CONCEPŢII ACTUALE PRIVIND STUDIEREA TRĂSĂTURILOR DE

PERSONALITATE

3.1. Repere în evoluţia conceptului de trăsătură de personalitate

Privită din punct de vedere istoric, teoria trăsăturii a dominat aproape din totdeauna
studiul personalităţii. După ce în 1909 Heymans şi Wiersma au întreprins prima încercare de
măsurare a personalităţii prin intermediul evaluării trăsăturilor (acum mai bine de 60 de ani)
Allport impunea definitiv teoria trăsăturii ca pe un topos privilegiat al psihologiei
personalităţii. Nenumăraţi au fost psihologii care au susţinut, în ciuda diferenţelor dintre
poziţiile lor teoretice, că pentru teoria personalităţii abordarea conceptului de trăsătură este
inevitabilă.
Din punct de vedere psihologic, oamenii se deosebesc unul de celălalt atât în privinţa
gândurilor sau sentimentelor lor cât şi a caracteristicilor lor temperamentale sau caracteriale,
iar cele mai multe dintre aceste diferenţe pot fi ușor sesizate cînd oamenii acționează în situaţii
similare. Sarcina de a descrie sistematic aceste diferenţe şi de a studia semnificaţia lor pentru
înţelegerea individului revine în principal psihologului interesat de cunoaşterea personalităţii.
Trăsăturile de personalitate, cred cei mai mulţi dintre psihologii personalităţii sunt cele
ce determină existenţa acestor diferenţe importante manifestate în comportamentul uman.
”O trăsătură poate fi definită ca o entitate ipotetică ce explică tendinţa unui individ de a
se comporta într-o manieră similară în diverse situaţii” (Brody,1988). Mai mult, aceste
ipotetice caracteristici relativ stabile sau factori interni fac nu doar ca oamenii să se comporte
diferit de alţi oameni în situaţii asemănătoare, ci şi să aibă un comportament constant de-a
lungul timpului.
Definiţiile actuale ale trăsăturii nu diferă prea mult de cea propusă în Allport, după care ”o
trăsătură reflectă într-o anumită măsură dispoziţii veridice şi comparabile ale mai multor
personalităţi care, datorită unei naturi umane comune şi a unei culturi comune, dezvoltă
moduri similare de adaptare la mediul lor, deşi în grade variate” (Allport, 1991).
Atenţia deosebită de care s-a bucurat conceptul de trăsătură din partea psihologilor şi
valoarea trăsăturilor pentru cunoaşterea diferenţelor de personalitate sunt date de tripla lor
funcţie: descriptivă, predictivă şi explicativă. Hofstee (1984) încearcă să demonstreze
importanţa trăsăturilor pentru teoria personalităţii prin următorul raţionament: 1)”Obiectul
psihologiei personalităţii îl constituie diferenţele individuale. Conceptul de persoană este mult
prea vag şi de aceea o teorie comprehensivă a personalităţii este posibilă numai în măsura în
care ea pune accent pe caracteristicile generale prin care oamenii se diferenţiază unii de alţii;
2)Psihologia încearcă să prezică modul în care oamenii se vor comporta. 3) Dintre cele două
premise urmează că psihologia personalităţii are ca obiect să prezică diferenţele exprimate în
comportament. 4) În orice predicţie este necesar un predictor. Sunt prezise diferenţele
individuale din comportament, iar ele sunt variabile sau seturi de variabile. Variabilele pot fi
prezise numai cu ajutorul altor variabile, de aceea predictorul este şi el o variabilă sau un set de
variabile. 5) Fără a forţa excesiv limbajul obişnuit, acele atribute ale indivizilor, care ne fac
capabili să prezicem diferenţele din comportament pot fi numite ”trăsături” (Hofstee, 1984). În
concluzie, psihologia personalităţii este o psihologie a trăsăturii ”.
Într-adevăr, în ultimii 20 de ani, ideea că psihologia personalităţii este în principal o
psihologie a trăsăturii a devenit într-o mare măsură impopulară. În afara, unei virulente critici
teoria trăsăturii a mai avut de înfruntat şi încercarea unor alţi psihologi ai personalităţii de a
căuta alte concepte mai adecvate care să numească elementele ce stau la baza structurii
personalităţii. Au mai fost propuşi termenii precum: instincte, dorinţe, credinţe, intenţii, stiluri
sau structuri, iar interesul pentru dezvoltarea unor căi alternative de definire a variabilelor de
personalitate este în creştere. Mai nou, "scopurile" propuse de Pervin (1983) şi "stările
motivaţionale" propuse de Apter (1984) sunt favorizate ca alternative ale trăsăturilor. Pe de altă
parte Maddy (1980) consideră trăsăturile ca fiind dimensiuni ale periferiei deoarece sunt
adecvate numai cercetării diferenţelor dintre oameni în timp ce dimensiunile centrale ale
personalităţii (precum Ego, Id sau Superego la Freud) s-ar adresa direct problemelor
fundamentale ale naturii umane.

1
 Unii psihologi ai personalităţii cred că aceste căutări de redefinire a factorilor interni
stabili ai personalităţii sunt determinate mai degrabă de prejudecata că teoria trăsăturii este
demodată decât de constatarea că trăsăturile nu mai sunt relevante pentru cercetarea
contemporană asupra personalităţii.
Marele avantaj al trăsăturii comparativ cu conceptele concurente este legătura ei
necesară cu comportamentul. Trăsăturile nu pot fi inferate în absenţa reflectării lor în
comportamentul observabil, în timp ce alte concepte propuse pentru a defini personalitatea pot
fi atribuite unui individ în absenţa oricărei manifestări comportamentale directe. Pare rezonabil
să afirmăm, de exemplu, că cineva are dorinţa sau interesul de a fi punctual şi în condiţiile în
care acea persoană întârzie mereu. Dar dacă afirm ca acel cineva este punctual, afirm implicit
că nu întârzie decât în condiţii excepţionale, Trebuinţa de a fi sociabil o poate avea şi un timid
care nu vorbeşte cu ceilalţi, dar a spune despre cineva că este o persoană sociabilă înseamnă a
presupune imediat că acea persoană este comunicativă, adică îşi exprimă într-un anume fel
această trăsătură în comportament.
Astfel, faptul că trăsăturile sunt întotdeauna reflectate în comportament le face să fie
mult mai potrivite scopurilor cercetării decât alte tipuri de concepte şi explică de ce în jurul
conceptului de trăsătură consensul continuă să fie încă impresionant şi de ce majoritatea
cercetărilor trecute şi prezente în domeniul personalităţii au fost şi sunt centrate pe acest
concept. ;

3.2. Trăsăturile de personalitate şi Big Five, (ipoteza lexicală)

Examinarea limbajului natural, care conţine o multitudine de termeni prin care oamenii
obişnuiţi se descriu pe ei înşişi sau pe alţi oameni, a devenit încă de timpuriu un obiectiv
privilegiat ăl psihologilor preocupaţi de descoperirea trăsăturilor de personalitate. Ceea ce a
atras atenţia a fost remarcabila similaritate, atât în-conţinut cât şi în formă, dintre descrierile
unei persoane realizate de oameni obişnuiţi şi de psihologi profesionişti.
În 1926, Klages a sugerat, că o analiză atentă a limbajului ar conduce la o mai bună
cunoaştere a personalităţii. Această sugestie 1-a determinat în 1933 pe Baumgarten să încerce
o examinare a termenilor referitori la personalitate din limba germană. Dar, din cauza începerii
celui de-al Doilea Război Mondial și a conului de umbră în care a intrat, din nefericire,
întreaga psihologie germană, încercarea lui Baumgarten a rămas fără ecou.
De un real impact, asupra teorii trăsăturilor s-au bucurat însă eforturile lui Allport şi
Odbert care, în 1936, au selectat din cel mai important dicţionar al limbii engleze 17.953 de
termeni care se refereau la trăsături de personalitate. Pe baza numărului şi varietăţii acestor
termeni s-a putut afirma pentru primă dată că trăsăturile de personalitate sunt o componenta
importanta a limbajului utilizat de oameni pentru a vorbi sau gîndi unii despre ceilalţi şi, tot
pentru prima oara, a fost subliniată şi importanţa socială a trăsăturilor de personalitate.
Nici un cercetător n-ar fi putut opera însă cu un asemenea număr de termeni. De aceea,
imediat dupa identificarea posibililor teimeni-trăsătură, principala sarcină ce s-a ridicat în faţa
cercetătorilor ”a fost reducerea acestei mulţimi de atribute ale personalităţii la doar câteva
trăsături esenţiale”. La o privire mai atentă s-a observat că mulţi termeni sunt sinonimi iar alţii,
chiar dacă nu sunt sinonimi din punct de vedere lingvistic au sensuri apropiate său apar de cele
mai multe ori împreună în cercetările empirice ce vizează trăsăturile de personalitate. Primul
care şi-a asumat sarcina de a realiza această reducţie a fost Raymond Cattell. Pe parcursul mai
multor ani, începând cu 1943, utilizând lista de adjective publicată de Allport şi Odbert, Cattell
a reuşit prin reduceri succesive a numărului de termeni cu ajutorul tehnicilor de analiză
factorială să extragă la început 35 de trăsături bipolare, pentru ca mai târziu numărul factorilor
importanţi să fie reduşi la 16 şi apoi la 12. O parte din redundanţa existentă în limbajul utilizat
pentru descrierea personalităţii a fost eliminată deci şi prin gruparea adjectivelor ce au
înţelesuri opuse, rezultând aşa-numitele adjective bipolare sau dimensiuni descriptive.
Rezultatele studiilor lui Cattell au condus la un model mai obiectiv de organizare a
miilor de termeni ce descriu djferentele individuale şi au fost utilizate ca punct de plecare
pentru numeroase alte cercetări bazate pe tehnica analizei factoriale. Astfel, în 1961 Tupes şi
2
Christal, analizând intercorelațiile dintre cele 35 de trăsături, selectate de Cattell ca fiind
reprezentative pentru domeniul personalităţii, au obţinut doar 5 factori. Descoperirea aceluiaşi
număr de factori a raportat-o şi Norman în 1963, din analiza a 20 de adjective bipolare
selectate tot din termenii propuşi de Cattell încercările lui Norman de a descoperi o taxonomie
mai adecvată a atributelor referitoare la personalitate, nu s-au limitat numai la reanalizarea
rezultatelor studiilor lui Cattell ci, în 1967, pornind de la un număr de 2.800 de trăsături a
ajuns pe o cale proprie la 75 de grupări de trăsături, (clusteri), ce au putut fi din nou reduşi la 5
factori independenţi unul de celălalt.
Mai mult ca sigur că, acest efort de analiză a termenilor referitori la personalitate
descoperiţi în limbajul obişnuit ar fi fost perceput ca o inutilă pierdere de timp în afara
formulării explicite a unei ipoteze plauzibile care să confere un suport teoretic acestor cercetări
laborioase. Această ipoteză a devenit cunoscută în literatura de specialitate sub numele de
"ipoteza lexicală" şi a devenit ipoteza sub semnul căreia s-au desfăşurat marea majoritate a
studiilor ce examinează limbajul utilizat de oamenii obişnuiţi în descrierea personalităţii.
Ipoteza lexicală susţine că de-a lungul istoriei ”toate acele aspecte ale personalităţii umane
care au reprezentat o anume, importanţă, interes sau utilitate au fost codate în limbaj”; termenii
astfel constituiţi devenind ”simboluri reprezentative ale comportamentului uman”. Norman, în
1967, afirma, de asemenea, că în limbaj au fost codate de-a lungul timpului doar acele
caracteristici ale personalităţii care au putut fi precepute destul de fregvent, au fost relativ uşor
de recunoscut datorită distinctiviţătii lor şi au avut suficientă semnificaţie pentru a fi codate şi
reţinute în limbajul natural.
Pentru a prezenta mai explicit modul în care teoria lexicală, îşi reprezintă universul
atributelor ce definesc personalitatea, Goldberg a recurs la analogia dintre limbaj şi ”cerul care
pe timpul nopţii este acoperit de stele”. Ca şi stelele pe cer, atributele ce descriu personalitatea
sunt distribuite peste tot de-a lungul unui spațiu semantic, numai că în unele regiuni densitatea
atributelor este mai mare. Aceste regiuni pot fi numite ”categorii naturale” sau mai poetic
”galaxii semantice”. Cu cât va fi mai important un atribut ce se referă la o caracteristică a
personalităţii cu atât va avea mai multe sinonime şi termeni subordonaţi, care vor delimita
subtil faţetele multiple ale acelui atribut.
Dată fiind importanţa socială deosebită pe care o prezintă cunoaşterea trăsăturilor de
personalitate, ipoteza lexicală începînd cu Allport va presupune ca toate trasaturile care
determină diferențe individuale vor fi reprezentate în limbaj. Astfel, în măsura în care ipoteza
lexicală se dovedește a fi corecta, prin analiza limbajului obișnuit am putea realiza o
taxonomie comprehensiva a trăsăturilor de personalitate. Un termen care numește o trăsătura
implică deci o interpretare a compotamentelor observate și are funcția de a descrie o persoană
și de a o distinge de alte persoane permițînd o clasificare a acelei persoane în relațiile cu alte
persoane.
Pornind însa de la această funcție socială a termenului ce numește trăsături, Hogan a dezvoltat
teoria socio-analitică a limbajului conform acestei teorii, termenii-trasatură ce pot fi întâlniţi
în limbajul obişnuit nu reflectă structuri psihice reale caracteristice naturii umane. Omul, crede
Hogan, este în primul rând o fiinţă socială, caracterizată de o puternică dorinţă de afiliere şi de
realizare în cadrul societăţii, de aceea şi limbajul nu poate fi conceput decât ca un produs al
relaţiilor interpersonale. Utilizarea limbajului îndeosebi în negocierea relaţiilor interpersonale
face ca termenii-trăsătură să sintetizeze şi să ofere informaţii despre contribuţia potenţială a
unui membru la activitatea unui grup şi despre reputaţia lui în acel grup.
Departe de a numi structuri neuropsihice interne, termenii-trăsătură, în viziunea iui
Hogan, se dovedesc a fi inerent evaluaţi vi, informându-ne despre acele forme ale
comportamentului social care sunt cruciale pentru supravieţuirea grupului. Faptul că termenii-
trăsătură pot avea uneori un puternic caracter evaluativ şi că graniţa dintre termenii veridici şi
cei evaluaţi vi este adesea greu de stabilit a fost recunoscut încă de la primele cercetări asupra
limbajului de către Allport, dar acelaşi psiholog aprecia că numai 30% dintre termenii-trăsătură
au o nuanţă predominant evaluativă şi că aceşti termeni au o semnificaţie redusă pentru studiul
structurii personalităţii.
Dar Allport n-a încercat numai separarea termenilor ce denumesc structuri veridice de
personalitate de termeni evaluativi de provenienţă socială ci a mai impus o distincţie ce a stat
3
la baza unor numeroase studii ulterioare, cea dintre termenii-trăsătură şi termenii ce reflectă
stări dispoziţionale temporare. Aceşti termeni ce au funcţia de a descrie conduita reprezintă,
conform aprecierii lui Allport, 25% din totalul de 18.000 al termenilor pe care i-a considerat ca
referindu-se la personalitate. Într-un studiu publicat în 1981, Allen şi Potkay pornind de la
sugestiile lui Mischel (1968) au încercat să demonstreze că distincția dintre trăsătură şi stările
temporare este una artificială, arbitrară. Aceşti autori au considerat că trăsăturile şi stările
dispoziţionale de moment sunt în mod inexplicabil legate, lucru demonstrat atât prin faptul că
o etichetă verbală poate desemna în acelaşi timp o trăsătură şi o stare temporară, cât şi prin
aceea că acelaşi instrument poate măsura pe rând şi trăsături şi stări, în funcţie de schimbarea
instrucţiunilor de utilizare ale acelui instrument.
În replică la aceste afirmaţii, un număr important de autori şi-au propus să descopere noi
argumente în favoarea distincţiei dintre termenii-trăsătură şi termenii-stare. Astfel, G. Semin şi
colaboratorii săi au subliniat faptul că această distincţie nu este un pur artificiu teoretic, ci este
îndreptăţită, deoarece în cadrul limbajului obişnuit, tipurile diferite de forme lingvistice
reflectă diferenţe reale, legate de funcţiile pe care le îndeplinesc aceste forme lingvistice în
interiorul limbajului. Termeni precum adjectivele ce denumesc trăsături ar avea funcţia de a
descrie persoane, în timp ce termeni precum verbele trimit în mod nemijlocit la comportament.
S-a considerat că distincţia dintre termenii ce sintetizează informaţiile despre caracteristicile
generale ale personalităţii, stabile în timp, şi cei ce se referă la dispoziţii de moment este
suficient de bine reprezentată în limbajul curent astfel încât atât psihologii, cât şi oamenii
obişnuiţi pot realiza în mod spontan această distincţie.
Friedhandler (1986) se opune şi el încercărilor de a reduce distincţia dintre trăsătură şi
stare la o singură dimensiune; La afirmaţia că nu există criterii adecvate pentru a realiza
această distincţie, acest autor susţine că termenii-trăsătură şi termenii-stare numesc două
realităţi cu caracteristici complet diferite, astfel încât pentru departajarea acestora pot fi aduse
suficiente argumente. În primul rând, trăsăturile de personalitate sunt definite întotdeauna că
fiind stabile în timp, în condiţiile în care stările emoţionale, de exemplu, la care fac referire
unii din termenii-stare au o durată de viaţă foarte scurtă, în al doilea rând, stările
dispoziţionale, afirmă Friedhandler, sunt manifestări continue, în timp сe trăsăturile se
manifestă discontinuu, având o natură reactivă la circumstanţe relative şi, nu în ultimul rând,
stările dispoziţionale pot fi direct observate deoarece se referă la comportamente concrete în
timp ce trăsăturile trebuie să fie inferate, fiind entităţi abstracte.
La aceste caracteristici ce delimitează trăsăturile de starile temporare, alţi autori adaugă
fregvenţa cu care componentele ce definesc o trăsătură se manifestă într-o perioadă de timp
dată şi intensitatea mai mare care, cred aceşti autori, este caracteristică mai degrabă unei
trăsături decât unei stări de moment.
Dacă însuşi Allport recunoştea că numai 25% din termenii descriptivi oferiţi de lexicul
limbii engleze numesc trăsături de personalitate datorită faptului că aceşti termeni se referă la
simboluri sociale inventate dintr-o combinaţie de interese psihologice, culturale şi etice,
înţelegem de ce majoritatea studiilor lexicale sunt preocupate de descoperirea unor criterii
eficiente în departajarea termenilor ce numesc trăsături veridice de cele ce se referă la aspecte
superficiale ale personalităţii, şi de ce studiul limbajului se dovedeşte a fi şi astăzi incitant
pentru psihologii personalităţii. Dezbaterile privind statutul diferit al termenilor ce se referă la
personalitate sau comportament au scos în evidenţă complexitatea limbajului psihologic
obişnuit, au oferit un plus de veridicitate ipotezei lexicale şi, prin aceasta, studiile centrate pe
analiza lexicală au contribuit în mod decisiv la dezvoltarea teoriilor contemporane ale simţului
comun, teorii care-şi propun să descopere atât modul în care omul obişnuit emite judecăţi
asupra personalităţii în condiţiile concrete ale vieţii de zi cu zi cât şi valoarea de adevăr a
acestor judecăţi.

3.3. Five-Factor Model sau analiza trăsăturilor de personalitate cu ajutorul

chestionarelor
Deşi,după formularea ipotezei lexicale analiza limbajului obişnuit s-a impus drept cea
mai veche metodă de descoperire a trăsăturilor de personalitate, există destule voci care-i

4
contestă supremaţia în acest domeniu. Astfel, adepţi ai utilizării chestionarelor consideră că
tradiţia lexicală a jucat un rol minor în istoria cercetării personalităţii, rol limitat doar la
stimularea interesului teoretic pentru trăsăturile de personalitate. Datorită faptului că, de-a
lungul timpului, cele mai multe evaluări ale personalităţii s-au realizat prin metoda
chestionarului, aceşti cercetători conchid că studiile lexicale au fost şi sunt potrivite numai
pentru explorarea oarecum superficială a structurii personalităţii. De aceea rezultatele lor
trebuie cu necesitate confirmate, adâncite şi generalizate cu ajutorul datelor obţinute prin
studii ce utilizează chestionarele ca principal instrument, date ce sunt apoi prelucrate prin
intermediul unor variate şi complexe tehnici de analiză factorială.
Preocupările legate de descoperirea structurilor de personalitate prin prisma datelor
oferite de chestionare au condus la apariţia lui Five Factor Model, o paradigmă metodologică-
teoretică în jurul, căreia s-au iscat numeroase controverse aflate astăzi în plină desfăşurare,
începutul constituirii acestei paradigme poate fi plasat în momentul în care cercetători diferiţi
ce au utilizat analiza factorială în reducţia datelor, precum Fiske în 1949, Tupes şi Christal în
1961 sau Norman în 1963, au ajuns la concluzia că toate trăsăturile de personalitate pot fi
reduse la cinci factori între care nu mai există corelaţii semnificative, deci sunt independenţi
fiecare de ceilalţi patru, Din păcate, această primă descoperire a celor cinci factori în care rolul
principal îi revine studiului publicat de Tupes şi Christal în 1961 n-a putut fi valorificată aşa
cum,ar,fi meritat atât datorită atacului general declanşat împotriva trăsăturii în deceniile 70 şi
80, atac purtat îndeosebi de pe poziţiile behaviorismului radical şi al psihologiei sociale, cât şi
datorită dezacordului existent între factorialişti cu privire la tehnicile utilizate în extragerea
factorilor, la numărul de factori şi la denumirea lor.
După aproape douăzeci de ani, importanţa celor cinci factori pentru explicarea
personalităţii a fost redescoperită şi zeci de autori s-au întrecut în a conduce cercetări ale căror
rezultate s-au constituit în argumente ce susţin această paradigmă. Astăzi, chiar şi cei mai
înverşunaţi adversari ai teoriei celor cinci factori recunosc meritul acesteia de a fi. reuşit
reaşezarea teoriei trăsăturilor pe o. .poziţie dominantă în câmpul cercetărilor asupra
personalităţii. "După decade de dubii şi defensivă, trăsăturile revin în.top. Există un consens
crescând în psihologia personalităţii că trăsăturile există, durând de-a lungul timpului şi
situaţiilor putând fi măsurate fidel şi valid, şi că măsurarea diferenţelor individuale prin
trăsături poate fr utilizată cu un mare avantaj în predicţiâ comportamentului uman (...) Five
Factor Model este o cauză majoră a acestei resuscitări a interesului pentru trăsături" (Mc
Adams, 1992, p. 330). Ca o recunoaştere expresă a acestui interes crescând pentru "citirea"
structurilor de personalitate prin grila oferită de acest model penta-factori al, în 1992, un
număr din prestigioasa revistă Journal of Personality a fost dedicat în întregime acestei
probleme.
Consensul privind existenţa celor cinci factori a crescut rapid, dar cel privind la
denumirea factorilor a fost greu de realizat. Poate fi menţionat faptul că în 1963 Norman
prefera să utilizeze cifre în loc de cuvinte pentru cei cinci factori descoperiţi de el, considerând
că prin utilizarea cifrelor se va situa dincolo de disputele purtate în jurul interpretării factorilor.
Cu toate că divergenţele dintre penta-factorialişti cu privire, la numele factorilor s-au menţinut,
astăzi ele sunt privite ca reprezentând inadecvări minore, rod al unor preferinţe terminologice
subiective ce acoperă în fond aceeaşi realitate, incapabile să mai umbrească mult mai valorosul
consens cu privire la numărul şi importanţa acestor factori pentru cunoaşterea structurii de
bază a personalităţii.
Toţi adepţii modelului penta-factorial sunt astăzi de acord că doi dintre factori au fost
corect extrasi şi bine definiţi cu aproape patruzeci de ani în urmă de psihologul englez H.
Eysenck. Studiile pe care acesta le-a întreprins cu privire la bazele biologice ale personalităţii
l-au condus la concluzia că există două dimensiuni de bază ale personalităţii, numite de el
Extraversiune/Intraversiune (devenită Factorul I în Five Factor Model) şi
Nevrozism/Stabilitate Emoţională (Factor IV).
Factorul I, (Extraversiune/Introversiune) a suscitat numeroase discuţii deşi a fost pus
în evidenţă mult mai devreme decât alţi factori şi a fost mult mai mult timp utilizat. (Este bine
cunoscută contribuţia lui Jung în impunerea termenilor de extra- şi introversiune). Problemele
5
pe care le ridică interpretarea conţinutului acestui factor sunt legate de posibila lui
suprapunere peste conţinutul Factorului II, Agreeableness. Acest al doilea factor
(Agreeäbleness), (pentru care în limba română este destul de greu de găsit un termen
echivalent) a fost definit ca reunind caracteristici precum grijă faţă de ceilalţi, altruism,
susţinere afectivă la polul pozitiv al dimensiunii şi indiferenţă faţă de ceilalţi, egoism, chiar
ostilitate la polul negativ. Deoarece asemănarea cu Factorul E pare evidentă, cercetătorii
penta-factorialişti au subliniat faptul că Factorul A cuprinde mai degrabă aspecte
interpersonale, în timp ce Factorul E se referă preponderent la caracteristici care, în acord cu
concluziile lui Eysenck, ;au determinanţi biologici. într-o altă' încercare de a sublinia
independenţa Factorului E de Factorul A- Watson şi Clark identifică Factorul E' cu
emotivitatea pozitivă. Aceste delimitări conceptuale au meritulde a sublinia că Factorul E nu
trebuie confundat cu sociabilitatea. Observăm că se fac eforturi de a sublinia apartenenţa
Factorului E: la componenta temperamentală a personalităţii, în timp ce Factorului A îi sunt
atribuite aspecte ce tin de dimensiunea ei caracterială.
Cel de-al treilea factor este poate şi mai greu de definit. El este'îndeobşte numit
Conscientiouness (= conştiinciozitate); dar Digmah (1990) consideră acest termen ca fiind
mult prea ambiguu şi propune termenul'de Will to Achieve':(~ voinţă orientată spre
autorealizare) sau simplu Will (voinţă). Multe studii leagă acest factor de realizarea prin
educaţie.
In ceea ce priveşte factorul Nevrozism, Factorul IV, aproape că nu există controverse
privind definirea lui. El a mai fost numit de Teilegen (1985) Emotivitate Negativă şi se referă
la prezenţa şi efectele' stărilor afective negative1 sau, aşa cum sugerează Costa & John (1992),
Factorul N se referă la tendinţele diferite ale indivizilor de a experimenta durerea sau suferinţa
şi la stilurile cognitive şi comportamentale ce' emerg din această tendinţă.
Ultimul factor, Factorul V cuprinde caracteristici subordonate precum: flexibilitate a
gândirii,originalitatea,curiozitatea, un- spectru larg, şî a primit numele de Openness to
Experience (= deschidere spre experienţă), (Costa & McCrae, 1985), dar mai frecvent a
fost numit Intellect (Goldberg, 1981). Atât cei ce preferă să numească acest factor Openness,
cât şi cei ce-1 numesc Intellect subliniază că Factorul V nu trebuie confundat cu inteligenţa aşa
cum este ea măsurată de teste precum Stanford-Binet sau W.I.S.C. Factorul V este considerat
ca fiind o dimensiune a personalităţii şi nu o simplă aptitudine. De aceea, penta-factorialiştii
atrag atenţia că mulţi oameni pot obţine scoruri ridicate la acest factor fără ca aceste scoruri să
corespundă cu Q.I.-ul lor. Structura complexă a factorului V conţine termeni legaţi nu doar de
inteligenţă ci şi de creativitate şi de "cultură", (interese culturale).
Dar indiferent de perspectiva metodologică adoptată în studierea factorilor şi de numele
pe care li-1 dau, destul de'numeroşii adepţi ai paradigmei penta-factoriale se arată a fi, A în
ciuda dimensiunilor dinăuntru şi a criticilor din ce în ce mai virulente din afară, extrem de
entuziaşti. Ei consideră că odată cu descoperirea celor cinci factori au fost,în sfârşit,puse în
evidenţă dimensiunile de bază ale oricărei personalităţi. Astfel, Saucier & Goldberg (1996)
afirmă că "... atributele personalităţii pot fi reprezentate la un nivel abstract, cu o considerabilă
comprehensivitate şi cu o mare economie, de cele cinci dimensiuni", iar McCrae & John
(1992) cred că cei cinci factori "sunt pur şi simplu un fapt empiric, precum faptul că există
şapte continente pe pământ sau opt preşedinţi americani originari din Virginia".
Riscând o analogie cu biologii, care clasifică vertebratele în opt clase şi nimeni nu le
cere imperativ să explice de ce procesul evolutiv s-a concretizat în opt clase şi nu în patru sau
unsprezece, aceeaşi autori afirmă, în continuare, că raţiunile pentru care diferenţele dintre
fiinţele umane pot fi înscrise de-a lungul celor cinci dimensiuni pot fi găsite undeva în
evoluţie, neurobiologie, socializare sau condiţia existenţei umane, dar că ar fi probabil fără
sens sau cel puţin neprofitabil să ne întrebăm de ce s-a întâmplat să fie doar aceste cinci
dimensiuni.
Ipoteza universalităţii factorilor implică în mod necesar afirmaţia ca existenţa şi
stabilitatea lor n-ar fi afectată în mod esenţial de trecerea timpului şi de contextul situational
imediat. Studii longitudinale realizate pe adulţi au dovedit stabilitatea în timp a trăsăturilor de
personalitate, iar în urma unor cercetări realizate în Olanda, Japonia, Ungaria sau China s-a
6
putut afirma existenţa unor structuri similare cu cea penta-factorială descoperită în mediul
anglo-saxon (american, englez şi german). Chiar dacă, spre exemplu, cei cinci factori
descoperiţi în China nu corespund punct cu punct cu cei descoperiţi în Anglia, factorialiştii
cred că s-a acumulat suficientă evidenţă empirică pentru a se putea susţine că cei cinci factori
sunt transculturali şi implicit universali.

3.4. Deosebiri între paradigma Big Five şi Five-Factor Model

La începutul secţiunii precedente am amintit faptul că importanţa analizei lexicale în
descoperirea trăsăturilor de personalitate a fost minimalizată de adepţii utilizării metodei
chestionarului. Deşi li se recunoaşte studiilor lexicale meritul de a fi pus piatra de temelie la
descoperirea modelului Five Factorial, principala obiecţie care li se aduce acestora este aceea
că depind prea mult de modalităţile în care este privită personalitatea de către simţul comun,
neglijând evidenţa empirică şi concluziile la care s-a ajuns după decenii; de cercetare, şi
teoretizare ştiinţifică asupra personalităţii. Este interesant de remarcat că în urma criticilor pe
care adepţii chestionarelor le-au adus studiilor lexicale, cei ce urmăresc descoperirea
structurilor de personalitate prin analiza limbajului obişnuit şi-au elaborat propria concepţie
penta-factorială, numită Big-Five, ca alternativă la Five Factor Model.
Deosebirile dintre aceste două modele sunt însă minore^ cea mai importantă dintre ele
(în afară de cea de metodă) fiind aceea că adepţii lui Big-Five, au renunţat la pretenţia de a
răspunde la întrebarea dacă numele trăsăturilor acoperă structuri reale sau sunt simple structuri
lingvistice. Adoptând o poziţie comodă pe care au numit-o "realism moderat",
cercetătorii lexicului i-au lăsat pe adepţii lui Five Factor Model să poarte greul luptei cu criticii
care pun sub semnul întrebării veridicitatea trăsăturilor. Prin,, realism moderat" Saucier &
Goldberg (1996) înţeleg faptul că numele pe care le dăm noi trăsăturilor de personalitate nu pot
fi o reflectare directă şi pură a realităţii pe care o vizează. Deşi aceşti autori afirmă că există o
strânsă legătură între limbaj şi realitate şi resping complet ideea că personalitatea ar putea
exista numai în limbaj, ei preferă să vorbească despre atribute aigj personalităţii şi nu despre
trăsături de personalitate.
Faptul că diferenţele dintre cele două variante ale modelului celor cinci factori sunt
minore, şi că ţin mai degrabă de un orgoliu privind superioritatea metodei utilizate este
demonstrabil şi prin aceea că aproape întotdeauna studiile lexicale şi cele bazate pe chestionar
apar împreună în aceleaşi publicaţii. Şi mai evidentă este similaritatea celor două variante ale
paradigmei pen ta-factori ale, atunci când se adoptă o poziţie comună în faţa criticilor dure
venite din afara modelului. Poate fi dat ca exemplu răspunsul la unison pe care McCrae &
Costa, pe de o parte, şi Goldberg & Saucier, pe de altă parte, l-au dat lui Block (1995) atunci
când acesta, de pe poziţia unei autorităţi recunoscute în domeniul psihologiei personalităţii, a
pus sub semnul întrebării fundamentele teoretice şi, prin aceasta, şi constatările empirice ale lui
Five Factor Model.
Dar cel mai important consens realizat între variantele Big-Five şi Five Factor Model
este cel cu privire la valoarea modelului penta-factorial şi la importanţa acestuia pentru
cercetările ulterioare din psihologia personalităţii. Din perspectiva ipotezei lexicale,
universalitatea factorilor este evidentă deoarece paradigma penta-factorială îşi are originea în
răspunsurile la cinci tipuri de întrebări pe care orice om şi le pune atunci când intră în contact
cu un necunoscut.
Goldberg (1981) susţine că aceste întrebări se referă la:
- dacă acel necunoscut este activ şi dominant sau pasiv şi conformist (Factorul I -Extra
version).
- dacă are în societate o prezenţă agreabilă şi caldă sau dimpotrivă este rece şi distant
(Factorul II - Agreeableness).
- dacă este responsabil şi conştiincios sau delăsător şi neglijent sau, pe scurt, dacă se
poate conta pe el (Factorul IU - Consciousness).
- dacă este impredictibil (data să depăşească limita normalităţii) sau este stabil (sănătos
mintal) (Factorul IV - Nevroticisrh).

7
- dacă este inteligent şi cult sau prost şi ignorant (Factorul V - Openness to Experience
sau Intellect)
Priviţi din această perspectivă, ca răspunsuri la aceste cinci întrebări esenţiale pentru
cunoaşterea oricărei persoane, cei cinci factori le apar lui Saucier &Goldberg ca având
puterea de a îndeplini rolul unei hărţi. Pentru a nu ne rătăci în mulţimea atributelor ce au
pretenţia de a defini fiinţa umană, existenţa unei hărţi devine de o importanţă crucială pentru
cunoaşterea structurilor de personalitate. Aceşti autori -consideră că, deşi' încercări de a
cartografia domeniul personalităţii au existat din cele mai vechi timpuri, abia după formularea
ipotezei lexicale ca premisă şi după dezvoltarea tehnicilor statistice cunoscute sub termenul
generic de "analiză factorială" a putut fi rezolvată această problemă. în concluzie, credinţa
celor doi autori este că Big Five este teoria care poate şi trebuie să funcţioneze ca ghid în
orice tip de cercetare a atributelor personalităţii.
Adepţii lui Five Factor Model merg chiar mai departe decât cei ai lui Big Five. Formulând
constatări critice împărtăşite şi de alţi teoreticieni, ei rsubliniază faptul că puţini dintre
teoreticienii personalităţii cu o evidentă orientare către-cercetarea empirică, (cum ar fi Eysenck
& Cattell), pot fi încadraţi printre teoreticienii tradiţionali. In-majoritatea cazurilor însă,
empirismul radical al multor cercetători ai personalităţii, fiecare din ei susţinându-şi propriul
său: model empiric, a fost capabil doar să aglomereze nepermis de mult spaţiul, teoretizării,
prin generarea a zeci de mini-teorii şi crearea a zeci de dispute în jurul unor probleme fără prea
mare semnificaţie pentru înţelegerea personalităţii. Această risipă de energie lipsită de
finalitate a avut consecinţe negative, expunând în mod nepermis întreg domeniul cercetării
personalităţii la atacuri concertate din afară, atacuri devenite eficiente numai datorită lipsei de
coeziune din interior.
Odată însă cu apariţia F.F.M., susţinătorii lui proclamă că timpul este apt pentru un nou
început în psihologia personalităţii. Five-Factor este în viziunea lor modelul care face posibilă
schiţarea unui cadru metateoretic larg în interiorul căruia îşi pot găsi locul nu numai multe dm
teoriile clasice ci şi constatările empirice ale cercetării contemporane, cadru devenit astfel cel
mai potrivit pentru apariţia unei noi generaţii de teorii. "F.F.M. nu este produsul unui empirism
lipsit de sens, ci un sistem conceptual generos care este relevant pentru multe dintre
problemele generale ce au fost dezvoltate de teoriile clasice ale personalităţii" (McCrae &
Costa, 1996).
Cei ce afirmă că F.F.M. este un model metateoretic consideră în continuare că este puţin
probabil ca o singură teorie să-1 poată explica în întregime. Un model metateoretic, susţin
aceeaşi, va genera aşa numitele "teorii de nivel mediu" adică teorii care se vor situa la diferite
nivele explicative şi care, vor fi mai degrabă complementare decât într-o competiţie acerbă
deoarece fiecare dintre ele va urmări să facă inteligibile anumite aspecte ale metateoriei. Dar
F.F.M. nu se dovedeşte a fi un cadru unificator doar pentru teorie şi funcţia lui nu este să ofere
numai un limbaj comun pentru psihologi de diferite tradiţii ci el are şi rolul de a integra
eficient instrumentele cu ajutorul cărora psihologii pun în evidenţă structurile de personalitate.
Adepţii F.F.M. susţin că în urma cercetărilor întreprinse de ei, cei cinci factori au fost
descoperiţi în mai toate instrumentele destinate măsurării personalităţii şi că, în consecinţă,
aceste instrumente se dovedesc a fi,măsuri alternative ale aceloraşi constructe fundamentale.

3.5. Critici şi controverse în jurul Big Five şi Five-Factor Model

Optimismul exagerat al penta-factorialiştilor şi-a atras însă destui critici. Mai toţi aceşti
critici manifestă serioase rezerve în legătură cu obiectivitatea metodei utilizate. Deşi în ultimii
ani procedeele statistice cunoscute sub numele de analiză-factorială au devenit extrem de
sofisticate, multe dintre vechile critici care au vizat încă de pe vremea lui Allpprt analiza
factorială sunt considerate încă valabile. Văzute ca fiind pur empirice cantitative, deci
ateoretice, studiile analitic-factoriale sunt criticate în principal pentru că ar permită ca
subiectivitatea şi arbitrariul să intervină: 1) în alegerea itemilor; 2) în alegerea procedurilor
statistice şi a rotaţiilor şi 3) în numirea factorilor obţinuţi.
I se mai reproşează paradigmei penta-factoriale şi faptul că nu reuşeşte să fie decât o
taxonomie descriptivă deoarece, urcând pe panta generalităţii ea pierde cea mai mare parte din
informaţiile specifice ratând astfel şansa de a deveni p taxonomie explicativă. Subliniind şi el
8
că formularea lui Big Five este în întregime ateoretică, Block (1995) critică utilizarea
termenului de "model" ca fiind prematură.
Acelaşi autor deplânge faptul că psihologia personalităţii este definită de mult prea mult
timp doar ca un studiu al diferenţelor interindividuale şi că F.F.M. nu depăşeşte această
condiţie nereuşind să-şi propună dezvoltarea unui cadru teoretic şi pentru, cercetarea
diferenţelor intraindividuale. Completând oarecum această critică, alţi autori atrag atenţia că
cei cinci factori sunt prea generali pentru a putea ghida pe psihologul clinician în interpretarea
componentelor specifice omului bolnav mental şi că, în consecinţă, pretenţia penta-
factorialiştilor de a explica diferenţele dintre dezordinile mentale este exagerată. Aceasta cu
atât mai mult cu cât conceptele ce sunt importante în evaluarea patologiei personalităţii nu sunt
aproape deloc reprezentate în F.F.M-, deoarece încă de la primele studii asupra trăsăturii
Allport şi Odbert le-au considerat nepotrivite pentru studiul ştiinţific al personalităţii
eliminîndu-le.
Cu alte cuvinte, este absurd, să se încerce extinderea asupra persoanei bolnave mental
a constatărilor unui model creat exclusiv pentru evaluarea omului sănătos.
McAdams restrânge şi mai mult pretenţiile de aplicare ale F.F.M., considerând că acesta
nu poate contura altceva decât o "psihologie a străinului". Procedurile de evaluare cu ajutorul
cărora sunt studiate diferenţele interindividuale îl vizează aproape întotdeauna pe "celălalt" şi
au cel puţin două limite. Una dintre ele este aceea că, pentru a trece proba fidelităţii, evaluările
trebuie să fie simple, implicând doar condiţiile generice vagi. Cea de-a doua priveşte forţare
implicită evaluatorului de a se compara pe el însuşi cu alţii, evaluările făcute de el trebuie să
aibă întotdeauna un referent social pentru a avea sens.
Argumentând că superficialitatea, ce pare a caracteriza şi studiile penta-factoriale, tinde
din totdeauna să irosească timpul preţios al oamenilor de ştiinţă, Block (1995) adoptând o
poziţie intransigentă faţă de F.F.M. şi Big Five, cere ca şirul laudelor pe care penta-factorialiştii
şi le aduc singuri să înceteze imediat şi presupoziţiile lui F.F.M. să fie neîntârziat cântărite "la
rece".
Tuturor acestor critici, penta-factorialiştii le răspund fie că n-au fost bine înţeleşi, fie că
se manifestă chiar rea credinţă atunci când se construiesc atacurile asupra F.F.M. însă, dacă
sceptici precum Mc Adams au afirmat că nu doresc ca prin critica să submineze eforturile
penta-factorialiştilor, critica radicală a lui Block a declanşat replici pe măsura atacului.
Acestuia, factorialiştii îi răspund la fel de caustic. în primul rând, susţin ei, critica lui Block
este nedreaptă deoarece trece sub semnul tăcerii multele constatări empirice ce susţin modelul,
iar în al doilea rând, nimeni nu are dreptul să hotărască cu de la sine putere momentul când o
paradigmă trebuie să fie abandonată, cu atât mai mult cu cât F.F.M. se află în plină desfăşurare
şi abandonarea lui înseamnă implicit şi anularea posibililor succesori.
Dar cea mai dură replică dată lui Block şi implicit tuturor criticilor este acea că, din
păcate, nu există astăzi în psihologia personalităţii o alternativă viabilă la F.F.M/Tocmai de
aceea, Block este acuzat că nu procedează în critica lui ca un om de ştiinţă care-şi
argumentează propriul model în defavoarea celuilalt ci că de fapt utilizează tehnicile retorice
ale avocaţilor care distrug credibilitatea probelor prin mijloace necinstite de persuadare şi
convingere (Goldberg & Saucier, 1995).
Totuşi, indiferent care dintre cele două părţi are dreptate în această dispută şi oricât de
inconsistent ar fi F.F.M., se pare că lipsa teoriilor generale se resimte astăzi în psihologia
personalităţii şi că o alternativă viabilă la acest model va trebui cu necesitate să se constituie în
viitorul apropiat şi acest fapt nu poate decât îmbogăţi patrimoniul psihologiei personalităţii.

3.6. Controversă situaţie-trăsătură şi impactul ei asupra psihologiei personalităţii în finalul

demersului nostru privind locul şi rolul trăsăturii în psihologia personalităţii nu putea fi uitată
cea mai veche critică vizând importanţa acestui concept, critică venită dinspre situaţionism.
Dovedind o neaşteptată longevitate şi vitalitate, teoria trăsăturii, datorită îndeosebi poziţiei ei
privilegiate în câmpul personalităţii, a fost dintotdeauna ţintaunor atacuri pornite de pe cele
'mai diverse poziţii. Rând pe rând, criticii" trăsăturii s-au străduit să demonstreze că aceste
concepte ar fi: 1) doar un produs al, evaluărilor făcute de observatori sau 2) simple iluzii
9
semantice sau 3) ärtefacte al e stereotipurilor de grup sau chiar că 4) ar permite descrierea
personalităţii numai şi numai datorită nivelului lor mare de generalităţi,generalitate care le
transformă însă în concepte vagi şi confuze şi care în cele din urmă le face improprii
explicaţiei.
In corul acestor critici, vocea situaţioniştilor se detaşează ca fiind cea mai puternică,
deoarece ei nu contestă în principal veridicitatea trăsăturilor, aşa cum o fac ceilalţi ci, cu
precădere vizează rolul lor ca principali determinanţi ai comportamentului. Astfel, psihologi
precum behavioriştii radicali şi mulţi dintre psihologii sociali au propus un alt concept ca fiind
principalul determinant al comportamentului: situaţia. Reafirmăm că disputa dintre trăsătură şi
situaţie nu este nouă dar, importanţa ei este dată de faptul că în ultimii douăzeci şi cinci de ani
această dispută a dominat psihologia personalităţii având importante repercusiuni asupra
psihologiei clinice, sociale şi organizaţionale. Astăzi, această controversă este încă interesantă
deoarece continuă să pună faţă în faţă două categorii importante de psihologi: psihologii
personalităţii şi psihologii sociali
Este binecunoscută credinţa unor behaviorişti ca Watson, Guthrie sau Skinner că
persoana umană poate fi modelată, (mai corect "dresată"), numai prin modificarea elementelor
situaţiei. De fapt, terapia comportamentală propusă de aceştia promitea tocmai modificarea
comportamentului exclusiv prin intervenţie din exterior. Watson, spre exemplu, susţinea că,
deoarece se naşte cu numai trei reacţii instinctuale (frica, furia şi răspunsul sexual), fiinţa
umană este cel mai maleabil material care aşteaptă să fie modelat de societate. De asemeni,
teoria skinner-iană a condiţionării operante cu aplicarea ei la om este o altă variabilă a acestei
credinţe în puterea situaţiei de a determina complet comportamentul uman.
Criticilor aduse de behaviorişti trăsăturii li s-au adăugat criticile de dată mai recentă a
psihologilor sociali. Aceştia au atenţionat că presupusele structuri de personalitate ale căror
componente sunt trăsăturile devin deosebit de labile în situaţii extreme, cum ar fi: răpirile,
violurile, straniile convertiri religioase, sinuciderile colective sau catastrofele naturale.
Deosebit de cunoscute şi de relevante în acest context sunt studiile lui Milgram asupra
obedienţei, studii care au demonstrat că indiferent de cultură, convingeri sau presupuse
trăsături de personalitate, oamenii tind cu toţii să se supună autorităţii, executând cu
inconştienţă comenzi ce ar implica inclusiv uciderea semenului.
Deşi la prima vedere astfel de argumente par a desfiinţa cu totul conceptul de trăsătură,
este interesant de subliniat cele mai eficiente critici ale teoriei trăsăturii nu au venit dinspre un
astfel de situaţionism radical ci, dinspre un critic aparent mult mai moderat: .Walter Mischel
(1968). Mischel n-a făcut greşeala să respingă complet teoria trăsăturii ci a optat pentru
recunoaşterea existenţei trăsăturilor de personalitate subliniind însă că relaţia dintre trăsături şi
comportament este prea firavă pentru a fi importantă. Studiile prezentate de Mischel în cartea
lui scoteau în evidenţă faptul că între scorurile obţinute de o' trăsătură şi comportament
corelaţiile depăşesc rareori 0,30, iar această corelaţie nu explica decât 9% din variantă ceea ce
este în opinia lui Mischel total insuficient.
Efectele constatărilor lui Mischel asupra teoriei trăsăturii au fost neaşteptate, ele
bulversând acest topos privilegiat al psihologiei personalităţii. Explicaţia acestui fapt este
strâns legată de faptul că Mischel a reuşit să convingă în primul rând şi că această limită (0,30)
este o limită reală peste care rareori se poate trece şi apoi a convins că explicaţiile pe care
astfel de corelaţii le fac posibile sunt tot nesemnificative.
După critica lui Mischel, interesul pentru teoria trăsăturilor a scăzut subita mulţi
psihologi abandonând această teorie în grabă. Mai mult, psihologii care au continuat să fie
preocupaţi de soarta trăsăturilor s-au trezit marginalizaţi şi, după afirmaţia unor psihologi au
ajuns să fie priviţi aşa cum erau privite vrăjitoarele în Evul Mediu. O interesantă reacţie, în
acest context, a avut, de exemplu, Zuroff (1986) care a cheltuit multă energie pentru argumenta
că Gordon Allport, adevăratul "părinte" al teoriei trăsăturii n-a fost, de fapt, un psiholog al
trăsăturii, încercând prin acest efort o "reabilitare" a lui.
In timp ce teoria trăsăturii a intrat în defensivă, psihologi sociali precum Sarah
Hampson (1985) au definit personalitatea ca fiind un artefact social. Modelul constructivist al
personalităţii, aşa cum este îndeobşte cunoscută această teorie, afirmă că trăsăturile nu sunt

10
altceva decât categorii semantice care nu se referă la entităţi din lumea reală ci sunt etichete
generale utile comunicării. Rolul trăsăturii ar fi în conformitate cu acest punct de vedere, acela
de a categonza comportamentul social şi de a permite recunoaşterea semnificaţiei lui sociale.
Alţi psihologi situaţionişti s-au arătat preocupaţi să realizeze o taxonomie a situaţiilor
ca alternativă la taxonomiile trăsăturilor de personalitate. Van Heck (1984) este numai unul
dintre psihologii care au subliniat necesitatea unei astfel de taxonomii, dar şi dificultatea
realizării acestui deziderat, din cauza multiplelor criterii ce pot fi alese pentru clasificare,
(aspecte fizice, biologice, psihologice, sociale sau culturale). De cele mai multe ori însă,
psihologii situaţionişti reduc caracteristicile complexe ale situaţiilor lor la caracteristica ce li se
pare cea mai importantă sau mai convenabilă pentru scopurile pe care şi le propun. Aşa au
procedat spre exemplu Argyle şi colaboratorii lui atunci când au selectat ca principală trăsătură
a situaţiei sociale, scopul, care, în concepţia lor, ar fi o trăsătură empiric măsurabilă a situaţiei
sociale, importantă pentru prezicerea şi explicarea comportamentului social. Apoi, după
selectarea acestei trăsături considerate ca fiind esenţială pentru definirea situaţiei sociale, întreg
discursul lor se structurează aproape exclusiv în jurul acestui concept.
Totuşi, cu tot efectul devastator al criticii lui Mischel şi în ciuda entuziasmului cu care
mulţi cercetători ai personalităţii s-au dedicat cercetării caracteristicilor situaţiei, o serie de
psihologi importanţi ai personalităţii precum Block, Funder.sau Epstein au depus eforturi
serioase pentru a reabilita teoria trăsăturii. Ei au argumentat că, dacă rareori corelaţia dintre
trăsături şi comportamente depăşeşte pragul de 0,30, aceasta nu înseamnă că restul corelaţiei
poate şi trebuie să fie atribuit în mod automat situaţiei. De fapt ei subliniază că rolul situaţiilor
normale în determinarea şi explicarea comportamentului este limitat de acelaşi prag impus de
coeficientul de 0,30. Cu alte cuvinte apărătorii trăsăturii consideră că studierea exclusivă a
situaţiilor sociale nu poate fi o alternativă viabilă la studiul trăsăturii deoarece puterea
situaţiilor de a explica comportamentul uman este cel puţin la fel de scăzută ca cea a trăsăturii.
O consecinţă pozitivă importantă ce a decurs în urma atacului situationist asupra
trăsăturii a fost aceea că teoreticienii trăsăturii au fost nevoiţi să-şi rafineze metodele şi să
aducă argumente.noi în favoarea importanţei trăsăturii. Astfel s-a afirmat că succesul criticii
lui Mischel a fost în primul rând datorită faptului că majoritatea studiilor asupra trăsăturii
desfăşurate până la el s-au bazat pe măsurarea corelaţiei dintre p trăsătură şi un singur
comportament. Ori, atrage atenţia Epstein, a încerca să caracterizezi un singur comportament
al individului într-o singură situaţie este similar cu a încerca să evaluezi personalitatea printr-
un test cu un singur item. în aceste condiţii este absolut logic ca fidelitatea unei singure
observaţii să fie foarte scăzută. Această fidelitate ar putea creşte, consideră,acelaşi psiholog,
în condiţiile în care s-ar realiza o sinteză (aggregation) a observaţiilor multiple. în concluzie,
după ce aduce unele argumente empirice în favoarea constatărilor sale, Epstein recomandă
abandonarea studiilor asupra corelaţiei dintre un singur comportament şi o trăsătură, deoarece
sunt încălcate principiile clasice ale psihometricii şi măsurarea numai a unor seturi de
comportamente (comportamente agregate, dacă vrem ca acel coeficient 0,30 să dobândească o
altă semnificaţie.
Alţi teoreticieni ai trăsăturii au propus o remterpretare, a fatidicului,de 0,30. Contrar
afirmaţiilor lui Mischel ei au îndrăznit să afirme că explicarea a 9% din variantă nu este în mod
obligatoriu lipsită de importanţă. Astfel, Abelson (1985) a demonstrat că în cazul jucătorilor de
baseball din liga americană, dacă măsurau o singură performanţă, procentajul de variantă este
mai mic de 1%, dar că, acumulat de-a lungul sezoanelor, această insignifiantă diferenţă pe-care
oamenii de ştiinţă .nici n-ar băga-o în seamă, determină diferenţe substanţiale, de sute de mii
de dolari între salariile jucătorilor.
Aceste reevaluări ale importanţei pentru cunoaşterea personalităţii împreună cu o critică
eficientă a situaţionismului radical căruia i se reproşează că aduce ca argumente împotriva
constanţei structurilor de personalitate numai influenţa pe care o exercită asupra personalităţii
situaţii extreme, neobişnuite, deci rare au condus la semnarea unui armistiţiu.
Disputa dintre situaţionişti şi teoreticienii trăsăturii pare a fi intrat astăzi într-o nouă
etapă odată cu adoptarea teoriei interacţioniste ca soluţie de compromis. Interacţioniştii
recunosc faptul că psihologia trăsăturii atunci când nu ia în calcul multiplele influenţe
exercitate de situaţie asupra comportamentului uman rămâne o teorie incompletă asupra
11
diferenţelor individuale, dar pe de altă parte atrag atenţia că relaţia dinte trăsătură şi situaţie
este mult mai complicată decât ar părea la prima vedere. In primul rând, complexitatea acestui
raport decurge din faptul că puterea de determinare a comportamentului de către situaţie
depinde într-o prea mare măsură de semnificaţia pe care persoana o conferă situaţiei în care se
găseşte, iar în al doilea rând, cei ce simplifică prea mult această relaţie uită adesea că, în
condiţii obişnuite, ea stă sub semnul posibilităţii persoanei umane de a alege dintre mai multe
situaţii pe cea mai convenabilă. Existenţa acestei capacităţi de a alege susţine ipoteza că
trăsăturile de personalitate pot influenţa şi, până la un punct, chiar determina tipul de situaţie
cu care ne confruntăm zilnic.
Un certăreţ notoriu ce-şi pune în plan să strice o petrecere va reuşi să creeze starea de
tensiune dorită în câteva minute. Interesant de remarcat ar fi că ceilalţi actori sociali nu pot fi
consideraţi pur şi simplu ca nişte "prizonieri" ai situaţiei ci, se poate aştepta de la ei să opteze
rapid fie pentru intrarea în situaţia nou creată (răspunzând cu aceeaşi monedă) fie pentru
crearea unei situaţii-alternativă, o situaţie-tampon care să-i protejeze de consecinţele nedorite.
Pe scurt, se poate spune că într-o anumită măsură fiecare individ îşi creează situaţia în acord cu
propria lui structură de personalitate.
In concluzie, lunga controversă dintre psihologii personalităţii şi psihologii sociali a
fost utilă pentru ambele părţi. Pentru psihologia personalităţii, cel puţin, această dezbatere a
condus la reformularea vechii teorii a trăsăturii. De asemenea, aşa cum subliniază Funder
(1988) o importantă concluzie ce poate fi desprinsă din desfăşurarea acestei controverse este că
a continua o separare între aceste două discipline importante ale psihologiei ar fi o greşeală,
deoarece multe dezvoltări interesante sunt pregătire să ia naştere la zona de graniţă dintre
acestea.

12