Mitul lui Descartes

Destrămarea unui mit,

pseudoproblema carteziană relația minte/corp
în optica lui Gilbert Ryle, The Concept of Mind

Introducere

René Descartes (1596-1650). Conform dualismului cartezian, fiecare esență are moduri sau
modificări diferite prin care se poate manifesta. Corpurile sunt divizibile la nesfârșit. Altfel spus, ele pot, în
principiu, să fie divizate în mod indefinit în părți mai mici și, în acest sens, fiecare corp poate fi distrus, deși
materia, în general, nu poate fi distrusă. Volumul de materie din univers este constant.
Mintea este indivizibilă, cu alte cuvinte, ea nu poate fi divizată în părți mai mici și, astfel, ea nu poate
fi distrusă așa cum se întâmplă cu corpul. Fiecare minte este un suflet nemuritor. Fiind o entitate fizică,
corpul este guvernat de legi ale fizicii; dar mintea deține liberul arbitru. Fiecare dintre noi, fiind un sine, este
identic cu propria lui minte. Întrucât suntem ființe umane vii, suntem entități complexe, formate din minte și
corp, dar, pentru fiecare dintre noi, sinele, obiectul la care ne referim prin „eu”, constituie mintea care este
atașată într-un fel de corpul nostru. Gilbert Ryle, un filosof al minții din secolul XX, lua în derâdere acest
aspect al concepției lui Descartes, numind-o doctrina „fantomei din mașinărie”.
Fiecare dintre noi este o fantomă (mintea noastră) care locuiește într-o mașinărie (corpul nostru). Noi
luăm cunoștință de existența și, în același timp, de conținutul minții noastre printr-un fel de conștiență
imediată, pe care Descartes o înglobează în cea mai faimoasă propoziție a filosofiei sale, „ Cogito ergo sum”:
gândesc, deci exist. Acesta pare a fi un argument formal odată ce „gândesc” este premisa, iar „exist”,
concluzia, însă eu consider că Descartes intenționa, în același timp, să înregistreze un soi de trecere în revistă
interioară a existenței și a conținutului minții. Nu pot să mă înșel în ceea ce privește existența propriei mele
conștiințe, ca urmare nu pot să mă înșel cu privire la propria mea existență, deoarece esența mea este să fiu o
ființă conștientă (altfel spus, care gândește), o minte. Și nici nu pot să mă înșel cu privire la conținutul minții
mele. Dacă mi se pare, de exemplu, că mă doare ceva, atunci înseamnă că mă doare. Pe de altă parte, corpul
nostru nu poate fi cunoscut în mod direct, ci doar indirect, deducând existența și trăsăturile lui, din conținutul
minții. Eu nu percep în mod direct masa din fața mea; ci, strict vorbind, eu percep doar experiența mea
conștientă referitoare la masă, „ideea” mea despre masă; și deduc existența mesei din prezența ideii. Ideea
mea actuală despre masă nu este determinată de mine, de aceea eu trebuie să presupun că ea este determinată
de masă. Descartes cu toată dorința sa de a oferi explicații bazate pe principii matematice logice ne -a lăsat
moștenire mai multe probleme decât soluții. Pseudoproblema minte-corp fiind una dintre acestea. Prin
afirmațiile sale el împarte viața în două segmente unul că am avea o viață mentală la care avem acces
permanent prin intermediul conștiinței, alta pur fizică, apreciabilă pe plan social și că între cele două nu ar fi
nicio legătură, totuși, după afirmațiile sale conștiința ne ghidează viața.

Gilbert Ryle (1900 - 1976), filosof britanic, filosofia sa de factură lingvistică a fost influențată de
Ludwig Wittgenstein. Este cunoscut în principal pentru critica sa împotriva dualismului cartezian pe care l-a
numit dogma fantomei din mașină.

I. Doctrina oficială despre minte și natura umană. Dualismul cartezian.

Doctrina oficială, considerată ca provenind de la Descartes, postulează, în spirit dualist, faptul că

trupul și sufletul sunt două entități separate. Dualismul cartezian pornește de la experimentul lui Descartes:
„un geniu rău încearcă să ne insufle tot felul de crezăminte false”, totul înconjurător și existența corpului
nostru ar putea să nu fie altceva decât iluzii create de către geniul cel rău; „experimentul forțează distincția
între conținuturi mentale și minte”. Raportul minte-corp este descris prin distincția dintre aceste substanțe,
care susține elementar dualismul: mintea e o entitate aparte, independentă, caracterizată de atribute precum
gândirea, pe când corpul are atributul întinderii; lumea corpurilor fizice este o lume de cauze mecanice.
Mintea nu poate fi un obiect sau un proces din această lume fizică, deoarece aceasta ar însemna ca mintea să
se poată explica prin cauze fizice, iar acest lucru nu este posibil. De aici rezultă necesitatea admiterii
dualismului corp-minte în sistemul filosofic cartezian.
Bifurcația existenței, în existență fizică și existență mentală, separă modurile de a analiza o persoană:
trupul este expus analizelor externe, de către un observator, pe când mintea și activitatea ei mentală nu poate
fi analizată în mod autentic de către un observator exterior, singurul capabil de a o cunoaște fiind chiar
subiectul în cauză, care are contact direct cu procesele și stările sale mentale.

1
 Mitul lui Descartes

S-a concretizat ipoteza că o persoană trăiește în paralel două istorii: una publică, referitoare la
desfășurarea comportamentală a trupului, și alta privată, referitoare la stări și evenimente mentale. A fost
disputată problema dacă o persoană poate monitoriza în mod direct toate episoadele istoriei sale private. În
concordanță cu doctrina oficială, individul are contact direct cel puțin cu o parte din aceste episoade, despre
care are cunoștințe sigure, astfel încât, o persoană poate avea incertitudini în ceea ce privește lumea fizică,
însă nu și în ceea ce îi ocupă mintea momentan. (Absolut aberant. De mult mai multe procese mentale nu
suntem conștienți decât am putea crede.)
Ryle analizează că diferența dintre comportamentele umane, pe care le descriem ca fiind inteligente și
cele mecanice-neinteligente, este de natură cauzală: unele comportamente sunt efecte ale cauzelor non-
mecanice, iar altele sunt efecte ale unor cauze mecanice.
Teoria oficială - comportamentul uman e asemeni mașinilor, dar considerat diferit de ele - e
presupoziția care, considera Ryle, a arătat chiar de la începutul doctrinei problema ei teoretică formulată sub
semn de întrebare: cum anume mintea poate influența corpul și cum poate corpul influența mintea? Rămâne
misterioasă această tranzacție între episoadele istoriei private și celei publice.
O altă problemă în discuție e schițată în întrebarea: ce fel de învățătură poate fi garantată în privința
activității mentale? În acord cu teoria oficială, o persoană are cunoștință directă cu activitatea sa mentală,
deoarece procesele și stările mentale sunt conștiente. Viața interioară e un șir de conștientizări directe și
certe, astfel încât ar fi absurd să sugerăm că mintea personală nu ar fi conștientă de exactitatea cunoștințelor
despre viața interioară.

II. Absurditatea doctrinei oficiale. Behaviorism-ul logic lui Gilbert Ryle.

Scopul destructiv al lui Ryle pentru teoria oficială, este să arate că familia de termeni despre viața
interioară reprezintă o greșeală de categorie, care este sursa teoriei despre viața dublă. Greșeala-de-categorie
se caracterizează prin folosirea inadecvată a unui concept anume, alocarea sau asocierea unor proprietăți
unei categorii sau clase căreia aceste proprietăți nu îi aparțin. Ryle susține că Descartes face o greșeală
similară gândind că există ceva anume numit „minte”, care precede comportamentul și dispozițiile umane.
Pentru Ryle, gândirea nu e altceva decât un set de dispoziții comportamentale. (A vorbi despre minte e un alt
fel de a vorbi despre comportament.)
Argumentul lui Ryle împotriva minții și mentalului ca entități separate sau ca stări lăuntrice este
formulat prin ideea că e un nonsens să vorbim despre viața lăuntrică care ar exista separat de corp și care l-ar
dirija. „Ryle oferă […] o analiză a limbajului obișnuit menită să ne convingă că exprimările care se referă la
o viață lăuntrică, privată, sunt rodul unei concepții filosofice greșite și nu au nici un rol în limbajul uzual”.
Descartes nu accepta ideea că mentalul nu este decât o complexitate a mecanicului și, vrând să evite
aplicabilitatea legilor mecanice cauzale pentru a apăra libertatea umană, postulează existența minții.
Diferența dintre mecanic și mental a fost reprezentată prin categoriile de comun acceptate: proces,
schimbare, cauză, efect, și așa mai departe. Mințile sunt concepute în așa fel precum elementele naturii,
conținând și ele atribute, astfel încât putem vorbi despre minți în aceeași termeni, atribuindu-le aceleași
categorii. Folosirea categoriilor fizice în descrierea mentalului a dus la un sens fals al legitimității teoriei
despre minte.
Problema libertății și a voinței e formulată în felul următor: cum putem împăca ipoteza conform căreia
mintea e descrisă în termeni luați din categoriile mecanicii, cu certitudinea că cel mai înalt grad de
comportare umană nu e o parte din comportamentul mecanic? Teoreticienii doctrinei oficiale au asumat că
orice om sănătos mental poate să facă diferența între o exprimare rațională și una irațională, sau între
comportamente intenționate și cele automate. Însă o persoană nu poate să recunoască aceste diferențe în
comportamentele celorlalți, din moment ce nu au avut acces la cauzele imateriale, mentale, ale
comportamentelor. În conformitate cu teoria oficială, observatori externi nu ar putea ști cum e legat
comportamentul celorlalți de activitatea mentală și deci, nu ar putea ști dacă aplicabilitatea conceptelor ce
descriu activitatea mentală, e corectă sau incorectă. Astfel încât ar fi imposibil pentru un om să declare
sănătatea mentală și consistența logică chiar pentru sine însuși, din moment ce nu ar putea-o compara cu a
altora.
Behavioriștii susțin că mintea e prinsă în înlănțuiri de evenimentele din lume; mintea este o parte a
lumii fizice, mintea e cea care asociază evenimentele între ele. Perspectiva carteziană asupra minții este că
mintea e înnăscută; procesele din minte fac parte din altă lume decât cea fizică, procesele mentale sunt mai
bogate decât ar considera behavioriștii.
Aspectul cartezian a devenit sinonim cu doctrina „fantoma din mașină”- un spirit imaterial, controlând
un corp străin, mecanic. Dogma fantomei închisă în mașinărie menține teoria conform căreia ar exista și trup

2
 Mitul lui Descartes

și minte, că au loc și procese fizice și procese mentale, că există cauze mentale ale mișcărilor corporale și
invers. Ryle nu neagă existența proceselor mentale, însă el destramă contrastul între minte și materie.
Credința că există o opoziție polară între minte și materie, înseamnă a avea certitudinea că sunt relații ale
aceluiași tip de logică. Reducerea lumii materiale la stări mentale și invers presupune legitimitatea distincției
dintre trup și minte. Aceste expresii nu indică două specii diferite de existență; Descartes a creeat un mit
care divide existența în substanțe mentale și fizice, în existența exterioară și existența interioară. După Ryle,
dualismul e un limbaj al distorsiunii, care duce la mitul lui Descartes.
„Mintea este un subiect de reflecție independentă și pentru Ryle, dar el respinge statutul ontologic pe
care îl conferă minții Descartes. Dispare astfel și problema modului în care stările mentale pot fi cauze ale
actelor fizice”.
Descartes greșește considerând că acțiunile noastre exterioare sunt evidența unei stări interioare ce
cauzează comportamentul, deoarece descriind mintea unei persoane, este descris implicit și modul în care
părți ale comportamentului său sunt conduse. În spirit behaviorist se consideră că declarațiile mentalului sunt
echivalente analitic cu declarațiile despre comportament. Cei care pun în contrast activitățile mentale private
și comportamentul public, se înșală, cel puțin așa susține Ryle.

Repere de bază ale behaviorism-ului logic la Ryle

1. Distingerea tipurilor: greșelile categoriale ne forțează să distingem între diferite tipuri de obiecte
și să asociem cu sens proprietăți pentru obiectele de un anumit tip.
2. Respingerea dualismului: Ryle respinge ceea ce el numește „fantoma din mașină”. A vorbi
despre minte nu este decât un alt fel de a vorbi despre comportamente.
3. Distincția dintre procese și capacități comportamentale: Ryle distinge între comportamente,
așa cum se desfășoară ele ca procese actuale, și capacitatea de a te comporta într-un anumit fel.

Originea erorii categoriale. Ideea de greșeală categorială

Ryle pornește în susținerea punctului său de vedere în ce privește deconstrucția doctrinei oficiale de la
următorul experiment:
Unui străin care vizitează Oxford sau Cambridge pentru prima dată i se arată un număr
de colegii, biblioteci, terenuri de sport, muzee, departamente științifice și birouri
administrative. Apoi întreabă „Dar unde este Universitatea? Am văzut unde locuiesc membrii
colegiilor, unde lucrează grefierul, unde oamenii de știință experimentează și restul. Dar nu am
văzut încă universitatea în care locuiesc și lucrează membrii universității dvs.” Trebuie apoi să
i se explice că universitatea nu este o altă instituție colaterală, o contrapartidă ulterioară a
colegiilor, laboratoarelor și birourilor pe care le are. văzut. Universitatea este doar modul în
care este organizat tot ceea ce a văzut deja. Când sunt văzuți și când se înțelege coordonarea
lor, Universitatea a fost văzută. Greșeala lui consta în presupunerea sa inocentă că era corect
să vorbim despre Christ Church, Biblioteca Bodleiană, Muzeul Ashmolean și Universitatea, să
vorbim, adică, ca și cum „Universitatea” ar reprezenta un membru suplimentar din clasa
căruia aceste alte unități sunt membre. În mod eronat, el aloca Universitatea la aceeași
categorie cu cea la care aparțin celelalte instituții.

Vedem din acest pasaj că eroarea de interpretare cauzată de o înțelegere defectuoasă a denumirii unui
obiect (prin obiect denumesc aici tot ceea ce există cu existență obiectivă), în cazul de față cele două
universități numite în text și instituțiile care sunt tot Universități apare o neconcordanță interpretativă
deoarece cele două, clădirea, respectiv clădirile Universității și Universitatea ca instituție aparțin unor
categorii diferit. De această eroare suferă și Descartes în dorința de a explica res cogito-ul și res extensa; el
vrea ca prin însușirile fizice ale corpului să expliciteze mintea, numai că mintea și corpul aparțin unor
categorii diferite.

Fantoma din corp, recapitularea interpretării lui Ryle

După Ryle, cartezienii comit o greșeală categorială atunci când vorbesc despre corp, care funcționează
asemenea unei mașinării fizice, și despre minte, care ar avea rolul de a dirija corpul, dar ar avea o natură
spirituală. Nu se poate spune despre minte că există ca o entitate separată. Brațul meu, de pildă, are un
anumit rol în mașinăria corpului. Tot așa degetele mele de la mână. Brațul va sluji la apropierea degetelor de
tastele calculatorului, iar acestea vor apăsa pe taste și vor produce schimbări pe ecran, care mai târziu pot fi

3
 Mitul lui Descartes

transformate în șiruri de semne într-o carte. Ar fi însă o greșeală categorială, după Ryle, să ne închipuim
mintea ca fiind asemenea brațului, atâta doar că ea ar avea un rol în dirijarea mai subtilă a mașinăriei
corpului. După cum spune Ryle, nu ne-am luat o mănușă pentru mâna stângă, una pentru dreapta și, ca și
cum ar fi ceva separat de acestea, o pereche de mănuși. Tot așa, nu putem vorbi despre corp și despre minte.
Contrapunerea dintre corp și minte, după Ryle, trebuie dizolvată. Ea nu are sens.

Concluzii.
Despre minte ... în limbajul obișnuit

The Concept of Mind are, ca să spunem așa, doi poli.

Primul capitol respinge ceea ce Ryle numea dogma fantomei din mașină. Aici este dezvoltată ideea de
greșeală categorială și argumentul împotriva minții și a mentalului ca entitate sau stări lăuntrice. Nu are sens
să vorbim despre viața lăuntrică, care ar exista separat de corp și l-ar dirija. Acesta este primul pol al
argumentelor cărții.
Ultimul capitol, consacrat psihologiei, constituie cel de-al doilea pol. Ryle vede în evoluția psihologiei
din prima jumătate a veacului al XX-lea o confirmare a ideii că „viața lăuntrică”, neobservabilă nu poate fi
subiectul unei investigații științifice. Nu există două lumi: o lume fizică și una spirituală, tot așa cum nu
există mănușa stângă și mănușa dreaptă, pe de o parte, și perechea de mănuși, pe de alta. Desigur, putem
vorbi despre perechea de mănuși. În limbajul obișnuit nu o transformăm însă într-o fantomă ontologică.
Psihologia de factură experimentală, consideră Ryle, nu are ce face cu fantoma din mașină. Ceea ce poate fi
observat este, de fapt, comportamentul. Filosofia minții, la Ryle, nu este totuși o analiză a fundamentelor
psihologiei experimentale. De aceea pare a fi mai potrivit să vorbim despre această analiză ca despre un pol
al cărții, polul opus cartezianismului. Ryle oferă, de fapt, între acești doi poli, o analiză a limbajului obișnuit
menită să ne convingă că exprimările care se referă la o viață lăuntrică, privată sunt rodul unei concepții
filosofice (greșite) și nu au niciun rol în limbajul uzual.

Problema lui Descartes sub reflectorul altor filosofi:

John R. Searle, în lucrarea sa Mintea afirmă: „Nu trăim în mai multe lumi diferite, o lume mentală și
o lume fizică, o lume științifică și o lume guvernată de simțul comun. Dimpotrivă, există doar o singură
lume, lumea în care trăim cu toții, și trebuie să ne explicăm existența ca parte componentă a ei”.

L. Wittgenstein considera că limbajul care descrie viața privată și stările mentale, nu are niciun sens
în cazul în care considerăm că această viață privată nu poate fi cunoscută decât de subiectul în cauză.
Concepte ce descriu stări mentale au sens doar în măsura în care această viață privată este expusă
interpretărilor publice, comparate cu acestea, ori legată strâns de acțiunile comportamentale ale individului.
Conceptele noastre psihologice sunt conectate logic la conduita prin care se manifestă domeniul interior. Tot
Wittgenstein afirma că nu există identificare, recunoaștere, confundare a propriilor stări mentale; limbajul
folosit e ca o extensie a comportamentului nostru natural; sensul limbajului e conferit nu prin denumirea unui
obiect interior, ci prin folosirea lui în expresii potrivite cu starea simțită, astfel încât poate să devină un
criteriu pentru cei din jur. Oamenii răspund diferențiat prin mijloace variate la ceea ce e însuflețit, iar aceste
reacții naturale nu reprezintă consecințe ale unei teorii, ci sunt construcții semantice, limbaj prototip al unei
mentalități.