ACTIVITĂȚI DE DESEN CE POT FI PRACTICATE CU COPIII ȘI ADOLESCENȚII

Harta sentimentelor trasată pe omul de tartă dulce

Athena Drewes
Introducere
Această tehnică poate fi utilizată pe copiii care au dificultăți în identificarea și integrarea
sentimentelor lor. A fost utilizată cu succes cu copiii traumatizați dintr-un centru de tratament; însă
poate fi utilizată în orice context, cu orice grupă de vârstă.
Argument
Copiii care au fost traumatizați au adesea dificultăți în exprimarea și identificarea emoțiilor
lor, mai ales când se confruntă cu situații sau amintiri încărcate emoțional. Adesea spun „trist” sau
„furios” pentru a exprima numeroase emoții ce se pot produce în interiorul lor. Copiilor, în special,
le e dificil să înțeleagă faptul că multe emoții pot apărea simultan în interiorul lor sau că pot fi
ambivalenți. Adesea nu au un bun contact cu corpul lor și nu înțeleg cum sentimente diferite pot fi
simțite în părți diferite ale corpului lor. Folosind această tehnică simplă a artelor expresive, am
constat că este utilă atât ca instrument diagnostic, cât și ca ajutor vizual ce-i ajută pe copii să-și
integreze și să înțeleagă mai bine sentimentele.
Descriere
Se folosește forma unui om de turtă dulce, cu ochi, nas și un zâmbet, lângă acest contur sunt
trecute cuvintele: fericit, trist, înfricoșat, furios, iubire și îngrijorat (figura 1)

Figura 1. Omul de turtă dulce – figură necompletă

 De obicei e bine de avut mai multe reproduceri necompletate la dispoziție, dar se pot desena
repede, spontan, o formă de turtă dulce în timpul ședinței, dacă este nevoie sau apare ocazia. De
asemenea, li se cere copiilor să încerce și să adauge încă un sentiment sau două pe listă. Cerându-le
să includă un alt cuvânt sau două, îi ajutăm să-și extindă „vocabularul emoțiilor”. Acest lucru le dă
totodată un oarecare control asupra sarcinii și simt că sunt participanți activi la proces. Se constată,
de asemenea, că aceasta sarcină este foarte utilă în strângerea rapidă de informații despre abilitățile
cognitive ale copilului și îngrijorările lui ascunse.
Apoi copilul alege o culoare pentru fiecare emoție enumerată și face o liniuță lângă termenul
emoției, cu un creion, o cariocă sau un pix colorat. Este interesant de văzut ce alegeri fac copiii, în
loc să punem în desen culori selectate dinainte. Mulți copii au tendința să selecteze alte culori decât
cele tradiționale pentru fericit și furios, cum ar fi folosirea albastrului pentru fericire și galbenului
pentru furie.
Apoi se folosește ca referință o situație supărătoare emoțional despre care a vorbit copilul sau
se pune copilul să-și amintească un anumit eveniment supărător emoțional de la școală sau acasă.
După care i se cere copilului să coloreze interiorul persoanei de turtă dulce locul unde ar putea el să
simtă fiecare dintre emoțiile enumerate (atât în situația în care am vorbit, cât și în general). Odată
terminat desenul, îl analizăm. Acordăm o atenție specială locului corporal unde este exprimată furia
și felului în care s-ar putea manifesta aceasta în lumea copilului ca răspuns la diferite situații, apoi îi
subliniez acest lucru copilului. Se caută discrepanțe, precum colorarea de către copil a sentimentelor
fericite pe față, iar a furiei pe mâini, picioare sau corp. Apoi vorbim despre felul în care se poate
prezenta copilul altora drept calm, dar în interior să clocotească sau să-și manifeste furia lovind
ceva sau agitându-și picioarele. Ne uităm unde a plasat iubirea (de obicei desenată ca inimă) și cum
poate fi ea „ascunsă” de straturi de frică, durere și furie.
Copiilor le place ajutorul vizual pentru a putea vedea unde simt și își exprimă emoțiile de
furie, precum și pe cele de dragoste și fericire. Acest ajutor devine apoi un bun punct de plecare
pentru a ajuta copiii să găsească moduri mai bune de exprimare a sentimentelor lor și de gestionare
a situațiilor, precum și de integrare a afectelor lor.
Aplicare
Această tehnică este binevenită în fazele inițiale ale terapiei individuale, la începutul
procesului de relaționare, pentru a evalua cât de închis emoțional ar putea fi copilul, cât de conștient
este de viața lui emoțională interioară și cât de în contact sau cât de disociat este față de corpul lui.
De asemenea, este o activitate amuzantă și ajută încă de la început la scăderea anxietății legate de
modurile în care putem discuta și gestiona emoțiile și situațiile încărcate emoțional. Ca modalitate
de evaluare a progresului terapeutic, acest exercițiu poate fi repetat după șase luni, pentru a vedea
cum ajută terapia și dacă s-au făcut progrese în privința conștientizării și integrării emoțiilor de
către copil. După ce vedem și discutăm noua colorare a omului de turta dulce, se scoate prima
variantă pe care a colorat-o copilul și se face comparație între ele, cu copilul de față. Celor mici le
place să poată vedea diferențele și să discute despre progresele făcute în direcția unei mai bune
integrări a afectelor și unei gestionări mai bune a emoțiilor.

Pălării de petrecere puse pe capetele monștrilor: strategii de desen pentru stăpânirea fricilor
David Crenshaw
Introducere
Copiii recurg adesea la mecanismul de apărare al gândirii magice: „Dacă nu vorbim despre
problemă sau dacă nu ne gândim la ea, aceasta nu există”. Acest lucru este adevărat mai ales în
cazul copiilor anxioși, care sunt extrem de reticenți în a-și confrunta fricile și îngrijorările. Tehnica
„Pălăriilor roșii de petrecere puse pe capetele monștrilor” este o metodă de desen destinată copiilor
de vârstă preșcolară și școlară. Această intervenție le permite copiilor să se confrunte cu fricile lor
în mod treptat și mai puțin amenințător. A fost utilă pentru o gamă largă de tulburări de anxietate la
copii, inclusiv pentru fricile de diverse catastrofe, asociate adesea cu anxietatea de separare. De
asemenea, a fost utilă în cazul tulburării de anxietate generalizată, al tulburării de stres
posttraumatic și al tulburării de stres acut. Expunerea treptată s-a dovedit a fi cea mai eficientă cale
de reducere a simptomatologiei anxioase și fobică. Expunerile la obiectele sau imaginile temute pot
lua atât forma „in vivo” („pe viu”), cât și imaginară. Tratamentul, dovedit empiric, al tulburărilor de
anxietate la copii include învățarea gestionării propriilor frici sau anxietăți prin expunerea treptată.
De obicei, pentru copii este liniștitor că nu se așteaptă de la ei să se confrunte imediat cu fricile sau
anxietățile lor cele mai cumplite. Succesul trăirii pas cu pas a evenimentului anxiogen sau a
obiectului temut le sporește încrederea și sentimentul de control.
Argument
Copiii au nevoie de o încurajare blândă, dar fermă pentru a se confrunta cu evenimentele
exterioare înspăimântătoare sau cu gândurile, fantasmele și visele cumplite ce le ocupă mintea. Mai
tuturor copiilor mici le place să deseneze și să coloreze imagini, iar această tehnică îi angajează într-
o activitate ludică ce este, de obicei, mai puțin amenințătoare decât verbalizarea directă a fricilor și
îngrijorărilor lor.
Descriere
Terapeutul stă la același nivel cu copilul, fie la masă, fie pe podea. Terapeutul are la îndemână
hârtie de desen și creioane, carioci, creioane colorate. Terapeutul își poate extinde gama de opțiuni,
dacă dorește, cu acuarele, vopsea de pictat cu degetele sau lut. Opțiunile multiple sunt foarte
importante pentru copiii anxioși, de vreme ce le reîntărește sentimentul de control personal.
Strategia de desenare se desfășoară după cum urmează:
Terapeutul: Mai întâi, aș vrea să desenezi ceva la alegere (din nou, îi oferă copilului opțiuni
și senzația de control; dacă copilul pare nesigur referitor la ce să deseneze, terapeutul îi poate face
sugestii); poate fi un desen cu jucăria ta preferată sau cu tine făcând ceva care îți place foarte
mult. Sau poate fi un desen cu ceva ce te face să te simți foarte bine sau în siguranță.
După ce copilul termină de desenat, iar terapeutul a angajat copilul într-o conversație relaxată
despre desenarea activității lui preferate, el continuă: „Acum vreau să te gândești la lucrurile
înfricoșătoare care ți s-au întâmplat sau la gândurile ori visele tale care te sperie. Nu vreau să
desenezi pe cel care te-a speriat cel mai tare; mai degrabă aș vrea să-l desenezi pe cel care te
sperie doar un pic”.
Dacă cel mic ezită, terapeutul afirmă: „Am folosit aceste desene cu mulți copii. Și ei au
descoperit că atunci când își desenează gândurile care-i sperie sau lucrurile care li s-a întâmplat,
acelea nu-i mai sperie așa de tare, când le pun pe hârtie, pot să se îndepărteze puțin de ele, și spre
surpriza lor, nu mai sunt așa de înfricoșătoare cum erau în mintea lor. De asemenea, când le pun
pe hârtie și mi le împărtășesc, nu se mai simt așa de singuri”.
După ce copilul a desenat de exemplu un monstru verde înfricoșător, terapeutul intervine.
Terapeutul: Foarte bine! Acum vreau să modifici un pic monstrul verde. Poți să-l faci mai
mic. Sau poți să-i faci pe cap o pălărie de petrecere, astfel încât să nu mai arate așa de
înfricoșător! Poți desena unul din supereroii tăi preferați, care vine și îmblânzește monstrul, sau îl
poți schimba așa cum vrei tu, pentru a-l face mai puțin înfricoșător pentru tine!”
În timp ce copilul modifică desenul sau după aceea, dacă atenția copilului riscă să fie distrasă,
terapeutul poate adăuga:
Terapeutul: „Lucrul uluitor pe care l-au descoperit atât de mulți copii este că atunci când își
dau seama că pot schimba desenul pe hârtie, ei îl pot schimba și în capul lor, astfel încât să nu mai
trebuiască să le mai fie frică”.
În situația în care copilul încearcă să gestioneze frica legată de un eveniment real din viața sa,
el poate fi îndrumat să deseneze chiar evenimentul, iar după aceea să deseneze situația ca fiind
„spre vindecare”. Altă variantă este să i se ceară copilului să se deseneze pe el însușii sau familia sa
fiind „spre vindecare”.
Crearea unei ierarhii a fricilor copilului îi va permite terapeutului să continue într-un ritm pe
care copilul îl poate tolera. De asemenea, copilul va prinde încredere pe măsură ce capătă control
asupra gândurilor, fantasmelor sau evenimentelor înfricoșătoare mai puțin intense.
Aplicare
 Această strategie este utilă tuturor copiilor în confruntarea cu fricile lor obișnuite, dar în
special copiilor ce suferă de tulburări de anxietate. Ea le permite copiilor un grad considerabil de
alegere și control, permite un ritm adaptat nevoilor copilului, asigură o expunere și desensibilizare
treptate în contextul unei activități ludice, care place majorității celor mici. Copiii capătă
sentimentul de control și încredere în confruntarea cu cele mai înfricoșătoare evenimente externe și
imaginare.

Atribute de familie
Erika Sturkin
Introducere
Evaluarea inițială a copilului și familiei este necesară pentru toți clienții. Înțelegerea punctului
de vedere al copilului despre fiecare membru al familiei și interacțiunea tipică presupune adesea
referințe clare la problemele prezentate de părinți. Această tehnică oferă adesea o sursă bogată de
informații, pe măsură ce terapia continuă.
Argument
Copiii care nu au examinat rolul fiecărui membru al familiei în crearea mediului de acasă s-ar
putea să nu fie conștienți de propria contribuție la situațiile dificile și nici de eforturile părinților lor
de a face față. Prin verbalizarea percepției temperamentului, comportamentului și stilului social de
către copil, pot începe să apară noi tipare de interacțiune. Această tehnică poate fi folosită în timpul
fazei de evaluare, pentru a înțelege perspectiva copilului asupra dinamicii familiei. Ulterior, se
poate face referire la aceste atribuiri făcute inițial, pentru clarificarea legăturii gând-emoție-
comportament și pentru crearea unui nou dialog cu sine.
Descriere
Ca parte a procesului de evaluare, desenul familiei poate fi folosit pentru a începe procesul de
explorare de către copil a propriilor sale percepții. Copilului i se dă o coală albă de hârtie și
materiale de desen pentru a schița familia „făcând ceva”. Copiii care trec printr-o separare sau un
divorț au dificultăți cu includerea sau excluderea părinților. Copilul care desenează o familie
intactă, în ciuda realității, comunică dorința, adesea neexprimată, de a repara ruptura dintre părinți.
Alegerea activității și locului fiecărui membru al familiei din desen, alegerea mărimii, formei și
culorilor oferă informații, la fel ca și limbajul corporal și expresia facială. Talentul artistic este
irelevant.
După terminarea desenului, terapeutul creează cartonașe cu atribute, care sunt cartonate
colorate de 8x13 cm, fiecare cartonaș are scris pe el un atribut general, cum ar fi „cel mai amuzant”,
„cel mai trist”, „cel mai puternic” și „cel care plânge mult”. Copilul creează un teanc pentru fiecare
membru al familiei. Fiecare teanc poate fi amplasat sub un nume sau un desen de pe o tablă albă.
Aceste cartonașe făcute dinainte trebuie să conțină afirmații generice, aplicabile majorității
familiilor și trebuie să aibă atât atribute pozitive cât și negative. După ce copilul a distribuit
cartonașele făcute dinainte (este suficient să atribuie două sau trei cartonașe de persoană), copilul
este invitat să-și creeze propriile cartonașe. Terapeutul poate explica faptul că acele cartonașe au
fost făcute pentru orice familie și pot să nu ofere imaginea potrivită familiei copilului. Este
important ca terapeutul să noteze orice descriere oferă copilul, în cuvintele lui și fără nici un
comentariu. Majoritatea copiilor își găsesc mai greu cuvintele. Folosirea unei hărți a emoțiilor poate
ajuta la obținerea răspunsurilor.
Folosirea unei culori diferite pentru cartonașele create de copil poate facilita evaluarea
ulterioară a răspunsurilor copilului. În general, primele două cartonașe create și ordinea în care sunt
repartizate atributele oferă indicii esențiali privind dinamica familiei. După ce cartonașele au fost
alese, fiecare teanc este prins cu un elastic, pentru a permite mai târziu evaluarea ordinii alegerii lor,
dar și pentru a nu amesteca teancurile.
Aplicare
Evaluarea percepției copilului asupra fiecărui membru al familiei este importantă pentru
stabilirea obiectivelor terapiei în cazul multor populații de copiii diferite. Această tehnică este
folosită în mod eficient cu copiii ce trec prin separare sau divorț, pentru a explora relațiile lor
curente, precum și pentru a determina problemele „alarmante” ale dinamicii familiei. Este eficientă
mai ales în cazul clienților prepuberi, preadolescenți și adolescenți care nu pot descrie în mod direct
dinamica familiei. Adesea, familiile cu practici inconsecvente de disciplină și recompensă creează o
dinamică de triangulație în care copilul este punctul central. Acest mediu poate fi intolerabil pentru
copil, care poartă o povară enormă în viața familiei. Înțelegerea rolului fiecărui membru al familiei
prin ochii copilului este un element cheie pentru înțelegerea situației și facilitării creării unui mediu
mai sănătos pentru toți.

Tehnica „Desenează-ți coșmarul”

Nancy Boyd Webb
Introducere
Visele urâte sunt probleme tipice pentru copii. Deși motivele lor variază, experiența de a se
trezi înfricoșat poate fi supărătoare atât pentru copil, cât și pentru părinți. Deși toți copiii au
coșmaruri din când în când, mai ales în perioada preșcolară, atunci când apar în fiecare noapte și
necesită intervenția repetată a părinților, este posibil să fie necesar ajutor profesionist.
 În practica terapeuților se constată că visele urâte constituie unul din motivele trimiterii în
terapie a copiilor care au fost traumatizați, deprivați sau care au probleme de separare. Anxietatea
pe care copilul reușește s-o gestioneze în timpul zilei erupe noaptea, când copilul doarme, și apare
sub forma unor imagini înfricoșătoare foarte vii. Adesea copilul fuge țipând în dormitorul părinților,
perturbând somnul lor.
Argument
Când un copil poate transpune o „imagine” din mintea sa pe o foaie de hârtie, aceasta devine
un obiect asupra căruia se poate acționa. Însuși procesul de a desena visul îi conferă copilului
control asupra visului. Terapeuții prin artă numesc acest lucru „externalizare”, ceea ce înseamnă că
ceea ce era înainte o reprezentare internă devine externă și mai puțin înfricoșătoare prin intermediul
desenului.
Tehnica „Desenează-ți coșmarul” este o metodă de terapie prin joc directivă, concepută să
ușureze simptomul perturbator. Terapeutul cere inițial copilului să-și deseneze visul. Apoi în funcție
de factori de dezvoltare, precum vârsta copilului și nivelul de dezvoltare cognitivă, terapeutul
decide acțiunea adecvată și îndrumă copilul în consecință. de exemplu, pentru un copil sub 7 ani,
care încă mai crede în gândirea magică, terapeutul poate alege o metodă prin care să „distrugă
visul” (imaginea să scape de el), astfel încât să nu-l mai deranjeze niciodată. Dacă este vorba despre
un copil mai mare, același obiectiv poate fi realizat prin metode mai avansate cognitiv, cum ar fi, de
pildă, să i se ceară copilului să deseneze un vis frumos pe care i-ar plăcea să-l aibă și / sau imaginea
propriei persoane trezindu-se dimineața după un somn de noapte liniștit.
Indiferent de metodă, este important pentru terapeut să transmită atitudinea realistă, optimistă,
încrezătoare că această metodă a desenului chiar funcționează și ajută copiii în privința coșmarurilor
lor.
Descriere
Pasul 1: Angajament și contract
După întâmpinarea binevoitoare a copilului și clasificarea faptului că terapeutul este o
persoană care ajută copiii în privința problemelor și îngrijorărilor lor, terapeutul îi spune acestuia că
știe de la mama că are dificultăți cu somnul noaptea. De obicei, copilul aprobă din cap, dându-i
terapeutului ocazia să generalizeze problema: „Mulți copii care vin la mine au vise urâte”. De
obicei, acest lucru suscită interesul copilului, iar terapeutul spune apoi că știe modalități prin care
poate ajuta copiii să scape de coșmaruri. Apoi îl întreabă dacă vrea să „fie ajutat ca visele rele să
dispară”. Când copilul este de acord, începe faza implementării.
Pasul 2: Desenează visul
 Terapeutul ia carioci colorate și hârtie de desen și îi cere copilului să deseneze partea
înfricoșătoare a visului.
Dacă copilul spune: „Nu știu să desenez bine”,
Terapeutul îi răspunde: „Nu-i nimic. Nu e nevoie să fii artist pentru a face asta. Desenează
cum știi tu mai bine și arată-mi partea foarte înfricoșătoare”. În timpul desenului terapeutul poate
cere clarificări: „Povestește-mi despre partea asta”; „Ce e asta de aici?” În funcție de vârsta
copilului și de situație, terapeutul poate face o afirmație de validare: „Nu-i de mirare că erai
speriat. Pare înfricoșător!” Aceasta ar trebui urmată imediat de o afirmație legată de vis: „N-o să
te lăsăm noi, domnule Lup, să-l mai trezești pe Danny din somn!”
Pasul 3: Distruge visul
Terapeutul întreabă copilul, privindu-l direct: „Ce ai putea face pentru a distruge acest lup
îngrozitor?” De obicei, la început, copilul nu știe ce vrea să spună terapeutul. Așa că acesta
continuă: „Ai făcut acest desen, e al tău și poți face ce vrei cu el. Unora dintre copii le place să
rupă desenele lor înfricoșătoare în milioane de bucăți să le arunce la gunoi. Alții vor să le
mâzgălească peste tot cu negru, pentru că nimeni să nu le mai vadă, iar alții îmi cer să le țin eu la
cabinet, încuiate în fișet, astfel încât să nu mai iasă niciodată de acolo. Tu decizi cum să scapi de
el”.
Pasul 4: Soluția
Copilul decide, iar terapeutul îl încurajează să „scape cu adevărat de visul acela oribil”.
Indiferent ce decide copilul, terapeutul spune: „Acest lup îngrozitor nu-l va mai deranja niciodată
pe Danny va dormi foarte bine și n-o să mai aibă vise urâte”
Pasul 5 (opțional): Înlocuirea visului
În funcție de situație și de părerea terapeutului, poate fi util să i se ceară copilului să deseneze
un vis frumos și liniștit, pentru a înlocui coșmarul, dacă cel mic decide să facă acest lucru, el ar
trebui încurajat să ia desenul cu visul frumos acasă, să-l agațe pe pat și să se uite la el înainte să se
culce.
Aplicare
Această tehnică poate fi folosită cu toții copiii. Dar este utilă în mod special copiilor cu
probleme de anxietate și celor cu deprivări traumatice.

Colorează-ți sentimentele
Hilda Glazer
Introducere
 Dezvoltarea unui vocabular al emoțiilor și înțelegerea modului în care își exprimă
sentimentele individul reprezintă un proces de dezvoltare important. Adesea, ajutarea copiilor să
vizualizeze locul emoțiilor în corp îi ajută să înțeleagă emoțiile și modul în care sunt exprimate
emoțiile. Tehnica ce a ajuns să fie numită „Colorează-ți sentimentele” poate fi folosită atât cu copii
de vârstă școlară, cât și cu adolescenții. Discuțiile ce urmează după terminarea desenului sunt
adesea foarte revelatoare pentru copil.
Argument
Deși, în mod frecvent, nu avem un vocabular al sentimentelor prea larg, suntem capabili cel
mai adesea să identificăm cu ușurință unde se află emoțiile în corpul nostru, cum simțim intern
emoțiile și cum le exprimăm. Cu alte cuvinte, ceea ce nu putem numi sau descrie, putem arăta
vizual prin desenele noastre. În mod special pentru copiii care au pierdut pe cineva drag, emoțiile
asociate doliului sunt noi și greu de înțeles, ca să nu mai vorbim de verbalizat. Am constatat că
încurajarea exprimării emoțiilor prin desen poate facilita procesul de înțelegere și creștere.
Exercițiul necesită o alegere a culorilor pentru sentimentele selectate. Deși nu există o
convenție în privința culorilor, interpretarea culorilor are un temei. Din experiența terapeuților, nu
există un tipar de potrivire a numelor emoțiilor și culorilor. Pentru copil, libertatea de alegere a
culorilor este un element important al acestei experiențe.
Descriere
Clienților li se spune că vor face un exercițiu artistic, în care vor lucra cu sentimentele și vor
„simți” sentimentele în corpul lor. Dacă se pun întrebări, se pot da explicații mai detaliate despre
felul în care localizăm diferire emoții sau răspundem intern la diferite sentimente în diferite părți ale
corpului. În funcție de client și dacă este vorba de o ședință individuală sau de grup, clientului i se
poate da conturul corpului său, desenat sau generat de pe computer pe o foaie A4. Decizia de a face
conturul corpului trebuie să se bazeze pe relația cu clientul, pe problemele care ies la iveală în
terapie și pe nivelul de confort al copilului cu întregul proces. Întotdeauna se cere permisiunea
copilului să se deseneze conturul corpului și se respectă cu strictețe dorințele copilului. În unele
cazuri, se poate cere ajutorul adultului care aduce copilul la ședință, dacă aceasta este preferința
copilului.
Clienții sunt rugați mai întâi să aleagă cinci sentimente legate de o problemă din terapie. Dacă
un client nu poate alege cinci sentimente din memorie – lucru valabil adesea în cazul copiilor de
vârstă școlară – atunci, pentru facilitarea procesului, poate fi folosită o hartă a sentimentelor sau
cartonașe cu sentimente. Apoi clientului i se cere să asocieze fiecăruia sentiment o culoare aleasă
din diversitatea coloristică a creioanelor sau cariocilor. Se face un semn colorat în dreptul fiecărui
sentiment, pentru a se putea identifica alegerea. Astfel, clientul are pe hârtie o cheie a sentimentelor,
pe care o poate urma. În experiența terapeuților practic nu există situația în care un copil de vârstă
școlară sau mai mare să nu poată face acest exercițiu.
După exercițiu urmează discutarea lui, care va fi diferită, în funcție de orientarea teoretică a
terapeutului. În această fază, i se cere copilului să vorbească despre culori și să reflecteze la
exprimarea sentimentelor. În diadele părinte-copil se încurajează discuția despre asemănări și
diferențe. În funcție de profunzimea discuției, mai ales cu adolescenții, se poate de întrebat clientul
dacă a învățat ceva din acest proces.

Figura 2. Conturul corpului adultului

 Aplicare
Acest exercițiu poate fi utilizat în numeroase moduri, cu grupuri de vârste foarte diferite.
Pentru copiii școlari îndoliați este un model eficient de procesare a sentimentelor asociate pierderii
și de înțelegere a acestor sentimente adesea noi și neplăcute. Pentru grupurile cu copii de școală
primară aflați în doliu este un mod eficient de a înțelege că nu sunt singurii care simt durerea
pierderii în diferite părți ale corpului lor. Pentru copiii în doliu din grupuri aceasta este o experiență
de normalizare.
Altă utilizare este acea ca exercițiu de familie. Aici, impactul este acela al unei mai bune
înțelegeri a sentimentelor celorlalți și / sau a modului cum sunt internalizate și cum sunt exprimate
sentimentele în mod diferit de fiecare membru al familiei. Dat fiind că adesea nu există un
vocabularul emoțional nici prea extins, nici prea profund, folosirea artei pentru exprimarea și
externalizarea sentimentelor poate fi o experiență de impact pentru individ și familie.

Ilustrate în mișcare
Paris Goodyear-Brown
Introducere
Această tehnică a fost dezvoltată în cadrul tratamentului unui grup de adolescente care erau
interesate de artă. Pentru implicarea totală a acestor adolescente a fost creat un exercițiu ce combină
imageria dirijată, mișcarea, scrierea, arta și actoria.
Argument
Deși fiecare dintre modalitățile combinate aici (scrierea, arta și mișcarea) au o valoare
terapeutică intrinsecă, integrarea lor unică sporește probabilitatea clientului de a căpăta un
sentiment de competență / realizare în cel puțin unul dintre domenii, sporindu-i astfel stima de sine.
Mai mult, natura structurată a exercițiului le creează adolescenților un sentiment de siguranță și le
permite să se relaxeze în trăirea experienței / amintirii. Adolescenții se simt adesea copleșiți de
terapiile tradiționale bazate pe verbalizare, mai ales de cele în care adolescentul este lăsat să
conducă discuția. Ei simt că trebuie să vină cu ceva. Această tehnică oferă un cadru și un oarecare
stimul proiectiv, pe care adolescentul poate construi. Clientul apelează „sigur” ca punct de referință,
îndepărtând tânăra persoană cu un pas de evenimentul sau trauma reală. Prin acest exercițiu,
adolescenților li se dă oportunitatea să facă legături minte-corp. Mișcările corporale pot ajuta
adolescenții să treacă de apărările lor și să intre într-un contact mai intim cu sentimentele proprii.
În timp ce manipulează simboluri adolescenții încep totodată să-și practice nou descoperita
capacitate de a gândi abstract. Ei creează un simbolism activ la un nivel de abstracțiune, textul, care
este transformat într-un alt nivel, imaginea, iar în final într-un al treilea nivel, mișcarea.
Adolescentului i se oferă cel puțin trei ocazii diferite de a crea și recrea semnificații. În practica
terapeuților, acest exercițiu s-a dovedit cathartic și, de aceea, vindecător în sine.
Descriere
Următoarele instrucțiuni sunt pentru lucrul cu un grup, dar același exercițiu poate fi folosit și
cu clienții individuali.
Pasul 1
Aplicați clientului tehnica imagierii dirijate, cu următoarele instrucțiuni. „Amintește-ți un loc
unde te-ai simțit în siguranță”. Unii adolescenți n-au nicio amintire a vreunui loc sigur. Ei trebuie
încurajați să-și „imagineze un loc unde s-ar putea simți în siguranță”.
Pasul 2
Invitați clientul să exploreze acel loc în mintea lui. Puneți întrebări care să ajute clientul să se
concentreze pe culorile, formele, priveliștile, sunetele și mirosurile locului lor sigur.
Pasul 3
Ușurați ieșirea clientului din vizualizare și cereți-i să scrie „o ilustrată din locul tău sigur”.
Este important să aveți forme de ilustrate la îndemână, căci ele oferă un spațiu curat, proiectiv și
totuși concis în care să scrie.
Pasul 4
După ce clientul a terminat textul, cereți-le să întoarcă ilustrata și să deseneze o imagine a
propriului loc sigur pe fața acelei cărți poștale. Aici nu există reguli, deși adolescentul ar putea să
ceară câteva.
Pasul 5
Instruiți clientul să lase deoparte ilustrata. Puneți-l să-și vizualizeze din nou locul sigur. Dați-
i o foaie de hârtie și cereți-i să scrie numere de la 1 la 4. Apoi cereți-i să extragă din locul lui sigur
patru cuvinte sau expresii de următoarele tipuri:
1. un element arhitectural
2. un mic detaliu
3. un element principal (lucrul care i se pare cel mai evident)
4. dispoziția sau sentimentele acelui loc
Pasul 6
După ce clientul și-a făcut lista, cereți-i să enumere patru gesturi corporale, fiecare din ele
reprezentând câte unul dintre lucrurile trecute pe listă (puteți asemăna această sarcină cu șaradele).
Pasul 7
 Următorul pas este să-l puneți să decidă în ce ordine vor să pună toate gesturile laolaltă.
Puneți-l să exerseze gesturile în acea ordine. În terapia de grup, clienții se pot grupa în perechi și le
pot exersa unii cu alții.
Pasul 8
În final, puneți clientul să facă suita de gesturi în timp ce ilustrata este citită cu voce tare.
Puteți dori să înregistrați video clientul în timp ce-și animă „ilustrata în mișcare”.
Aplicare
Această tehnică poate fi folosită în situații de grup, pentru populații specifice. Toții membrii
grupului vor crea o serie de ilustrate ce reflectă, de exemplu, diferite aspecte ale traumei prin care
au trecut. Poate fi folosită ca instrument de evaluare inițială; în cursul terapiei pot fi create noi
ilustrate în mișcare pentru a evalua progresele terapeutice ale clientului. Tehnica poate conferi
puteri victimelor traumelor prin faptul că ele controlează pe deplin cât de profund doresc să meargă
în exercițiu.
Această tehnică poate fi folosită, de asemenea, și în grupurile cu durată limitată. Prin folosirea
ilustratelor în mișcare ca intervenție principală poate fi construit un întreg grup de gestionare a
furiei de 6 – 8 săptămâni. Fiecare ședință poate conține crearea unei ilustrate a unui loc în care
clientul s-a simțit furios. După împărtășirea ilustratelor / suitei de gesturi, discuțiile pot fi axate pe
cum a răspuns corpul lui la furie, ce percepții au condus la furie (în acel loc al lui), ce ar putea face
diferit data viitoare și așa mai departe.
Ilustratele în mișcare sunt utile și în formarea unui vocabular emoțional al clienților. Se
creează în fiecare săptămână ilustrate centrate pe diferite sentimente. „Amintește-ți un loc în care
te-ai simțit fericit, furios, trist”. Puneți clienții să discute în fiecare săptămână despre aspectele
comune ale expresiei fizice a acestor emoții. La finalul grupului, clienții vor simți o legătură
chinestezică mai mare cu sentimentele lor și își vor fi extins repertoriul emoțional. Această tehnică
poate fi utilizată totodată și în cazul clienților individual ce se confruntă cu traumă, doliu și
pierdere.