Sunteți pe pagina 1din 26

SPECIFICUL PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII

Psihologul personalităţii îşi propune din start să abordeze psihicul ca


organizare totală, ca personalitate, pentru a-şi pune abia după aceea problema
structurilor sau nivelurilor care compun acest întreg.

CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Pentru omul obisnuit, personalitatea este acel individ ale cărui calităţi
sau trăsături pozitive le eclipsează pe cele ale indivizilor de nivel mediu.
Psihologi precum behavioriştii definesc personalitatea ca pe o colecţie de
deprinderi acumulate prin modelarea comportamentului individului de către
societate. Alţi psihologi, de orientare biologistă privesc personalitatea prin prisma
zestrei ereditare cu care copilul vine în lume, iar psihologii umanişti susţin că
principalul factor determinant al personalităţii este propria noastră conştiinţă ce
face ca omul să fie o fiinţă liberă, procesul de construire a personalităţii fiind în
fapt unul de auto-construcţie.
Gordon Allport afirma că datorită dificultăţii de înţelegere a omului în
general, personalitatea trebuie abordată din două perspective oarecum distincte.
Pe de o parte trebuie cercetat omul concret, cu trăsăturile lui stabile şi cu modul
unic în care interacţiunea acestor trăsături se manifestă în comportament, iar pe
de altă parte trebuie studiate acele trăsături generale, comune tuturor oamenilor.
Problemele de definire a personalităţii îşi au originea în faptul că "fiecare
om este în anumite privinţe : a) ca toţi ceilalţi oameni, b) ca unii oameni, c) ca nici
un alt om". Personalitatea se prezintă astfel, ca o realitate tridimensională
guvernată de trei tipuri de legi: legi generale, legi de grup şi legi individuale.
Psihologii existenţialişti consideră că omul reacţionează la provocările lumii
externe atât în: 1) calitatea lui de fiinţă biologică, cât şi în 2) calitatea lui de fiinţă
socială aflată în continuă interacţiune cu semenii săi, dar mai ales în 3) calitatea
lui de fiinţă liberă, singura care se poate judeca pe sine însăşi, planificându-şi şi
dând sens propriului viitor.
Compartimentul numerotat cu nr.1 al "ferestrei Johari" sugerează faptul că
fiecare persoană joacă în mod conştient, un anumit rol, adoptă o anumită mască,
încearcă să lase să fie văzute de către ceilalţi doar acele trăsături pe care le
consideră compatibile cu statutul social la care doreşte să acceadă.
Cel de-al doilea compartiment cuprinde acele trăsături de personalitate de
care noi suntem conştienţi, dar nu-i lăsăm pe ceilalţi să le cunoască.
Al treilea compartiment al ferestrei atrage atenţia că nici un om nu este un
actor perfect şi că nu putem să ne ascundem cu totul adevăratele gânduri şi
sentimente. Există astfel caracteristici profunde ale personalităţii noastre de care
noi nu suntem conştienţi, dar pe care ceilalţi reuşesc să le citească mai mult sau
mai puţin bine.
Ultimul compartiment al ferestrei se referă la o zonă ipotetică a
personalităţii dar a cărei existenţă este foarte probabilă, şi anume la una care ar
cuprinde acele trăsături de personalitate care nu pot fi observate de nici un
observator dar care, măcar pentru o perioadă nici nu sunt conştientizate de
posesorul lor. Această zonă ar putea fi considerată o zonă de latenţă întrucâtva
asemănătoare, cu zona în care Freud considera că pot fi localizate procesele
psihice refulate.
G. Allport vedea personalitatea ca organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi
comportamentul său caracteristic.
L. Pervin consideră că "personalitatea reprezintă acele proprietăţi
structurale şi dinamice ale individului sau indivizilor care-i reflectă pe ei înşişi în
răspunsurile caracteristice pe care aceştia le dau diferitelor situaţii".

W. WUNDT

Wundt si-a deschis laboratorul in 1875 la Leipzig – anul nasterii


psihologiei experimentale.
În concepţia lui Wundt psihicul uman se poate constitui ca obiect al
demersului ştiinţific experimental numai dacă sunt urmărite trei obiective
principale: a) analizarea proceselor conştiinţei, până când se ajunge la
elementele lor de bază; b) descoperirea conexiunilor între aceste elemente; c)
determinarea legilor ce permit această conexiune. Astfel, conform concepţiei lui
Wundt, obiectul psihologiei este experienţa imediată, liberă şi neafectată de nici
un nivel superior de interpretare.
Experienţa imediată care este reprezentată de două forme elementare ale
vieţii psihice: senzaţiile şi sentimentele primare.
Senzaţiile ca forme elementare ale experienţei au fost clasificate cu
atenţie de Wundt după modalitatea lor, (vizuale, auditive etc.), intensitate sau
durată.
Sentimentele primare, a doua formă elementară a conştiinţei, a fost
considerată de Wundt ca fiind un complement subiectiv al senzaţiilor dar care nu
provin direct din nici un organ de simţ. Senzaţiile sunt acompaniate de
sentimente şi când senzaţiile se combină pentru a forma stări mai complexe, o
nouă calitate a sentimentului va rezulta din această combinare de senzaţii.
Considerând că a descoperit trei dimensiuni independente şi distincte ale
sentimentului: a) plăcereneplăcere, b) tensiune-relaxare, c) excitaţie-depresie, el
a afirmat că orice sentiment pate fi localizat undeva în acest spaţiu
tridimensional, Emoţiile provin după Wundt, din combinarea acestor sentimente
Elementare.
Pentru a explica existenţa experienţei mediate, el a postulat doctrina
apercepţiei. Aspectele elementare ale vieţii psihice, (senzaţiile şi sentimentele
primare), ar fi organizate şi unificate ca urmare a procesului de sinteză creativă.
Există după Wundt, un principiu al sintezei creative în virtutea căruia se
realizează combinarea elementelor şi apar noi proprietăţi ale proceselor psihice.
Apercepţia este astfel un proces activ şi creativ datorită căruia părţile devin un
întreg, dar din păcate Wundt a neglijat aproape total să cerceteze empiric acest
presupus proces.
Calea regală de observare a experienţei imediate a fost după Wundt
introspecţia.
El a impus reguli clare pentru ca introspecţia să poată fi considerată
validă: a) observatorul să fie capabil să determine timpul optim când procesul
trebuie introdus, b) el trebuie să fie în stare de atenţie maximă, c) observaţiile să
poată fi repetate (verificate) şi d) condiţiile experimentale trebuie să fie capabile
de variaţie în termenii manipulării controlabile a stimulilor. Astfel, în accepţiunea
lui Wundt, introspecţia devine riguroasă, sistematică, o metodă ce poate fi cu
succes utilizată în cercetarea ştiinţifică.
Orientarea lui atomistă, elementaristă, a făcut ca obiectul psihologiei
experimentale să fie restrâns la procese simple, iar ideea că procesele psihice
complexe nu sunt obiect al ştiinţei i-a influenţat negativ pe mulţi dintre studenţii
lui. Neîncrederea în capacitatea metodei experimentale de a surprinde
caracteristicile proceselor psihice superioare l-a determinat chiar pe Wundt să
neglijeze în bună măsură activitatea laboratorului.
Wundt a plasat studierea personalităţii la intersecţia dintre psihologia
experimentală şi ştiinţele care au ca obiect relaţiile individului cu sistemul social.

E. TITCHENER

Titchener a contribuit decisiv la răspândirea ideilor lui Wundt şi la


recunoaşterea psihologiei ca disciplină ştiinţifică independentă în S.U.A.
Diferenţele dintre concepţia lui Wundt şi cea a lui Titchener sunt destul de
puţine, dar unele dintre ele sunt importante. De exemplu, mult mai radical decât
Wundt, Titchener a eliminat complet termenul de voinţă, ca şi cel de apercepţie
care aveau o mare importanţă în teoria lui Wundt. Rezultatul a fost conturarea
unei poziţii radical senzualiste şi complet analitice, deoarece Titchener nu a
acceptat decât existenţa senzaţiilor ca atomi psihici. Mai mult, psihologia nu ar
trebui să-şi propună ca scop principal explicaţia, ci scopul ei ar trebui să fie
descrierea şi catalogarea cu mare atenţie a senzaţiilor.

TEORIA PSIHANALITICĂ A LUI S. FREUD

Principala descoperire facuta de Freud in legatura cu cazul Anna O. este


aceea că unele simptome ale bolnavului dispar atunci când cauzele inconştiente
sunt descoperite şi aduse la cunoştinţa bolnavului. O altă descoperire importantă
legată de acelaşi caz este transferul afectiv.
Freud va considera că nevroza nu este posibilă la o persoană cu o viaţă
sexuală normală şi că cei mai mulţi pacienţi ajung să invoce în mod indirect
existenţa unor traume sexuale întâmplate în copilărie.
Determinismul psihic ca principiu presupune afirmarea faptului că tot ceea
ce se întâmplă în psihicul uman are o cauză care în principiu poate fi
descoperită. Astfel psihanaliza nu lasă loc nici unui accident, miracol sau vreunei
voinţe libere. Orice comportament, oricât de bizar ar putea fi explicat. Totul
depinde de abilitatea noastră de a ajunge la cauzele ascunse ale acelui
comportament.
Structura interna. Conform concepţiei lui Freud psihicul este structurat pe
trei nivele, etichetate ca: Id (inconştientul), sediul, printre altele, al instinctelor
înnăscute; ego (eul), conştiinţa individuală a cărei principală trăsătură este
raţionalitatea, şi care mediază raporturile psihicului cu realitatea externă, şi
superego (supraeul), conştiinţa socială în timpul ontogenezei al cărei principal
conţinut îl reprezintă restricţia morală.
Energia mentală, un alt concept cheie al psihanalizei presupune că
psihicul uman, ca mecanism, necesită un anume tip de energie pentru a
funcţiona. Acest tip de energie este numit de Freud energie psihică sau libido şi
principala ei sursă este Id-ul deoarece majoritatea vieţii noastre psihice este
inconştientă.
Freud a utilizat conceptul de sublimare ca răspuns la acei critici care
considerau că este imposibil ca absolut toate actele umane să aibă ca
determinant, ca motivaţie, energie de natură sexuală.
Conceptul de refulare se referă la procesul inconştient prin care anumite
idei şi dorinţe inconştiente care vin în contradicţie cu legile moralei interiorizate în
Superego sunt "încarcerate" în adâncul inconştientului, astfel încât aceste idei
sau dorinţe nu mai apar în planul conştiinţei.
Conflict psihic. Conform psihanalizei cele trei nivele ale psihicului uman
se află într-un permanent conflict, viaţa psihică normală fiind doar o prelungită
stare de armistiţiu între forţele trimise în luptă de cele trei forţe psihice. De
departe cel mai puternic este Id-ul care nu ştie decât să dorească, să vrea,
principalul lui inamic fiind Superego-ul. Superego-ul pe baza normei morale de
provenienţă socială interzice multe dintre dorinţele inconştientului, declanşând
conflictul. Prins între două forţe puternice, Ego-ul încearcă medierea conflictului.
Reuşita lui se numeşte compromis şi prin compromis viaţa psihică se poate
desfăşura sub aparenţa normalităţii. Fiind însă de departe cea mai fragilă
structură psihică, Ego-ul poate să rateze uşor concilierea dintre cele două forţe şi
este adesea strivit în încleştarea lor. Rezultatul este boala psihică, un compromis
realizat de departe în favoarea inconştientului.
În cazurile mai rare de conflict puternic între cele două forţe în care Ego-ul
nu rezistă şi cedează, nu se poate realiza refularea şi compromisul dintre Id şi
Superego şi compromisul dintre cele două dimensiuni ale personalităţii apare clar
în comportament sub forma simptomului. Caracteristica principală a
simptomului este aceea că este un compromis ce se realizează fără participarea
Ego-ului, a conştiinţei, astfel încât nu numai că pacientul nu-şi poate explica de
ce se comportă fără sens dar, mai mult, deşi încearcă conştient să se opună
simptomului, acesta nu poate fi controlat realizându-se în ciuda eforturilor
conştiente ale bolnavului.
Dacă Freud a privit simptomul ca fiind un vis visat în timpul zilei, putem
spune că visul poate fi considerat un simptom ce se manifestă în timpul nopţii.
Prin acest joc de cuvinte încercăm să atragem atenţia asupra faptului că Freud a
considerat că atât visul cât şi simptomul au acelaşi mecanism de declanşare şi
aceeaşi funcţie, cea de protecţie. Simptomul protejează Ego-ul împotriva
disoluţiei totale, în timp ce visul protejează somnul, adică odihna aceleiaşi
instanţe, Ego-ul. Somnul din timpul nopţii face ca forţele Superego-ului să fie mai
slabe decât în timpul zilei, ceea ce oferă dorinţelor interzise un "spaţiu" mai larg
de manifestare. Ca şi simptomul, visul poate fi cu greu explicat, deoarece ideile
latente, (dorinţele inconştiente), deşi se manifestă mai puternic noaptea, nu sunt
lăsate să apară în formă nudă ele fiind modificate până devin adesea de
nerecunoscut de către cenzura impusă de normele morale ale Superego-ului.
Deoarece simptomul este privit ca un compromis între cele două
componente puternice ale personalităţii, (Id-ul şi Superego-ul), Freud a
considerat normal ca acest compromis să fie considerat o stare de echilibru care
satisface ambele instanţe aflate în conflict. Pe de o parte Id-ul îşi satisface
dorinţele interzise prin intermediul simptomului în timp ce pe de altă parte
Superego-ul este "mulţumit" că dorinţele Id-ului sunt împlinite într-o formă
mascată mult mai acceptabilă din punct de vedere social decât în cazul
manifestării lor în formă brută.
Anxietatea este starea care se instituie atunci când Ego-ul este depăşit
de forţele ce-i sunt superioare. Există o stare de anxietate normală care se
manifestă din când în când şi la omul sănătos, dar şi o anxietate patologică.
Freud a vorbit şi de o anxietate de bază comună tuturor oamenilor deoarece ea
se instituie în urma procesului traumatizant al naşterii.
Tot în urma naşterii are loc şi prima fixaţie.
Persoanelor al cărui psihic este slab, vine o vreme când aceste forţe nu
mai pot înainta şi în acest caz apare fenomenul de regresie prin care forţele ce
au suferit din nou un eşec major se retrag pe "teritoriul" celei mai importante
fixaţii.
Observând ineficienţa cvasi-totală a hipnozei în tratarea bolii psihice,
Freud a renunţat la ea în favoarea a ceea ce s-a numit metoda asociaţiei libere.
Pacientul este îndemnat să vorbească liber despre orice lucru fie el oricât de
neînsemnat. Freud credea, pe baza principiului determinist că nimic din ceea ce
va spune pacientul nu este fără rost, ci că toate cuvintele lui vor fi considerate
substitute ce mărturisesc indirect despre adevăratul conflict inconştient. Destul
de repede, credea Freud, pacientul va ajunge la fapte pe care va încerca să le
ocolească. Apariţia rezistenţei la întrebări era pentru Freud semnalul că s-a ajuns
la conflictul principal refulat în inconştient şi, aşa cum am mai menţionat, cu cât
rezistenţa opusă de pacient era mai mare, cu atât era Freud mai sigur că atingea
adevărata sursă a tulburărilor psihice. Rezistenţa a fost interpretată ca o formă
de protecţie a pacientului faţă de suferinţa psihică. Cea mai mare importanţă în
tratamentul psihanalitic al bolii mentale o are interpretarea pe care psihanalistul o
face asociaţiilor produse de pacient în timpul convorbirii libere sau în timpul
povestirii viselor.

TEORIA ANALITICĂ A LUI C.G. JUNG

După despărţirea de Freud, Jung şi-a intitulat teoria psihologie analitică .


Principala deosebire de psihanaliza freudiană constă în reconsiderarea naturii
libidoului. În timp ce Freud defineşte libidoul în termeni predominanţi sexuali,
Jung îl priveşte ca pe un principiu general al vieţii în care instinctul sexual este
doar una dintre forţe.
Jung susţine şi el existenţa a trei nivele de organizare: conştiinţa,
inconştientul personal şi inconştientul colectiv. Conştiinţa are rolul de a fi în
contact cu realitatea şi de a-i permite persoanei să se adapteze la mediu. Ca şi
Freud, Jung consideră că se acordă prea multă atenţie conştiinţei. Inconştientul
personal conţine toate impulsurile şi dorinţele, dar şi reprezentări şi numeroase
experienţe uitate. Este aproape identic cu inconştientul freudian, numai că,
potrivit lui Jung el nu reprezintă decât un nivel superficial al inconştientului. “Sub”
inconştientul personal se află cel mai profund nivel al inconştientului,
inconştientul colectiv care este memoria latentă a experienţelor acumulate de
generaţiile trecute, memoria unui trecut care nu include numai istoria rasei
umane ca specie ci şi pe cea a speciilor preumane. Jung consideră că în acest
inconştient activează cele mai puternice forţe care contribuie cel mai mult la
dezvoltarea psihică.
O primă dovadă a existenţei inconştientului colectiv este comportamentul
copilului.
El a numit aceste tendinţe ce-şi au reşedinţa în inconştientul colectiv,
arhetipuri, considerând că ele îl determină pe individ să se comporte într-o
manieră similară cu cea a strămoşilor lui când au fost confruntaţi cu situaţii
analoage. Arhetipul nu este o creaţie a conştiinţei, ci un produs spontan al
inconştientului. Credinţa lui Jung este că arhetipurile sunt trăite ca emoţii şi
imagini mentale şi că ele sunt tipic asociate îndeosebi cu experienţe umane
semnificative ca naşterea şi moartea sau reacţiile la pericolele extreme.
Spre deosebire de Freud, Jung a considerat că visele şi fanteziile noastre,
(stările de visare), nu au rolul de a ascunde conflicte intrapsihice ci, dimpotrivă,
visele sunt expresii ale unui alt limbaj prin care continuturile inconstientului
colectiv se straduieste sa ni se releve.
Arhetipuri principale: persoana, umbra, cuplul anima/animus si sinele.
Persona este masca pe care şi-o pune un individ când vine în contact cu
ceilalţi şi îl reprezintă aşa cum vrea să apară în societate. Necesitatea şi
importanţa ei provine din aceea că ea este cea care facilitează comunicarea cu
ceilalţi şi prin aceasta adaptarea. Persona poate sau nu să corespundă
personalităţii reale.
Umbra este cea mai accesibil arhetip deoarece ea are cea mai puternică
influenţă asupra eului. Ea cuprinde aspectele cele mai întunecate ale
personalităţii, acele elemente de calitate inferioară de natură emoţională care nu
pot fi controlate şi care pun sub semnul întrebării integritatea personalităţii.
Având o anumită autonomie umbra îşi propagă efectele negative ale afectelor ce
o compun îndeosebi atunci când eşuăm în eforturile noastre adaptative. Ea
poate fi sursa multor manifestări patologice ale psihicului şi se opune oricărei
încercări ale conştientului de a o controla moral.
Anima se referă la tendinţele feminine ce-l pot caracteriza pe bărbat,
tendinţe care corespund erosului matern, în timp ce animus-ul conţine tendinţele
masculine ale femeii, tendinţe care corespund logosului patern. Atunci când este
stăpânită de animus, crede Jung, o femeie se va lansa într-o nesfârşită
argumentare şi, în aceste condiţii nu se va lăsa impresionată de nici o logică din
lume. De cealaltă parte anima ca proiecţie a mamei se manifestă la bărbat în
principal în visuri şi fantezii.
Sinele este considerat însă cel mai important arhetip. Incluzând toate
aspectele inconştientului, sinele conferă unitate şi stabilitate întregii structuri a
personalităţii. Simbolul sinelui, descoperit în mai toate culturile este mandala sau
cercul magic, simbolul totalităţii.
Principalele funcţii ale psihicului: două raţionale, (gândirea şi simţirea), şi
două iraţionale, (intuiţia şi senzaţia). Gândirea este funcţia care prelucrează şi
coordonează informaţiile conform legilor logicii astfel încât să rezulte judecăţi şi
raţionamente. Complementară gândirii, simţirea, aşa cum a conceput-o Jung, se
referă la ceea ce alţi psihologi au numit afectivitate. Ea este tot o formă de
judecată, dar diferită de judecata intelectuală. Judecata simţirii nu este una care
să aibă formă conceptuală, ci una care se referă doar la "un act subiectiv de
acceptare sau respingere". Intuiţia a fost definită de Jung ca fiind o înţelegere
instinctivă sau acea funcţie de bază a psihicului care ne mijloceşte percepţii
inconştiente. Dacă intuiţia a fost numită de Jung "percepţie inconştientă",
senzaţia este "percepţia conştientă". Fiind însă o funcţie elementară, are şi ea,
ca şi intuiţia căreia îi este complementară, un caracter iraţional, instinctual.
Funcţiile psihice descrise mai sus depind de orientările temperamentale
ale personalităţii, omul putând fi fie introvertit (cu tendinţe spre exteriorizare şi
orientare spre obiect), fie extravertit, (cu tendinţe spre interiorizare şi orientare
spre subiect).
Dorinţa de putere, lipsa securităţii, conflictul dintre tendinţele religioase
inconştiente şi ateismul conştiinţei sunt câteva dintre cauzele ce pot sta la baza
bolilor psihice.
Metoda pe care Jung a folosit-o ca instrument terapeutic – test de
asociere a cuvintelor cere subiecţilor să răspundă la citirea unui cuvânt cu primul
cuvânt ce le vine în minte. Jung măsura timpul necesar pentru fiecare răspuns,
dar şi schimbările apărute în respiraţie şi în conductibilitatea electrică a pielii
pentru a sesiza reacţiile emoţionale ale subiectului la fiecare cuvânt. În cazul în
care un cuvânt producea un timp de răspuns lung, apariţia unor respiraţii
neregulate şi a unor schimbări în conductibilitatea pielii, Jung deducea existenţa
unei probleme emoţionale inconştiente legate de cuvântul respectiv.

TEORIA INDIVIDUALĂ A LUI A. ADLER ŞI CONTRIBUŢIILE LUI K. HORNEY

Teoria lui Adler – psihologie individuala


Adler a recunoscut importanţa experienţelor din primii ani de viaţă pentru
evoluţia ulterioară a individului, el a considerat că forţele sociale sunt adevăraţii
factori determinanţi ai evoluţiei personalităţii şi nu forţele instinctuale.
Principala forţă care determină evoluţia fiecărui aspect al personalităţii
este după Adler lupta pentru superioritate care este înnăscută şi responsabilă
atât pentru progresul la nivel individual cât şi pentru cel de la nivel social.
Sentimentul de inferioritate încercat de orice copil datorită faptului că este
dependent total de mediul său conduce la activarea impulsului superiorităţii.
Principala critica a psihologiei individuale a vizat superficialitatea ei
datorită marelui număr de observaţii colectate din viaţa de zi cu zi, dar această
critică i se potriveşte şi lui Freud şi Jung. Deşi mai puţin sistematică şi deloc
experimentală, psihologia individuală a lui Adler are meritul de a fi tratat omul ca
pe o fiinţă socială mai degrabă decât una pur biologică.
Este negată implicit poziţia determinantă a factorilor sexuali, este eliminat
conceptul de libido şi cel de structură a personalităţii impuse de Freud. Într-o
lume ostilă principalul factor ce determină comportamentul copilului este nevoia
de securitate, de eliberare de frică şi ameninţare. Dezvoltarea copilului este
dependentă total de factorii socio-culturali.
Principala obiecţie a lui Horney faţă de psihanaliză e că aceasta tratează
femeia ca pe o fiinţă incompletă. Freud a considerat că femeia este obsedată de
“lipsa penisului” şi de dorinţa de a fi bărbat. Horney a încercat să combată aceste
aprecieri ale lui Freud considerând că dorinţa femeii de a fi bărbat are nu o cauză
instinctuală, ci una pur socială. Bărbatul este mult mai liber şi are mult ai multe
oportunităţi de a-şi realiza ambiţiile şi interesele, dar aceste avantaje provin mai
degrabă din modul în care este structurată societatea decât din structura
corporală. Datorită acestor încercări de a combate pesimismul lui Freud privitor
la natura psihicului feminin şi de a reconsidera poziţia femeii în societate,
opţiunea teoretică a lui Horney a fost numită adesea “psihologie feminină”.
Psihanaliza, în multele ei forme s-a bazat pe observaţie informală,
explicaţie clinică şi intuiţie, metode considerate neştiinţifice.
Simultan cu procesarea conştientă a informaţiilor are loc şi o procesare
paralelă a aceloraşi informaţii ce se petrece la nivelul inconştientului. Modelul
prin care cognitiviştii încearcă să explice aceste procesări simultane ale informaţii
se numeşte P.D.P. (parallel distributed processing).

PROGRAMUL BEHAVIORIST A LUI J. WATSON

In timp ce Freud a impus psihologiei inconştientul ca obiect de studiu,


Watson a considerat ca psihologie ştiinţifică nu poate fi numită decât aceea care
are ca obiect comportamentul.
Studiile lui Thorndike pe animale care au condus la concepţia
conexionistă asupra învăţării au avut o deosebită influenţă asupra lui Watson.
Susţinând importanţa cercetărilor asupra comportamentului animal pentru
predicţia şi controlul comportamentului uman Watson a adoptat fără rezerve
principiul evoluţionist. Acesta impune ca între om si animal sa nu fie trasata nici o
linie care sa-I desparta. Conştiinţa, după Watson poate fi redusă la sistemele
musculare implicate în vorbirea articulată, respectiv deprinderile motorii localizate
la nivelul laringelui.
Odată cu eliminarea conceptelor mentaliste prin reducerea acestora la
comportamente a fost proclamată şi eliminarea în totalitate a introspecţiei din
psihologie, deoarece ar fi o metodă în întregime subiectivă, neştiinţifică. Ea nu
poate fi aplicată la studiul comportamentului animal şi nu este adecvată nici
cercetării comportamentului uman deoarece observaţia directă este suficientă.
Fundamentele personalitatii se reduc la câteva reacţii înnăscute,
instinctuale: frică, furia şi răspunsul sexual. Toate celelalte emoţii sunt versiuni
condiţionate ale acestor reacţii instinctuale primare.
Un critic de marcă a lui Watson a fost McDougall, autorul unei influente
teorii a instinctelor. McDougall a recunoscut şi el că datele provenite din
observarea comportamentului sunt necesare psihologiei, dar că şi cele provenite
de la conştiinţă sunt în mod egal indispensabile.

BEHAVIORISMUL LA APOGEU: B. SKINNER

În mare măsură sistemul lui Skinner poate fi privit ca provenind dintr-o


rafinare a ideilor expuse de Watson în manifestul lui. Skinner a fost adeptul
constituirii unui sistem strict empiric minimalizând importanţa cadrului teoretic în
conducerea unei cercetări experimentale. Sarcina psihologului este să descrie şi
să modeleze comportamentul observabil mai degrabă decât să-l explice.
Modelare comportamentala. Faptul că dresajul porumbeilor sau a
şobolanilor poate fi realizat foarte uşor prin condiţionări repetate prin intermediul
recompenselor l-a determinat pe Skinner să conchidă ca şi comportamentul
oamenilor ar putea fi complet controlat prin aplicarea principiilor condiţionării
operante. Aşa a apărut ideea “învăţământului programat” realizabil în afara şcolii
cu ajutorul maşinilor de învăţat.
Criticii l-au acuzat pe Skinner că behaviorismul lui descriptiv înfăţişează
un organism vidat de orice proces psihic deoarece între stimul şi răspuns nu este
acceptat nimic. De asemenea a fost criticată poziţia lui determinist-mecanicistă
privind omul şi societatea, dar Skinner şi-a ignorat complet criticii considerând că
este înţeles greşit.

TEORII UMANISTE ALE PERSONALITĂŢII

În 1958, o carte numită “Existenţa”, editată printre alţii de Rollo May, făcea
cunoscută psihologilor americani filosofia europeană numită existenţialism.
Conceptul de intenţionalitate care se referă la faptul că întotdeauna
conştiinţa este direcţionată spre altceva decât spre ea însăşi, adică este
conştiinţă “a ceva”.
Un alt filosof existenţialist, Martin Heidegger, (1899-1976), a definit
persoana ca fiind fiinţă-în lume. Influenţat de ideile lui Heidegger, Ludwig
Binswanger (1881-1966), a dezvoltat un model existenţialist de psihoterapie,
părăsind concepţiile psihanalitice la care aderase iniţial.
May a apreciat accentul pe care-l pune existenţialismul pe voinţă şi
decizie, Maslow a subliniat importanţa accentului pus pe conceptul de identitate,
iar Rogers a arătat că existenţialismul atrage atenţia asupra omului ca fiinţă
completă “care există, devine şi cunoaşte”.
Prin glasul lui Maslow, psihologii umanişti şi-au numit propria orientare
teoretică “A treia forţă”, încercând s-o delimiteze de paradigma behavioristă şi de
cea psihanalitică. Psihologia umanistă consideră că personalitatea trebuie privită
într-un context mult mai larg şi trebuie concepută ca având o orientare nativă,
primară în direcţia creaţiei şi a valorilor.

R. May
Iniţial discipol al lui Adler, Rollo May (1909-1994) a făcut distincţie între
anxietatea nevrotică despre care a vorbit Freud, şi anxietatea normală, care
rezultă din confuzia noastră când nu mai ştim ce să facem. Glorificarea raţiunii şi
nefericita separare între intelect şi celelalte componente ale personalităţii cum ar
fi emoţiile şi voinţa, au lipsit psihologia de o concepţie unificată asupra persoanei.
Dragostea, (sentimentul), şi voinţa reprezintă acele aspecte ale fiinţei
noastre care au fost complet ignorate datorită preocupării exagerate ale
psihologilor legate de funcţionarea intelectului. Voinţa este procesul prin care
persoana face judecăţi despre valoarea diferitelor alternative şi alege activ dintre
acestea. Fără discriminarea pe care o face posibilă doar voinţa, noi am trata
orice experienţă ca fiind egală valoric cu oricare alta şi astfel lumea şi-ar pierde
înţelesul.

A. Maslow

A devenit celebru prin concepţia sa asupra ierarhiei trebuinţelor expusă în


lucrarea sa “Motivaţie şi personalitate”, (1954). La baza piramidei trebuinţelor
umane, Abraham Maslow (1908-1970), considera că stau trebuinţele fiziologice,
apoi în măsura în care acestea sunt satisfăcute apar pe rând trebuinţele de
securitate, de afiliere, de stimă de sine şi de realizare a eului, (self-actualization).
Tendinţa spre realizare a eului a fost definită ca tendinţa omului de a deveni tot
ceea ce este capabil să devină. Această tendinţă se manifestă cel mai clar în
ceea ce Maslow a numit “trebuinţe cognitivestetice”. Acestea sunt necesităţi de a
cunoaşte şi înţelege lucrurile de dragul lor, pentru ele însele, fără vreun alt motiv
decât acela de a crea sau de a fi în prezenţa unor lucruri frumoase.
Conceptul de meta-motivatie. El a considerat că oamenii obişnuiţi pentru
care principalul scop este satisfacerea trebuinţelor de bază, (hrană, securitate,
etc.), trăiesc într-o lume a valorilor bazate pe deprivare, în timp ce oamenii ce
depăşesc aceste deprivări şi la care se instalează trebuinţa de realizare-a-eului
sunt oameni care au o vocaţie o misiune, sunt devotaţi şi dedicaţi muncii lor
pentru că simt ca exista o armonie intre ei si munca lor.
Termenul de meta-patologie. Realizarea-eului, deşi este cea care
dă sens tuturor trebuinţelor şi este ultima trebuinţă care emerge, este şi cea mai
uşor de distrus. Distrugerea metamotivelor, crede Maslow, face ca omul să
devină bolnav, iar boala pare a fi un soi de boală spirituală care a fost descrisă în
urmă cu milenii de teologi şi filosofi şi poartă nume ca: alienare, apatie sau
disperare. Deşi astăzi cei mai mulţi oameni sunt reticenţi cu privire la existenţa
valorilor superioare, Maslow susţine că noi trebuie să acceptăm valorile
superioare ca părţi intrinseci ale fiinţei noastre deoarece aceste valori, (B-
values), nu sunt determinate cultural ci sunt valori universale izvorâte din
adevărata natură umană.

C. Rogers
Carl Rogers s-a opus în primul rând concepţiei freudiene despre om,
considerând că omul nu este în primul rând o făptură biologică instinctuală, ci o
persoană capabilă să-şi hotărască propria soartă, să judece liber şi să se
schimbe în consecinţă. De aceea, concepţia lui psihoterapeutică s-a numit
psihoterapie non-directivă sau psihoterapie centrată pe client.
În concepţia lui, pacientul devine client, atitudinea psihoterapeutului faţă
de el trebuind să devină caldă şi înţelegătoare, astfel încât să fie stimulată
libertatea de expresie a individului. Pe scurt, psihoterapeutul trebuie să-l
privească pe client aşa cum se vede acesta pe el însuşi, să-i privească
problemele prin ochii lui, dar în acelaşi timp clientul trebuie avertizat că nu
psihoterapeutul este cel ce-i va da soluţii, ci că întreaga responsabilitate pentru
hotărârile pe care le va lua îi revin lui.
Noţiunea centrală a teoriei lui Rogers este cea de self-concept, referindu-
se la concepţia pe care o are clientul despre sine. Rogers a considerat că sursa
întregului disconfort psihic este distanţa dintre concepţia de sine şi eul ideal,
(ideal-self) şi că în măsura în care această distanţă este redusă va dispărea şi
disconfortul psihic.
Farson a subliniat faptul că psihologia umanistă a făcut foarte puţin pentru
a construi o ştiinţă umanistă reală. În locul cercetării sistematice sau construirii
unei teorii unitare, psihologia umanistă a condus la o masivă proliferare a
terapiilor, ceea ce dezvăluie lipsa unui standard pentru constituirea unor forme
legitime de psihoterapie.
Psihologia transpersonala tinde sa acorde atentie esoterice si religioase
de orice tip.

TEORIA CONSTRUCTELOR A LUI G. KELLY

După ce şi-a susţinut lucrarea de doctorat în domeniul disfuncţiilor în


procesul vorbirii şi scrierii, Kelly a rămas constant preocupat de rolul determinant
al limbajului asupra comportamentului uman.
El a considerat că personalitatea umană se află într-o permanentă auto-
construcţie în funcţie de sensul pe care îl atribuie evenimentelor pe care le
trăieşte, în funcţie de cum interpretează lumea. Kelly propune un concept nou,
constructul, şi duce această idee până la ultimele ei consecinţe construind o
teorie deosebit de complexă şi de bine articulată.
Kelly a susţinut cu fermitate că persoana umană este liberă în deciziile
sale şi abia după ce a decis ajunge să fie determinata de propriile decizii.
Apariţia unui construct este determinată de multiplele noastre experienţe
de viaţă, deoarece noi interpretăm continuu ceea ce ni se întâmplă utilizând
preponderent comparaţia.
Constructul este definit de Kelly ca o modalitate de organizare a
experienţei în termenii similarităţilor şi a contrastelor. Pentru a putea vorbi de
existenţa unui construct, structura lui internă trebuie să conţină cel puţin două
elemente similare care să contrasteze cu un al treilea. Concret, Kelly susţine că
atunci când încercăm să interpretăm un eveniment, să-l înţelegem, noi suntem
obligaţi pe de o parte să-i găsim asemănări cu cel puţin un alt eveniment, iar pe
de altă parte, cele două evenimente care se aseamănă trebuie să contrasteze cu
un al treilea.
Trebuie să menţionăm că aceste constructe nu au un caracter universal
ci, sunt personale. Aceasta înseamnă că fiecare persoană îşi dezvoltă pe
parcursul vieţii propriile constructe. Diferenţele dintre constructe provin pe de o
parte din conţinutul lor, iar pe de altă parte sunt date de modul specific în care
aceste constructe se organizează formând o structură unică de personalitate.
Două caracteristici importante ale constructului personal. În primul rând,
un construct nu este identic cu eticheta verbală care îl desemnează. Pentru că
un construct este o un produs al proceselor cognitive care apare în urma
operaţiei de comparare, (asemănare-deosebire), un singur cuvânt nu este de
ajuns pentru a-l desemna. Vom avea mai degrabă o dimensiune care implică doi
termeni contradictorii, (pragmatic - nepragmatic). Merită amintit şi faptul că,
atunci când Kelly a subliniat independenţa relativă a constructului de cuvânt, el a
urmărit să precizeze şi că această structură de personalitate, (constructul), nu
este doar creaţia unui singur proces cognitiv, (gândirea), chiar dacă acesta este
cel mai important dintre procesele cognitive.
În concepţia lui Kelly, constructele personale pot ocupa poziţii diferite în
structura personalităţii. Cele mai importante constructe se situează în "inima"
structurii personale având funcţia de a o organiza. Aceste constructe sunt numite
de Kelly constructele centrale, (core constructs), în timp ce altele, mai puţin
importante, sunt numite constructe periferice şi sunt dependente de
constructele centrale. În funcţie de importanţa lor pentru individ, constructele
personale sunt mai mult sau mai puţin supuse schimbării. Este important de
reţinut, deci, că pentru Kelly, structura personalităţii este supusă continuu
schimbării. Este însă normal ca acele constructe centrale, care au în subordinea
lor o mulţime de alte constructe să fie cel mai puţin supuse schimbărilor, în timp
ce constructele periferice să fie mereu supuse restructurărilor.
Kelly atrage atenţia că toate constructele, fie ele centrale, fie periferice,
pot fi mai mult sau mai puţin permeabile. Permeabilitatea se referă la
deschiderea unui construct spre acceptarea de noi informaţii.
Cunoaşterea constructelor personale, (îndeosebi a celor centrale), are o
mare importanţă, deoarece pe baza acesteia, atât omul obişnuit cât şi omul de
ştiinţă poate prezice comportamentul viitor al unei persoane. Schimbarea
comportamentului unei persoane nu este posibilă decât dacă acţionăm în
vederea schimbării structurii de constructe pe care acea persoană o utilizează
pentru a interpreta lumea şi a se adapta la ea.

TEORIA CLASICĂ A TRĂSĂTURII: G. ALLPORT

Argumentele care pot susţine afirmaţia că recunoaşterea psihologiei


personalităţii ca disciplină de sine stătătoare îi datorează cel mai acestui
psiholog.
Primul argument îşi are întemeierea în faptul că Allport este cel care în
1937 a scos prima carte în care va fi definit foarte clar obiectul şi direcţiile de
cercetare a noii discipline. Îndeosebi structurarea personalităţii în jurul
conceptului de trăsătură de personalitate va fi una dintre ideile de forţă care va
marca psihologia personalităţii până astăzi.
Cel de-al doilea argument are în vedere tenacitatea cu care acest
psiholog a continuat să-şi apere propria teorie, (devenită astăzi clasică), şi
implicit graniţele noului domeniu, în condiţiile în care tendinţele principale în
psihologia americană a acelui timp negau existenţa personalităţii reducând-o la
o sumă de elemente. Concepţia lui Allport este cea care a avut cel mai mare
impact asupra cercetărilor ulterioare din domeniul personalităţii.
Allport descrie două întâmplări importante din viaţa sa care l-au ajutat să-
şi definească propria concepţie despre personalitate şi să-şi croiască propriul
drum în psihologie.
Prima dintre ele a avut loc in 1919 la varsta de 22 de ani, cand s-a intalnit
cu Freud.
Faptul că un mare psiholog, aşa cum era considerat Freud, nu a reuşit să
descopere nişte cauze atât de simple ale comportamentului unui tânăr, l-a făcut
pe Allport să constate că există pericolul real ca, deseori, marii teoreticieni să
devină prizonieri ai propriilor teorii. Din acel moment, Allport s-a distanţat total de
psihanaliză, considerând că această teorie care e interesată aproape exclusiv de
manifestările patologice ale personalităţii şi este excesiv de dependentă de
orientarea ei instinctualistă îşi propune să plonjeze întotdeauna prea adânc în
inconştient şi riscă interpretări prea alambicate, în condiţiile în care motivele
omului sănătos obişnuit sunt adeseori banale şi pot fi interpretate mult mai
simplu şi uşor dacă acordăm atenţie activităţii conştiinţei.
Cea de a doua întâmplare importantă din tinereţea lui Allport, cu
consecinţe importante pentru activitatea lui ulterioară, se referă la întâlnirea
acestuia cu o altă orientare importantă în psihologie, psihologia structuralista.
Intalnirea din 1922 in America la Clark University cu Titchener. Titchener le-a
acordat numeroşilor doctoranzi care l-au audiat, câte trei minute pentru a-şi
prezenta propriile cercetări.
Ajuns la Allport, care şi-a definit ca obiect al interesului cercetarea
personalităţii şi, îndeosebi, a trăsăturilor de personalitate, Titchener a avut o
reacţie dură manifestată la început printr-o tăcere dezaprobatoare. Wundt cât şi
Titchener considerau procesele psihice superioare ca fiind impenetrabile la
cercetare strict experimentală. Adept al cercetării personalităţii prin introspecţie şi
pornind inductiv, ca şi Wund de altfel, de la procese elementare precum
senzaţia, Titchener nu putea fi de acord cu ideea ca efortul de cercetare a
psihicului uman să se "risipească" în mod deductiv, de la personalitate ca întreg
la structurile ce o compun.
Allport a considerat că efortul psihologului interesat de cercetarea
personalităţii trebuie să penduleze între înţelegerea caracteristicilor universale
care caracterizează personalitatea şi cea a caracteristicilor specifice unui anume
individ, între ceea ce este comun tuturor şi ceea ce ne diferenţiază. Pentru a
atinge primul scop, (cunoaşterea personalităţii în general), Allport a propus
conceptul de trăsătură de personalitate.
Defineste trăsătura ca "structură neuropsihică ce are capacitatea de a
face funcţional echivalenţi mulţi stimuli şi de a iniţia şi orienta forme echivalente
(constante semnificativ) de comportament adaptativ şi expresiv".
Psihologii behaviorişti au propus conceptele, de deprindere simplă, de
conexiune sau relaţie Stimul-Răspuns, (S-R). Conform concepţiei acestor
psihologi, prin învăţare, organismul uman achiziţionează deprinderi simple,
(comportamente), în măsura în care acestea sunt recompensate. O astfel de
deprindere simplă întărită prin recompensă se poate şi generaliza, dar numai în
condiţiile în care situaţia nouă prezintă suficiente asemănări, (elemente identice),
cu situaţia în care s-a produs învăţarea iniţială. O astfel de generalizare a primit
numele de transfer asociativ.
Allport a privilegiat conceptul de structură în locul celui de asociaţie, a fost
să aducă argumente privind existenţa transferului în condiţii în care nu avem
asemănare, ci numai "similaritate funcţională." Conceptul de similaritate
funcţională a fost propus de Allport pentru a explica situaţiile complexe.
Dar nu doar la nivelul limbajului funcţionează similaritatea funcţională, ci
chiar şi în cazurile comportamentelor obişnuite. Allport a fost de acord cu ideea
că trăsăturile de personalitate nu pot fi observate direct, aşa cum observăm
comportamentul, dar el a susţinut posibilitatea inferării trăsăturilor de
personalitate din mai multe comportamente.
Un alt argument pe care Allport îl aduce în favoarea existenţei trăsăturilor
este extraordinara complexitate a creierului uman. Cercetările realizate de
neurofiziologi scot continuu în evidenţă organizarea deosebit de complexă,
sistemică a sistemului nostru nervos.
Allport a propus conceptul, mai puţin celebru, de dispoziţie personală. La
nivelul individual, consideră Allport, trăsăturile de personalitate nu se manifestă
la toţi oamenii la fel, deoarece ele interacţionează unele cu altele într-un mod
unic, în cazul fiecărui individ în parte. Dispoziţia personală reflectă tocmai
această interacţiune unică a trăsăturilor care face ca manifestările noastre
comportamentale într-o situaţie anume să nu semene perfect cu cele ale altor
indivizi, ci să aibă o amprentă personală, inimitabilă.
Din punct de vedere psihologic, oamenii se deosebesc unul de celălalt
atât în privinţa gândurilor sau sentimentelor lor cât şi a caracteristicilor lor
temperamentale sau caracteriale, iar cele mai multe dintre aceste diferenţe pot fi
uşor sesizate când oamenii acţionează în situaţii similare. Trasaturile de
personalitate sunt cele ce determină existenţa acestor diferenţe importante
manifestate în comportamentul uman.
O trăsătură reflectă într-o anumită măsură dispoziţii veridice şi
comparabile ale mai multor personalităţi care, datorită unei naturi umane comune
şi a unei culturi comune, dezvoltă moduri similare de adaptare la mediul lor, deşi
în grade variate.
Tripla functie a trasaturilor: descriptiva, predictiva si explicativa.
“psihologia personalităţii este o psihologie a trăsăturii. Nu e nimic original
în această afirmaţie. Singura mea scuză, pentru că o repet, este relativa
impopularitate a acestei concluzii.
Maddy (1980) consideră trăsăturile ca fiind dimensiuni ale periferiei
deoarece sunt adecvate numai cercetării diferenţelor dintre oameni în timp ce
dimensiunile centrale ale personalităţii (precum Ego, Id sau Superego la Freud)
s-ar adresa direct problemelor fundamentale ale naturii umane.
Marele avantaj al trăsăturii comparativ cu conceptele concurente este
legătura ei necesară cu comportamentul. Trăsăturile nu pot fi inferate în absenţa
reflectării lor în comportamentul observabil, în timp ce alte concepte propuse
pentru a defini personalitatea pot fi atribuite unui individ în absenţa oricărei
manifestări comportamentale directe.

Trăsăturile de personalitate şi Big Five (ipoteza lexicală)

Examinarea limbajului natural, care conţine o multitudine de termeni prin


care oamenii obişnuiţi se descriu pe ei înşişi sau pe alţi oameni, a devenit încă
de timpuriu un obiectiv privilegiat al psihologilor preocupaţi de descoperirea
trăsăturilor de personalitate.
În 1926, Klages a sugerat că o analiză atentă a limbajului ar conduce la o
mai bună cunoaştere a personalităţii.
Allport si Odbert în 1936, au selectat din cel mai important dicţionar al
limbii engleze 17.953 de termeni care se refereau într-o mai mare sau mai mică
măsură la trăsături de personalitate. Pe baza numărului şi varietăţii acestor
termeni s-a putut afirma pentru prima dată că trăsăturile de personalitate sunt o
componentă importantă a limbajului utilizat de oameni pentru a vorbi sau gândi
unii despre ceilalţi şi, tot pentru prima oară, a fost subliniată şi importanţa socială
a trăsăturilor de personalitate.
Principala sarcină ce s-a ridicat în faţa cercetătorilor a fost reducerea
acestei mulţimi de atribute ale personalităţii la doar câteva trăsături esenţiale.
Primul care şi-a asumat sarcina de a realiza această reducţie a fost Raymond
Cattell. Cattell a reuşit prin reduceri succesive a numărului de termeni cu ajutorul
tehnicilor de analiză factorială să extragă la început 35 de trăsături bipolare,
pentru ca mai târziu numărul factorilor importanţi să fie reduşi la 16 şi apoi la 12.
O parte din redundanţa existentă în limbajul utilizat pentru descrierea
personalităţii a fost eliminată deci şi prin gruparea adjectivelor ce au înţelesuri
opuse, rezultând aşa-numitele adjective bipolare sau dimensiuni descriptive.
Rezultatele studiilor lui Cattell au condus la un model mai obiectiv de
organizare a miilor de termeni ce descriu diferenţele individuale şi au fost utilizate
ca punct de plecare pentru numeroase alte cercetări bazate pe tehnica analizei
factoriale. Astfel, în 1961 Tupes şi Christal, analizând intercorelaţiile dintre cele
35 de trăsături selectate de Cattell ca fiind reprezentative pentru domeniul
personalităţii, au obţinut doar 5 factori. Descoperirea aceluiaşi număr de factori a
raportat-o şi Norman în 1963, din analiza a 20 de adjective bipolare selectate tot
din termenii propuşi de Cattell.
Mai mult ca sigur că acest efort de analiză a termenilor referitori la
personalitate descoperiţi în limbajul obişnuit ar fi fost perceput ca o inutilă
pierdere de timp în afara formulării explicite a unei ipoteze plauzibile care să
confere un suport teoretic acestor cercetări laborioase. Această ipoteză a devenit
cunoscută în literatura de specialitate sub numele de “ipoteza lexicală” şi a
devenit ipoteza sub semnul căreia s-au desfăşurat marea majoritate a studiilor ce
examinează limbajul utilizat de oamenii obişnuiţi în descrierea personalităţii.
Ipoteza lexicală susţine că de-a lungul istoriei “toate acele aspecte ale
personalităţii umane care au reprezentat o anume importanţă, interes sau utilitate
au fost codate în limbaj”; termenii astfel constituiţi devenind “simboluri
reprezentative ale comportamentului uman. Norman, în 1967, afirma de
asemenea că în limbaj au fost codate de-a lungul timpului doar acele
caracteristici ale personalităţii care au putut fi percepute destul de frecvent, au
fost relativ uşor de recunoscut datorită distinctivităţii lor şi au avut suficientă
semnificaţie pentru a fi codaţi şi reţinute în limbajul natural.
Ipoteza lexicală începând cu Allport va presupune că toate trăsăturile care
determină diferenţe individuale vor fi reprezentate în limbaj. Astfel, în măsura în
care ipoteza lexicală se dovedeşte a fi corectă, prin analiza limbajului obişnuit am
putea realiza o taxonomie comprehensivă a trăsăturilor de personalitate. Un
termen care numeşte o trăsătură implică deci o interpretare a comportamentelor
observate şi are funcţia de a descrie o persoană şi de a distinge de alte
persoane permiţând o clasificare a acelei persoane în relaţiile cu alte persoane.
Hogan a dezvoltat o teorie socio-analitică a limbajului. Conform acestei
teorii, termenii-trăsătură ce pot fi întâlniţi în limbajul obişnuit nu reflectă structuri
psihice reale caracteristice naturii umane. Omul, crede Hogan, este în primul
rând o fiinţă socială, caracterizată de o puternică dorinţă de afiliere şi de realizare
în cadrul societăţii, de aceea şi limbajul nu poate fi conceput decât ca un produs
al relaţiilor interpersonale.
Departe de a numi structuri neuropsihice interne, termenii-trăsătură, în
viziunea lui Hogan, se dovedesc a fi inerent evaluativi, informându-ne despre
acele forme ale comportamentului social care sunt cruciale pentru supravieţuirea
grupului. Faptul că termenii-trăsătură pot avea uneori un puternic caracter
evaluativ şi că graniţa dintre termenii veridici şi cei evaluativi este adesea greu
de stabilit a fost recunoscut încă de la primele cercetări asupra limbajului de
către Allport, dar acelaşi psiholog aprecia că numai 30% dintre termenii-trăsătură
au o nuanţă predominant evaluativă şi că aceşti termeni au o semnificaţie redusă
pentru studiul structurii personalităţii.
Allport a mai impus o distincţie ce a stat la baza unor numeroase studii
ulterioare, cea dintre termenii-trăsătură şi termenii ce reflectă stări dispoziţionale
temporare. Aceşti termeni ce au funcţia de a descrie conduita reprezintă,
conform aprecierii lui Allport, 25% din totalul de 18.000 al termenilor pe care i-a
considerat ca referindu-se la personalitate. Într-un studiu publicat în 1981, Allen
şi Potkay pornind de la sugestiile lui Mischel (1968) au încercat să demonstreze
că distincţia dintre trăsătură şi stările temporare este una artificială, arbitrară.
Aceşti autori au considerat că trăsăturile şi stările dispoziţionale de moment sunt
în mod inexplicabil legate, lucru demonstrat atât prin faptul că o etichetă verbală
poate desemna în acelaşi timp o trăsătură şi o stare temporară, cât şi prin aceea
că acelaşi instrument poate măsura pe rând şi trăsături şi stări, în funcţie de
schimbarea instrucţiunilor de utilizare ale acelui instrument.
G. Semin a subliniat subliniat faptul că această distincţie nu este un pur
artificiu teoretic, ci este îndreptăţită, deoarece în cadrul limbajului obişnuit, tipurile
diferite de forme lingvistice reflectă diferenţe reale, legate de funcţiile pe care le
îndeplinesc aceste forme lingvistice în interiorul limbajului. Termeni precum
adjectivele ce denumesc trăsături ar avea funcţia de a descrie persoane, în timp
ce termeni precum verbele trimit în mod nemijlocit la comportament.
Frierhandler susţine că termenii-trăsătură şi termenii-stare numesc două
realităţi cu caracteristici complet diferite, astfel încât pentru departajarea acestora
pot fi aduse suficiente argumente. În primul rând, trăsăturile de personalitate sunt
definite întotdeauna ca fiind stabile în timp, în condiţiile în care stările emoţionale,
de exemplu, la care fac referire unii din termenii-stare, au o durată de viaţă foarte
scurtă. În al doilea rând, stările dispoziţionale, afirmă Friedhandler, sunt
manifestări continue, în timp ce trăsăturile se manifestă discontinuu, având o
natură reactivă la circumstanţe relative şi, nu în ultimul rând, stările dispoziţionale
pot fi direct observate deoarece se referă la comportamente concrete în timp ce
trăsăturile trebuie să fie inferate, fiind entităţi abstracte.
La aceste caracteristici ce delimitează trăsăturile de stările temporare, alţi
autori adaugă frecvenţa cu care componentele ce definesc o trăsătură se
manifestă într-o perioadă de timp dată şi intensitatea mai mare care, cred aceşti
autori, este caracteristică mai degrabă unei trăsături decât unei stări de moment.

Five-Factor Model sau analiza trăsăturilor de personalitate


cu ajutorul chestionarelor

Adepţi ai utilizării chestionarelor consideră că tradiţia lexicală a jucat un rol


minor în istoria cercetării personalităţii, rol limitat doar la stimularea interesului
teoretic pentru trăsăturile de personalitate. Aceşti cercetători conchid că studiile
lexicale au fost şi sunt potrivite numai pentru explorarea oarecum superficială a
structurii personalităţii.
Preocupările legate de descoperirea structurilor de personalitate prin
prisma datelor oferite de chestionare au condus la apariţia lui Five Factor Model,
o paradigmă metodologică-teoretică în jurul căreia s-au iscat numeroase
controverse aflate astăzi în plină desfăşurare. Fiske în 1949, Tupes şi Christal în
1961 sau Norman în 1963, au ajuns la concluzia că toate trăsăturile de
personalitate pot fi reduse la cinci factori între care nu mai există corelaţii
semnificative, deci sunt independenţi fiecare de ceilalţi patru. Din păcate,
această primă descoperire a celor cinci factori în care rolul principal îi revine
studiului publicat de Tupes şi Christal în 1961 n-a putut fi valorificată aşa cum ar
fi meritat atât datorită atacului general declanşat împotriva trăsăturii în deceniile
70 şi 80, atac purtat îndeosebi de pe poziţiile behaviorismului radical şi al
psihologiei sociale, cât şi datorită dezacordului existent între factorialişti cu privire
la tehnicile utilizate în extragerea factorilor, la numărul de factori şi la denumirea
lor.
Toţi adepţii modelului penta-factorial sunt astăzi de acord că doi dintre
factori au fost corect extraşi şi bine definiţi cu aproape patruzeci de ani în urmă
de psihologul englez H. Eysenck. Studiile pe care acesta le-a întreprins cu privire
la bazele biologice ale personalităţii l-au condus la concluzia că există două
dimensiuni de bază ale personalităţii, numite de el Extraversiune/Intraversiune
(devenită Factorul I în Five Factor Model) şi Nevrozism/Stabilitate Emoţională
(Factor IV).
Factorul I, (Extraversiune/Introversiune). Problemele pe care le ridică
interpretarea conţinutului acestui factor sunt legate de posibila lui suprapunere
peste conţinutul Factorului II, Agreeableness. Acest al doilea factor
(Agreeableness) a fost definit ca reunind caracteristici precum grijă faţă de
ceilalţi, altruism, susţinere afectivă la polul pozitiv al dimensiunii şi indiferenţă faţă
de ceilalţi, egoism, chiar ostilitate la polul negativ. Deoarece asemănarea cu
Factorul E pare evidentă, cercetătorii pentafactorialişti au subliniat faptul că
Factorul A cuprinde mai degrabă aspecte interpersonale, în timp ce Factorul E se
referă preponderent la caracteristici care, în acord cu concluziile lui Eysenck, au
determinanţi biologici. Watson şi Clark identifică Factorul E cu emotivitatea
pozitivă. Aceste delimitări conceptuale au meritul de a sublinia că Factorul E nu
trebuie confundat cu sociabilitatea. Factorului A îi sunt atribuite aspecte ce ţin de
dimensiunea ei caracterială.
Cel de-al treilea factor este poate şi mai greu de definit. El este
îndeobşte numit Conscientiouness (≈conştiinciozitate), dar Digman (1990)
consideră acest termen ca fiind mult prea ambiguu şi propune termenul de Will to
Achieve (≈ voinţă orientată spre autorealizare) sau simplu Will (voinţă). Multe
studii leagă acest factor de realizarea prin educaţie.
În ceea ce priveşte factorul Nevrozism, Factorul IV, aproape că nu există
controverse privind definirea lui. El a mai fost numit de Tellegen (1985)
Emotivitate Negativă şi se referă la prezenţa şi efectele stărilor afective negative
sau, aşa cum sugerează Costa & John (1992), Factorul N se referă la tendinţele
diferite ale indivizilor de a experimenta durerea sau suferinţa şi la stilurile
cognitive şi comportamentale ce emerg din această tendinţă.
Ultimul factor, Factorul V cuprinde caracteristici subordonate precum:
flexibilitate a gândirii, originalitate, curiozitate, un spectru larg, şi a primit numele
de Openness to Experience (≈ deschidere spre experienţă), dar mai frecvent a
fost numit Intellect. Factorul V nu trebuie confundat cu inteligenţa aşa cum este
ea măsurată de teste precum Stanford- Binet sau W.I.S.C. Factorul V este
considerat ca fiind o dimensiune a personalităţii şi nu o simplă aptitudine.
Structura complexă a factorului V conţine termeni legaţi nu doar de inteligenţă ci
şi de creativitate şi de “cultură”. Atributele personalităţii pot fi reprezentate la un
nivel abstract, cu o considerabilă comprehensivitate şi cu o mare economie, de
cele cinci dimensiuni.

Deosebiri între paradigma Big Five şi Five-Factor Model

Deosebirile dintre aceste două modele sunt însă minore, cea mai
importantă dintre ele (în afară de cea de metodă) fiind aceea că adepţii lui Big-
Five, au renunţat la pretenţia de a răspunde la întrebarea dacă numele
trăsăturilor acoperă structuri reale sau sunt simple structuri lingvistice. Adoptând
o poziţie comodă pe care au numit-o “realism moderat”, cercetătorii lexicului i-au
lăsat pe adepţii lui Five Factor Model să poarte greul luptei cu criticii care pun
sub semnul întrebării veridicitatea trăsăturilor. Prin “realism moderat” Saucier &
Goldberg (1996) înţeleg faptul că numele pe care le dăm noi trăsăturilor de
personalitate nu pot fi o reflectare directă şi pură a realităţii pe care o vizează.
Deşi aceşti autori afirmă că există o strânsă legătură între limbaj şi realitate şi
resping complet ideea că personalitatea ar putea exista numai în limbaj, ei
preferă să vorbească despre atribute ale personalităţii şi nu despre trăsături de
personalitate.
Cel mai important consens realizat între variantele Big-Five şi Five Factor
Model este cel cu privire la valoarea modelului penta-factorial şi la importanţa
acestuia pentru cercetările ulterioare din psihologia personalităţii. Din perspectiva
ipotezei lexicale, universalitatea factorilor este evidentă deoarece paradigma
penta-factorială îşi are originea în răspunsurile la cinci tipuri de întrebări pe care
orice om şi le pune atunci când intră în contact cu un necunoscut.
Goldberg (1981) susţine că aceste întrebări se referă la:
- dacă acel necunoscut este activ şi dominant sau pasiv şi conformist (Factorul I -
Extraversion).
- dacă are în societate o prezenţă agreabilă şi caldă sau dimpotrivă este rece şi
distant (Factorul II - Agreeableness).
- dacă este responsabil şi conştiincios sau delăsător şi neglijent sau, pe scurt,
dacă se poate conta pe el (Factorul III - Consciousness).
- dacă este impredictibil (data să depăşească limita normalităţii) sau este stabil
(sănătos mintal) (Factorul IV - Nevroticism).
- dacă este inteligent şi cult sau prost şi ignorant (Factorul V - Openness to
Experience sau Intellect)
Credinta lui Saucier & Goldberg este că Big Five este teoria care poate şi
trebuie să funcţioneze ca ghid în orice tip de cercetare a atributelor personalităţii.
Five-Factor este modelul care face posibilă schiţarea unui cadru
metateoretic larg în interiorul căruia îşi pot găsi locul nu numai multe din teoriile
clasice ci şi constatările empirice ale cercetării contemporane, cadru devenit
astfel cel mai potrivit pentru apariţia unei noi generaţii de teorii.
Dar F.F.M. nu se dovedeşte a fi un cadru unificator doar pentru teorie şi
funcţia lui nu este să ofere numai un limbaj comun pentru psihologi de diferite
tradiţii ci el are şi rolul de a integra eficient instrumentele cu ajutorul cărora
psihologii pun în evidenţă structurile de personalitate.

Critici şi controverse în jurul Big Five şi Five-Factor Model

Văzute ca fiind pur empirice cantitative, deci ateoretice, studiile analitic-


factoriale sunt criticate în principal pentru că ar permită ca subiectivitatea şi
arbitrariul să intervină: 1) în alegerea itemilor; 2) în alegerea procedurilor
statistice şi a rotaţiilor şi 3) în numirea factorilor obţinuţi.
I se mai reproşează paradigmei penta-factoriale şi faptul că nu reuşeşte
să fie decât o taxonomie descriptivă deoarece, urcând pe panta generalităţii ea
pierde cea mai mare parte din informaţiile specifice ratând astfel şansa de a
deveni o taxonomie explicativă.
McAdams restrânge şi mai mult pretenţiile de aplicare ale F.F.M.,
considerând că acesta nu poate contura altceva decât o “psihologie a străinului”.
Procedurile de evaluare cu ajutorul cărora sunt studiate diferenţele
interindividuale îl vizează aproape întotdeauna pe “celălalt” şi au cel puţin două
limite. Una dintre ele este aceea că, pentru a trece proba fidelităţii, evaluările
trebuie să fie simple, implicând doar condiţiile generice vagi. Cea de-a doua
priveşte forţare implicită evaluatorului de a se compara pe el însuşi cu alţii,
evaluările făcute de el trebuie să aibă întotdeauna un referent social pentru a
avea sens.

Controversa situaţie-trăsătură şi impactul ei asupra psihologiei


personalităţii

Psihologi precum behavioriştii radicali şi mulţi dintre psihologii sociali au


propus un alt concept ca fiind principalul determinant al comportamentului:
situaţia. Reafirmăm că disputa dintre trăsătură şi situaţie nu este nouă dar,
importanţa ei este dată de faptul că în ultimii douăzeci şi cinci de ani această
dispută a dominat psihologia personalităţii având importante repercusiuni asupra
psihologiei clinice, sociale şi organizaţionale. Astăzi, această controversă este
încă interesantă deoarece continuă să pună faţă în faţă două categorii
importante de psihologi: psihologii personalităţii şi psihologii sociali.
Watson susţinea că, deoarece se naşte cu numai trei reacţii instinctuale
(frica, furia şi răspunsul sexual), fiinţa umană este cel mai maleabil material care
aşteaptă să fie modelat de societate. De asemeni, teoria skinner-iană a
condiţionării operante cu aplicarea ei la om este o altă variabilă a acestei
credinţe în puterea situaţiei de a determina complet comportamentul uman.
Psihologii sociali au atenţionat că presupusele structuri de personalitate
ale căror componente sunt trăsăturile devin deosebit de labile în situaţii extreme,
cum ar fi: răpirile, violurile, straniile convertiri religioase, sinuciderile colective sau
catastrofele naturale.
Mischel n-a făcut greşeala să respingă complet teoria trăsăturii ci a optat
pentru recunoaşterea existenţei trăsăturilor de personalitate subliniind însă că
relaţia dintre trăsături şi comportament este prea firavă pentru a fi importantă.
Sarah Hampson (1985) au definit personalitatea ca fiind un artefact social.
Modelul constructivist al personalităţii, aşa cum este îndeobşte cunoscută
această teorie, afirmă că trăsăturile nu sunt altceva decât categorii semantice
care nu se referă la entităţi din lumea reală ci sunt etichete generale utile
comunicării. Rolul trăsăturii ar fi în conformitate cu acest punct de vedere, acela
de a categoriza comportamentul social şi de a permite recunoaşterea
semnificaţiei lui sociale.
Psihologii situaţionişti reduc caracteristicile complexe ale situaţiilor lor la
caracteristica ce li se pare cea mai importantă sau mai convenabilă pentru
scopurile pe care şi le propun.
Block, Funder sau Epstein au depus eforturi serioase pentru a reabilita
teoria trăsăturii. Ei au argumentat că, dacă rareori corelaţia dintre trăsături şi
comportamente depăşeşte pragul de 0,30, aceasta nu înseamnă că restul
corelaţiei poate şi trebuie să fie atribuit în mod automat situaţiei. De fapt ei
subliniază că rolul situaţiilor normale în determinarea şi explicarea
comportamentului este limitat de acelaşi prag impus de coeficientul de 0,30. Cu
alte cuvinte apărătorii trăsăturii consideră că studierea exclusivă a situaţiilor
sociale nu poate fi o alternativă viabilă la studiul trăsăturii deoarece puterea
situaţiilor de a explica comportamentul uman este cel puţin la fel de scăzută
ca cea a trăsăturii.
Epstein recomandă abandonarea studiilor asupra corelaţiei dintre un
singur comportament şi o trăsătură, deoarece sunt încălcate principiile clasice
ale psihometricii şi măsurarea numai a unor seturi de comportamente agregate,
dacă vrem ca acel coeficient 0,30 să dobândească o altă semnificaţie.
Interacţioniştii recunosc faptul că psihologia trăsăturii atunci când nu ia în
calcul multiplele influenţe exercitate de situaţie asupra comportamentului uman
rămâne o teorie incompletă asupra diferenţelor individuale, dar pe de altă parte
atrag atenţia că relaţia dinte trăsătură şi situaţie este mult mai complicată decât
ar părea la prima vedere. În primul rând, complexitatea acestui raport decurge
din faptul că puterea de determinare a comportamentului de către situaţie
depinde într-o prea mare măsură de semnificaţia pe care persoana o conferă
situaţiei în care se găseşte, iar în al doilea rând, cei ce simplifică prea mult
această relaţie uită adesea că, în condiţii obişnuite, ea stă sub semnul posibilităţii
persoanei umane de a alege dintre mai multe situatii pe cea mai convenabila.

TEORIILE IMPLICITE DE PERSONALITATE

În sprijinul ideilor gestaltiste vine şi ipoteza formulată pentru prima dată de


Darwin că expresiile noastre faciale prin intermediul cărora ne exprimăm emoţiile
au un caracter universal, iar această universalitate a lor provine din faptul că sunt
înnăscute. Emoţiile sunt esenţiale pentru supravieţuirea şi existenţa noastră ca
fiinţe umane. Fără emoţii – fără capacitatea de a simţi bucuria şi tristeţea, furia şi
sentimentul de vinovăţie - noi nu am fi cu adevărat fiinţe umane. Emoţiile ajută la
definirea umanului.
Teoria de sorginte darwiniană privind importanţa majoră a expresiilor
faciale pentru comunicare ne interesează aici din perspectiva afirmaţiilor că
afectele nu transmit doar informaţii despre stările noastre de spirit ci, dacă luăm
în calcul complexitatea şi durata sentimentelor, ele transmit şi informaţii despre
trăsăturile noastre de personalitate şi, din această perspectivă este susţinută şi
ideea interesului înnăscut pentru cunoaşterea personalităţii, (cunoaştere
implicită).
“Termenul de trăsătură emoţională, (spre exemplu trăsătura irascibil), se
referă la tendinţa unui individ de a manifesta frecvent o anumită emoţie în viaţa
de zi cu zi. Un concept complementar este cel de prag emoţional. Dacă o
persoană are un prag scăzut pentru supărare, el probabil manifestă des această
emoţie şi astfel va avea un scor mare atunci când vom măsura trăsătura
irascibil”.
Conform opiniei lui Herman Witkins teoriile implicite se dezvolta pe diferite
nivele unul dintre acestea fiind definit de procesul perceptiv.
Wegner şi Vallacher au cercetat modul în care aceste diferenţe legate de
percepţie influenţează felul în care judecăm comportamentul celorlalţi.
In 1939 Kurt Lewin a introdus conceptul de “perceptie sociala”. Pentru
prima dată însă, acest autor sublinia că utilizează noţiunea de percepţie dându-i
un sens mult mai larg, de răspuns cognitiv “acoperind toate procesele cognitive
care urmează expunerii unui set de receptori de la o stimulare”.
In 1946 Solomon Asch a încercat să demonstreze, ca şi Heider, că legile
gestaltiste de organizare a informaţiei perceptive se aplică întregului sistem
cognitiv sau, altfel spus, că aceste legi guvernează procesul de integrare al
oricărui tip de informaţie.
Asch a pornit de la ipoteza că impresia pe care ne-o formăm despre o
persoană nu reprezintă o simplă sumă de impresii fragmentare exprimate
separat în termeni-trăsătură, ci este de la început o impresie structurată, unitară,
în cadrul căreia trăsăturile persoanei sunt percepute ca fiind în relaţie unele cu
altele.
Rosenberg, (1968, 1972), utilizând analiza multidimensională a încercat
să descopere atributele preferate de un romancier (Theodor Dreiser) pentru
descrierea personajelor lui după ce a selectat aceste atribute din romanele lui
cele mai cunoscute. Distribuţia spaţială a acestor atribute i-a determinat pe aceşti
autori să afirme că principalele axe pe baza cărora sau aranjat atributele utilizate
de Dreiser au fost puternic-slab (corelând puternic cu distincţia între feminitate şi
masculinitate), şi conformist –nonconformist.
Asch se va distanţa de paradigma gestaltistă afirmând că ea obligă la o
exagerare a conceperii persoanei ca o unitate psihologică, nelăsând loc pentru
explicarea diversităţii manifestărilor acesteia.
Teoria cognitivistă a lui Norman Anderson, teorie care susţine ipoteza
elementaristă că formarea impresiei nu este afectată atât de centralitatea unora
sau altora dintre trăsăturile prezentate subiecţilor cât de ordinea în care se
succed acestea. În sprijinul afirmaţiilor sale, Anderson a făcut referire şi la unele
dintre principiile care ne organizează memoria, şi anume la principiul
primordialităţii (primacy) şi la cel al recenţei.
Bargh a declanşat un atac deosebit de virulent împotriva celor care susţin
existenţa unui rol decisiv al conştiinţei în viaţa psihică. Caracterul inedit al acestui
atac împotriva locului pe care-l ocupă conştiinţa în viaţa noastră psihică provine
din faptul că Bargh nu s-a sfiit pentru a-şi susţine ideile să se alieze de la început
cu duşmanul tradiţional al cognitiviştilor, behaviorismul radical, reprezentat în
articolul pomenit de Skinner, deosebit de des citat.
Apelul la Skinner i-a fost necesar lui Bargh pentru a readuce în prim plan
ideea puterii discreţionare a situaţiei asupra comportamentului uman, iar Skinner
a fost cel mai înfocat susţinător al acestei idei.
Reafirmarea rolului decisiv pe care-l are inconştientul şi, mai ales,
preconştientul în viaţa noastră psihică sintetizează o constantă a majorităţii
cercetărilor cognitiviste, importanţa articolului lui Bargh constând în aceea că a
adunat cele mai importante mărturii privind existenţa şi modalităţile de
operare ale acestuia.
Concretizarea distanţei dintre cognitivism şi behaviorism apare clar atunci
când Bargh adoptă sintagma situaţie psihologică şi mai ales atunci când afirmă
că situaţia psihologică este creaţia proceselor preconştiente, singurele
responsabile de activarea directă a celor trei sisteme psihologice distincte:
gândire, afectivitate şi comportament. În concepţia lui Bargh, cercetările
cognitiviştilor scot în mod clar în evidenţă faptul că procesele preconştiente
îndeplinesc rolul de “servanţi mentali”, (mental servs), care permit principalelor
procese psihice “să ruleze complet fără intenţie conştientă sau stare de atenţie”.
În concluzie, Bargh afirmă că datorită eforturilor psihologilor cognitivişti de
descoperire a conţinutului “cutiei negre”, (căreia Skinner a refuzat cu obstinaţie
să-i recunoască existenţa), am fi astăzi în măsură să afirmăm acelaşi punct de
vedere behaviorist la care Skinner a ajuns pe alte căi, şi anume faptul că : “S-ar
putea foarte bine ca în cele din urmă să nu existe nici un rol în viitor pentru
procesarea conştientă în explicarea gândirii, în sensul de voinţă şi liberă
alegere”.
Cercetările cognitiviste privind teoriile implicite de personalitate au avut ca
principal suport şi punct de plecare studii asupra memoriei implicite. Distincţia
dintre memoria explicită şi cea implicită nu presupune existenţa separată a două
sisteme mnezice distincte ci se referă strict la prezenţa sau absenţa interferenţei
proceselor conştiente cu cele ale memoriei. Memoria implicită, afirmă Schacter
(1987), poate fi revelată atunci când experienţele anterioare facilitează
performanţa într-o sarcină care nu reclamă reamintirea conştientă sau
intenţională a acestor experienţe.
Memoria posedă propriile sale principii organizatorice a căror intervenţie
asupra noilor informaţii este decisivă pentru forma în care vor fi memorate
acestea.
"inferenţele despre trăsăturile abstracte de personalitate vor organiza
percepţia, engramarea şi reamintirea informaţiilor despre oameni. Efectele
congruenţei sau consistenţei dintre actele atribuite unei persoane depind de
primatul impresiei determinate de trăsătură în percepţie şi memorie”.
Principalele caracteristici ale teoriilor implicite de personalitate care au
ieşit în evidenţă cu ocazia cercetărilor efectuate de Newman, Uleman, Moscowiz,
Winter au fost sintetizate sub forma a cinci concluzii, astfel:
a) în primul rând s-a constatat că teoriile implicite de personalitate nu au
un caracter universal, ci depind de caracteristicile individuale ale subiectului ce
judecă persoana, reprezentând căi diferite, de gândire despre ceilalţi.
b) în al doilea rând aceşti psihologi au arătat că, dată fiind rapiditatea cu
care sunt activate aceste teorii nu poate fi vorba despre un proces, de
secvenţialitate, ci de o implicare spontană a teoriilor implicite în formarea
impresiei. Tulving şi Thomson (1973) care au afirmat că în procesul codării
informaţiei intervin procese specifice care determină ceea ce stocăm şi, prin
aceasta, şi ceea ce ne reamintim.
c) în al treilea rând este susţinută existenţa unor diferenţe semnificative
între formare impresiei în mod implicit şi cea la care ajungem ca urmare a
formulării unor scopuri explicite, acestea din urmă făcând ca activarea unor
trăsături să fie mai probabilă decât a altora.
d) intervenţia conştiinţei prin formularea unor scopuri implicite nu se
limitează numai la activarea selectivă a trăsăturilor ci ea poate determina şi
inhibarea activării acestor teorii implicite de personalitate.
e) în final, se arată că activarea spontană a trăsăturilor de personalitate
este însoţită de o surprindere la fel de spontană a sensului acţiunii, a specificului
comportamentului. Dweck, Hong & Chiu, (1993) afirmă că omul obişnuit judecă
personalitatea prin prisma a cel puţin două tipuri de teorii implicite, (una activând
trăsături, cealaltă orientând spre stări dispoziţionale), şi că activarea uneia sau
alteia dintre aceste două teorii implicite depinde de experienţa anterioară şi de
specificul domeniului de personalitate evaluat. Teoriile implicite ghidează
alegerea şi impun scopurile.

STEREOTIPURILE ŞI TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE

Allport a fost frapat că omul obişnuit acordă mult prea puţin interes
diferenţelor individuale atribuind calităţi unui sau unor grupuri întregi de oameni.
O astfel de orientare spre simplificare a informaţiilor pe care noi o manifestăm
curent în viaţa de zi cu zi este criticabilă, crede Allport în momentul în care tinde
să devină suprasimplificare (adică prejudecată), implicând ostilitate şi respingere.
Fundamentul respingerii este categorial, afirmă fără ezitare autorul citat.
Prejudecăţile sunt, credea Allport mai degrabă o consecinţă decât o cauză
a erorilor de categorizare. Scopul psihologiei sociale ar fi în opinia psihologului
american cunoaşterea proceselor cognitive implicate în prejudecată pentru a se
putea interveni asupra cauzelor sociale care determină apariţia stereotipurilor
asimilate aici cu prejudecata.
Tajfel a renunţat la a mai culpabiliza stereotipul, la a-l mai face
răspunzător pentru inadaptarea şi rigiditatea noastră socială. Încercând să
descopere cărei funcţii psihice serveşte procesul de stereotipizare, Tajfel a
descoperit-o în procesul de discriminare intergrupală. Nu doar indivizii au
“personalitate” ci şi grupurile, ca micro-sisteme sociale.
Cei ce consideră că între trăsături şi stereotipuri, ca realităţi psihice, este o
diferenţă de natură sunt în număr mai mic decât adversarii lor. Diferenţa de
natură conduce potrivit acestora la existenţa a două procese esenţial diferite de
prelucrare a informaţiei, consideră Brewer (1988).
Şi trăsăturile şi stereotipurile sunt rezultate ale aceloraşi mecanisme
implicate în procesul categorizării, afirmă cei ce preferă să evidenţieze în primul
rând similarităţile. Fie că atribuim trăsături personale, fie că judecăm persoana
prin apartenenţa ei la o structură socială, acelaşi proces se implică în procesarea
informaţiilor.
Diferenţele dintre cele două concepte pot fi explicate numai dacă luăm în
calcul nivelul sau gradul în care este realizată această procesare. Fiske (1988),
crede că avem un singur proces cu două extremităţi. La o extremă avem ca
rezultate constructele supraordonate (stereotipurile), iar la celălalt capăt avem
trăsăturile de personalitate exprimate prin atribute de un nivel de generalitate mai
scăzut decât al stereotipurilor.
Intr-un prim studiu Devine P.G. arăta că, deşi subiecţii au putut fi împărţiţi
pe baza reacţiilor lor inconştiente în două grupuri (mai mult sau mai puţin înclinaţi
spre prejudecată), la nivel conştient diferenţa nu se mai păstra, toţi putând să
ofere o descriere coerentă a stereotipuluiprejudecată. În al doilea studiu se
concluziona că activarea stereotipului este obligatorie pentru toţi subiecţii, iar în
al treilea se demonstra că procesele conştiente pot inhiba efectele procesului
automat de activare a stereotipului. Concret, cercetătoarea demonstra că
stereotipul, se activează spontan la toţi subiecţii, dar unii dintre subiecţi pot
mobiliza mecanisme inhibitorii de natură conştientă, intenţională, care nu lasă loc
manifestării stereotipului.

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII ÎN
ERA PSIHOLOGIEI COGNITIVE

Cognitiviştii au respins behaviorismul ca fiind o teorie limitată la datele pe


care le pot oferi experimentele de laborator realizate pe animale şi şi-au
prezentat teoria ca pe o veritabilă revoluţie în câmpul psihologiei. Presupoziţia
principală a cognitiviştilor, care conturează cel mai bine modul în care
aceştia concep personalitatea, este că toate sistemele care procesează
informaţie, (indiferent dacă sunt alcătuite din “carne şi sânge” precum animalele
şi fiinţele umane sau din siliciu şi metal precum computerele sau din orice alte
materiale ce pot fi inventate sau descoperite), operează conform aceloraşi
principii şi de aceea constituie un singur câmp de studiu, câmpul ştiinţelor
cognitive.
Astfel, sarcina psihologiei cognitive este să demonstreze natura
informaţională a tuturor proceselor psihice şi să creeze o paradigmă generală,
paradigma procesării informaţiei care să depăşească behaviorismul în precizie şi
rigoare. “Psihologia cognitivă, afirma Lachman în 1979, este interesată de modul
în care omul preia informaţia, cum o recodifică şi şi-o aminteşte, cum ia decizii,
cum sunt transformate de aceste decizii cunoştinţele pe care deja le are şi cum
se reflectă procesele de prelucrare a informaţiei în actele comportamentale”.
Relaţia dintre corp şi psihic este considerată ca fiind similară cu aceea
dintre computer şi program. Putem afirma că psihologia cognitivă reformulează
tezele funcţionalismului şi ale mecanicismului. Tezele de bază ale noului
funcţionalism derivă din activitatea de programare a computerelor. Un
program va specifica un set de funcţii de calcul şi va putea rula pe diferite tipuri
de computere, deşi procesele fizice pe care fiecare computer le pune în joc vor fi
diferite, deoarece structura internă a fiecărei maşini este diferită. Astfel, pentru a
putea prezice, controla şi explica modul în care se “comportă” un computer nu
este necesar să cunoaştem nimic despre procesele electronice implicate.
Este necesar să înţelegem doar funcţiile de calcul de cel mai înalt nivel ale
sistemului.
Sistemul nervos uman şi computerul nu diferă decât prin materialul din
care sunt alcătuite. Astfel, noul mecanicism şi funcţionalism promovat de
psihologia cognitivă presupune că activitatea psihică a omului nu este altceva
decât expresia unui set de funcţii de calcul care se derulează prin corp exact în
acelaşi fel în care un program de computer, reprezentând tot un set de funcţii de
calcul, controlează computerul.
Pretenţia psihologilor cognitivişti este că întregul comportament uman este
determinat de regulile formale ale procesării informaţiei. Concepând psihicul
uman ca pe o maşină extrem de sofisticată, formalismul în psihologie se
încadrează în rândul celor mai elaborate forme de mecanicism.
Primii care i-au criticat pe cognitivişti au fost, normal, behavioriştii radicali
în frunte cu Skinner, care au respins conceptul de reprezentare mentală şi ideea
că aceste reprezentări sunt stocate în memorie de unde devin apoi cauze ale
comportamentului.
Din punct de vedere al psihologiei personalităţii , cognitiviştii pot fi criticaţi
pentru că, deşi au promis o paradigmă care să poată explica activitatea întregului
psihic, cognitiviştii n-au reuşit decât să dezvolte teorii specifice, fiecare psiholog
cognitivist fiind preocupat doar de cercetarea unui anumit proces psihic.
Proliferarea teoriilor specifice a condus la neglijarea construirii unei teorii
cognitive generale şi la utilizarea a prea multor termeni diferiţi pentru unul şi
acelaşi concept. Procesarea este, aşa cum afirmă chiar unii psihologi cognitivişti,
o metaforă, iar această metaforă a procesării informaţiei oferă doar un model de
abordare a psihicului în interiorul tradiţiei comportamentaliste.
Personalitatea umană nu poate fi redusă la mecanisme automate
deoarece maşinile, spun adversarii cognitiviştilor, nu evoluează, nu
interacţionează total cu mediul aşa cum o pot face organismele, nu pot reacţiona
intuitiv, spontan în situaţii confuze unde regulile logicii formale nu mai sunt
aplicabile.
Maşinile de calcul nu pot decât să simuleze inteligenţa, iar a simula
inteligenţa nu este totuna cu a fi inteligent.
Dominaţia paradigmei cognitive în psihologia contemporană, se reflectă şi
în domeniul psihologiei personalităţii. Cercetarea personalităţii este astăzi
realizată prin prisma unor miniteorii care nu-şi mai propun explicarea persoanei
în întreaga ei complexitate ci, se mulţumesc să abordeze doar unul sau unele
nivele ale ei.