Tudosa Georgiana

1-B

1
Cuprins
1.Modele explicative-interpretative ale relatiei psihic-
creier…………………………………………………………………….3
2.Tipuri de inconstient…………………………………………..5
3.Imaginatia…………………………………………………………..9
4.Limbajul…………………………………………………………….12
5.Temperamentul…………………………………………………15
6.Fenomenul de atribuire………………………………………25
7.Fenomenul de obedient……………………………………..37
8.Cum ar fi viata omului fara memorie?...................42

2
 1.Modele explicative-interpretative ale relatiei
psihic-creier

Modelele explicatv-interpretative ale conştiinţei încearcă să

descrie, explice şi interpreteze principalele componente structurale şi
aspectele funcţionării conştiinţei. Aceste modele se grupează în două
mari categorii, şi anume: modelele tradiţionale şi modelele actuale ale
conştiinţei.
Modelele explicativ-interpretative tradiţionale ale conştiinţei sunt:
modelul topic, modelul dinamic şi modelul constructivist.
Modelul topic interpretează conştiinţa în termeni de câmp. H. Ey
insistă asupra acestui concept, înţeles ca o „totalitate limitată şi
organizată autohton”, ca o „scenă a actualităţii trăite”, ca trăire a
experienţei de hic et nunc în cadrul câmpului perceptiv prin mijloacele
limbajului şi în condiţiile derulărilor operaţionale. Câmpul de conştiinţă
este dirijat, orientat şi polarizat, trăsătura sa distinctă fiind organizarea.
Eul reprezintă o configuraţie stabileula care se articulează câmpul
existenţei trăite actual. Particularităţile câmpului de conştiinţă sunt:
1) verticalitatea (trecerea succesivă de la un nivel la altul);
2) facultativitatea, înţeleasă ca „necesitate perpetuă de schimbare
a perspectivei, de unde derularea caleidoscopica a experienţei”;
3) legalitatea, exprimată în organizarea riguroasă coerentă a
sistemului cognitiv în ordinea implicaţiilor necesare, bazate pe o
anumită structură operaţională.
Wundt consideră conştiinţa drept locul unde se desfăşoară toate
procesele psihice, formată dintr-un punct de privire a conştiinţei (Blick-
feld) şi un punct de maxima claritate a ei (Blick-punkt).

3
 Modelul dinamic al conştiinţei este focalizat pe dinamica acesteia.
William James vedea conştiinţa ca pe un „fapt fundamental” care
„curge” fără încetare. Astfel, fiecare „stare” tinde să se integreze unei
conştiinţe personale, deci stările de conştiinţa aparţin unui Eu
individual. Aceste stări sunt într-un continuu curs de schimbare,
conştiinţa fiind un torent de fapte psihice. O stare de conştiinţă nu va
reveni de fiecare dată în acelaşi mod şi nu va trezi în subiect aceeaşi
senzaţie ca prima dată. O altă caracteristică subliniată de James este
aceea ca orice conştiinţă este sensibil continuă, adică nu prezintă nici o
scizură. De asemenea, conştiinţa este selectivă (din noianul de
informaţii, conştiinţa nu la va re-produce pe toate, ceea ce ar fi
imposibil, ea le va alege pe unele şi le va respinge pe altele, în funcţie
de motivele, dorinţele şi aspiraţiile individului).
Modelul constructivist al conştiinţei (L. Vagotski) abordează
conştiinţa în termeni de mişcare şi construcţie permanentă, ca o
„construcţie sistematică în care sunt implicate toate procesele psihice”.
Însăşi formarea proceselor psihice se integrează în acest proces de
constituire globală, sistemică, iar autorul dovedeşte ca fiecare proces
psihic poate ocupa o poziţie dominantă, în geneză dominând succesiv
percepţia şi emoţia, memoria, voinţa, gândirea şi imaginaţia creatoare.
Modelele explicativ – interpretative actuale ale conştiinţei sunt
modelul psihocibernetic, modelul psihoumanist, modelul
psihocognitvist şi modelul psihoevoluţionist.
Din perspectiva primului, conştiinţa este aceea care asigură
reglarea specifică psihicului uman. Din perspectiva modelului
psihoumanist conştiinţa este „numele dat experienţei unice a
organismului pe care o personalizăm. Cu alte cuvinte, conştiinţa este
experienţa unui set de operaţii ale eului” (apud Zlate, 2000, p.252).
Conform modelului psihocognitvist conştiinţa înregistrează, selectează,
sintetizează, organizează şi direcţionează experienţa iar după modelul
psihoevoluţionist ea exprimă capacitatea de adaptare a fiinţei la mediu.

4
 2.Tipuri de inconstient

Faptul că inconştientul este diferit în manifestările sale nu putea să

scape celor care s-au ocupat cu abordarea lui. Asa încât foarte
curând a început să se vorbească nu de inconştient în general, ci de
variate tipuri sau moduri de inconştient. Însusi Freud deosebea
trei tipuri  d e   i n c o n ş ti e n t :

- unul latent sau preconsti ent,  care cuprinde  stările  psihice

susceptibile de a deveni constiente

- altul format din faptele psihice refulate

-un al treilea, constituind partea cea mai important a eului ideal.

Dwelshauvers prezenta în lucrarea sa L'inconscient, apărută în 1919, o

multitudine de tipuri de inconştient. Ralea, care s-a referit în 1926 la
clasificarea lui Dwelshauvers, le-a redus la două forme
fundamentale: inconştientul funcţional, cu subdiviziunea în
inconştientul fiziologic  si inconştientul psihic, inconştientul adaptativ,
tot cu două subdiviziuni: inconştientul automatic si inconştientul
afectiv  Pavelcu, în lucrarea sa din 1941, utilizând criteriul dimensiunilor
vieţii sufletesti (verticală, orizontală, longitudinală), deosebea
trei forme ale inconştientului, si anume : inconştientul abisal;
inconştientul periferic ; inconştientul temporal. Diferenţierile dintre
tipurile sau modurile de inconştient provin din felul în care este
rezolvată problema naturii inconşti entului si cea a rolului
acestuia în viaţa psihică. De exemplu, nu este greu să sesizăm
în sistematizarea lui Ralea clasificarea inconştientului după
funcţiile îndeplinite de acesta în raport cu lumea internă (fiziologică si

5
psihică) sau cu cea externă.Din paleta extinsă a tipurilor de inconştient
dorim să schiţăm doar trei (inconştientul cerebral; inconştientul colectiv
; inconştientul cognitiv), care au revenit în actualitate sau au apărut pur si
simplu sub impulsul noilor orientări psihologice.

Inconştientul cerebral

Inconştientul cerebral este important nu atât prin ceea ce este, cât

mai ales prin ceea ce a însemnat pentru evoluţia gândirii psihologice.
După cum este cunoscut, filosofia,prin Schopenhauer, Hartmann
si Nietzsche, a propus modelul inconştientului filosofic, psihopatologia pe
cel al inconştientului ereditar,iar neurofiziologia, modelul
inconştientului cerebral.

Dacă primul s-a bucurat de o atenţie aproape iesită din comun,

ocupând o poziţie respectabilă în mai toate genealogiile gândirii
psihanalitice, si dacă cel de-al doilea, cu un presti giu cultural ceva
mai mic, a început să revină în speculaţiile teoreti ce ale
socio-biologilor si neo-evoluţionistilor, cel de-al treilea a fost în mare
măsură ignorat. Un asemenea fapt a condus, pe de o parte, la
trunchierea imaginii asupra vieţii psihice, în general, si a celei umane, în
special, si pe de altă parte, la crearea unor bariere epistemologice, dar
si practic-acţionale, legate de înţelegerea vieţii psihice umane.
Faptul că voinţa si constiinţa erau considerate facultăţi
superioare, cu rol esenţial în funcţionarea subiectivă, nu
permitea explicarea cazurilor patologice, ale nevrozaţilor, psihopaţilor,
degeneraţilor. În aceste condiţii,sesizarea existenţei unui
inconştient cerebral, alături de constient, a căpătat o valoare
enormă.

6
I n t r o d u c e r e a   d e   c ă t r e   n e u r o fi z i o l o g i e   a   t e r m e n u l u i
d e   „ i n c o n ş ti e n t " ,   c a   s i argumentare a prezenţei şi 
rolului fenomenelor inconştiente au schimbat cursul gândirii
stiinţifice. O asemenea schimbare de optică s-a produs nu dintr-
o dată, ci în timp, prin acumulări treptate, dar si prin salturi
spectaculoase. În esenţă, inconştientul cerebral este inconştientul 
fiziologic, inconştientul pe care l-am putea numi reflex, automat, care
intră în funcţiune fără ca individul să-si dea seama, dar care afectează
viaţa psihică conștientă. Unificarea funcţională a axei cerebrospinale, ca
și extinderea de la măduva spinării la creier a proceselor reflexe au
constituit modalităţile care au impus noţiunea de inconştient
cerebral. Cei care studiau viaţa psihică, normală sau patologică,
au avansat ideea potrivit căreia o mare parte (de fapt cea mai
mare parte) a cerebraţiei este în realitate automată și
inconştientă. Modul de sesizare și de exprimare a acestei idei a
fost evident diferit, dar, în esenţă, concordant. Thomas Laycock, medic
englez,vorbea încă din 1840 despre creier ca fiind supus „legilor
acţiunii reflexe", pentru ca mai târziu, în 1845, să întărească această
idee: creierul, considera el, desi organ al conștiinţei,este supus legii
acţiunii reflexe şi, din acest punct de vedere, nu diferă de
ceilalţi centri ai s i s t e m u l u i   n e r v o s .
In 1853, William Carpenter  a introdus noţiunea
d e „ c e r e b r a ţ i e inconştientă", el fiind, de fapt, adevăratul
popularizator al acestei noţiuni. Un alt autor,personalitate-fața
psihiatriei germane, interesat de găsirea unui model patogenic
pentru bolile mintale, va ajunge la concluzia că bolile psihice
sunt boli ale creierului, mişcarea sufletului nefiind altceva decât o
succesiune gradată de fapte supuse, în desfăşurarea lor,unuia si

7
aceluiasi principiu, de la acţiunile reflexe cele mai simple până la actele
voluntare cele mai conştiente. Ideea continuităţii funcţionale a
sistemului nervos de la măduva spinării la emisferele cerebrale va fi
dusă mai departe de Jackson, elevul lui Laycock, care va explica
bolile mintale prin disoluţia cerebrală, înţeleasă în termeni
opusi evoluţiei. Toate aceste idei vor culmina în lucrarea rusului

I.M. Secenov (1829-1905)

Reflexele creierului, apărută în 1863, în care găsim o extindere a

reflexelor în explicarea celor mai complexe fenomene psihice.
După Secenov, există trei categorii de miscări involuntare :

1) pur spinale (care se produc în timpul somnului, atunci când creierul

nu acţionează);

2) slăbite sau oprite (este cazul gândirii care dispune de

capacitatea de a înfrâna ultimaverigă a unui reflex);

3) consolidate (ca în cazul pasiunilor).

8
 3.Imaginatia

Imaginaţia ocupă un rol aparte în cadrul aparatului psihic uman. Ca

şi reprezentarea, ea se defineşte ca un proces de producere de imagini,
dar spre deosebire de reprezentare, imaginaţia nu presupune
perceperea prealabilă a obiectelor sau a evenimentelor a căror imagine
se construieşte. Deşi imaginaţia presupune posibilitatea construcţiei
imaginii unor obiecte cu desăvârşire noi, extinzându-se simultan asupra
domeniului posibilului, ba chiar al imposibilului, nu putem spune că ea
reprezintă un proces cu totul desprins de realitate. Procesul imaginativ
presupune utilizarea unor elemente care există deja stocate în memoria
subiectului şi dobândite pe baza unor experienţe cognitive reale.
Se pot distinge mai multe forme ale imaginaţiei. Cea mai frecventă
formă de imaginaţie, solicitată aproape zilnic este imaginaţia
reproductivă. Ea constă în capacitatea noastră de a ne reprezenta
diferite locuri, fenomene, întâmplări exclusiv pe baza unor relatări
verbale. Imaginaţia creatoare este însă cea mai importantă formă a
imaginaţiei. Prin intermediul ei, de-a lungul timpului, au fost realizate
invenţii de prim rang, care au schimbat în mod fundamental viaţa
oamenilor. Viaţa individului uman ar fi de neconceput în absenţa
acestor două forme ale imaginaţiei. Ele asigură fluiditatea şi
plasticitatea vieţii noastre psihice, precum şi materializarea celor mai
curajoase idei ale omenirii.
După prezenţa sau absenţa intenţiei în procesul imaginativ, putem
distinge alte două forme ale imaginaţiei: imaginaţia involuntară şi
imaginaţia voluntară.
Imaginaţia involuntară se caracterizează prin lipsa intenţiei în procesul
imaginativ şi printr-un control scăzut asupra acestuia.
Imaginaţia voluntară se caracterizează prin orientarea precisă spre un
scop a procesului imaginativ. Ea este asociată, de regulă, cu creaţia în
domeniul artistic, ştiinţific, tehnic, economic, organizatoric etc.

9
 Visul este cea mai frecventă formă de imaginaţie involuntară.
Imaginile din vis se succed ascultând exclusiv de legile asociaţiei, nu şi
de legile gândirii raţionale. Visul dispune de mecanisme proprii care au
fost puse în evidenţă tot de către Sigmund Freud. Principalele operaţii
care se realizează exclusiv în vis sunt: condensarea, deplasarea,
transpunerea.
Reveria (visarea) reprezintă forma diurnă a visului. Ea are loc de obicei
în momente de repaos şi relaxare. Reveria poate deveni periculoasă
atunci când ne împiedică să ne concentrăm asupra activităţilor
importante. Ea are însă şi un rol mobilizator, atunci când ne imaginăm
finalitatea unor acţiuni istovitoare pe care le întreprindem.
Imaginaţia voluntară se manifestă în domenii diverse, apare în situaţii
cotidiene, obişnuite, dar stă şi la baza marilor schimbări din domeniile
de cunoaştere şi activitate umană care produc în timp schimbări sociale
masive.
Principalele procedee ale imaginaţiei sunt:
- schimbarea proporţiilor lucrurilor prin exagerarea sau diminuarea
lor

- Amalgamarea constă în combinarea de elemente şi trăsături

esenţiale luate de la lucruri diferite şi reunirea lor într-un tot, precum şi
amestecarea elementelor aparţinând aceluiaşi obiect
- Schimbarea raporturilor cauzale
- Personificarea sau antropomorfizarea naturii presupune atribuirea
de însuşiri şi calităţi specific umane lucrurilor din natură
- Tipizarea presupune crearea unor personaje sau situaţii care sunt
expresia sintetică a unei trăsături de caracter

Printre funcţiile imaginaţiei, enumerăm:

- Funcţia de ilustrare-realizare presupune faptul că produsele
imaginaţiei materializează conţinutul abstract al gândirii, dându-i
o formă concretă şi intuitivă

10
 - Funcţia de explorare presupune faptul că prin intermediul
imaginaţiei sunt testate şi cercetate limitele şi posibilităţile
realităţii
- Prin intermediul funcţiei de semnificare se realizează ilustrarea
unor concepte abstracte prin intermediul unor imagini concrete

Imaginaţia joacă un rol esenţial în activitatea umană, incluzându-se ca o

componentă centrală a creativităţii. Ea aduce un spor considerabil la
cunoaşterea realităţii date, dar şi a viitorului, a posibilului.

11
 4.Limbajul

Limbajul este un proces cognitiv superior, bazat pe schimburile

lingvistice in comunicarea inter-umana, ce imbogateste simultan ambii
parteneri angajati in dialog( daca avem fiecare o ideie, prin schimb vom
avea doua idei si nu doar cate o moneda, ca in schimbul economic).

Limba este un sistem extrem de complex al comunicari, generat

social-istoric, ce rezulta din practica sociala, cu o evolutie continua, dar
larga si lenta.

Activitatea de comunicare cu ajutorul limbii este limbajul este, iar

vorbirea este actul individual si concret a limbii in procesul complex al
limbajului. Daca limba este obiect d estudiu al lingvistici, atunci limbajul
este obiect al psiholingvisticii, iar foram ei de baza, vorbirea, este
obiectul psihologiei.

Prin complexitaea lui, limbajul implica mai multe functii, care ar

trebui sa le regasim la fiecare asistent social, caci fara a comunica nu ne
putem intelege, si nici evolua, si aici ma refer din toate punctele de
vedere.

Functiile limbajului:

12
 1. functia afectiva;
2. functia persuasiva;
3. functia ludica;
4. functia reglatorie si
autoreglatorie;
5. functia reprezentativa;
6. functia dialectica;
7. functia comunicativa;
8. functia magica;
9. functia comunicativ

Functia afectiva sub forma intonatilor, modificarilor de timbru, a

mimici si gesticulatilor e necesara oricareai persoane care vrea sa fie un
asistent social, pentru ca va trebui sa interactioneze cu oameni deiferiti,
si abordarea cat si ceea ce inseamna o functie afectiva, difera de la caz
la caz. Acestea ajutand la intelegerea dialogului care implica si functia
persuasive, ce deriva din cea afectiva, care presupune deliberat
convingerea, influientarea, pentru a genera o schimbare de convingere
si/sau de atitudine, un cazurile mai complicate.

Functia ludica apare de timpuriu in jocul copilului, abordata atat

individual cat si colectiv la gradinita si dezvolta placerea de a opera
asupra obiectelor( in special a jucariilor), ci si asupra cuvintelor. Eu cred
ca toti oamenii iubesc copii, fiecare in felul sau. Uni o arata mai putin
sau mai mult, care au o deosebita placere sa lucreze cu copii, fie in
invatamant( educatoare, invatatoare, profesoare), sau in alte domeni,
cum ar fi cel al asistentei sociale, centre de zi pentru copii sau sectia de
pediatrie a spitalelor. Aceasta fuctie poate fi completata de cea

13
reprezentativ-simbolica, constituie schema obiectelor rezultate pe baza
informatilor. Alte domenii: cel rutier, armata.

Atunci cand ne implicam intro actiune sa ajutam pe cineva sau

cand incercam sa corectam unul sau mai multe comportamente sau
defecte fie ele individuale sau colective trebuie sa punem in practica
functia reglatorie si autoreglatorie. Esentiale mai ales in domeniul
asistentei sociale care vizeaza persoane cu dizabilitati, batrani, sau chiar
saraci. De asemenea o intalnim si in domeniul teologiei, psihologie si in
armata, domenii in care poate actiona asistenta sociala.

La inceput a fost cuvantul, sta scris in capitolul Facerea din Biblia

Ortodoxa, insa exista multe mitologii care au facut din forta magica a
cuvantului izvor creator al lumii, de unde utilizarea divinatorie.

” detasandu-se de lucru, cuvantul pare a-l domina cu usurinta, a-l

guverna. El spune ceea ce nu exista inca si reinvie ceea ce a disparut.”

( Vergez, A. Huisman, D. 1990, p.100)

14
 5.Temperamentul

1.1. Definiţie

Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a

personalităţii şi se exprimă în particularităţi ale activităţii intelectuale şi
a afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior: limbaj şi motricitate, în
conduită.
Temperamentul, ca subsistem al personalităţii, se referă la o serie
de particularităţi şi trăsături înnăscute care sunt importante în procesul
devenirii socio-morale a fiinţei umane.
Trăsăturile temperamentale sunt foarte uşor de observat şi
identificat şi în opinia majorităţii specialiştilor în domeniu sunt legate de
aspectele biologice ale persoanei respective, în special de sistemul
nervos şi cel endocrin.
Psihologul roman Nicolae Mărgineanu a considerat că
temperamentul caracterizează forma manifestărilor noastre şi, de
aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivităţii şi reactivităţii
motorii specifice unei persoane.

Există mai multe tipologii ale temperamentului, această problemă

fiind o preocupare constantă de-a lungul istoriei şi evoluţiei ştiinţei.

1.2. Tipologia lui Hipocrate

Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor

temperamentale o datorăm medicilor Antichităţii, Hipocrate (400 î.e.n.)
şi Galenus (150 e.n.).
În concordanţă cu filosofia epocii, care considera că întreaga natură
este compusă din patru elemente fundamentale - aer, pământ,foc şi

15
apă - aceştia au socotit că predominanţa în organism a uneia dintre
cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă, bila neagră şi bila
galbenă, determină temperamentul. Pe aceasta bază se stabilesc cele
patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si
coleric.
Colericul este energic, neliniştit, impetuos, irascibil, uneori
impulsiv şi işi risipeşte energia. El este inegal în manifestări. Stările
afective se succed cu rapiditate. Oscilează între entuziasm şi decepţie,
care tendinţă de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte
expresivă,uşor „de citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu
repeziciune.Are tendinţa de dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune
unei idei sau cauze.
Sangvinicul se caracterizează prin ritmiciatate şi echilibru. Este
vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu usurinţă la orice situaţie. Fire
activă, schimbă activităţile foarte des deoarece simte permanent
nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt
superficiale şi instabile. Trece cu usurinţă peste eşecuri sau decepţii
sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane.

Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea

ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de
muncă deosebită poate obţine performanţe deosebite mai ales în
muncile de lungă durată şi este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce
face. Fire închisă, greu adaptabilă, puţin comunicativă, preferă
activităţile individuale.
Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca felgmaticul,dar îi
lipseşte forţa şi vigoarea acestuia, emotiv şi sensibil, are o viaţă
interioară agitată datorită unor exagerate exigenţe faţă de sine şi a unei
neîncrederi în forţeţe proprii. Este puţin rezistent la eforturi
îndelungate. Puţin comunicativ, închis în sine, melancolicul are
dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia
redusă.

16
 1.3. Tipologia lui Pavlov

Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în concepţia

filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului
nervos central şi de raporturile dintre ele:
 Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos
şi se exprimă prin rezistenţa mai mare sau mai mică la excitanţi
puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct
de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem
nervos slab;
 Mobilitatea desemneaza usurinţa cu care se trece de la excitaţie
la inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările externe. Dacă
trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca
trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
 Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor
două procese (excitaţia şi inhibiţia). Dacă ele au forţe
aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos
echilibrat. Există şi un sistem nervos neechilibrat la care
predominantă este excitaţia.
Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem
nervos:
1. tipul puternic, neechilibrat,excitabil (corelat cu
temperamentul coleric)
2. tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul
sangvinic)
3. tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul
flegmatic)
4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)
Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului
temperamental: nivelul motor general (de activitate), nivelul afectiv,
nivelul perceptiv-imaginativ şi nivelul mintal (al gândirii). Fiecare nivel
se caracterizează prin indicii temperamentali: forţă, echilibru,

17
mobilitate, persistenţă, tonus afectiv (stenic si astenic) şi direcţie
(extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare
a capacităţii de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a
personalităţii.
Tipurile temperamentale şi tipurile de sistem nervos sunt două
noţiuni diferite, nu coincid, deoarece în timp ce aceştia din urmă rămân
de-a lungul vieţii neschimbate, temperamentul se construieşte în cadrul
interacţiunii individului cu mediul fizic şi socio-cultural.

1.4 Tipologia lui Jung şi Eysenck

Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei

impresionante experienţe clinice, că, în afara unor diferenţe
individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt
orientati predominant spre lumea externă şi intra în categoria
extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea
interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor.
Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti,
senini, binevoitori, se înţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în
relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puţini
comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili.
Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincţie a lui Jung,
amplificând cazuistica probatorie, dar adaugă o noua dimensiune
numita grad de nevrozism. Această exprima stabilitatea sau
instabilitatea emoţionalp a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua
dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit –
stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil şi introvertit – instabil,
pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.

18
1.5Tipologia şcolii franco – olandeze: Heymans-Wiersma-Le Senne

Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o

tipologie a temperamentelor mult mai nuanţată care va fi reluată şi
precizată de psihologii francezi Rene Le Senne şi Gaston Berger.
Pentru Le Senne caracterul este ceea ce înţelegem azi prin
temperament, adică „ansamblul dispoziţiilor înnăscute, care formează
scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de la trei factori
fundamentali: emotivitatea, activitatea şi „răsunetul” (ecoul). Din
combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale.
Emotivitatea exprimă reacţiile afective ale persoanelor în faţa
diferitelor evenimente. Emotivii au tendinţa de a se tulbura puternic
chiar şi pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia
care se emoţioneaza greu şi ale căror emoţii nu sunt prea violente.
Activitatea desemnează dispoziţia spre acţiune a unei persoane.
Persoanele active au o continuă dispoziţie spre acţiune, nu pot sta
locului. Cele non-active acţionează parcă impotriva voinţei lor, cu efort
si plângându-se continuu.
Răsunetul se referă la ecoul pe care il au asupra noastră diferite
evenimente, impresii. Persoanele care trăiesc puternic prezentul,
extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele care au
tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute, introversive
sunt numite persoane secundare.

Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea

acestor factori, şi anume: pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii
(emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari),
nervosii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi,
secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-
emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi,
primari).

19
 Formule Nume Exemple

Emotivi Secundari EAS Pasionaţi Napoleon, Tolstoi

-activi Principali EAP Colerici Hugo, Danton

Secundari EnAS Sentimentali Russeau, Kirkegaard

-nonactivi Principali EnAP Nervosi Poe, Chopin

Nonemotiv Secundari EAS Flegmatici Kant, Bergson

i
-activi Principali nEAP Sangvinici Voltaire, A. France

Secundari nEnAS Apatici Ludovic al XVI-lea

-nonactivi Principali n EnAP Amorfi La Fontaine

ACTIVI NONACTIVI PRIMARI

Secundari
Mare activitate Emotivitate în Rezervă,exigenţ Imaginaţie,
EMOTIVI
exterioară, scădere, teamă ă, ierarhizare a spontaneitate,
acţiune febrilă, de acţiune, vieţii afective, dezordine,
sociabilitate, sublimarea stăpânit de revoltă,
putere de dorinţelor, impresii, ciclotimi,
muncă plictiseală, ataşament faţă mobilitate a
teamă de trecut sentimentelor,
nevoie de
emoţii

NONEMOTIV Activitate rece, Foarte puţină Regularitate, Usurinţă de

I obiectivitate, activitate, fidelitate, adaptare,
perseverenţă, indiferenţă, impasibilitate, acomodare,
curaj, lipsă de sensul justitiei, puţin sensibil la
neîncredere iniţiativă respectul pericol
faţă de emoţii principiilor,

20
 economie

ACTIVI Talent de Usurinţă,

organizare, sens siguranţă,
social, muncă disponibilitate,
regulată, prezenţă de
perseverenţă spirit, decizii
rapide, veselie

NONACTIVI Melancolie, Nu opune

retragere in rezistenţă,
sine, rezistenţă supus
pasivă, momentului,
încetineală, neglijenţă,
indecizie, gust risipire
pentru
singurătate,
sedentaritate

Luând în considerare doar emotivitatea şi activitatea putem

reduce cele 8 tipuri la jumătate:
1. Emotivii inactivi – adică nervoşii care reacţionează rapid la
evenimente, şi sentimentalii, care a reacţionează lent.
2. Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacţii rapide,
explozive şi pasionaţii, care au reacţii lente.
3. Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacţii echilibrate,
rapide, şi flegmaticii, cu multă forţă dar lenţi.
4. Neemotivii inactivi – care îi include pe amorfi, care, deşi cu mai
puţină energie sunt bine ancoraţi în prezent, şi pe apatici, a
căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al reacţiilor.

Principalele trăsături ale celor opt tipuri

21
 PASIONAŢII (EAS) - ambiţioşi care realizează tensiune extremă a
întregii personalităţi; activitate concentrată pentru un scop unic;
dominatori, apţi pentru a conduce. Stiu să-şi stăpânească şi să utilizeze
violenţa. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simţ profund al
grandorii, stiu să-şi reducă nevoile organice, merg uneori pana la
ascetism.

Valoare dominantă: opera de înfăptuit.

COLERICII (EAP) - generoşi, cordiali, plini de vitalitate, şi exuberanţă,

optimişti; în general excitabili, adesea fără gust şi măsură. Activitatea lor
e intensă, febrilă, şi multiplă. Se interesează de politică, iubesc poporul,
cred în progres, sunt revoluţionari. Dotaţi cu aptitudini oratorice, plini
de impetuozitate, antrenează oamenii.

Valoare dominantă: actiunea.

SENTIMENTALII (EnAP) - ambiţioşi ce rămân mereu în stadiul de

aspiraţie. Meditativi, introvertiţi, schizotimi. Adesea melancolici şi
nemulţumiţi de ei însişi; timizi, vulnerabili, scrupuloşi; îşi alimentează
viaţa interioară prin ruminaţia trecutului. Nu stiu prea bine să intre în
relaţii cu oamenii, şi cad uşor în mizantropie. Neabili, se resemnează
dinainte cu ceea ce puteau totuşi să evite. Individualişti, au un sentiment
viu al naturii.

Valoare dominantă: intimitatea.

NERVOŞII (EnAS) - cu dispoziţie variabilă vor să epateze şi să atragă

atenţia. Indiferenţi la obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseţa
realitatea (ajungând de la minciună la ficţiune poetică). Au un gust

22
pronunţat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat şi numai ce le
place. Au nevoie de excitaţii pentru a se smulge inactivităţii şi plictiselii.
Inconstanţi în afecţiunile lor: repede seduşi, repede consolaţi.

Valoare dominantă: divertismentul.

FLEGMATICII (nEAS) - oamenii obişnuinţelor, respectă principiile,

punctuali, obiectivi, demni de credinţă, ponderaţi, cu dispoziţie afectivă
egală. În general impasibili, răbdători, tenaci, lipsiţi de orice afectare.
Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral. Agreeaza
sistemele abstracte.

Valoarea dominantă: legea.

SANGVINICII (nEAP) - extrovertiţi, pot face observaţii exacte şi

dovedesc un remarcabil simţ practic. Le place lumea, unde se comportă
politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Ştiu să manevreze oamenii, sunt
abili diplomaţi. Liberali si talentaţi în politică, au puţin respect pentru
marile sisteme şi pun accent pe experienţă. Probează initiativa şi o mare
suplete de spirit. Oportunisti.

Valoare dominantă: succesul social.

APATICII (nEnAs) - închişi, secretoşi, repliaţi în ei însişi, dar fără viaţă

interioară fremătătoare. Sumbri şi taciturni, râd rareori. Sclavi ai
obisnuinţelor, conservatori. Tenaci în aversiunile lor, sunt dificil de
reconciliat. Cei mai puţin vorbăreţi dintre oameni, le place singurătatea.

23
Deşi indiferenţi la viaţa socială, ei sunt în general cinstiţi, iubesc
adevărul, onorabili.

Valoare dominanta: liniştea

AMORFII (nEnAP) - disponibili, concilianţi, toleranţi prin indiferenţă, dau

adesea dovadă de o încapăţânare pasivă tenace. În ansamblu au
“caracter bun”. Neglijenţi, leneşi, nepunctuali. Indiferenţi faţă de trecut
mai mult decât faţă de viitor. Au adesea aptitudini către muzică
(executanţi) şi teatru.

1.5 Importanţa acestor tipologii de temperament în

activitatea didactică

G. Berger a elaborat un chestionar uşor de utilizat pentru a

încadra o persoană în cele 8 tipuri temperamentale. Acest chestionar
poate fi aplicat şi în cazul elevilor, deoarece pentru educator
cunaşterea temperamentului elevilor este importantă. Astfel se poate
stabili dacă un copil este emotiv sau nu, este activ sau nu. Dacă un copil
este activ el poate fi harnic, energic, indiferent de gradul de
emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent, leneş, fără iniţiativă.
Dacă este emotiv poate avea reacţii emotive foarte puternice, va fi
implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este non-emotiv, astfel de
manifestări vor fi minime.
Dar nu este de ajuns pentru un educator identificarea acestor
caracteristici, ci ei pot şi trebuie să ia măsuri necesare stimulării sau
controlării acestora după caz. Copii activi trebuie orientaţi spre
activităţi utile şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri pripite, iar cei
inactivi au nevoie de o stimulare constantă şi de un program de lucru
strict supravegheat.

24
 Le Gall subliniază valoarea muncii în grup pentru cei neemotivi şi
inactivi. Pentru alte tipuri, de exemplu pentru sentimentali rolul muncii
în echipă este discutabil, deoarece sentimentalul poate avea probleme
de integrare în grup, preferând singurătatea.

6.Fenomenul de atribuire

1. NOTIUNEA DE ATRIBUIRE IN PSIHOLOGIA SOCIALA

            Notiunea de atribuire este foarte generala, putand fi extinsa

asupra majoritatii activitatilor mentale. Ideea centrala este ca oamenii,
confruntati cu un anumit eveniment, conduite sau stari psihologice,
simt nevoia de a le fixa cauzele.

Atribuirea se refera la elaborarea prin inferenta* a unor cognitii

(cunostinte) pornind de la observarea de catre actorul soc 919i81j ial a
evenimentelor si conduitelor, adica incercarea de a intelege, de a
furniza explicatii care stau la baza celor observate.

*Inferenta este operatia gandirii in care se admite o judecata al carui

adevar nu este direct verificat, in virtutea unei legaturi a ei ce alte
informatii sau judecati considerate adevarate.

Atribuirea, fiind o notiune foarte generala, a fost restransa d.p.d.v

al preocuparilor stiintifice la problema atribuirii cauzale.

            Prin teoriile atribuirii cauzale se vizeaza descoperirea "logicii

naturale" a explicatiilor cotidiene - modul in care actorul social fixeaza
cauzele evenimentelor pe care le observa, a actiunilor desfasurate de el
sau de alte persoane

25
 La baza teoriilor stau doua postulate sau principii:

1) Primul principiu: pentru a intelege comportamentul individului in

situatii sociale, trebuie sa cunoastem explicatiile pe care omul obisnuit,
in existenta cotidiana, le ofera evenimentelor: modul in care cunoaste
realitatea, da sens evenimentelor observate si realizeaza predictii
pornind de la compararea persoanelor in diferite situatii (actori sociali
poseda o "psihologie naiva", careia ii este caracteristic un anumit grad
de cunoastere a realitatii) - PSIHOLOGIA SIMTULUI COMUN.

2) Al doilea principiu: exista o continuitate a modului in care omul

obisnuit, respectiv omul de stiinta, procedeaza in cazul intelegerii si
denumirii realitatii - EPISTEMOLOGIA SIMTULUI COMUN

Precursorul teoreticienilor atribuirii este FRITZ HEIDER, care in

lucrarea sa din 1958, "Psihologia relatiilor interpersonale", descrie
procesul prin care persoanele realizeaza atribuirea de cauze, dispozitii,
proprietati stabile.

Atribuirea este procesul prin care omul cuprinde realitatea, poate sa o

stapaneasca si sa o prezica.

Astfel, mediul inconjurator apare ca stabil si coerent, poate fi

reconstruit mental pe baza principiului echilibrului cognitiv:

 sistemul nostru cognitiv, judecatile referitoare la diferite aspecte

ale mediului trebuie sa fie concordante;
 daca apare o contradictie, aceasta va determina o stare neplacuta
de tensiune si individul va tinde sa concilieze cele doua pozitii.

Autorul a surprins de la bun inceput faptul ca atribuirea cauzala

conduce spre 2 tipuri de explicatii:

.         de tip intern (dispozitii stabile ale persoanei);

26
 .         de tip extern (cauzele sunt situate la nivelul factorilor
contextuali).

In interpretatea evenimetelor observate, persoana isi construieste in

mod activ explicatiile, trecand dincolo de datele accesibile in mod
nemijlocit.

            Omul nu observa pur si simplu, ci supune datele observate unei

analize, producand activ continuturi cognitive, adica generand "plus
valoare la nivelul sensului".

Principalele contributii ale lui F. Heider (cf. Dirtu, 2003):

      Sublinierea tendintei naturale a omului obisnuit de a judeca

actiunile celorlalti ca avand ca si cauze dispozitiile lor stabile,
atitudinile, trasaturile de personalitate;

      Ideea existentei unui ansamblu de legi ale atribuirii cauzale

utilizati de actorii sociali, de oamenii obisnuiti, care formeaza
simtul psihologic comun;

      Distinctia cauze interne, personale si cauze situationale, externe,

precum si evidentierea tendintei de a supraestima cauzele
interne, in dauna celor externe;

      Sesizarea importantei postularii intentiei - omul obisnuit infera

mai rapid existenta unei cauze interne atunci cand considera ca
intentia de a produce un anumit efect este prezenta;

      Presupunerea ca omul obisnuit prelucreaza informatiile despre

posibile cauze ale evenimentelor pe baza principiului covariantei.

2. MODELUL INFERENTEI CORESPONDENTE (JONES SI DAVIS 1965)

27
            Vizeaza explicarea modului de gandire a unui observator,
referitor la ceea ce incearca sa realizeze o persoana printr-o actiune
determinata (vizeaza HETEROATRIBUIREA).

Autorii pornesc de la ideea ca observatorul stabileste o corespondenta

intre:

     evenimente, comportament observat;

     intentia tintei;

     dispozitiile sale stabile.

Pentru ca observatorul sa aiba certitudinea ca acel comportament al

tintei a fost intentionat, trebuie indeplinite conditiile:

1) persoana tinta (actorul social) sa fie constient de efectele actiunii

sale si sa fi dorit actiunea;

2) sa posede capacitatile necesare pentru a indeplini actiunea;

3) sa fi avut libertatea de alegere.

Comportamentele ce nu respecta aceste conditii sunt considerate

neinformative.

            In cazul in care observatorul considera ca actiunea a fost

intentionata, atribuirea unor trasaturi stabile se realizeaza dupa
urmatorul algoritm:

      observatorul repereaza efectele actiunii;

      compara aceste efecte cu efectele actiunilor posibile, dar

neefectuate de actor, pentru a determina efectele comune si
efectele specifice;

28
       observatorul atribuie o dispozitie stabila actorului, bazandu-se
pe efectele specifice ale actiunii alese si ale actiunilor neefectuate.

Limite ale modelului

     se aplica doar in cazul heteroatribuirii;

     in unele cazuri este posibila inferarea dispozitiei stabile chiar si

atunci cand nu este prezenta intentia.

3. MODELUL COVARIANTEI (KELLEY, 1968)

            Procesul atribuirii cauzale se deruleaza dupa principiul: efectul

prezent este atribuit factorului prezent, iar absenta efectului este
atribuit absentei factorului. Este o varianta naiva a analizei de varianta
(ANOVA).

Evenimentul observat (efectul) este analizat in functie de 4 factori:

       persoana in interatiune cu obiectele;

       obiectul;

       modalitati temporale de actiune;

       modalitati situationale de interactiune persoana/obiect.

Pe baza acestor factori, efectul va fi evaluat d.p.d.v. al:

 caracterul specific, distinct al efectului in relatia cu obiectul -

informatia distinctiva;
 constanta efectului in timp si constanta de-a lungul situatiilor -
informatia consistenta;

29
  consensul intrepersoane cu privire la acest efect - informatia
consensuala.

Se considera ca:

      atunci cand persoana conchide ca efectul este specific pentru

relatia cu acel obiect, este constant in timp si de-a lungul
situatiilor si exista un consens ridicat in legatura cu efectul,
atunci atribuirea va fi de tip extern (persoana va ajunge la
cunoasterea proprietatilor stabile ale mediului);

      cand consensul este scazut si specificitatea slaba, atribuirea va

fi de tip intern.

Problema este ca atribuirile sunt facute de cele mai multe ori intr-un
mod simplu si economic.

            Pentru a justifica faptul ca analiza cauzala nu este intotdeauna

completa, Kelley a introdus termenul de "schema cauzala" - conceptie
generala a persoanei privind felul in care anumite tipuri de cauze
interactioneaza pentru a produce un tip de efect special.

MODELE ALE ATRIBUIRII CAUZALE

4. INCERCARI DE SINTEZA DINTRE TEORIA INFERENTEI

CORESPONDENTE SI MODELUL COVARIANTEI  (JONES & MCGILLIS
1976)

            Acesti autori aduc o completare: cand atribuim o intentie si o

dispozitie stabila suntem influentati si de expectantele pe care le avem
in privinta comportamentului actorului social.

Aceste asteptari pot fi de 2 tipuri:

30
       asteptari bazate pe categoria de apartenenta a tintei (asteptari
stereotipe si normative);

      asteptari bazate pe caracteristicile individuale ale persoanei,

cunoscute pe baza reactiilor sale anterioare (asteptari structurale)
- observatorul a avut ocazia sa observe reactiile persoanei-tinta in
diferite situatii.

Secventa de rationament propusa:

     ne reamintirea comportamentului observat;

     determinam care sunt scopurile si realizarile pentru a deduce

efectele specifice prin raportare la efectele altor actiuni posibile,
dar neefectuate;

     odata efectele specifice definite, intervin anticiparile: apare

intrebarea daca aceste efecte corespund asteptarilor, tinand cont
de ceea ce stim deja despre persoana-tinta sau de ceea ce
derivam din apartenenta sa la anumite categorii;

     dupa inferarea intentiei vom incerca sa stabilim carei dispozitii

personale ii corespunde comportamentul manifestat.

Astfel, autorii arata ca teoriile atribuirii nu pot face abstractie de

apartenenta la anumite categori sociale ale actorilor sociali. Se poate
vorbi astfel, de un stil atributional specific membrilor unor grupuri, care
este influentat de practicile sociale.

            Aceasta incercare de sinteza insa ia in considerare doar categoria

de apartenenta a persoanei tinta, ca si cum procesul de perceptie a
celuilalt si de atribuire a cauzelor comportamentului sau ar apartine
unui observator universal.

31
5. TEORIA SOCIALA A ATRIBUIRII (DESCHAMPS 1974-1983)

            Acesta considera ca dimensiunea sociala a procesului de

atribuire intervine in actiunea simultana dintre

       categorizarea actorului (tintei) si

       categorizarea observatorului.

            Fiecare din ei se pot considera ca reprezentanti ai celor doua

categorii si relatia ditre ei devine la nivel simbolic, relatie intre doua
grupuri.

            Postulatul de baza al acestei perspective este ca atribuirile, in

baza categoriilor sociale, conduc la raspunsuri in favoarea grupului
propriu si in defavoarea outgroup-urilor.

6. TEORIA MULTIDIMENSIONALA A LUI WEINER (1979, 1986)

            Autorul considera ca distinctia dintre cauze interne - externe

constituie doar una dintre dimensiunile care trebuie respectate in
procesul de atribuire cauzala, teoria vizand in special atribuirile pentru
cauzele succesului si esecului.

            Persoanele isi explica efectele/ rezultatele pe baza unei scheme

de clasificare cu patru factori si trei dimensiuni (intern - extern; stabil -
instabil;controlabil - necontrolabil).

32
 Aceste atribuiri influenteaza expectantele ulterioare, reactiile
emotionale si performanta.

Dimensiunea  intern-extern si controlabil-necontrolabil se leaga

de un concept introdus de J. Rotter (1966) - Locus of control - Locul
controlului.

            Controlabilitatea (Dubois, 1979) - credinta generala referitoare la

control, independenta de o situatie particulara, care rezulta din
experienta persoanei si care reflecta reprezentarea pe care o are
referitor la legatura existenta intre

.           comportamentul sau caracteristicile personale si

.           intaririle pe care le primeste.

Astfel:

LOC intern - consecintele actiunilor proprii sunt dependente de

propria persoana, propriul comportament; poate sa induca o "iluzie a
controlului".

LOC extern - consecintele sunt situate dincolo de capacitatea de

influenta a persoanei - aparitia neajutorarii invatate (Seligman, 1975)
- rezultatul expunerii persoanei la evenimente incontrolabile,

33
persoana considerand ca efectele sunt independente de
actiunile/caracteristicile proprii.

7. ERORI IN PROCESUL DE ATRIBUIRE CAUZALA

            Teoriile propuse pornesc de la presupunerea caracterului logic,

rational, valid al judecatii umane, insa cercetarile au pus in evidenta
faptul ca maniera stiintifica  de a analiza realitatea nu se regaseste in
cazul actorilor sociali.           Acestia adopta strategii de simplificare a
procesarii informatiilor, bazate pe principiul eficientei si al nevoii de
protejare a imaginii despre sine.

Individul supraestimeaza unele explicatii cauzale, asociaza

informatii care in realitate nu pot fi corelate si acorda importanta
diferita unor informatii in aceeasi masura relevante.

            Toate aceste distorsiuni (BIAS) sunt cunoscute sub denumirea de

erori ale procesului de atribuire, cu toate ca acest termen de eroare
este discutabil (sunt abateri de la modelele propuse, normative).

            Explicatiile trimit spre nevoia de prelucrare eficienta, economica

a informatiilor, spre utilitatea pe care un anumit tip de explicatie il are
pentru individ (argumente de factura cognitiva si motivationala).

A) Eroarea fundamentala a atribuirii (Ross, 1977)

            Reprezinta tendinta de a supraestima influenta factorilor

dispozitionali, stabili si de a subestima rolul factorilor situationali in
explicarea comportamentelor celorlalti.

            Se leaga de modul in care se realizeaza atribuirea in cazul

propriului comportament (autoatribuire) si in cazul comportamentului

34
celorlalti (hetero-atribuire). Uni autori considera ca intre cele doua
situatii nu exista nici o diferenta.

Pentru JONES si NISBETT apar unele diferente: comportamentul

celuilalt tinde sa fie vazut mai degraba  in termeni de cauzalitate
interna, iar comportamentul propriu va fi explicat mai des prin atribuiri
externe.

                        Explicatia deriva din faptul ca actorul isi percepe

comportamentul ca raspuns la situatie, in timp ce observatorul atribuie
acelasi comporament unor dispozitii personale ale actorului.

Printre factori explicativi avem:

      Accesul diferit la informatii referitoare la acelasi comportament:

.         actorul dispune de mai multe detalii despre experientele

sale anterioare si despre geneza comportamentului prezent; el
isi va evalua comportamentul in functie de alte reactii ale sale
prezente in alte situatii, situatia fiind  astfel vazuta ca factor
principal ce ii explica reactia prezenta.

.         pentru observator, important este comportamentul

actorului prin comparatie cu reactiile pe care le au alte
persoane plasate in acelasi context. Ca atare, atribuirile se vor
baza pe diferentele dintre persoanele prezente in acelasi
context la nivelul caracteristicilor stabile, interne, de
personalitate.

      Gradul diferit de implicare: actorul cauta sa-si justifice

comportamntul (sa-l rationalizeze), pe cand observatorul cauta
cauzele comportamentului. 

      Atribuirea nejustificata a responsabilitatii:

35
            Convingerea ca individul este responsabil de comportamentul pe
care-l are si de evenimentele in care este implicat - este o maniera prin
care persoana neaga interventia hazardului si incearca sa mentina un
sentiment de control (convingerea ca traim intr-o lume justa, in care
fiecare primeste ceea ce i se cuvine).

            Aceasta eroare tine tot de tendinta observatorului de a favoriza

explicatia de tip intern pentru altii.

B. Eroarea de autoaparare (SELF SERVING BIAS)

            Apare frecvent in sitatia de explicatie a succesului si a esecului si

consta in tendinta individului de a face atribuiri

        dispozitionale, interne pentru propriul succes (autointarire) si

        situationale in cazul esecului (autoprotectie).

Explicatii:

      Dpdv cognitiv - oamenii asteapta si se straduiesc sa aiba succes,

iar cand actiunile lor se soldeaza cu reusita isi asuma
responsabilitatea, se crediteaza pentru acest rezultat
corespunzator cu asteptarile, planificarea si efortul depus; daca
intervine esecul, in ciuda efortului depus, pare perfect plauzibil ca
el sa fie explicat prin cauze externe.

      Dpdv motivational - biasarea are ca scop protejarea stimei de

sine, mentinerea controlului.

C. Eroarea etnocentrismului (Group Serving Bias)

            Se refera la tendinta de a-ti favoriza propriul grup. Se manifesta

prin explicatii diferite pentru succesul si esecul membrilor grupului
propriu si membrilor grupurilor externe.

36
 In concluzie, in explicarea modului in care se desfasoara procesul
de atribuire cauzala au fost postulate teorii/ modele care pornesc de la
principiul exactitatii si rationalitatii judecatii umane.

            Cercetarile au pus insa in evidenta ca mecanismele cunoasterii

sociale nu urmaresc corectitudinea informatiilor, ci mai degraba
utilitatea si valoarea lor adaptativa.

Inferentele persoanelor cuprind o serie de distorsiuni (biasari), de

abateri de la modelele logice prezumate, explicate de:

        nevoia de control si predictie,

        de capacitatea limitata de a procesa informatia si

        de nevoia unei identitati personale si sociale pozitive.

7.Fenomenul de obedienta

Stanley Milgram este cercetătorul cu cele mai cunoscute contribuţii

la studiul obedienţei. El a imaginat o serie de experimente care au
încercat sa clarifice modul în care apare acest fenomen şi de ce oamenii
execută adesea chiar ordine care contravin propriilor opinii sau
normelor morale general acceptate. În continuare voi prezenta cel mai
important experiment al lui Milgram şi concluziile la care a ajuns.
Subiecţii acestui experiment au fost bărbati recrutaţi cu ajutorul unui
anunţ publicat într-un ziar local. Subiecţii care soseau la laborator
întîlneau un bărbat corpolent, în vîrstă de aproximativ 50 de ani, care
spunea că şi el a venit să ia parte la experiment. Acesta era de fapt un
complice al experimentatorului. Amîndoi sunt întîmpinaţi de

37
experimentator, un bărbat de 31 de ani cu o înfăţişare mai debragă
severă, îmbrăcat într-un halat gri, purtînd cravată, care păstrează pe
toată durata experimentului o atitudine impasibilă. Acesta le explică
subiecţilor că experimentul are ca scop studierea influenţei pedepsei
asupra învăţării şi că unul dintre ei trebuie să joace rolul profesorului şi
celălalt pe al elevului.
Falsificîndu-se tragerea la sorţi, subiectul experimentului ajungea
întotdeauna să joace rolul “profesorului”. “Elevul” (deci complicele
experimentatorului) era aşezat pe un scaun electric într-o încăpere
învecinată şi în timp ce i se leagă electrozii mărturiseşte că nu a mai
primit niciodată şocuri electrice. Experimentatorul însă îi spune că “deşi
şocurile pot fi foarte dureroase, nu vă vor provoca răni grave”. Toate
acestea sunt auzite de subiect.
După aceea subiectul “profesor” se întoarce în laborator împreună cu
experimentatorul şi i se explică ce are de făcut. I se prezintă
generatorul de şocuri electrice care avea 30 de comutatoare, fiecare
dintre ele fiind etichetat cu un voltaj de la 15 la 450 de volţi, în creştere
cu 15 volţi de la un comutator la altul. În afară de acestea mai existau
încă 7 etichete, cîte una pentru cîte un grup de patru comutatoare, cu
inscripţiile: şoc uşor, şoc moderat, şoc puternic, şoc foarte puternic, şoc
intens, şoc extrem de intens, pericol: şoc sever. Ultimele două
comutatoare erau marcate cu însemnul: XXX.
De fapt era vorba doar de un simulator de generator de şocuri electrice.
În realitate, “elevul” complice al experimentatorului nu primea niciun
şoc, dar subiectul naiv nu avea de unde să ştie acest lucru.
Apoi “elevul” trebuia să înveţe perechi de cuvinte. Subiectul “profesor”
citea o listă de astfel de perechi de cuvinte după care spunea primul
termen al unei perechi, urmat de 4 variante de răspuns. Elevul trebuia
să stabilească care dintre cele 4 variante era perechea cuvîntului
enunţat. “Elevul” nu puta comunica verbal cu “profesorul” deoarece se
afla în camera alăturată, astfel încît comunica optiunea sa prin apăsarea

38
unui buton. Instrucţiunile primite îi cereau “profesorului” ca la fiecare
nouă greşeală să aplice “elevului” un şoc superior ca intensitate.
“Elevul” dă cam trei răspunsuri greşite la unul corect. Subiectul
“profesor” nu poate să audă niciun fel de protest al “elevului”. Cînd i se
aplică şocul de 300 de volţi “elevul” loveşte în perete şi subiectul poate
auzi izbitura. După şocul de 315 volţi “elevul” loveşte din nou în perete.
După aceste semnale “elevul” nu mai produce niciun sunet şi nu mai dă
niciun răspuns. Experimentatorul solicită subiectului să considere
absenţa răspunsului ca răspuns greşit.
Subiectul poate să abandoneze experimentul în oricare moment. Cînd
subiectul manifesta întîia oară dorinţa de a renunţa experimentatorul îi
spunea: “Vă rog să continuaţi”. La următoarele încercări de abandon i
se spune: “Experimentul cere să continuaţi”, “Este esential să
continuaţi”, “Nu aveţi de ales, trebuie să continuaţi”. Tonul
experimentatorului este ferm, dar nu nepoliticos.
Milgram a înregistrat cu precizie momentul în care fiecare subiect
decide să părăsească experimentul. În funcţie de momentul în care au
abandonat, el i-a împărţit în subiecţi obedienţi (cei care au administrat
toate şocurile de pe panoul generatorului) şi subiecţi neobedienţi (cei
care se opresc înainte de aplicarea şocului maxim).
Rezultatele au fost într-o anumită măsură surprinzătoare, deoarece din
40 de participanţi la experiment 26 dintre ei (65%) au aplicat toate
şocurile (pînă la 450 de volţi), în ciuda protestelor victimei manifestate
prin izbituri în perete şi a lipsei de reacţie a acesteia după aplicarea
şocurilor de peste 300 de volţi. Subiecţii neobedienţi şi-au întrerupt
participarea astfel: 5 dintre ei la 300 de volţi (cînd complicele loveşte
pentru prima dată în perete), 4 la 315 volţi, 2 la 330 de volţi, cîte unul la
345, 360 şi 375 de volţi.
Milgram a mai notat că subiecţii exeprimentului au manifestat o
nervozitate foarte mare cînd li s-a cerut să aplice şocuri foarte mari:
transpirau, tremurau, se bîlbîiau, îşi muşcau buzele, etc. La unii subiecţi

39
au apărut accese de rîs nervos, violent, motiv pentru care într-un caz
experimentul a trebuit să fie oprit.

Factorii care influenţează obedienţa

În alte experimente Milgram a încercat să stabilească ce anume

influenţează nivelul de obedienţă al subiecţilor.
Astfel, a descoperit că este foarte importantă prezenţa fizică a
persoanei care reprezintă autoritatea. În cazul în care ordinele erau
transmise prin telefon numărul subiecţilor obedienţi scade la 20,5%.
Cadrul în care este organizat experimentul este şi el important. Primul
experiment a fost organizat în incinta universităţii Yale. În cazul în care
locul de desfăşurare este un birou dintr-un orăşel procentul
obedienţilor scade la 48%.
Dacă ordinele primite sunt contradictorii subiecţii devin mai
independenţi. În cazul în care există 2 experimentatori dintre care unul
solicită ca experimentul să fie oprit la 150 de volţi iar celălalt cere să se
contionue obedienţa scade la 20%.
În situaţia în care experimentatorul se aşează în locul „elevului”, după
ce „elevul” încetează să mai răspundă, subiecţii abandonează foarte
repede: nu îndrăznesc să agreseze persoana care reprezintă
autoritatea.

Explicaţii

Milgram nu a fost de acord cu explicaţiile potrivit cărora subiecţii au

aplicat şocuri extrem de puternice datorită sadismului care ar
caracteriza personalitatea lor. Condiţiile experimentale pe care le-a
imaginat au arătat că anumite situaţii dau naştere la o supunere mai
mare în faţa autorităţii decît altele.
Unul dintre factorii care explică obedienta subiecţilor este faptul că la
început ascultarea ordinelor experimentatorului nu cere un efort
deosebit iar mai apoi subiectul se consideră angajat în activitatea

40
respectivă, ceea ce îl face să continue pentru a rămîne consecvent
deciziei pe care a luat-o iniţial.
Milgram a explicat obedienţa foarte mare manifestată de subiecţii săi
prin ceea ce el a numit “stare agentică”. Aflată în această stare,
persoana “acceptă definiţia realităţii dată de autoritate”, se supune
indicaţiilor furnizate care îi spun ce să facă, se consideră un instrument
aflat la dispoziţia autorităţii. Din punctul său de vedere, răspunderea
pentru tot ceea ce face revine în întregime autorităţii care emite
ordinele, el acţionează în numele ei, iar de consecinţe trebuie să se
ocupe tot autoritatea.
Datorită transferului de responsabilitate către sursa care manifestă
autoritate capacitatea subiectului de a resimţi rusine sau vinovăţie
scade semnificativ. Dacă subiecţilor li se dau instrucţiuni care să-i facă
să creadă că responsabilitatea le aparţine ei nu mai sunt nici pe departe
atît de obedienţi faţă de ordinele primite.

41
 8.Cum ar fi viata omului fara memorie?

Psihologul danez Lange scria ca "Viata psihica a omului fara memorie

este doar un ghem de impresii senzitive , adica un prezent fara trecut,
dar si fara viitor"".

Sa ne imaginam o clipa cum ar fi viata fara memorie. Exemplu: cazul

muzicianului Clive Wearing, care s-a imbolnavit de encefalita în urma
unei infectii virale, reprezinta o ilustrare dramatica a consecintelor
pierderii memoriei.

"El a fost intr-o asemenea masura încât nu-si mai putea aduce aminte
ceea ce s-a intâmplat cu câteva minute înainte si, în consecinta,
considera ca abia în momentul respectiv si-a recapatat constienta. El
tine un jurnal în care noteaza aceasta obsesie, pagini întregi de note în
care se mentioneaza data ,ora si faptul ca abia a redevenit constient.
[...] Ori de câte ori apare sotia sa, Clive o întâmpina cu bucuria celui
care nu a vazut o persoana iubita timp de mai multe luni astfel încât ea
nu trebuie sa paraseasca incaperea timp de doua, trei minute si sa se
reîntoarca, pentru ca bucuria sa se repete, este un proces întotdeuna
plin de emotie, care se exprima întotdeauna în acelesi mod. Clive
traieste într-un prezent permanent, fiind incapabil sa înregistreze
schimbarile sau sa foloseasca trecutul pentru anticiparea viitorului, o
situatie pe care el a descris-o o data ca fiind «iadul pe pamânt, este ca si
când ai fi mort în tot acest timp nenorocit» [...]. Nu se poate bucura de
carti deoarece nu le poate urmari intriga, nu manifesta nici un interes
pentru problemele curente, acestea fiind pentru el lipsite de sens,
întrucât nu-si poate aminti contextul. Daca iese din casa se pierde
imediat . Muzicianul este un adevarat prizioner intr-o mica insula a

42
constientului încon-jurata de marea amneziei"(Alan Baddley, ,,Memoria
umana” ,1998).

Dacă n-ar avea memorie, omul ar trăi într-un continuu present,

numai sub influenţa datelor nemijlocite de reflectare, comportamentul
său ar fi haotic, fără coerenţă şi finalitate, fără durabilitate în timp;
toate obiectele cu care ar veni în contact şi toate fenomenele cu acre s-
ar confrunta i s-ar părea absolute noi, total necunoscute. El nu ar avea
posibilitatea fructificării rezultatelor cunoaşterii; dimpotrivă, aceasta ar
trebui luată de fiecare dată la început; gândurile şi acţiunile lui n-ar
putea fi asociate, corelate unele cu altele. Viaţa sa psihică ar fi
constituită din elemente disparate.

La o anumită categorie de oameni persistă ideea că , în contextul

vieţii actuale, memoria ar fi mai puţin important decât – să spunem-
inteligenţa sau creativitatea. Se-nţelege, desigur, că fără a subaprecia
nici o clipă rolul şi semnificaţia acestor capacităţi pshice , este necesar
să precizăm că, în absenţa memoriei, a unui ansamblu de informaţii
asimilat, păstrat, stocat, conservat , nici inteligenţa şi nici creativitatea
nu ar fi posibile, deoarece nu se poate rezolva şi crea nimic într-un vid
de informaţie. De regulă, o inteligenţă, o creativitate este cu atât mai
original şi mai viguroasă, cu cât se întemeiază pe o memorie mai bogată
şi durabilă, mai eficace şi activă.

Fara memorie am fi niste omuleti cu ceasul stricat si cu cutiuta de

memorii distrusa. Am trai fiecare clipa fara sa ne gandim la experienta
anterioara si la consecintele urmatoare. Ar fi totul foarte simplu. O
simplitate care nu poate fi descrisa. Daca n-am avea memorie,am fi
expusi unui tablou fara culoare,imperfect.

43
 Fara memorie am fi exact ca niste papusi.Am fi controlate de
prezent,timp si spatiu. Papusi care danseaza pe tematica initiativei si a
necunoscutului. Gravitatea lucrurilor nu ar avea nici o semnificatie
pentru noi ; noi nu am gandi logic.

Daca as avea ocazia sa am o zi fara memorie, as experimenta. As vrea

sa vad cum ma descurc la conflicte si la aparitia lucrurilor cotidiene.
Libertatea intelectuala si lipsa cunoscutului ar provoca o isterie
"cuminte". Ne-am crea noi vise,noi proiecte de viata,cu riscul de a uita.
Am fi niste ciudati ai naturii, niste erori, dar am fi interesanti. Practic,
fara memorie nu am avea imaginatie, nu am avea perceptii si senzatii,
pentru ca nu am stii ce inseamna si s-ar instaura frica in noi.

O viata fara memorie ar fi un esec supranatural. Filmul care se

deruleaza zilnic in fata ochilor nostri,nu ar insemna nimic, pentru ca am
uita totul intr-o secunda. E ca si cum un magician ne-a lasat fara o parte
importanta din noi : memoria. Nu am putea sa traim tot ce se intampla
"acum".

44
Biografie:
http://documents.tips/documents/tipuri-de-inconstient.html
http://www.logopedics.info/imaginatia.php
http://ro.scribd.com/doc/82452843/Referat-Limbajul-Si-
Comunicarea#scribd
http://www.referat.ro/referate/Temperamentul_508.html
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/FENOMENUL-
ATRIBUIRII-CAUZALE51988.php
http://www.infopsihologia.ro/2011/12/fenomenul-
obedientei/

45