Paza mintii sau a gandurilor

Paza mintii sau a gandurilor

Privegherea si inchiderea simturilor duc la concentrarea mintii intr-o meditatie

intoarsa asupra ei insesi. Primul scop al acestei adunari in sine a mintii este sa-si
observe gandurile, ca pe cele rele sa le alunge din prima clipa, iar pe cele bune sa
le asocieze, indata ce apar, cu gandul la Dumnezeu, ca sa nu se abata spre rau. Prin
aceasta curatire a noastra de gandurile patimase ne ridicam, dupa Sfantul Maxim
Marturisitorul, pe treapta a doua a nepatimirii.

Cum am vazut, Sfintii Parinti socotesc ca gandurile patimase sunt ridicate in

constiinta noastra, de cele mai multe ori, de Satana, dar prin starnirea vreunei
patimi cu care ne-am obisnuit. Diadoh al Foticeii, interpretand cuvantul Domnului,
ca: "din inima purced ganduri rele", arata ca inima, sau mintea noastra, nu
zamisleste prin firea ei asemenea ganduri, ci, daca uneori vin si din ea ganduri rele,
aceasta se datoreste unei deprinderi castigate tot prin inraurirea duhului rau. Dar
de cele mai multe ori gandurile sunt iscate in mod actual de catre duhurile rele prin
starnirea unei patimi. Dar se pare ca inima are doua intelesuri. Este o inima ca
centru ascuns al mintii, ca fata a ei intoarsa spre Dumnezeu, e ceea ce am numit
supra-constientul sau transconstientul. Ea ramane inchisa pentru constiinta noastra
atata vreme cat ne aflam intr-o viata inferioara automata, inchisa in orizontul vazut
al lumii. De ea spune Sfantul Marcu Ascetul ca este partea dinauntru a
catapetesmei, in care S-a salasluit Hristos de la Botez, si ca ea nu se deschide decat
prin Dumnezeu si prin nadejdea intelegatoare. De acolo, din "templul ascuns al
inimii, ia mintea indemnurile bune si frumoase, de la Hristos care locuieste acolo", si
le prelungeste intr-o vietuire virtuoasa.

Dar mai este si o alta "inima". Aceasta este subconstientul patimilor. Am putea
spune ca aceasta este memoria vibratiilor si a faptelor noastre patimase, intiparita
in fiinta noastra, legata de latura biologica a ei, precum supraconstientul ar fi
memoria actelor spiritualizate si potenta energiilor superioare. Se numesc si una si
alta inima fiindca sunt regiunile ascunse, centrale ale fiintei noastre, una a spiritului,
cealalta a vietii sufletesti legata de latura biologica a noastra, si ceea ce zace mult
in noi, adica in ele, ne devine propriu si iubit. Inima este ceea ce-i mai ascuns si mai
afectuos in noi.

Ca in fata cugetarii lui Diadoh plutea intelesul unei "inimi" superioare, - deosebita
de inima cealalta -, adevaratul centru al fiintei noastre, daca noi suntem in mod
principal spirit, ne-o dovedesc cuvintele pe care le adauga ca sa explice de ce s-a
zis ca tot din inima pornesc si cele rele: "Numai fiindca trupul iubeste pururea si fara
masura mangaierile amagitoare, ni se pare ca si gandurile semanate de draci in
suflet pornesc din inima".

Am putea spune deci ca in minte sau in constiinta apar atat gandurile bune, pornite
din supraconstientul ei propriu, cat si gandurile patimase, starnite de miscarile
patimase si retinute de memoria subconstienta a sufletului legat de biologic. Numai
pentru ca la inceput inima cea buna, cea a lui Dumnezeu, nu ne este cunoscuta,
credem ca totul vine dintr-o singura inima, cum crede psihologia de azi ca toate,
bune si rele, vin din acelasi subconstient. Dar pe masura ce ne intoarcem de la viata
de suprafata spre adevaratele noastre adancuri, ni se deschide inima cea adevarata
si ni se face vadit ca cele bune vin de acolo de unde este Dumnezeu in noi, iar cele
rele nu vin tot de acolo, ci dintr-o zona inferioara, care numai in sens impropriu e
numita inima. Asa se face ca, pe de o parte, despre inima nu se poate spune ca e
rea, pe de alta, totusi se spune "om rau la inima"; sau, pe de o parte, ca gandurile
rele ies tot din inima, pe de alta, ca omul rau e "om fara inima". Aceasta, cand inima
buna este inchisa, scoasa din lucrare; caci pe masura ce sporeste lucrarea "inimii
patimase", se inchide inima buna, si viceversa.

Toata stradania noastra in vederea curatirii gandurilor, care e un pas important spre
nepatimire, se face in legatura cu inima cea buna si cu Hristos care locuieste in ea.
Numai indrumand spre aceasta inima gandurile bune, care in definitiv tot din ea
rasar, si numai raportandu-le la ea din prima clipa pe cele rele, putem reusi in opera
de curatire launtrica a noastra. Prin aceasta luptam pentru predominarea inimii celei
bune, sau a lui Hristos care locuieste in ea. Caci constiinta noastra devine un teren
de lupta intre Hristos si intre duhul cel rau, prin gandurile bune si cele rele trimise
spre ea prin cele doua inimi. Fiecare cauta sa castige adeziunea constiintei noastre.
Raportand totul la inima buna, ajutam la biruinta lui Hristos in noi, care va curati si
"inima" patimasa.

Prin inima buna lucreaza Dumnezeu, prin inima cea rea, duhurile rele. Omul mereu
are de-a dreapta pe ingerul bun, si de-a stanga pe cel rau, biruind uneori unul,
alteori altul. Si una si alta din ele se mai numesc inima si pentru faptul ca fiecare e
purtata de o aspiratie infinita. Dar inima buna priveste spre infinitul de lumina,
luminandu-se de el; "inima" cea rea, spre infinitul de intuneric, intunecandu-se de
el. in fata fiecareia dintre ele se deschide un abis: in fata celei bune abisul vietii, in
fata celeilalte, abisul negru, negativ, al golului, al platitudinii, care ne atrage si el,
dar in chip patimas, inselandu-ne cu atractia unei false infinitati; in fata celei bune,
abisul fericirii nesfarsite, in fata celei rele, al scurtelor placeri urmate de
nemultumirea monotona fara de sfarsit. Faptul ca fiecare dintre aceste inimi se
simte atrasa de un abis infinit a facut pe misticii germani sa considere insasi inima
omului ca un abis infinit. Dar ontologic omul nu poate fi infinit, ci doar in fata lui sta
deschis sufletul, ca mediu in care poate avansa, in care poate respira. in acest sens,
Hristos, Care salasluieste in inima noastra, e infinitul vietii, nedespartit de
adancurile noastre, deocamdata ca virtualitate. Opus Lui, e infinitul golului care,
daca Dumnezeu nu mai umple de viata subiectele create de El, e trait de noi etern.

Mepatimirea ar fi astfel o completa predominare a inimii bune, deschisa infinitului

vietii, pentru ca, in timp ce inima patimasa e agitata si dezordonata, cea buna e
calma, lina, dulce si raspanditoare de odihna, hranindu-se din odihna vietii infinite
dumnezeiesti.

Iata, dupa Sfantul Marcu Ascetul, cum trebuie sa ne ingrijim si de gandurile noastre,
sau cum trebuie sa le raportam pe toate la Hristos care locuieste in inima noastra.

Mai intai, orice gand bun rasare in noi sa-l aducem, de la prima aparitie in cuget, ca
jertfa lui Hristos, Cel ce locuieste in adancul inimii noastre. "Templul este locasul
sfant al sufletului si al trupului, care e sadit de Dumnezeu. In sfarsit, altarul este
masa nadejdii asezata in acest templu. Pe ea se aduce de catre minte si se jertfeste
gandul intai nascut al fiecarei intamplari, ca un animal intai nascut adus ca jertfa de
ispasire pentru cel ce-l aduce, daca il aduce neintinat. Dar acest templu are si un loc
in partea dinauntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca
inaintemergator, locuind, de la Botez, in noi. Acest loc este incaperea cea mai
dinauntru, cea mai ascunsa si mai sincera a inimii, incapere insa care daca nu se
deschide prin Dumnezeu si prin nadejdea rationala si intelegatoare, nu putem
cunoaste in chip sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti nici de au fost
primite jertfele de ganduri sau nu. Caci precum la inceput, in vremea lui Israel, focul
mistuia jertfele, tot asa se intampla si acum. Deschizandu-se inima credincioasa
prin nadejdea mai sus pomenita, Arhiereul ceresc primeste gandurile intai nascute
ale mintii si le mistuie in focul dumnezeiesc. Iar ganduri intai nascute a numit pe
acelea care nu apar in a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse indata, de la prima
rasarire in inima, lui Hristos. Caci cele ce I se aduc din valmasagul cugetarii le-a
numit Scriptura schioape, oarbe si pocite, si de aceea ele nu sunt primite ca
zeciuiala de catre Arhiereul ceresc si Stapanul Hristos". Asadar, orice gand
nevinovat apare in noi sa-l inchinam lui Hristos, sau sa-l punem in legatura cu
gandul la Hristos, din prima clipa, pentru ca orice gand e pandit de "fiarele din
trestii" (Ps. 67, 31), adica de duhurile rele, sau de gandurile patimase ale noastre
care se reped din ascunzisul lor si musca din el, vatamandu-i frumusetea sau
rapindu-l. Felul cum un gand nevinovat care rasare in cuget este muscat si intinat
indata de unul rau l-a descris pentru prima data Evagrie, cu urmatoarea pilda: "Am
gandul de a primi niscai straini, si-l am intr-adevar pentru Domnul; dar venind
ispititorul, il taie si furiseaza in suflet gandul de a primi pe strain pentru slava".
Gandul nevinovat este, dupa Evagrie, sau omenesc, sau ingeresc. Gandul omenesc
aduce in minte forma simpla a unui lucru, de pilda forma aurului. Gandul ingeresc
asociaza forma simpla a unui lucru, cu un inteles bun, duhovnicesc. De pilda,
cercetand rosturile bune ale aurului, da lauda lui Dumnezeu. Dar duhul rau sau
gandul patimas ataca aceste ganduri si asociaza la ele o patima. De pilda, daca in
primul moment omul priveste simplu la o bucata de aur, sau il priveste cu gand bun,
duhul rau sau gandul patimas trezind pofta dupa aur a muscat acest gand si l-a
intinat, si nu mai e intreg si nevatamat.

Noi trebuie sa pazim gandul nevinovat ce a aparut in noi ca sa nu fie atras de o

pofta sau prins intr-o cugetare patimasa. "Gandurile veacului acesta, spune Evagrie,
le-a dat Domnul omului ca pe niste oi unui pastor bun. Pustnicul trebuie deci sa
pazeasca zi si noapte turma aceasta, ca nu cumva sa fie rapit vreun miel de fiarele
salbatice, sau sa-l ia talharii. Asadar, daca gandul despre fratele nostru se
invarteste in noi invaluit in ura, sa stim ca o fiara l-a luat pe el. Asemenea si gandul
despre femeie, daca se intoarce in noi amestecat cu pofta".

Iar metoda cea mai sigura prin care putem pazi nevatamat gandul simplu, sau
gandul bun aparut in noi, prin care putem sta tare pe langa el, este sa-l asociem cu
gandul la Hristos, sa i-l aducem Lui ca jertfa. Prin aceasta am preintampinat rapirea
si ducerea lui pe panta unei cugetari patimase. Prin aceasta am dat cugetarii si
vointei noastre un sprijin, incat pot ramane fidel acestei forme prime a gandului
care a aparut. Altfel, patima duce cugetarea, fara sa vrem, pe cine stie ce carari,
producand fenomenul asa-zis al imprastierii ei, pana ce scapam cu totul franele
gandurilor din mana, ceea ce aduce si o viata externa necontrolata si patimasa.
Paza gandurilor este o paza ce si-o face mintea sie insesi. Desigur, mintea nu poate
fi oprita de a lucra continuu. De aceea trebuie sa veghem mereu asupra ei. Iar
scopul acestei vegheri este fie ca, primind gandul, sa se desfasoare intr-o cugetare
pioasa, provocand asociatii de ganduri cucernice, fie ca, aparand alte ganduri ca
inceputuri de alte serii, ele sa fie iarasi din prima clipa indrumate pe albia cea
sanatoasa. Aceasta este o cale stramta, o cale sustinuta de un efort continuu, care
la inceput e foarte grea, dar cu vremea devine tot mai usoara.

Aducand mereu primele ganduri nevinovate jertfa lui Hristos, la inceput prin
nadejdea ca ne va face simtita prezenta Lui in inima, caci deocamdata nu-I simtim
prezenta, vom sfarsi prin a simti ca e in noi, caci ni se va deschide inima noastra in
care salasluieste El. Pentru ca in definitiv, aceasta este inima: sensibilitatea pentru
prezenta lui Hristos si sensibilitatea statornica pentru bine. in mod concret
experienta ca avem o inima o vom castiga cand vom simti prezenta lui Hristos, cand
ea s-a deschis ca sa-L vedem. Pana nu vedem pe Hristos in noi, n-am dobandit
"simtirea mintii", "simtirea inimii" pentru Hristos, cum spune Diadoh al Foticeii, nu ni
s-a deschis inima, ca de acolo sa ni Se descopere Hristos si sa se reverse peste
toata viata noastra si sufleteasca, si exterioara bunatatea si intelegerea Lui, unite
cu bunatatea si intelegerea noastra. Pana nu s-a facut aceasta deschidere, aceasta
trezire a "simtirii" prezentei lui Hristos, prin minte, trebuie sa batem la usa ei cu
gandurile jertfite lui Hristos, in nadejdea ca vom dobandi simtirea prezentei Lui si
prin aceasta ni se va deschide inima. E singurul mijloc prin care putem face sa ni se
deschida inima si sa ni Se descopere Hristos in noi, singurul mijloc prin care putem
afla ca avem o inima si pe Hristos in ea, prin care putem deveni "oameni de inima"
in mod efectiv. Trebuie sa ne exercitam in acte de sensibilitate, ca sa dobandim
sensibilitatea. Caci inima, si Hristos cel din ea, nu primeste nici un gand patimas,
invartosat, murdar, si deci nu se deschide la bataia acestui fel de ganduri. "Camarile
acestea curate care sunt cele mai dinlauntrul sufletului si casa a lui Hristos nu
primesc nimic din lucrurile desarte ale veacului acesta, fie ca sunt rationale, fie ca
surit nerationale, fara numai acestea trei pe care le-a numit Apostolul: credinta,
nadejdea si dragostea". Dar credinta, nadejdea si dragostea exprima starea de
sensibilitate pentru Hristos a celui ce bate la usa inimii sale, devenita prin Botez
casa a lui Hristos, cu fiecare gand intai nascut.

Inima isi are si ea strafundurile ei, precum simtirea lui Hristos salasluit in ea,
intensitatile ei. Nu de la prima deschidere a inimii experiem toate adancurile ei, sau
simtim deplin pe Hristos. Exista un progres in aceasta simtire. De aceea mintea sau
cugetarea ce-si duce mereu primul gand la usa inimii, trebuie de fiecare data sa
caute a patrunde tot mai adanc in inima, o data ce i s-a deschis, umplandu-se de o
tot mai intensa simtire a infinitatii dumnezeiesti a lui Hristos.

Am vazut ca este o paza a mintii prin ea insasi. Ea are ca scop sa o fereasca de

imprastiere, sa-i pazeasca fiecare gand nerapit de asociatiile intamplatoare sau
patimase. Dar intrucat aceasta paza a mintii, care e tot una cu paza gandurilor, nu
poate reusi in stradania ei decat daca isi duce mereu gandurile spre poarta inimii,
operatia aceasta statornica se mai numeste si strajuire a inimii, nu numai in sensul
de a pazi inima de ceva necurat, ci si in sensul de a fi mereu la poarta ei, cu ofranda
gandurilor bune, incercand sa patrunda tot mai inauntru. Stand de straja la poarta
inimii, mintea nu face decat sa se pazeasca pe sine neratacita, caci inima nu e la
urma urmelor decat adancul mintii.

Propriu-zis, inima la a carei poarta se bate cu ganduri intinate, invartosate, nu se

deschide. Omul acela nu mai are inima, e om "fara inima". Inima lui e atat de
inchisa, ca a devenit o simpla virtualitate. Ducand gandurile bune spre inima, nu se
actualizeaza numai inima, ci se intaresc si gandurile respective in bine. "Mintea
trebuie sa vegheze asupra inimii si sa o pastreze cu toata strajuirea, incercand sa
patrunda in cele mai din launtru si mai netulburate camari ale ei, unde nu sunt
vanturi ale gandurilor rele, ... sa vegheze asupra inimii si sa strabata tot mai
inauntru si sa se apropie numai de Dumnezeu, fara sa se scarbeasca de ostenelile
trezviei si ale staruintei".

Deci inima fiind locasul lui Mristos in noi, a-si indruma cineva spre inima orice gand
prim nascut inseamna a-l asocia cu pomenirea lui Hristos, sau viceversa. Si mintea
orientata spre inima are puterea de a-si pastra orice gand aparut, curat, nevatamat
de atacurile gandurilor patimase. Caci Duhul Sfant aflat in inima e ca un "sfesnic al
cunostintei" ce lumineaza in noi. "Raspandindu-si El lumina in camarile sufletului, nu
numai ca se fac aratate in minte acele mici si intunecate atacuri (momeli) ale
dracilor, ci se si slabesc, fiind date pe fata de lumina aceea sfanta si slavita". De
aceea e bine ca mintea sa petreaca pururea cu atentia indreptata spre inima, adica
spre Cel salasluit in ea. "indata ce se departeaza de inima, da loc atacului diavolului
si se face in stare sa primeasca soapta lui cea rea". Aceasta se intampla cand
mintea, in loc de a fi concentrata in intimitatea sa, sau in inima sa, unde este
Hristos, se revarsa intreaga in cele exterioare, in regiunile miscarilor patimase din
noi, sau in lumea simturilor. Desi e necesar ca mintea sa priveasca gandurile mai
din afara, aduse de pofte, atunci cand e concentrata in gandul la Hristos o face
aceasta in calitate de supraveghetoare ce nu-si paraseste locul sau, adica rolul
superior, disciplinator, deci nu devine sclava subordonata acelor pofte. Lucrurile
acestea se petrec de obicei astfel: intai apare un gand simplu in constiinta, indata,
undeva la periferie se arata un gand rau, inrudit, cu tendinta de a acapara gandul
simplu aparut. Imi vorbeste cineva de aur, facand sa-mi apara in constiinta ideea
simpla a aurului. Dar indata, intr-un colt al constiintei isi ridica capul pofta de a avea
aur, sau regretul ca nu-1 am. Gandul simplu a starnit o pofta care se concentreaza
intr-un alt gand. Eu trebuie sa asociez din primul moment gandul nevinovat cu
gandul la Dumnezeu. Altfel e cucerit de gandul patimii. Neutru nu poate ramane
mult. Asociindu-l cu gandul la Dumnezeu, am respins atacul. Atacul apare in mod
involuntar aproape la orice om, chiar de s-ar afla pe treptele duhovnicesti cele mai
sporite. Iar uneori, chiar pazindu-se gandul simplu pe care-l urmareste, gandul
patimas persista. Aceasta se intampla cand omul e intarit in obisnuinta cu pacatul,
pe care-l aduce momeala.

Dar nu totdeauna putem apara gandul simlu, intai-nas-cut, de ghearele fiarei care-l
pandeste. Aceasta se intampla mai ales atunci cand nu l-am jertfit indata lui Hristos,
cand mintea nu s-a indreptat cu el spre inima, ci a privit, ca sotia lui Lot, indarat,
spre atacul aparut, spre pofta ce si-a semnalizat prezenta in constiinta. Uitand
mintea putin de sine si lasandu-se atinsa de adierea de dulceata ce emana din pofta
trezita, se pomeneste ca i-a fost furat gandul simplu intai nascut si a fost muscat de
patimi. Ea poate da lupta si acum, ca sa scape mielul cu o rana cat mai mica, sau, in
orice caz, pana nu e devorat cu totul de lup. Lupta e mai grea, dar tot trebuie data.
Iar ajutorul tot in gandul la Dumnezeu si tot in fuga spre inima il poate gasi.
Dumnezeu nu va intarzia sa ne sara intr-ajutor daca il chemam cu toata puterea.
Daca vedem ca gandul la fratele nostru a fost acoperit de ura, sa nu lasam sa se
desfasoare aceasta insotire mai departe, ci sa smulgem imaginea fratelui din coltii
urii, fie si rnai tarziu macar.

Aceasta e a doua categorie de cazuri. in acestea ni se impune ca datorie nu sa

oferim gandul intai-nascut, ca jertfa lui Hristos, ci sa "curatim gandurile".

Dar mai este si a treia categorie de cazuri: anume atunci cand atacul apare din
senin, nu ca un ecou contrar fata de un gand nevinovat care a rasarit in prealabil in
constiinta noastra. in aceste cazuri, chiar primul gand are caracter de atac. Dar
uneori e un atac asa de usor, asa de mascat, incat aproape ca nu-i putem banui
caracterul de atac. El totusi trebuie demascat de la inceput, pana nu se face, din
furnica, leu, de care anevoie vom mai putea scapa. Pentru aceasta se cere o
sensibilitate duhovniceasca deosebita, castigata printr-un exercitiu statornic si
printr-o indelungata stradanie de curatire de patimi.

Prin aceasta, Duhul Sfant a devenit in noi o putere actuala, revarsata din Hristos,
aflat in inima ce ni s-a deschis, incat lumineaza toate coifurile umbrite ale
constiintei noastre si surprinde din prima clipa toata miscarea patimasa, fie ea cat
de firava si de camuflata la inceput. Dar chiar daca nu am ajuns la aceasta
sensibilitate a unei indelungate petreceri in inima, sau dupa duh, sub inraurirea si
lumina lui Hristos si a Duhului Sfant, ne putem ajuta prin aceea ca orice gand care
apare in constiinta il luam in primire cu numele lui Dumnezeu. De e cu totul
nevinovat, prin aceasta se pastreaza ca atare; de nu e chiar slobod de patima, se va
curati, despartindu-se imaginea simpla a lucrului, de patima; iar de e cu totul
patimas, se va stinge. Din toate acestea rezulta ca paza gandurilor consta propriu-
zis intr-o depanare necontenita a numelui lui Dumnezeu in minte, in cautarea inimii,
sau concentrarea in ea insasi. Dar aceasta nu e decat o rugaciune concentrata,
neintrerupta; ea nu e inca rugaciunea curata, despre care se va vorbi la locul sau.

Parintele Dumitru Staniloae