; au pierit definitiv; nu ne-a mai
ră mas nimic, decâ t Dumnezeu – Elohim – şi cohorta sa de îngeri.
Unii pot refuza să se ducă şi astfel vor muri, vor ieşi din trup; însă nu vor scă pa
nicidecum, pentru că nu după multă vreme se vor întoarce într-un alt trup şi vor trebui să se
confrunte cu aceleaşi situaţii de altă dată , şi singura cale pe care pot să meargă este doar aceea
care se află în faţa lor. Trebuie să meargă înainte; în această viaţă nu există întoarcere. Cuvâ ntul
lui Dumnezeu (legile naturii) trebuie respectat, însă pentru El timpul nu înseamnă nimic. Dacă
Cuvâ ntul lui nu este respectat într-o viaţă , va trebui respectat în alta.
Acum că aţi ajuns la maturitate şi simţiţi îndemnurile sufletului, care vă fac să tâ njiţi
după ceva mai înalt, mai nobil şi mai bun, trebuie să mergeţi înainte. Dar, vai, în faţa voastră totul
este întunecat şi nesigur, iar ceva din voi pare să vă mustre spunâ ndu-vă că drumul acesta este
presă rat cu numeroase obstacole! Chiar şi Domnul şi îngerii Lui v-au avertizat de pericol, că ci s-a
spus „lăsând cuvântul de început despre Hristos, să ne ridicăm spre ceea ce este desăvârşit” (n.t.
Evrei 6:1), aşa că vă este teamă să plonjaţi în nesiguranţă şi în necunoscut. Însă vă ră mâ ne o
singură consolare, şi anume că dacă aţi respectat întru totul cele câ teva lucruri pe care le-aţi avut
pe durata vieţii voastre creştine timpurii aţi învă ţat că puteţi avea încredere în Dumnezeu; aşa că
dacă vă puneţi credinţa în Dumnezeu şi mergeţi înainte fă ră teamă , dorind mai presus de toate
să faceţi voia Lui, fă ră a vă mai preocupa de consecinţe, va veni la voi mesagerul legă mâ ntului cu
un mesaj de la Tată l, iar sufletul vostru va face legă mâ nt cu Dumnezeu. Legă mâ ntul cu
Dumnezeu a ră mas consemnat şi el conţine în principal acest mesaj (deşi poate să difere în
funcţie de nevoile fiecă rui om):
„De veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi
fi popor ales că al Meu este tot pământul; îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt!” (n.t.
Exodul 19:5,6).
Ş i va veni vremea câ nd veţi ră spunde aşa cum a fă cut şi Israel: Voi face tot ce a spus sau
ce va spune Yahveh; voi fi ascultă tor. În felul acesta, între Dumnezeu, Duhul Sfâ nt şi sufletul
vostru se încheie un legă mâ nt. Voi promiteţi să ascultaţi necondiţionat îndrumă rile Duhului, iar
Dumnezeu vă promite să fie puterea voastră în toate împrejură rile, să vă elibereze din robia
acestei lumi şi să vă dea puterea să biruiţi toţi vră jmaşii din lumea nevă zută , chiar dacă piedicile
105
care vă vor sta în cale vor fi la fel de mari ca şi cele cu care s-au confruntat copiii lui Israel atunci
câ nd au fost eliberaţi din robia egipteană .
Ş i fă câ nd acest legă mâ nt mintea voastră trebuie să fie neclintită , iar sufletul trebuie să
vorbească atâ t pentru trup, câ t şi pentru mintea exterioară , ră spunzâ nd la întrebarea lui
Dumnezeu în felul acesta: „Voi fi supus, voi urma îndrumă rile indiferent unde mă vor duce ele
sau ce preţ va trebui să plă tesc; indiferent dacă voi avea parte de suferinţă sau de bucurie; doar
să pot cunoaşte şi să fac voia lui Dumnezeu, ca să pot fi împreună lucră tor cu El şi cu îngerii Lui
la strâ ngerea primelor roade coapte ale pă mâ ntului şi la mâ ntuirea oamenilor de pă catele lor”.
Astfel, sufletul ajunge în situaţia de a duce la îndeplinire promisiunea fă cută de Domnul
Hristos: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (n.t. Ioan 16:23). Numele Iisus
înseamnă „Mâ ntuitor”, că ci, aşa cum a spus îngerul, „El va mântui poporul Său de păcatele lor”
(n.t. Matei 1:21). Aşadar, în acest legă mâ nt voi veţi lua numele lui Iisus, iar toată rugă ciunea
voastră va fi fă cută „în numele lui”, în vederea atingerii scopului pe care îl indică acest nume.
Obiceiul oamenilor de a se ruga la Dumnezeu „de dragul lui Iisus” este o expresie a
ignoranţei şi a orbirii; dar atunci câ nd veţi face legă mâ nt cu Dumnezeu veţi vedea că mintea
voastră se uneşte cu a lui Hristos şi devine o expresie a acelui nume. Ş i atunci, toate dorinţele
voastre care au ca scop final să vă pregă tiţi şi să ajungeţi mâ ntuitori, unelte în mâ inile Duhului
Sfâ nt pentru mâ ntuirea pă catelor poporului Să u, vor fi împlinite de Tată l cel veşnic, iar
împlinirea dorinţelor voastre este întruchipată de înţelesul acelui nume minunat, Yahveh Elohim
– Eu voi fi puterea voastră – că ci cuvâ ntul Elohim înseamnă putere, putere creatoare.
Fă câ nd acest legă mâ nt, aţi devenit, ca să spunem aşa, neofiţi în cadrul acelui ordin
minunat al lui Melhisedec pe care Iisus l-a reprezentat pe pă mâ nt în vremurile sale; amintiţivă ce
spune Apostolul (citat din Psalmi), „Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”. După ce
v-aţi luat numele Yahveh veţi fi trataţi în acelaşi fel cum v-aţi trata şi voi fiul; nu mai sunteţi
ţinuţi în braţe ca nişte prunci, ci vi se spune: „Acum eşti bă rbat, acum eşti femeie, mergi şi fă ce
trebuie să faci”. Braţele care te înconjurau nu mai există ; vă este frică ; nu ştiţi ce să faceţi, dar nu
uitaţi că aţi fă cut un legă mâ nt de supunere. Credeţi în Dumnezeu? Atunci primul lucru pe care-l
aveţi de fă cut este să învingeţi teama printr-o credinţă deplină în Dumnezeu; punâ ndu-vă viaţa,
speranţa – totul – în mâ inile Duhului celui Preaînalt.
Ş i precum Avraam l-a crezut pe Dumnezeu şi asta i s-a socotit ca dreptate, tot ce trebuie
să faceţi este să credeţi în Dumnezeu, să aveţi încredere în El şi să vă respectaţi partea voastră de
legă mâ nt, să îi ascultaţi glasul, că ci în felul acesta îngerul Domnului va merge înaintea voastră ;
însă voi nu-l veţi vedea; şi cu toate că nu veţi auzi glasul unui om, mintea voastră va fi
impresionată , inteligenţa voastră se va ilumina şi va fi îndrumată , astfel încâ t să mergeţi înainte
şi să faceţi tot ce puteţi, zi de zi şi ceas de ceas, avâ nd credinţa că Dumnezeu îşi va respecta
partea sa de legă mâ nt prin faptul că va trimite un înger care să vă că lă uzească şi să vă apere de
greşeli.
Acum vi se cere să vă comportaţi bă rbă teşte, ca şi cum responsabilitatea şi inteligenţa ar
fi a voastră şi ar trebui să faceţi singuri această muncă . Ş i câ nd veţi fi fă cut tot ce ştiţi vă veţi da
seama că Înţelepciunea Divină este ală turi de voi, şi pe mă sură ce vă veţi continua drumul veţi
că pă ta rapid încredere în Tată l.
Apoi Tată l vă va trimite al doilea mesaj, aşa cum le-a trimis şi copiilor lui Israel, şi anume,
„De femei să nu vă atingeţi!” (n.t. Exodul 19:15). Acum aţi trecut dincolo de puterea dominatoare
a legii ză mislirii, dincolo de muncă , suferinţă şi moarte; acum aţi intrat pe calea care duce la
nemurire, pe calea care duce la scopul vieţii veşnice şi la unirea cu Tată l. Acum va trebui să ţineţi
sabatul cel veşnic; va trebui să încetaţi lucră rile voastre, lucrarea ză mislirii, şi să intraţi pe
ogorul lui Elohim.
Ş i după ce aţi încheiat acest legă mâ nt cu Dumnezeu veţi vedea că trebuie să -l biruiţi pe
zeul ză mislirii, care v-a dominat trupul, să biruiţi „şarpele de demult, care se cheamă diavol şi
satan, cel ce înşeală pe toată lumea” (n.t. Apocalipsa 12:9), care îşi are tronul în funcţia ză mislirii;
acesta trebuie biruit şi trâ ntit la pă mâ nt. Voi nu aveţi puterea să faceţi asta, dar amintiţi-vă de
legă mâ ntul pe care l-aţi fă cut. Amintiţi-vă cine v-a promis că va fi tă ria voastră , puterea voastră ,
106
în toate situaţiile, şi ascultaţi de vocea Lui. Începeţi munca fă ră nicio teamă , ştiind că nu puteţi da
greş; că ci cel care este singura putere din acest vast univers a devenit puterea voastră , iar
credinţa voastră în această putere vă dă acces la ea atunci câ nd aveţi nevoie.
Frica este slă biciune. Să dă m un exemplu: Un tâ nă r s-a pierdut în pă dure. Vă duceţi la el
şi îi spuneţi: „O să -ţi ară t cum poţi să ieşi de aici”. Însă el vă zice: „Pă durea aceasta este plină de
fiare să lbatice care vor să mă distrugă ”. Atunci voi îi spuneţi: „Vino cu mine; te voi apă ra şi te voi
scoate afară ”. Ş i plecaţi împreună cu el, dar lui i se face frică şi fuge; fuge de voi şi se expune
pericolului. Singura posibilitate să -l scoateţi afară ar fi să -l legaţi şi să -l siliţi să ră mâ nă cu voi.
De ce a venit la voi Tată l şi v-a cerut să faceţi acest legă mâ nt de supunere absolută ? Pur
şi simplu pentru că ştia ce pericole vă înconjoară din toate pă rţile – pericole care au fost aduse la
lumină prin învă ţă turile lui Hristos.
Din cauza acestor pericole Dumnezeu vă cere să faceţi această promisiune, şi vrea ca voi
să o respectaţi cu fidelitate, că ci atunci câ nd teama pune stă pâ nire pe voi uitaţi ce aţi promis –
iar asta înseamnă că vă abateţi de la drumul pe care puteţi merge în siguranţă . Prin urmare, voi
ar trebui, ca să spunem aşa, să vă luaţi viaţa în propriile mâ ini şi să o puneţi în mâ inile Tată lui, şi
să nu mai aveţi grijă de viaţa voastră , fiindcă aţi înţeles că singurul care este nemuritor şi
tră ieşte în lumina desă vâ rşită este Dumnezeu.
Curâ nd, veţi deveni conştienţi de faptul că există forţe întunecate nevă zute, intangibile şi
exterioare sinelui vostru, pe care Hristos le-a numit „diavoli”; iar acestea vă aşteaptă şi sunt
pregă tite să vă amă gească în toate felurile. Cu ele trebuie să daţi piept şi să le biruiţi prin
credinţa voastră în Dumnezeu.
Dacă un fiu ar primi moştenire o afacere de la tată l să u va trebui să cunoască lucrurile
începâ nd de jos, să facă tot ce este de fă cut, pâ nă câ nd va deveni un expert în domeniul respectiv.
Aşa şi Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, a râ nduit că este necesar ca şi voi să munciţi pentru a
birui, că ci „Cel ce va birui va moşteni acestea şi Eu voi fi Dumnezeul lui, iar el Îmi va fi Mie fiu” (n.t.
Apocalipsa 21:7). Însă mai întâ i trebuie să dobâ ndiţi controlul asupra principiilor de bază ale
trupului vostru, iar apoi asupra sufletelor întunecate ale lumii nevă zute, şi pe mă sură ce veţi
înainta pas cu pas prin acest ţinut de graniţă care desparte lumea creaţiei de lumea sabatului
veşnic – unde vă veţi odihni împreună cu Dumnezeu – veţi putea birui şi supune, cu ajutorul
puterii divine, toate legile creaţiei, care sunt conduse şi personificate de că tre inteligenţele
întunecate. Iar câ nd vă veţi birui propriul trup, propriile voastre simţuri şi dorinţe, precum şi
toate forţele întunecate ale lumii subiective, veţi intra pe uşă şi, aşa cum i-a zis îngerul lui Ioan,
„afară nu veţi mai ieşi”.
Că ci intrâ nd pe uşă voi intraţi şi deveniţi parte a acelui templu mă reţ, pe care Ioan l-a
vă zut „pogorându-se din cer de la Dumnezeu” (n.t. Apocalipsa 21:2). Veţi intra înă untru şi veţi
deveni o parte a acelui trup de suflete mature, ca să alcă tuiţi om după chipul şi asemă narea lui
Dumnezeu, şi în acel moment lumea va auzi aceste cuvinte:
„Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi
însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici
plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Şi Cel ce şedea pe tron a
grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi
adevărate” (Apocalipsa 21:3-5).
Atunci, omul nu numai că va fi asemenea lui Hristos, dar în multe privinţe va fi împlinit
cuvintele Domnului Iisus, care a zis, „totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât
el” (n.t. Matei 11:11); însă înainte ca Hristos să poată spune „Toate Mi-au fost date de către Tatăl
Meu” (n.t. Matei 11:27), el a trebuit să biruie lumea. Ş i a zis ucenicilor să i, „Veseliţi-vă, eu am
biruit lumea” (n.t. Ioan 16:33). Dar de ce a zis „Veseliţi-vă”? Nu pentru că a cucerit lume şi de
aceea noi nu mai avem nimic de fă cut, ci pentru că a creat condiţiile ca şi noi să biruim lumea aşa
cum a fă cut-o şi el. Iar câ nd voi veţi birui lumea prin credinţa în Dumnezeu, printr-o
perseverenţă ră bdă toare şi printr-o stă ruinţă neobosită , atunci se va produce o tranziţie, ca şi
cum templul împă ră ţiei lui Dumnezeu ar exista efectiv, în toată gloria sa, iar voi aţi fi poftiţi
înă untru, ca să scă paţi de întunericul şi pustietatea de afară . Ş i odată ce veţi fi intrat veţi gă si tot
107
ceea ce Dumnezeu a promis poporului Să u, tot ceea ce şi-a propus atunci câ nd v-a creat, şi
pentru că din acest loc nu mai există întoarcere, îngerul a spus, „Ş i afară nu vor mai ieşi”.
Voi cei ce veţi fi biruitori, voi cei ce sunteţi suficient de curajoşi să vă consacraţi viaţa lui
Dumnezeu pentru a construi templul Să u, puteţi deveni împreună lucră tori cu Dumnezeu şi cu
îngerii Să i pentru a aduce pe pă mâ nt şi a edifica printre oameni acea împă ră ţie pentru care
Domnul Hristos ne-a învă ţat să ne rugă m, „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe
pământ” (n.t. Matei 6:10). Atunci se va întâ mpla ceea ce s-a spus, „Împărăţia lumii a ajuns a
Domnului nostru şi a Hristosului Său” (n.t. Apocalipsa 11:15) – adică împă ră ţia voastră . Astfel,
gră untele acesta de nisip – pă mâ ntul nostru – va ajunge asemenea stelelor din cer, că ci va deveni
un soare – un fiu al lui Dumnezeu.
„Cine poate înţelege să înţeleagă” (n.t. Matei 19:12).

CAPITOLUL XXVI - PARTEA a VI-a

RUGĂCIUNE

Aducerea în atenţia publicului a lui Yahveh, Dumnezeul universului, Formatorul fă ră

Formă al tuturor lucrurilor şi Cel ce se manifestă în Elohim poate crea confuzie în privinţa
relaţiei omului cu Dumnezeu şi cu diferitele Sale calită ţi. În trecut, omul a fă cut chipul lui
Dumnezeu după chipul omului, iar chipul fiului lui Dumnezeu a fost chipul lui Hristos 13; după
aceea, el s-a închinat acestor idoli, în pofida afirmaţiilor categorice cuprinse în Cele Zece Porunci,
„Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din
câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!” (n.t. Exodul 20:4) şi în
avertismentul rostit de Moise înainte să moară (Deuteronomul 12-20).
Câ nd mintea va accepta faptul că a ţi-l reprezenta pe Dumnezeu constituie o eroare este
posibil să se simtă pierdută pentru o vreme, de aceea vrem să vă aducem în atenţie relaţia pe
care noi o avem cu Yahveh, Dumnezeul universului, precum şi cu forma Sa întrupată în Yahveh
Elohim.

RELAŢ IA NOASTRĂ CU YAHVEH ELOHIM

Aceasta este ca relaţia dintre un om şi fratele să u mai mare. Vă amintiţi că şi Hristos ne-a
numit fraţi (a se vedea Evrei 2; Psalmul 22:22); iar îngerul mă reţ şi puternic care i s-a ară tat lui
Ioan în Patmos l-a mustrat pe acesta că i s-a închinat, zicâ ndu-i, „Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt
împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii” (n.t. Apocalipsa 22:9). Iisus nu numai că i-a
numit pe ucenicii să i „fraţi”, dar le-a dat şi dreptate că l-au numit „Domn şi Stă pâ n”, pentru că le-
a spus, „Asta şi sunt”.
Yahveh Elohim14, Creatorul lumii, este Domnul şi Stă pâ nul nostru, aşa cum a fost şi
Domnul Hristos, pentru că el a fost o manifestare a unui Eloah, un reprezentant al marelui Trup
al lui Elohim.
Câ nd vă veţi da seama că aţi fost acceptaţi ca unul dintre fraţii lui Yahveh Elohim, ca un
membru al acelei Fră ţii Veşnice din toate timpurile şi din toate sistemele de lumi, veţi simţi în
voi înşivă acelaşi sentiment, doar că veţi avea un respect mai mare, ca atunci câ nd aţi devenit
membru al unei fră ţii oarecare. Câ nd cineva devine membru al Ordinului Masonic, acel om simte
că a devenit un aliat al ordinului respectiv şi este posibil să spună : „Noi facem aşa şi pe dincolo”
sau „Noi am fă cut aşa şi pe dincolo”. Simte că este aliat, că este una cu acel ordin, şi datorită
acestei alianţe şi a unirii conştiente are mai multă încredere în membrii acelui ordin decâ t în
13 Orientalii venerează chipuri ale zeilor lor, biserica catolică are chipuri ale Domnului Hristos şi ale Fecioarei Maria, biserica protestantă are în
minte chipul omului ideal, şi nu există nicio diferenţă în privinţa chipului, dacă este materializat sau dacă este o imagine mentală , pentru că în
lumea cauzală acest lucru nu are importanţă . Câ nd omul face un chip al lui Hristos, care a tră it în formă umană , el se închină trupului material,
că rnii, şi aşa fac şi popoarele pă gâ ne, că ci idolii pe care îi venerează sunt nişte reprezentă ri trupeşti.
14 Pentru că „Yahveh Elohim” este numele Trupului colectiv, noi am folosit această denumire în multe locuri la singular.
108
oricine altcineva. El simte că înţelegerea lor nu este numai o îndatorire, ci şi o plă cere de a se
ajuta unul pe altul.
Tu, Cititorule, dacă te gâ ndeşti la experienţele tale poţi înţelege mai bine acest lucru decâ t
reuşim noi să îl prezentă m aici. Trebuie să ai în vedere doar experienţele tale; dacă eşti membru
al vreunui ordin gâ ndeşte-te la sentimentele pe care le-ai încercat câ nd ai devenit membru şi
observă -i şi pe ceilalţi membri activi ai unor astfel de ordine ca să -ţi dai seama ce este acest
spirit de prietenie fră ţească . Iar această prietenie fră ţească trebuie conştientizată într-o mă sură
şi mai mare atunci câ nd ai fă cut un legă mâ nt cu Yahveh Elohim şi ai fost acceptat ca membru.
Acest spirit de prietenie fră ţească trebuie cultivat şi pă strat în minte. Ş i câ nd îl cultivi nu uita că
aceşti Fraţi sunt Fraţii tă i mai mari, iar tu eşti doar un copil. Ei sunt Maeştrii, Învă ţă torii tă i, şi
prin urmare trebuie să ai un mare respect pentru ei. De asemenea, va trebui să încerci să înţelegi
că mă reţia, grandoarea, puterea divină şi toate atributele minunate pe care pâ nă acum le-ai
atribuit lui Dumnezeu sunt întruchipate de această Fră ţie minunată şi sunt exprimate prin
intermediul ei.
Câ nd vei înţelege aceste chestiuni în toată mă reţia lor, lucrurile lumeşti vor deveni
nesemnificative; toate relaţiile existenţei pă mâ nteşti îşi vor pierde importanţa. Micile necazuri
care te-au hă rţuit în trecut vor pă rea atâ t de ridicole, încâ t vei fi ridicat deasupra lor şi vei fi adus
la un nivel de conştientizare atâ t de înalt în comparaţie cu tot ce ai cunoscut vreodată , încâ t îţi
vei înţelege ce a vrut să spună Domnul atunci câ nd a rostit aceste cuvinte, „Fiţi, dar, voi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (n.t. Matei 5:48); atunci vei şti ce
înseamnă să ceri şi să primeşti; că ci nu vei cere de la Fraţii tă i, Yahveh Elohim, ceva ce poţi face
tu însuţi. Dar dacă simţi nevoia de înţelepciune, de putere, de cunoaştere sau de vreun lucru
material, atunci poţi să mergi la Tată l, Yahveh Elohim, care este cu adevă rat Tată l tă u şi Fraţii tă i,
ca să îi spui ce vrei, iar acel lucru îţi va fi dat pe loc.
Să zicem că ai un mesaj pentru iluminarea sau mâ ntuirea unei persoane sau a unui
popor; înţelepciunea te va face să înţelegi că nu poţi pă trunde pe de-a-ntregul cele mai ascunse
nevoi ale acelui popor, că ci mintea umană nu este capabilă să îşi formeze o opinie corectă atunci
câ nd se confruntă cu o astfel de situaţie, de aceea este bine în aceste condiţii să faci apel la
Yahveh Elohim ca la un frate iubitor şi devotat, ca să -ţi dea înţelepciune, cunoaştere şi putere,
astfel încâ t să poţi îndruma acea persoană sau acel popor în direcţia cunoaşterii adevă rului; apoi
mergi înainte fă ră teamă ; şi vei vedea mereu că îngerul Domnului va fi ală turi de tine, şi că acea
înţelepciune, cunoaştere şi putere, care se află dincolo de tine, se vor manifesta prin intermediul
tă u, iar acest lucru te va face să te umpli de admiraţie şi să simţi cea mai adâ ncă gratitudine şi
afecţiune. Ş i nu uita cuvintele Psalmistului, „Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te
păzească în toate căile tale” (n.t. Psalmul 90/91:11). Ce am spus pâ nă acum este numai şi numai
o sugestie, un adevă r de care mintea ta să ia cunoştinţă , la care să se gâ ndească şi să îşi dorească
sincer să cunoască şi să înţeleagă .
Dacă am reuşit să vă întoarcem faţa în direcţia cea bună , atunci putem spune cu
încredere deplină : Mergeţi înainte ştiind că îngerul lui Yahveh va fi mereu ală turi de voi şi că veţi
avea permanent acces la o Sursă Infinită de cunoaştere şi înţelepciune. Urmă torul lucru
important este acesta:

RELAŢ IA NOASTRĂ CU YAHVEH

Yahveh este Forma fă ră Formă şi Cauza tuturor lucrurilor, Viaţa care animă orice viaţă ,
Substanţa în care îşi au originea toate substanţele, „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (n.t.
Faptele Apostolilor 17:28). Aşadar, în Yahveh se află totul, de aceea a spus şi
Domnul Hristos, „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea”
(n.t. Marcu 11:24). Înainte să ne rugă m lui Yahveh trebuie mai întâ i să înţelegem că Yahveh este
Voinţa universului, şi este adevă rat că nu există niciun nume, nicio natură şi nicio formă de
exprimare care să nu fie manifestarea lui Yahveh, Voinţa care a fă cut toate lucrurile.
Ş i câ nd se gâ ndeşte să se roage lui Yahveh, Cel Omniprezent, Sursa şi Izvorul din care
109
curg toate, există multe lucruri pe care omul trebuie să le afle de la El; doar puţine se pot spune
în cuvinte, însă acel puţin este suficient să îndrume mintea în direcţia corectă ; iar intuiţia
firească şi că lă uzirea spirituală trebuie să umple golurile pe care cuvintele nu le pot exprima.
Câ nd vom înţelege marele adevă r al existenţei şi al manifestă rii lui Yahveh (1) sub forma
sufletelor desă vâ rşite, a lui Elohim, şi al rolului Să u în crearea tuturor lucrurilor (2), atunci vom
putea urca pe scara care a fost pregă tită pentru noi de Hristos şi de revelaţia profetică – pâ nă
câ nd vom atinge acel tă râ n unde totul este lumină , totul este cunoaştere desă vâ rşită , cel puţin în
mă sura în care omul este capabil să o utilizeze în sfera în care tră ieşte. Şi câ nd vorbim despre
desă vâ rşire în privinţa cunoaşterii, ne bucură m că putem spune că nu există cunoaştere
desă vâ rşită ; adică nu există o limită dincolo de care să nu putem merge, că ci în înţelepciunea
infinită a lui Dumnezeu progresul este la fel de nemă rginit ca şi Yahveh, Dumnezeul universului.
Însă noi nu ne putem folosi decâ t de mintea pe care o avem, de conştiinţa pe care o avem şi de
Sursa acestei conştiinţe.
Câ nd am vorbit despre inspiraţie am vă zut că nu putem să inspiră m decâ t acele lucruri
pe care le înţelegem într-o anumită mă sură , sau pe acelea care se află în legă tură directă cu ele;
că ci lucrurile despre care nu ne putem face nicio idee nu le putem cere prin rugă ciune. Însă noi
am putea avea, şi chiar avem, o idee despre Iisus, şi el ne-a spus ceva despre Tată l, câ nd L-a
numit Elohim, aşa că noi putem inspira, putem absorbi ceva din Yahveh, la fel cum fac Hristos şi
Elohim. De aceea, Iisus a spus, „Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic
vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (n.t. Ioan 16:23).
Biserica nu a înţeles niciodată acest gâ nd, pentru că a avut doar o idee vagă despre
Hristos, despre misiunea sa, despre cine este el cu adevă rat, însă acum că v-am atras atenţia
asupra faptului că el a fost încarnarea unuia dintre Elohim, a cere în numele lui înseamnă că
omul a dobâ ndit o vastă înţelegere.
Care este numele lui? – Îngerul a spus, „Vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui
poporul Său de păcatele lor” (n.t. Matei 1:21). Apoi, va trebui să înţelegem corect ce înseamnă să
cerem ceva în numele lui şi ce putem salva de pă cat, iar această cunoaştere nu poate fi obţinută
fă ră această idee pe care am adus-o pâ nă acum la lumină , şi anume scopul cu care l-a creat
Dumnezeu pe om – ca să putem fi regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi să stă pâ nim pe pă mâ nt; sau, în
limbajul rugă ciunii pe care ne-a lă sat-o Hristos, „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer
şi pe pământ” (n.t. Matei 6:10). Aceasta este, aşadar, expresia numelui să u şi acesta a fost scopul
pentru care el a venit în lume – să deschidă uşa, ca noi să putem atinge scopul pentru care am
fost creaţi.
Câ nd mintea va fi în armonie cu acel scop şi câ nd viaţa noastră va fi dedicată lui
Dumnezeu – iar speranţele, dorinţele, ambiţiile şi tot ceea ce suntem noi înşine se vor concentra
pe acel scop – atunci vom ajunge să -l cunoaştem pe Yahveh Elohim, Dumnezeul sistemului
nostru solar. Iar atunci câ nd va veni vremea să -l cunoaştem pe Elohim, înseamnă că am prins
„acea zi” la care s-a referit Hristos câ nd a spus, „În ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic” (n.t. Ioan
16:23). Rezultă , aşadar, că atunci câ nd ne rugă m nu cerem lucrurile direct lui Elohim, însă ne
aliem conştiinţa cu ei pentru a-l că uta pe Yahveh, Dumnezeul universului, ca să inspiră m şi să
absorbim acele calită ţi, puteri şi substanţe de care avem cu adevă rat nevoie pentru a putea să
urcă m la un nivel superior. Dar, după cum am zis, este imposibil să avem acces la vreun lucru pe
care nu ni-l putem imagina. Prin urmare, este sarcina şi plă cerea lui Elohim ca prin îngerii să i să
ne dea o idee şi să ne-o pună nu numai în minte, ci şi în suflet, în legă tură cu această existenţă
vastă , mă reaţă şi minunată pe care o duce ca Dumnezeu al sistemului nostru solar.
Aşa că atunci câ nd ne rugă m pentru a obţine acele calită ţi care ne vor face asemenea cu
El trebuie ca mintea noastră să fie limpede şi să se concentreze pe ideea de Elohim. Este necesar
să înţelegem că suntem acceptaţi ca membri ai acelei Fră ţii Veşnice despre care am vorbit atâ t de
mult în capitolele precedente, ca să devenim aliaţi ai acelei Fră ţii, cunoscâ nd faptul că suntem
împinşi în această direcţie. În felul acesta, ne vom alia cu calită ţile spirituale care se gă sesc în
Elohim şi prin această alianţă putem absorbi calită ţile vieţii care îşi gă sesc o expresie desă vâ rşită
în Elohim.
110
 Prin această alianţă conştientă vom lua contact cu calită ţile spirituale ale lui Yahveh; iar
calită ţile spirituale din suflet vor dobâ ndi putinţa de a pune stă pâ nire pe acele calită ţi de care
avem nevoie. Aceasta a fost şi realizarea apostolului atunci câ nd a spus, „Duhul vine în ajutor
slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi
cu suspine negrăite” (n.t. Romani 8:26). Câ nd Hristos a spus că „trebuie să se roage totdeauna şi
să nu-şi piardă nădejdea” (n.t. Luca 18:1), el de fapt le-a zis, rugaţi-vă mereu – şi nu vă pierdeţi
nă dejdea – ca să deveniţi asemenea lui Dumnezeu Elohim, iar ca să vă puteţi ruga în mod eficient
este nevoie să fiţi conştienţi de faptul că sunteţi una cu Fră ţia Veşnică , cu Yahveh Elohim 15, şi că
nu mai faceţi parte dintre locuitorii pă mâ ntului; că ci voi aţi rupt legă turile cu cei de pe pă mâ nt şi
le-aţi transferat asupra celor care sunt în ceruri. De asemenea, câ nd vă rugaţi şi sunteţi
conştienţi că pă trundeţi în Sursa Infinită a Vieţii, în Yahveh, Dumnezeul universului – în care noi
tră im, şi nu numai noi, ci şi toate lucrurile – ţineţi minte că trebuie să vă conectaţi imediat
conştiinţa cu Yahveh Elohim; altfel, s-ar putea să inspiraţi acele calită ţi care sunt active în
conştiinţa voastră calmă , dar nu cele de care aveţi într-adevă r nevoie pentru a deveni asemenea
lui Dumnezeu. Că ci dacă suntem conectaţi cu Yahveh Elohim, atunci afecţiunea noastră se duce
în acea direcţie, iar noi devenim una cu acel Trup, fiind mă dularele sale mai tinere şi mai de pe
urmă , este adevă rat, dar totuşi suntem mă dulare ale acelui Trup, ne împă rtă şim din curenţii să i
vitali şi toate pă rţile sale mentale ne devin accesibile.
Ş i pentru că am fost creaţi cu scopul de a ajunge asemenea lui Elohim – prin faptul că
tră im prin Dumnezeu, la fel cum şi Elohim tră ieşte prin Dumnezeu – iar Elohim este
întruchiparea şi expresia celor mai înalte calită ţi care pot exista în acest sistem, atunci prin
simpla concentrare a minţi pe Yahveh Elohim, şi dorind toate lucrurile de mai sus, de care avem
nevoie, putem avea acces prin Trupul cu care ne-am unit la aceleaşi calită ţi care se gă sesc şi în
Sursa generală . Acesta este lucrul pe care Iisus l-a spus, dar pe care nu l-a putut explica pe
înţelesul oamenilor din zilele sale: „Dacă veţi cere ceva în numele Meu” (n.t. Ioan 14:14). Omu
care se roagă încheie adesea cu cuvintele, „Cerem acestea în numele lui Iisus”. Dar asta nu
înseamnă nimic; însă ce a contat în rugă ciunile bisericii de la începuturi şi pâ nă în prezent este
faptul că atunci câ nd creştinul se roagă la Dumnezeu avâ ndu-l în minte pe Iisus din Nazaret, care
este întruchiparea şi manifestarea trupească a lui Yahveh Elohim, el îşi uneşte conştiinţa cu
Yahveh Elohim.
Chiar şi acum, voi cei care nu aţi ajuns la nivelul la care să puteţi înţelege şi să puteţi
crede din adâ ncul sufletului în existenţa şi bună tatea lui Yahveh Elohim, dacă îl puteţi iubi pe
Domnul Hristos – şi îl puteţi că uta – pentru că el tră ieşte şi este singura uşă – atunci prin alianţa
cu el veţi veni în contact direct cu Yahveh Elohim şi cu spiritul întregului Trup. Că ci prin îngerii
să i, Iisus vrea şi are plă cerea să vă că lă uzească pas cu pas de la cunoaştere la cunoaştere, pâ nă
câ nd veţi putea să fiţi prezentaţi Tată lui.
Puteţi vedea limpede că atunci câ nd vă stră duiţi să vă elevaţi din punct de vedere
spiritual voi sorbiţi din izvoarele spiritului pur, dar numai atunci câ nd vă aliaţi mintea cu mintea
lui Elohim. Daţi-mi voie să repet, dacă nu sunteţi conştient de Elohim ori dacă nu aveţi încredere
în ei, dar aveţi credinţă în Iisus, care este un Eloah, unul dintre Elohim, şi vă îndreptaţi
rugă ciunea spre Yahveh punâ ndu-vă credinţa în Hristos, atunci uşa se va deschide şi rugă ciunile
voastre vor primi ră spuns, indiferent dacă cereţi inspiraţie sau orice altceva. Datorită existenţei
acestei legă turi a spus Iisus, „Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (n.t. Matei
21:22). Ş i aici a fă cut referire la o lege pe care noi o cunoaştem de pe planurile inferioare ale
acţiunii, aşa cum a spus şi Hermes Trismegistos, „Este adevărat, fără minciună, adevărul
adevărat, ce e deasupra este la fel cu ce e dedesubt; iar ce este dedesubt e la fel cu ce e deasupra”.
15 În că rţile Vechiului Testament, numele „Yahveh” şi „Elohim” sunt puse în legă tură în diferite feluri. De exemplu, Iezechiel foloseşte forma
„Elohim Yahveh”, pe câ nd Isaia foloseşte în general forma „Yahveh Elohim”. În traducerile în limba engleză apar urmă toarele situaţii: Cuvintele
traduse prin „God” (Dumnezeu) sau „Lord” (Domn) scrise cu o singură majusculă la începutul cuvâ ntului fac trimitere la termenul ebraic
„Elohim”, cu excepţia faptului că oriunde apare numele „Almighty God” (Dumnezeu Atotputernic), termenul ebraic este El Elyon; dar câ nd se
folosesc numai majuscule, „LORD” (DOMN) sau „GOD” (DUMNEZEU), aceste apelative fac trimitere la numele „Yahveh”. Acordâ nd atenţie
semnificaţiei şi utiliză rii acestor nume veţi vedea că ele vă dezvă luie adevă ruri importante, care pâ nă acum au ră mas ascunse, dar care în linii
mari au fost aduse la lumină în această carte. Numele „Elohim” nu este doar numele marii Fră ţii, ci el mai înseamnă şi putere; iar numele Yahveh
nu este doar numele Infinitului, al Spiritului Atotpă trunză tor, ci el exprimă Voinţa, putinţa de a face şi de a fi, Voinţa Atotputernică .
111
 Să dă m un exemplu ca să înţelegem ce înseamnă că cunoaştem această lege de pe
planurile inferioare ale acţiunii: Ş tim că pentru a dezvolta un muşchi trebuie să îl folosim. Ş i cum
îl folosim? – Trebuie să începem să acţionă m ca şi cum am avea forţă musculară . Prin urmare,
trebuie să credem că o avem şi să începem să o folosim, şi cu câ t o vom folosi mai mult, cu atâ t
mai mult ne vom da seama că o avem, şi cu câ t se dezvoltă muşchii, cu atâ t vor deveni mai fermi
şi mai puternici.
La fel se spune şi despre o minte antrenată . Ce înseamnă asta? Haideţi să vedem. Uu
tâ nă r poate să ajungă la maturitate şi fă ră educaţie – crescâ nd ca un animal şi urmâ nd
impulsurile firii sale. Însă în cele din urmă va lua naştere în el o dorinţă de cunoaştere, de
cultură , de dezvoltare. El va începe să studieze şi să se ţină temeinic de învă ţă tură . Acum nu
cunoaşte, dar crede că poate cunoaşte şi face tot ce poate pentru a dobâ ndi cunoaşterea, iar pe
mă sură ce învaţă creierul să u începe să se umple şi să crească . Ş tim din experienţă că este o lege
că un om care a trecut de vâ rsta maturită ţii se poate apuca de învă ţă tură , îşi poate folosi creierul
şi astfel capacitatea sa craniană va creşte considerabil. Aceste lucruri materiale sunt realizate
prin rugă ciune, prin dorinţa sinceră a inimii. Poetul James Montgomery dă rugă ciunii această
frumoasă definiţie:
Rugă ciunea-i a sufletului sinceră dorinţă
Exprimată sau ţinută -n secret E mişcarea focului ascuns în fiinţă Ce tremură veşnic în
piept.
Rugă ciunea-i povara unui oftat
Ş i o lacrimă care cade
E ochiul ce-n sus priveşte constant Câ nd doar Dumnezeu e aproape.

Faptul că rugă ciunea nu este nici mai mult nici mai puţin decâ t o dorinţă sinceră a inimii,
o aspiraţie interioară şi o dorinţă plină de iubire pentru ceva anume, este în concordanţă deplină
cu legea pe care tocmai am adus-o în atenţia voastră . Dacă o persoană nu îşi doreşte
cunoaşterea, nu va putea s-o obţină . Dacă un copil care merge la şcoală nu are nicio dorinţă de a
învă ţa, atunci nu va putea învă ţa. Poate exista o dorinţă externă care să -l silească pe copil să
memoreze lecţiile ca să nu fie pedepsit, dar dacă vrea să dobâ ndească cunoaştere trebuie să aibă
şi dorinţa de a face asta. Ş i aceeaşi lege îşi sporeşte potenţialitatea în privinţa eficienţei sale pe
mă sură ce ne apropiem de Sursa fiinţei noastre. Câ nd dorinţa sinceră a inimii uneşte conştiinţa
cu Iisus Hristos sau cu Yahveh Elohim, şi câ nd dorim din tot sufletul să -l putem cunoaşte pe
Tată l şi să fim asemenea Lui, o asfel de dorinţă , fiind în armonie cu tendinţa tuturor legilor
creaţiei, devine foarte eficientă . Ş i cu câ t conştiinţa noastră se aliază mai bine cu Yahveh Elohim
sau cu Hristos, cu atâ t mai eficace şi mai activă va fi dorinţa noastră de a ajunge la Yahveh.
Aceasta este metoda prin care puteţi pune în practică legea divină adusă la lumină prin
învă ţă turile lui Hristos, şi unul dintre principalele obiective ale misiunii sale a fost acela de a face
posibil ca omul să aplice această lege. Repetă m, „Cel ce va birui va moşteni acestea” (n.t.
Apocalipsa 21:7). Prin urmare, nici Elohim, nici îngerii să i nu vor birui în locul tă u, că ci dacă ar
face asta, voi nu veţi fi nici biruitori, nici moştenitori. Rolul lor este acela de a vă învă ţa cum să
fiţi un Yahveh Eloah asemenea lor; adică rolul lor este să vă înveţe cum să inspiraţi, să absorbiţi
şi să deveniţi una cu spiritul lui Yahveh, Dumnezeul universului. Devenind întruchiparea şi
expresia lui Yahveh, voi deveniţi un Yahveh Elohim.
Cum să începeţi să inspiraţi este un lucru important. Aşi vă zut că este nevoie să vă aliaţi
conştiinţa fie cu Domnul Hristos, fie cu Yahveh Elohim, însă faceţi asta pentru a deveni una cu
Yahveh, dar şi una cu Yahveh Elohim, în acelaşi fel în care Yahveh Elohim este una cu Yahveh.
Numele Yahveh înseamnă „Eu voi fi ceea ce voi vrea să fiu”. Am vă zut că acesta este
înţelesul exterior. Acest nume mai are însă şi un înţeles ascuns, mai adâ nc, pe care niciun om
aflat în actuala stare de existenţă nu îl poate exprima în cuvinte.
Prin urmare, pâ nă acum v-am atras atenţia asupra ipotezei ştiinţifice că atomul este
alcă tuit din electroni „care se rotesc cu o viteză de neimaginat”, aflaţi cam la aceleaşi distanţe la
care se gă sesc şi planetele din sistemul nostru solar; fiecare atom reprezintă , ca să spunem aşa,
112
un sistem solar în miniatură . De asemenea, fiecare moleculă este alcă tuită din atomi care, la
râ ndul lor, au relaţii relativ similare unul cu altul, aşa încâ t există o roată în interiorul altei roţi,
un sistem în interiorul altui sistem.
Un fierar poate încinge o bucată de oţel, o poate bate cu ciocanul, îi poate schimba forma,
o poate trece printre nişte cilindri pentru a o face câ t de subţiere vrea, însă fiecare atom al
oţelului îşi va pă stra nealterată propria sa sferă . Puterea care menţine aceşti atomi separaţi unul
de altul este voinţa – Yahveh. „El a pus hotar mă rii, ca apele să nu treacă peste porunca Lui” (n.t
Proverbele 8:29). El a dat atomului limitele, ca nimic să nu treacă dincolo de ele. Avem motive să
credem că aceeaşi lege irezistibilă ţine lumile şi sorii sistemului solar în locurile lor, şi că această
lege este impusă prin Voinţa Infinită care umple toate lucrurile. Vorbind prin gura proorocului,
Yahveh a spus, „ceea ce fac Eu, cine poate strica?” (Isaia 43:13). Aceasta este un gâ nd pe care
trebuie să -l pă straţi veşnic în minte. În primul râ nd, că voinţa, scopul lui Yahveh, este ca voi să
deveniţi un centru mental al mă reţei Sale naturi spirituale pe care El să îl umple şi prin care să se
exprime.
Cine se poate opune voinţei lui Yahveh? Nimeni altcineva decâ t voi înşivă . Pentru că
Scopul lui Dumnezeu este de a face om după chipul şi asemă narea Sa, de aceea El a dat omului
puterea de a se opune voinţei Sale în anumite limite şi de a suferi consecinţele pe care le produce
o astfel de împotrivire, dâ ndu-i astfel libertate şi fă câ ndu-l să fie o fiinţă responsabilă . Dar dacă
aţi fă cut legă mâ nt cu Yahveh, asta înseamnă că doriţi ca voinţa Lui să fie şi voinţa voastră . Aţi
vă zut că partea lui de legă mâ nt este că promite că numele Să u va fi puterea voastră . V-aţi luat voi
acel nume? Dacă da, atunci aveţi nevoie să ştiţi cum să inspiraţi, să absorbiţi şi să vă trageţi
puterea din acea Sursă Infinită , că ci ţineţi minte, dacă mintea voastră este unită cu Voinţa, cu
Yahveh, voi nu veţi mai opune niciun fel de rezistenţă , ci veţi fi aşa cum a fost şi Hristos atunci
câ nd a spus, „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (n.t. atei 28:18).
Ţ ineţi minte că Spiritul lui Yahveh are rolul de a vă sluji, de a fi un slujitor absolut al celor
care vor să facă voia sa. Aşa că dacă nu vă puteţi da seama de puterea acelui nume prin credinţa
în el, dacă vă simţiţi slabi şi neputincioşi ca să fiţi ceea ce doriţi să fiţi, sau dacă vedeţi că forţele
potrivnice din voi şi din afara voastră sunt atâ t de puternice încâ t nu vă puteţi gâ ndi la nimic
altceva, atâ t de puternice încâ t par să vă strivească conştiinţa, atunci începeţi să respiraţi ritmic
şi să rostiţi acest nume minunat, Yahveh. Rostiţi acest nume cu fiecare respiraţie, şi atunci câ nd îl
rostiţi stră duiţi-vă să pă trundeţi din ce în ce mai adâ nc în cunoaşterea puterii Sale; în puterea
voinţei Sale irezistibile; în puterea Sa de a vă ridica la nivelul conştiinţei naturii Sale mă reţe; în
puterea Sa de a face va voinţa voastră să devină irezistibilă atunci câ nd vreţi să faceţi ceva, în
puterea Sa de a zdrobi, de a înfrâ nge şi de a alunga toate forţele adverse. Ş i în timp ce respiraţi
astfel şi repetaţi acest nume lă saţi-vă sufletul să se deschidă că tre o unire plină de iubire cu
Elohim, dar şi cu Yahveh, Sursa care stă la baza existenţei lor, a voastră şi a tuturor lucrurilor. Cu
câ t iubirea voastră va merge mai mult că tre Yahveh, cu atâ t Izvorul acelei Puteri Infinite va curge
mai intens în voi şi vă va umple şi vă va face mai puternici; şi nici nu vă puteţi imagina câ t de
mare va deveni puterea voastră în comparaţie cu cea a vră jmaşilor voştri. Ţ ineţi minte, aceasta
este sursa puterii voastre şi aceasta este puterea de care aveţi nevoie. Că ci voi, cei care după ce
veţi citi această lucrare vă veţi dedica viaţa lui Dumnezeu, şi veţi începe să depuneţi efort pentru
a deveni un Yahveh Eloah, veţi constata că există vră jmaşi atâ t în interiorul trupului, câ t şi în
afara lui. Există o societate ocultă bine organizată , care numă ră câ teva mii, dacă nu milioane, de
membri din întreaga lume, şi dacă aceştia nu reuşesc să vă aduc în organizaţia lor şi să vă pună
să lucraţi în armonie cu scopurile lor egoiste vor face tot ce le stă în putere ca să vă
ză dă rnicească orice efort. Aceştia au puterea să vă intre în cameră , fă ră ştirea voastră , cu corpul
astral, ca să vadă ce faceţi. Au puterea de a concentra asupra voastră o voinţă bine antrenată şi
cultivată pentru a vă distruge conştiinţa. De asemenea, au puterea de a pune în calea voastră
obstacole şi de a crea tot felul de situaţii potrivnice. Dacă voi vă uniţi cu alţii pentru a dezvă lui
lumii aceste adevă ruri, ei vor ridica împotriva voastră tot felul de duşmani, care apar ca din
senin, iar persoanele cele mai slabe şi pe care nu le-aţi putea nicicum suspecta se trasnformă în
opozanţi ascunşi şi înverşunaţi. S-ar putea spune mult mai multe lucruri despre acest subiect,
113
dar poate că am spus suficient. Un lucru e sigur, Dumnezeu nu ne-a lă sat fă ră puterea de a face
ceea ce este bine, însă a permis ca pe această planetă să existe şi diavoli în formă umană , care
posedă o mare putere şi o cunoaştere deosebită , putere şi cunoaştere de care majoritatea
oamenilor învă ţaţi nu dispun. (A se vedea Apocalipsa 16:13,14).
Din cauza acestor puteri şi a dezvoltă rii voinţei animale a membrilor acelei organizaţii
este necesar să vă împă rtă şim acest unic mare secret al Puterii Divine. Ţ ineţi minte să nă dejdea
voastă r este în Dumnezeu, în puterea acelui Nume Infinit – Voinţa Sa. A venit vremea să existe un
grup de oameni organizat şi pregă tit să pornească „ca un biruitor şi să biruiască” (n.t. Apocalipsa
6:2), capabil să învingă orice adversar. Ş i v-am spus aceste lucruri pentru ca voi să vă puteţi birui
şi distruge vră jmaşii. Dar ca să nu existe neînţelegeri, daţi-ne voie să vă împă rtă şim în câ teva
cuvinte principalul gâ nd prin intermediul că ruia veţi dobâ ndi puterea de a vă învinge duşmanii:
Voi cei care v-aţi dedicat viaţa lui Dumnezeu vă doriţi mai presus de orice să fiţi sfinţi şi
neprihă niţi, să -l cunoaşteţi pe Dumnezeu şi să faceţi voia Lui. Voi fie că v-aţi unit viaţa cu a lui
Iisus Hristos, fie v-aţi familiarizat cu Yahveh Elohim şi v-aţi unit viaţa cu El. Acum aveţi nevoie de
putere pentru a vă urmă ri ţelul – pentru a că uta cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Duhului Sfâ nt.
Dumnezeu v-a dat numele Lui pentru acest scop, acel „Eu voi fi ceea ce voi vrea să fiu”. Ştiind
acest lucru, câ nd îl că utaţi pe Dumnezeu şi dreptatea Sa, începeţi să respiraţi ritmic şi cu fiecare
respiraţie rostiţi cuvâ ntul Yahveh, iar atunci câ nd îl rostiţi lă saţi dorinţa sufletului vostru să se
îndrepte spre El şi spre puterea Lui. Gâ ndiţi-vă la cuvintele, „ceea ce fac Eu, cine poate strica?”
(n.t Isaia 43:13). Inspiraţi acea voinţă irezistibilă . Fixaţivă mintea pe Dumnezeu, pe Elohim şi pe
Yahveh, Dumnezeul universului, şi repetaţi numele Yahveh pâ nă câ nd sinele vostru iubitor va
începe să caute plin de dorinţă acea putere, care va pă trunde apoi în fiecare fibră a fiinţei
voastre; datorită ei vă veţi simţi trupul invulnerabil, ca şi cum ar fi o bucată de oţel; ea va adece
în voi credinţa faptului că aveţi o putere că reia nimeni şi nimic nu poate să -i reziste, şi odată ce
această credinţă se desă vâ rşeşte, treceţi la acţiune sub îndrumarea Duhului Sfâ nt; iar noi,
tovară şii şi slujitorii voştri, ne vom ruga temeinic ca numele „Yahveh” să preia controlul asupra
vieţii voastre, să vă dea tă rie, să vă protejeze şi să vă dea putinţa de a deveni asemenea Lui.
Ţ ineţi minte mereu cuvintele lui Dumnezeu consemnate în Scriptură :
„Turn puternic este numele Domnului; cel drept la el îşi află scăparea şi este la adăpost”
(n.t. Pildele lui Solomon 18:10).

Pacea divină fie cu voi!

114