Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CONCEPTUL DE PERSONALITATE
Pentru omul obisnuit, personalitatea este acel individ ale cărui calităţi
sau trăsături pozitive le eclipsează pe cele ale indivizilor de nivel mediu.
Psihologi precum behavioriştii definesc personalitatea ca pe o colecţie de
deprinderi acumulate prin modelarea comportamentului individului de către
societate. Alţi psihologi, de orientare biologistă privesc personalitatea prin prisma
zestrei ereditare cu care copilul vine în lume, iar psihologii umanişti susţin că
principalul factor determinant al personalităţii este propria noastră conştiinţă ce
face ca omul să fie o fiinţă liberă, procesul de construire a personalităţii fiind în
fapt unul de auto-construcţie.
Gordon Allport afirma că datorită dificultăţii de înţelegere a omului în
general, personalitatea trebuie abordată din două perspective oarecum distincte.
Pe de o parte trebuie cercetat omul concret, cu trăsăturile lui stabile şi cu modul
unic în care interacţiunea acestor trăsături se manifestă în comportament, iar pe
de altă parte trebuie studiate acele trăsături generale, comune tuturor oamenilor.
Problemele de definire a personalităţii îşi au originea în faptul că "fiecare
om este în anumite privinţe : a) ca toţi ceilalţi oameni, b) ca unii oameni, c) ca nici
un alt om". Personalitatea se prezintă astfel, ca o realitate tridimensională
guvernată de trei tipuri de legi: legi generale, legi de grup şi legi individuale.
Psihologii existenţialişti consideră că omul reacţionează la provocările lumii
externe atât în: 1) calitatea lui de fiinţă biologică, cât şi în 2) calitatea lui de fiinţă
socială aflată în continuă interacţiune cu semenii săi, dar mai ales în 3) calitatea
lui de fiinţă liberă, singura care se poate judeca pe sine însăşi, planificându-şi şi
dând sens propriului viitor.
Compartimentul numerotat cu nr.1 al "ferestrei Johari" sugerează faptul că
fiecare persoană joacă în mod conştient, un anumit rol, adoptă o anumită mască,
încearcă să lase să fie văzute de către ceilalţi doar acele trăsături pe care le
consideră compatibile cu statutul social la care doreşte să acceadă.
Cel de-al doilea compartiment cuprinde acele trăsături de personalitate de
care noi suntem conştienţi, dar nu-i lăsăm pe ceilalţi să le cunoască.
Al treilea compartiment al ferestrei atrage atenţia că nici un om nu este un
actor perfect şi că nu putem să ne ascundem cu totul adevăratele gânduri şi
sentimente. Există astfel caracteristici profunde ale personalităţii noastre de care
noi nu suntem conştienţi, dar pe care ceilalţi reuşesc să le citească mai mult sau
mai puţin bine.
Ultimul compartiment al ferestrei se referă la o zonă ipotetică a
personalităţii dar a cărei existenţă este foarte probabilă, şi anume la una care ar
cuprinde acele trăsături de personalitate care nu pot fi observate de nici un
observator dar care, măcar pentru o perioadă nici nu sunt conştientizate de
posesorul lor. Această zonă ar putea fi considerată o zonă de latenţă întrucâtva
asemănătoare, cu zona în care Freud considera că pot fi localizate procesele
psihice refulate.
G. Allport vedea personalitatea ca organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi
comportamentul său caracteristic.
L. Pervin consideră că "personalitatea reprezintă acele proprietăţi
structurale şi dinamice ale individului sau indivizilor care-i reflectă pe ei înşişi în
răspunsurile caracteristice pe care aceştia le dau diferitelor situaţii".
W. WUNDT
E. TITCHENER
În 1958, o carte numită “Existenţa”, editată printre alţii de Rollo May, făcea
cunoscută psihologilor americani filosofia europeană numită existenţialism.
Conceptul de intenţionalitate care se referă la faptul că întotdeauna
conştiinţa este direcţionată spre altceva decât spre ea însăşi, adică este
conştiinţă “a ceva”.
Un alt filosof existenţialist, Martin Heidegger, (1899-1976), a definit
persoana ca fiind fiinţă-în lume. Influenţat de ideile lui Heidegger, Ludwig
Binswanger (1881-1966), a dezvoltat un model existenţialist de psihoterapie,
părăsind concepţiile psihanalitice la care aderase iniţial.
May a apreciat accentul pe care-l pune existenţialismul pe voinţă şi
decizie, Maslow a subliniat importanţa accentului pus pe conceptul de identitate,
iar Rogers a arătat că existenţialismul atrage atenţia asupra omului ca fiinţă
completă “care există, devine şi cunoaşte”.
Prin glasul lui Maslow, psihologii umanişti şi-au numit propria orientare
teoretică “A treia forţă”, încercând s-o delimiteze de paradigma behavioristă şi de
cea psihanalitică. Psihologia umanistă consideră că personalitatea trebuie privită
într-un context mult mai larg şi trebuie concepută ca având o orientare nativă,
primară în direcţia creaţiei şi a valorilor.
R. May
Iniţial discipol al lui Adler, Rollo May (1909-1994) a făcut distincţie între
anxietatea nevrotică despre care a vorbit Freud, şi anxietatea normală, care
rezultă din confuzia noastră când nu mai ştim ce să facem. Glorificarea raţiunii şi
nefericita separare între intelect şi celelalte componente ale personalităţii cum ar
fi emoţiile şi voinţa, au lipsit psihologia de o concepţie unificată asupra persoanei.
Dragostea, (sentimentul), şi voinţa reprezintă acele aspecte ale fiinţei
noastre care au fost complet ignorate datorită preocupării exagerate ale
psihologilor legate de funcţionarea intelectului. Voinţa este procesul prin care
persoana face judecăţi despre valoarea diferitelor alternative şi alege activ dintre
acestea. Fără discriminarea pe care o face posibilă doar voinţa, noi am trata
orice experienţă ca fiind egală valoric cu oricare alta şi astfel lumea şi-ar pierde
înţelesul.
A. Maslow
C. Rogers
Carl Rogers s-a opus în primul rând concepţiei freudiene despre om,
considerând că omul nu este în primul rând o făptură biologică instinctuală, ci o
persoană capabilă să-şi hotărască propria soartă, să judece liber şi să se
schimbe în consecinţă. De aceea, concepţia lui psihoterapeutică s-a numit
psihoterapie non-directivă sau psihoterapie centrată pe client.
În concepţia lui, pacientul devine client, atitudinea psihoterapeutului faţă
de el trebuind să devină caldă şi înţelegătoare, astfel încât să fie stimulată
libertatea de expresie a individului. Pe scurt, psihoterapeutul trebuie să-l
privească pe client aşa cum se vede acesta pe el însuşi, să-i privească
problemele prin ochii lui, dar în acelaşi timp clientul trebuie avertizat că nu
psihoterapeutul este cel ce-i va da soluţii, ci că întreaga responsabilitate pentru
hotărârile pe care le va lua îi revin lui.
Noţiunea centrală a teoriei lui Rogers este cea de self-concept, referindu-
se la concepţia pe care o are clientul despre sine. Rogers a considerat că sursa
întregului disconfort psihic este distanţa dintre concepţia de sine şi eul ideal,
(ideal-self) şi că în măsura în care această distanţă este redusă va dispărea şi
disconfortul psihic.
Farson a subliniat faptul că psihologia umanistă a făcut foarte puţin pentru
a construi o ştiinţă umanistă reală. În locul cercetării sistematice sau construirii
unei teorii unitare, psihologia umanistă a condus la o masivă proliferare a
terapiilor, ceea ce dezvăluie lipsa unui standard pentru constituirea unor forme
legitime de psihoterapie.
Psihologia transpersonala tinde sa acorde atentie esoterice si religioase
de orice tip.
Deosebirile dintre aceste două modele sunt însă minore, cea mai
importantă dintre ele (în afară de cea de metodă) fiind aceea că adepţii lui Big-
Five, au renunţat la pretenţia de a răspunde la întrebarea dacă numele
trăsăturilor acoperă structuri reale sau sunt simple structuri lingvistice. Adoptând
o poziţie comodă pe care au numit-o “realism moderat”, cercetătorii lexicului i-au
lăsat pe adepţii lui Five Factor Model să poarte greul luptei cu criticii care pun
sub semnul întrebării veridicitatea trăsăturilor. Prin “realism moderat” Saucier &
Goldberg (1996) înţeleg faptul că numele pe care le dăm noi trăsăturilor de
personalitate nu pot fi o reflectare directă şi pură a realităţii pe care o vizează.
Deşi aceşti autori afirmă că există o strânsă legătură între limbaj şi realitate şi
resping complet ideea că personalitatea ar putea exista numai în limbaj, ei
preferă să vorbească despre atribute ale personalităţii şi nu despre trăsături de
personalitate.
Cel mai important consens realizat între variantele Big-Five şi Five Factor
Model este cel cu privire la valoarea modelului penta-factorial şi la importanţa
acestuia pentru cercetările ulterioare din psihologia personalităţii. Din perspectiva
ipotezei lexicale, universalitatea factorilor este evidentă deoarece paradigma
penta-factorială îşi are originea în răspunsurile la cinci tipuri de întrebări pe care
orice om şi le pune atunci când intră în contact cu un necunoscut.
Goldberg (1981) susţine că aceste întrebări se referă la:
- dacă acel necunoscut este activ şi dominant sau pasiv şi conformist (Factorul I -
Extraversion).
- dacă are în societate o prezenţă agreabilă şi caldă sau dimpotrivă este rece şi
distant (Factorul II - Agreeableness).
- dacă este responsabil şi conştiincios sau delăsător şi neglijent sau, pe scurt,
dacă se poate conta pe el (Factorul III - Consciousness).
- dacă este impredictibil (data să depăşească limita normalităţii) sau este stabil
(sănătos mintal) (Factorul IV - Nevroticism).
- dacă este inteligent şi cult sau prost şi ignorant (Factorul V - Openness to
Experience sau Intellect)
Credinta lui Saucier & Goldberg este că Big Five este teoria care poate şi
trebuie să funcţioneze ca ghid în orice tip de cercetare a atributelor personalităţii.
Five-Factor este modelul care face posibilă schiţarea unui cadru
metateoretic larg în interiorul căruia îşi pot găsi locul nu numai multe din teoriile
clasice ci şi constatările empirice ale cercetării contemporane, cadru devenit
astfel cel mai potrivit pentru apariţia unei noi generaţii de teorii.
Dar F.F.M. nu se dovedeşte a fi un cadru unificator doar pentru teorie şi
funcţia lui nu este să ofere numai un limbaj comun pentru psihologi de diferite
tradiţii ci el are şi rolul de a integra eficient instrumentele cu ajutorul cărora
psihologii pun în evidenţă structurile de personalitate.
Allport a fost frapat că omul obişnuit acordă mult prea puţin interes
diferenţelor individuale atribuind calităţi unui sau unor grupuri întregi de oameni.
O astfel de orientare spre simplificare a informaţiilor pe care noi o manifestăm
curent în viaţa de zi cu zi este criticabilă, crede Allport în momentul în care tinde
să devină suprasimplificare (adică prejudecată), implicând ostilitate şi respingere.
Fundamentul respingerii este categorial, afirmă fără ezitare autorul citat.
Prejudecăţile sunt, credea Allport mai degrabă o consecinţă decât o cauză
a erorilor de categorizare. Scopul psihologiei sociale ar fi în opinia psihologului
american cunoaşterea proceselor cognitive implicate în prejudecată pentru a se
putea interveni asupra cauzelor sociale care determină apariţia stereotipurilor
asimilate aici cu prejudecata.
Tajfel a renunţat la a mai culpabiliza stereotipul, la a-l mai face
răspunzător pentru inadaptarea şi rigiditatea noastră socială. Încercând să
descopere cărei funcţii psihice serveşte procesul de stereotipizare, Tajfel a
descoperit-o în procesul de discriminare intergrupală. Nu doar indivizii au
“personalitate” ci şi grupurile, ca micro-sisteme sociale.
Cei ce consideră că între trăsături şi stereotipuri, ca realităţi psihice, este o
diferenţă de natură sunt în număr mai mic decât adversarii lor. Diferenţa de
natură conduce potrivit acestora la existenţa a două procese esenţial diferite de
prelucrare a informaţiei, consideră Brewer (1988).
Şi trăsăturile şi stereotipurile sunt rezultate ale aceloraşi mecanisme
implicate în procesul categorizării, afirmă cei ce preferă să evidenţieze în primul
rând similarităţile. Fie că atribuim trăsături personale, fie că judecăm persoana
prin apartenenţa ei la o structură socială, acelaşi proces se implică în procesarea
informaţiilor.
Diferenţele dintre cele două concepte pot fi explicate numai dacă luăm în
calcul nivelul sau gradul în care este realizată această procesare. Fiske (1988),
crede că avem un singur proces cu două extremităţi. La o extremă avem ca
rezultate constructele supraordonate (stereotipurile), iar la celălalt capăt avem
trăsăturile de personalitate exprimate prin atribute de un nivel de generalitate mai
scăzut decât al stereotipurilor.
Intr-un prim studiu Devine P.G. arăta că, deşi subiecţii au putut fi împărţiţi
pe baza reacţiilor lor inconştiente în două grupuri (mai mult sau mai puţin înclinaţi
spre prejudecată), la nivel conştient diferenţa nu se mai păstra, toţi putând să
ofere o descriere coerentă a stereotipuluiprejudecată. În al doilea studiu se
concluziona că activarea stereotipului este obligatorie pentru toţi subiecţii, iar în
al treilea se demonstra că procesele conştiente pot inhiba efectele procesului
automat de activare a stereotipului. Concret, cercetătoarea demonstra că
stereotipul, se activează spontan la toţi subiecţii, dar unii dintre subiecţi pot
mobiliza mecanisme inhibitorii de natură conştientă, intenţională, care nu lasă loc
manifestării stereotipului.
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII ÎN
ERA PSIHOLOGIEI COGNITIVE